CAP. I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA VIETII

OMORUL

Abrevieri

CAP. I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA VIETII

Cap. II ANALIZA INFRACȚIUNII DE OMOR

1. Concept și caracterizare

2. Elemente preexistente

I. Obiectul juridic special

II. Obiectul material

III. Subiecții infracțiunii:

A. Subiectul activ

B. Subiectul pasiv

IV. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

3. Structura sau conținutul juridic al infracțiunii

I. Situația premisă

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii:

A. Latura obiectivă:

a) Elementul material

b) Cerințe esențiale

c) Urmarea imediată

d) Legătura de cauzalitate

B. Latura subiectivă:

a) Elementul subiectiv

b) Cerințe esențiale.

4. Forme. Modalități. Sancțiuni

I. Formele infracțiunii

A. Actele pregătitoare

B. Tentativa

C. Consumarea

D. Epuizarea.

II. Modalitățile infracțiunii:

A. Modalități simple.

B. Modalități calificate.

III. Sancțiuni

CAP. III EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

1. Aspecte procesuale

2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

CAP. IV PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

1. Precedente legislative

2. Situații tranzitorii

CAP. V ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

CAP VI STUDII DE CAZ

CAP. VII CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Bibliografie

INTRODUCERE

Viața omului reprezintă condiția primară, fundamentală, absolută a însăși existenței acestuia, a perpetuării speciei. Înainte de a fi un drept fundamental al omului, viața este un atribut primordial, absolut, o componenta esențiala a existenței noastre. Viața umană, ca valoare socială apărată prin normele de drept, se înfățișează nu numai ca un drept absolut al individului la viață, opozabil „erga omnes”, dar și ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocrotește in interesul întregii societați. Legea impune tuturor cetățenilor să aibă o atitudine de respect față de viața fiecărui membru al societății.

Viața reprezintă o valoare fundamentală inalienabilă, apărarea vieții reprezentând una din funcțiile fundamentale ale statului, statul folosește toate mijloacele, inclusiv legea penală pentru a proteja persoana. Dreptul la viață ca drept fundamental este protejat prin Constituția României, toți cetățenii trebuie să trateze cu respect viața membrilor societății.

Omul este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate, transmise din generație în generație aceste valori au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii. Numai omul, spre deosebire de celelalte ființe, este capabil să se perfecționeze continuu, să-și examineze critic comportarea, să se lase influențat de regulile de conduită din societate elaborate în decursul timpului tot de oameni) și să acționeze cu devotament și pasiune pentru realizarea marilor idealuri ale omenirii.

Apărarea persoanei reprezintă o preocupare a tuturor sistemelor de drept, deorece viața este o valoare socială primară și absolută a oricărei societăți, ca și condiție indispensabilă însăși existenței acesteia. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

Infracțiunea de omor este cea mai gravă formă de manifestare a violenței impotriva ființei umane. Evaluând această infracțiune, observam că suprimarea dreptului de a trăi, crează o stare de nrsiguranță socială, un dezechilibru în orice societate iar membri societății au obligația de a nu încălca în nici un mod viața titularului acestui drept.

Prin lucrarea de față mi-am propus analiza și interpretarea omorului prin prisma elementelor constitutive care-l caracterizează din punct de vedere juridico-penal, în general și în particular de a deduce anumite idei vizând interpretarea și aplicarea justă a normelor penale în vigoare având în vedere intrarea în vigoare a noilor coduri, penal și respectiv de procedura penala la 01.02.2014.
Această lucrare analizează un fenomen important și actual în societatea noastră, de o gravitate aparte, determinat pe de o parte de condițiile socio-economice ale României, pe de altă parte de greutățile inerente unei schimbări de regim politic, economic specifică ultimilor douăzeci și cinci de ani. Condiții vieții moderne s-au caracterizat și printr-o înrăutățire a activității infracționale ce implică folosirea violenței asupra persoanei.

Scopurile trasate și obiectivele cercetării, la care aș referi examinarea complexă a următoarelor elemente de bază:

-Definirea noțiunii de omor

-Stabilirea cauzelor infractiunii de omor

-Determinarea locului omorului în cadrul sistemului de infracțiuni contra vieții.

-Analiza juridico-penală a elementelor constitutive care-l caracterizează.

-Aspecte de drept comparat privind infracțiunea de omor

Normele penale au un caracter complex, iar aceasta implică în cadrul studiului lor atât analiza problemelor de ordin general (comune unui grup de infracțiuni) cît și a unor probleme cu caracter special, proprii fiecării infracțiuni în parte.

În cercetarea acestei lucrări am folosit bibliografie de specialitate română și străină. Lista bibliografiei cuprinde … tratate, cursuri și … de articole de revistă.

Lucrarea OMORUL cuprinde … de pagini, fiind sistematizată în … capitole, împărțite pe secțiuni.

Primul capitol este destinat unor noțiuni introductive, sunt prezentate referințele istorice, premisele abordării temei, prezența noțiunii în dreptul pozitiv român și un scurt istoric al omorului. Pe accest temei în primul capitol din lucrarea data am realizat un scurt istoric al dezvoltării conceptelor de protecție a valorilor umane de către societate.

La finele acestui capitol, în concluzie putem menționa că definiția cea mai perfectă a omorului este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte persoane.

În cadrul celui de al doilea capitol se statuează analiza infracțiunii, a elementelor constitutive ale omorului, latura obiectivă, latura subiectivă. În acest context am vorbit despre esența pericolului social, ca un element material al infracțiunii, reieșind nemijlocit din daunele aduse valorilor sociale și relațiilor sociale ocrotite de legea penală. Cele din urmă, adică valorile sociale și relațiile sociale apărate de legea penală în vigoare formează categoria obiectului infracțiunii. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de ucidere, efectuata prin acte comisive sau omisive. Urmarea imediată constă în decesul persoanei.

Între elementul material al infracțiunii acțiunea sau inacțiunea autorului și urmarea imediată moartea unei persoane trebuie să existe o relație de la cauză la efect, o legătură de cauzalitate, în alte cuvinte, este necesar a se dovedi prin probe că decesul victimei a intervenit din cauza activității desfășurate de făptuitor.

Latura subiectivă se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție, prin ambele ei modalități directă sau indirectă.

În capitolul al treilea tratează aspectele procesuale, legătura cu dreptul material, și totodată legătura cu alte infracțiuni.

Capitolul al patrulea privind precedente legislative și situații tranzitorii prezintă aspecte anterioare din legea penală, schimbările produse in legislație datorită celerităților și evoluției societății.

În al cincilea capitol din lucrarea dată prezintă aspecte de drept comparat privind infracțiunea de omor. Fiecare stat a avut și va avea particularitățile sale de reglementare a relațiilor care apar în societate, este firesc ca legiuitorul statelor respective să folosească anumite modalități de prevedere în legislație a procedeelor destinate menținerii ordinii publice, astfel poate incrimina anumite fapte care în opinia lui atentează la valorile sociale apărate de legile constituționale și poate dezincrimina altele. În legislația tuturor statelor infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății ocupă un loc prioritar.

Capitolul al șaselea prezintă aspecte din practica judiciare si jurisprudentă referitoare la infracțiunea de omor.

Capitolul al șaptelea este destinat concluziilor în urma analizei acestei infracțiuni.

CAP. I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR DE OMOR

ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR. REFERINȚE ISTORICE

Infracțiunea de omor constă în fapta persoanei care ucide, cu intenție, o altă persoană. Omul este singura ființă superioară, un creator de valori iar spiritul său continuu tinde la perfecționare.

În această privință, cu două milenii în urmă Titus Lucrețiu spunea că “Vitaque mancipio nulli datur, omnibus usu” – Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor.

Viața omului este protejata de normele de drept în special, cele ale dreptului penal, ca fiind un drept absolut al individului. Dreptul nu reglementează doar relații sociale, numai raportată la aceste relații viața devine un drept al omului. O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale.

Infracțiunile contra persoanei au, în general, un grad mai ridicat de pericol social determinat, pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor procedee sau mijloace violente și au o frecvență mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni

În noului cod penal infracțiunile contra persoanei fac parte din titlul I, spre deosebire de legea penală veche unde aceste infracțiuni fac parte din titlul II fiind grupate distinct după titlul privitor la infracțiuni contra siguranței statului. În noul cod, legiuitorul român și-a însușit modelul francez și spaniol de sistematizare, spre deosebire de vechiul codul penal care era orientat după modelul codului penal german și italian și care acorda prioritate infracțiunilor contra siguranței statului.

În cadrul Titlului I, noul cod penal cuprinde următoarele categorii de infracțiuni care sunt considerate că aduc atingere persoanei și anume: infracțiuni contra vieții (capitolul I), infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății (capitolul II), infracțiuni săvârșite asupra unui membru al familiei (capitolul III), agresiuni asupra fătului (capitolul IV), infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie (capitolul V), infracțiuni contra libertății persoanei (capitolul VI), traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (capitolul VII), infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (capitolul VIII) și infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private (capitolul IX).

Infracțiunile contra vieții constituie un capitol distinct în complexul grupului de infracțiuni contra persoanei. O caracteristica a acestui gen de infracțiuni o reprezintă atingerea care se aduce ființei umane, pericolul social având un grad ridicat, întrucât se aduce atingere uneia dintre valorile sociale importante, respectiv viața . Punerea în pericol sau suprimarea vieții unei persoane afectează conviețuirea membrilor societății. Totodată prin incriminarea acestei infracțiuni se realizează ocrotirea existentei și securității fizice a persoanelor, de aceea trebuie să se constituie preocupări generale pentru toți cetățenii și îndatoriri speciale pentru persoanele investite prin lege cu puteri în vederea protejării acestei valori

Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. Hotararea de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu reprezintă o simplă manifestare a voinței politice, ci este în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale, a doctrinei și jurisprudenței. Elaborarea unui cod penal implică, o evoluție a relațiilor sociale, deoarece vecității sexuale (capitolul VIII) și infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private (capitolul IX).

Infracțiunile contra vieții constituie un capitol distinct în complexul grupului de infracțiuni contra persoanei. O caracteristica a acestui gen de infracțiuni o reprezintă atingerea care se aduce ființei umane, pericolul social având un grad ridicat, întrucât se aduce atingere uneia dintre valorile sociale importante, respectiv viața . Punerea în pericol sau suprimarea vieții unei persoane afectează conviețuirea membrilor societății. Totodată prin incriminarea acestei infracțiuni se realizează ocrotirea existentei și securității fizice a persoanelor, de aceea trebuie să se constituie preocupări generale pentru toți cetățenii și îndatoriri speciale pentru persoanele investite prin lege cu puteri în vederea protejării acestei valori

Elaborarea și adoptarea unui nou Cod penal reprezintă un moment crucial în evoluția legislativă a oricărui stat. Hotararea de a se trece la elaborarea unui nou Cod penal nu reprezintă o simplă manifestare a voinței politice, ci este în egală măsură, un corolar al evoluției economico-sociale, a doctrinei și jurisprudenței. Elaborarea unui cod penal implică, o evoluție a relațiilor sociale, deoarece vechile reglementări sunt depășite, și să se identifice necesitățile de reglementare accentuate de doctrină și practică.

Transformări în plan politic, social și economic, suferite de societatea românească în cele aproape patru decenii care au trecut de la adoptarea vechiului codului penal, și totoadată perioada de după 1989, nu au lăsat loc pentru nicio interpretare în privința necesității adoptării noului cod penal.

Omorul, așa cum apare definit în art. 188 Noul Cod penal constă în uciderea unei persoane, fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii. În noul cod penal, incriminarea omorului are un conținut identic celui din vechiul cod penal, inclusiv în ceea ce privește limitele de pedeapsă. Observăm ca și element de diferențiere, că în timp ce vechiul cod penal prevedea pedeapsa complementară constând în interzicerea unor drepturi, noul cod penal prevede interzicerea exercitării unor drepturi.

Obiectul juridic generic

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei reprezentată sub totalitatea atributelor sale respectiv, viață, integritate corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea.

Atributele vieții persoanei constituie valori pe care statul de drept obligația să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea.

Obiectul juridic generic constă în relațiile sociale privitoare la dreptul la viață, drept recunoscut și ocrotit de norma penală oricărei persoane. Acesta îl constituie fasciculul relațiilor sociale protejate prin sancționarea faptelor ce alcătuiesc grupul infracțiunilor contra persoanei.

Afirmăm că obiectul juridic comun infracțiunilor contra vieții este dat de acea legătură de relații sociale ce se formează, se dezvoltă și se desfășoară în jurul viații omului, incriminându-se faptele care aduc atingere acesteia.

Legea penală apară prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei, valorile sociale legate de viața persoanei, salvgardează totodată relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestei valori. Săvârșirea oricărei infracțiuni pune în pericol social sau vatămă o anumită valoare socială și prin aceasta amenință sau aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective.

Fiind strâns legată de interesele grupului social, viața omului își dobândește adevărata ei valoare și semnificație numai în cadrul relațiilor sociale, numai raportată la aceste relații viața devine un drept, fără respectarea vieții individului nu poate fi concepută însăși existența colectivității și conviețuirii între oameni.

Dreptul la viață există și este ocrotit de legea penală din momentul în care se instaurează procesul nașterii naturale, momentul în care copilul este expulzat din trupul mamei și își începe viața extrauterină. Dreptul la viață este protejat indiferent de titular, de vârstă, de starea sănătății. Fără existența omului nu poate fi concepută societatea și nici realizările acestuia în toate domeniile vieții sociale. Momentul începerii vieții reprezintă momentul expulziei copilului și începerii vieții extrauterine, iar ca moment al morții cel al morții cerebrale.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor prevăzut de art. 188 este comun cu cel al tuturor infracțiunilor contra persoanei dat fiind faptul că, și la celelalte infracțiuni care sunt incluse în categoria celor contra persoanei, și infracțiunea de omor simplu are ca obiect juridic generic ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viața, integritatea corporală, libertatea, demnitatea și inviolabilitatea sexuală.

Legiuitorul român a preferat să folosească o exprimare eliptică, explicația constă și trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai amplă a conținutului incriminării. În definirea omorului, legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat și de a exprima concludent aceste realități.

Ocrotirea persoanei s-a impus ca o necesitate de aparare a societății încă de la primele acte normative cu caracter penal, constituind o preocupare majoră a legislației, jurisprudenței și doctrinei penale de-a lungul timpului.

CAPITOLUL II – ANALIZA INFRACȚIUNII DE

OMORUL ART.188 NOUL CODUL PENAL

CONCEPT SI CARACTERIZARE

Faptele incriminate sub denumirea generică de „infracțiuni contra vieții” sau constituie din punct de vedere al calificării de grup o subdiviziune în cadrul infracțiunilor contra persoanei.

Definitoriu acestor fapte este că aduc atingere ființei omului, respectiv însușiri fundamentale a ființei umane privitor la existența fizică a acesteia și celelalte însușiri ale persoanei ca integritatea corporală, sănătatea, libertatea, relațiile sexuale, adică viața. În lipsa acestoratribute ființa umană ar fi inexistentă.

Importanță deosebită pe care o reprezintă viața a determinat pe legiuitorul din cele mai vechi timpuri să incrimineze faptele care ar aduce atingere acestei valori fundamentale, a esenței ființei umane.

Existența societății nu ar putea fi concepută fără valoarea individuală sau socială și fără existența ființelor vii.

Incriminarea omorului în sensul că „uciderea unei persoane” constituie infracțiunea de „omor” și este stipulată de legiuitor în art. 188 din Noul Codul penal. Infracțiunea de omor prezintă o variantă tip și o variantă agravată. Varianta tip este reglementată în art. 188 C. pen. Varianta agravată este prevăzută în art. 189 C. pen.

ELEMENTE PREEXISTENTE

I. Obiectul juridic special

Obiectul lor juridic special contribuie la ocrotirea tuturor relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieții umane.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere. Obiectul material este corpul în viață al victimei. Nu interesează dacă victima era sănătoasă ori într-o fază avansată de boală și nu ar mai fi trăit mult dacă nu ar fi fost ucisă; chiar dacă ar fi acționat și cauze naturale care ar fi dus ulterior la moartea victimei, fapta constituie omor. Este lipsit de importanță și dacă victima ar fi fost o persoană tânără sau în vârstă, ori dacă era sau nu în plenitudinea facultăților fizice și psihice.

Legea penală română, nu incriminează sinuciderea, dar incriminează pe cel care determină sau înlesnește sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. Rațiunea neincriminării încercării de sinucidere are la bază ideea în conformitate cu care dreptul nu se implică într-o hotărâre personală, deoarece reglementează relațiile sociale apărute între individ și semenii săi, nu cu sine însuși.

Legislația română nu permite euthanasia, dreptul la viață fiind protejat împotriva voinței victimei, pentru a pune capăt suferințelor prelungite și inutile, deoarece nu există nicio metodă care să permită luarea vieții unui muribund.

Concluzionând, omul este o valoare socială fundamentală deoarece prin om și în jurul său se formează și se dezvoltă imensa majoritate a relațiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt apărate toate relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectul acestei valori sociale, care este viața omului.

II. Obiectul material

Toate infracțiunile contra vieții persoanei au ca obiect material corpul victimei, perceput ca o prezență materială, ca o totalitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică care mențin o persoană în viață,

Obiectul material al omorului constă din corpul unei persoane în viață, neinteresândvârsta, copil sau nou-născut, tânăr sau adult și bătrân, starea sănătății sănătos, bolnav, muribund sau normalitatea antropologică respectiv normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice.

În cazul infracțiunilor pe care le analizăm, acțiunea sau inacțiunea nu privește un drept subiectiv al persoanei, ci un drept material reprezentat de corpul unei persoane.

Obiect material reprezentat de corpul uman, nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana a cărui viață a fost suprimată ori s-a încercat să i se suprime. În cazul consumării omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă, în acest caz, obiectul material al infracțiunii este corpul lipsit de viață al persoanei ucise.

În problematica definirii obiectului material al infracțiunii de omor, doctrina și practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut și în alte țări și anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situații care, cel puțin în dreptul nostru penal de până acum, era considerată un fapt putativ. În analiza obiectului material protejat de legiuitor a infracțiunii de omor, s-a pus în discuție chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiție sine qua non, faptul că subiectul pasiv să fi fost în viață în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei.

Referitor la momentul începerii viații unei persoane au fost formulate mai multe teorii. Accepțiunea cea mai larg răspândită în privința nașterii o reprezintă desprinderea fătului de cordonul ombilical al mamei, momentul în care fătul devine copil, începând să ducă o viață independentă de cea a mamei, o viață extrauterină, teorie îmbrățișată de doctrinele italiană și germană.

Momentul când se sfârșește viața, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe deplin elucidată, în ciuda aparențelor și cu excepția unor cauze rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viața nu părăsește deodată întreaga emisferă cerebrală și cu atât mai puțin celelalte organe sau țesuturi. Există situații de tranziție ale dispariției vieții, caracterizate prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfășoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morții..

Pentru a stabili momentul încetării viețiii, se ia în considerare două situații:

moartea clinică determinată de funcțiile aparatului respirator și ale aparatului circulator;

moartea cerebrală sau biologică, reprezentând încetarea activității cerebrale.

Odată cu confirmarea morții cerebrale este posibilă efectuarea de transplanturi de organe potrivit Legii nr. 2 din 8 ianuarie 1998, cu consimțământul defunctului, voință exprimată în scris înainte de moarte sau cu acordul soțului ori a rudelor.

