Ocrotirea Minorului

Introducere

Pentru fiecare dintre noi, copilăria reprezintă o secvență de istorie proprie. Ce mai oferă părinții copiilor – afară de idealuri – și ce ar trebui să le ofere, ca părinți și ca societate funcționând după reguli ale oamenilor mari? Nimic altceva decât asistență protectoare incontestabilă.

Noțiunea de „copilărie”, ca studiu aparte al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat surprinzător, în conștiința comună, după spusele unor istorici abia în Europa secolelor XV- XVIII. În epoca medievală, ideea de copilărie așa cum o percepem în zilele noastre, lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depășea statutul de dependență biologică, minorul intra direct în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca “adult în miniatură”. A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca fragment de viață caracterizat prin imaturitate și dependență, proces în care instituționalizarea educației și ascensiunea raționalismului au avut un rol hotărâtor, pentru ca, în cele din urmă, prin Convenția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, drepturile copilului să fie consacrate distinct printr-un document internațional și odată cu acesta, respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate declarată.

Ocrotirea și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți. Studiile de sociologie a copilăriei realizate în ultimele decenii ale secolului trecut au pus în evidență dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural și instituție de socializare a copilului. Se vorbește deseori despre imperativul „creșterii funcției educative a familiei” și necesitatea intervenției sociale în direcția „stimulării responsabilității parentale”, iar familia ca principală responsabilă pentru multe din fenomenele sociale – devianță juvenilă, delicvență juvenilă, violență – este cea culpabilizată afirmându-se mult sau mai puțin îndreptățit, mai mult sau mai putin voalat, că ar fi suficient ca părinții să fie stimulați sau constrânși să își îndeplinescă obligațiile cu mai mult simț al răspunderii civice sau al moralității, pentru ca fenomenele sociale nedorite să fie, dacă nu chiar eliminate măcar, diminuate.

Tratamentul minorului în literatura socio-juridică se confruntă cu două tendințe majore: una de „ordin patern”, considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure minorului un mediu protectiv, cu elemente clare de disticție între ce este bine și ce este rău pentru el, și o a doua tendință de autodeterminare a minorului, pledând în favoarea posibilității juridice recunoscute minorului de a lua anumite decizii în nume propriu.

Dincolo de controverse, se admite unanim că înțelegerea minorului și a stării de minoritate, nu poate fi detașată de contextul concret al unei societăți date, de practicile și tradiția creșterii copilului, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ și instituțional al protecției drepturilor copilului.

Țara noastră a ratificat Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului prin Legea 18/1990 și astfel, în baza art. 20 din Constituție legile interne urmau a fi interpretate în concordanță cu prevederile Convenției. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cu modificările și completările ulterioare, cuprinde dispoziții pliate pe cele ale Convenției, stabilește cadrul legal privind respectarea, garantarea și promovarea drepturilor copilului, precum și obligația autorităților publice a organismelor private autorizate, precum și a persoanelor fizice și a persoanelor juridice responsabile de protecția copilului de a respecta, promova și garanta drepturile copilului. În strânsă legătură cu protecția și promovarea drepturilor copilului, Legea 273/2004 cu completările și modificările ulterioare, stabilește regimul juridic al adopției, ținând seama de exigențele Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, ratificată de România prin Legea nr. 84/1994.

Mi-am propus o abordare cât mai cuprinzătoare a categoriei drepturilor copilului, așa cum sunt consacrate prin Legea nr. 272/2004 și Legea nr. 273/2004. Notă dominantă în această materie este protejarea și promovarea interesului său superior, așa cum este el evaluat și constatat de către cel sau cei care sunt chemați să ocrotescă minorul, fie părinți, fie autorități. Desigur, minorul este și el implicat, în luarea oricărei decizii care îl privește, într-o manieră adaptată vârstei și gradului său de maturitate, accentele de autodeterminare fiind cu totul excepționale.

Capitolul I. Discuții generale despre drepturile minorilor și statutul acestora

1. Principiile generale ale protecției și promovării drepturilor copilului

În cuprinsul art. 6 lit. a)-l) din Legea 272/2004 sunt enumerate regulile fundamentale care asigură respectarea și garantarea drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale. Fie că aceste drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise sau încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților sau altor reprezentanți legali ai săi, fie că referitor la minor sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii de către autoritățile publice sau instanțele judecătorești, principiul dominant este acela al respectării și promovării cu întâietate a interesului superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului are un caracter primordial în materie de drepturi ale copilului. Caracterul primordial al acestui principiu este inseparabil legat de caracterul său general. Prevederile art. 2 din legea 272/2004, indică la nivel normativ trei direcții de acțiune conjugată a principiului. Primul, elementar și esențial, pentru eficiența faptică, aplicată la circumstanțe de fapt reale, reiese din cele stipulate în cuprinsul alineatului 1, conform cărora atât protecția și promovarea drepturilor copilului, cât și alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovarii drepturilor acestuia, precum și orice act juridic emis, sau după caz încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Cea de-a doua direcție de acțiune, indicată prin art. 2 alin. (2) are în vedere, în special, înfăptuirea ocrotirii minorului, cu unul din drepturile fundamentale recunoscute acestuia în condiții care să asigure afirmarea pachetului general de drepturi ale copilului. În exprimarea legală cuprinsă în dispoziție, principiul superior al copilului este inclus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali, precum și altor persoane cărora le-a fost plasat în mod legal minorul. A treia direcție, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3), are în vedere prevalența principiului superior al interesului copilului în toate direcțiile și deciziile ce îi privesc pe minori, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cazurile soluționate de instanțele judecătorești.

Principiul egalității șanselor și nediscriminării. Egalitatea de șanșe se poate afirma doar într-un mediu socio-juridic non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimțită ca o dezaxare a șanselor. Potrivit art. 7, drepturile prevăzute de Legea 272 “sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale reprezentanților legali sau de orice altă distincție.

Principiul responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului. Părinții sunt cei mai de seamă vectori în respectarea și garantarea drepturilor copilului. Mai întâi, sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului ca reprezentanți legali ai acestuia și titulari al unui pachet consistent de obligații corelative. Apoi, ca factori educativi, realizează inițierea și modelarea unei conduite a minorului conștient adaptată statutului de depozitar de drepturi. În fine, în postura de gardieni ai drepturilor copilului, veghează la respectarea lor intra- și extra-familial.

Principiul primordialității responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului. Răspunderea pentru creșterea și dezvoltarea minorului, revine în primul rând părinților, stabilește art. 5 alin. (2), reluând laitmotivul în materie de ocrotire a minorului, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile părintești cu apărarea interesului superior al copilului, în vederea asigurării bunăstării materiale și spirituale a minorului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea legală și administrarea patrimoniului său – completează art. 31 alin. (2). Ca prerogativă a calității lor de prim-responsabili, părinții vor fi implicați în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la minor întreprinse de autoritățile publice, de organismele private autorizate, sau dispuse de instanțele judecătorești, având dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în creșterea, educarea, îngrijirea minorului.

Principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și partenerial dintre instituțiile publice și organismele private autorizate. La nivel central monitorizarea respectării principiilor și a drepturilor recunoscute copilului, precum și coordonarea și controlul activităților de protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, având personalitate juridică și aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice în scopul promovării și îmbunătățirii condiției minorului se realizează și prin instituția Avocatului Poporului.

La nivel local autoritățile publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitatea lor administrativ-teritorială, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi precum și protecție specială a minorului lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi. În subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate fără personalitate juridică, care printre alte atribuții se pronunță cu privire la propunerile de stabilire a unei măsuri speciale de protecție a copilului.

Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil. Cerința asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil, pe fondul dreptului fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale, furnizează consistența principiului promovării interesului superior al acestuia.

Principiul respectării demnității copilului. În cuprinsul legii 272/2004 una din aplicaíile importante ale principiului se află în legătură cu ceea ce în mod tradițional numim “ corecție părintească” și par să anunțe apusul practicilor ce depășesc adesea, limitele rezonabilului. Astfel după cum stabilește art. 28, dreptul fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale se opune aplicării de pedepse fizice.

Principiul ascultării opiniei copiniei copilului și luării în considerare a acesteia, ținând seama de vârstă și de gradul acestuia de maturitate. Regula consultării obligatorie a copilului în proceduri judiciare sau administrative care îl implică, “ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate”, reprezintă o problemă doar parțial soluționată, întrucât lasă, totuși, loc unui subiectivism fără repere de natura psiho-socială, emoțională și afectivă. Referitor la acest aspect, legislația europeană aferentă unor situații specifice, la care România a aderat, vine ceva mai mult în întâmpinarea acestei problematici. Ne referim aici, cu titlu de exemplu, la Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Conveției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copiii din 1980, aprobată de România prin Legea nr. 100/1992. Acest act normativ dispune ca atât în situația regulă – atunci când este ascultat un minor care a împlinit vârsta de 10 ani – cât și în situația de excepție – atunci când este ascultat un minor care nu a împlinit încă vârsta de 10 ani – la audierea minorului va participa un psiholog din cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului; acesta poate întocmi, la solicitarea instanței, un raport psihologic. Consider că o atare dispoziție ar trebui inclusa de lege ferenda cu privire la toate cazurile în care instanța de judecată procedează la administrarea măsurii ascultării copiiilor minori, în vederea asigurării unui act de justiție cât mai puțin interpretabil ori subiectiv.

Principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică. Religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție. Textul se referă în mod explicit la situația care se impune luarea unei măsuri de protecție – acestea fiind conform art. 39 alin. (2), tutela, măsurile de protecție speciale, adopția – însă aceeași preocupare pentru asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educația copilului cu accentul pe “stabilitate”, face ca decizia separării sale de familie să fie o decizie de ultimă instanță. În vederea prevenirii separării de familie a copilului aflat în dificultate, legiuitorul instituie obligativitatea acordării de servicii și prestații pe baza evaluării psihosociale a minorului și familiei sale, asigurarea informării și consilierii părinților, precum și terapiei și oficiilor de mediere. Luarea în discuție a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială are loc numai după ce se constată că, în pofida serviciilor și prestațiilor acordate, menținerea copilului în familie nu este posibilă. Pe durata separării minorului de părinții săi se va urmării facilizarea menținerii relațiilor personale și a contactelor directe cu aceștia sub rezerva conformității cu interesul superior al copilului, conform art. 16 alin (1) și art. 60 alin. (3) lit. c).

Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil. Rațiunea de a fi a formelor și mijloacelor de protecție alternativă este aceea de a asigura securitatea minorului pe toată durata copilăriei, astefel că, indiferent de circumstanțe, el să nu fie lipsit nici un moment de asistență și ocrotire. Operativitatea în luarea deciziilor, ritmicitatea în desfășurarea procedurilor prescrise au un rol deosebit de important în respectarea interesului suprem al minorului.

Principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului. Avem sădită în noi o anumită înclinație, primară și primitivă, spre exerciții de superioritate, de autoritate, îndreptate, cu precizia inspirată de insinct, împotriva celui incapabil de replică sau de replică pe măsură, iar severitatea manifestărilor scăpate de sub cenzura autocontrolului crește proporțional și cu vulnerabilitatea subiectului ales al demonstrației. Măsurile suplimentare de protecție a minorului nu sunt niciodată excedentare.

Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie. Sistemul de drepturi ale copilului, consacrat prin legea nr. 272/2004, precum și garanțiile de natură substanțială și procesuală menite să asigure promovarea și protecția acestor drepturi, urmează a fi deslușite coroborat cu celelalte dispoziții ale legislației interne, cum ar fi cele cuprinse în Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, în Codul familiei etc. și, de asemenea, ținând seama de regula priorității reglementărilor internaționale.

2. Drepturile minorului

Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului este după cum s-a spus, un document juridic complex ce reunește într-un sistem unitar și indivizibil, drepturile civile, politice, economice, sociale și cultural-educaționale ale copilului. Integrarea unitară a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, socotită ca una din marile reușite ale Convenției, a fost înfăptuită pe baza acordului realizat de participanții la elaborarea Convenției cu privire la interdependența dintre două mari categorii de drepturi moral echivalente drepturi civile și politice; drepturi economice, sociale și cultural-educaționale. Statele-părți, printre care și România, s-au angajat să ia toate măsurile legislative, administrative și de altă natură necesară punerii în practică a drepturilor recunoscute prin Convenție, în ceea ce privește drepturile economice, sociale și culturale, în limitele maxime ale rezervelor de care dispune statul și, dacă este cazul, în cadrul cooperării internaționale.

Legea 274/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului este una dintre expresiile preocupărilor în acestă direcție. Drepturile recunoscute copilului în cuprinsul său sunt evident corespondente celor afirmate prin Convenție.

