Organe ale Statului cu Competente Exclusive In Domeniul Financiar

CUPRINS

Introducere

Capitolul I

Aspecte generale privind finantele publice

Secțiunea I Notiuni introductive

1.1 . Evolutia finanțelor publice

1.2. Conceptul de finanțe

Secțiunea II Aspecte generale privind dreptul financiar

Secțiunea III Definitia si obiectul dreptului financiar

Secțiunea IV Aspecte generale privind sistemul financiar al statului

Capitolul II

Studiul privind sistemul financiar al statului

Secțiunea I Organe ale statului cu competenta generala

2.1. Parlamentul

2.2. Guvernul

2.3. Ministerele

Secțiunea II Organe ale statului cu competente exclusive in domeniul financiar

2.1. Ministerul Finanțelor Publice

2.2.Agenția Națională de Administrare Fiscală

2.3.Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice

Capitolul III Concluzii

Bibliografie

Introducere

Finanțele publice au jucat întotdeauna un rol important în existența și evoluția colectivității umane. Acestea au reprezentat un domeniu des analizat de-a lungul anilor de diferiți autori, dovadă făcând numeroasele definiții ce au fost date acestei noțiuni.

Finanțele publice reprezintă unul dintre pilonii ce susțin suveranitatea statului, atât pe plan intern cât și în relațiile internaționale.

Complexitatea activității financiare a statului duce la implicarea în activitatea financiară a unei multitudini de organe care fac parte atât din autoritatea administrativă cât și din sistemul democrației reprezentative, organe ce urmează a fi analizate în capitolele acestei lucrări.

Lucrarea de față își propune să prezinte într-un mod amănunțit aparatul financiar al statului român și cele mai importante organe ale statului cu atribuții exclusive în domeniul financiar.

În ceea ce privește conținutul acestei lucrări, aceasta este structurată în 3 capitole. În primul capitol este prezentată apariția și evoluția finanțelor publice, conceptul de finanțe, cât și obiectul, izvoarele, raporturile de drept financiar și aparatul financiar al statului. În cel de-al doilea capitol am încercat o punere în relief a organelor administrative de la nivel central și local care exercită atribuții în domeniul financiar. Cel de-al treilea capitol este cel mai important deoarece pune în lumină primele trei instituții ale statului care au atribuții exclusive în acest domeniu.

Cunoașterea celor ilustrate în prezenta lucrare va ajuta la o înțelegere cât mai exactă a evoluției sistemului financiar român și implicit a aparatului financiar.

Capitolul I

Aspecte generale privind finantele publice

Secțiunea I

Notiuni introductive

1.1 Evolutia finanțelor publice

Apariția finanțelor publice este strâns legată de apariția și dezvoltarea statului, precum și de evoluția relațiilor marfă-bani, ceea ce a făcut ca relațiile financiare publice să fie generate de procesele de prelevare, repartizare și utilizare a fondurilor bănesți, necesare statului pentru îndeplinirea sarcinilor și exercitarea funcțiilor sale.

Doar în comuna primitivă nu putem vorbi despre finanțe publice, deoarece forma de organizare socială nu impunea nevoia existenței unui organ de administrare sau nevoia unei forțe publice de constrângere. Organizarea muncii, respectarea obiceiurilor, rezolvarea conflictelor care apăreau între ginți și triburi sau alte asemnea “funcții publice”, erau îndeplinite de oameni aleși de colectivitate.

O dată cu apariția proprietății private a început să crească inegalitatea de avere, ceea ce a condus la o eminentă scindare a societății în clase sociale. Astfel s-a simțit nevoia instituirii unei instituții permanente care să apere și să garanteze proprietatea privată și privilegiile celor bogați.

În prima parte a orânduirii sclavagiste unele funcții publice (de conducere, de justiție) erau în continuare onorifice. Alte activități edilitare sau de apărare a țării (construirea de drumuri sau de temple, întreținerea armatei) erau asigurate pe calea prestațiilor în muncă sau a dărilor în natură. Abia spre sfârșitul acestei perioade a început dezvoltarea economiei de schimb pentru acoperirea cheltuielilor publice. Este primul moment în care se poate vorbi despre apariția primelor elemente de finanțe (impozite, împrumutături).

Urmează perioada feudală în care relația marfă-bani cunoaște o puternică dezvoltare, dar se mențin prestațiile și dările în natură ca modalitate de acoperire a cheltuililor publice.

Perioada dezvoltării depline a producției de mărfuri și a relațiilor de schimb marfă-bani este cunoscută în orânduirea capitalistă. Întreținerea aparatului de stat și acoperirea celorlalte cheltuieli publice se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor bănești.

Corespunzător noilor evoluții se conturează două funcții fundamentale ale statului:

– funcția internă (principală) de menținere a ordinii interne și de asigurare a

funcționării instituțiilor statului;

– funcția externă, de apărare a țării, a independenței, a suveranității naționale, de

extindere a teritoriilor prin acțiuni militare.

În orânduirea socialistă, constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor statului s-a făcut sub forma banească. Statul are la dispoziție o importantă parte din venitul național pe care o utilizează în scopul îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor sale. Se poate spune că statul dispune de venituri, are cheltuieli și datorii proprii și își procură toate resursele de care are nevoie utilizând constrângerea pe care o exercită asupra membrilor societații.

Din cele relatate, rezultă indiscutabil faptul că apariția și evoluția finanțelor publice este direct legată de apariția unei organizări de tip statal și de dezvoltarea relațiilor de schimb.

1.2 Conceptul de finanțe

Etimologic, cuvântul finanțe provine din limba latină, unde au fost cunoscute expresii precum: “finantio”, “financias”, “finis”. Mai târziu a fost formulată expresia “financia pecuniaria” ce înseamnă a încheia o tranzacție prin plata unei sume de bani.

Franța a fost țara în care s-a răspândit repede conceptul de finanțe, iar în sec XV întâlnim expresii ca: finance (desemna o sumă de bani sau un venit ce aparținea organelor de stat) sau homes de finances și financiers, termini ce reprezentau arendașii de impozite și persoanele care încasau impozitele regelui.

Tot în sec XV în Germania circulau expresiile finanz (plata de bani) și finantzer, care-l numea pe cămătar.

Conceptul de finanțe a fost folosit cu mai multe sensuri în Anglia și desemna noțiunea de administrare public a unor sume bănești, suportul financiar al unei întreprinderi sau resursele financiare ale unui stat.

În concluzie, relațiile de natură economic apărute ”în procesul de mobilizare și repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sunt denumite relații financiare sau, pe scurt, finanțe”.

Din punct de vedere doctrinar, în materia finanțelor publice sunt cunoscute două concepții:

– concepțiile clasice;

– concepțiile moderne;

Concepțiile clasice. Conform acestor concepții, activitatea economică trebuie să se desfășoare conform principiilor laisser-faire, laisser-passer. Statul nu intervinea în viața economică a societății iar rolul finanțelor publice era de a asigura resursele bănești necesare funcționării instituțiilor publice. Existența unui echilibru între veniturile și cheltuielile bugetare era considerată „cheia de boltă a finanțelor publice”.

În esență, conceptele acestei perioade (sfârșitul sec. Al XIX-lea – începutul sec. Al XX-lea) au un pronunțat caracter juridic, ca urmare a orientării lor spre:

– problematica procurării resurselor necesare statului și utilizarea economicoasă a acestora;

– repartizarea sarcinilor fiscale pe diverse categorii de contribuabili;

– contractarea împrumuturilor publice atunci când este nevoie și rambursarea lor conform condițiilor asumate de către stat;

– întocmirea și executarea echilibrată a bugetului public;

– respectarea regulilor disciplinei financiare;

Concepțiile moderne au luat naștere în prima jumătate a sec. XX. Promotorul acestei concepții a fost J.M. Keynes prin lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”.

S-a simțit nevoia intervenției statului tot mai mult în viața economică, mai ales în perioada 1929-1933 atunci când din cauza unei grave crize de supraproducție multe întreprinderi private au dat faliment. Astfel statul prin acordarea unor subvenții și facilități întreprinderilor private a încercat să prevină apariția unor noi crize și să limiteze efectele negative ale acestora.

