Obilgatiile Parintilor Adoptivi
OBLIGAȚIILE PĂRINȚILOR ADOPTIVI
CUPRINS
INTRODUCERE
1.NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ADOPȚIA
1.1Analiza istorica a conceptului de adopție
1.2 Definirea și caracterizarea conceptului de adopție (clasificarea, scopul și natura juridică)
1.3 Cadrul legal al adopției în Republica Moldova
1.4 Principiile adopției și condițiile de fond a acesteia
2. EVIDENȚIEREA OBLIGAȚIILOR ÎN CADRUL PROCEDURII ADOPȚIEI ȘI DUPĂ FINALIZAREA ACESTEIA
2.1 Relatarea speței studiate
2.2 Analiza speței din punct de vedere legal și doctrinar
2.3 Analiza obligațiilor adoptatorilor
2.4 Concluziile referitor la soluția adoptată de către instanță
3. ANALIZA COMPARATIVĂ PRIN PRISMA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE
3.1. Analiza comparativă a instituției adopției prin prisma legislațiilor altor state
3.2. Adopția în țările Uniunii europene
3.3. Adopția în S.U.A și Canada
3.4. Adopția în celelalte țări
3.5. Examinarea instituției adopției prin prisma tratatelor internaționale
la care Republica Moldova este parte
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ÎNTRODUCERE
Actualitatea temei. Tema privind adopția copilului este deosebit de actuală și complexă, o abordare optimă implicând utilizarea unei viziuni interdisciplinare în care să fie îmbinate perspectiva juridica, psihologică, sociologică, teologică și cea a asistenței sociale. Adopția, acest fenomen care a atras atenția lumii întregi prin importanța și complexitatea sa, dar mai ales prin efectele pe care le poate genera, rămâne totuși, sau ar trebui să rămână, o instituție care să aibă ca scop suprem preocuparea pentru drepturile copilului și o problemă politică sau socială. Pentru ca respectarea și asigurarea drepturilor copilului să devină o prioritate națională, s-a urmărit crearea unui cadru coerent și unitar al promovării drepturilor copilului prin care să se abordeze problema copiilor instituționalizați într-un mod integrat.
În ceia ce ține de obligațiile adoptatorilor, trebuie să menționăm că acestea nu se limitează doar din punct de vedere juridic cu obligațiile părintești. Adoptatorii au un șir mult mai lung de obligații. Acestea apar în cadrul pregătirii pentru a obține statutul de potențialul adoptator, în timpul potrivirii cu copilul adoptat și chiar după finalizarea acestui procedeu juridic.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul pe care l-am propus este de a contribui într-o măsură oarecare la elucidarea principalelor probleme legate de adopție: complexitatea obligațiilor apărute ca efect al procedeului de adopție și procedura în întregime, începând cu pregătirea potențialilor adoptatori până devenirea hotărâri judecătorești irevocabile și perioadei post adoptive.
Metodologia cercetării. Pe parcursul lucrării se analizează diferite opinii doctrinare, precum și reglementările normative, pe lângă acestea, încercând să expunem și să argumentăm propria viziune asupra problemelor apărute.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei.
Motivul care m-a determinat să aleg tema respectivă îl constituie faptul că instituția adopției este cercetat de mai multe discipline, importanța teoretică fiind discutată atât de juriști, cât și de specialiștii din domeniul asistenței-sociale, teologiei și sociologiei.
Structura tezei. Lucrarea se structurează în trei capitole a câte 3 – 4 paragrafe.
Capitolul I fiind intitulat „Noțiuni generale privind adopția” se axează asupra definirii și caracterizării conceptului de adopție în care se încearcă de a marca evoluția istorică, noțiunea, principiile de baza a adopției, precum și cadrul legal al acestei instituții pe teritoriul R. Moldova.
În conținutul celui de-al doilea capitol „Evidențierea obligațiilor în cadrul procedurii de adopție și după finalizarea acesteia” se relatează speța studiată, se analizează din punct de vedere legal și doctrinar, se clasifică obligațiile părinților adoptivi și se dă apreciere hotărârii emise de instanță.
În conținutul celui de-al treilea capitol „Analiza comparativă prin prisma reglementărilor internaționale” se compară instituția adopției celorlalte state cu cea din R. Moldova, se analizează în conformitate cu tratatele internaționale la care R. Moldova este parte și se studiază jurisprudența CEDO referitor la subiectul tezei.