2.1 Drepturile și libertățile civile

Analiza textelor reunite sub titlul “ Drepturi și libertăți civile” (art. 8-29 din legea 272/2004) mi-a permis identificarea următoarelor drepturi ale minorului: dreptul la stabilirea și păstrarea identității – art. 8; dreptul la protecția imaginii publice, a vieții intime, private și familiare – art. 22; libertatea de exprimare – art. 23; dreptul copilului capabil de discernământ la exprimarea liberă a opiniei asupra oricărei probleme care îl privește – art. 24;

libertatea de gândire, de conștiință și de religie – art. 25; dreptul la liberă asociere și libertatea întrunirilor pașnice – art. 26; dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale – art. 28; dreptul copilului de a depune plângeri cu privire la încălcarea drepturilor sale fundamentale – art. 29.

2.2 Dreptul minorului la un mediu familial și la îngrijire alternativă

Articolul 30 alin. (1) din Legea 272/2004 consacră dreptul copilului de fi crescut, îngrijit și educat de părinții săi, în strânsă legătură cu principiul primordialității rolului și responsabilității părinților în creșterea și educarea acestuia (art. 5 alin. (2)).

Alin. (3) al articolului 30 accentuează concepția de bază a legii privind orientarea tuturor acțiunilor autorităților și serviciilor în vederea sprijinirii părinților, pentru asumarea de către aceștia a rolului primar și esențial în viața copilului

Părinții trebuie să-și exercite împreună drepturile și să-și îndeplinească obligațiile părintești numai în interesul copilului.

Atunci când dezvoltarea fizică, psihologică sau intelectuală a copiilor este subminată prin acțiuni sau inacțiuni ale părinților, care ar putea fi evitate, se poate spune că aceștia nu își îndeplinesc responsabilitățile

Potrivit art. 14 alin. (3) din aceeași lege, părinții nu le pot interzice copiilor să mențină legătura cu bunicii, frații sau alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, cu excepția cazurilor „în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului“.

Cazurile și condițiile în care poate fi decisă separarea copilului de părinți sunt prevăzute de Legea 272, prin art. (33): divorțul – când are loc separarea copilului de unul dintre părinți, sau chiar de ambii părinți dacă minorul este încredințat în urma divorțului acestora unei alte persoane; plasamentul în regim de urgență – când copilul a fost abuzat, neglijat în propria sa familie; plasamentul – cel mai frecvent întâlnit.

Competența în ceea ce privește luarea deciziei cu privire la separarea copilului de familie aparține instanței judecătorești sau comisiei pentru protecția copilului.

Măsurile de protecție alternativă pentru copiii lipsiți temporar sau definitiv de ocrotirea părinților lor sunt: tutela, măsurile de protecție specială și adopția.

Articolul 17 al legii 272/2004 reglementează situația copiilor români ai căror părinți se află în state diferite, precum și obligațiile autorităților de a facilita legătura dintre părinți și copii și de a susține dreptul copilului de a menține contactul cu părinții în aceste condiții. Exercitarea dreptului la libera circulație a generat o serie de probleme în situațiile în care numai unul dintre părinți s-a stabilit în străinătate, celălalt rămânând, împreună cu copilul, pe teritoriul României, sau invers.

Prevederea are în vedere situația părinților care, divorțați fiind, nu permit copilului încredințat unuia dintre ei păstrarea legăturilor copilului cu celălalt părinte.

Legea română prevede obligativitatea părinților sau a reprezentanților legali ai copilului de a-i asigura acestuia cele mai bune condiții de creștere, educare, etc. Atunci când resursele de care dispune familia se dovedesc a fi insuficiente, acesta are dreptul de a beneficia de asistență și asigurări sociale, în funcție de gravitatea situației în care se află (art. 45, alin. 1, legea 272/2004).

Minorul care este privat temporar sau permanent de mediul său familial sau care, pentru motive care țin de interesul său superior, nu mai poate fi lăsat în mediul respectiv, are dreptul la protecție și asistență specială. Protecția alternativă pentru acești copii include plasamentul familial, adopția sau, plasarea în instituții de îngrijire a copilului; copilul va fi plasat în instituții adecvate numai dacă este cu adevărat necesar.

În evaluarea soluțiilor pentru protecția alternativă, va fi luată în considerare nevoia asigurării continuității în creșterea copilului, precum și originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.

Noua legislație în domeniul adopției pornește de la rolul decisiv pe care îl are familia în dezvoltarea armonioasă a personalității copilului. Interesul superior al copilului are o importanță prioritară în procesul adopției. Dreptul copilului la identitate și asigurarea continuității vor fi de asemenea luate în considerare. Demararea procesului de adopție poate fi aprobată numai după ce toate demersurile în vederea reintegrării copilului în familie au eșuat, iar minorul adoptat are dreptul de a fi informat cu privire la acest fapt de îndată ce a atins vârsta și gradul de maturitate necesar.

Articolul 89 al legii 272/2004 aduce ca element de noutate o definire a noțiunilor de abuz și neglijare, aceste noțiuni nefiind reglementate până la apariția acestei legi.

Articolul 90 al Legii 272/2004 pornește de la recunoașterea și conștientizarea existenței fenomenelor de violență împotriva copiilor, atât la nivel familial cât și la nivel instituțional și necesitatea luării unor măsuri de prevenire și combatere a violenței împotriva copiilor. Textul interzice aplicarea oricăror pedepse fizice precum și privarea copilului de drepturi care îi pot pune în pericol viața și dezvoltarea, oriunde și în orice context se află copilul.

În Legea 272/2004 este prevăzută în mod expres obligația de a proceda în cazul fiecărui copil pentru care s-a stabilit o măsură specială de protecție, la verificarea trimestrială a împrejurărilor (motivelor) care au determinat stabilirea acesteia. Obligația realizării acestor demersuri revine DGASPC-ului la propunerea căruia s-a instituit măsura specială de protecție.

Scopul reevaluării împrejurărilor care au condus la stabilirea măsurii de protecție este acela de a adecva măsura de protecție la situația concretă și de a analiza posibilitatea reintegrării copilului în familie sau, după caz, protejării sale într-un mediu familial.

2.3 Dreptul minorului la educație

Minorul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale. 

Părinții minorului au, cu prioritate, dreptul de a alege felul educației care urmează să fie data copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școala și să asigure frecventarea cu regularitate de către aceștia a cursurilor. 

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.

Copilul are dreptul la odihna si vacanta. Minorul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să participe în mod liber la activități recreative proprii vârstei sale și la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității. Reprezentanții legali ai acestuia trebuie să-i asigure condițiile optime. 

2.4 Dreptul minorului la sănătate și bunăstare

Accesul minorului la servicii medicale și de recuperare, precum și la medicația adecvată stării sale – în caz de boală – este garantat de către stat, costurile aferente fiind suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și de la bugetul de stat. 

Pentru respectarea dreptului copiilor la sănătate și bunăstare, toate organele de specialitate ale administrației publice centrale și locale precum și cele din domeniul sănătății sunt obligate să adopte toate măsurile necesare pentru: reducerea mortalității infantile, asigurarea și dezvoltarea serviciilor medicale primare și comunitare, prevenirea malnutriției și a îmbolnăvirilor și verificarea periodică a stării de sănătate a copilului.

Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. 

Părinților sau, după caz, altor reprezentanți legali, le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor. Părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuința, precum și toate condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătire profesională. Nu există, însă, standarde care să precizeze exact care sunt aceste condiții de viață. 

Capitolul II. Ocrotirea drepturilor minorilor

1. Ocrotirea părintească

1.1 Noțiune, condiții și principii

Prin noțiunea de ocrotire părintească se desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor acordate de lege părinților pentru a asigura creșterea și educarea copiilor minori. Instituția ocrotirii părintești este tratată în titlul III, capitolul I, secțiunea I din Codul familiei sub denumirea de “Drepturile și îndatoririle părinților față de copiii minori”, care se completează cu dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate. Ea înlocuiește instituția “puterii părintești” din vechea legislație (art. 325-341 Cod civil) care era definită ca totalitate a drepturilor acordate de lege părinților asupra persoanei și bunurilor copilului, atât timp cât acesta este minor și neemancipat.

În aceasta noțiune se cuprindeau: dreptul de supraveghere și de corecție, care reveneau în primul rând tatălui, dar și datoria de a întreține copilul. Părinții aveau de asemenea dreptul de uzufruct sau de folosință legală asupra patrimoniului copiilor lor.

Potrivit legislației actuale în privința ocrotirii minorilor, drepturile sunt recunoscute deopotrivă ambilor părinți, indiferent dacă acel copil este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Finalitatea drepturilor conferite constă în îndeplinirea îndatoririlor ce converg către asigurarea bunei creșteri și educări a copiilor minori. Astfel concepută, instituția ocrotirii părintești este în strânsă legătură cu funcția educativă a familiei, de educare și formare pentru viață a copiilor minori. Sfera preocupărilor care izvorăsc din instituția ocrotirii părintești este însă mai largă decât aceea izvorâtă din funcția educativă, ea vizând nu numai drepturile și obligațiile referitoare la persoana copilului minor, ci și pe cele referitoare la bunurile acestuia.

Prin ocrotirea părintească se îndeplinește în același timp un scop personal ce constă în creșterea, educarea și pregătirea pentru viață a copilului minor, și un scop social, acela al creșterii și al educării copilului minor în conformitate cu normele morale și cu regulile de conviețuire socială. Ocrotirea părinteasca se exercită tot timpul cat copiii sunt minori, cu excepția cazului în care minorul dobândește capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie (art. 8 alin. 3 din Decretul nr.31/1954). Capacitatea de exercițiu astfel dobândită nu se pierde în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț sau al încetării ei prin deces, ci numai în cazul nulității absolute sau relative a căsătoriei.

România a ratificat o serie de convenții internaționale în materia protecției copiilor și a căror dispoziție se aplică în baza art.11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituție, din care amintim următoarele:

Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei , încheiată la Strasbourg la 15 octombrie 1975 și la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 101/1991;

Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care țara noastră a aderat prin Legea nr. 100/1992 și care are ca obiect înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant, precum și de a face să se respecte efectiv celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant;

Convenția asupra jurisdicției, legilor aplicabile, recunoașterea, impunerea și cooperarea cu privire la responsabilitățile părinților și la măsurile de protecție a copiilor semnată la Haga la 19 octombrie 1996, prin care s-a revizuit Convenția de la Haga din 1961, dar care nu a fost încă ratificată de România.

Începând cu 1995, când România și-a depus candidatura pentru a adera la Uniunea Europeană, sistemul de protecție a copilului a devenit un subiect important în contextul aderării României, datorită faptului că respectarea drepturilor copilului este unul dintre criteriile politice pentru integrarea europeană.

Reforma a demarat în 1997 și a condus la descentralizarea sistemului administrativ de protecție a copilului. De asemenea, scopul acestei reforme a fost acela de a preveni abandonul și de a crea servicii alternative, precum: centre de ocrotire de tip familial, centre de îngrijire de zi, centre de consiliere, rețele de asistenți maternali, etc.

Conform Raportului de Țara 2004, în ceea ce privește drepturile copilului s-au înregistrat progrese continue în reforma sistemului de protecție a copilului, prin închiderea unor instituții mari de tip vechi și crearea de servicii alternative. Numărul total al copiilor din centrele de îngrijire este de 37.000. Aproximativ 85 de instituții mari funcționează încă, multe dintre ele fiind furnizori de educație specială instituționalizată. În general, condițiile de viața sunt corespunzătoare. Ar trebui acordată o atenție deosebită exercitării drepturilor parentale și facilitării contactului dintre copiii aflați în îngrijire publică și părinții lor, în cazul în care acesta este în interesul copilului.

La baza reglementării legale a ocrotirii minorului prin părinții săi stau unele principii fundamentale, principii prevăzute de dispozițiile Codului familiei și de alte acte normative.

Principiile care guvernează exercitarea ocrotirii părintești sunt următoarele:

Părinții trebuie să își exercite drepturile și să își îndeplinească îndatoririle lor părintești numai în interesul copilului având drepturi și îndatoriri fața de copilul lor minor.

Noțiunea de interes al copilului include un interes superior obștesc, căci părinții sunt obligați să crească pe copil, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, spre a-l face folositor colectivității

Exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești se fac sub îndrumarea și controlul efectiv și continuu al autorității tutelare. Autoritatea tutelară are conform legii îndatorirea permanentă de control și îndrumare a modului cum se exercită ocrotirea părintească. Conform legii, atribuțiile autorității tutelare aparțin organelor executive și de dispoziție ale consiliilor locale comunale, orășenești, municipale, sau de sectorul municipiului București.

Independența (separația) patrimonială în raporturile dintre părinți și copiii lor minori, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor și nici aceștia asupra bunurilor părinților, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere

Conținutul ocrotirii părintești nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopție. Acest principiu este o consecință, pe de o parte, a asimilării depline a situației legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie și, pe de altă parte, a faptului că drepturile și îndatoririle părinților trec, prin adopție, asupra adoptatorului

Părinții sunt egali cât privește drepturile și îndatoririle fața de copilul minor.