Astfel, cu timpul, s-a considerat că finanțele publice au ca obiect „regulile fundamentale, organele și procedurile care permit colectivităților publice îndeplinirea tuturor atribuțiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare”, cu condiția esențială ca aceste reguli și procedee să se aplice „într-un regim de drept public”.

Secțiunea II

Aspecte generale privind dreptul financiar

Totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate relațiile de constituire, repartizare și utulizare a fondurilor bănești ale statului și ale instituțiilor publice destinate satisfacerii intereselor generale ale societății alcătuiesc dreptul financiar.

Unii autori au folosit denumirea de „drept financiar și fiscal”, iar alții au utilizat expresii ca „ drept bugetar și fiscal” sau „dreptul finanțelor publice”. Astfel s-a ajuns ca finanțele publice să fie definite de-a lungul timpului diferit. Iată câteva exemple în care finanțele publice sunt privite ca reprezentând:

– instrumentul prin intermediul căruia statul participă la repartiția venitului național, asigură fondurile bănești necesare dezvoltării economiei naționale, realizării acțiunilor social-culturale, funcționării organelor de stat și apărării suveranității, independenței și integrității teritoriale a țării;

– raporturile social-economice de formare și repartizare în formă bănească, care apar în legătură cu constituirea și utilizarea resurselor necesare funcționării și dezvoltării generale a societății;

– ansamblul sau cvasitotalitatea proceselor și relațiilor economice în formă bănească ce se produc în toate sferele reproducției (consum, producție, repartiție, circulație).

Denumirea de drept financiar este considerată totuși cea mai simplă și cea mai eficientă, iar o definiție suficient de generală pentru a acoperii tot domeniul financiar este cea dată de Viorel Roș, potrivit căruia „ dreptul finanțelor publice (dreptul financiar) poate fi definit ca reprezentând ansamblul normelor juridice care reglementează, în regim de drept public, relațiile de constituire (inclusiv creditul public), repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale colectivităților publice locale în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății”.

Dreptul financiar grupează toate normele juridice care reglementează relațiile financiare și are mai multe subramuri. Spre exemplu: normele juridice care privesc bugetul public și procedura elaborării, adoptării și încheierii executării bugetului pot fi grupate în subramura dreptului bugetar. Dreptul fiscal este tot o subramură a dreptului financiar ce cuprinde normele juridice privind impozitele, taxele și alte contribuții datorate bugetului public, precum și pe cele referitoare la procedura fiscală.

Totuși dreptul financiar, spre deosebire de cel fiscal, nu se referă doar la normele juridice ce reglementează taxele, impozitele,contribuțiile, ci cuprinde și acele norme în conformitate cu care statul își asigură resursele financiare, le administrează, le gestionează și controlează modul de utilizare a acestora.

În concluzie, toate relațiile sociale din domeniul finanțelor publice sunt reglementate de normele dreptului financiar.

Secțiunea III

Definitia si obiectul dreptului financiar

Obiectul dreptului financiar este determinat de componentele structurale ale finanțelor publice.

Fenomenele financiare sunt nu doar foarte importante, ci și extrem de complexe, de aceea, cunoașterea și înțelegerea reglementărilor în acest domeniu presupune, pe lângă abordarea strict juridică și analiza dreptul financiar, spre deosebire de cel fiscal, nu se referă doar la normele juridice ce reglementează taxele, impozitele,contribuțiile, ci cuprinde și acele norme în conformitate cu care statul își asigură resursele financiare, le administrează, le gestionează și controlează modul de utilizare a acestora.

În concluzie, toate relațiile sociale din domeniul finanțelor publice sunt reglementate de normele dreptului financiar.

Secțiunea III

Definitia si obiectul dreptului financiar

Obiectul dreptului financiar este determinat de componentele structurale ale finanțelor publice.

Fenomenele financiare sunt nu doar foarte importante, ci și extrem de complexe, de aceea, cunoașterea și înțelegerea reglementărilor în acest domeniu presupune, pe lângă abordarea strict juridică și analiza acestor fenomene sub aspect economic și al politicilor financiare.

În sistemul nostru de drept, obiectul reglementării financiare de interes public îl constituie: bugetul de stat; bugetul asugurărilor sociale de stat; bugetele instituțiilor publice autonome; bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz; bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii; bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetele fondurilor externe nerambursabile; bugetele locale; cheltuielile bugetare; veniturile bugetare; împrumutul public; controlul financiar de interes public etc.

Unii autori includ în domeniul finanțelor publice și reglementările ce vizează emisiunea și circulația monetară. În acest caz, în funcție de obiectul de reglementare, normele dreptului financiar se împart în:

a) norme care reglementează procesul de formare și de constituire a resurselor bănești publice;

b) norme care stabilesc destinațiile pentru care pot fi utilizate resursele publice sau norme care reglementează cheltuielile publice și procedura de efectuare a acestora;

c) norme care reglementează emisiunea și circulația bănească;

d) norme care reglementează creditul public;

e) norme care au ca obiect controlului financiar.

Deși are un obiect de reglementare variat și complex, dreptul finanțelor publice se prezintă ca un ansamblu unitar de norme juridice care vizează nu toate actele sau operațiunile financiare ci numai pe acelea care alcătuiesc, grupate pe instituții, domeniul finanțelor publice.

Secțiunea IV

Aspecte generale privind sistemul financiar al statului

Aparatul financiar al statului, privit în sens larg, cuprinde întregul sistem de organe prin care se realizează politica financiară a statului. Aparatul financiar al statului este alcătuit din organe ale statului cu competență generală și organe ale statului cu competență specială, adică cu atribuții exclusive în domeniul finanțelor.

Aparțin categoriei de organe cu competență generală: Parlamentul României, Președinția, Guvernul, Consiliile locale, Delegația permanentă și serviciile publice locale (comunale, orășenești, județene), ministerele și celelalte organe centrale și locale ale administrației de stat.

Organele cu competență specială, la rândul lor, se împart în: i) organe centrale de specialitate și din care fac parte: Ministerul Finanțelor Publice, Trezoreria publică, Curtea de Conturi, Garda Financiară, Direcția generală de îndrumare și control fiscal; ii) organe teritoriale de specialitate din care fac parte: Camerele de Conturi județene, Secțiile teritoriale ale Gărzii financiare și Direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a Municipiului București care au în subordine Administrațiile finanțelor publicemunicipale și ale sectoarelor Municipiului București, Administrațiile publice ale orașelorși Administrațiile publice ale finanțelor comunelor.

În capitolele următoare vom analiza în termeni generali organele care au competență generală în domeniul financiar, iar organele statului cu atribuții exclusive în acest domeniu vor fi analizate amănunțit.

Capitolul II

Studiul privind sistemul financiar al statului

Secțiunea I

Organe ale statului cu competenta generala

2.1 Parlamentul

Parlamentul, organul reprezentativ al puterii legislative, a apărut ca o instituție politico-juridică îndreptată împotiva despotismului și tiraniei specifice absolutismului feudal. Apariția Parlamentului trebuie considerată ca exprimând cerința umană de participare la facerea legilor, participare care este de fapt prima dintre legile democrației.

Soluția găsită pentru valorificarea relației dintre puterea suverană a poporului și lege a fost delegarea de către popor a dreptului său de a deliberare unor reprezentanți care să le poată exprima voința. Astfel că, în majoritatea constituțiilor actuale, puterea poporului apare ca fiind exercitată prin reprezentare și prin referendum.

Dată fiind importanța acestei delegări legislative, s-a impus firesc o autonomie a Parlamentului și au fost căutate soluții eficiente pentru ca Parlamentul să poată funcționa independent și să fie totodată o “eficientă contrapondere față de Guvern.” Astfel apare Parlamentul ca o instituție politică formată fie din una, fie din mai multe corpuri, adunări sau camere, distingându-se două categorii de parlamente: unicamerale și bicamerale.