Încheierea se prezintă în formă de concluzie referitor la tema abordată.
Bibliografia prezintă toate izvoarele normative folosite la elaborarea tezei, cît și monografiile, articole de specialitate
1.NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ADOPȚIA
1.1. Analiza istorică a conceptului de adopție
Adopția este cunoscută încă din antichitate, când se efectua din motive religioase (asigurarea cultului strămoșilor) sau politice (evitarea “stingerii” unui trib sau familii), și era concepută în interesul exclusive al adoptatorului. Ea constituie un procedeu de conferire a privilegiilor și avantajelor relației părinte-copil, fiind o instituție larg cunoscută, la scară mondială, cu începuturi persistente datând din timpul grecilor și romanilor.
Adopția își are temeiul juridic în dreptul roman. Termenul adoptio, semnifică adopția unei persoane dependente („alieni iuris”), adică a unui fiu de familie. El derivă și din termenul adrogatio, respectiv adrogațiunea presupunând adopția unei persoane independente ( „sui iuris”, adică pater familia) care astfel devenea „alieni iuris”, deci fiu al familiei [18]. Spre exemplu, cetățeanul roman necăsătorit sau căsătorit, dar fără copii își alegea o persoană care să-i poarte numele, să-l moștenească, să-i continue cultul domestic, familial. Adopția reprezintă o tradiție și pentru țările moldovenești, având pe parcurs de secole diferite denumiri: luare de suflet, adopțiune sau înfiere. Ca urmare, adopțiunea o găsim acceptată în Pravila lui Matei Basarab, în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Calimachi [18].
Vorbind despre adopție, Pravila lui Matei Basarab din 1652, capitolul 195, amintește: „Fecioria de suflet o fac unii, căci nu nasc copii sau zic mulți nasc și mor fără cuconi și de ciuda lor mișeii părinți iau cuconi străini să și-i facă lor feciori sufletești cu sfintele molitve, și le sunt aceia ca și feciorii care i-au născut trupește și întru rudenie și întru moștenire și întru spițe… într-altă vreme făcea feciori de suflet, fără motive, iar în ziua de azi, când vrea cineva să ia feciori de suflet, el îi ia cu sfintele molitve și cu sfintele slujbe, și sunt aceia care iau feciorul întru tocmeala părinților, iar feciorul se face adevărat fecior lor, care l-au luat ca și cum l-ar fi născut trupește“ [30]. Observăm că adopția era considerată ca fiind încheiată doar după citirea sfintelor „molitve“, prin urmare, ultimul cuvânt îl avea de spus Biserica. Caracterul religios al adopției, în Pravila lui Matei Basarab, este susținut de anumite prohibițiuni de la căsătorie, valabile, în mod normal, doar la rudele de sânge: „Drept aceea, de va avea neștine fecior trupesc sau sufletesc, nu pot să se împreune întru nuntă până la a opta spița“ [30].
Un rol dominant în legislația română veche îl purta religia, fiind o parte integrantă al acesteia, din aceste considerente Biserica purta un statut de intervenient în relațiile de adopție, imitând natura și instituind raporturi familiale între persoane străine. Codurile Calimach și Caragea, într-o măsură destul de mare reglementează domeniul adopție.
Dispozițiile referitoare la adopție sau mai fiind numită ”înfială” le găsim în partea I, capitolul al III-lea, art. 235-252 din Codicele Calimach. Se accentua în marea măsură pe rudenia după duh, care apare din Sfântul Botez, dispoziție izvorâtă din dreptul canonic, care exista și în alte țări (de exemplu, Spania, Rusia etc.). Canonul 53 al Sinodului al VI-lea Ecumenic zice: „Mai mare este rudenia după duh decât după trup“. Dispoziția redată a fost prevăzută și de Codul Civil din 1864 în art. 145.
Doar după citirea sfintelor molitve adopția era considerată valabilă, astfel înfietorii primeau calitatea de părinți, iar înfiații calitatea de fii, păstrându-se între ei înrudirea. Prin urmare, persoana care înfiază se numește tată înfietor sau mamă înfiitoare, iar persoanei care a fost adoptată i se zice înfiitul sau înfiita.