Toate aceste principii trebuie privite într-o strânsă independență. Ele se presupun unele pe altele, se determină reciproc. Așa, de exemplu, principiul independenței patrimoniale în raporturile dintre părinți și copiii lor minori este consecința, urmarea firească, a principiului potrivit cu care drepturile părintești se exercită exclusiv în interesul minorului.

1.2 Drepturile și îndatoririle părintești

În opoziție cu instituția puterii părintești din vechea legislație civilă, dispozițiile Codului familiei pun accentul pe îndatoririle ce revin părinților, drepturile părintești fiind recunoscute numai în măsura în care sunt necesare pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a îndatoririlor.

În funcție de obiectul lor, drepturile și îndatoririle ce intră în conținutul ocrotirii părintești, pot fi grupate în două mari categorii: drepturi și îndatoriri privitoare la persoana copilului, respectiv drepturi și îndatoriri privitoare la bunurile copilului.

Drepturile părințiilor cu privire la bunurile copilului sunt, în accepțiunea tuturor autorilor de specialitate, aceleași, și anume:dreptul de administrare a bunurilor copilului, dreptul de a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile și dreptul de a-i încredința actele civile. Aceeași situație există și în ceea ce privește obligațiile părintești cu privire la bunurile copilului, care se referă la: obligația de administrare a bunurilor, obligația de a cere întocmirea inventarului, obligația de a cere stabilirea sumei anuale necesare întreținerii copilului și administrării bunurilor sale, obligația de a prezenta darea de seamă anuală și cea generală.

Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului.

Față de persoana copilului minor, părinții au drepturi și îndatoriri. Dat fiind că ocrotirea părintească există în interesul minorului, pe primul plan sunt îndatoririle, iar nu drepturile părintești.

Drepturile și îndatoririle ce revin părinților în cadrul ocrotirii părintești cu privire la persoana copilului minor sunt enumerate în literatura de specialitate într-o mare varietate de păreri. Totuși ceea ce diferă este doar formularea drepturilor și îndatoririlor deoarece, de regulă, prin determinarea conținutului acestora se acoperă întreaga arie a ocrotirii părintești.

Conform legii, părinții „sunt datori să îngrijească pe copil” și de asemenea, „sunt obligați să crească pe copil îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizica, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia”.

Aceste drepturi și îndatoriri sunt:

Dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul. Părinții sunt datori să îngrijească de persoana copilului. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului democrat-popular, spre a-l face folositor colectivității.

Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, în măsura în care nu se suporta de către stat și dacă în acest caz copilul nu are venituri revine părinților (art. 86 alin. 1 și art. 107 alin. 2 din C. fam.).

Creșterea copilului constituie pentru părinți nu numai o îndatorire, ci și un drept așa cum arată și art. 44, pct. 1 din Constituție care face referire la dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Îndeplinirea îndatoririi părinților de a crește copilul, trebuie să se exercite continuu.

Dreptul și îndatorirea de a îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică a copilului.

Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat prin Constituție așa cum ne arată art. 33 pct. I. Salariații au dreptul la protecția socială a muncii. Măsurile de protecție privesc regimul de muncă al femeilor și tinerilor, repausul săptămânal, concediul de odihna plătit potrivit art. 38, pct. 2 din Constituție. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor conform art. 45, pct. 1 din Constituție.

Statul acordă alocația de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități ce le-ar dauna sănătății, moralității ori le-ar pune în pericol viața sau dezvoltarea normala sunt interzise potrivit art. 45, pct. 3 din Constituție, iar minorii sub 15 ani nu pot fi angajați ca salariați conform art. 45, pct. 4 din Constituție.

Părinții au dreptul și obligația de a folosi măsurile luate de stat pentru asigurarea sănătății și dezvoltării normale a copiilor. Astfel, dacă minorul este bolnav, părinții au dreptul și obligația de a-l îngriji și a solicita pentru el asistență medicală de stat. Părintele încadrat în munca are drept la ajutor de boala și la îngrijirea copilului bolnav, prin măsurile de asigurare socială de stat.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 3/1978, privind asigurarea sănătății populației, părinții sau ceilalți ocrotitori legali au obligația, la orice solicitare a unităților sanitare, sa prezinte copilul pentru examinare medicala si aplicarea masurilor profilactice.

Conform art. 149 din Codul familiei, tutorele are obligația să îngrijească de persoana celui pus sub interdicție, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viata. Autoritatea tutelara, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seamă de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicție va fi îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară.

Dreptul și îndatorirea de a îngriji de educarea copilului. Constituția prevede în art. 29, pct. 6, că părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingerii, educația copiilor minori a căror răspundere le revine

Dreptul părinților de a îngriji de educația copilului înseamnă, în primul rând, dreptul de a-și educa personal copiii. În virtutea aceluiași drept, părinții pot alege pe educatorii copilului ori pot încredința educația copilului unei alte persoane sau unei instituții. În toate cazurile, părinții au dreptul de a supraveghea modul în care se săvârșește educarea copilului.

Dreptul și obligația de a îngriji de învățătura și pregătirea profesională a copilului. În România, dreptul la învățătură face parte din drepturile fundamentale ale cetățenilor. Acest drept este asigurat tuturor cetățenilor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie și fără vreo alta îngrădire ce ar putea constitui o discriminare.

Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare potrivit art. 32, pct. 1, din Constituție.

Felul învățăturii și pregătirii profesionale a copilului se stabilește de către părinți, iar în lipsa acestora de către tutore. Minorul este îndreptățit, după împlinirea vârstei de 14 ani, să ceară autorității tutelare încuviințarea de a-și schimba felul învățăturii ori pregătirii profesionale stabilite de părinți ori tutore (art. 102 din C. fam.). Autoritatea tutelara va da copilului încuviințarea cerută, dacă aceasta este în interesul lui. Copilul, la împlinirea aceleiași vârste, este îndreptățit a cere schimbarea locuinței, pentru ca aceasta să corespundă învățăturii sau pregătirii sale profesionale (art. 102 C. fam.).

Paza și supravegherea copilului.Dreptul și îndatorirea de pază au ca obiect apărarea copilului de orice împrejurarea care l-ar putea amenința în existența sau sănătatea lui: accidente, boala, etc. Paza copilului suplinește lipsa de discernământ a acestuia și-i asigură astfel o dezvoltare normală. Dreptul și îndatorirea de supraveghere au ca obiect îndrumarea copilului într-o anumită direcție prin felul cum este crescut și împiedicat de la săvârșirea anumitor acte.

Dreptul de a lua anumite măsuri față de copil. În acest caz este vorba de măsurile de convingere sau disciplinare luate de părinți asupra minorului.

Părinții pot să ia fața de copii și unele măsuri mai severe, mai exigente, însa acestea nu trebuie să depășească limitele unei comportări firești a părintelui față de copil și să nu primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului. Măsura care depășește aceste limite, în raport de gravitatea și pericolul pe care-l poate prezenta pentru copil, justifică fie plasamentul familial ori încredințarea copilului unei persoane, familii ori instituții de ocrotire (art. 42 din C. fam.), fie decăderea din drepturile părintești (art. 109 din C. fam.), fie sancțiunea pentru infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal).

Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ține fără drept. Părinții au dreptul de a cere, prin acțiune în justiție, înapoierea copilului de la persoana care-l ține fără drept (art. 103 alin. 1 din C. fam.). În aceasta situație poate fi atât o persoana străina, cât și celălalt părinte, căruia nu i-a fost atribuit copilul, ca efect al acțiunii de divorț (art. 43 alin. 1), al nulității căsătoriei (art. 24 alin. 2) ori în cazul copilului din afara căsătoriei (art. 65). Dreptul părintelui de a cere înapoierea copilului este imprescriptibil.

Înapoierea copilului este subordonată intereselor acestuia, ceea ce înseamnă că acțiunea poate fi respinsă (art. 103 alin. 2 C. fam.). În cazul în care părinții cer înapoierea copilului, instanța are obligația să dispună efectuarea anchetei sociale la domiciliul părinților și cel al persoanei care deține copilul; instanța va ține seama nu numai de situația materială și locativă, ci în special de climatul moral și familial. În cazul în care copilul a împlinit vârsta de zece ani, instanța este obligată să-l asculte.

Dreptul de a consimți la adopția copilului sau de a cere desfacerea adopției. Acest drept îl au numai părinții firești ai copilului. Părintele adoptator nu are dreptul de a consimți la adopția copilului adoptat. Astfel, adopția încheiată fără consimțământul părinților firești ai adoptatului poate fi desfăcută, prin instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre părinți, dacă este în interesul copilului ca el să se întoarcă la aceștia.

Dreptul de a avea legături personale cu copilul. Problema unui astfel de drept se pune în cazurile în care copilul minor nu se găsește la părintele său, și anume:

în cazul divorțului, când copilul este încredințat unuia dintre părinții săi sau când copilul este încredințat unei alte persoane ori instituții de ocrotire;

în cazul încetării căsătoriei (în condițiile art. 22 din C. fam., recăsătorirea soțului persoanei declarată moartă prin hotărâre judecătorească, hotărâre anulata apoi după data recăsătoririi), când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului;

în cazul desființării căsătoriei, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului (art. 24 alin. 2 din C. fam.);

în cazul încredințării copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile din materia divorțului (art. 65 din C. fam.);

în cazul încredințării copilului unei alte persoane decât părinții sau unei instituții de ocrotire, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 26/1997.

în cazul decăderii părintelui din drepturile părintești.

în cazul în care adoptatorul este decăzut din drepturile părintești și instanța a încredințat pe copil unei alte persoane. Adoptatorul decăzut poate avea legături personale cu adoptatul numai dacă autoritatea tutelară a încuviințat aceasta.

În aceste cazuri, legătura personală cu copilul este permisă numai cu condiția ca prin aceasta sa nu fie în primejdie creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională.

Dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. Problema acestui drept se pune în aceleași cazuri în care se pune și problema dreptului de a avea legături personale cu copilul și se rezolva în mod asemănător. Chiar și în cazul decăderii din drepturile părintești, dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului există pentru părinte independent de vreo încuviințare din partea unui organ.

Dreptul de a stabili locuința copilului. Copilul locuiește la părinții lui (art. 100 alin. 1 C. fam.), pentru ca părinții să fie în măsură să-și poată îndeplini îndatorirea de a crește copilul.

În cazul în care părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. Dacă părinții nu cad de acord, în această privință, va decide instanța de judecata, ascultând autoritatea tutelară precum și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani, ținând seama de interesele copilului (art. 100 alin. 2 si 3).

Autoritatea tutelară poate da încuviințare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, la cererea acestuia, sa aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii ori pregătirii sale profesionale (art. 102 din C. fam.).

Drepturile și îndatoririle părintești privitoare la bunurile copilului.

Ocrotirea părintească se exercită și cu privire la bunurile copilului, și anume:

Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului. Potrivit art. 105 alin. 1 Codul familiei, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor.

Până la vârsta de 14 ani minorul este lipsit în întregime, de capacitate de exercițiu, iar între 14-18 ani are capacitatea restrânsă de exercițiu (cu excepția cazului când, prin căsătorie, dobândește capacitatea deplină de exercițiu). Astfel ca, administrarea bunurilor minorului de către părinți se face deosebit, după cum acesta este sub sau peste 14 ani.

În ceea ce privește administrarea bunurilor minorului, părinții sunt supuși acelorași dispoziții ca și tutorele, cu singura excepție că ei nu sunt obligați să întocmească inventarul bunurilor minorului dacă acesta nu are alte bunuri decât cele de uz personal (art. 105 alin. ultim din C. fam.).

Părinții au următoarele îndatoriri privind bunurile minorului:

întocmirea inventarului, dacă minorul are alte bunuri decât cele de uz personal

de a cere autorității tutelare stabilirea sumei anuale necesare pentru întreținerea minorului, în condițiile art. 106 și art. 127 din Codul familiei, și pentru administrarea bunurilor minorului;

de a depune unele sume de bani și hârtiile de valoare ale minorului la o casă de păstrare de stat;

de a prezenta dări de seamă anuale și o dare de seamă generală la încetarea ocrotirii părintești;

Dreptul și îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviința aceste acte. Până la vârsta de 14 ani, copilul (fiind lipsit în întregime de capacitatea de exercițiu), este reprezentat de părinți în actele civile. Între 14-18 ani, copilul având capacitatea restrânsă de exercițiu își exercita singur drepturile și execută tot astfel obligațiile însă numai cu încuviințarea prealabila a părințiilor.