Între aceste două momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viața să fie salvată, dar aceasta nu mai posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică.

În prezent se admite în unanimitate în doctrina medico-legală că prima teorie este cea corectă, ajungându-se la concluzia că „moartea creierului poate fi considerată criteriul principal al morții organismului uman luat ca întreg”

SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Subiectul activ

Subiect activ nemijlocit al infracțiunii de omor, poate fi orice persoană fizică sau juridică, deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume, și care împlinește condițiile răspunderii penale. În cazul răspunderii penale a persoanelor juridice, fapta antisocială în materialitatea sa este săvârșită de fapt tot de către persoana fizică care acționează în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Acționând în acest mod, persoana fizică face posibilă atragerea răspunderii penale a persoanei juridice, distinctă de răspunderea penală a persoanei fizice.

Potrivit art. 135 alin. (3) C. pen., răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârșirea acestei infracțiuni. Astfel, persoana juridică va fi considerată subiect activ al infracțiunii și va răspunde pentru săvârșirea infracțiunilor contra persoanei, indiferent de calitatea avută la comiterea faptei.

Participația penală este posibilă sub toate formele, autorat, coautorat, insigare și complicitate.

În art. 46 alin. (2) NCP se prevede că sunt coautori „persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală”. Pentru a fi coautori, făptuitorii trebuie să își aducă nemijlocit contribuția la comiterea faptei, atât în forma consumată cât și cea rămasă în stare de tentativă. În cazul infracțiunii de omor, activitatea specifică coautorilor va consta în actele de natură să producă moartea unei persoane.

Participația la infracțiunea de omor în cadrul complicității se poate manifesta într-o activitate cu caracter accesoriu, legată în mod mijlocit de activitatea care constituie elementul material al infracțiunii și totodată unită sub aspect subiectiv, cu intenția de a ajuta, înlesni la comiterea infracțiunii de omor. Complicitatea poate fi materială, ca de exemplu procurarea armei necesare uciderii victimei complicele cunoscând intenția autorului și urmărind sau acceptând producerea rezultatului, distrugerea ușii de la locuința persoanei vătămate pentru a ușura pătrunderea autorului în scopul uciderii victimei, sau morală, ca de pildă întărirea intenției autorului de a săvârși omorul.

Se consideră complicitate activitatea unor persoane de a însoți, înarmate cu diferite obiecte contondente, pe inculpat – care a comis fapta de omor și cunoscând intenția lui, deoarece, deși chiar dacă nu au adus ocontribuție materială în timpul infracțiunii, aceste persoane au susținut și sprijinit realizarea faptei prin întărirea și întreținerea hotărârii autorului de a săvârși infracțiunea.

Coautoratul, ca formă de participație penală, presupune cumularea unor condiții specifice, vizând trăsăturile de bază ale infracțiunii. O primă condiție o reprezintă săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

De esența coautoratului, este săvârșirea unei fapte la care își aduc contribuția direct, nemijlocit, autorii. Condiția săvârșirii faptei se regăsește atât în cazul faptei consumate, precum și al tentativei pedepsibile.

Cooperarea din partea coautorilor este o altă condiție. Aceasta se referă la specificul activității înfăptuite de coautori, de realizare nemijlocită a acesteia, de săvârșire a actelor de executare ce vor producere rezultatul periculos.

În situația coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuții nemijlocite la faptă a coautorului faptă consumată ori faptă tentată, când acesta săvârșește acte care aparțin acțiunii tipice, specifice laturii obiective a infracțiunii, indicate de verbum regens din norma incriminatoare. În cazul omorului vor fi asimilate ca astfel de acte orice activități susceptibile să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere. Coautoratul la infracțiunea de omor presupune existența unei intenții comune a tuturor participanților la comiterea faptei, această hotărâre poate fi luată înaintea săvârșirii faptei sau concomitent comiterii acesteia.

Intenția coautorilor la săvârșirea faptei presupune realizarea împreună a acțiunii tipice, făptuitorii, fiind conștienți de producerea rezultatului comun prezăzut, urmărit și acceptat, responsabilitatea penală revenind pentru întreaga faptă. Este absolut lipsit de importanță dacă coautorii au efectuat acte materiale separate sau numai loviturile unuia au cauzat moartea victimei.

Referitor la situația instigatorului, răspunderea penală a acestuia va fi angajată în situația în care prin activitatea sa, a impulsionat și determinat pe autor să comită sau să încerce a săvârși omorul. Simplele îndemnuri, care nu au fost de natură să determine în persoana autorului voința de a ucide, sau care au fost slabe, astfel incît și-au pierdut influența față de autor până la comiterea faptei, nu vor putea fi considerate instigare.

Art. 47 NCP ne dă definiția instigatorului, acesta fiind: „persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală”. Pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere pentru instigare la comiterea infracțiunii de omor, este necesar ca aceasta, prin activitatea sa, să determine subiectul activ să comită infracțiunea, sau cel puțin să încerce să o comită.

Particularitatea instigării rezidă din aceea că deși instigatorul este persoana care ia cea hotărârea săvârșirii unei infracțiuni, el nu o pune în executare ci recurge la intermediul unei persoane, căreia îi transmite mental, hotărârea săvârșirii unei fapte prevăzute de legea penală. Prin această activitate instigatorul contribuie la formarea laturii obiective a infracțiunii. Instigatorul se mai numește și autorul moral al unei infracțiuni, deoarece acestuia îi aparține ideea de a săvârși o infracțiune, idee pe care apoi o infiltrează în conștiința altei persoane, care o însușește și o execută.

Instigarea, ca formă de participație morală, este deosebită de complicitatea morală prin aceea că prima determină hotărârea infracțională, iar complicitatea morală ajută la întărirea sau întreținerea ei. Voința de a instiga la omor nu implică existența unui acord al părților.

Contribuția complicelui are caracter secundar (accesoriu) față de activitatea autorului la omor – care săvârșește actul de ucidere și față de activitatea instigatorului la omor care determină pe altă persoană să ucidă victima. Acest caracter secundar este deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitatea în lipsa unei activități principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă și imediată spre deosebire de cea a autorului, care este directă și imediată.

În ceea ce privește complicele, definiția acestuia o regăsim în art. 48 și anume: „Persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. [alin. 1)]. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.[alin. (2)]”.

În cazul complicității, complicele urmărește să ajute sau să înlesnească acțiunea unuia sau a mai multor făptuitori, acționând în mod conștient că ajută sau înlesnește săvârșirea faptei, pe când coautorii acționează în comun, acțiunea tipică fiind cea descrisă în norma de incriminare, și fiecare dintre ei e conștient că participă în comun cu ceilalți la producerea rezultatului. Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.

.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă, a cărei viața a fost suprimată, ca urmare a activității subiectului activ. Aceasta înseamnă că subiect pasiv al infracțiunii nu poate fi decât o persoană în viață, este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru. Subiect pasiv poate fi, de regulă, orice persoană. Uneori, o anumită calitate a victimei determină o altă încadrare juridică a faptei. De exemplu, omorul este calificat, potrivit art.189 lit. f) C.pen., dacă victima infracțiunii este o femeie gravidă. Uneori, pluralitatea de victime determină schimbarea încadrării juridic a faptei. Astfel, omorul este calificat, potrivit art.189 lit.f) C.pen., când se săvârșește asupra a două sau mai multor persoane, iar uciderea din culpă are forma agravată (art.192 alin 3 C.pen.), dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Uneori omorul poate avea mai mulți subiecți pasivi (de exemplu, omorul săvârșit asupra mai multor persoane deodată sau succesiv). În acest caz însă, fapta este calificată de lege ca fiind un omor calificat potrivit art 189 lit.f – săvârșirea asupra a două sau mai multor persoane.

Legiuitorul nu pretinde prin norma incriminată ca subiectul pasiv să aibă vreo calitate determinată și nu interesează aspecte referitoare la sexul, vârsta, condițiile fizice și psihice în care se afla victima și aceasta pentru că legea penală ocrotește viața în sine, nu viața unei anumite persoane.

Nu poate deveni subiect pasiv al infracțiunii de omor decât un om în viață, adică o persoană căreia i s-a suprimat sau s-a încercat să i se suprime viața. După săvârșirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracțiunii.

În cazul infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 188 C pen., subiectul pasiv este persoana ucisă ca urmare a activității făptuitorului, deci cea asupra căreia se răsfrânge elementul material al infracțiunii. Pentru existența infracțiunii de omor, se cere condiția esențială ca subiectul pasiv al acestei infracțiuni să fi fost o persoană în viață în momentul săvârșirii faptei, având în vedere faptul că este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru, Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C. pen.), după caz .

În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracțiune.

Daca victima infracțiunii este o femeie gravidă, încadrarea juridică se va face sub aspectul omorului calificat, potrivit art. 189 lit. g) Cod penal.

3. Structura sau conținutul juridic al infracțiunii

I. SITUAȚIA PREMISĂ. În conținutul infracțiunii de ucidere a unei persoane prevăzută în art.188 nu există o situație premisă. De obicei structura și conținutul juridic al de omor se confundă cu conținutul constitutiv al infracțiuni.

II. CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR LATURA OBIECTIVĂ

Latura obiectivă reprezintă una dintre cele două laturi ale infracțiunii constând din manifestările exterioare prin care se realizează acțiunea sau inacțiunea și se produc urmările socialmente periculoase. Latura obiectivă face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii, iar structura laturii obiective cuprinde, elementul material, acțiunea sau inacțiunea, urmarea imediată și legătura de cauzalitate. Urmarea imediată constă în producerea unor pagube și prejudicii materiale și morale în detrimentul subiectului pasiv al infracțiunii. Urmarea imediată se reflectă prin consecințele și urmările sociale periculoase ale infracțiunii.

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunii de omor simplu, prevăzut de art. 188 C. pen., se realizează prin uciderea unei persoane, suprimarea vieții, adică prin orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material al acestei infracțiuni poate consta dintr-o acțiune sau dintr-o inacțiune. Acțiunile sunt cele mai frecvente modalități de săvârșire a omorului.

Acțiunea poate fi îndreptată atât asupra corpului, cât și a psihicului victimei. Astfel se consideră infracțiunea de omor și în cazul în care autorul i-a creat victimei o stare emoțională puternică, deși cunoștea că aceasta suferă de afecțiuni cardiace și astfel persoana a decedat.

Infracțiunea se poate comite atât prin acțiuni directe, cât și indirecte sau puse în mișcare de către autor. Indiferent de modalitatea prin care se realizează elementul material, între elementul material și urmarea imediată există o legătură de cauzalitate, întrucât infracțiunea de omor este o infracțiune de rezultat.

Inacțiunea autorului poate reprezenta o modalitate a elementului material atunci când făptuitorul nu își îndeplinește obligația sa, fapt ce a dus la decesul victimei, de exemplu un medic care nu îi acordă asistență medicală bolnavului, fapt ce conduce la decesul acestuia.

Infracțiunea de omor implică o activitate de ucidere, de suprimare a vieții unei persoane fizice, p activitate materială care are ca rezultantă decesul unui om. Activitatea – acțiune ori inacțiune – trebuie să aibă o anume forță distructivă, să fie aptă să provoace moartea persoanei în condițiile date. Privitor la această infracțiune nu există cerințe speciale privind timpul și locul comiterii infracțiunii.

C. URMAREA IMEDIATA

Rezultatul socialmente periculos reprezintă o componentă obligatorie a laturii obiective, deoarece actul de violență manifestat devine relevant sub aspectul săvârșirii infracțiunii de omor numai în momentul în care se produce moartea victimei. Această infracțiune este una materială, de rezultat, neproducerea urmării ducând la o altă încadrare juridică.

Așadar infracțiunea de omor fiind o infracțiune materială este indispensabil să se producă o urmare imediată, respectiv moartea victimei, putând avea loc în timpul activității de ucidere sau mai târziu, existența legăturii de cauzalitate între elementul material și rezultat trebuie demonstrată. Producerea rezultatului completeză latura obiectivă a infracțiunii.

Actul de violență devine relevant sub aspectul infracțiunii de omor în momentul în care se produce rezultatul socialmente periculos, constând în moartea victimei. În lipsa lui actul de violență se poate considera element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor.

Infracțiunea de omor fiind o infracțiune de rezultat se cere, deci, producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.

Se vor avea în vedere la latura obiectivă și locul săvârșirii faptei, timpul comiterii, mijloacele utilizate, modalitățile concrete de săvârșire a faptei. Aceste elemente constituie circumstanțe agravante și sancțiunea ce se aplică făptuitorului este mai aspră.

D. Legătura de cauzalitate

Infracțiunea de omor fiind o infracțiune condiționată de producerea unui rezultat, reclamă întotdeauna obligativitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultat.

Legătura de cauzalitate face parte din latura obiectivă și este specifică și necesară infracțiunișor de rezultat. Aceasta dobândește anumite trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relații între oameni.

Această legătură există chiar dacă la producerea rezultatului socialmente periculos concură și alți factori preexistenți (o boală de care suferea victima), concomitenți (lovituri aplicate victimei de o altă persoană) ori posteriori (internarea cu întârziere a victimei în spital). Raportul de cauzalitate este întrerupt dacă ulterior intervine o cauză care prin ea însăși și independent de activitatea făptuitorului, produce moartea victimei.

Între acțiunea omisivă ori comisivă a autorului de a ucide și rezultatul produs, moartea, trebuie să existe o legătură de cauzalitate dovedită. Existența decesului victimei nu conduce la concluzia automată că ne aflăm în fața unei infracțiuni de omor.

Raportul de cauzalitate trebuie dovedit de aceea, în literatura de specialitate, există mai multe teorii:

teoria echivalenței condițiilor, care consideră drept cauză a rezultatului, condițiile care l-au precedat și în absența cărora nu s-ar fi produs; sine qua non;

teoria cauzei adecvate, care ține seama de condiția capabilă care, prin natura ei, să dea naștere efectului ori posibilitatea efectivă de producere a efectului;

teoria cauzalității necesare, care consideră drept cauză orice condiție care a precedat efectul și care a produs cu necesitate urmarea;

teoria posibilității concrete, care evidențiază influența pe care împrejurări diferite o exercită asupra producerii unui efect ilicit. Potrivit acestei teorii, răspunderea este angajată în momentul în care conduita ilicită a determinat posibilitatea concretă a producerii rezultatului.

Doctrina și practica judiciară au concis în situația în care se adaugă alte fapte împrejurări, alți factori preexistenți, concomitenți sau supraveniți, considerând că legătura de cauzalitate nu încetează daca se stabilește că însăși acțiunea sau inacțiunea era aptă să conducă la moartea victimei.

Legiuitorul nostru a adoptat cpncepția cu privire la condiția sine qua non, care atribuie un rol cauzal condiției necesare, jurisprudența și doctrina au adoptat această soluție și au exprimat-o mai puțin voalat.

LATURA SUBIECTIVĂ

Examinând conținutul infracțiunii de omor se poate constata că norma de incriminare are un conținut clar și precis referindu-se la uciderea unei persoane. Sustinând cele de mai sus, se poate afirma că uciderea unei persoane constituie o faptă săvârșită printr-o acțiune comisivă sau omisivă statuându-se că se poate savârși numai cu intenție, în ambele sale forme.

Intenția, ca formă de vinovăție în cazul infracțiunii de omor

Prin urmare, forma de vinovăție cu care se poate săvârși infracțiunea de omor este intenția cu cele modalitați ale sale, directă sau indirectă, după cum autorul a prevăzut și urmărit moartea victimei sale ori, deși nu a urmărit acel rezultat, a acceptat producerea lui, se impune să existe factorul volitiv, respectiv voința. Pentru existența infracțiunii nu interesează mobilul ori scopul săvârșirii faptei, care însă vor fi luate în considerare la individualizarea judiciară a pedpsei.

Din examinarea litaraturii de specialitate rezultă că, pentru reținerea formei de vinovăție specifică infracțiunii de omor, trebuie să existe atât voința autorului de a acționa cât și prevederea că acțiunea sau inacțiunea comisă va produce moartea persoanei, rezultat pe care autorul îl urmărește sau, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui factorul intelectiv. Uneori intenția rezultă din materialitatea faptelor dolus ex re, alteori nu.

O delimitare ar fi necesară și pentru o aplicare unitară și consecventă a dispozițiilor legale care diferențiază conținutul celor două modalități ale intenției, definindu-le în art. 19 Cod penal în mod distinct.

Determinarea poziției subiective a faptuitorului vis a vis de infracțiune, reprezintă o operațiune de o însemnate deosebită, aceasta angajâand realizarea răspunderii penale și menținerea echilibrului social al ordinii de drept.

Eroarea asupra persoanei victimei nu are influență asupra vinovăției făptuitorului și nici nu înlătură răspunderea penală. Există lovitura deviată, abberatio ictus, în situația în care faptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, însă, datorită unei manipulări greșite a instrumentului folosit ori datorită unor alte cauze accidentale, rezultatul de produce asupra unei alte persoane. În acestă situație fapta comisă reprezintă o infracțiune de omor întrucât, chiar dacă făptuitorul a ucis o altă persoană decât cea avută în vedere, intenția a fost să suprime o viață, ceea ce este suficient pentru existența infracțiunii.

În concepția doctrinei penale, dar și a jurisprudenței, pornind de la faptul că legea incriminează uciderea unei persoane, oricare ar fi victima, eroarea asupra persoanei, atât error in persona, cât și devierea acțiunii, aberratio ictus, prin mânuirea greșită mijloacelor de execuție fiind lovită o altă persoană decât cea vizată, nu au nicio influență asura vinovăției autorului.

Există și autori care nu sunt de acord cu opinia exprimată arătând că, în această situație, ar trebui să se rețină concurs de infracțiuni: tentativă de omor în raport cu victima aflată în reprezentarea autorului și o infracțiune din culpă în raport cu victima efectivă.

Într-o altă opinie se susține că nu se poate reține cumulul de infracțiuni (omor prin imprudență în raport cu victima efectiv ucisă și tentativă de omor cu victima inițial vizată).

Aceste argumente par să justifice teza contrară în soluționarea ipotezelor de "error in personam" și anume, existența tentativei la omor în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului și infracțiunea de ucidere din culpă în ce privește victima efectiv suprimată.

Infracțiunea de omor există și atunci când făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greșite manipulări a instrumentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte persoane aberratio ictus, ipoteza monoagresivă. Tot astfel, când datorită cauzelor de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflată în reprezentarea agentului, cât și o altă persoană, aberratio ictus, ipoteza bioagresivă, sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima inițială, aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă.

În concepția unor autori, "aberratio ictus" în forma sa monoagresivă, ar trebui să fie asimilată cu "error in personam" și să primească aceeași soluție juridică. Agentul va răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracțiunea consumată de omor și care s-ar fi reținut și dacă nu se producea eroarea de execuție în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului.

Cerințe esențiale cu privire la latura subiectivă

Infracțiunea de omor, în forma tip, simplă, nu este condiționată prin norma de incriminare de existența unui mobil sau scop. Nu prezintă relevanță nici consimțământul victimei de a i se suprima viața, întrucât viața este o valoare socială fundamentală, iar victima nu poate dispune de ea.