Conform art. 235 Codicelui Calimach, cei care aveau o viață monahică sau mai bine zis călugărilor era interzis să adopte copii . Diferența în vârste trebuia sa fie de 18 ani, adoptatorul să fie mai mare decât înfiitul. Copiii înfiitului erau considerați nepoții înfiitorului. Se permitea înfierea nepoților sau a nepoatelor. Dacă înfiitul nu era vârstnic, se cerea consimțământul tatălui. Dacă acesta nu exista, consimțământul mamei nu era de ajuns, fiind nevoie și de consimțământul epitropului. Pentru vârstnici se cerea consimțământul tatălui lor natural. În cazurile adopției copiilor săraci, în vederea controlului că aceasta este doar în favoarea lor, se constituia o comisie epitropală. Înfiitul lua numele înfiitorului, dar păstra și numele familiei sale. Efectul era că cei înfiați dobândeau aceleași drepturi ca și copii legitimi. Drepturile ce le avea înfiitul față de înfiitor se puteau reglementa printr-un contract. După desfacerea înfielii, înfiitul se întorcea iarăși în familia sa naturală.
Codul însăși nu prevederi legale ce țin de modul în care se dădea consimțământul pentru adopție. Existau impedimente la căsătorie care rezultau din înfiala legal făcută, spre exemplu între înfiitor cu înfiata sa și descendenții săi; între înfietor cu fosta soție a înfiatului sau cu fiica sau nepoata sa etc.
Dreptul la moștenire a înfiitului și a înfiitorului, adică succesiunea a fost prevăzută de art. 955 aceluiași Cod: „Înfietorii părinți nu moștenesc pe ai lor înfiiți, și pe ei îi moștenesc părinții lor cei trupești, cum și celelalte rudenii ale lor de sânge“.
Existau și lacune legislative, în vederea nulității înfielii, adică o omisiune din acest punct de vedere. Se permitea în conformitate cu acest cod, desfacerea înfielii cu consimțământul tatălui natural al copilului, iar după caz, a epitropului sau a stăpânirii. Cum și am mai spus anterior, legislația avea un caracter predominant bazat pe religie, întâlnit, după cum am observat, și în Codul Calimach. Așadar, art. 250 Codului enunțat suna astfel: „Înfiala se desface numai politicește, nu și bisericește“, impedimentele la căsătorie rămânând și după desfacerea acesteia.
Codul Caragea, reglementa adopție în partea a VI-a, capitolul V, art. 1-11. Acest cod atribuie adopției un caracter cu totul civil, numind-o iotesie, fiind cunoscută și sub denumirea de „feciorie de suflet“ [30].
În art. 1 al acestui cod ne este prezentat scopul iotesiei; prin urmare, ea era un „dar spre mângâierea celor ce nu au avut copii“. Era permisă iotesia doar persoanelor care nu au avut copii (căsătoriți, văduvi sau văduve, neînsurați) sau care au avut durerea de a-i pierde.
Importanța acestei dispoziții consta în faptul reglementării vîrstei minime după atingerea căreia bîrbatului se permitea adopția, adică 25 de ani: „Fac fii de suflet numai mirenii vârstnici și mirenele nevârstnice“ [30]. Preoții de mir căsătoriți aveau voie să adopte copii, însă călugării nu.
Vechea dispoziție din legislația lui Iustinian referitoare la faptul că înfietorul trebuie să fie mai mare decât înfiatul este păstrată. Prin urmare, „înfietorul să aibă 18 ani mai mult decât înfiatul“ [30]. De asemenea, garantarea moralității adopției se urmărea prin interzicerea nebunilor, risipitorilor și a necinstiților de a face fii de suflet. Copiii născuți din robi nu puteau fi înfiați, însă copiii născuți în afara Cununiei puteau fi înfiați atunci când înfietorul sau înfietorii nu aveau urmași firești, după lege. Adoptarea copiilor naturali era admisă și prin testament.
Referitor la procedura iotesiei, sunt cunoscute două cazuri – atunci când înfiatul era major (art. 7) sau minor (art. 8). În primul caz, înfiatul trebuia să facă o cerere la Domn, și dacă condițiile impuse de lege erau îndeplinite atunci, Domnul o putea admite, aceasta făcându-se printr-o hotărâre scrisă. În cel de-al doienele nevârstnice“ [30]. Preoții de mir căsătoriți aveau voie să adopte copii, însă călugării nu.