1.3 Sancțiunea neîndeplinirii îndatoririlor părintești

Încredințarea sau plasamentul copilului unei persoane, unei familii, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat

Această măsură urmărește, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror creștere și educare are de suferit datorită neglijenței și lipsei de interes a părinților, dar, în același timp, ea are și caracterul unei sancțiuni pentru culpa părinților în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești.

Instanțele judecătorești sunt competente să dispună încredințarea minorilor unor rude sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, in cazul decăderii din drepturile părintești și in cazul in care filiația din afara căsătoriei a fost stabilita fata de ambii părinți, iar aceștia nu sunt în măsura a asigura creșterea și educarea copilului minor, (art. 42 alin. 2, art. 109 și art. 65 C. fam.).

Comisia pentru protecția copilului poate să ia această măsură în cazurile prevăzute de Ordonanța de Urgența nr. 26/1997, atunci când sănătatea, dezvoltarea fizica, morala sau intelectuală a copilului sunt primejduite în familie.

Decăderea din drepturile părintești

Decăderea din drepturile părintești reprezintă o sancțiune de dreptul familiei și se poate aplica pentru motivele prevăzute de art. 109 alin. 1 Codul familiei: dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac conform ordinii de drept și moralei.

Această sancțiune se poate adopta, astfel cum rezultă din textul citat, care este de strictă interpretare, pentru abateri grave de la îndeplinirea îndatoririlor părintești cu privire la persoana minorului, dar nu și cu privire la bunurile acestuia. Ea se pronunță de instanța judecătorească la cererea autoritarii tutelare, citarea acesteia precum și a părinților copilului fiind obligatorie (art.109 alin.2 C. fam.). Legea nu prevede necesitatea ascultării copilului, chiar dacă acesta a împlinit 10 ani, întrucât aprecierile pe care el le-ar face nu sunt în măsura a-i absolvi pe părinți de faptele grave comise.

În cazul în care sancțiunea decăderii din drepturile părintești se dispune numai față de unul din părinți, ocrotirea părintească se va exercita de către celalalt părinte (art. 98 alin.2 C. fam.), iar când ambii părinți au fost decăzuți din drepturile părintești copilul minor urmează a fi pus sub tutelă (art. 113 Codul familiei). Decăderea, deși se pronunța față de părinți, trebuie raportată la un anumit copil, neextinzându-se și la ceilalți copii pe care persoanele în cauza îi au.

Ca urmare a pronunțării acestei sancțiuni, părintele decade din drepturile și îndatoririle ce formează conținutul ocrotirii părintești, cu excepția îndatoririi de a întreține copilul (art. 110 Codul familiei) și a dreptului de a avea legături personale cu acesta. Legăturile personale vor fi îngăduite de autoritatea tutelară cu condiția să nu se primejduiască creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului (art. 111 Codul familiei).

Dacă împrejurările care au dus la pronunțarea decăderii din drepturile părintești au încetat, instanța judecătorească poate reveni asupra măsurii luate (art. 112 Codul familiei).

Declararea judecătorească a abandonului de copii

Această sancțiune este reglementată prin Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii și intervine în cazul copiilor aflați în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire, legal constituită sau încredințați în condițiile legii unei persoane fizice, dacă părinții s-au dezinteresat de ei în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni. Dezinteres, în sensul acestei legi, înseamnă încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copii, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.

Cererea pentru declararea abandonului se face de către conducerea instituției unde se află copilul părăsit sau de procuror, în termen de 3 luni de la împlinirea celor 6 luni în care părinții, bunicii sau alte rude apropiate nu au luat legătura cu copilul. Cererea trebuie însoțită de ancheta socială cu privire la condițiile abandonării copilului, situația părinților, starea psiho-fizică, de instruire și de educare a copilului, condițiile pe care le are etc. Ancheta va cuprinde și opinia autorității tutelare cu privire la cererea de declarare judecătorească a abandonului.

Competența de soluționare a cererii aparține tribunalului județean sau al municipiului București pe a cărui rază teritorială se află sediul instituției de ocrotire sau domiciliul persoanei fizice căreia i s-a încredințat copilul.

Participarea procurorului la proces este obligatorie și de asemenea este obligatorie citarea părinților, a autorității tutelare și a persoanei (ruda până la gradul IV inclusiv) care a cerut să-i fie încredințat copilul. Când există o astfel de cerere, făcută chiar în cursul procesului, abandonul nu va fi declarat. Copilul care a împlinit 10 ani va fi ascultat în instanța.

O dată cu declararea abandonului, instanța va delega exercițiul drepturilor părintești instituției de ocrotire socială sau medicală de stat sau instituției private legal constituite ori, după caz, altei persoane, în condițiile legii.

Instanța competentă poate decide oricând, la cererea unuia sau a ambilor părinți, redarea exercițiului drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care au condus la declararea abandonului și dacă redarea exercițiului acestor drepturi este în interesul copilului.

În cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, consimțământul părinților la adopție nu mai este necesar (art. 7 alin.2 din O.U.G. nr. 26/1997).

Răspunderea civilă a părinților pentru faptele ilicite ale copiilor

Potrivit art. 1372 din Codul civil: (1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.

(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești.

Răspunderea părinților este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv pentru fapta altei persoane și intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiții.

Condițiile generale ale răspunderii părinților sunt existența prejudiciului, a faptei ilicite a minorului și a raportului de cauzalitate dintre fapta și prejudiciu. Condițiile speciale sunt reprezentate de starea de minoritate a copilului și de domiciliu, care trebuie să fie comun cu cel al părinților.

După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiții acționează tripla prezumție legală referitoare la:

fapta ilicită a părinților constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor privind supravegherea, educarea sau creșterea minorului;

existenta raportului de cauzalitate între fapta părinților și fapta ilicită a minorului;

existenta vinei părinților în neîndeplinirea obligațiilor.

Fundamentarea răspunderii părinților pentru faptele copiilor lor minori a fost larg discutată în doctrina și jurisprudență. Opiniile formulate au întemeiat această răspundere pe neîndeplinirea de către părinți a obligației de supraveghere a copiilor lor minori, pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și acelei de educare a copilului sau pe neîndeplinirea obligației de supraveghere și a celei de creștere a copilului minor.

Răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă un proces de extindere în condițiile actuale ale informatizării societății. Astfel, în literatura juridică recentă s-a subliniat, bazată pe studii sociologice și criminologice, că o mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenți pasionați de calculator și, uneori, chiar copii.

Răspunderea contravențională

Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială a ordinii și liniștii publice, următoarele fapte care interesează ocrotirea părintească sunt considerate contravenții:

constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârșirii de acțiuni ilicite, contrare ordinii și liniștii publice și a normelor de conviețuire socială, precum și actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupări;

apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoana aptă de muncă, precum și determinarea unei persoane la săvârșirea unei astfel de fapte;

organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele autorizate potrivit legii – de natura sa lezeze bunele moravuri;

atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obține foloase materiale, precum și îndemnul sau determinarea unei persoane la săvârșirea acestor fapte;

servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflați în vădită stare de ebrietate, precum și a minorilor;

alungarea din locuința comună a soțului sau a soției, a copiilor, precum și a oricărei alte persoane aflate în întreținere;

îndemnul sub orice formă al minorilor la săvârșirea de contravenții;

neluarea de către părinți sau de către persoanele cărora li s-a încredințat spre creștere și educare un minor în vârsta de până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerșetorie sau prostituție;

lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos (care poate fi si minor), de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi.

Aceste contravenții pot fi săvârșite de părinți sau de copiii lor minori și au o influență negativă asupra ocrotirii părintești. Ele sunt sancționate cu închisoare contravențională sau amendă. Potrivit art.4 alin.1 și alin.2 din Legea nr. 61/1991 sancțiunea închisorii contravenționale poate fi aplicată minorilor numai dacă au împlinit 16 ani, în acest caz, limitele sancțiunii prevăzute de lege se reduc la jumătate. În cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani, se aplică dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 26 /1997 privind protecția copilului aflat în dificultate. Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistență juridică în condițiile legii, iar participarea procurorului la judecarea cazurilor în care sancțiunea amenzii este apreciată de agentul constatator ca neîndestulătoare, este obligatorie. Instanța va dispune și citarea părinților sau a reprezentantului legal al minorului.

Răspunderea penală

Interzicerea drepturilor părintești în cazul săvârșirii de infracțiuni

Printre pedepsele complementare prevăzute de art. 64 Cod penal se află și interzicerea drepturilor părintești. Astfel cum rezultă din prevederile art. 65 Cod penal pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, deci și a drepturilor părintești, se aplică facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puțin doi ani și instanța constată ca față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aceasta pedeapsa este necesară, și obligatorie când legea prevede expres această pedeapsă. Condiția privitoare la cuantumul pedepsei aplicate, ceruta în cazul aplicării sale facultative, trebuie să fie îndeplinită și în cazul aplicării ei obligatorii. Instanța de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi în cazul săvârșirii infracțiunilor de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută de art. 306 Cod penal, sau incest, prevăzută de art. 203 Cod penal. Codul penal prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracțiunii de proxenetism, prevăzută de art. 329.

Interzicerea drepturilor părintești ca pedeapsă complementară începe după executarea pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră executată prin grațiere sau prescripția executării. Ea este temporară, durata trebuind să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătorești de condamnare.

Spre deosebire de pedepsele complementare, art. 71 Cod penal prevede interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal, printre care sunt și drepturile părintești, ca pedeapsă accesorie. Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei cu închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia și de gravitatea faptei comise. Aplicarea acestei pedepse accesorii (interzicerea drepturilor părintești și a drepturilor de a fi tutore sau curator) este lăsată la latitudinea instanței în cazul în care se dispune executarea pedepsei închisorii la locul de muncă (art. 71 alin. ultim Cod penal).

Interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată

Codul penal, în art. 112 lit. g, se referă la această măsură de siguranța ce are rolul de a preveni actele de violență fizică sau psihică împotriva membrilor familiei. Măsura este reglementată de art. 1181 C. pen., care prevede că atunci când instanța de judecată constată că prezenta în locuința familiei a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puțin un an, pentru loviri sau orice alte acte de violență cauzatoare de suferințe fizice și psihice, săvârșite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalți membri ai familiei, poate lua față de aceasta, la cererea parții vătămate, măsura interzicerii de a reveni în locuința familiei, pe o durata de pana la 2 ani.

Abandonul de familie

Comiterea acestei infracțiuni prevăzută de art. 305 Cod penal este pedepsită alternativ cu închisoarea sau cu amenda și constă în săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere, față de cel îndreptățit la întreținere a uneia dintre următoarele fapte:

părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale;

neîndeplinirea cu rea-credința a obligației de întreținere prevăzută de lege;

neplata cu rea-credință, timp de două luni a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească.

În ultima modalitate, săvârșirea infracțiunii este sancționată doar cu închisoarea.

Astfel cum se poate observa din conținutul infracțiunii stabilite de legiuitor, faptele incriminate prin art. 305 Cod penal, constau în activitatea care vizează în mod direct neîndeplinirea îndatoririlor părintești și în principal a obligației de întreținere.

Infracțiunea se săvârșește cu intenție, specific fiind din punct de vedere procedural faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea parților înlătură răspunderea penală.

O situație specială este și aceea prevăzută de alin.4 al art. 305 Cod penal care prevede că, dacă părțile nu s-au împăcat, dar în cursul judecății inculpatul își îndeplinește obligațiile, instanța poate pronunța împotriva acestuia o condamnare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei,chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 Cod penal.

c) Relele tratamente aplicate minorului

Potrivit art. 306 Cod penal această infracțiune constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de orice persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere și educare.

Doctrina și practica judecătorească au reținut ca fapte ce se integrează în conținutul acestei infracțiuni: aplicarea de lovituri corporale grave; expunerea la îmbolnăvire; alungarea din casă; lipsirea de libertate; obligarea minorului la practicarea cerșetoriei sau prostituției; punerea minorului să asiste la acte cu caracter obscen etc. Astfel de fapte prejudiciază grav creșterea și educarea copilului minor constituind abateri periculoase de la finalitatea ocrotirii părintești. Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1-5 ani.

Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

Art. 307 Cod penal incriminează sub denumirea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, în alin. 1 “reținerea de către un părinte a copilului său minor, fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat minorul, potrivit legii, dacă creșterea și educarea copilului ar fi primejduită …”, iar în alin.2 “fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul în condițiile stabilite de parți sau de organul competent”.

Astfel cum se observă din conținutul textului, în alin.1 legiuitorul vorbește de minorul încredințat “potrivit legii”, iar în alin. 2 de minorul încredințat “prin hotărâre judecătorească”. După apariția Ordonanței de Urgenta nr. 26/1997, încredințarea minorului a cărui dezvoltare fizică, morală sau intelectuală, ori a cărui sănătate este primejduita în familie, unei persoane sau familii, se face de către Comisia pentru protecția copilului, astfel că se va realiza conținutul infracțiunii, în forma prevăzută de art. 307 alin. 2, și atunci când faptele acolo precizate se săvârșesc față de minorul încredințat prin hotărârea Comisiei și nu numai cu privire la cei încredințați prin hotărâre judecătorească.