Latura subiectivă a omorului nu cuprinde cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Infracțiunea persistă chiar dacă nu s-a obținut mobilul săvârșirii faptei. Instanța de judecată va stabili, în fiecare situație, mobilul faptei deoarece acesta influențează gravitatea faptei și poate contribui la individualizarea juridică a pedepsei. Omorului simplu este indiferent mobilul săvârșirii faptei în schimb, la săvârșirea omorului din interes material, mobilul este o împrejurare care atribuie infracțiunii caracter calificat (art. 189 alin 1, Noul Cod penal).

In forma sa simplă, omorul nu este condiționat, de executarea faptei într-un anumit scop. Cu toate că scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea suferințelor fizice ale victimei, deoarece aceasta suferă de o boală incurabilă, fapta va reprezentă tot infracțiune. În legislația română chiar și în condițiile euthanasiei, fapta reprezintă o infracțiune și este pedepsită.

În doctrina și jurisprudență s-a statuat că mobilul nu constituie o cerință pentru existența laturii subiective a infracțiunii de omor in varianta sa simplă. În momentul în care se stabilește că mobilul omorului a fost unul special, se poate schimba încadrarea juridică a faptei.

Scopul infracțiunii de omor nu are valoare de element obligatoriu al laturii subiective a acestei infracțiuni, dar cunoașterea lui va ajuta instanța de judecată la efectuarea unei corecte individualizări a pedepsei.

4. Forme. Modalități. Sancțiuni

FORMELE INFRACȚIUNII DE OMOR

O analiză generală a infracțiunilor contra vieții ar putea releva faptul că această categorie de infracțiuni sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp, prinurmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.

Infracțiunea de omor, este o infracțiune comisivă care poate fi realizată atât prin acțiune cât și prin inacțiune și totodată o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat material distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp și deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii și tentativa.

Actele pregătitoare, sunt posibile la majoritatea infracțiunilor contra vieții, dar nu sunt incriminate ca atare de legiuitorul român. În cazul infracțiunii de omor simplu, art 188 NCP, actele pregătitoare nu se pedepsesc.

Actele pregătitoare fiind comise în vederea realizării unei hotărâri infracționale sunt posibile numai la infracțiunile intenționate. La infracțiunea de omor sunt incriminate totuși în legea română doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Acestea sunt absorbite în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat executarea faptei până la consumare. În situația în care actele pregătitoare au fost executate de altă persoană decât autorul, pot avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, dacă autorul, după ce a inițiat actul de pregătire la omor, nu a continuat.

Deși actele pregătitoare la infracțiunea de omor nu se pedepsesc, totuși legiuitorul prin art. 188 alin. 2 subliniază faptul că tentativa, ca formă imperfectă, se pedepsește, fiind posibilă în toate formele sale.

Tentativa potrivit art 32 Ncp, reprezintă punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Tentativa la infracțiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită și împiedicată să se realizeze din cauze exterioare voinței făptuitorului.

Forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acțiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs poate fi imbracată și-n cazul infracțiunii de omor.

Tentativa la infracțiunea de omor poate îmbrăca și modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla.

În jurisprudență s-a discutat dacă tentativa se poate comite și cu intenție indirectă. Într-o opinie s-a justificat că, în cazul tentativei, există același conținut subiectiv ca și în cazul infracțiunii consumate deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acțiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracțiunii; ca atare, întocmai ca infracțiunea consumată, tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă.

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susține că, potrivit art. 32 Noul Cod penal , tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracțiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenția directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infracțiuni și ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracțiunea respectivă.

Hotărârea comiterii infracțiunii face parte din procesul psihic al intenției directe. Autorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui. Urmărirea producerii rezultatului reprezintă expresia exteriorizată a hotărârii de a comite o faptă determinată, în cazul hotărârii indirecte, autorul urmărește să obțină un alt rezultat, însă admite posibilitatea survenirii și a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală. Autorul îl prevede, nu îl urmărește, ci numai îl acceptă ca o consecință posibilă a actelor de executare îndreptate spre obținerea primului rezultat. Se consideră asemenea acte de executare îndreptate spre obținerea unui rezultat care este numai acceptat și nu urmărit, că nu se înscrie în conținutul art. 32 Noul Cod penal și nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost întrerupte ori nu și-au produs efectul.

Deosebirea dintre infracțiunea consumată și cea tentată fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ, relația dintre ele fiind aceea de la întreg la parte, nu ar contrazice condițiile subiective de tragere la răspundere pentru săvârșirea întregului acelora care privesc partea. Ar trebui consacrată în cuprinsul art. 32 C. pen și s-ar putea înlocui expresia "punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea" cu expresia "punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea".

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs urmarea imediată, moartea victimei. Fapta constituie o tentativă de omor și va fi urmărită ca atare, până la producerea altui rezultat, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când, ulterior se va produce consumarea.

Infracțiunea de omor este considerată în mod unanim o infracțiune instantanee întrucât acțiunea, prin care se execută această infracțiune, ia sfârșit în momentul în care se produce rezultatul constând în decesul persoanei.

Perioada de timp ce a trecut din momentul când acțiunea a luat sfârșit și până s-a produs rezultatul nu poate aduce o modificare caracterului instantaneu al infracțiunii, nu s-a prelungit nici acțiunea și nici nu s-a prelungit procesul dinamic de producere a rezultatului căci acesta nu a fost încă produs. În caracterizarea infracțiunilor instantanee, se arată că acțiunea se consumă odată cu producerea rezultatului, trebuie înțeles că după producerea acțiunii, rezultatul nu se mai prelungește în timp. Producerea rezultatului constitue momentul final al întregii acțiuni infracționale, iar ulterior acestui moment, nicio formă de executare a acțiunii infracționale nu mai poate avea loc.

MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII DE OMOR

Infracțiunea de omor prevăzută în art. 188 Noul C. pen. constituie forma tip, modalitatea simplă a acțiunii de ucidere. Această infracțiune, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase și variate modalități faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârșită. Practica judiciară oferă numeroase exemple în acest sens, astfel în ceea ce privește mijloacele folosite se p unoate realiza cu cuțit, ciomag, piatră, lemne, mâinile, picioarele, unelte agricole, diverse instrumente improvizate, acestea fiind folosite pentru aplicarea de lovituri în zonele vitale ale corpului. Referitor la locul, timpul, mobilul, săvârșirii infracțiunii de omor, acestea diferă, ele neavând relevanță juridică cu privire la existența sau inexistența infracțiunii de omor.

SANCȚIUNI

Infracțiunile contra vieții fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei au avut ca și consecință săvârșirii lor, stabilirea de către legiuitor pentru aceste fapte a unor sancțiuni mari, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și cu interzicerea exercitării unor drepturi în art. 66 Noul C. penal. Tentativa se pedepsește, potrivit cu regulile arătate în art. 33 alin. 2, cu închisoare de la 5 la 10 ani.

Ocrotirea persoanelor s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Sancțiunile aplicate persoanelor ce suprimau viața altor persoane a avut ca și corespondent răzbunarea, reprezentată de legea talionului; răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei „ochi pentru ochi și dintre pentru dinte”.

Începând cu anul 101-102, 105-106, înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt implementate și în Dacia, locuitorii fiind judecați de guvernator sau de locțiitorul acestuia. Guvernatorul avea "ius gladii", dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunțată decât de împărat. După retragerea aureliană, continuă practicarea în Dacia a dreptul roman în parte, locul acestuia fiind luat treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone nou formate în decursul secolelor.

O contribuție la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o colecție de 60 de cărți care cuprindeau legi civile și penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit, aplicate în Tările Românești până în anii 1865.

Pedepsele prevăzute pentru infracțiunile de omor erau moartea și mutilarea făptuitorului. Totuși în situația când făptuitorii aparțineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani.

În Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 de Vasule Lupu și îndreptarea legii, tipărită în 1652, uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparținea vinovatul „ cercetarea ucigătorului nu iaste alta, numai moartea“, iar cea de-a doua: „cel ce va ucide pe tatăl său sau pe mama sa prin cugetată răutate, să se arză cu focul“,tentativa era pedepsită mai blând și erau reglementate cauze care apără de pedeapsă nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare și cauze care micșorează pedeapsa : mânia, beția, obiceiul locului, ignoranța, somnambulismul, somnul, dragostea.”

Legiuirea Caragea, considerat cel mai complet Cod al Țărilor Române, a intrat în vigoare la l septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la l decembrie 1865. Infracțiunile sunt numite „vinimari” și „vini mici” după gravitatea lor. Legiuirea arăta faptul că cine va „omorî cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare", omorul ce necugetat, după caz, micșorează sau mărește vina; „cine va omorî apărându-și viața de primejdie, nevinovat iaste; cine azvârlind ceva și cu nebăgare de seamă va omori, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât“.

Codul penal din 1865, denumit al Codul lui Cuza, incriminează în art. 225, omorul săvârșit cu voință, neoferind detalii cu privire la latura obiectivă dar pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit.

Cod penal din 1937 a contribuit la elaborarea unor dispoziții modeme privitoare la sancționarea omorului și a constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor dispoziții modeme și sistematizate.

CAP. III EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

1. ASPECTE PROCESUALE

În cazul infracțiunii de omor, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală este de competența obligatorie a procurorului de la parchetul de pe lângă tribunalul potrivit art.309 din Noul Codul de procedură penală, iar competența de judecată în primă instanță revine tribunalului, potrivit art.56 alin.3, lit.b) din Noul Codul de procedură penală. Curtea de apel, ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă instanță de tribunale. În cadrul efectuării urmăririi penale de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată se impune necesitatea autopsiei medico-legale prevăzută de art. 185 Noul Cod de procedura penal. Cu ajutorul autopsiei medico-legale se examinează, prin folosirea unor cunoștințe de specialitate, date sau situații de fapt care pot constitui probe în procesul penal. Toate aceste constatări ajută la o corectă încadrare juridică a infracțiunilor contra vieții, integrității corporale și sănătății persoanei.

În cauzele privitoare la omor se poate dispune autopsia medico-legală (art. 185 C.pr.pen.) pentru stabilirea cauzelor morții când există suspiciuni asupra acestora, de a fi o moarte violentă, când nu se cunoaște cauza morți. În cazul autopsiei medico-legale, organul competent medico-legal – având la dispoziție cadavrul sau persoanele ce urmează a fi examinate – nu are, de regulă nevoie să ceară date de la organele de urmărire. După efectuarea constatării, se întocmește obligatoriu un raport medico-legal. Organele de urmărire penală sau părțile nu au voie să intervenină în cursul efectuării autopsiei medico-legale.

Asistența juridică în faza de urmărire penală, aceasta este obligatorie dacă inculpatul sau suspectului, reținut sau arestat, chiar în altă cauză. În cursul judecății, potrivit art. 90 Noul Cod Penal, asistența juridică este obligatorie, pedeapsa pentru această infracțiune fiind mai mare de cinci ani. Dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu ( art. 91. NCP). Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezența celui ales.

Competența reprezintă sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

Formele fundamentale de competență reglementate în Noul Cod de Procedură Penală în art 35 – 42 :

-competența funcțională care desemnează categoriile de activități pe care le poate exercita un organ judiciar în cadrul competenței sale generale;

– competența materială este cea care stabilește categoriile de cauze penale pe care le poate instrumenta un organ judiciar, sau sfera atibuțiilor unui organ judiciar în raport cu celelalte organe de grad superior sau inferior;

-competența teritorială este o formă a competenței care stabilește cărui organ îi revine sarcina soluționării unei anumite cauze dintre organele de același grad;

– competența personală este criteriul oferit de lege în conformitate cu care un anumit organ judiciar soluționează anumite cauze penale în raport cu calitățile făptuitorilor;

– competența excepțională este competența temporară, limitată la un anumit interval de timp, pe care o primesc anumite organe judiciare.

2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

Omorul este o infracțiune complexă în formă tip, naturală în care se absorb toate infracțiunile săvârșite asupre persoanei fizice (loviri, vătămări corporal).

Pentru calificare corectă a faptelor trebuie să se țină seama dacă infractorul a săvârșit fapta cu intenția de a ucide, dar nu s-a produs rezultatul mortal din motive ce nu țin de voința sa, fapta urmează a fi calificată ca tentativă de omor. În schimb, dacă infractorul nu a avut intenția de a ucide, ci intenția de a lovi sau vătăma, dar rezultatul socialmente periculos al faptei sale nu a fost prevăzut, deși putea fi prevăzut, fapta va fi aceea de loviri cauzatoare de moarte.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte are numeroase elemente de asemănare cu aceea de omor, adeseori fiind deosebit de dificilă, dar nu și imposibilă, diferențierea practică dintre acestea. Temeiurile comune, coincidența în mare măsură a elementului material al laturii obiective, rezultatul socialmente periculos identic, ca și existența legăturii de cauzalitate, reprezintă puncte comune de asemănare între cele două infracțiuni. Atât infracțiunea de omor cât și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte au ca obiect juridic special relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu este posibilă fără asigurarea protecției vieții persoanei, iar ca obiect material, corpul persoanei fizice. Violențele, lovirile, vătămările integrității corporale reprezintă elemente materiale ale laturii obiective ale ambelor infracțiuni. Urmarea socialmente periculoasă, rezultatul cerut de lege este același, moartea persoanei. În cazul ambelor infracțiuni este necesară existența raportul de cauzalitate dintre urmarea socialmente periculoasă moartea persoanei și elementul material al laturii obiective ale acestora. Totodată se presupune că în cazul acestor infracțiuni, moartea persoanei să fie urmarea, acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, care definesc elementele materiale ale laturii obiective ale ambelor infracțiuni.

Omorul se deosebește, de lovirile cauzatoare de moarte datorită laturii subiective, in cazul omorului, făptuitorul săvârșește fapta cu intenție – directă sau indirectă – de a ucide, deopotrivă în lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte acesta acționează cu intenția de a lovi sau vătăma integritatea corporală, decesul acesteia fiind un rezultat care depășește intenția sa, astfel spus infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracțiune praeterintenționată. Așa fiind, pentru încadrarea juridică corectă a unei fapte de omor sau loviri ori vătămări cauzatoare de moarte, de cea mai mare însemnătate este determinarea poziției psihice cu care a acționat făptuitorul. Astfel, dacă făptuitorul a acționat cu intenția, directă sau indirectă de a ucide, fapta constituie infracțiune de omor. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a acționat cu intentia de a lovi sau vătăma integritatea corporală a victimei, moartea acesteia depășind intenția sa, fapta constituie infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

O prima deosebirea între infracțiunea de omor și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, rezultă chiar din terminologia folosită de legiuitor, respectiv expresia ''uciderea unei persoane" în cazul infracțiunii de omor, ceea ce denotă că acțiunea care a produs decesul victimei este aptă a produce prin ea însăși rezultatul letal.

În cazul lovirii sau vătămării cauzatoare de moarte, legiuitorul folosește expresia "dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 193-194 C. pen. a avut ca urmare moartea victimei", deci avem, pe de o parte, o lovire sau alte violențe, care nu provoacă, în mod obișnuit, rezultatul letal, iși pe de altă parte moartea – condiție specifică de existență a acestei infracțiuni – elementul său circumstanțial.

O altă deosebire o regăsim în specificul raportului cauzal. În cazul infracțiuniii de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul existenței unei legături de la cauză la efect.

Când leziunile sunt apte a produce în mod nemijlocit moartea, deși au afectat organe nevitale (braț, coapsă, antebraț, gambă, deget, falangă), tendința dominantă este de a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci când moartea s-a produs sau la vătămare corporală atunci când rezultatul letal nu a intervenit. O a doua înclinație este de reținere a intenției de a ucide când, în urma vătămării unor organe nevitale, victima a sucombat, în funcție de producerea sau neproducerea morții, fapta fiind încadrată ca omor consumat.

Referitor la omorul simplu și omprul calificat, legătura dintre acestea se poate observa în art. 189 Noul Cod penal unde este incriminat și care constă în faptul că omorul calificat este săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări:

cu premeditare;

din interes material;

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse;

pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni;

de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor;

asupra a două sau mai multor persoane;

asupra unei femei gravide;

prin cruzimi,

Trebuie făcută o delimitare între uciderea din culpă și omor sub aspectul laturei subiective, și în același timp și a pedepsei, astfel în cazul uciderii din culpa pedepsa este închisoare de la unu la 5 ani potrivit art 192, o altă deosebire o regăsim în latura subiectivă, în cazul omorului avem de a face cu intenția în ambele sale în forme deopotrivă în cazul uciderii din culpă avem culpa cu ambele sale forme.

Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei funcți sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.Dacă prin fapta savârșită s-a cauzat moartea a doua sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei de la 1 la 5 alin 1 și 2 la 7 alin 2 se majoreaza cu jumătate.

De asemenea acțiunea de ucidere cu intenție poate fi absorbită în conținutul complex al altor infracțiuni cum ar fi: Atentatul care pune în pericol securitatea națională (art.401), atentatul contra unei colectivități (art.402).

Infracțiunea de omor este absorbită în conținutul infracțiunii de atentat care pune în pericol securitatea statului. Prin această infracțiune se aduce atingere nu numai corpului persoanei supuse atentatului, ci și activității pe care o desfășoară victima în astfel de funcții, cu repercursiuni de amploare pentru ceea ce reprezintă siguranța internă și exterioară a statului. Intenția făptuitorului este unică: el prevede ambele aspecte ale urmării imediate a faptei, deci atât pericolul sau vătămarea cauzată subiectului pasiv, cât și pericolul ce se cauzează prin aceasta securității statului, urmărind sau acceptând producerea acestor urmări. Dacă autorul ucide mai multe persoane, unele cu intenție, altele din culpă se vor aplica regulile concursului de infracțiuni .

CAP. IV PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

1. Precedente legislative

Infracțiunea de omor prevăzută în Noul cod penal are un conținut identic cu cea a infracțiuni din codul penal în vigoare, de asemenea limitele de pedeapsă sunt identice .

2. Situații tranzitorii

Se poate observa că legiuitorul român din 1969 a sistematizat bine diferitele ipoteze legislative ale omorului, pe lângă faptul că a incriminat numai cele mai semnificative fapte care se săvârșesc contra vieții. Aceasta a însemnat un progres evident față de legile penale române anterioare.

Vechiul Cod penal includea infracțiunea de omor simplu, în cadrul infracțiunilor de omucidere, reglementată în cadrul Titlului II privitor la Infracțiuni contra persoanei, în articolul 174 C. pen. Schimbarea Codului penal se punea în discuție de mai mulți ani, au existat chiar mai multe comisii de lucru care au realizat proiecte în această privință.

Vechiul Cod penal exista dintr-o epocă care presupunea alte realități sociale care nu se mai regăsesc astăzi, acest Cod, elaborat sub egida marelui profesor Vintilă Dongoroz, a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1969, adică acum mai bine de 40 de ani.

În vechiul Cod penal atributele protectiei persoanelor sunt reglementate în titlul al II-lea din Partea specială, având întâietate infracțiunile contra siguranței statului. Faptele care aduceau atingere valori fundamentale alea omului erau grupate în mai multe capitole și secțiuni, astfel :

Omuciderea art. 174 – 179

Lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății art. 180 – 185

Infracțiuni contra libertății persoanei art. 189 – 196

Infracțiuni privitoare la viața sexuală art. 197 – 204

Infracțiuni contra demnității art. 205 – 207

Omorul, definit în art. 174 Vechiul Cod Penal, consta în uciderea unei persoane, mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracțiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii. În definirea omorului legiuitorul se folosea de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb uciderea de a exprima în el descrierea acțiunii asemenea noului Cod penal.