Vechea dispoziție din legislația lui Iustinian referitoare la faptul că înfietorul trebuie să fie mai mare decât înfiatul este păstrată. Prin urmare, „înfietorul să aibă 18 ani mai mult decât înfiatul“ [30]. De asemenea, garantarea moralității adopției se urmărea prin interzicerea nebunilor, risipitorilor și a necinstiților de a face fii de suflet. Copiii născuți din robi nu puteau fi înfiați, însă copiii născuți în afara Cununiei puteau fi înfiați atunci când înfietorul sau înfietorii nu aveau urmași firești, după lege. Adoptarea copiilor naturali era admisă și prin testament.
Referitor la procedura iotesiei, sunt cunoscute două cazuri – atunci când înfiatul era major (art. 7) sau minor (art. 8). În primul caz, înfiatul trebuia să facă o cerere la Domn, și dacă condițiile impuse de lege erau îndeplinite atunci, Domnul o putea admite, aceasta făcându-se printr-o hotărâre scrisă. În cel de-al doilea caz, înfietorul împreună cu rudele minorului se prezentau în fața Justiției; dacă condițiile impuse de lege erau îndeplinite, atunci magistratul o putea acorda. În caz contrar, se putea apela la Domn în timp de 60 de zile [30].
Referitor la efectele iotesiei, putem afirma că se creau doar raporturi juridice. Capitolul III/XXIII din Codul Caragea amintește de drepturile de succesiune, care sunt contrare Codicelui Calimach. Prin urmare, înfiatul succede înfietorului, însă nu poate moșteni rudele înfietorului. Înfietorul avea și el drept la succesiunea înfiatului în concurență cu părinții lui, dacă trăiesc singuri sau dacă au murit.
Nulitatea iotesiei intervenea atunci când înfietorii o făceau împotriva pravilelor. Spre deosebire de Codicele Calimach, Codul Caragea nu admitea desfacerea adopției [30].
Observăm că fenomenul adopției a fost cunoscut în Țările Moldovenești din timpuri îndepărtate, existând preocupări din partea legiuitorului în vederea reglementării procedurii adopției. Este de notat faptul că Biserica a avut un rol deosebit prin faptul că ea avea ultimul cuvânt de spus. Adopția se valida doar după citirea rugăciunii de înfiere. Cu timpul, atribuțiile în domeniul adopției au trecut total în cadrul organelor laice. Legiuitorul a avut întotdeauna preocupări pentru îmbunătățirea legislației în domeniul adopției, preocupări ce caracterizează sistemul până în prezent.
Hrisovul pentru iothesie din anul 1800 al lui Alexandru C.Moruzi a constituit un adevărat cod al învierii. Din partea introductivă a hrisovului rezultă că iothesia reprezintă vechea tradiție existentă în spațiul românesc de a „lua de suflet” un copil pentru a-l crește și a-l educa. Legile amintite prevedeau că pot adopta numai persoanele care nu au copii legitimi. Adoptatul era numit „copil de suflet”, pentru a-l diferenția de „copilul trupesc” [19, p. 188]. Acesta intra în familia adoptatorului, numită „părintele sufletesc” – termen prin care se făcea deosebirea de „părintele firesc”, natural. Între aceștia se stabileau raporturi similare cu cele din familia biologică, păstrându-se înseși legăturile de rudenie ale adoptatului cu familia sa firească.
Luând în considerație că țara noastră pe tot parcursul istoric era parte sau a unei țări sau a altei, în ceia ce privește legislația cu privire la adopție, situația este similară. Așadar, o perioadă de timp ne conduceam după codul civil român, care la rândul lui era făcut după codul civil francez din 1804, aplicând legislația iustiniană. Din cele două feluri de adopție elaborate de Iustinian – adoptațiunea cu efecte depline („adoptia plena”, în temeiul căreia înfiatul ți descendenții săi devin rude cu înfietorul și cu rudele acestuia, încetând însă legăturile de rudenie cu familia firească) și cea cu efecte restrânse („adoptio minus plena”, în baza căreia înfiatul și descendenții săi devin rude cu înfietorul, păstrându-și, în același timp, legăturile de rudenie cu familia sa firească) – a fost însușită adoptațiunea cu efecte restrânse [19, p.188]
În perioada aflării în USSR, Moldova se conducea nu de legislația națională, dar de legislația altei țări din Uniune. Drept exemplu ar fi Указ Пpeзидиyма Bepxoвнoгo Coвeта CCP oт 14 дeкабpя 1940 г. «O вpeмeннoм пpимeнeнии кoдeкcoв Укpаинcкoй CCP на тeppитopии Moлдавcкoй CCP» c измeнeниями и пpилoжeниями пocтатeйнo-cиcтeматизиpoванныx матepиалoв пpимeнялcя Кoдeкc закoнoв o ceмьe, oпeкe, бpакe и актаx гpажданcкoгo cocтoяния УCCP на тeppитopии Moлдавcкoй CCP.