În cazul celei de a doua modalități de săvârșire a infracțiunii fapta trebuie săvârșită în mod repetat, așa încât să rezulte că este vorba de o tendință sistematică de a întrerupe legăturile minorului cu părinții săi. Fapta nu constituie infracțiune dacă minorul refuză să ia contact cu părinții săi, iar refuzul este urmarea exprimării voinței sale, libere de orice constrângere.

Punerea în primejdie a unei persoane în neputință de a se îngriji

Aceasta infracțiune este prevăzută în art. 314 Cod penal și consta în “părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care nu are putința de a se îngriji, de către acela care o are sub pază sau îngrijire, punându-i în pericol iminent viața, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit art. 314 alin. 2, “Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârșirea faptei, și reia de bunăvoie îndatoririle”.

Sancțiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la bunurile copilului.

Răspunderea părinților pentru pagubele pricinuite minorului din culpa lor

Părinții au, potrivit art. 105 alin.1 Codul familiei, îndatorirea de a administra bunurile copilului minor și de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani. La fel ca tutorele (art. 141 Codul familiei), ei răspund dacă în calitatea lor de administratori, au pricinuit minorului pagube. Răspunderea lor este solidară dacă au administrat împreună și de comun acord bunurile minorului.

Gestiunea frauduloasă

Această infracțiune este prevăzută de art. 214 Cod penal – pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credință, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Gestiunea frauduloasă săvârșită în scopul de a dobândi un folos material se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția cazului când acesta este în întregime sau în parte proprietatea statului, acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate

2. Protecția alternativă a minorului

2.1 Ocrotirea minorului prin tutelă

2.1.1 Noțiune caractere și principii

Încadrându-se în politica generală a statului de ocrotire a copilului, legislația cuprinde dispoziții în acest domeniu atât în Codul familiei, care constituie dreptul comun în materie, cât și în legi speciale.

Ocrotirea copilului, educarea și pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra firesc în societate și a respecta normele morale și de conviețuire socială, precum și ordinea de drept constituie o preocupare importantă a tot mai multe organisme și organizații de stat sau neguvernamentale.

Aceasta instituție, ca și curatela, este reglementată de Codul familiei și privește protejarea minorului lipsit de ocrotire părintească, respectiv a celui care necesită reprezentare provizorie, în cazuri speciale.

Prin tutela minorului, ca instituție juridică, se înțelege ansamblul dispozițiilor legale, care reglementează ocrotirea unui minor de către o altă persoană decât părinții săi – tutorele – sub supravegherea, controlul și îndrumarea permanentă a autorității tutelare.

În sens restrâns tutela a fost definită ca fiind ”o sarcină gratuită și obligatorie, în virtutea căreia o anumită persoană, denumită tutore, este chemată a exercita drepturile și îndatoririle părintești față de un copil minor, ai cărui părinți sunt decedați ori în imposibilitatea permanentă de a-și exercita atribuțiile” sau, altfel spus „mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotire părinteasca”.

Tutela are următoarele caractere:

Tutela se exercită numai în interesul minorului (art. 114 Codul familiei).

Ea se instituie în toate cazurile în care un minor este lipsit de ocrotire părintească și are ca scop suplinirea acestei ocrotiri. De aceea unele persoane care au săvârșit fapte antisociale grave sau au avut o comportare necorespunzătoare în propria familie, nu pot fi tutore.

Tutela este o sarcina legală, obligatorie (art. 118 Codul familiei).

Cel numit tutore nu poate refuza această sarcina, cu excepția cazului în care se află într-una din următoarele situații: are vârsta de 60 de ani împlinită; este o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani; crește și educă 2 sau mai mulți copii, exercită o altă tutelă sau curatelă; din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se afla bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.

Din excepțiile prevăzute de textul legal rezultă importanța care trebuie acordată acestei sarcini, astfel că, dacă o persoana nu o poate îndeplini corespunzător, datorită problemelor familiale, profesionale sau de altă natură, poate refuza numirea ca tutore.

Tutela este o sarcina gratuita (art. 121 Codul familiei)

Totuși, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, autoritatea tutelară va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o remunerație care nu va depăși 10% din veniturile bunurilor minorului. Acest caracter reflectă și autonomia patrimonială dintre minor și tutore, conform căreia tutorele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor tutorelui.

Tutela este o sarcina personală

Tutorele este desemnat de autoritatea tutelară în considerarea persoanei acestuia, astfel ca sarcina să nu poate fi transmisă. În cazul în care se ivesc situații care-l împiedica sa-și exercite îndatoririle, tutorele trebuie să solicite autoritarii tutelare înlocuirea sa.

Tutela se exercită sub supravegherea, îndrumarea și controlul autorității tutelare (art.136 Codul familiei)

Pentru exercitarea acestui control, delegații autoritarii tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul în care sunt îngrijiți, crescuți și educați.

Principiile tutelei sunt:

Principiul generalității tutelei – constituie faptul că aceasta se instituie ori de câte ori un copil minor este lipsit de ocrotire părinteasca ;

Principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului – acest principiu rezultă din art. 114 C. fam. alin. 1, fiind o modalitate de înfăptuire a ocrotirii minorului, tutela are drept scop promovarea intereselor acestuia, în interesul că prin instituirea, modul de exercitare și prin încetarea tutelei, se urmărește în primul rând satisfacerea intereselor minorului;

Principiul independenței patrimoniale dintre minor și tutore – aceasta reprezintă o aplicație a principiului separației juridice dintre patrimoniul părinților si cel al copilului, consacrat în mod expres de art.106 C. fam., reglementare din care rezulta că, această separație de patrimonii, se menține pe întreaga durată de existență a tutelei ;

Principiul exercitării tutelei sub controlul și sub supravegherea autoritarii tutelare – rezultă din conținutul dispozițiilor art.136 C. fam., potrivit cărora „autoritatea tutelara va exercita un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele și îndeplinește îndatoririle sale cu privire la minor și bunurile acestuia, prin aplicarea dispozițiilor art.108 alin.2 Codul familiei.

Tutela minorului, ca instituție juridică, grupează ansamblul normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore și care-și exercită atribuțiile sub supravegherea autorității tutelare.

Tutela se deschide când minorul este lipsit de ocrotire părintească, deci de îngrijirea ambilor părinți, cazurile fiind cele prevăzute de art. 113 Codul familiei, și anume:

ambii părinți sunt morți sau declarați morți;

ambii părinți sunt necunoscuți sau dispăruți;

ambii părinți sunt puși sub interdicție;

ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești.

Un alt caz de deschidere al tutelei este cel reglementat de art. 22 alin. (4) din Ordonanța de Urgență nr. 25/1997. Astfel, la desfacerea adopției, instanța, considerând că nu este în interesul minorului ca părinții firești să redobândească drepturile și obligațiile părintești, poate decide o altă măsură de protecție, care ar putea fi și tutela minorului.

Numirea tutorelui se face de către autoritatea tutelară, chiar dacă instituirea tutelei s-a decis de către instanța judecătorească. Alegerea tutorelui trebuie făcută astfel încât să fie ocrotite interesele minorului, preferabilă fiind numirea unei rude. În cercetările pe care trebuie să le efectueze, autoritatea tutelară va avea în vedere și dispozițiile art. 117 Codul familiei care prevăd expres cazurile de excludere de la sarcina tutelei. Potrivit acestui articol nu pot fi tutori: minorul sau cel pus sub interdicție; cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări; cel lipsit potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales; cel care, exercitând o altă tutelă a fost îndepărtat din aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. Când numirea unui tutore necesită un timp mai îndelungat, se poate numi provizoriu, un curator care să reprezinte interesele minorului.

2.1.2 Drepturile și îndatoririle tutorelui

Exercitarea tutelei asupra persoanei minorului

Conținutul tutelei în aceasta privința este identic cu cel al ocrotirii copilului prin părinții firești. Tutorele are obligația de a ocroti minorul și de a-i asigura locuința, dar și dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.

Exercitarea tutelei asupra bunurilor minorului

Întinderea drepturilor și obligațiilor tutorelui sub aspect patrimonial depinde de vârsta minorului.

Când minorul nu a împlinit 14 ani, tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile.

Ca urmare, actele civile vor fi încheiate de tutore în numele, dar pe seama minorului. Tutorele poate încheia singur, fără vreo încuviințare prealabilă, acte de conservare a patrimoniului minorului și acte de administrare a patrimoniului care pot include chiar înstrăinarea unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a bunurilor de valoare mică și care nu sunt folositoare minorului (art. 129 Codul familiei alin. final).

Actele de dispoziție pot fi încheiate de tutorele minorului sub 14 ani numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. În această categorie, textul legal (art. 129 alin. (2) Codul familiei) cuprinde: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile sale patrimoniale, orice acte care depășesc dreptul de a administra. În această ultimă categorie trebuie inclusă și o eventuală tranzacție având ca obiect bunurile minorului, întrucât tranzacția este asimilată unui act de dispoziție.

Încuviințarea autorității tutelare mai este necesară și pentru plata creanțelor pe care le au față de minor, tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, precum și pentru ridicarea sumelor și hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului la o casă de păstrare de stat (art. 126 alin. (2) și art. 131 Codul familiei).

Legea interzice tutorelui să încheie anumite acte juridice, considerate prejudiciabile pentru minor, chiar dacă ar exista încuviințarea autorității tutelare. Astfel de acte sunt:

contractele de donație și cele prin care se garantează obligația altuia (art. 129 alin. (1) Codul familiei);

actele juridice între tutore, soțul, o rudă în linie dreapta ori frații și surorile tutorelui, de o parte și minor de alta (art. 128 Codul familiei).

Când minorul a împlinit 14 ani, deci are capacitate de exercițiu restrânsă, el încheie singur acte civile, însă cu încuviințarea prealabilă a tutorelui.

Nemaifiind total lipsit de capacitate de exercițiu, minorul poate încheia singur, fără nici o încuviințare anumite acte juridice ca de exemplu:

acte de dreptul familiei – minora de 16 ani se poate căsători; minorul care a împlinit 10 ani trebuie sa-și dea consimțământul la adopție;

acte de drept civil – minorul de 16 ani poate dispune prin testament de jumătate din averea sa și poate să accepte o donație fără sarcini sau condiții, să încheie acte de administrare și de conservare.

acte de dreptul muncii – încheierea și executarea contractului de muncă de către minorul care a împlinit 16 ani.

Actele de dispoziție nu pot fi încheiate fără încuviințarea tutorelui, iar pentru actele ce l-ar putea prejudicia este nevoie de încuviințarea prealabilă a autoritarii tutelare (este vorba despre actele pentru încheierea cărora și tutorele minorului sub 14 ani are nevoie de încuviințarea autoritarii tutelare).

În exercitarea sarcinii sale tutorele este obligat să prezinte autoritarii tutelare dări de seama periodice privitoare la activitatea sa, precum și o dare de seamă generală, atunci când tutela încetează.

2.1.3 Răspunderea și încetarea funcției tutorelui

Întrucât sarcina tutelei este deosebit de importantă și poate avea urmări asupra dezvoltării psihico-fizice și sociale a persoanei ocrotite, legiuitorul a instituit răspunderea tutorelui diferit, funcție de natura și consecințele faptelor sale.

Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială.

Răspunderea nepatrimonială specifică este îndepărtarea de la tutelă atunci când săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore (art. 138 alin. (2) Codul familiei ).

Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349-1350 Cod civil. Aceasta formă a răspunderii operează chiar și în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terți prin fapta sa.

Răspunderea administrativă intervine, ca și în cazul părinților, în cazul săvârșirii unor contravenții. Sancțiunea aplicabilă este amenda sau închisoarea contravențională.

Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârșite sunt grave și întrunesc elemente constitutive ale unei infracțiuni ca: rele tratamente aplicate minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji etc.

Cauzele care determină încetarea funcției tutorelui sunt legate de persoana acestuia. De aceea, încetarea funcției tutorelui nu înseamnă neapărat și încetarea tutelei, aceasta din urmă intervenind pentru cauze legate de persoana celui aflat sub tutelă.

Funcția tutorelui încetează în următoarele situații :

decesul tutorelui ;

îndepărtarea de la tutelă ; tutorele este îndepărtat dacă în timpul tutelei se ivește vreuna din cauzele de incapacitate de a fi tutore, prevăzute în art. 117 Codul familiei sau dacă săvârșește un abuz, o neglijență grea sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, ori nu-și îndeplinește mulțumitor sarcina potrivit art. 138 alin. 2 Codul familiei.