Textul din vechiul Cod penal nu purta o denumire "omor simplu", aceasta noțiune se accepta pentru a se delimita de formele agravante, prevăzute în articolele 175 și 176, omorul calificat și omorul deosebit de grav.

CAPITOLUL V ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND INFRACȚIUNEA DE OMOR

Dreptul la viață a fost proclamat solemn prima dată începând cu revoluțiile burghezo-democratice, dându-se astfel expresie celor mai nobile năzuințe ale omenirii. Prin Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, au fost expuse aceleași idei. Art.3 din Declarație arată că "orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice reglementează în art.6 pct.1 că "dreptul la viață este inerent persoanei umane; acest drept trebuie ocrotit prin lege; nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".

Dreptul la viață este legiferet în documente internaționale precum : Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale (art.2), în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.

Constituția României, adoptată în decembrie 1991 și modificată la 18-19 octombrie 2003 în urma referendumului, intrată în vigoare la data de 29 octombrie 2003, reglementează si garantează "dreptul la viață și la integritate fizică și psihică" în art.22:

"Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică si psihică este recunoscut tuturor persoanelor; nici o persoană nu poate fi supusă la tortură, precum și nici unei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă".

Fiecare stat a avut și va avea mereu particularitățile sale de dezvoltare în toate domeniile, este firesc ca legiuitorul statelor respective, să regularizeze destinct și să legifereze anumite modalități a procedeelor destinate menținerii ordinii publice.

În legislația tuturor statelor, infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății ocupă un loc prioritar, fiind un drept existențial, intangibil. Infracțiunile contra vieții sunt clasificate distinct în țări diferite.

În Codul Penal francez din 1992, diferențierea infracțiunilor contra vieții s-a făcut stabilind criteriul material, adică gravitatea faptei, acestea fiind incluse în cadrul crimelor (art. 221-1 CPF). În titlul II se denumesc faptele care prezintă persoana umană, incriminează faptele contra vieții în două secțiuni distincte prevăzute în capitolul I și anume : faptele considerate voluntare contra vieții (S-1) și faptele involuntare contra vieții (S-2).

În secțiunea fapte considerate contra vieții este incriminat omorul fiind considerat crimă și se pedepsește cu închisoare penală de 30 de ani (221-1), omorul agravant cu închisoare penală pe viață (221-2), omorul cu premeditate (221-3), omorul comis în alte circumstanțe agravante (221-4), atentatul la viața persoanei prin otrăvire pedepsit cu închisoare penală de 30 de ani sau pe viață în situația în care este comisă în circumstanțele de la 221- 2,3,4 (221-5).

În secțiunea a doua referitoare la faptele involuntare este incriminat omorul involuntar (221-6 prin stângăcie, imprudență, neatenție, neglijență sau încălcarea unei obligații de securitate sau de prudență impusă de lege), răspunderea din culpă a persoanelor morale (221-1) având pedepse de 10 ani închisoare și o amendă de 150.000 euro. În codul penal francez, persoanele juridice răspund penal în situația infracțiunilor involuntare. În situația persoanelor fizice răspunzătoare de comiterea unei infracțiuni involuntare se aplică și pedepse complementare, respectiv interdicția de a exercita activitatea profesională, de a deține sau purta o armă autorizată timp de 5 ani, suspendarea permisului de conducere pe o perioadă de 5 ani sau mai mult.

Codul penal francez cuprinde de asemenea, o varietate de circumstanțe agravante. Omorul este agravat și se pedepsește cu închisoare pe viață în următoarele situații:

– omorul săvârșit în scopul de a pregăti sau de a înlesni săvârșirea unei infracțiuni ori de a favoriza fuga sau de a asigura nepedepsirea autorului sau a complicelui;

– când precede, însoțește sau urmează o altă crimă;

– omorul comis cu premeditare (asasinat);

– omorul comis asupra unui minor de până la 15 ani ori asupra unui ascendent legitim sau natural ori asupra tatălui sau mamei adoptive;

– asupra unei persoane a cărei stare deosebit de vulnerabilă (datorită vârstei, bolii, unei infirmități sau deficiențe fizice sau psihice sau stării de graviditate), era aparentă sau cunoscută de autor;

– asupra unui martor, victime, parte civilă, fie pentru a o împiedica să denunțe fapta, să formuleze plângere sau să depună ca martor în justiție, fie din cauza denunțării, a plângerii sau a depoziției sale,

– asupra unui magistrat, jurist, avocat, funcționar public sau ministerial sau asupra oricărei alte

– persoane care deține o autoritate publică sau este însărcinat cu o atribuție în serviciul public, în exercițiul sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau atribuțiilor sale, când calitatea victimei este aparentă sau cunoscută de făptuitor.

În doctrina franceză, răspunderea penală pentru săvîrșirea infracțiunii de omor, presupune ca prim element voința de a comite o asemenea faptă aflată în reprezentarea autorului și simultaneitatea între intenție și faptă, pentru a se putea distinge dolul de premeditare.

Codul Penal german reglementează infracțiunile contra vieții în capitolul XVI, unde sunt incriminate omorul potrivit căruia asasinii primesc pedeapsa detențiunii pe viață (paragraful 211). Un asasin este o persoană care ucide o persoană: din plăcerea de a ucide, pentru a și satisfaceinstinctele sexuale, din lăcomie sau din alte motive josnice, în mod viclean sau prin cruzimi, sau prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane, pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracțiuni. Uciderea unei persoane în condiții neagravante (paragraful 212) unde pedeapsa este de minim 5 ani ; uciderea unei persoane în condiții atenuante, respectiv dacă o persoană ucide o altă persoană datorită faptului că a fostadusă, fără vina sa, într-o stare de furie de către victimă, deoarece victima a brutalizat-o, pe ea sau pe unmembru al familiei sale sau i-a adresat o insultă gravă, sau există alte circumstanțe atenuante, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea între 1 an și 10 ani (paragraful 213); omorul la cererea victimei, astfel dacă o persoană ucide o altă persoană la cererea acesteia, exprimată înmod categoric și serios, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea între 6 luni și 5 ani (paragraful 216); pruncuciderea (paragraful 217); avortul (paragraful 218).

Legea penală germană incrimineaza omorul săvîrșit cu intenție sau din culpă. Constituie elemente circumstanțiale agravante, omorul comis pentru realizarea unui anumit scop satisfacerea pornirilor sexuale ori pentru a înlesni sau a ascunde săvîrșirea unei alte infracțiuni.

Codul Penal spaniol cuprinde în Titlul I, Partea a ll-a, infracțiunile contra persoanei: Capitolul I: Omorul simplu respectiv persoana care ucide o altă persoană va fi pedepsită, pentru omor, cu pedeapsa închisorii de la 10 la 15 ani.Va fi pedepsită cu pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 20 de ani, pentru asasinat, persoana care va ucide o altă persoană când concură una din următoarele circumstanțe: 1. Cu premeditare. 2. Pentru o sumă de bani, recompensă sau promisiune. 3. Cu cruzime, urmărind deliberat și inuman suferința victimei (art. 138); Articolul 140, când la comiterea unui asasinat concură mai mult de una din circumstanțele prevăzute în articolul anterior,se va aplica pedeapsa cu închisoarea de la 20 la 25 de ani. Articolul 141, provocarea, conspirarea și propunerea de a comite delictele prevăzute în ultimele trei articole, va fi pedepsită cu o pedeapsă mai mică cu unu sau două grade decât cea menționată în articolele anterioare.Articolul 142, Persoana care, printr- o gravă neglijență, cauzează moartea altuia, va fi pedepsită pentru omor din culpă, cu pedeapsa închisorii de la unu la patru ani.

Codul Penal al SUA incriminează în art. 210-1 omuciderea (homicide), sistematizând în art. 210-1 omorul (crima de gradul I-murder), cînd fapta este comisă cu intenție, bună știință, din interes material (la comandă), din nepăsare sau dintr-o extremă indiferență manifestată față de viața umană; în art. 210-3 omorul din imprudență (crimă de gradul II-monslaugher), cînd fapta este comisă cu temeritate; în art.210-4 omuciderea din neglijență (crimă de gradul III-neglijent homicide), cînd fapta este comisă din neglijență; art.210-5 este incriminată infracțiunea de determinare sau ajutor dat victimei să se sinucidă.

În doctrina engleza se face deosebirea între omor (murder), noțiune care nu este definită în lege, ci în common law, respectiv „uciderea unei persoane cu premeditare”, din răutate-malice aforethought și omorul spontan, săvîrșit cu voință- voluntary manslaughter sau comis fără voință- involuntary manslaughter.

În situația omorului (murder), latura subiectivă constă din intenția premeditată de a omorî ori de a provoca serioase vătămări corporale victimei. Instanțele socotesc că există omor și cînd autorul nu a acționat cu răutate, dacă a săvîrșit omorul din motive de milă, compasiune (eutanasie).

În situația în care există intenția evidentă de a omorî sau de a provoca serioase vătămări corporale victimei, se condamna pentru infracțiunea de omor, chiar dacă făptuitorul a comis fapta sub imperiul momentului. Instanțele admit că poate exista omor săvîrșit atât cu intenție directă, cît și cu intenție indirectă .

Intenția directă de omor se regăsește în situația în care autorul dorește în fapt rezultatul care se produce și se insistă să-l realizeze .

Intenția indirectă există atunci cînd persoana care comite infracțiunea nu dorește un rezultat anume, însă acționează ca și cum l-ar dori, dar agrează riscul ca rezultatul să se producă.

În cazul omorului se pronunța obligatoriu pedeapsa cu închisoarea pe viață . Există omucidere voluntară sau involuntară.

Omuciderea este voluntară în cazul în care conduita făptuitorului și poziția lui subiectivă sunt similare infracțiunii de omor. Circumstanțele atenuate, potrivit legii penale sunt:

– provocarea, când prin lovituri sau injurii din partea victimei, făptuitorul își pierde brusc și temporar autocontrolul, atitudine evaluată în raport cu reacția unei personae raționale. Există o discriminare între femei și bărbați, în sensul că femeia nu poate invoca această circumstanță, dacă își ucide soțul ca urmare a bătăilor repetate suferite, decît dacă reacționează spontan, imediat, la agresiunea soțului, deoarece reacția femeii la provocare nu este similară cu a bărbatului, de regulă, femeia reacționând mai tîrziu.

– responsabilitatea diminuată ca urmare a unor stări anormale psihice datorate privațiunii de libertate sau dezvoltării întîrziate a creierului sau altor cauze, cum ar fi o boală sau o vătămare corporală, constituie o altă circumstanță care convertește omorul cu premeditate în omor atenuat .

– existența unui pact de sinucidere reciprocă între coparticipanți,constituie ultima astfel de circumstanță.

În cazul omuciderii de tip involuntar, fapta se comite din neglijență gravă sau prin neindeplinirea unei obligații de diligență sau printr-o conducere periculoasa pe drumurile publice.

Codul Penal italian reglementează infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății în art. 575 din Codul penal italian, orice persoana care determina moartea unei alte persone, este pedepsita cu închisoarea, pedeapsa care nu poate sa fie mai mica de 21 de ani. Codul penal italian prevede, in articolele 576 si 577, circumstante agravante, potrivit cărora omorul este considerat grav si pedepsit cu pedepse mult mai mari plecând de la majorarea pedepsei cu o treime ajungând pana la detentiunea pe viata. Se aplica pedeapsa cu detențiunea pe viata daca fapta prevăzuta de art.575 este comisa: 1)impotriva ascendenților sau descendenților (art.540; 75 dincodul civil) 2)cu ajutorul substanțelor dăunătoare sau printr-un alt mijloc viclean;3)cu premeditare;4) cand concura una din circumstanțele indicate la numerele1 si 4 ale art.61. Pedeapsa este de inchisoare de la 24 la 30 de ani, daca fapta este comisa impotriva soțului, fratelui, surorii (art.540), tatălui sau mamei adoptivi, sau fiului adoptiv(art.291 din codul civil) sau impotriva rudei pe linie directa (5822; 78 din codul civil). Totodată egiuitorul italian a dorit în mod explicit să prevadă pe lângă înșiruirea cazurilor de omor deosebit de grav, înșiruire pe care o regăsim și în dreptul roman.

Legea penală italiană, incriminează omorul intenționat: „acela care cauzează în mod voluntar, moarte altuia”. Doctrina consideră că este vorba de un dol generic, fiind suficiente conștiința și voința autorului de a ucid, autorul faptei trebuie să aibă înfățișarea că moartea victimei constituie o consecință a acțiunii sau inacțiunii sale și să voiască acest rezultat ori să voiască rezultatul ca o eventualitate, acceptând riscul producerii morții victimei.

Legiuitorul din Federatia Rusă a inclus infracțiunile contra vieții în Codul Penal din 1996 în capitolul VII, Titlul 16- “Infracțiuni contra vieții și sănătății”. Acesta cuprinde: omorul simplu (art.105, alin.1), omorul agravat (art.105,alin.2), pruncuciderea (art.106), omorul în stare de afect(art.107), omorul în urma depășirii limitelor legitimei apărări (art.108, alin.1), omorul în urma depășirii măsurilor necesare pentru reținerea infractorului (art.108, alin2), cauzarea morții din imprudentă (art.109), determinarea la sinucidere (art.110). Pedeapsa pentru omorul simplu este de la 6 la 15 ani iar pentru omor agravat este în funcție de forma de la 10 la 20 de ani, închisoarea pe viață sau pedeapsa cu moartea. În cazul omorului agravat avem urmatoarele situații : de două sau mai multe persoane; asupra unei persoane sau rudelor sale, în legătură cu activitatea oficială a acesteia, de o persoană care este cunoscută de către criminal a fi neajutorată ; asupra unei femeie însărcinate cunoscându-se situația acesteia; săvîrșite cu cruzime deosebită; săvîrșită print-o metodă periculosă; săvîrșite de un grup de persoane, unui grup de persoane în cadrul unei conspirații sau un grup organizat; săvârșită de mercenar, sau la care au participat jaf cu violență, extorcare, sau banditism; a comis cu rea intenție; săvârșită în scopul ascunderii altei infracțiuni sau de a facilita comision sale, precum și, de asemenea, crima rezultată din viol sau acțiuni sexuale violente; săvîrșite din motive de ură națională, rasială sau religioasă, sau dușmănie sau vrăjmășie sânge; săvârșite în scopul de a obține organe sau țesuturi ale victimei; comis în mod repetat.

Legiuitorul din Republica Moldova 2002 republicat 2014 incriminează omorul în cadrul capitolului II al părții speciale denumit ” Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei ”, în art. 145 sub denumirea de omor intentionat. Incriminarea cuprinde o formă simplă, de bază, în art. 145 alin (1) și o formă agravantă, alin(2).

Articolul 145 – Omorul intenționat

(1) Omorul unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 15 de ani;

(2) Omorul săvârșit :

a. cu premeditare;

b. din interes material;

c. în legătură cu îndeplinirea de căre victimă a obligațiilor de serviciu sau obștești;

d. cu bună știință asupra unui minor sau a unei femei gravide ori profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vîrstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor;

e. cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic;

f. săvârșit asupra a două sau mai multe persoane;

g.asupra unui reprezentant al autorității publice ori a unui militar, ori a rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul autorității publice sau militar a obligațiilor de serviciu;

h. de două sau mai multe persoane;

I. cu deosebită cruzime, precum și din motive sadice;

j. cu scopul de a ascunde o altă infracțiune sau de a înlesni săvîrșirea ei;

k.din motive de ură socială, națională, rasială sau religioasă;

l.prin mijloace periculoase pentru viața sau sănătatea mai multor persoane;

m.cu scopul de a preleva și/sau utiliza ori comercializa organele sau țesuturile victimei;

n. de către o persoană care anterior a săvîrșit un omor intenționat prevăzut la alin.(1);

o.la comandă

se pedepsește cu închisoare de la 15 la 20 de ani sau cu detențiune pe viață.

STUDII DE CAZ

STUDIU 1 – Omor. Calitatea de rudă apropiată a victimei, aceea de unchi, nu se mai regăsește în prevederile art. 177 Cod penal. Schimbarea încadrării juridice din omor calificat în omor implu conform art. 188 Cod penal (Secția penală și de minori, decizia nr. 67/A din 12 februarie 2014)

Cum în NCP nu se mai regăsește în mod expres infracțiunea de omor calificat asupra unchiului, care se pedepsea cu închisoare de la 15 la 25 de ani, ci este incriminată doar infracțiunea omor, ce se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, sunt mai favorabile dispozițiile din Noul Cod penal, care este incident în speță.

Pe cale de consecință, este obligatoriu a fi schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de omor calificat prev de art. 174, 175 lit. c Cod Penal în art. 188 NCP cu art. 5 NCP.

Schimbând încadrarea juridică potrivit legii noi mai favorabile, instanțele trebuie să modifice, totodată, și pedeapsa aplicată de prima instanță, dispunând în favoarea inculpatului o sancțiune mai ușoară. Reconsiderarea individualizării pedepsei în sensul arătat, trebuie făcută și în cazul în care durata pedepsei aplicate, conform vechii încadrări juridice, se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări.

Secția penală și de minori, decizia nr. 67/A din 12 februarie 2014

Prin sentința penală nr. 554 din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Cluj a fost condamnat inculpatul: L.C.,., fără antecedente penale,.;

În baza art. 174 alin. 1 C Pen , art. 175 alin. 1 lit. c C Pen, cu aplicarea art. 3201 C. pr. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, la pedeapsa de:

– 13 (treisprezece) ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b C .Pen

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. 2 C. pen. rap. la art. 64 lit. a, b C. pen.

În temeiul art. 350 CPP s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C Pen s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia timpul detenției preventive începând cu data de 24 iulie 2013 și până la zi.

În baza art. 7 din Legea nr.76/2008 s-a dispus ca, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să fie prelevate probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 118 lit. b C Pen s-a dispus confiscarea specială a toporului folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii de omor calificat (corp delict aflat în prezent la camera de corpuri delicte de la Tribunalul Cluj).

În temeiul art. 14 și 346 CPP comb. cu art. 1357 C. Civil s-au respins pretențiile civile formulate de partea civilă G.A.V..

Potrivit art. 191CPP a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 3.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul nr. 934/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a fost trimis în judecată inculpatul L.C. pentru comiterea infracțiunii de omor calificat, prev. și ped. de art. 174 C Pen., art. 175 alin. 1 lit. c C Pen reținându-se în principal că, la începutul lunii aprilie 2012, fără a putea fi stabilită cu exactitate data, a aplicat victimei G.S.R., unchiul său, în locuința acestuia, lovituri cu intensitate deosebită, în mod repetat, cu un topor în zona capului, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral cu fractura calotei, bazei și a viscerocraniului, în urma cărora victima a decedat, între leziuni și deces existând legătură de cauzalitate directă.

Fiind audiat de către organele de urmărire penală, precum și în fața instanței de judecată, inculpatul a recunoscut săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina lui, solicitând a se face aplicarea dispozițiilor art. 320 CPP privind judecata în cazul recunoașterii vinovăției.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:

În cursul serii de 16.07.2013, inculpatul L.C. s-a prezentat la sediul Poliției Municipiului X. denunțând faptul că în cursul lunii aprilie a anului 2012, a suprimat viața unchiului său, după care, pentru a ascunde urmele infracțiunii săvârșite, a ascuns cadavrul victimei G.S.R., în grădina propriei locuințe.