Toate schimbările de legislație, inclusiv și cele enunțate anterior, au dus la elaborarea unei legislații proprii cu aspecte împrumutate.
1.2 Definirea și caracterizarea conceptului de adopție
(clasificarea, scopul și natura juridică)
Există mai multe definiri ale fenomenului adopției, acestea evidențiind în marea lor parte următoarele aspecte importante:
Actul prin care cineva devine părinte legal al unui copil care nu este descendentul său natural;
Măsura specială de protecție a drepturilor copilului prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și cel adoptat, precum și rudenia între adoptat și rudele adoptatului;
Stabilirea filiației dintre cel care adoptă și copil;
Încetarea filiației dintre copil și părinții săi biologici;
Stabilirea rudeniei între copil și rudele adoptatorului;
Stabilirea obligației reciproce de întreținere între cel care adoptă și adoptat și a dreptului la moștenire [19, p.189]
Așadar, pentru înțelegerea profundă a obligațiilor părinților adoptivi e necesar să studiem însăși fenomenul adopției, pătrunzând în noțiunea și definirea acestuia.
În aspect social, adopția este explicată posibililor viitori părinți adoptivi ca fiind, operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului. Dincolo de această legătura de filiație, adopția este un proces extrem de complex care schimbă definitiv viața unei familii și a unui copil. Odată cu adopția, între familie și copil se stabilesc legături profunde, iar familia își asumă responsabilitatea de a oferi cele mai bune condiții copilului adoptat, astfel încât acesta să crească și să se dezvolte armonios din toate punctele de vedere. Familia trebuie să fi e pregătită să răspundă cu promptitudine și cât mai adecvat nevoilor copilului. Așadar, adopțiaimplică multă responsabilitate, disponibilitate, devotament, înțelegere și deschidere din partea familiei adoptatoare, mai mult ca atât părinții adoptivi acumulează un set de drepturi și obligații specifice, care trebuie să le respecte cu certitudine.
Din punct de vedere juridic, în conformitate cu art. 2 din Legea nr.99 cu privire regimul adopției din 28.05.2010, adopția este o formă specială de protecție, aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabilește filiația între copilul adoptat și adoptator, precum și legăturile de rudenie între copilul adoptat și rudele adoptatorului [2]. Din conținutul art. 20 ai Convenției cu privire la drepturile Copilului, reiese că adopția este protecția oferită de stat copiilor care sunt permanent lipsiți familial și pentru protejarea intereselor acestora [7].
Termenul de adopție are mai multe înțelesuri:
act juridic, adică acordul de voință al părților care participă la adopție, încuviințat de instanță;
raport juridic, constând în legătura de rudenie creată între adoptator și rudele sale și adoptat și descendenții săi;
instituție juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează adopția.
Scopul de bază al adopției constă în crearea condițiilor prielnice și adecvate de dezvoltare fizică și spirituală pentru acești copii. Concomitent se face posibilă satisfacerea necesității vitale a unor persoane de a educa, de a-i purta grija părintească copiilor, a-i iubi, a simți atașamentul reciproc, a se realiza ca părinți. În urma adopției se stabilesc relații de rudenie între adoptat și adoptatori și rudele acestora, se lărgește familia, devenind completă, se înfăptuiește un scop uman al societății și fiecărei persoane în parte de a avea grijă de copiii rămași orfani. La rândul său, copiii, fiind crescuți și educați într-o atmosferă de dragoste, stimă și înțelegere, sânt un suport la adânci bătrânețe pentru părinții adoptivi.
În literatura de specialitate există o clasificare a felurilor adopției:
În funcție de domiciliul părților , adopția poate fi:
a) adopția internă: cea în care adoptatorul sau familia adoptatoare și adoptatul au domiciliul în Republica Moldova;
b) adopția internațională: cea în care adoptatorul ori familia adoptatoare sau adoptatul au domiciliul în străinătate.