Unicameralismul reprezintă un Parlament unitar, nedivizat, cu o singură cameră, iar bicameralismul presupune divizarea Parlamentului în două Adunări distincte, independente funcțional, fiecare dispunând de un număr de membrii care au o mai mică sau mai mare putere de decizie.

Parlamentul României are o structură bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat, care sunt alese prin vot universal, secret, egal, direct și liber exprimat. Numărul deputaților și senatorilor se stabilește, potrivit art.62, alin (3) din Constituție, prin lege electorală. Legea electorală, în accepțiunea acestei dispoziții, este Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și Senatului, prin care se stabilește că norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților este de 1 deputat la 700 000 de locuitori, iar pentru Senat este de 1 senator la 160 000 (art. 3, alin (2), (3) din Legea 373/2004). Durata mandatului Parlamentului este de 4 ani și se poate prelungi în caz de război, de asediu sau de urgență.

În vederea desfășurării activității parlamentare, Parlamentul se organizează în birouri, comitete, comisii, grupuri etc. Aceste structuri interne își desfășoară activitatea potrivit regulamentului fiecărei camere, fără niciun amestec din partea executivului. Principala formă de lucru a Camerelor parlamentare este sesiunea. Aceste sesiuni pot fi ordinare și extraordinare. Cemarele se întrunesc de două ori pe an în sesiuni ordinare iar în sesiuni extraordinare la cererea Președintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere sau la cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor. „Convocarea Camerelor se face de președintele acestora” (art. 66, alin (3)).

În ceea ce privește ședințele parlamentare, acestea pot fi comune sau separate. Ședințele comune se desfășoară pe baza unui regulament adoptat cu votul majorității deputaților și senatorilor. Ședințele în plen sunt publice, însă cele două Camere pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete. În cursul acestora au loc dezbateri cu privire la problemele de pe ordinea de zi a Camerei, sau de pe ordinea de zi a ședinței comune a Camerelor.

a.1. Atribuțiile generale ale Parlamentului

1. Atribuția legislativă este cea mai importantă funcție a Parlamentului, însemnând edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv sau pentru puterea jurisdicțională, în caz de litigii.

Noțiunea de lege poate fi privită sub două aspecte. Într-o accepțiune largă, legea apare ca un act juridic normativ care cuprinde reguli generale și obligatorii, însă pentru înțelegerea corectă a funcției legislative a Parlamentului, legea trebuie înțeleasă în sens restrâns și anume ca un act normativ elaborat de organul suprem după o procedură prestabilită și care reglementează un domeniu deoarece orice act care nu este general nu poate fi considerat lege ( de exemplu actul de aprobare a bugetului de stat).

Funcția legislativă a Parlamentului nu împiedică participarea la adoptarea legilor, în etapa inițiativei legislative sau a promulgării legilor și a altor autorități sau persoane (Guvern, Președinte sau cetățeni). Astfel, pe lângă Parlament, inițiativa legislativă poate aparține Guvernului sau unui număr de cel puțin 100000 de cetățeni cu drept de vot; Guvernul are dreptul de a prezenta amendamente motivate în scris înainte de dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative, iar Prețedintele României este cel care promulgă legile adoptate de Camere. De asemenea, în cazurile expres prevăzute de Constituție, Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanțe care cuprind norme cu putere de lege.

Principalele etape ale unei procedure legislative sunt: inițiativa legislativă; examinarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative în comisiile parlamentare; dezbaterea în plenul fiecărei Camere; votarea; medierea; promulgarea.

2. Atribuții privind organizarea internă și a activității Parlamentului sunt cele referitoare la: validarea mandatelor deputaților și senatorilor, alegerea și constituirea propriilor organede conducere, adoptarea propriilor regulamente de organizare și funcționare, aprobarea bugetului propriu etc.

3. Stabilirea direcțiilor generale ale activității sociale, economice, culturale, statale și juridice. Parlamentul stabilește liniile principale ale dezvoltării societății și ale națiunii române, prin intermediul legilor adoptate. În temeiul acestor legi, Parlamentului îi revin urmatoarele atribuții: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului; declararea mobilizării generale sau parțiale; reglementarea alegerilor; reglementarea organizării și desfășurării referendumului; organizarea si funcționarea organelor de stat precum și a partidelor politice; organizarea forțelor armate si a apărării naționale; stabilirea regimului juridic al stării de asediu și a celei de urgență; stabilirea infracțiunilor și pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetățeniei; stabilirea regulilor privind statutul și capacitatea persoanelor fizice și juridice; stabilirea sistemului general al impozitelor și taxelor; emisiunea de monedă; stabilirea regimului proprietății și al moștenirii; stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele și securitatea socială; organizarea învățământului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea statutului funcționarilor publici; stabilirea procedurilor jurisdictionale etc.

4. Atribuții exercitate în legătură cu alte autorități publice se referă la faptul că Parlamentul este cel care îl poate suspenda din funcție pe Președintele României (art. 95 dinConstituție); hotărăște punerea sub acuzare a Președintelui Republicii pentru săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare (art. 96); acordă votul de încredere Guvernului și programului general de guvernare a acestuia (art. 103); poate retrage încrederea acordată Guvernului,ceea ce echivalează cu demiterea acestuia (art. 113); numirea în funcție a AvocatuluiPoporului, a șefilor serviciilor de informații, a consilierilor de conturi din cadrul Curții de Conturi (art. 140 alin.4); fiecare cameră a Parlamentului numește câte trei judecători ai Curții Constituționale; Senatul numește pe cei doi reprezentanți ai societății civile din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 133 alin. 2 lit. b); Senatul validează înfuncție pe cei 14 membrii ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, aleși de către adunărilegenerale ale magistraților (art. 133 alin. 2 lit. a) etc.

5. Atribuții de control parlamentar Funcția de control parlamentar ca și cea legislativă sunt un suport al principiului și echilibrului puterilor. Ideea de control nu presupune subordonarea puterii executive. Echilibrarea raporturilor de putere între legislativ și executiv se face, din partea legislativului în principal prin controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului, precum și asupra Președintelui României în forme și modalități prevăzute în Constitușie și-n regulamentele corpurilor legiuitoare.

În privința mijloacelor de controlul parlamentar, acestea pot fi sistematizate astfel: acordarea sau retragerea încrederii acordate Guvernului; dări de mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; întrebări și interpelări; control exercitat prin comisii parlamentare; anchete parlamentare; rezolvarea petițiilor cetațenilor; suspendarea din funcție a Președintelui României etc.

6. Atribuții în domeniul politicii externe – Parlamentul ratifică sau denunță tratatele șicelelalte acte internaționale negociate de Guvern și semnate de Președintele Republicii, la care România devine parte; declararea stării de război, decizia de începere sau încetare a ostilităților militare; participă la structurile parlamentare internaționale

a.2. Atribuțiile Parlamentului în domeniul financiar

Parlamentul intervine în toate domeniile vieții sociale, adoptând diverse legi prin care reglementează si controlează activitatea acestora. În ceea ce privește mijloacele financiare ale statului, cele mai importante reglementări sunt stabilite prin următoarele legi:

1. Legea finanțelor publice . Prezenta lege stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

a) bugetului de stat;

b) bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) bugetelor fondurilor speciale;

d) bugetului trezoreriei statului;

e) bugetelor instituțiilor publice autonome;

f) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

h) bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice;

i) bugetului fondurilor externe nerambursabile.

2. Codul fiscal. Prezentul cod stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru șomaj și fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, precizează contribuabilii care au obligația să plătească aceste impozite, taxe și contribuții sociale, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe și contribuții sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanțelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea prezentului cod și a convențiilor de evitare a dublei impuneri.

Orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat se acordă potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007.

Impozitele și taxele reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:

a) impozitul pe profit;

b) impozitul pe venit;

c) impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;

d) impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți;

e) impozitul pe reprezentanțe;

f) taxa pe valoarea adăugată;

g) accizele;

h) impozitele și taxele locale;

i) impozitul pe construcții.