Ulterior sesizării faptei comise, inculpatul L.C. și-a exprimat acordul de a conduce organele de urmărire penală în locul în care, în grădina locuinței sale, a îngropat cadavrul victimei G.S.R.

De menționat faptul că grădina locuinței inculpatului este delimitată de casă printr-un gard cu o poartă, iar la o distanță de 15 m de poarta de acces în grădină, într-un loc situat într-o ușoară rampă acoperit de vegetație perenă de aproximativ 2 m înălțime, după curățarea zonei indicate, s-a pus în evidență în sol o adâncitură vizibilă cu o suprafață neregulată de aproximativ 2 x 2,2 m.

S-a procedat apoi la efectuarea în locul indicat de inculpatul L.C. a unei săpături de suprafață, împrejurare în care s-a pus în evidență o urmă de săpătură, cu formă regulată, cu o adâncime față de nivelul natural al solului de aproximativ 30 cm. După continuarea săpăturii, începând de la 70 cm adâncime, s-au pus în evidență bucăți de material textil, obiecte vestimentare, precum și alte bunuri (perne, saci cu diverse resturi menajere, resturi covoare, pături, alte materiale textile degradate). Ulterior înlăturării din groapă a bunurilor anterior descrise, amestecate cu sol, în partea centrală a gropii, înspre imobil, la o adâncime de aproximativ 90 cm, a fost descoperit un fragment osos de origine umană – osul frontal jumătatea stângă, cu orbita stângă, scheletul nasului, osul molar stâng și maxilele, iar în partea superioară centrală a gropii s-a descoperit mandibula cadavrului și parțial trunchiul cadavrului. Continuând activitatea de degajare, s-a observat cadavrul, care era poziționat în decubit dorsal, cu capul orientat spre partea îndepărtată a imobilului, brațele în abducție, elemente ale oaselor mâinii fiind detașate de schelet și găsite în zona craniului, iar membrele inferioare erau poziționate în abducție, flexie și rotație externă. De menționat faptul că membrele inferiore ale cadavrului erau acoperite de bucăți de linoleum, în amestec cu resturi menajere. în interiorul gropii, a fost găsită și o geantă tip rucsac din material textil.

Pe fondul audierii sale, inculpatul L.C. a precizat faptul că între el și victima G.S.R. – fratele mamei sale, exista o stare conflictuală în contextul în care victima G.S.R. a locuit o perioadă de timp împreună cu inculpatul și mama lui, în imobilul situat în.. Starea conflictuală a degenerat și s-a accentuat după ce prin ordonanța președințială nr. 1488 din 29.07.1999 a Judecătoriei Dej, victima G.S.R. a fost evacuată din imobil. Ulterior evacuării din imobil, victima G.S.R. a locuit într-o rulotă situată în apropierea locuinței inculpatului, însă a continuat să pretindă drepturi asupra imobilului.

Pe fondul acestor neînțelegeri, potrivit susținerii inculpatului L.C., la începutul lunii aprilie 2012, înainte de sărbătorile pascale, după ce, într-o dimineață, ar fi revenit de la locul de muncă, a fost încunoștințat de către mama sa – M.Z., despre faptul că victima G.S.R. a vizitat-o din nou, manifestându-se agresiv, verbal și fizic. În cursul serii aceleiași zile, victima G.S.R. a revenit la locuința inculpatului L.C. și a mamei sale M.Z., pretinzând drepturi asupra imobilului și, cu toate că, potrivit susținerii inculpatului, i-ar fi solicitat să plece, victima G.S.R. nu a dat curs solicitării, motiv pentru care cei doi au început să se certe, pentru ca apoi la un moment dat cearta să degenereze într-un conflict fizic. Astfel cum rezultă din declarația inculpatului L.C., victima G.S.R. ar fi încercat inițial să-l lovească, dar nu a reușit și astfel inculpatul L.C. i-a aplicat o lovitură în urma căreia victima a căzut, după care inculpatul a continuat să-i aplice lovituri cu piciorul în zona abdomenului. Apoi, inculpatul L.C. a ajutat victima să se ridice, ducându-l în camera în care locuia, unde a continuat să aplice lovituri cu pumnul și piciorul, asupra corpului victimei, în urma cărora, potrivit propriei susțineri, victima G.S.R. a rămas în stare de inconștiență. După ce victima G.S.R. și-a revenit, inculpatul L.C. l-a ajutat să se ridice și sprijinindu-l 1-a ajutat să se deplaseze până la rulota în care locuia. În rulotă, inculpatul L.C. a ajutat victima să se așeze în pat, acoperindu-l cu o plapumă, după care a părăsit rulota, revenind la locuința sa. După un interval de timp, conștientizând că victima G.S.R. va sesiza în cursul zilei următoare organele de poliție, potrivit propriei susțineri, a luat hotărârea să suprime viața victimei. Pe fondul audierii, inculpatul a susținut că a revenit la rulotă, a găsit victima în aceeași poziție, fără a-și da seama dacă este în viață sau nu, motiv pentru care a părăsit rulota, s-a înarmat cu un topor și a revenit, aplicând patru lovituri cu toporul doar în zona capului victimei G.S.R..

Astfel cum rezultă din probele dosarului, victima G.S.R. locuia singur în rulotă și obișnuia să plece din țară, fără a anunța ceilalți membri ai familiei.

Cunoscând acest aspect și pentru că după câteva zile din rulotă a început să se simtă mirosul specific al unui cadavru aflat în descompunere, pentru a crea aparența că victima G.S.R. a părăsit teritoriul României, inculpatul L.C. a săpat în grădina locuinței sale o groapă și pentru a nu fi descoperit de către partea vătămată G.A.V., fratele victimei, respectiv a mamei inculpatului, care locuia în apropiere, după lăsarea întunericului s-a dus în rulotă, a luat cadavrul victimei G.S.R., târându-l până la groapă, pentru ca apoi să-l arunce în interior. Pentru a înlătura urmele infracțiunii comise, inculpatul a aruncat în aceeași groapă pernele, cearceaful, plapuma, covoarele din rulotă, precum și rucsacul pe care victima G.S.R. obișnuia să-l poarte atunci când pleca, pentru ca apoi să arunce peste cadavru și bunurile pe care le-a luat din rulotă, alte resturi menajere, provenite din propria-i gospodărie, după care a acoperit groapa cu pământ. După ascunderea cadavrului, inculpatul L.C. s-a mutat la locuința tatălui său, respectiv a martorului L.V..

Conform concluziilor preliminare întocmite de către medic primar legist din cadrul Institutului de Medicină Legală Cluj-Napoca s-a stabilit că moartea numitului G.S.R. este violentă și se datorează, mai probabil, zdrobirii capului și conținutului său, prin lovire activă cu un corp dur. Din concluziile raportului de constatare medico- legală nr. 5227/III/400 al Institutului de Medicină Legală Cluj-Napoca rezultă că moartea victimei G.S.R. este violentă, datorându-se unui traumatism cranio-cerebral cu fractura calotei, bazei și a viscerocraniului, leziunile traumatice putându-se produce prin loviri repetate cu un corp dur, între leziuni și deces existând legătură de cauzalitate directă.

Cu toate că inculpatul L.C. a susținut pe fondul audierii că a luat hotărârea să suprime viața victimei G.S.R. după ce, cu un interval de timp înainte, l-ar fi agresat în interiorul propriei locuințe, pentru a evita ca victima să sesizeze organele de poliție, sens în care, după ce a chibzuit, s-a înarmat cu un topor și a revenit la rulota în care cu puțin timp înainte a transportat victima G.S.R., circumstanțe care ar califica omorul și prin reținerea dispozițiilor art. 175 lit. a, d și h C Pen , având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale (percheziția domiciliară efectuată la locuința inculpatului L.C. și conținutul raportului de constatare medico-legală nr. 5227/III/400 al Institutului de Medicină Legală Cluj-Napoca) conform cărora nu au fost puse în evidență urme sau leziuni care să ateste că într-adevăr, inițial, a avut loc o agresare a victimei în locuința inculpatului, în cauză nu vor putea fi reținute, în afara circumstanței prev. de art. 175 lit. cC Pen (având în vedere că victima G.S.R. este fratele mamei inculpatului L.C., respectiv unchiul său), vreuna dintre celelalte circumstanțe care ar califica omorul.

În fața instanței de judecată, inculpatul a solicitat a se face aplicarea dispozițiilor art.320 CPP, precizând că recunoaște săvârșirea infracțiunii reținute în actul de sesizare al instanței și solicitând ca judecata pe latura penală a cauzei să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește, neavând alte probe de solicitat sub acest aspect.

Fapta descrisă mai sus a fost dovedită prin: proces-verbal de consemnare a plângerii sau denunțului oral, denunțul inculpatului L.C., proces-verbal de conducere, proces-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto anexe, proces-verbal de examinare a locului faptei și planșe foto, concluzii preliminare, raport de constatare medico-legală 5227/III/400 din 25.07.2013, planșă cuprinzând aspectele fixate și urmele și mijloacele materiale de probă ridicate cu ocazia autopsiei cadavrului victimei G.S.R., planșa fotografică cu aspectele fixate cu ocazia examinării toporului (f.188-201 d.u.p.), copia minutei încheierii penale nr. 127/C/P din 24.07.2013 a Tribunalului Cluj prin care s-a autorizat efectuarea unei percheziții domiciliare la domiciliul inculpatului L.C. și autorizația de percheziție nr. 49/24.07.2013, proces- verbal de percheziție domiciliară și planșe foto, declarațiile martorilor asistenți (.), ordonanțe de delegare a lucrătorilor de poliție judiciară din cadrul IPJ – SIC, declarațiile martorilor (..).

În drept, fapta inculpatului L.C., care la începutul lunii aprilie 2012, fără a putea fi stabilită cu exactitate data, a aplicat victimei G.S.R., unchiul său, în locuința acestuia, lovituri cu intensitate deosebită, în mod repetat, cu un topor în zona capului, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral cu fractura calotei, bazei și a viscerocraniului, în urma cărora victima a decedat, între leziuni și deces existând legătură de cauzalitate directă, întrunește elementele constitutive infracțiunii de omor calificat, prev. și ped. de art. 174 alin. 1 C Pen art.175 alin. 1 lit. c C Pen.

La individualizarea pedepsei care a fost aplicată inculpatului, instanța a luat în considerare gradul de pericol social concret, foarte ridicat, al infracțiunii săvârșite, atitudinea sinceră avută de inculpat pe întreg parcursul procesului penal, precum și faptul că acesta este o persoană tânără, nu posedă antecedente penale (având anterior un comportament adecvat normelor morale și legale), are în întreținere un copil minor rezultat din relația de concubinaj cu martora I.A.G., fiind totodată încadrat în muncă în (.). Nu au fost reținute însă în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante prev. de art. 74 lit. a și c C Pen, după cum a solicitat apărătorul ales al acestuia, întrucât recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana inculpatului, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei, ceea ce nu este însă cazul în speță raportat la gravitatea deosebită a faptei reținute în sarcina inculpatului, respectiv la modul și împrejurările în care aceasta a fost comisă și la atitudinea avută de inculpat imediat după săvârșirea faptei.

Totodată, au fost avute în vedere dispozițiile art. 3201 alin. 7 CPP conform cărora, în cazul recunoașterii vinovăției, inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii (în cauză limita minimă a pedepsei închisorii fiind așadar de 10 ani, iar limita maximă de 16 ani și 8 luni).

În consecință, instanța a considerat că o pedeapsă de 13 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a, b C Pen aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, va fi în măsură să contribuie la reeducarea acestuia.

Totodată, s-a făcut aplicarea art. 71 alin. 2 și art. 64 lit. a, b C Pen.

În temeiul art. 350 CPP s-a menținut starea de arest a inculpatului, iar în baza art. 88 C Pen s-a dedus din pedeapsa aplicată acestuia timpul detenției preventive începând cu data de 24 iulie 2013 și până la zi.

În baza art. 7 din Legea nr.76/2008 s-a dispus ca, la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să fie prelevate probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului său genetic în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 118 lit. b C Pen s-a dispus confiscarea specială a toporului folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii de omor calificat (corp delict aflat în prezent la camera de corpuri delicte de la Tribunalul Cluj).

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, este de precizat că numitul G.A.V., fratele victimei G.S.R., a declarat că se constituie parte civilă în cauză, în nume propriu, cu suma de 100.000 lei, reprezentând daune morale.

Luând în considerare depozițiile martorilor M.I. (tatăl vitreg al inculpatului, care arată că relațiile dintre victimă și partea civilă erau tensionate, aceștia certându-se în mod frecvent, certuri care deseori degenerau în acte de violențe fizică, partea civilă neparticipând nici măcar la înmormântarea victimei) și M.V. (fosta concubină a victimei, care precizează că victima și partea civilă nu se înțelegeau ca doi frați adevărați, relațiile dintre ei nefiind foarte bune), depoziții care contrazic și infirmă declarațiile martorei S.L. (vecina părții civile, care arată că victima și partea civilă se înțelegeau foarte bine și nu i-a văzut certându-se vreodată), tribunalul apreciază că în cauză nu se impune acordarea vreunei sume de bani cu titlu de daune morale părții civile, neputându-se vorbi, în aceste împrejurări, de faptul că prin fapta inculpatului iar fi fost cauzate prejudicii nepatrimoniale părții civile, care s-ar impune a fi reparate prin obligarea inculpatului la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale (atâta timp cât partea civilă nu a participat nici măcar la înmormântarea victimei și nu a dorit să contribuie cu nimic la cheltuielile ocazionate de acest nefericit eveniment, după cum precizează martorul M.I.).

În consecință, în temeiul art. 14 și 346 CPP comb. cu art. 1357 Cod Civiltribunalul a respins ca nejustificate pretențiile civile formulate de partea civilă G.A.V..

Potrivit art. 191CPP inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 3.000 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul L.C. solicitând admiterea căii de atac promovate, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat prev. de art. 174, art. 175 lit. c în infracțiunea de omor prev. de art. 188 N C Pen cu reținerea art. 5 N C Pen , vizând legea penală mai favorabilă, față de împrejurarea că Noul Cod penal în vigoare de la 1 februarie 2014, nu mai incriminează omorul săvârșit asupra unei rude apropiate sau asupra unui membru de familie, ca o formă calificată a uciderii unei persoane.

Pe de altă parte, cere a se reține în favoarea sa circumstanțele atenuante prev. de art. 75 N C Pen respectiv că a fost sincer și a regretat comiterea infracțiunii iar soluționarea cauzei s-a făcut în temeiul art. 375 NCPP în baza probelor administrate doar în fața procurorului.

Curtea examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:

Criticile formulate de inculpat vizează atât nelegalitatea cât și netemeinicia sentinței pronunțate de Tribunalul Cluj.

Curtea reține că în prezent, infracțiunea de omor calificat prev de art 189 NCP nu mai prevede omorul asupra unei rude apropiate sau asupra unui membru de familie ca o circumstanță agravantă, în Noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014.

Această faptă penală este reincriminată în Noul Cod penal, în art. 188 sub denumirea de „omor"în care se precizează textual: „uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi".

Prin art. 177 NCP, prin membru de familie se înțelege ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude, soțul, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc, rezultând astfel, că unchiul nu mai este considerat ca făcând parte din rudele apropiate, iar pe de altă parte nu este nici membru de familie, potrivit noii reglementări.

Potrivit art. 5 din NCP „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă".

Este evident că, atâta vreme cât în NCP nu se mai regăsește în mod expres infracțiunea de omor calificat asupra unchiului, care se pedepsea cu închisoare de la 15 la 25 de ani, ci este incriminată doar infracțiunea omor, ce se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, sunt mai favorabile dispozițiile din Noul Cod penal, care este incident în speță.

Pe cale de consecință, este obligatoriu a fi schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de omor calificat prev de art. 174, 175 lit. c Cod penal în art. 188 NCP, cu art. 5 NCP.

Pe de altă parte, așa cum se pronunță și ÎCCJ în mod constant prin mai multe decizii de speță „schimbând încadrarea juridică potrivit legii noi mai favorabile, instanțele trebuie să modifice, totodată, și pedeapsa aplicată de prima instanță, dispunând în favoarea inculpatului o sancțiune mai ușoară. Reconsiderarea individualizării pedepsei în sensul arătat, trebuie făcută și în cazul în care durata pedepsei aplicate, conform vechii încadrări juridice, se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări".

Curtea reține că nu este justificată reținerea în favoarea inculpatului a unor circumstanțe atenuante, acesta beneficiind de prevederile art. 375 NCPP, respectiv de reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă, față de sinceritatea de care a dat dovadă în cursul procesului penal.

Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art.75 C.pen. sau a altora asemănătoare nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată textului, rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată. În această apreciere se va ține seama de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la persoana infractorului.

Recunoașterea circumstanțelor atenuante este atributul instanței de judecată și deci lăsată la aprecierea acesteia.

Art. 75 pct. 2 lit. b din NCP prevede că „pot constitui circumstanțe atenuante judiciare împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului".

În speță, în raport cu gradul de pericol social sporit al faptei comise de inculpat, care a săvârșit o infracțiune de omor asupra unchiului, nu justifică aplicarea art.75 Noul Cod penal și nici reducerea pedepsei.

Pentru motivele ce preced, se va admite ca fondat în baza art. 421 pct. 2 lit. a NCPP, apelul inculpatului L.C., va desființa sentința tribunalului în latura penală și judecând în fond cauza, îl va condamna în baza art. 188 NCP, cu art. 5 NCP, și art. 3201 Cod procedură penală (art. 375 NCPP) pentru infracțiunea de omor la o pedeapsă de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a, b NCP, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor calificat prev de art. 174, 175 lit c Cod penal.

Curtea, în baza propriei analize, față de critica formulată în sensul reducerii cuantumului pedepsei consideră că nu se impune a se da curs celor susținute, deoarece nu s-ar putea da eficiență într-un mod prioritar circumstanțelor personale, în raport cu celelalte, față de regula examinării plurale a criteriilor ce caracterizează individualizarea judiciară a pedepselor.

Curtea consideră că pedeapsa principală rezultantă de 8 ani închisoare, cu executare prin privare de libertate, reprezintă o pedeapsă proporțională, atât cu gravitatea efectivă a faptei comise de apelant, concretizată prin modul în care acesta a acționat, prin comiterea unei acțiuni de ucidere a unchiului său și ea reliefează periculozitatea excesivă a modului de operare al apelantului, cât și profilul socio- moral și de personalitate a inculpatului, a cărui atitudine în societate și procesuală în cauză, este pozitivă.

Față de modul concret de săvârșire a faptei, cuantumul pedepsei principale de 8 ani închisoare, asigură realizarea concretă a scopurilor pedepsei, iar executarea sa, prin privare de libertate, va da posibilitate inculpatului, ca prin programele educaționale desfășurate și în mediu închis, cu valorificarea aptitudinilor acestuia, să conducă, chiar și prin restrângerea libertății presupusă de o asemenea modalitate de executare la conștientizarea consecințelor faptei sale, în vederea unei reinserții sociale reale a acestuia.

Cuantumul sancțiunii nu se impune a fi redus față de gravitatea faptei comise, consecințele acesteia, rezonanța în comunitate și a reacției pe care societatea prin organele judiciare trebuie să o aibă, față de săvârșirea unor asemenea infracțiuni, așa încât nu se impune diminuarea pedepsei.