În funcție de persoanele între care produce efecte , exista:
a) adopția cu efecte restrânse: în cadrul căreia se mențin legăturile de rudenie între adoptat și descendenții săi și părinții săi firești și rudele lor. Acest tip de adopție nu există în Republica Moldova, dar cum a mai fost menționat, era prevăzut de legislația Iustiniană.
b) adopția cu efecte depline: încetează rudenia firească a adoptatului și descendenților săi față de părinții firești și rudele acestora.
E de menționat că, adopția, ca procedeu juridic necesită îndeplinirea a mai multor condiții speciale. Așadar natura juridică a acestei instituții este discutată din mai multe puncte de vedere:
Unii autori afirmă că adopția este doar un act juridic de dreptul familiei.
Potrivit opiniei altor autori, adopția este considerată un act juridic complex deoarece presupune:
acte de dreptul familiei: consimțământul adoptatorului, al părinților firești și al adoptatului în vârstă de 10 ani;
acte administrative: atestatele și confirmările de la organele administrative;
acte de drept procesual civil: hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției.
1.3 Cadrul legal al adopției în Republica Moldova
Raporturile juridice în materia adopției sunt reglementate de următorul cadru legislativ: Constituția RM, Legea privind regimul juridic al adopției din 2010, Codul de procedură civilă, Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, Convenția privind asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale, încheiată între statele-membre ale CSI la 22.01.1993, Tratatul între Republica Moldova și Federația Rusă cu privire la asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale din 22.02.1993, Tratatul între Republica Moldova și Ucraina cu privire la asistența juridică și raporturile de drept în procesele civile, familiale și penale din 13.12.1993, Legea privind drepturile copilului din 1994, Legea privind actele de stare civilă V din 2001, Hotărârea Guvernului din 2003 privind aprobarea Listei contraindicațiilor medicale pentru persoanele care intenționează să adopte copii, Hotărârea Guvernului din 2011 pentru instituirea Consiliului Consultativ pentru Adopții Internaționale și aprobarea Regulamentului de activitate al acestuia, Hotărârea Guvernului din 2011 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de acreditare și modul de funcționare a organizațiilor străine cu atribuții în domeniul adopției internaționale în Republica Moldova și a listei serviciilor și activităților pe care le pot desfășura în domeniul adopției internaționale.
Menționez asupra contrazicerii existente între art. art. 287 lit. d) și 292 al. (3) CPC și Legea privind regimul juridic al adopției în vederea posibilității schimbării datelor de naștere și a locului de naștere a copilului de până la un an, în primul caz legea prevede această posibilitate, iar în cel de-al doilea caz nefiind prevăzută o asemenea posibilitate. Această situație se va soluționa prin prisma art. 6 alin. (7) din Legea privind actele legislative nr. 780-XV din 27.12.2001, fiind aplicată norma actului legislativ adoptat ulterior.
Potrivit art. 5 din Legea privind regimul juridic al adopției, autoritățile competente în domeniul adopției sânt:
autoritatea centrală în persoana Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei;
autoritățile teritoriale în persoana secțiilor/direcțiilor de asistență socială și de protecție a familiei și Direcției municipale pentru protecția drepturilor copilului Chișinău [22 p.1009]
În scopul examinării problemelor legate de procedura adopției internaționale, pe lângă autoritatea centrală, activează Consiliul Consultativ pentru Adopții Internaționale, a cărui componență și al cărui regulament de activitate au fost aprobate de Guvern prin Hotărârea nr. 560 din 25.07.2011. Atribuțiile în domeniul adopției ale acestor autorități sânt stipulate în art. 6, 7, 8 și 9 din Legea privind regimul juridic al adopției [22, p.1008].
1.4 Principiile adopției și condițiile de fond a acesteia
Principiile care guvernează adopția sunt reglementate in prezent atât de Legea nr. 99 din 28.05.2010, cat si de Codul civil.
Art. 3 al Legii cu privire la regimul adopției spune că: „protecția drepturilor copilului prin adopție se realizează pe următoarele principii de bază:
respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale copilului;
respectarea interesului superior al copilului;
informarea copilului și luarea în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și cu gradul lui de maturitate;
prioritatea adopției naționale față de cea internațională;
continuitatea în creșterea și în educarea copilului, ținându-se cont de originea etnică, culturală și lingvistică;
celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției;
garantarea confidențialității informațiilor obținute în procesul de adopție în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului, precum și ale părinților biologici [2].”