Contribuțiile sociale reglementate prin prezentul cod sunt următoarele:

a) contribuțiile de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat;

b) contribuțiile de asigurări sociale de sănătate datorate bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;

c) contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator bugetului Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;

d) contribuțiile asigurărilor pentru șomaj datorate bugetului asigurărilor pentru șomaj;

e) contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator bugetului asigurărilor sociale de stat;

f) contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare.

3. Codul de procedură fiscală Prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.

Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.

4. Legea finanțelor publice locale. Prezenta lege stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice locale,precum și responsabilitățile autorităților administrației publice locale și ale instituțiilor publice implicate în domeniul finanțelor publice locale.

Dispozițiile prezentei legi se aplică în domeniul elaborării, aprobării, executării și raportării:

a) bugetelor locale ale comunelor, oraselor, municipiilor, sectoarelor

municipiului Bucuresti, județelor si municipiului Bucuresti;

b) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetele locale,după caz;

c) bugetelor instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

d) bugetului împrumuturilor externe și interne, pentru care rambursarea, plata dobânzilor, comisioanelor, spezelor și a altor costuri se asigură din bugetele locale și care provin din: împrumuturi externe contractate de stat și subîmprumutate autorităților administrației publice locale si/sau agenților economici și serviciilor publice din subordinea acestora; împrumuturi contractate de autoritățile administrației publice locale și garantate de stat; împrumuturi externe si/sau interne contractate sau garantate de autoritățile administrației publice locale;

e) bugetului fondurilor externe nerambursabile

5. Legea asigurărilor sociale de stat. Prezenta lege prevede și autorizează pentru anul bugetar în cauză veniturile pe capitole și subcapitole și cheltuielile pe destinații și pe ordonatori principali de credite pentru bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru șomaj, sinteza bugetelor instituțiilor publice finanțate parțial din venituri proprii, precum și reglementări specifice exercițiului bugetar.

2.2 Guvernul

 Guvernul reprezintă una dintre cele mai importante și distincte instituții ale statului, prin conținutul, trăsăturile și atributele sale. În teorie și practică, instutuția Guvernului este cunoscută sub denumirea de executiv, fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat.

În prezent, instituția Guvernului este reglementată atât în Constituție, cât și în Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, astfel cum a fost modofocată prin Legea nr. 376/2009 și prin O.U.G nr. 2/2010 privind unele măsuri pentru organizarea și funcționarea aparatului de lucru al Guvernului și pentru modificarea unor acte normative.

Etapele formării Guvernului sunt descrise în art. 103 din Constituția României revizuită. Potrivit reglementărilor constituționale, șeful statului, în urma consultării partidelor politice, desemnează un candidat la funcșia de prim-ministru. Candidatul desemnat, după elaborarea programului de guvernare și a listei întregului Guvern, va cere votul de încredere Parlamentului (în termen de 10 zile), care va acorda încrederea Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor. Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului.

Așa cum prevede art. 108 alin (1) din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.

Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Această competență general a Guvernului o putem califica ca fiind originară, în sensul că, prin acesta se

realizează principala sa funcție executivă și anume punerea în executare a legilor adoptate de Parlament.

Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, adoptate de Parlament și pot face obiectul unui domeniu care nu este reglementat prin lege organică.

Atât hotărârile, cât și ordonanțele, pentru a fi valabile trebuie semnate de primul-ministru și contrasemnate de miniștii și publicate apoi în Monitorul Oficial.

În ceea ce privește durata mandatului Guvernului, aceasta nu este una exactă. Guvernul își încheie mandatul la momentul validării alegerilor parlamentare generale, sau în cazul în care este demis de Parlament, prin retragerea încrederii. De aemenea, în situația în care primul-ministru este în imposibilitatea de a-și exercita mandatul mai mult de 45 de zile, sau se află ântr-una din situațiile prevăzute de art. 106 din Constituție (“Funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevazute de lege”), Guvernul este demis. Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, fostul Guvern îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice.

b.1. Atribuțiile generale ale Guvernului

Constituția României acordă Guvernului atât competențe de ordin politic cât și administrative. Cele mai importante trei atribuții ale Guvernului sunt următoarele:

1. Guvernul elaborează programul de guvernare

Guvernul este cel care concepe programul de guvernare, stabilind astfel coordonatele generale ale politicii interne și externe ale statului pe perioada exercitării mandatului aprobat de către Parlament.

Programul de guvernare este un document programmatic de bază ce oferă cadrul general pentru formularea coerentă și sistematică a politicii interne și externe a țării. În acest program de guvernare sunt cuprinse angajamentele asumate de Guvern, principiile de guvernare, misiunea și obiectivele propuse a fi realizate pe durata mandatului.

Elaborarea unui program de guvernare are la bază:

– problemele majore ale țării;

– prioritățile Guvernului și domeniile vieții sociale care necesită o intervenție majoră;

– resursele țării disponibile și strategia de utilizare a acestora într-un mod cât mai profitabil;

-asigurarea aplicabilității soluțiilor la particularitățile și contextual social.

Astfel programul de guvernare este elaborate de Guvern înaintea investirii sale, iar odată validat de Parlament prin acordarea votului de încredere Guvernului, programul devine un contract, un angajament pe care Guvernul și-l asumă în fața poporului.

2. Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării

Potrivit art 102 alin (1) din Constituția României, “Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării”.

Astfel, Guvernul apare ca o “instituție politică”, al cărei creator este constituit din partidul sau coaliția de partide politice care formează majoritatea parlamentară și a cărei activitate este cantonată în liniile directoare ale propriului program de guvernare girat prin votul întregului legislative.

3. Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice

Guvernul este în același timp și o instituție administrativă ce are rolul de a conduce întregul sistem al administrației statului. Astfel, potrivit Constituției României “Guvernul […] exercită conducerea generală a administrației publice”.

Formele prin care Guvernul exercită conducerea general a administrației publice diferă în funcție de structurile cu care interrelaționează Guvernul. Intră în următoarele categorii de raporturi cu celelalte autorități ale administrației publice:

– raporturi de subordonare, în calitate de organ ierarhic superior față de ministere,alte structure subordinate și față de Prefect;

– raporturi de colaborare cu alte autorități centrale autonome, aflate numai sub controlul Parlamentului;

– raporturi de tutelă administrativă față de autoritățile administrației publice locale.

Modul în care Guvernul acționează, conduce și controlează administrația publică centrală și locală este descris amănunțit prin Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.

b.2. Atribuțiile financiare ale Guvernului

Cele mai importante atribuții ale Guvernului în domeniul financiar sunt următoarele:

– asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, conform programuli de guvernare;

– elaborează raportul privind situația macroeconomică pentru anul bugetar respectiv și proiecția acestuia în următorii 3 ani;

– elaborează anual proiectele bugetului de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat, precum și ale conturilor generale de execuție ale acestora. Acestea sunt supuse spre aprobare Parlamentului, urmând ca apoi Guvernul să răspundă de modul de realizare a prevederilor bugetare. De asemenea, periodic organul executiv al statului examinează situația financiară pe economie, execuția bugetului public național și stabiliște măsurile necesare pentru menținerea sau corectarea echilibrului bugetar;

– Guvernul supune spre aprobare Parlamentului proiectele legilor de rectificare bugetară și a contului general anual de execuție. De asemenea, utilizează fondul de rezervă bugetară și fondul de intervenție pus la dispoziția sa, prin hotărâri de guvern.

– Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, precum și ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. Sunt de amintit: Normele metodologice date în aplicarea unor legi privind impozitele și taxele, Regulamentul de aplicare a Codului Vamal, Clasificația și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, acordarea de burse și alte facilități financiare și materiale pentru copii, elevi și studenți, organizarea și funcționarea trezoreriei publice, metodologia de stabilire a contribuției de întreținere în instituțiile de asistență socială, datorată de persoanele asistate sau de susținătorii lor legali etc.

– emite ordonanțe în cazul problemelor ce nu permit amânare, precum și în temeiul unei unei legi speciale de abilitare. Exemple: taxa pe valoare adăugată, accizele, impozitul pe profit, angajarea de împrumuturi guvernamentale prin emisiune de obligații de stat etc..

2.3 Ministerele

Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. (art. 34 din Legea 90/2001).