În baza art. 399 NCPP, se va menține starea de arest a inculpatului.

În conformitate cu disp. art. 223 alin 2 NCPP dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau că există temeiuri noi care justifică această măsură, dispune menținerea acesteia.

Cum, în cauză, temeiul arestării îl constituie dispozițiile art. 223 alin. 2 NCPP și acesta nu a dispărut, iar în cursul judecății în primă instanță s-a stabilit vinovăția inculpatului urmează a se constata că se impune necesitatea menținerii în continuare a măsurii arestării preventive, conform art. 424 alin 2 NCPP.

Întrucât infracțiunea presupus a fi săvârșită denotă un deosebit grad de pericol social, inculpatul fiind, de altfel, condamnat la 8 ani închisoare de către instanța de apel, se impune menținerea stării de arest, persistând motivele ce au stat la baza luării acestei măsuri.

Constatând că sunt întrunite atât cerințele legislației interne, cât și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a șic din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Curtea va menține starea de arest a inculpatului deținut în Penitenciarul Gherla, întrucât hotărârea provizorie de condamnare justifică privarea de libertate în scopul garantării executării pedepsei aplicate potrivit art. 5 paragraf 1 din CEDO (cauza Tommasi vs.Franța).

Hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul Cluj confirmată de Curtea de Apel, justifică continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 paragraf 1 lit. a din CEDO, astfel cum a fost interpretat de aceeași instanță în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În baza art. 72 NCP, se va deduce din pedeapsa arestul preventiv începând cu 24 iulie 2013 și până la zi.

În baza art. 65 NCP se vor interzise inculpatului drepturile prev.de art. 66 lit. a,b NCP pe durata executării pedepsei.

Se vor menține restul dispozițiilor sentinței

Cheltuielile judiciare în apelul inculpatului vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 pct.4 alin. 3 NCCP.

STUDIU 2 – Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 1474 din 29-apr-2014

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 68 din 6 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3801/104/2010, în baza art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul B.F. la pedeapsa principală de 9 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. Pen pe timpul detenției.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale arestarea preventivă cu începere din data de 5 august 2010.

În baza art. 350 alin (1) C. proc. Pen. a fost menținută măsura preventivă a arestării inculpatului.

Inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 4.451,71 RON către partea civilă Spitalul Județean de Urgență S., cu titlul de despăgubiri pentru daune materiale, reprezentate de cheltuielile de spitalizare avansate victimei, de 37.968,29 RON cu titlul de despăgubiri pentru daune materiale reprezentate de cheltuielile de înmormântare și de pomenire a victimei, de 100.000 RON cu titlul de daune morale către partea civilă B.I., precum și a sumei de 20.624,18 RON către partea civilă B.I., cu titlul de cheltuieli judiciare. A fost obligat inculpatul la plata cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că, prin rechizitoriul cu nr. 366/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt a fost trimis în judecată inculpatul B.F. pentru comiterea infracțiunii de omor prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., reținându-se că în seara zilei de 29 iulie 2010 victima P.I., în timp ce se deplasa spre domiciliu, cu atelajul său cu tracțiune animală, încărcat cu paie, a fost ajuns de inculpat, care se afla la volanul unui tractor. În urma manevrei de depășire pe care a efectuat-o inculpatul, vehiculul acestuia a intrat în coleziune cu una din țepele căruței astfel că, între cei doi s-a declanșat o discuție după care inculpatul a coborât și a lovit victima cu o bâtă în cap și peste corp, după care a jucat-o cu picioarele. După ce victima a fost transportată acasă, întrucât starea acesteia s-a agravat, a fost internată la Spitalul Județean S., însă, cu tot tratamentul de care a beneficiat a decedat la data de 4 august 2010.

Starea de fapt, expusă anterior, a fost probată prin declarațiile părților, declarațiile martorilor, expertiza medico-legală și înscrisuri.

Ca probe cu caracter concludent s-au reținut chiar declarațiile victimei declarația soției victimei, P.D., martorii C.I., C.I.A., D.V., B.F.C., toți aceștia confirmând agresiunea la care a fost supusă victima și urmările suferite. în plus, martora D.V. a mai relatat că actele de violență ale inculpatului au avut loc în două reprize, mai întâi prin lovituri cu pumnii, picioarele și cu un ciomag iar apoi din nou, după sosirea martorilor B.F. și B.V., cu picioarele.

Aceste probe s-au coroborat cu constatările de leziuni menționate în cuprinsul actelor medico-legale (raportul de autopsie din 4 octombrie 2010 al S.J.M.L. Olt, raportul de nouă expertiză medico-legală din 20 iulie 2011 al I.N.M.L. M.M. și nota expertală întocmită de domnul conf. univ. dr. I.F., medic primar medicină legală, expert medico-legal gradul I) ale căror concluzii sunt în sensul că lovirea cu corpuri dure-pumn, picioare, ciomag-cădere și călcare în condițiile unei agresiuni fizice, reprezintă prima cauză posibilă a decesului. Mai mult, aceste probe s-au coroborat și cu constatările referitoarela temperamentul violent cu constante reacții disproporționat agresive al inculpatului față de factori de stres.

Apărarea inculpatului a încercat să demonstreeze că moartea victimei nu se datorează exclusiv accidentului produs, invocând astfel declarațiile martorilor B.V. și B.F., care au arătat că au găsit victima în dreapta combinei între hederul și roata acesteia în poziția șezut pe pământ, aceasta a fost ajutată de inculpat dar și de ei, să se ridice fără să fie vorba de vreo agresiune, victima, solicitând să fie dusă acasă, precum și constatările și concluziile din nota expertală întocmită de dr. S.F.L., medic primar legist, expert medico-legal, depusă din 1 martie 2011, că nu s-au constatat leziuni specifice lovirii active cu un corp contondent alungit ori lovirii cu tocul de pantof, că leziunile de la nivelul coastelor și genunchilor pledează pentru cauze ținând de lovirea de corp/plan dur, dar și în cadrul unui accident rutier, prin proiectarea victimei după lovirea de către un vehicul, că pe cap, trunchi și membre nu s-au constatat la autopsie leziuni traumatice specifice lovirii cu un corp contondent alungit dar că pe acestea s-au constatat leziuni traumatice specifice lovirii/compresiunii cu un corp contondent alungit ce ar corespunde descrierii de lame tăietoare ale hederului de la combina de recoltat păioase dar mai ales conținutul avizului din 22 august 2011 al Comisiei de avizare și control din cadrul I.N.M.L. M.M. care a arătat că se poate afirma cu certitudine că leziunile tanatogeneratoare, respectiv „fracturile costale cu rupturi pulmonare în hil au avut ca mecanism de producere comprimarea, cel mai probabil cu roata din față a tractorului sau cu roata căruței, cu condiția să fie de tip pneu, nefiind exclusă nici o comprimare prin greutatea corpului unei alte persoane, această din urmă variantă fiind însă mai puțin plauzibilă în lipsa și a altor leziuni externe pe corpul victimei”.

Instanța de fond a apreciat aceste apărări ale inculpatului ca nefondate, întrucât probele concludente atestă că, leziunile traumatice ale victimei dar și decesul acesteia au fost cauzate de către atitudinea violent agresivă a inculpatului. De asemenea, raportul de nouă expertiză medico-legală a arătat că leziunile traumatice, inclusiv fracturile costale și cominutivă scapulară „se puteau produce prin lovire cu un corp dur, atât prin agresiune, cât și în cadrul unui accident”. Instanța a reținut că și cel de al doilea raport de nouă expertiză medico-legală nu exclude actele de agresiune ale inculpatului ca și cauză a leziunilor și decesului victimei deoarece la început arată că „este posibil și un mecanism mixt,de lovire și o comprimare parțială în cadrul unui eveniment rutier urmat de lovire activă cu corp dur”.

În ce privește declarațiile martorilor B.V. și B.F., primul rudă cu inculpații, cel de al doilea partener de afaceri cu inculpatul în legătură cu vânzarea producției agricole, instanța de fond le-a înlăturat, apreciind că au fost date „pro causa”, fiind subiective și destinate să servească inculpatului.

Cererea părții vătămate de schimbare a încadrării juridică din infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. a fost admisă dat fiind că agresiunea a vut loc pe drumul județean D.-S.

Cerea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 174 C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 178 C. pen. a fost respinsă de prima instanță, în raport de probele ce atestă că inculpatul a cauzat decesul victimei, acesta acționând cu vinovăție sub forma intenției.

S-a apreciat că, fapta comisă de inculpat așa cum a fost reținută, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective s-a reținut, pe baza criteriului obiectiv, vinovăția inculpatului sub forma intenției directe, întrucât a prevăzut rezultatul și l-a urmărit. În sensul că inculpatul a avut reprezentarea acestui rezultat grav au fost elementele de fapt ce se referă la numărul, intensitatea mare a loviturilor aplicate și durata acestora, la zona corporală cu caracter vital vizată dar și cu privire la folosirea de către inculpat a unei bâte care în împrejurările reținute de instanță capătă caracter letal.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului s-au reținut criteriile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., reținându-se în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, conform art. 74 alin. (2) C. pen. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. au fost interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. Pen. pe timpul detenției. Sub aspectul pedepsei accesorii de interzicere a dreptului de a alege prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen. aceasta a fost determinată de izvorul de drept formal ce este jurisprudența C.E.D.O. din cauza Hirst contra Marii Britanii din 30 martie 2004 în care se arată că acela care a suprimat viața nu se mai poate bucura de dreptul electoral menționat.

În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale timpul arestării preventive a acestui inculpat cu începere din data de 5 august 2010.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen.s-a menținut măsura preventivă a arestării inculpatului deoarece sunt întrunite în continuare condițiile cazului de arestare prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) raportat la art. 143 C. proc. Pen. Astfel sub aspectul pericolului concret pentru ordinea publică al lăsării în libertate deplină ori chiar restrânsă a inculpatului s-a reținut că acesta constă în certitudinea că inculpatul, în condițiile factorilor de stres de genul celor de față, va comite noi infracțiuni de violență, vizând viața ori integritatea corporală, așa cum trebuie concluzionat în raport de conduita sa violentă din această cauză, dar și din celelalte cauze penale pentru care a fost condamnat ori pentru care s-a încetat acțiunea penală.

Măsura confiscării speciale a bâtei folosită de inculpat la agresiune prevăzută de art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. nu s-a dispus, instanța apreciind că nu se impune confiscarea, deoarece acest obiect nu s-a ridicat de către organele de urmărire penală și este prezumat (pe baza împrejurărilor premergătoare incidentului) că aparține victimei și nu inculpatului sau unei alte persoane care să fi cunoscut scopul folosirii ilicite.

Sub aspectul laturii civile, s-a reținut că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, art. 999 C. Civ cu privire la acțiunea părții civile Spitalul Județean de Urgență S. deoarece prin fapta sa ilicită inculpatul a produs părții civile B.I., în calitate de succesoare a patrimoniului victimei, un prejudiciu ce include cheltuieli de internare și tratament medical. Au fost admise acțiunile civile promovate de partea civilă B.I., privind daunele materiale solicitate, cheltuielile de înmormântare și pomenire a victimei, stabilindu-se un cuantum de 37.968,29 RON și 100.000 RON cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, inculpatul B.F. și partea civilă B.I.

În apelul parchetul a criticat sentința penală ca fiind nelegală și netemeinică deoarece: – a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 334 C. proc. Pen și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind pusă în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului fără să se prezinte o motivare în fapt și în drept și fără respectarea garanțiilor prevăzute de art. 334 C. proc. Pen. S-a arătat în esență că nu au fost garantate drepturile procesuale ale inculpatului, aceasta nu a fost audiat și întrebat dacă are de administrat probe noi raportat la noua încadrare juridică; – nu s-au administrat probe complete în condițiile în care s-a stabilit prin actele medico legale că victima a prezentat la examinare leziuni care au fost produse prin lovire activă și alte leziuni care s-au produs în condițiile unui accident de circulație; – Instanța de judecată a aplicat o pedeapsă sub rninimul special pe baza unor împrejurări despre care anterior a reținut că nu au nici o legătură cu cauza dedusă judecății.

În cadrul dezbaterilor orale reprezentantul parchetului nu a mai susținut motivele de apel dezvoltate în referatul scris, solicitând ca în apel, instanța să majoreze pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea de omor calificat după înlăturarea circumstanțelor judiciare atenuante, aplicate acestuia.

Inculpatul prin apărător ales a formulat apel pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât s-au încălcat dispozițiile art. 334 C. proc. Pen. de instanța de fond și, într-o teză subsidiară reținerea cauzei spre rejudecare și schimbarea încadrării juridice cu reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 C. pen., în condițiile reținerii spre rejudecare și administrării de noi probatorii, al unei expertize criminalistice auto. S-a motivat că raportul de nouă expertiză tehnică și avizul dat de comisia de avizare exclude ca și cauză a morții leziuni produse prin lovire directă, astfel că în mod nereal s-a reținut că victima a fost lovită de inculpat, moartea victimei datorându-se leziunilor produse în urma unui eveniment rutier. S-a arătat că declarația pe care a dat-o victima de fapt a fost scrisă de fiica acestuia în prezența polițistului în momentul în care victima se afla în spital, înainte de a deceda și conform actelor medicale și foilor de observație, era incoerent și avea halucinații.

În cadrul dezbaterilor orale, inculpatul și-a precizat motivele de apel, solicitând, în principal, schimbarea încadrării juridice, solicitând reținerea în sarcina sa a infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., condamnarea la o pedeapsă cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. și reținerea culpei concurente prin producerea accidentului.

Partea civilă B.I. în cadrul motivelor de apel a criticat soluția instanței de fond sub aspectul legalității și temeiniciei atât sub aspectul laturii penale cât și sub aspectul laturii civile. S-a solicitat înlăturarea circumstanțelor atenuante și majorarea pedepsei aplicate inculpatului, majorarea cuantumului daunelor materiale și morale la nivelul sumei solicitate în cererea de constituire ca parte civilă respective la nivelul sumei de 300.000 RON.

secția penală și pentru cauze cu minori, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și partea civilă B.I. împotriva sentinței penale nr. 68 din 6 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3801/104/2010.

În schimb, a fost admis apelul declarat de inculpatul B.F., desființată sentința penală atacată, schimbată încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. în infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., text în baza căruia, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 57 C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. Pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 88 C. pen., a fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului, durata detenției preventive de la data de 5 august 2010 la data de 22 februarie 2013.

Sub aspectul laturii civile, a fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă B.I. și, obligat inculpatul la plata sumei de 34.172 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale și respectiv la plata sumei de 90.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, către partea civilă B.I.

Pentru a decide astfel instanța de apel, în urma administrării unui probator vast, a reținut că în seara zilei de 29 iulie 2010, în jurul orelor 22:00-22:30, după lăsarea întunericului, inculpatul B.F. se deplasa pe drumul județean pe sensul de deplasare S.-V., cu combina, fără faruri, luminată slab cu un bec de poziție pe partea dreaptă, din spate fiind urmat de fiul său B.V., ce conducea un tractor, ce avea atașată remorca cu grâu, tractor care lumina din spate drumul combinei. Potrivit relatărilor inculpatului combina mergea cu o viteză de 7-8 km/oră și, dată fiind mărimea acesteia, ocupa mai mult de jumătate din drum.

Pe același drum județean, în fața combinei, se deplasa victima P.I., în vârstă de 60 ani, pe lângă o căruță tractată de măgar, încărcată cu fân, căruță care nu era semnalizată corespunzător.

Pe drumul județean, pe sensul de deplasare S.-V., datorită vizibilității reduse, a avut loc un impact între combina condusă de inculpat, ce avea hederul ridicat, și căruța cu fân, condusă de victima P.I., acesta deplasându-se pe lângă căruță. Combina cu ederul ridicat a lovit din spate căruța, în urma evenimentului rutier victima P.I. fiind accidentată, leziunile prezentate de acesta fiind produse prin compresiune cu roata propriei căruțe, prin lovire/frecare de corpuri/planuri dure și comprimare/călcare în condițiile exclusive ale accidentului rutier.

Victima a fost ridicată de către inculpat din fața roții, de pe partea dreaptă a combinei, respectiv roata din față dreapta, acesta aflându-se între roată și ederul combinei, cu fața în jos. A fost transportată la domiciliul său de către fiul inculpatului, martorul B.V. și martorul B.F., soția victimei anunțând, prin serviciul 112, salvarea înjurai orelor 00:20, după ce s-a deplasat în câmp și a adus acasă căruța și măgarii, căruța prezentând parii ce susțineau fânul, detașați din poziția firească.

Instanța de apel a concluzionat că probele adminisrrate(declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor, înscrisuri, raport de constatare tehnico-științifică) nu au fost în măsură să înlăture dubiul cu privire la vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, persistând o stare de incertitudine care exclude posibilitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare pentru o infracțiune de omor sau și o infracțiune de vătămare corporală; astfel, în cauză, operează principiul in dubio pro reo, în baza căruia, din interpretarea probatoriului, instanța de apel reține în sarcina inculpatului exclusiv infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

Raportul de constatare tehnico-științifică pentru detectarea comportamentului simulat din 5 aprilie 2013 a stabilit că inculpatul, la întrebarea dacă a lovit victima în seara zilei de 29 iulie 2010, nu a prezentat un comportament simulat. La producerea accidentului de circulație, instanța de apel a apreciat că victima a avut o culpă concurentă de 10%, în condițiile în care aceasta s-a deplasat pe drumul public cu căruța necorespunzător semnalizată.

La individualizarea judiciară a pedepsei, văzând împrejurările și modul de săvârșire a faptei, acțiunea inculpatului, ulterioară săvârșirii faptei, acesta părăsind locul accidentului și inițial nu a dat date cu privire la condițiile în care s-a desfășurat accidentul, concluziile referatului de evaluare, gradul de pericol social al faptei, dar și persoana acestuia, astfel cum este prezentat în actele depuse la dosarul cauzei, instanța a dispus condamnarea inculpatului la pedepasa de 3 ani și 6 luni în regim de privare de libertate pentru infracțiunea de ucidere din culpă.

Sub aspectul laturii civile, având în vedere că s-a reținut gradul de culpă a victimei de 10% în producerea evenimentului rutier, instanța de apel a apreciat că sumele de 34.172 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale și de 90.000 RON, reprezentând daune morale, sunt îndestulătoare pentru partea civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Ministerul Public, partea civilă și inculpatul, motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând recursurile prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată următoarele:

Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. În consecință, instanța urmează să analizeze respectarea termenul de declarare a căii de atac, cât și cazurile de casare în conformitate cu normele C. proc. Pen. anterior.

Verificând îndeplinirea cerințelor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen., se apreciază că recurenții au motivat în termen recursurile, cu respectarea obligațiilor impuse de art. 38510alin. (2) C. proc. pen.

În ce privește recursul declarat de Ministerul Public se constată că procurorul, în ședință publică, a precizat că susține doar motivul vizând nelegala soluționare a laturii civile, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, criticând decizia recurată sub aspectul greșitei obligări a inculpatului la plata întregii despăgubiri în sumă de 4.451,71 RON către partea civilă Spitalul Județean de Urgență, în condițiile reținerii culpei comune la producerea accidentului de circulație ce a avut ca rezultat decesul victimei.