înlocuirea tutorelui la cererea sa, dacă pe parcursul exercitării tutelei apare oricare din situațiile care, la instituirea tutelei, îndreptățesc pe cel în cauza sa refuze sarcina tutelei (art. 118 C. fam.)

numirea unui alt tutore, în cazul în care minorul este pus sub interdicție (art. 150 C. fam.)

Dacă la încetarea funcției tutorelui nu încetează însăși tutela, până la numirea noului tutore, autoritatea tutelară va desemna un curator (art.139 C. fam).

Tutela încetează atunci când dispar cauzele care au dus la deschiderea ei. Astfel de situații

împlinirea vârstei de 18 ani de către minorul ocrotit;

căsătoria minorei peste 16 ani și dobândirea capacitații depline de exercițiu de câtre aceasta;

părinții minorului au fost identificați, au reapărut (în urma dispariției sau a declarării morții) sau li s-a ridicat sancțiunea decăderii din drepturile părintești;

minorul moare sau este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă;

a fost ridicată punerea sub interdicție pronunțată împotriva părinților firești ai minorului.

Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcției tutorelui, aceasta din urmă intervenind într-un număr mai mare de situații. Ca urmare, încetarea funcției tutorelui are loc la încetarea tutelei, dar și când tutorele moare, a fost îndepărtat de la tutelă (când se ivește vre-un caz prevăzut de art. 117 Codul familiei care-l fac incapabil de a fi tutore) sau a fost înlocuit (la cererea sa, în cazurile prevăzute de art. 118 alin. (2) și (3) Codul familiei).

2.2 Autoritatea tutelară

2.2.1 Atribuțiile autorității tutelare cu privire la ocrotirea părintească

Atribuțiile autorității tutelare cu privire la ocrotirea părintească pot fi grupate în felul următor:

Atribuții ca organ de control și îndrumare.

Autoritatea tutelară este obligată să exercite controlul asupra felului în care părinții își exercită drepturile și își execută obligațiile cu privire la persoana și bunurile minorului (art. 108 alin. 1 din Codul familiei).

Controlul se poate înfăptui din oficiu și la plângerea sau sesizarea oricărei persoane ori organizații care ar socoti că intervenția autorității tutelare este necesară.

Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze pe copil la locuința sa și să se informeze, pe orice cale, despre felul în care acesta este crescut, iar la nevoie ei vor da îndrumări pe care le consideră necesare (art. 108 alin. 2 din Codul familiei);

Atribuții ca organ de decizie.

Autoritatea tutelară are dreptul să decidă în următoare materii:

rezolvă neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, după ce ascultă pe aceștia (art. 99 din Codul familiei);

poate da încuviințare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani să-și schimbe felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți sau tutore, ori să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale (art. 102 Codul familiei);

încuviințează părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, afară dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura, sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art. 111);

verifică la fața locului toate bunurile minorului, întocmind potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, un inventar (art. 126);

stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale; această sumă poate fi modificată de autoritatea tutelară, potrivit cu împrejurările (art. 127 alin. 1 și 2);

încuviințează ridicarea de către părinți a sumelor de bani care întrec nevoile minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și a hârtiilor de valoare care sunt depuse, în numele minorului, la o casă de păstrare de stat (art. 131);

numește un curator în caz de interese contrarii între părinte și copil (art. 132 Codul familiei);

verifică socotelile cu privire la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale, dând descărcare tutorelui dacă sunt regulat întocmite și corespund realității (art. 135);

hotărăște, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție urmează să fie îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară (art. 149 alin. 2);

Atribuții ca organ de sesizare.

În cazurile prevăzute de lege, autoritatea tutelară poate sesiza instanța judecătorească pentru luarea unor măsuri cerute de interesul minorului.

Actul prin care autoritatea tutelară își exercită atribuțiile de sesizare nu este act administrativ, ci act de drept procesual civil.

Atribuțiile autorității tutelare sunt următoarele:

cererea de modificare a măsurilor luate prin hotărârea de divorț cu privire la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 1);

cererea pentru decăderea părintelui din drepturile părintești, în cazul în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac în mod corespunzător (art. 109 alin. 1);

cererea pentru punerea sub interdicție a copilului minor (art. 143) ori pentru ridicarea interdicției (art. 151);

Atribuții în cazurile în care legea prevede ascultarea autorității tutelare.

Legea prevede ascultarea autorității tutelare, de către instanța judecătorească, în procesele civile privind:

încredințarea copilului minor în cazul căsătoriei putative, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului cu privire la drepturile și obligațiile dintre părinți și copii (art. 24 alin. 2);

încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, unor rude sau altor persoane cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire, în cazul divorțului (art. 42 alin. 1 și 2);

modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 2);

încredințarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului (art. 65);

stabilirea locuinței copilului minor, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună și nu au ajuns la un acord cu privire la locuința copilului (art. 100 alin. 3);

2.2.2 Competența teritorială a autorității tutelare

Determinarea competenței teritoriale a autorității tutelare se face, potrivit art. 159 din Codul familiei, de regulă, după domiciliul minorului, interzisului sau a persoanei ale cărei interese sunt apărate.

În cazul în care locuința copilului nu coincide cu domiciliul său competența aparține autorității tutelare de la locuința copilului – în măsura în care este vorba de controlul îndeplinirii îndatoririlor și exercitării drepturilor părintești privitoare la persoana copilului ori de atribuțiile legate de aceste drepturi și îndatoriri care revin celei de-a treia persoane – și autorității tutelare de la domiciliul minorului, în măsura în care este vorba de atribuții legate de drepturile și îndatoririle părintești privind bunurile copilului.

2.3 Ocrotirea minorului prin curatelă

Curatela reprezintă o instituție de ocrotire a minorului care are caracter temporar și subsidiar. Curatela nu este specifică ocrotirii persoanelor lipsit de capacitate de exercițiu, ci poate interveni și în cazul persoanelor capabile, care din diferite motive, nu-i pot îngriji interesele (art.152 Codul familiei).

Sunt două feluri de curatelă :

curatela incapabilului, care este instituită pentru ocrotirea vremelnică a unei persoane lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă;

curatela propriu-zisă, este instituită pentru ocrotirea unei persoane capabile, aflată în imposibilitatea de a-și administra singură bunurile, datorită unor situații speciale.

Curatela minorului Reprezintă mijlocul juridic, cu caracter temporar și subsidiar de ocrotire a minorului. In principiu, curatelei minorului ii sunt aplicabile regulile tutelei minorului, întrucât ea este considerata o „tutela ad-hoc”.

Curatela minorului se instituie potrivit Codului familiei astfel :

când exista contrarietate de interese între ocrotitorul legal și minor, părinte sau tutore; acestea apar de obicei in materie succesorala, in caz de partaj ; daca sunt mai mulți copii minori care au interese contrare între ei, pentru fiecare se va numi un curator.(art. 132 si 105 Codul familiei);

când ocrotitorul legal, părinte sau tutore este vremelnic împiedicat sa-și îndeplinească îndatoririle (art. 152 lit. c) Codul familiei);

când, pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului, este nevoie de o perioada mai îndelungată (art. 139 Codul familiei);

până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a minorului (art. 146 Codul familiei). Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutela minorului. Curatela încetează când dispar cauzele ce au dus la instituirea ei.

Întrucât curatelei minorului i se aplica regulile tutelei, exercitarea curatelei, încetarea acesteia si răspunderea curatorului sunt similare celor prezentate in cazul tutelei. Curatela încetează odată cu încetarea cauzelor care au determinat instituirea ei.

Codul familiei prevede că, autoritatea tutelara va putea institui curatela si in cazul persoanelor care au capacitate de exercițiu deplina in următoarele cazuri :

dacă, din cauza bătrâneții, sănătății, a bolii, o persoană nu poate să-și administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții mulțumitoare și, din motive temeinice nu-și poate numi un reprezentant.

dacă, din cauza bolii sau alte motive, o persoana, deși capabila, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sa ia masurile necesare in cazuri in a căror rezolvare nu suferă amânare.

dacă, din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei

dacă o persoana a dispărut fără a avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general.

În cazul în care au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre persoanele prevăzute de art.115 Codul familiei ori din oficiu.

Capitolul III – Practică judiciară

Ocrotirea minorului. Decăderea din drepturile părintești

Părintele minorului poate fi decăzut din drepturile părintești numai în cazurile limitativ prevăzute în art. 109 C. fam. care constau în greșita exercitare a drepturilor și îndatoririlor, iar nu și la neexercitarea acestor drepturi și îndatoriri.

Î. C. C. J Secția civilă, decizia nr. 4724 din 13 noiembrie 2003

            Primăria sectorului 6 București a chemat în judecată pe H.M.,   solicitând să se dispună decăderea acestuia din drepturile părintești privind pe minora V.M. născută la 26.06.1989 din căsătoria pârâtului  cu  V.D.  motivat de faptul că imediat  după  nașterea  minorei tatăl acesteia a refuzat să-și îndeplinească îndatoririle de părinte și în principal obligația de întreținere, prin conduita sa punând în primejdie sănătatea și dezvoltarea fizică a minorei. 

            În cauză, a formulat o cerere de intervenție în interesul reclamantei, V.D., mama minorei, care a precizat și că deși obligat la plata unei pensii lunare de întreținere prin hotărâre judecătorească irevocabilă, urmare desfacerii căsătoriei sale cu pârâtul și încredințării către intervenientă a minorei, pârâtul nu și-a îndeplinit nici măcar această obligație. 

            Tribunalul București, secția a IV-a civilă,  prin sentința nr.548/29.05.2001 a respins atât acțiunea cât și cererea de intervenție  accesorie, soluția fiind confirmată  de Curtea de Apel București, secția a III a civilă, care, prin decizia nr. 561 A din 11.XII.2001, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă  și intervenientă.  

            Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.

            Decăderea din drepturile părintești în cadrul dispozițiilor art.109 din Codul familiei invocate de reclamantă ca temei juridic al acțiunii, constituie cea mai gravă sancțiune civilă ce se poate lua împotriva părinților care prin felul de exercitare a drepturilor părintești, respectiv prin purtarea lor abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, pun în pericol sănătatea, dezvoltarea fizică a copilului, primejduiesc educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia. Cu alte cuvinte, cazurile de decădere din drepturile părintești reglementate în mod limitativ de prevederile art.109 C. fam. privesc numai greșita exercitare a drepturilor și îndatoririlor de părinte.

            În speță, prin acțiune reclamanta a reproșat pârâtului  faptul de a fi întrerupt orice fel de relații cu fiica sa, imediat după nașterea minorei, de a nu o fi vizitat și de a nu-i fi achitat pensia de întreținere la care fusese obligat prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

            Practic se reproșează pârâtului neexercitarea atribuțiilor de părinte și în principal îndatorirea de a contribui la întreținerea minorei. Reclamanta nu a probat însă în ce măsură o atare conduită se încadrează în situațiile expres și limitativ prevăzute de art.109 C. fam. De asemenea, în ceea ce privește achitarea pensiei alimentare datorate nu s-a făcut nici o dovadă că mama minorei, interveniența din dosar, a depus vreo diligență   pentru constrângerea  pârâtului de a presta întreținerea pentru minoră.     

            Referitor la invocarea în motivele de recurs a dispozițiilor art.15 alin.(1) din O.U.G. nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, pentru a fundamenta acțiunea și implicit măsura decăderii pârâtului din drepturile părintești este de menționat că o atare prevedere legală nu este aplicabilă în speță.

            În adevăr, textul indicat se referă la situațiile excepționale în care serviciul public specializat poate decide plasamentul copilului în regim de urgență ori încredințarea acestuia în condițiile legii.

           În cauză, însă, nu s-a cerut luarea unei astfel de măsuri, minorul fiind încredințat, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, mamei interveniente care astfel exercită asupra copilului în mod exclusiv drepturile părintești, iar ancheta socială  aflată în dosar evidențiază că mama oferă condiții optime pentru creșterea și educarea minorului.  

Ocrotirea minorilor. Declararea judecătorească a abandonului copilului. Dezinteresul părinților

            Copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială poate fi declarat abandonat prin hotărâre judecătorească dacă părinții lui s-au dezinteresat de el în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni. Prin dezinteres se înțelege încetarea imputabilă a oricăror legături firești între părinți și copii.

Î. C.C. J. Secția civilă, decizia nr.2733 din 24 iunie 2003

             Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 437/14 noiembrie 2002, a admis cererea formulată de Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului Buzău, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Bușteni și cu pârâții C.F.C. și B.V. și pe cale de consecință: a declarat abandonat copilul C.A.R. născut la 13 iunie 1999 în Sinaia Județul Prahova; a fost delegat exercițiul drepturilor părintești Comisiei pentru Protecția Copilului Buzău.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că părinții minorei sunt despărțiți și că nici unul din ei nu are locuință și nici posibilități materiale pentru a asigura minorei o creștere și o educație sănătoasă.