Ministerel sunt organe cu personalitate juridică al căror sediu principal este situat în municipiul București, dar unele ministere pot avea compartimente și în străinătate dacă natura atribuțiilor lor o impune.

Ministerele sunt subordonate Guvernului care exercită un control ierarhic asupra lor. Fiecare țară dispune de un număr variabil de astfel de organe ale administrației publice centrale. De obicei numărul variază între 15 și 25.

În sistemul nostru de drept, instituția juridică a ministerului este consacrată la nivel constituțional în art. 116 și 117, în Capitolul V, Secțiunea 1 „Administrația publică centrală de specialitate”; dar legea de organizare și funcționare a ministerelor este Legea 90/2001. Rolul, funcțiile, atribuțiile unor astfel de organe sunt detaliate prin hotărâri de guvern.

În ceea ce privește înființarea ministerelor, acestea se înfiintează potrivit legii (art. 117 alin (1) din Constituția României). Astfel că potrivit art. 36 din Legea 90/2001 „Ministerele și miniștrii se aprobă de către Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare și întregii liste a Guvernului, la investitură”. Din aceste dispoziții rezultă că în momentul în care Parlamentul acordă votul de încredere pentru Programul de guvernare și echipa de guvernare aprobă în mod implicit și ministerele care se află în portofoliul miniștrilor.

Și guvernul prin intermediul ordonanțelor de urgență are posibilitatea de a crea cadrul juridic necesar organizării și funcționării ministerelor, neavând nevoie de o abilitare expresă în acest sens din partea parlamentului.

Structura organizatorică și funcționarea ministerelor. Ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în raport cu importanță, volumul, complexitatea și specificul activității desfășurate, aparatul tehnic de specialitate al ministrului, ministerul reunește, mai multe substructuri subordonate ierarhic una celeilalte. Aceste compartimente nu au personalitate juridică și sunt organizate pe: direcții generale, direcții, servicii și birouri.

Ministerele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi. (art 42 din Legea 90/2001) sau pot avea în subordinea lor servicii publice, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale. (art.43 din Legea 90/2001).

Ministrul numește și eliberează din funcție conducătorii organelor de specialitate din subordinea ministerului, iar pe conducătorii serviciilor publice descentralizate îi numește și îi eliberează din funcție cu avizul consultativ al prefectului. (art 44 alin (2) și (3) din Legea 90/2001).

Conducerea ministerelor revine potrivit art. 46 alin (1) din Legea 90/2001 miniștrilor, aceștea reprezentând ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și sin străinătate, precum și în justiție.( art 46 alin (2) din Legea 90/2001).

Ministrul asigură aplicarea politicii guvernului în ramura sau domeniul de activitate al ministerului ori organului central pe care-l conduce și răspunde de activitatea acestora în fața Guvernului. În activitatea de conducere a ministerului, ministrul este ajutat de unul sau de mai mulți secretari de stat cărora le deleagă atribuțiile ce le revin. De asemenea, în cadrul ministerelor, precum și a instituțiilor publice și altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, poate fi utilizată și funcția de subsecretar de stat, dacă acest lucru este necesar. (art. 47 din Legea 90/2001).

În exercitarea atribuțiilor de serviciu, miniștrii adoptă acte ce poartă denumirea de ordine și instrucțiuni.

c.1. Atribuțiile generale ale ministerelor

Potrivit legii 90/2001, miniștrii îndeplinesc în domeniul lor de activitate următoarele atribuții generale:

a) organizează, coordonează și controlează aplicarea legilor, ordonanțelor și hotărârilor Guvernului, a ordinelor și instrucțiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate și a principiului autonomiei locale a instituțiilor publice și a agenților economici;

b) elaborează și avizează proiecte de lege, ordonanțe, hotărâri ale Guvernului, în condițiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;

c) acționează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;

f) reprezintă interesele statului în diferite organe și organisme internaționale;

g) inițiază și negociază, din împuternicirea Președintelui României sau a Guvernului, în condițiile legii, încheierea de convenții, acorduri și alte înțelegeri internaționale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;

h) urmăresc și controlează aplicarea convențiilor și acordurilor internaționale la care România este parte și iau măsuri pentru realizarea condițiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte organisme internaționale;

i) coordonează și urmăresc elaborarea și implementarea de politici și strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;

j) avizează, în condițiile legii, înființarea organismelor neguvernamentale și cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;

k) aprobă, după caz, editarea publicațiilor de specialitate și informare.

Pe lângă atribuțiile principale, miniștrii îndeplinesc și alte atribuții specifice stabilite prin acte normative. (art. 53 alin (2) din Legea 90/2001).

c.2. Atribuțiile financiare ale ministerelor

Principalele atribuții financiare ale miniștrilor sunt prevăzute în art. 53 alin (1) literele d) și e) din Legea 90/2001. Acestea sunt:

d) fundamentează și elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;

e) urmăresc proiectarea și realizarea investițiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;

În ceea ce privește elaborarea bugetului anual procedura este următoarea:

Proiectele de buget ale ordonatorilor de credite, precum si bugetelor locale se depun la Ministerul de Finanțe până la data de 1 iunie a anului precedent , care le examinează și solicită modificările necesare unui echilibru bugetar și încadrarea în limitele de cheltuieli aprobate.

După ce au fost definitivate se depun la Ministerul de Finanțe ,pâna la data de 1 august a anului precedent, împreună cu documentația de fundamentare a indicatorilor.

Ministerul Finanțelor înaintează Guvernului până la data de 25 septembrie proiectul bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale precum și a celor locale.

In cursul exercițiului bugetar , legea bugetară anuală poate fi modificată prin legi rectificative ,care se prezintă Parlamentului pâna cel târziu la data de 30 noiembrie a anului în curs.

Secțiunea II

Organe ale statului cu competente exclusive in domeniul financiar

2.1. Ministerul Finanțelor Publice

Ministerul Finanțelor Publice este un organ de specialitate al administrației publice centrale care își desfășoară activitatea în subordinea Guvernului, aplicând strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice.

a.1. Organizarea Ministerul Finanțelor Publice

Ministerul Finanțelor Publice este organizat și funcționează în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

Personalul Ministerului Finanțelor Publice este compus din demnitari și asimilați ai acestora, funcționari publici, cu funcții publice generale sau specifice și din personal contractual.

Conducerea Ministerul Finanțelor Publice este asigurată de ministrul finanțelor publice al cărui rol este de a reprezinta ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate.

Ministrul finanțelor publice este ajutat în activitatea de conducere a ministerului de 4 secretari de stat, numiți prin decizie a primului-ministru cărora le pot fi delegate activități printr-un ordin al ministrului. Tot prin ordin al ministrului sunt stabilite și raspunderile și atribuțiile secretarilor de stat.

Ministrul finanțelor publice este ajutat în activitate și de conducătorii unităților subordonate, pentru care, prin ordin, poate stabili și alte răspunderi și atribuții decât cele stabilite în actele normative de organizare și funcționare a acestora.