Astfel, în condițiile în care instanța de apel a apreciat că victima a avut o culpă concurentă de 10% la producerea accidentului de circulație, întrucât s-a deplasat pe drumul public cu căruța necorespunzător semnalizată, în mod evident și cheltuielile efectuate cu spitalizarea și tratamentul victimei, în sumă de 4.451,71 RON acordate părții civile Spitalul Județean de Urgență S. trebuiau suportate atât de inculpat, cât și de victimă.

Constatând întemeiată critica procurorului, instanța urmează a admite recursul, sub acest aspect se constată că acesta a criticat decizia instanței de apel, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub aspectul laturii civile. În final, a solicitat aplicarea legii penale mai favorabile.

Analizând decizia atacată se constată că sub aspectul laturii penale, recursul este întemeiat. Astfel, prin reevaluarea situației de fapt reținute spre rejudecare, instanța de apel a schimbat încadrarea juridică dată infracțiunii săvârșite de inculpat, stabilind că acesta este vinovat de comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 C. pen. anterior și, nu infracțiunea de omor calificat. În procesul de individualizare a pedepsei, instanța de apel însă, nu a mai analizat incidența circumstanțelor atenunate reținute de instanța de fond, în temeiul art. 74 alin. (2) C. pen. anterior (culpa comună, soție bolnavă, ulterior decedată, singur mtreținător de familie) încălcând, astfel principiul „non reformatio in pejus”.

În materia căilor de atac exercitate de părți operează principiul procesual prevăzut de art. 372 C. proc. Pen. anterior, astfel instanța de apel, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel ce a declarat apel.

Rațiunea acestui principiu pornește de la dreptul părților de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicțional fără a i se crea titularului căii de atac o situație mai grea, pentru că astfel s-ar putea determina abținerea părții de la exercitarea drepturilor sale procesuale de teama asumării acestui risc.

Este recunoscut în doctrină faptul că în cazul în care instanța este învestită cu soluționarea mai multor apeluri și, numai apelul inculpatului este admis, astfel cum este și situația în speța de față, instanța nu-i poate agrava situația prin înlăturarea incidenței unor împrejurări favorabile acestuia, prin înlăturarea circumstanțelor acordate prin hotărârea atacată. Prin regula „non reformatio in peius” legea înlătură posibilitatea înrăutățirii situației părții care a declarat apel, indiferent de aspectele noi ce se ivesc în judecarea căii de atac.

Înalta Curte constată că instanța de apel a admis apelul inculpatului, a schimbat încadrarea juridică a infracțiunii deduse judecății, ușurându-i situația juridică și prin aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mic, însă aprecierea unor împrejurări ca circumstanțe atenuante reținute în favoarea inculpatului nu ține de încadrarea juridică a faptei, astfel încât instanța de apel nu trebuia să omită aplicarea circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului, de prima instanță și, care au rămas câștigate cauzei.

Examinând incidența dispozițiilor art. 5 C. pen., se constată că infracțiunea de ucidere din culpă, are același conținut și aceleași limite de pedeapsă, atât în reglementarea anterioară [art. 178 alin. (2) C. pen. anterior], cât și în cea nouă [art. 192 alin. (2) C. pen.], însă, având în vedere împrejurarea că circumstanțele atenuante, prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen., reținute în favoarea inculpatului, care permit instanței să aplice o pedeapsă sub minimul general, nu au corespondent în noul C. pen., se apreciază că legea penală mai favorabilă este C. Pen. anterior.

Ca atare, constatând nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel sub aspectul nereținerii circumstanțelor atenuante reținute de prima instanță și, prin urmare nelegalitatea pedepsei aplicate, critica inculpatului, circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385 pct. 14 C. proc. pen., este întemeiată.

Cu privire la latura civilă, inculpatul a solicitat reducerea corespunzătoare a cuantumului despăgubirilor datorate. Critica inculpatului este parțial întemeiată și numai cu privire la cuantumul despăgubirilor civile acordate părții civile Spitalul Județean de Urgență S. pentru considerentele expuse în cadrul analizei recursului declarat de Ministerul Public și, care nu vor mai fi reluate. Ca urmare, instanța va dispune reducerea proporțională a despăgubirilor acordate Spitalului Județean de Urgență S. cu suma corespunzătoare procentului de culpă concurentă de 10% stabilit victimei.

În ce privește recursul declarat de partea civilă, B.I., Înalta Curte constată că, prin motivele scrise depuse la dosar, aceasta a criticat decizia instanței de apel pentru greșita schimbare a încadrării juridice a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, apreciind că fapta acestuia întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, prevăzute de art. 174-art. 175 lit. i) C. pen. anterior și nu de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 C. pen. anterior. Sub aspectul individualizării pedepsei, aceasta a arătat că se impune aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special al infracțiunii de omor calificat, iar sub aspectul laturii civile, majorarea cuantumului despăgubirilor.

În legătură cu critica principală circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., privind greșita schimbare a încadrării juridice a infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, instanța de recurs o va analiza, în raport de împrejurarea că ceea se tinde a fi modificat nu este situația de fapt reținută în speță, ci norma de incriminare aplicabilă.

Înalta Curte reține că pentru a putea caracteriza activitatea infracțională ca fiind făcută cu intenția de a ucide, este necesar să fie întrunite mai multe condiții, cum ar fi folosirea unui obiect vulnerant apt să producă lezarea unor zone vitale, numărul și intensitatea loviturilor, numărul persoanelor care agresează victima precum și alte împrejurări relevante.

Sub aspectul formei de vinovăție, infracțiunea de omor se caracterizează prin intenție, care poate fi directă când făptuitorul urmărește, dorește producerea morții victimei, sau indirectă, când prevăzând posibilitatea producerii acestui rezultat, deși nu-l dorește, acceptă această eventualitate, adoptând o atitudine indiferentă ori superficială, de minimalizare a riscului producerii lui și de asumare a acestui risc.

Existența sau nu a intenției de a ucide trebuie dovedită în concret. Fiind vorba de un proces psiho-volitiv ce se petrece în conștiința făptuitorului, forma de vinovăție se poate dovedi numai prin examinarea manifestărilor exterioare ale inculpatului, care preced, însoțesc sau succed săvârșirea faptei, avându-se în vedere, în primul rând, împrejurările care caracterizează săvârșirea nemijlocită a faptei, sub aspectul naturii actelor de executare, modului de săvârșire, instrumentelor folosite, împrejurărilor de timp și loc în care a fost comisă fapta, etc.

Înalta Curte constată că, în condițiile probatoriul administrat nu a putut demonstra că inculpatul ar fi acționat cu intenția de a ucide, instanța de apel, în mod corect, raportat la probatoriul administrat și starea de fapt reținută, a constatat că inculpatul se face vinovat exclusiv de infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

Cât privește critica subsidiară, circumscrisă aceluiași caz de casare prevăzut de dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., referitoare la aplicarea unei pedepse orientate spre maximul special al infracțiunii de omor calificat se constată că în realitate, aceasta nu se circumscrie cazului de casare arătat, atât timp cât ceea ce se învederează instanței reprezintă o solicitare de reindividualizare a pedepsei aplicată inculpatului.

Aspectele invocate de către recurenta parte civilă ar fi putut fi examinate de către instanța de recurs doar în cadrul cazului de casare prevăzut de textul anterior al art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. din vechea reglementare, potrivit cu care hotărârile erau supuse casării „în cazul în care s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege”, însă modificările aduse acestui caz prin Legea nr. 2/2013 privind înlăturarea sintagmei referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate de către instanță exclud posibilitatea analizei criticii formulate.

Și sub aspectul laturii civile, criticile invocate sunt nefondate, cuantumul despăgubirilor acordate fiind rezultatul analizării situației de fapt reținute de instanța de fond și reaprecierii acesteia. Ceea ce se solicită de partea civilă este reevaluarea situației de fapt reținută de instanța de apel și care a avut consecințe asupra soluționării acțiunii civile. Înalta Curte constată că această critică nu poate fi cenzurată de instanța de recurs din perspectiva niciunuia din cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior va admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și de inculpatul B.F. împotriva deciziei penale nr. 250 din 8 iulie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, va casa în parte decizia atacată și sentința penală nr. 68 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Olt și, în rejudecare, va dispune condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. anterior cu reținerea circumstanțelor atenunate prevăzute de art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an și 11 luni închisoare. În temeiul art. 71 C. pen. anterior va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. Pen. anterior pe durata executării pedepsei.

Având în vedere că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 5 august 2010-14 februarie 2014, va constata pedeapsa aplicată integral executată.

Sub aspectul laturii civile va obliga inculpatul la plata sumei de 4.006,539 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă Spitalul Județean de Urgență S.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor penale atacate.

În temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă B.I., care va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului. Cheltuielile judiciare determinate de soluționarea recursului declarat de inculpat rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și de inculpatul B.F. împotriva deciziei penale nr. 250 din 8 iulie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează în parte decizia penală mai sus menționată și sentința penală nr. 68 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Olt și rejudecând:

În baza art. 178 alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 74 alin. (2) raportat la art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul B.F. la pedeapsa de 1 an și 11 luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. anterior interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. Pen. anterior pe durata executării pedepsei.

Constată pedeapsa aplicată integral executată.

Obligă inculpatul la plata sumei de 4.006,539 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă Spitalul Județean de Urgență S.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor penale atacate.

II. Respinge ca nefondat recursul declarat de partea civilă B.I.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare determinate de soluționarea recursului declarat de inculpat rămân în sarcina statului, iar onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției

STUDIU 3 – Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia Penala, Decizia nr. 1214 din 04-apr-2014

Asupra recursului penal de față;

Prin sentința penală nr. 238 din 07 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în rechizitoriu în sarcina inculpatului G.A.C. din infracțiunea de tentativă de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., în infracțiunea de vătămare corporală gravă și punerea în primejdie a vieții persoanei, prev. de art. 182 alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen.

În baza art. 182 alin. (1) și (2) teza ultimă C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., art. 73 lit. b) și art. 74 lit. c) C. pen., art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.A.C., recidivist postexecutoriu, la o pedeapsă de 2 luni închisoare cu aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea asupra părții vătămate C.A. a infracțiunii de vătămare corporală gravă și punerea în primejdie a vieții persoanei.

În favoarea părții civile Spitalul Clinic Județean Oradea, cât și a penalităților de întârziere alături de debitul propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15 septembrie 2011 până la data plății efective, și respinge restul pretențiilor civile solicitate.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea specială a corpului delict – sapă, ridicată de la inculpat.

În conformitate cu prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 25/2011 raportat la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare, dispune prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., ținând seama de prev. art. 73 lit. b) C. pen., a fost obligat inculpatul la 150 RON cheltuieli judiciare în favoarea statului.

În baza art. 189 C. proc. pen., rap. la art. 6811 din Legea nr. 51/1995 republicată, cu referire la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conform delegației de la dosar.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, întocmit în Dosar nr. 1203/P/2011, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului G.A.C., pentru săvârșirea în data de 18 iulie 2011 a infracțiunii de tentativă de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., pentru că i-a aplicat părții vătămate C.A. o lovitură cu o sapă în cap, provocându-i leziuni ce au necesitat un nr. de 50 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.

Spitalul Clinic Județean Oradea s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 3.169,8 RON, cu titlu de despăgubiri, solicitând și penalități de întârziere, alături de debitul propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15 septembrie 2011, până la data plății efective.

Starea de fapt și cercetarea judecătorească.

Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești: proces-verbal de sesizare din oficiu, declarațiile martorilor, declarația părții vătămate, declarațiile inculpatului, raport de expertiză medico-legală, proces-verbal de cercetare la fața locului, celelalte înscrisuri aflate la dosar, instanța a reținut în fapt următoarele:

Inculpatul G.A.C. este concubinul martorei C.R. – sora părții vătămate C.A.

La data de 18 iulie 2011, partea vătămată – aflat sub influența băuturilor alcoolice – a trecut pe lângă curtea casei în care locuiește sora sa și inculpatul, moment în care a auzit că acesta din urmă adresează surorii sale cuvinte jignitoare. Din declarațiile martorei, cuvintele cu care i s-a adresat inculpatul făceau parte dintr-o conduită uzuală și nu semnificau o stare conflictuală. Descriind un arc de cerc în plan orizontal, l-a lovit pe inculpat în cap, în partea occipitală. Partea, vătămată a căzut pe un plan dur.

Inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, dar s-a apărat declarând că a încercat să-l lovească pe partea vătămată peste mâna cu care a îndreptat briceagul asupra sa, prin urmare că l-a lovit în cap fără voie.

Partea vătămată este cunoscut ca o persoană recalcitrantă, care a agresat-o în trecut și pe martora C.R. Inculpatul este remarcat ca un om cu un temperament neconfictual.

Starea de fapt a fost confirmată de martorii audiați în instanță – C.R. și Ș.P.A., dar și de inculpat, care a fost constant sincer.

Au fost avute în vedere și declarațiile date de martori în dosarul de urmărire penală, ținându-se seama de completările și explicațiile făcute ulterior în ședință publică.

Din raportul de constatare medico-legală din 28 iulie 2011 al Serviciului de Medicină Legală al Județului Bihor a rezultat că leziunile au pus în primejdie viața părții vătămate, necesitând 50 de zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicații.

Din fișa de cazier judiciar a rezultat că inculpatul este recidivist post executoriu.

Inculpatul nu a solicitat aplicarea procedurii prev. de art. 3201 C. proc. pen., însă a recunoscut fapta săvârșită în condițiile mai sus descrise.

Soluția.

Din probele administrate a rezultat că fapta inculpatului și starea de fapt sunt stabilite, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea unei pedepse, și că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice achitarea inculpatului.

Inculpatul a recunoscut și regretat faptele astfel descrise.

S-a constatat însă că încadrarea juridică reținută în actul de sesizare nu corespunde stării de fapt stabilită prin probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală astfel cum a fost lămurit în fața instanței.

Instanța de fond a considerat că schimbarea încadrării juridice se impune. Este îndeplinită condiția prev. de art. 334 C. proc. pen. ce pretinde ca acest lucru să se întâmple în cursul judecății, după citirea actului de sesizare.

În prezenta cauză sunt îndeplinite prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. pen., care stipulează că Tribunalul rămâne competent a judeca infracțiunea sub noua încadrare juridică – art. 182 alin. (1) și (2) C. pen., nemaifiind posibilă declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei.

Norma legală nu pretinde inculpatului să adopte o anumită conduită raportat la încadrarea juridică dată de procuror faptei cercetate.

Inculpatul a recunoscut fapta reținută în sarcina acestuia, așa după cum a fost descrisă mai sus. Încadrarea juridică o stabilește organul judiciar.

Dacă încadrarea juridică inițială nu corespunde cu fapta recunoscută în totalitate, instanța de judecată este datoare să pună în discuție și să lămurească acest aspect.

Cu referire la elementele constitutive ale infracțiunii, instanța de fond a constatat că nu există intenție directă ori indirectă ca elemente ale laturii subiective ale infracțiunii de tentativă de omor.

Inculpatul nu a acceptat producerea rezultatului – care ar fi putut fi decesul victimei.

Inculpatul nu a avut nici reprezentarea posibilității uciderii părții vătămate.

Din probatoriul administrat a rezultat că a acționat în stare de provocare, suportând inițial agresiunile succesive exercitate de partea vătămată.

Neputând fi dovedită intenția privind infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174 C. pen., simpla susținere, chiar rezonabilă, potrivit căreia inculpatul a acceptat posibilitatea suprimării vieții părții vătămate și că executarea nu și-a produs efectul, rămâne doar o simplă afirmație nesusținută de ansamblul probator.

Față de urmările acțiunii inculpatului – leziunile suferite de partea vătămată și numărul zilelor de îngrijiri medicale, dar și de faptul că s-a pus în primejdie a vieții persoanei – încadrarea juridică ce poate fi reținută este exclusiv cea prev. de art: 182 alin. (1) și (2) C. pen.

Instanța de fond a reținut că inculpatul a săvârșit fapta cu intenție, însă scopul urmărit sau acceptat nu a fost acela de a suprima viața victimei, ci de a-l determina pe partea vătămată, într-un mod brutal, să nu-l mai agaseze și provoace.

Din analiza elementelor constitutive s-a constatat lipsa mobilului cu referire la infracțiunea de omor. Potrivit teoriei dreptului penal, mobilul sau motivul infracțiunii, ca element al laturii subiective a infracțiunii, reprezintă impulsul intern al făptuitorului la săvârșirea infracțiunii, adică acea dorință, tendință, pasiune, acel sentiment ce a făcut să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârșirii infracțiunii conștient orientată într-o anumită direcție în vederea satisfacerii acelei dorințe, tendințe, pasiuni, etc. De aceea, mobilul sau motivul este denumit și cauza internă a actului de conduită. Potrivit teoreticienilor în materie, cunoașterea mobilului infracțiunii poate da răspuns la întrebarea „de ce a săvârșit infracțiunea?” și servește întotdeauna la determinarea periculozității infractorului și la stabilirea măsurii de apărare socială adecvată acestei periculozități.

Instanța de fond a apreciat că lipsesc elementele laturii obiective ale infracțiunii de tentativă de omor

Interpretarea elementului material ca aparținând infracțiunii de tentativă de omor săvârșită cu intenție indirectă, nu poate reprezenta un raționament juridic viabil, și doar pentru faptul că, într-o situație similară soldată cu moartea victimei, fapta nu ar putea fi încadrată ca fiind omor ci lovituri cauzatoare de moarte. Cu alte cuvinte, instanța a apreciat că nu poate fi justificată în niciun mod reținerea tentativei de omor în cauza în care, dacă ar fi survenit decesul victimei, infracțiunea consumată ar fi aceea de lovituri cauzatoare de moarte.

Lovitura a fost administrată victimei necontrolat, spontan, fără premeditare.

Analizând probele administrate în cauză, instanța a constatat că fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus și probată la dosar, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă prin care s-a pus în primejdie viața persoanei, prev. de art. 182 alin. (1) și (2) C. pen., săvârșită în stare de provocare.

Față de probele administrate în cauză, ținând seama de conduita și poziția în apărare a inculpatului, văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C. pen., starea de recidivă postexecutorie, instanța l-a condamnat pe inculpat, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins prin aplicarea unei pedepse cu executare în penitenciar, cu reținerea circumstanțelor atenuante prev. la art. 74 lit. c) C. pen., și cu reducerea sub minimul special în cazul reținerii circumstanțelor atenuante, vârstă de 32 de ani, starea de recidivă postexecutorie, împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social al faptei, starea de provocare generată de victimă și modul în care inculpatul a ripostat în condițiile mai sus-probate, precum și atitudinea inculpatului, ulterioară sinceră, de recunoaștere și regret a acestora.

Reținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului este justificată dată fiind conduita ulterioară săvârșirii infracțiunii și scopului ce trebuie atins prin aplicarea pedepsei.

Drept consecință, s-a dispus confiscarea specială în cauză.

Față de reținerea stării de provocare în condițiile descrise în prezenta, a rezultat că, prin acțiunea sa, victima l-a provocat pe inculpat, ceea ce înseamnă că partea vătămată însuși a declanșat evenimentul grav produs în prezenta cauză.

Având în vedere starea de provocare mai sus demonstrată, instanța a apreciat că inculpatul poate răspunde material doar în proporție de 10%, proporție în care va fi obligat atât privind despăgubirile materiale, cât și privind cheltuielile de judecată.