Prin decizia civilă nr. 140/28 noiembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B.V.  

Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs pârâta B.V.,  susținând că deși are condiții corespunzătoare pentru a asigura minorei o creștere și educație sănătoase și a dovedit preocupare pentru creșterea acesteia, totuși instanțele au reținut contrar probelor de la dosar faptul că a existat dezinteres total față de minoră.

Recursul nu este fondat.

Minora C.A.R. a rezultat din relațiile de concubinaj ale pârâților C.F.C. și B.V. La scurt timp după naștere minora a fost lăsată la bunica maternă care datorită lipsei condițiilor materiale a solicitat instituționalizarea acesteia. În atare situație, prin hotărârea nr. 547/1999 a Comisiei pentru Protecția Copilului Buzău, minora a fost plasată la Centrul nr. 1 Buzău.

Ulterior, constatându-se lipsa părinților minorei de a se ocupa de creșterea și educarea acesteia, prin hotărârea nr.1241/2001 a Comisiei pentru Protecția Copilului Buzău copilul a fost dat în plasament familiei MC. Și M.N.

Potrivit art. 1 din Legea nr.47/1993, copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială poate fi declarat abandonat prin hotărâre judecătorească dacă părinții lui s-au dezinteresat de el, în mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni, în art. 2 din lege arătându-se că prin dezinteres se înțelege încetarea imputabilă a oricăror legături firești între părinți și copii.

Sub acest aspect este de subliniat că, oricât de mari ar fi fost greutățile sale materiale, pârâta în calitatea sa de mamă a minorei nu are cum să justifice dezinteresul total față de minoră pe care nu a vizitat-o din data de 14 august 2001, când a fost dată în plasament familiei M.C. și M.N. începând cu 1 septembrie 2001 – Hotărârea nr. 1241, emisă de Consiliul Județean Buzău – Comisia pentru Protecția Copilului, la data de 14 august 2001.  

Față de cele reținute se constată că instanțele în mod judicios au procedat atunci când  au declarat abandonat minorul, delegând exercițiul drepturilor părintești Comisiei pentru Protecția Copilului Buzău.

În consecință, recursul fiind nefondat, se va respinge.

Domiciliul minorului aflat în plasament în regim de urgență.

Domiciliul minorului aflat în plasament în regim de urgență. Competența instanței în a cărei rază teritorială se află domiciliul asistentului maternal, de a stabili măsurile de protecție specială cu privire la minor.

Domiciliul minorului aflat în plasament în regim de urgență.

Conform dispozițiilor art.124 alin.(1) din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, care stabilesc o competență teritorială exclusivă, cauzele privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului.

Cum ultima măsură de protecție socială luată față de minor este măsura plasamentului în regim de urgență, stabilită prin dispoziția  Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, sunt incidente dispozițiile art.64 alin.(2) coroborate cu dispozițiile art.59 din Legea nr.272/2004, potrivit cărora, pe durata plasamentului în regim de urgență, domiciliul copilului se află la asistentul maternal, competentă fiind deci instanța de la domiciliul acestuia din urmă.

Î.C.C.J , Secția civilă și de proprietate intelectuală decizia civilă nr.7023 din 24 octombrie 2007

Prin cererea înregistrată sub nr.269 din 28 februarie 2007 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud, în contradictoriu cu pârâtele K.O. și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș, a solicitat să se dispună înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență pentru copilul K.M., fiul lui K.O., neavând stabilită filiația față de tată, cu măsura plasamentului la un asistent maternal profesionist de pe raza județului Mureș și delegarea în mod corespunzător a exercițiului drepturilor și obligațiilor părintești.

În motivarea cererii, s-au arătat următoarele:

Copilul a fost internat în Spitalul Județean Bistrița-Năsăud, cu diagnosticul „Toxicoză MPC și Anemie”. Având  în vedere că domiciliul mamei este pe raza județului Mureș, cazul a fost preluat de către reprezentanții Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș și mama împreună cu copilul au fost admiși în Centrul maternal din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș în temeiul dispoziției nr.1274 din 15 noiembrie 2006.

Așa cum reiese din adresa Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș, înregistrată cu nr.379 din 30 noiembrie 2006, mama și copilul au fost internați în Centrul maternal în baza dispoziției amintite mai sus și au beneficiat de protecție până în data de 30 noiembrie 2006, când mama a solicitat externarea din centrul maternal împreună cu copilul. Deși din ancheta socială din 15 mai 2005, întocmită de Primăria comunei Gornești, județul Mureș, reiese faptul că familia mamei copilului nu deține condiții pentru creșterea și îngrijirea acestuia, care mai are trei frați și beneficiază de măsuri de protecție pe raza județului Mureș, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Mureș a fost de acord cu externarea copilului, care a fost readus de către mamă la concubinul acesteia în județul Bistrița-Năsăud.

Din cercetările efectuate, a rezultat împrejurarea potrivit căreia concubinul mamei copilului, H.M., locuiește fără forme legale în municipiul Bistrița, într-o cameră improvizată, fără apă curentă, încălzire și fără curent electric, în condiții improprii creșterii unui copil. Din cauza acestor condiții în care a fost adus copilul, acesta s-a îmbolnăvit din nou, iar reclamanta a fost obligată să ia o măsură de protecție față de copilul în cauză.

Urmare acestui fapt, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud a stabilit plasamentul copilului în regim de urgență la un asistent maternal profesionist, care, ulterior, a solicitat încetarea raporturilor de muncă cu instituția reclamantă.

Copilul rămânând fără ocrotire părintească, fiind neglijat de părinți și având în vedere vârsta acestuia, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud a dispus plasamentul în regim de urgență la un alt asistent maternal profesionist.

În temeiul art.66 alin.(1) din Legea nr.272/2004, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud a sesizat instanța de judecată cu propunerea înlocuirii plasamentului în regim de urgență cu plasamentul copilului la un asistent maternal profesionist de pe raza județului Mureș, deoarece domiciliul mamei copilului este pe raza județului Mureș și, de asemenea, frații copilului în cauză beneficiază de măsuri de protecție tot în același județ.

În drept, s-au invocat prevederile art.5 alin.(2) și alin. (3), art.55 lit. b, art.60 alin.(1) și alin.(3) lit. b și lit. c, art. 64, art. 65 și art. 66 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Prin sentința civilă nr.159/F din 15 martie 2007, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a dispus declinarea competenței teritoriale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, instanța reținând că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 124 alin.(1) din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, domiciliul copilului fiind cel al mamei sale și că acest domiciliu se află pe raza județului Mureș.

Prin sentința civilă nr.643 din 23 aprilie 2007, Tribunalul Mureș a declinat la rândul său competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Bistrița și constatând, că s-a ivit conflict negativ de competență, în baza art.21 C.proc.civ., a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În rezolvarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte a constatat că, în cauză, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Bistrița pentru următoarele considerente:

Prin dispoziția nr.98 din 22 februarie 2007, emisă de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud, s-a stabilit plasamentul în regim de urgență pentru copilul K.M., fiul lui K.O. cu domiciliul în comuna Gornești, județul Mureș, locuind la adresa din Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, la asistentul maternal U.M., cu domiciliul în localitatea Susenii Bîrgăului, județul Bistrița-Năsăud.

Conform dispozițiilor art.124 alin. (1) din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, cauzele prevăzute de prezenta lege, privind stabilirea măsurilor de protecție specială, sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului.

Cum ultima măsură de protecție socială luată față de copilul K.M. este măsura plasamentului în regim de urgență, stabilită prin dispoziția din 22 februarie 2007 a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Bistrița-Năsăud, rezultă că, în speță, sunt incidente dispozițiile art.64 alin.(2) coroborate cu dispozițiile art.59 din Legea nr.272/2004, potrivit cărora, pe durata plasamentului în regim de urgență, domiciliul copilului se află la asistentul maternal menționat în dispoziția amintită.

Astfel fiind, domiciliul copilului aflându-se pe raza județului Bistrița-Năsăud și, având în vedere că art.124 alin.(1) din Legea nr.272/2004 stabilește o competență teritorială exclusivă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița.

Ocrotirea și protecția copilului minor. Decăderea din drepturile părintești

            Acțiunea prin care Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului solicită, în temeiul art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 26/1997, decăderea părintelui din drepturile părintești, este admisibilă, avându-se în vedere și dispozițiile art. 109 din Codul familiei, chiar dacă anterior s-a luat măsura încredințării copilului minor, iar nu  măsura plasamentului copilului în regim de urgență, conform aceleiași ordonanțe.

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6520 din 23 noiembrie 2004

            La 12 noiembrie 2002, Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului, sector 3, a solicitat să se dispună decăderea pârâtei P.D. din drepturile părintești privind pe fiica sa minoră, născută la data de 9 noiembrie 2000, și delegarea acestor drepturi către Comisie.  

            Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr.328 din 26 martie 2003, a respins ca neîntemeiată acțiunea.            Instanța a apreciat, având în vedere temeiul de drept al acțiunii, respectiv dispozițiile art.15 din O.U.G. nr.26/1997, coroborate cu cele prevăzute de art.109 Codul familiei,că, pentru a dispune o asemenea măsură, care are caracterul unei sancțiuni civile, era necesar ca reclamanta  să fi dovedit că pârâta, mama minorei, s-a făcut vinovată de o gravă  neglijență în îndeplinirea îndatoririlor sale părintești, ceea ce nu s-a dovedit.

Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, prin decizia   nr.414 din 12 septembrie 2003, a respins apelul reclamantei, susținând că : temeiul de drept invocat de către reclamantă – prevederile art.15 alin.4 din O.U.G. nr.26/1997 referitoare la măsurile de protecție a copilului aflat în dificultăți – vizează situația în care s-a decis plasamentul copilului în regim de urgență; în speță, nu este vorba, însă, de o asemenea măsură de ocrotire a minorei, pentru care, inițial, s-a dispus plasament la o persoană juridică și, ulterior,  plasament   la un asistent maternal profesional;  în prezent, minora a fost încredințată către același asistent maternal, prin hotărârea nr.1085 din 1 octombrie 2002 a Comisiei pentru protecția minorului;   în aceste condiții, devin aplicabile prevederile art.10 și 11 din O.U.G. nr.26/1997, exercițiul drepturilor și obligațiilor părintești revenind persoanei căreia i-a fost încredințat copilul. S-a conchis  că „măsura de ocrotire a încredințării este incompatibilă cu sancțiunea decăderii din drepturile părintești”, iar, în speță „instanța de judecată nu are posibilitatea să verifice în mod concret” modul de exercitare a drepturilor părintești de către pârâtă și a „dezinteresului manifestat de mamă prin întreruperea totală a legăturilor cu copilul imediat după naștere”.

Recursul declarat de reclamantă este fondat.

Instanța de fond a reținut că, acțiunea ar justifica aplicarea dispozițiilor Legii nr.47/1993 și declararea abandonului judecătoresc iar nu măsura decăderii mamei din drepturile părintești.

Instanța de apel, a arătat că se „completează argumentele reținute de primă instanță”, reținând, pe de o parte, că motivele din acțiune s-ar încadra în dispozițiile din Legea nr.47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului, iar, pe de altă parte,  s-ar aplica prevederile art.10 și 11 din O.U.G. nr.26/1997; că, dispozițiile invocate de către reclamantă nu sunt incidente, întrucât aceste prevederi se aplică în ipoteza în care, în legătură cu copilul aflat în dificultăți, s-a luat măsura plasamentului în regim de urgență, iar nu încredințarea lui, ca în cazul în speță.

Cu privire la această interpretare a legii, Înalta Curte  urmează a constata că, în alineatul 4 al art.15 din O.U.G.nr.26/1997, se prevede, în mod expres, „odată cu hotărârea de încredințare, comisia va sesiza instanța judecătorească, pentru decăderea părinților sau, după caz, a unuia dintre aceștia din drepturile părintești”. Deci,  în acțiunea sa, reclamanta  a invocat un temei legal.

Temeinicia acțiunii, față de acest temei de drept, urmează a fi analizată având în vedere și dispozițiile art.109 și 101 Codul familiei, care, de fapt constituie sediul măsurii decăderii din drepturile părintești, analiză ce ar urma să fie făcută în baza probelor ce trebuie administrate în cauză.

Astfel fiind, s-a a admis recursul, s-a casat decizia curții de apel și s-a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, avându-se în vedere temeiul de drept invocat de către reclamantă și administrarea de probe necesare pentru stabilirea dacă situațiile prevăzute de art.109 C. fam.  sunt întrunite în cauză. 

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4164 din 20 iunie 2008

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4027/120 din 4 iulie 2007 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamantul C.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Dâmbovița, Comisia Județeană pentru Protecția Copilului, anularea hotărârii nr. 1131 din 19 iunie 2007 emisă de acest pârât.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că, prin hotărârea atacată, i-a fost retras atestatul de asistent maternal, măsura având ca efect direct ridicarea măsurii plasamentului copilului D.P., născut la 9 ianuarie 1993, plasament instituit în favoarea sa prin hotărârea nr. 3498 din 7 decembrie 2005.