Secretarul general al ministerului este înalt funcționar public, numit în condițiile legii. Acesta asigură stabilitatea funcționării ministerului, continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între structurile ministerului. În realizarea atribuțiilor ce îi revin secretarul general este ajutat de 1 secretar general adjunct.

a.2. Unitățile aflate aflate în subordinea sau sub autoritatea Ministerului Finanțelor Publice

În subordinea Ministerul Finanțelor Publice funcționează următoarele unități:

a) Cu finanțare de la bugetul de stat:

1. Agenția Națională de Administrare Fiscală, inclusiv președintele și vicepreședinții, în subordinea căreia funcționează:

• Direcțiile generale ale finanțelor publice județene în subordinea cărora funcționează administrațiile finanțelor publice municipale, administrațiile finanțelor publice pentru contribuabili mijlocii, administrațiile finanțelor publice orășenești și administrațiile finanțelor publice comunale; Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București în subordinea căreia funcționează administrațiile finanțelor publice ale sectoarelor municipiului București

2. Comisia Națională de Prognoză

b) Companii naționale aflate sub autoritatea Ministerului Finanțelor Publice, la care acesta exercită calitatea de reprezentant al statului ca acționar:

1. Compania Națională "Imprimeria Națională" – S.A

2. Compania Națională "Loteria Română" – S.A.

a.3 Funcțiile Ministerul Finanțelor Publice

Funcțiile Ministerul Finanțelor Publice sunt prevăzute în art. 2 alin (2) din H.G. nr 34/2009:

a) de strategie;

b) de reglementare și sinteză;

c) de reprezentare;

d) de prognoză;

e) de concepție bugetară și fiscală;

f) de administrare a veniturilor statului;

g) de administrare a resurselor derulate prin Trezoreria Statului;

h) de administrare a datoriei publice;

i) de implementare a prevederilor Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană pentru domeniul financiar și fiscal;

j) de coordonare a asistenței financiare nerambursabile acordate României de Uniunea Europeană și de statele membre ale acesteia, precum și de statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb;

k) de administrare financiară a fondurilor PHARE, ISPA și SAPARD, inclusiv de asistență financiară acordată de statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb;

l) de coordonare a relațiilor bugetare cu Uniunea Europeană, precum și a contactelor cu structurile comunitare, din punct de vedere administrativ, în acest domeniu;

m) de autoritate pentru coordonarea instrumentelor structurale, având responsabilitatea coordonării pregătirii, dezvoltării, armonizării și funcționării cadrului legislativ, instituțional, procedural și programatic pentru gestionarea instrumentelor structurale;

n) de autoritate de management pentru Programul operațional "Asistență tehnică";

o) de control financiar public intern;

p) de organizare și exercitare a auditului intern în entitățile publice, inclusiv în Ministerul Finanțelor Publice;

q) de evidență a bunurilor ce constituie domeniul public al statului;

r) de combatere a evaziunii fiscale, exercitată prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile subordonate;

s) de control al aplicării unitare și respectării reglementărilor legale în domeniul său de activitate, precum și al funcționării instituțiilor care își desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;

t) de autoritate cu competențe în domeniul politicii și legislației vamale, coordonare, îndrumare și control în acest domeniu;

u) de verificare a aspectelor procedurale aferente procesului de atribuire a contractelor care intră sub incidența legislației privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii;

v) de suport, respectiv de management al resurselor umane, financiare și materiale, de susținere a activităților specifice prin intermediul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, de consultanță juridică, precum și de promovare a unui cadru de lucru comunicațional.

a.4. Principiile Ministerul Finanțelor Publice

Principiile care stau la baza activității Ministerului Finanțelor Publice sunt următoarele:

a) coerența, stabilitatea și predictibilitatea în domeniul finanțelor publice pe termen mediu;

b) armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene;

c) întărirea autorității instituțieietc

a.5. Atribuțiile Ministerul Finanțelor Publice

În realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții:

1. elaborează, monitorizează și evaluează politicile publice a căror implementare se realizează prin adoptarea de acte normative din domeniile de

2. elaborează pe bază de metodologii proprii, menținând în permanență un echilibru bugetar corespunzător, proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare;

3. analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici

4. elaborează și urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat;

5. elaborează și aprobă clasificația indicatorilor privind finanțele publice;

6. elaborează proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și proiectul legii de rectificare a acestuia;

7. aprobă, în condițiile legii, repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare;

8. aprobă, în condițiile legii, deschiderea de credite bugetare;

9. reîntregește, la propunerea ordonatorilor principali de credite, Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, prevăzut în bugetul de stat, cu creditele bugetare anulate sau reduse;

10. administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta;

11. stabilește sistemul de organizare și funcționare a Trezoreriei Statului;

12. elaborează și administrează bugetul de venituri și cheltuieli al Trezoreriei Statului;

13. elaborează bilanțul general al Trezoreriei Statului și contul de execuție al bugetului Trezoreriei Statului;

14. elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului;

15. coordonează calculul, încasarea, plata și controlul contribuției României la sistemul resurselor proprii ale Uniunii Europene, contactele cu structurile comunitare în domeniu, precum și plățile altor contribuții prevăzute în Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană etc.

2.2.Agenția Națională de Administrare Fiscală

Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF) este un organ de specialitate al administrației publice centrale, o instituție cu personalitate juridică proprie ce are atribuții în aplicarea politicii de administrare fiscală. ANAF își desfășoară activitatea în domeniul administrării veniturilor bugetare, prin intermediul procedurilor de: gestiune, colectare, control fiscal și dezvoltarea unor relații de parteneriat cu contribuabilii.

ANAF funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, fiind finanțată din bugetul de stat. Agenția a fost înființată la data de 1 octombrie 2003 prin Ordonanța Guvernului nr. 86/2003. Organizarea și funcționarea Agenția Națională de Administrare Fiscală este reglementată prin H.G. nr. 520/2013.

Agenția asigură administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare date prin lege în competența sa, aplicarea politicii și reglementărilor în domeniul vamal și exercitarea atribuțiilor de autoritate vamală, precum și controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală și vamală, precum a altor fapte date prin lege în competența sa.

b.1. Structura organizatorică a Agenției Națională de Administrare Fiscală

Structura organizatorică a Agenției este detaliată în Secțiunea 3 din H.G. nr. 520/2013. Potrivit acesteia Agenția este formată din aparat propriu și structuri subordonate. În cadrul aparatului propriu al Agenției funcționează Direcția generală de administrare a marilor contribuabili, organ fiscal a cărui competență de administrare fiscală se stabilește prin ordin al președintelui Agenției, în condițiile legii. (art. 9 alin (5)). De asemenea, la ordinal prețedintelui Agenției pot fi înființate, direcții, servicii, birouri sau compartimente sau tot la ordinal acestuia se pot crea grupuri sau colective temporare de lucru ori echipe de proiect pentru realizarea unor activități sau operațiuni în domeniile de competență ale Agenției.

Personalul Agenției este compus din președinte, vicepreședinți, secretar general ‐ înalt funcționar public, funcționari publici, cu funcții generale, specifice, cu statut special, și personal contractual. (art. 9 alin (8)).

Președintele Agenției este numit prin ordin al primului-ministrului și răspunde în fața ministrului finanțelor publice pentru întreaga activitate.

În exercitarea atribuțiilor sale, președintele Agenției emite ordine. Prin intermediul ordinelor președintele stabilește răspunderile și atribuțiile celor 3 vicepreședinți; delegarea unor atribuții sau în cazul în care președintele Agenției, din motive întemeiate, nu își poate exercita atribuțiile, îl deleagă prin ordin pe unul dintre cei 3 vicepreședinți să exercite aceste atribuții, cu informarea ministrului finanțelor publice.

Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală îndeplinește și alte atribuții specifice, stabilite prin alte acte normative, precum și alte atribuții stabilite prin ordin al ministrului economoei și finanțelor.

Secretarul general al Agenției este înalt funcționar public, numit în condițiile legii, prin decizie aprim‐ministrului. Acesta asigură stabilitatea funcționării Agenției, continuitatea conducerii și realizarealegăturilor funcționale între structurile acesteia. Secretarul general îndeplinește atribuțiile prevăzute la art. 49 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, cu modificările și completările ulterioare. Secretarul general al Agenției poate îndeplini și alte atribuții prevăzute de regulamentul de organizare și funcționare al Agenției ori încredințate de președinte.

b.2. Instituții aflate în subordinea Agenției Națională de Administrare Fiscală

În subordinea Agenției se organizează și funcționează două structuri:

• Direcția generală antifraudă fiscală

• Direcția generală a vămilor

În cadrul Agenției se organizează și funcționează Direcția generală antifraudă fiscală, structură fără personalitate juridică, cu atribuții de prevenire, descoperire și combatere a actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală.

Conducerea Direcției generală antifraudă fiscală este asigurată de un inspector general antifraudă, numit prin decizie a prim‐ministrului, iar coordonarea efectivă a Direcției îi revine unui vicepreședinte, cu rang de subsecretar de stat. Ceilalți membrii ai Direcției generală antifraudă fiscal care alcătuiesc personalul sunt numiti în funcție prin ordin al președintelui Agenției.