Partea vătămată Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 3.169,8 RON, cu titlu de despăgubiri, solicitând și penalități de întârziere alături de debitul propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15 septembrie 2011, până la data plății efective.

Instanța a constatat că cererea este motivată în drept pe art. 14-22 C. proc. Pen., art. 313 din Legea nr. 95/2006, art. 998-999 C. civ., art. 20-22, art. 120 C. proc. fisc.

În condițiile prezentei cauze se justifică acordarea în parte a despăgubirilor materiale solicitate de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea.

Instanța a reținut că sunt îndeplinite prev. art. 998 și urm. C. civ., în vigoare la data faptei, fapta există, prejudiciul este determinat, raportul de cauzalitate subzistă, însă vinovăția este afectată de scuza provocării, potrivit celor reținute în prezenta hotărâre de condamnare.

Ținând seama de prevederile legale invocate de către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Oradea, inculpatul a fost obligat la plata penalităților de întârziere de la data pretinderii acestora alături de debitul propriu-zis – diminuat la 10% – reprezentând contravaloarea spitalizării.

Constituirea ca parte civilă a unității spitalicești s-a discutat în condiții de opozabilitate față de inculpat.

Inculpatul este pus în întârziere de drept de la data faptei.

Cheltuielile pentru spitalizare și tratament au fost determinate de conduita culpabilă a inculpatului.

Contravaloarea spitalizării, cât și majorările de întârziere, au fost pretinse de partea civilă – spitalul, cu înscrisuri contabile justificative depuse la dosarul instanței la data constituirii ca parte civilă, astfel încât inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.169,8 RON, cu titlu de despăgubiri, solicitând și penalități de întârziere alături de debitul propriu-zis, cu începere de la data pretinderii acestora, 15 septembrie 2011, până la data plății efective, potrivit următoarelor considerente:

Potrivit normelor legale în vigoare, respectiv art. 14 și art. 346 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 999 C. Civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006, instanța obligă inculpatul la plata către partea civilă unitatea spitalicească a sumei reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate victimei, și la plata majorărilor de întârziere până la data plății efective.

Sintagma „cheltuieli efective” trebuie interpretată în sensul obligării și la dobânzi legale. Legiuitorul nu a urmărit să limiteze răspunderea inculpatului „doar la costul efectiv al spitalizării și tratamentului”. Sunt aplicabile regulile generale ale răspunderii delictuale. Neexistând nicio derogare, legiuitorul a avut în vedere că prejudiciul este reprezentat de „damnum emergens” alături de „lucram cessans”, respectiv prejudiciul total cuprinde atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat.

Cu alte cuvinte, Casa de Asigurări de Sănătate avansează unității spitalicești sumele necesare tratamentului și spitalizării, iar pentru nerambursarea la scadență spitalul datorează la buget majorări de întârziere până la data plății efective. Aparținătorii victimei, ori, după caz, inculpatul, sunt datori la plata către spital a tuturor sumelor la care acesta este obligat la rândul său.

În cazul în care aparținătorii victimei plătesc sumele la data externării și pretind restituirea acestora cu dobânda legală în cadrul procesului penal, instanța, prin hotărârea de condamnare, obligă inculpatul la plata către aceștia a sumei și a dobânzii legale de la data pretinderii acesteia. Nu există nicio normă legală care să împiedice instanța să procedeze în același mod și în cazul obligării inculpatului la plata sumei și a dobânzii legale de la data pretinderii acesteia în favoarea părții civile spitalul.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul G.A.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale apelate și pronunțarea unei noi hotărâri în cauză în sensul reținerii în sarcina inculpatului G.A.C. a infracțiunii de tentativă de omor, fără reținerea circumstanțelor atenuante judiciare și condamnarea inculpatului la o pedeapsă just individualizată.

În motivarea apelului s-a arătat că în mod nelegal prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul G.A.C. din infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 182 alin. (1), (2) teza ultimă C. pen., inculpatul acționând cu intenția indirectă de a ucide pe partea vătămată, prevăzând rezultatul faptei sale, pe care deși nu l-a urmărit, l-a acceptat.

S-a arătat că la stabilirea formei de vinovăție trebuie avute în vedere toate împrejurările concrete ale săvârșirii faptei, respectiv natura obiectului vulnerant folosit (o sapă cu partea tăioasă din metal și coadă de lemn) regiunea corpului vizată (zona capului), intensitatea loviturii aplicate (lovitura aplicată a provocat o fractură cu înfundare occipital stâng care a necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, a pus în pericol viața părții vătămate care a rămas cu o infirmitate), precum și atitudinea inculpatului după comiterea faptei (acesta a fugit imediat după comiterea faptei, prezentându-se la organele de cercetare penală a doua zi).

S-a arătat, totodată, că nu se impune reținerea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen., inculpatul fugind de acasă imediat după comiterea faptei și doar a doua zi s-a prezentat la organele de urmărire penală pentru a da declarații, poziția acestuia a fost doar relativ sinceră, acesta încercând să-și atenueze vinovăția prin invocarea comportamentului agresiv al părții vătămate și nu s-a interesat de starea de sănătate a victimei.

Inculpatul G.A.C., prin apărătorul său din oficiu, a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate și achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. Pen. cu referire la art. 44 C. pen., arătând în motivare că inculpatul a fost în legitimă apărare, a colaborat cu organele de cercetare penală atât el, cât și soția lui, și au arătat cum s-au desfășurat evenimentele.

Examinând hotărârea apelată din oficiu și prin prisma motivelor invocate, instanța de apel a reținut următoarele:

În mod corect instanța de fond a stabilit starea de fapt dedusă judecății constând în aceea că în data de 18 iulie 2011 inculpatul G.A.C. i-a aplicat părții civile C.A. o lovitură cu o sapă în cap, provocându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare un nr. de 50 zile de îngrijiri medicale și care au pus în primejdie viața și i-au cauzat o infirmitate, fapta fiind comisă în următoarele împrejurări:

La data de 18 iulie 2011 inculpatul G.A.C., împreună cu concubina sa, martora C.R., se aflau în curtea casei lor și săpau cartofi; la un moment dat între cei doi s-a iscat o discuție contradictorie referitoare la modalitatea defectuoasă în care martora C.R. muncea, inculpatul înjurând-o și insultând-o pe aceasta.

Această discuție a fost auzită de partea civilă C.A., fratele martorei C.R., care trecea pe lângă casa inculpatului și care a intervenit, întrebându-l pe inculpat de ce vorbește urât cu sora lui; din declarațiile inculpatului și ale martorei C.R. rezultă că partea civilă se afla sub influența băuturilor alcoolice.

Între inculpat și partea civilă a avut loc o altercație, inculpatul fiind lovit cu pumnul în gură de către partea civilă, după care partea civilă a luat un topor cu care a încercat să-l lovească pe inculpat, însă martora C.R. a intervenit între cei doi, i-a despărțit și a mers împreună cu partea civilă în casă.

După câteva minute, partea civilă a revenit în curte având în mână un briceag și a reinițiat discuția contradictorie cu inculpatul, moment în care inculpatul l-a lovit cu sapa pe care o avea în mână.

Așa cum rezultă din declarațiile inculpatului și ale martorei C.R., în momentul în care i-a aplicat lovitura cu sapa părții civile, cei doi se aflau față în față, martora C.R. precizând că inculpatul a intenționat să lovească partea civilă peste mână sau peste umeri, însă aceasta s-a aplecat și sapa l-a lovit în cap, de altfel și din raportul medico-legal din 03 august 2011 rezultă că partea civilă prezenta la data internării o plagă contuză situată în zona occipitală stângă.

Partea civilă a fost prezentă în ședința publică din 24 octombrie 2013 ocazie cu care instanța a constatat, de asemenea, că acesta prezintă cicatrici în partea stângă a capului, în spatele urechii.

Raportat la starea de fapt mai sus expusă, instanța de apel a apreciat că în mod corect instanța de fond a considerat că fapta comisă de inculpatul G.A.C. în împrejurările mai sus arătate nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 182 alin. (1) și (2)C. Pen. Astfel, inculpatul nu a acceptat producerea rezultatului faptei sale – decesul părții civile – și nici nu a avut reprezentarea posibilității uciderii părții civile, acesta acționând în stare de provocare, determinată de agresiunile succesive inițiate de partea civilă.

Așa cum s-a arătat în literatura și practica judiciară, distincția dintre cele două infracțiuni – vătămare corporală gravă care a avut drept consecință punerea în primejdie a vieții victimei și tentativa de omor este dată de latura subiectivă. În cazul primei infracțiuni, forma de vinovăție este praeterintenția, pe când în cazul tentativei de omor inculpatul acționează cu intenție directă sau indirectă. În speță, analizând atât latura obiectivă, cât și latura subiectivă, prin raportare la starea de fapt concretă, apreciem că încadrarea juridică corectă este cea de vătămare corporală gravă care a avut drept consecință punerea în primejdie a vieții părții vătămate.

Sub aspectul laturii obiective instanța reține că partea vătămată a fost lovită o singură dată cu sapa, însă așa cum a rezultat din declarația inculpatului și a martorei C.R., intenția acestuia a fost de a lovi partea vătămată peste mână, cei doi aflându-se față în față, însă partea vătămată s-a aplecat și sapa l-a lovit în cap, împrejurarea că lovitura a fost aplicată cu o sapă – obiect ascuțit, apt de a provoca moartea, nu conduce automat la concluzia că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide victima.

Instanța de apel a apreciat că și analizarea laturii subiective evidențiază poate mai mult decât analiza laturii obiective întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă; în speță se constată că inculpatul a săvârșit fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de provocările părții vătămate C.A., care, aflându-se în stare de ebrietate, a inițiat o discuție contradictorie cu acesta, a vrut să-l lovească cu un topor, l-a lovit cu pumnul în față pe inculpat, împrejurări care l-au determinat pe acesta să riposteze, lovindu-l cu sapa pe care o avea deja în mână și cu care săpa cartofi; de asemenea, se va avea în vedere că inculpatul i-a aplicat părții vătămate o singură lovitură cu sapa, după care, speriat de rezultatul acțiunii sale, acesta a fugit. De altfel, de frica părții vătămate și a familiei acestuia inculpatul s-a și mutat din localitatea respectivă.

S-a considerat că critica Parchetului este întemeiată sub aspectul reținerii în favoarea inculpatului G.A.C. a circumstanței atenuante prevăzută de art. 74 lit. c) apreciind că nu se impune reținerea acestora, raportat la împrejurarea că acesta, după comiterea faptei, nu s-a mai interesat de starea de sănătate a victimei, deși acesta era fratele concubinei sale.

Referitor la motivele de apel formulate de inculpatul G.A.C. privind achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. Pen. cu referire la art. 44 C. pen., instanța de apel a considerat că acestea sunt neîntemeiate, apărarea exercitată de inculpat nefiind proporțională cu atacul exercitat de partea vătămată C.A.

Instanța de apel, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul penal declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva sentinței penale nr. 238 din 07 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o a desființat-o în sensul că:

– a înlăturat dispoziția privind reținerea în favoarea inculpatului G.A.C. a circumstanței atenuante prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen.;

– a majorat pedeapsa aplicată inculpatului G.A.C. pentru comiterea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 182 alin. (1), (2) teza ultimă C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b), art. 73 lit. b) și art. 74 lit. c) C. pen., de la 2 luni închisoare până la 1 an 10 luni închisoare cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.;

– a respins ca nefondat apelul penal formulat de inculpatul G.A.C.;

– a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Recursul nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, dar cu ocazia dezbaterilor, apărătorul recurentului inculpat G.A.C., avocat N.F., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar, în rejudecare, constatându-se că legea penală nouă este mai favorabilă, în incidența dispozițiilor art. 5 C. pen., să se dispună schimbarea încadrării juridice dată faptei, din infracțiunea prev. de art. 182 din vechiul C. pen., în infracțiunea prev. de art. 194 C. pen., cu consecința reducerii pedepsei aplicate inculpatului proporțional cu reducerea făcută de legiuitor prin noile limite de pedeapsă (2-7 ani), în condițiile reținerii în continuare a circumstanței atenuante prev. de art. 73 lit. b) din vechiul C. pen., care, fiind o instituție juridică autonomă, rămâne dobândită cauzei. De asemenea, s-a solicitat instanței ca la evaluarea cuantumului și a modalității de executare a pedepsei ce se va aplica inculpatului să fie avute în vedere și aspectele circumstanțiale vizând situația familială deosebită a acestuia, care este singurul întreținător al celor 7 copii ai săi, precum și circumstanțele reale de săvârșire a faptei – cu trimitere la împrejurarea că din actele dosarului a rezultat că inculpatul a comis fapta pe fondul amenințărilor exercitate de persoana vătămată, care era cunoscută în localitate ca fiind foarte violentă.

Examinând cauza în raport de criticile formulate, în limita cazurilor de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

În primul rând, vom observa faptul că recursul vizează o decizie ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, astfel încât sunt avute în vedere cazurile de casare limitativ prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, modificate prin această lege.

Facem precizarea că instanța de recurs desfășoară judecata în limitele învestirii potrivit art. 3859 C. proc. pen. anterior – din perspectiva cazurilor de casare invocate și a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, așa încât în speță nu este abilitată să reanalizeze situația de fapt, ci, pe baza situației de fapt stabilită de instanța de fond și de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfășurată la prima instanță.

Solicitarea inculpatului privind aplicarea dispozițiilor art. 5 C. pen., cu consecința schimbării încadrării juridice dată faptei, din infracțiunea prev. de art. 182 din vechiul C. pen., în infracțiunea prev. de art. 194 C. pen. și, în final, reducerea pedepsei aplicate inculpatului proporțional cu reducerea făcută de legiuitor prin noile limite de pedeapsă, nu poate fi acceptată de Înalta Curte.

În urma comparării legii penale noi cu cea aplicată inculpatului la momentul condamnării sale, în vederea aplicării art. 5 C. pen., se constată că inculpatului îi este mai favorabilă legea penală veche.

Astfel, limitele pedepsei pentru infacțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (1) și (2) teza ultimă C. Pen. anterior, cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. anterior, art. 73 lit. b) C. pen. anterior, art. 76 lit. d) C. pen. anterior, erau de la 15 zile la 2 ani, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare.

În condițiile legii noi fapta ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 194 lit. e) C. pen. cu aplic. art. 75 lit. a) – art. 76 alin. (1) C. pen., încadrare care presupune reducerea cu o treime a limitelor de pedeasă inițiale, respectiv de la 2-7 ani închisoare, la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni închisoare.

Circumstanțele atenuante nu pot fi considerate ca instituție juridică susceptibilă de a funcționa autonom, condiții în care nu este posibilă reținerea încadrării juridice conform legii noi și aplicarea dispozițiilor legale referitoare la circumstanțele atenuante conform legii penale vechi (a se vedea în acest sens decizia nr. 939/1969, secția penală a Tribunalului Suprem).

Înalta Curte nu a identificat încălcări prevăzute de dispozițiile art. 3859 pct. 1, 3-6, 13, 14 și 15 C. proc. Pen. anterior, care pot fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior.

Instanța va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A.C. împotriva deciziei penale nr. 116/A/2013 din data de 24 octombrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

CONCLUZII

Infracțiunea de omor aduce o atingere gravă relațiilor sociale referitoare la unul din drepturile absolute ale persoanei, dreptul la viață, drept încălcat prin săvârșirea faptei incriminate.

Violența reprezintă un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai reușește să-și impună valorile și să-și facă respectate normele.

Aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au pierdut simțul uman, indivizi dominați de mentalități profund retrograde, indivizi dependenți de substanțe psihotrope sau alcoolice, de concepții suburbane, aceștia manifestând o desăvârșită sensibilitate.

În combaterea faptelor antisociale și mai ales a celor îndreptate contra vieții, trebuie acordată o atenție mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de asigurare a securității persoanei. În ceea ce privește dinamica infracțiunilor contra vieții la nivel mondial, procentul de omucideri, cât și a celorlalte infracțiuni contra vieții, a crescut în ultimii ani.

Statisticile naționale ale majorității țărilor occidentale reflectă participarea, din ce în ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viața psoanei. O strânsă relație între infracțiunilor contra vieții și consumul de alcool și de stupefiante, duc la aceaste fapte atroce.

Concluzionând asupra celor expuse în lucrare, remarcăm că am realizat obiectivele propuse de la început: efectuarea unui studiu în domeniul omorului contra persoansei, să oferim unele explicații teoretice, înlesnind interpretarea și aplicarea corectă a dreptului, la distincția dintre omor și alte infracțiuni.

Din cele prezentate în conținutul lucrării infracțiunea de omor, reprezintă cea mai gravă formă de manifestare a violenței împotriva ființei umane. Gravitatea acestei fapte denotă actualitata temei, respectiv pericolul social în contextul actual al societății noastre atrăgând atenția asupra următoarelor elemente de bază:

1. Legiuirile penale din toate timpurile și toate orinduirile sociale au recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl prezintă infracțiunile contra vieții, uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai grave fapte.

2. Concept si caracterizare infractiunii de omor. În acest context, omorul intenționat este lipsirea ilegală și intenționată de viață a unei alte personae.

3. Definirea omorului.În definirea omorului legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei), cît și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat și de a exprima concludent aceste realități.

4. În materia omorului, asupra participației sub forma coautoratului avem în vedere că autorii faptei au acționat concomitent, în cadrul unei activități indivizibile și în realizarea intenției de a ucide, chiar dacă viața persoanei a fost suprimată prin acțiunea exclusivă concreta, individuală a unuia dintre participanți.

5. Elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune de ucidere, efectuată prin acte comisive sau omisive. În prima categorie, a actelor comisive, sunt marea majoritate a acțiunilor de ucidere a unei persoane, aceste acțiuni fiind identificate prin examinarea modalităților de concepere si de săvârșire a acesteia.

Elementul material se exprimă și prin acte omisive ca, de exemplu, expunerea victimei, neputincioasă și sumar îmbrăcată, la o temperatura scăzută ori abandonarea într-o zona populată de animate sălbatice omnivore sau într-un loc necirculat, ori prin abținerea autorului de la a întreprinde ceva care ar fi evitat producerea morții victimei. Urmarea imediată constă în decesul persoanei.

6. Elementul subiectiv se exprimă la infracțiunea de omor exclusiv prin intenție,în ambele ei modalități directă sau indirectă.

7. Vinovăția autorului,ca și a celorlalți participanți la săvîrșirea infracțiunii, sub forma intenției, rezultă ex re, din însăși materialitatea acțiunii/inacțiunii acestora, așa cum s-a reținut din expunerea teoretica a laturii obiective a infracțiunii.

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE

Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. O. , Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003;

Codul penal român de la 1864;

Codul penal român de la 1936;

Codul penal român de la 1948;

Codul penal Carol al II-lea adnotat de G. Rătescu, Editura Librăriei Socec & Co S.A., București 1937;

Codul penal român de la 1968, cu modificările și completările ulterioare;

Codul penal român din 2009;

Codul penal francez

Codul penal german

Codul penal spaniol

Codul penal italian

BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE

Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în M. O. , Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003;

Codul penal român de la 1864;

Codul penal român de la 1936;

Codul penal român de la 1948;

Codul penal Carol al II-lea adnotat de G. Rătescu, Editura Librăriei Socec & Co S.A., București 1937;

Codul penal român de la 1968, cu modificările și completările ulterioare;

Codul penal român din 2009;

Codul penal francez

Codul penal german

Codul penal spaniol

Codul penal italian