A mai precizat reclamantul că, în ultima perioadă, deși copilul nu a mai ascultat de sfaturile sale însă a reușit, menținând legătura cu școala, cu organele de poliție și cu reprezentanții Comisiei Județene pentru Protecția Copilului, să-l determine pe minor să frecventeze clasa a VII-a. Prin raportul nr. 22697 din 1 iunie 2007 i s-a imputat faptul că nu s-a ocupat de îngrijirea și educarea copilului, faptul că familia sa are o atitudine discriminatorie față de minor și că a neglijat educarea și supravegherea acestuia.

Totodată, reclamantul a mai arătat că motivele reținute la adoptarea măsurii dispuse prin hotărârea contestată, nu sunt conforme cu realitatea.

Prin sentința civilă nr. 693 din 11 iulie 2007, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția necompetenței materiale invocată de intimată și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgoviște, reținând că, potrivit art. 124 din Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, tribunalul are competențe de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor speciale, or, în cauză, obiectul acțiunii îl reprezintă anularea Hotărârii nr. 1131/2007 prin care a fost retras atestatul de asistent maternal profesionist al reclamantului.

  Cauza a fost înregistrată sub nr. 4932/315/2007 pe rolul Judecătoriei Târgoviște care, prin sentința civilă nr. 3050 din 12 septembrie 2007, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, declinând competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmbovița și a constatat conflictul negativ de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, potrivit art. 7 alin. (4) din H.G. nr. 679/2003, atestatul poate fi reînnoit, suspendat sau retras de comisia pentru protecția copilului, la propunerea temeinic motivată a serviciului public specializat pentru protecția copilului sau a organismului privat autorizat care supraveghează activitatea asistentului maternal profesionist, iar potrivit art. 11 alin. (4) din același act normativ, comisia pentru protecția copilului poate decide suspendarea sau retragerea atestatului de asistent maternal profesionist dacă nu mai sunt îndeplinite condițiile care au stat la baza eliberării acestuia sau dacă asistentul maternal profesionist nu respectă vreuna din obligațiile ce îi revin.

A mai reținut Tribunalul Dâmbovița că, potrivit art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 143/2004, hotărârile comisiei pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluționate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004.

Dosarul a fost înaintat la Curtea de Apel Ploiești de către Judecătoria Târgoviște, în vedere soluționării conflictului negativ de competență ivit între cele două instanțe de judecată, unde a fost înregistrat pe rolul acestei curți de apel sub nr. 1739/42/2007.

Astfel investită Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința nr. 13 CC din 13 noiembrie 2007 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437 privind metodologia de funcționare a Comisiei pentru Protecția Copilului, hotărârile comisiei, pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluționate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004, conform art. 124- 131 din acest act normativ.

Împotriva sentinței civile nr. 13 CC din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești a declarat recurs Comisia Județeană pentru protecția Copilului Dâmbovița, critica formulată fiind următoarea: instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004 privind organizarea și metodologia de funcționare a Comisiei pentru protecția copilului, dispozițiile art. 124 din Legea nr. 272/2004, stabilind competența tribunalului de la domiciliul copilului în cazurile privind instituirea măsurilor de protecție specială a copilului și nu cu privire la eliberarea/retragerea unui atestat de asistent maternal profesionist; art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004 se referă la hotărârile comisiei prin care sunt instituite măsurile de protecție specială a copiilor.

Astfel, a susținut recurenta-pârâtă în motivarea recursului său, în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., conform cărora judecătoriile judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională, în sensul că soluționarea contestațiilor formulate împotriva hotărârilor Comisiei Județene pentru Protecția Copilului de retragere a atestatului de asistent maternal profesionist este de competența judecătoriei și nu a tribunalelor .

Recursul este fondat.

Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat anularea hotărârii nr. 1131 din 19 iunie 2007 emisă de Comisia Județeană pentru protecția Copilului prin care s-a dispus retragerea atestatului de asistent maternal profesionist emis pe numele său.

Cauza neavând deci ca obiect stabilirea vreunei măsuri de protecție socială a copilului, în mod nelegal a reținut Curtea de Apel Ploiești că, în speță, competența de soluționare a cauzei trebuie apreciată în funcție de art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004.

Potrivit dispozițiilor reglementate de acest text de lege, hotărârile Comisiei județene pentru Protecția Copilului pot fi atacate la tribunalul de la domiciliul copilului, cauzele supuse judecării fiind soluționate potrivit regulilor speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2007.

Or, potrivit art. 124 din Legea nr. 272/2000, „cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială sunt de competența tribunalului de la domiciliul copilului”. În raport de acest text de lege, rezultă că numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competența de soluționare a tribunalului de la domiciliul copilului. Acest aspect rezultă și din considerentele deciziei nr. 111 din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite.

În speță, este evident așadar, față de obiectul acțiunii, dispozițiile art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1439/2004, care se referă la hotărârile comisiei prin care sunt instituite măsurile de protecție specială a copiilor nu sunt aplicabile. De altfel, ca un argument în plus că în cauza de față nu sunt aplicabile regulile speciale de procedură prevăzute de Legea nr. 272/2004 (la care face trimitere dispozițiile art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004) îl reprezintă și prevederea de la alin. (2) al art. 10 din H.G. nr. 1437/2004 din care rezultă că hotărârea la care se referă textul este cu privire la plasamentul copilului (care este o măsură de protecție specială a copilului). Totodată, în însuși conținutul Legii nr. 272/2004, la art. 104, care prevede atribuțiile comisiei pentru protecția copilului, se face trimitere la hotărârea guvernului, respectiv, alin. (2) al aceluiași articol prevede că organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului se reglementează prin hotărâre a guvernului.

În contextul acestor considerente, se constată că în mod greșit a reținut Curtea de Apel Ploiești că, în raport de dispozițiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., care au un caracter general, sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1437/2004, ca dispoziții cu caracter de normă specială de procedură.

Astfel, față de obiectul acțiunii, analizând aspectul competenței de soluționare a acesteia, se constată incidența dispozițiilor art. 1 pct. 2, C. proc. civ., conform cărora judecătoriile judecă plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională.

Ca atare, urmează a se admite recursul și a se modifica sentința atacată în sensul stabilirii competenței de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Târgoviște.

Pentru aceste motive, în numele legii decide:

Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul județean Dâmbovița, Comisia județeană pentru protecția copilului împotriva sentinței nr. 13 CC din 13 noiembrie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie Timișoara, secția civilă.

            Modifică sentința atacată în sensul că stabilește în favoarea Judecătoriei Târgoviște competența soluționării cererii.

            Irevocabilă.

Concluzii

Datorită importanței incontestabile a familiei pentru calitatea vieții copilului, bunăstarea lui va depinde de bunăstarea familiei sale. Ca atare, situația socială privind copilul trebuie analizată în strânsă relație cu situația familiei și factorii care o influențează.

Dat fiind nivelul de viață mediu scăzut al familiilor din România, copiii au fost și ei în mare măsură afectați de deteriorarea situației economice și sociale în perioada de tranziție. Minorii reprezintă, alături de adulții fără nici un venit, categoria cea mai expusă la pauperizare. Dat fiind nivelul redus al veniturilor familiilor, nașterea unui copil afectează serios nivelul de viață din familie.

Consecințele sărăciei pentru copii sunt; -creșterea numărului de copii abandonați; creșterea numărului de copii născuți subponderali; răspândirea explozivă a unor boli legate de sărăcie; dezvoltarea fizică întârziată, ca urmare a subalimentației, a lipsei îngrijirii sănătății și altor dezavantaje; instabilitatea nutrițională, cauzată de lipsa de vitamine și de substanțe minerale. Nevoia îmbunătățirii alimentației este una din cele mai importante probleme ale gospodăriilor românești; precaritatea condițiilor de locuit, care afectează negativ dezvoltarea fizică și psihică a copiilor; dificultatea legate de școlarizare și de continuarea studiilor, care afectează din ce în ce mai mulți copii; cerșitul, furtul, care devin din ce în ce mai răspândite în rândul copiilor.

În opțiunile lor pentru politici sociale orientate spre copii, s-a avut până acum în vedere menținerea unor servicii de tip universal, dar sumele alocate în aceste scopuri s-au depreciat rapid. Problemele grave relevate de cercetători nu înseamnă lipsa interesului societății românești pentru copii; dimpotrivă, familia tradițională este caracterizată de un interes constant și central pentru dezvoltarea și școlarizarea copiilor. Dată fiind intensitatea stresului la care sunt supuse multe familii din perioada actuală, din ce în ce mai mulți copiii sunt expuși unor variate forme de pericole, unele din ele fiind specifice sărăciei -abandonul, instituționalizarea, vagabondajul- altele fiind dependente de formele inadecvate de creștere a copiilor de către proprii părinți-diferite tipuri de abuz si neglijare.

Din conștientizarea tuturor acestor probleme rezultă nevoia sporită de intervenție în favoarea copiilor. Schimbările care se întrevăd a fi necesare, într-o societate în mai mare măsură centrată pe toți copiii ei, vizează o mai mare profesionalizare a serviciilor sociale, o mai susținută implicare a comunităților locale și o strategie guvernamentală mai unitară în favoarea copiilor și a familiilor.

Bibliografie

I Acte normative

Constituția României

Codul civil

Codul familiei

Codul Penal

Legea nr. 18/1990 republicată pentru ractificarea Convenției cu privire la drepturile copilului, publicată în M. Of. din 13 iulie 2001

Legea nr. 84/1994 pentru rectificarea Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, publocată în M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 2004

Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii inernaționale de copii, publicată în M. Of. nr. 243 din 30 septebrie 1992

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iulie 2004

Legea nr. 273/2004 republicată în 2009, privind regimul juridic al adopției, publicată în M. Of. nr. 788 din 17 noiembrie 2009

Legea nr. 396/2004 privind aplicarea Conveției de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copiii din 1980, aprobată de România prin Legea nr. 100/1992, publicată în M. Of. 888 din 29 septembrie 2004

HG nr. 1437/2004, privind organizarea și metodologia de funcționare a comisiei pentru protecția copilului, publicată în M. Of. 872 din 24 septembrie 2004

II Tratate, Cursuri, Reviste

Adrian Corhan – Dreptul Familiei. Ed. Lumina Lex. București 2008

Adrian Pricopi – Dreptul Familiei. Ed. Lumina Lex. București 2004

Cristina Mihaela Crăciunescu, Dan Lupascu – Dreptul Familiei. Ed. Universul Juridic. București 2011

D. Balahur, Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale. Ed. All Beck, București, 2001

Dan Lupascu – Culegere de practică judiciară, Ed. Universul Juridic. București 2010

Dan Lupascu – Dreptul familiei, Ediția a V a. Ed. Universul Juridic. București 2010

Emese Florian – Dreptul familiei, Ed. Limes. București 2003

Emese Florian – Protecția drepturilor copilului. Ed. CH Beck. București 2007

Gheorghe. Beleiu – Drept civil român. Ed. Universul Juridic. București 2006

G. Boțea , I. Trufa , Al.Țiclea – Instituții de drept civil și dreptul familiei. Ed. Concordia Arad 2005

Albu – Dreptul familiei. Ed. Didactică și Pedagogică. București 1975

Ion Imbrescu – Tratat de dreptul famliei. Ed. Lumina Lex. București 2006

Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ediția a VIII a, Ed. Universul Juridic. București 2006

Ion Neagu – Tratat de procedură penală. Partea specială. Ed. Universul Juridic

București 2010

Laura Macarovschi- Dreptul Familiei, Ediția a II a . Ed. Universul Juridic. București 2008

Milena Tomescu – Protecția copilului, Ed. CH Beck. București 2005

Mihaela Oprescu – Ocrotirea părintească. Ed. Humanitas. București 2010

O. Loghin, A. Filipa, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editura și Presa Șansa S.R.L., București 1992

Ștefan Cocoș – Dreptul. Familiei. Ed. Lumina Lex. București 2003

Ștefan Crișu – Repertoriu de jurisprudență – Înalta Curte de Casație și Justiție. Ed. Juris Argessis. București 2009

Teodor Bodoasca – Studii de dreptul familiei. Ed. CH Beck. București 2007

V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca, Explicatii teoretice ale Codului penal, Editura Academiei R.S.R., București, 1972

Virginia Satir – Terapia familiei. Ed. Trei. București 2011

T. Hentea, Cu privire la decăderea din drepturile părinteti, în J.N. nr. 11/1964

T. S., sect. civ., decizia. nr. 1691/1970, în C.D. 1970

III Articole accesate online

Site-ul oficil al Înaltei Curți de Casație și Justiție – www.scj.ro