Inspectorii antifraudă, cu excepția celor din cadrul Direcției de combatere a fraudelor, execută:

a) operațiuni de control curent;

b) operațiuni de control tematic.

Controlul curent se execută operativ și inopinat, pe baza legitimației de control, a insignei și a ordinului de serviciu permanent.

Controlul tematic se execută de către inspectorii antifraudă în baza legitimației de control, a insignei și a ordinului de control tematic prin care se stabilesc obiectivele de verificat, entitățile supuse controlului, perioada asupra căreia se efectuează verificarea, durata și momentul declanșării controlului.

La orice acțiune participă minimum 2 inspectori antifraudă.

Potrivit art 21 din H.G. nr. 520/2013, Direcția generală a vămilor este condusă de un director general, aflat în subordinea vicepreședintelui Agenției care coordonează Direcția generală antifraudă fiscală.

Direcția generală a vămilor coordonează direct din punct de vedere metodologic și îndrumă activitatea birourilor vamale de frontieră și primește nemijlocit toate raportările din partea acestora.

Direcțiile regionale vamale coordonează și îndrumă birourile vamale de interior.

b.3 Principiile și funcțiile Agenției Națională de Administrare Fiscală

Principiile și funcțiile Agenției Națională de Administrare Fiscală sunt prevăzute în art 5 și art. 6 din H.G. nr. 520/2013:

Principiile care stau la baza activității Agenției sunt următoarele:

a) eficiența activității;

b) transparența activității, în condițiile legii;

c) tratament egal și nediscriminatoriu în aplicarea legislației fiscale și a reglementărilor în domeniul vamal;

d) respectul față de contribuabili;

e) coerența, stabilitatea și predictibilitatea

Agenția îndeplinește următoarele funcții:

a) de strategie și management;

b) de gestiune a contribuabililor și a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte venituri bugetare date în competența sa, conform legii;

c) de inspecție fiscală și de verificare fiscală;

d) de colectare a veniturilor statului;

e) de asigurare de servicii pentru contribuabili;

f) de control operativ și inopinat;

g) de prevenire și combatere a evaziunii fiscale și a fraudei fiscale și vamale;

h) de suport tehnic de specialitate acordat procurorului în efectuarea urmăririi penale;

i) de supraveghere vamală și fiscală;

j) de control vamal;

k) de coordonare, îndrumare și control al aplicării reglementărilor legale în domeniul de activitate, precum și al funcționării structurilor care își desfășoară activitatea în subordinea sa;

l) de suport, respectiv de management al resurselor umane, financiare și materiale, de susținere a activităților specifice prin intermediul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor, de reprezentare juridică, de audit public intern, precum și de comunicare internă și externă;

m) de cooperare internațională.

b.4. Atribuțiile Agenției Națională de Administrare Fiscală.

Atribuțiile care-i revin Agenției Națională de Administrare Fiscală sunt grupate în patru mari categorii:

• Atribuții generale:

•Atribuții în domeniul fiscal:

•Atribuții în domeniul vamal:

•Atribuții în domeniul prevenirii, descoperirii și combaterii evaziunii fiscale și a fraudei fiscale și vamale:

Toate atribuțiile ce intră în aceste categorii sunt prezentate detaliat în art. 7 din H.G. nr. 520/2013. În continuare vom prezenta atribuțiile Agenției din domeniul fiscal. Acestea sunt:

1. stabilește prin ordin al președintelui competența teritorială, alta decât cea reglementată prin alte acte normative, pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și altor venituri administrate potrivit legii;

2. stabilește și aplică procedura de administrare a timbrului de mediu datorat de contribuabili potrivit legii, în condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 9/2013 privind timbrul de mediu pentru autovehicule;

3. asigură înregistrarea contribuabililor, gestionarea registrului contribuabililor, a dosarului fiscal al contribuabililor și a cazierului fiscal, precum și a altor evidențe, prin structuri proprii și subordonate;

4. organizează și administrează evidența impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și a altor venituri bugetare, potrivit legii, declarate și plătite de către contribuabili;

5. elaborează și aplică procedurile privind evidența analitică pe plătitori și stingere a creanțelor prin plata voluntară;

6. organizează activitatea de recuperare a creanțelor fiscale restante prin aplicarea măsurilor de executare silită;

7. efectuează inspecția fiscală și verificarea fiscală și emite acte administrative fiscale, în condițiile Codului de procedură fiscală;

8. organizează activitatea de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, precum și a bunurilor sechestrate în cadrul procedurii de executare silită, potrivit legii;

9. introduce și promovează metode de înregistrare fiscală, declarare și plată a impozitelor, taxelor și contribuțiilor, bazate pe utilizarea tehnologiei informației și în susținerea cerințelor contribuabililor;

10. acordă, la cererea temeinic justificată a contribuabililor, înlesniri la plata obligațiilor fiscal restante, în condițiile legii;

11. organizează activitatea de înscriere în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare a creanțelor fiscale ale contribuabililor pentru care s‐au emis titluri executorii;

12. urmărește încurajarea conformării voluntare a contribuabililor prin modernizarea și furnizarea de servicii menite să le faciliteze îndeplinirea obligațiilor fiscale;

13. aplică măsurile prevăzute de lege în cazul neconformării contribuabililor în îndeplinirea obligațiilor de înregistrare fiscală, declarative și de plată;

14. constată și sancționează faptele care constituie contravenții potrivit reglementărilor în vigoare și reține, în vederea confiscării, mărfurile care fac obiectul contravenției, pentru care legea prevede o astfel de sancțiune;

15. deține, administrează, analizează și evaluează informațiile fiscale și vamale și acționează, în condițiile legii, pentru obținerea de informații relevante pentru Agenție, din diverse surse, în vederea identificării atât a unor potențiale riscuri, cât și a contribuabililor care prezintă risc ridicat din punctul de vedere al administrării fiscale și vamale;

16. stabilește categoriile de impozite, taxe, contribuții și alte venituri date în administrarea sa, care se plătesc în contul unic, precum și metodologia de distribuire și stingere a acestora;

17. organizează activitatea de monitorizare a colectării creanțelor bugetare prin aplicarea măsurilor prevăzute de legislația fiscală în vigoare, precum și a proceselor derulate, potrivit procedurilor aprobate, de către structurile subordonate;

18. elaborează și aplică metodologii de gestiune a arieratelor bugetare și monitorizează recuperarea acestora;

19. elaborează și aplică procedurile de impunere pentru persoanele juridice și persoanele fizice, conform dispozițiilor legale;

20. elaborează și aplică procedurile privind plata voluntară și stabilirea mijloacelor de plată, împreună cu direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice;

21. elaborează și aplică, prin organele abilitate, proceduri privind alte modalități de stingere a obligațiilor bugetare pentru care este competentă;

22. participă la estimarea veniturilor bugetare pe care le administrează și face propuneri privind nivelul veniturilor ce pot fi colectate de la contribuabili, pe baza datelor proprii, a indicatorilor macroeconomici, a politicii fiscale și a legislației în vigoare privind impozitele, taxele, contribuțiile sociale și alte venituri bugetare;

23. repartizează la nivel teritorial programul de încasări și analizează permanent modul de realizare a veniturilor bugetare pentru care are competențe legale de administrare;

24. elaborează modelul și conținutul formularelor utilizate pentru administrarea fiscală, precum și instrucțiunile de completare a acestora;

25. asigură, potrivit legii, tipărirea formularelor care sunt utilizate în domeniul său de activitate;

26. elaborează procedura pentru prețurile de transfer, în cazul tranzacțiilor efectuate între persoane afiliate, și emite actele administrative referitoare la soluția fiscală individuală anticipată și acordul de preț în avans;

27. îndrumă contribuabilii în aplicarea legislației fiscale și procedural‐fiscale, precum și a prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri, pe baza coordonării metodologice a Ministerului Finanțelor Publice;

28. asigură îndrumarea organelor fiscale teritoriale pentru aplicarea unitară, corectă și nediscriminatorie a prevederilor legislației fiscale privind impozitele, taxele, contribuțiile sociale și celelalte venituri bugetare în vederea aplicării unui tratament echitabil tuturor contribuabililor;

29. elaborează norme metodologice și proceduri privind competențele de exercitare, condițiile și modalitățile de efectuare și suspendare a inspecției fiscale și a verificărilor fiscale la persoane fizice;

30. asigură aplicarea politicii fiscale în domeniul impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale;

31. organizează activitatea privind publicarea pe pagina de internet a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în condițiile legii, a contribuabililor care înregistrează obligații bugetare restante, precum și a altor registre publice prevăzute de lege;

32. furnizează structurilor specializate ale Ministerului Finanțelor Publice informațiile necesare fundamentării calculului contribuției României la bugetul Uniunii Europene;

33. desemnează, în condițiile legii, administratorul judiciar/lichidatorul și verifică activitatea acestuia, în situația în care Agenția sau unitățile sale subordonate dețin cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor debitorilor împotriva cărora s‐a deschis procedura insolvenței;

34. înscrie, prin direcțiile de specialitate din aparatul propriu și prin structurile din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice, cu atribuții de administrare a veniturilor bugetare, creanțele bugetare administrate de aceasta, la registrele de publicitate mobiliară și imobiliară, în condițiile legii;

35. organizează activitatea de recuperare a creanțelor restante provenite din colaborare interstatală și de asistență pentru recuperarea în România a creanțelor stabilite într‐un alt stat, precum și pentru recuperarea într‐un alt stat a creanțelor stabilite în România.

2.3.Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice

Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice sunt instituții publice cu personalitate juridică care sunt se înființate în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Orașele în care au sediul direcțiile generale regionale ale finanțelor publice sunt următoarele: Iași, Galați, Ploiești, Craiova, Timișoara, Cluj-Napoca, Brașov și București.

Conducerea Direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice îi revine unui director general, cu statut de funcționar public. Pentru numirea acestuia este nevoie de un aviz consultativ al ministrului finanțelorpublice și un ordin al președintelui Agenției.

Directorul general al direcției generale regionale a finanțelor publice are calitatea de ordonator terțiar de credite.

Tot prin ordin al președintelui Agenției și cu avizul Ministerului Finanțelor Publice se stabilesc organizarea și funcționarea direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice și ale structurilor fără personalitate juridică ce funcționează în cadrul acestor direcții.

Aceste structuri fără personalitate juridică din cadrul Direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice sunt următoarele:

a) direcțiile regionale vamale;

b) administrațiile județene ale finanțelor publice;

c) serviciile fiscale municipale și orășenești, precum și birouri fiscale comunale;

d) birourile vamale de interior și de frontier

Direcțiile regionale vamale sunt conduse de un director executiv și se află în coordonarea Direcției generale a vămilor. În cadrul direcțiilor regionale vamale funcționează birouri vamale de interior și de frontieră, fără personalitate juridică, conduse de șefi birou, care sunt ajutați în activitatea lor de șefi birou adjuncți, numiți prin ordin al președintelui Agenției.

Administrațiile județene ale finanțelor publice sunt conduse de un șef administrație, ajutat în activitatea sa de șefi administrație adjuncți, respectiv de trezorierul‐șef, numiți în funcție prin ordin al președintelui Agenției, cu excepția șefilor administrație adjuncți ‐ trezorerie din cadrul administrațiilor sectoarelor 1 ‐ 6 ale finanțelor publice și al trezorierului șef.

Serviciile fiscale municipale și orășenești, precum și birourile fiscale comunale pot funcționa în cadrul administrațiilor județene ale finanțelor publice, la nivelul municipiilor și orașelor.

Șefii serviciilor fiscale municipale, orășenești și șefii birourilor comunale, precum și se numesc în funcție prin decizie a directorului general.

Statele de funcții pentru direcțiile generale regionale ale finanțelor publice se aprobă de către președintele Agenției, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice pentru structurile coordonate metodologic de aparatul propriu al ministerului.

Atribuțiile și competențele direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare, care se aprobă prin ordin al președintelui Agenției, pe baza propunerilor Ministerului Finanțelor Publice pentru structurile coordonate metodologic de aparatul propriu al ministerului.

În ceea ce privește municipiul București, în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice funcționează următoarele structure subordonate fără personalitate juridică:

a) Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov;

b) administrațiile sectoarelor 1 ‐ 6 ale finanțelor publice;

c) Administrația fiscală pentru contribuabili mijlocii

De asemenea, în cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București mai funcționează și Administrația fiscală pentru contribuabili nerezidenți.

Capitolul III

Concluzii

Lucrarea de față și-a propus să prezinte noțiunile generale despre finanțele publice, importanța aparatului financiar dar și cele mai importante instituții care exercită atribuții în acest domeniu financiar și fiscal.

Apariția finanțelor publice a avut o evoluție direct proporțională cu dezvoltarea statului și evoluția relațiilor marfă-bani. Promovarea politicii financiare și a intereselor generale ale societății s-a realizat prin intermediul organelor și instituțiilor care alcătuiesc domeniul financiar.

Conceptul de finanțe a apărut pentru prima dată în Franța prin expresii ca “finance” sau “homes de finances” și “financiers”, deși etimologic cuvântul provine din limba latină. Urmarea firească a acestor evoluții a fost încercarea unor multitudini de autori de a da o definiție optimă noțiunii de “drept financiar”, definiții ce au evoluat odată cu dezvoltarea relațiilor financiare.

În privința aparatului financiar, acesta cuprinde întregul sistem de organe prin care se realizează politica financiară a statului. Privit în această manieră, aparatul finaciar cuprinde: organe cu competență generală în domeniul financiar (Parlamentul, Guvernul, Ministerele, Consiliul Local, Primarul, Consiliul Județean, Președintele Consiliului Județean) și organe cu competență specială (Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcțiile Generale Regionale ale Finațelor Publice).

Parlamentul este cel care coordonează și controlează activitatea tuturor organelor cu atribuții în domeniul financiar, în calitatea sa de organ supreme al puterii de stat. Astfel, Parlamentul examinează și aprobă legile din acest domeniu (Legea Finanțelor Publice; Codul Fiscal; Codul de Procedură Fiscală; Legea Finanțelor Publice Locale; Legea Asigurărilor Sociale de Stat).

Guvernul are de asemenea un rol important în domeniul financiar asigurând realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele bugetului de stat și bugetele asigurărilor sociale de stat și emițând hotărâri pentru organizarea executării legilor.

La nive local, Consiliul Local, Primarul, Consiliul Județean și Președintele Consiliului Județean sunt responsabili cu organizarea finanțelor având rolul de a elabora și aproba bugetele locale; de a controla și încasa impozitele și taxele locale; de a urmări și raporta execuția bugetelor locale; de a garanta împrumuturile interne și externe etc..

În ceea ce privește cele trei mari instituții cu atribuții exclusive în domeniul financiar putem spune că Ministerul Finanțelor Publice este organul principal în acest domeniu, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcțiile Generale Regionale ale Finațelor Publice aflându-se în subordinea acestuia.

La rândul său, Ministerul Finanțelor Publice este un organ de specialitate al administrației publice crntrale care-și desfășoară activitatea în subordinea Guvernului. Ministerul Finanțelor Publice are o serie de responsabilități și atribuții financiare reglementate în baza H.G. nr. 34/2009.

Agenția Națională de Administrare Fiscală, instituție cu personalitate juridică, are atribuții în aplicarea politicii de administrare fiscală. Agenția asigură administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare date prin lege în competența sa, aplicarea politicii și reglementărilor în domeniul vamal și exercitarea atribuțiilor de autoritate vamală, precum și controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală și vamală, precum a altor fapte date prin lege în competența sa.

Nu în ultimul rând, Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice sunt instituții publice cu personalitate juridică care sunt se înființate în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Organizarea și funcționarea acestora este reglementată prin H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Toate aceste instituții cu atribuții generale și speciale care alcătuiesc aparatul financiar al statului au un rol important ajutând la organizarea și repartizarea întru-un mod cât mai corespunzător a întregii activități financiare.