Principiul respectării drepturilor și a libertăților fundamentale ale copilului.
Acest principiu este consacrat de Convenția ONU cu privire la drepturile Copilului și de Carta națiunilor Unite.
Principiul interesului superior al copilului
Deși legea nu prevede expres ce se înțelege prin interesul superior al copilului, în doctrină s-a stabilit că acesta se referă la asigurarea unei dezvoltări fizice și morale normale a copilului, asemănătoare celei dintr-o familie firească. De asemenea , interesul superior al copilului presupune si respectarea drepturilor fundamentale recunoscute copilului.
Articolul 46 alin. 2 din Legea nr. 99 din 28.05.2010 prevede obligația părinților adoptivi de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Adoptatul și adoptatorii au dreptul de a obține extrase din registrele publice al căror conținut atestă faptul, data și locul nașterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopția și nici identitatea părinților firești. Totuși, aceasta poate fi dezvăluită înainte de dobândirea capacității depline de exercițiu de către adoptat, numai pentru motive medicale și cu autorizarea instanței, la cererea adoptatului, soțului sau a descendenților acestuia, adoptatorilor sau a reprezentantului unei instituții medicale sau a unui spital.
După ce adoptatul dobândește capacitate deplină de exercițiu, el poate solicita tribunalului, în a cărui rază teritorială se află domiciliul său, să îi autorizeze accesul la informațiile aflate în posesia oricăror autorități publice cu privire la identitatea părinților săi firești.
Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate.
Organele administrative implicate în procedura adopției sunt obligate să informeze și să consilieze copilul în legătură cu măsurile ce se vor dispune în privința lui, iar instanța este obligata să asculte copilul mai mare de 10 ani atunci când se ia o astfel de măsură.
Conform art. 26 al. (2) al Legii nr.99 din 28.05.2010: “ În procesul potrivirii adoptatorului, copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, la solicitarea autorității teritoriale de la domiciliul său, își exprimă obligatoriu consimțământul în scris“ Conform al. (4) aceluiași articol: “Pentru încuviințarea adopției, consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este exprimat obligatoriu în instanță de judecată.”
Prioritatea adopției naționale față de cea internațională.
Acest principiu reflectă atitudinea statului fată de cetățenii săi și de prioritatea creșterii și educării copilului în mediul natal ținându-se cont de apartenența etnică.
Principiul continuității în creșterea și în educarea copilului, ținându-se cont de originea etnică, culturală și lingvistică.
Alături de criteriile de ordin etnic, cultural si lingvistic, se vorbește si despre continuitatea religioasa. Acest principiu trebuie respectat atât la încuviințarea adopției interne, cât și la încuviințarea adopției internaționale.
Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
Legea a prevăzut termene scurte pentru autoritățile administrative și pentru instanțele judecătorești în vederea rezolvării rapide a situației unui copil, neprevăzândînsă si sancțiuni in cazul nerespectării acestor termene.
Principiul garantării confidențialității informațiilor obținute în procesul de adopție în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului, precum și ale părinților biologici.
Acest principiu este guvernat de art. 46 alin. (1) al Legii cu privire la regimul Adopției: „Persoanele competente cărora le este cunoscut faptul adopției sânt obligate să păstreze confidențialitatea informațiilor obținute în procesul de adopție, inclusiv în ceea ce privește datele de identificare ale adoptatorului, precum și ale părinților biologici. În caz contrar, ele poartă răspundere juridică conform legislației în vigoare.”
Condițiile de fond ale adopției.
Articolul 10 alin. 1 Legea privind regimul juridic al adopției stipulează că, persoana poate fi adoptată doar până la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin derogare de la alin. 1 persoana care a dobândit capacitate deplină de exercițiu până la vârsta de 18 ani poate fi adoptată numai în cazul în care adoptator este persoana sau familia care a crescut-o, dacă a conviețuit cu acestea nu mai puțin de trei ani până la depunerea cererii de adopție.
Scopul oricărei adopții este interesul copilului, care este și cea mai importantă condiție de fond pentru efectuarea actului juridic de adopție. Prin interesul adoptatului trebuie de înțeles că de la adoptator se cere de a prezenta condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Trebuie, așadar, avute în vedere satisfacerea intereselor personale nepatrimoniale ale adoptatului, cât și cele patrimoniale ale acestuia. Adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului o atmosferă de familie prielnică pentru dezvoltarea sa fizică și morală, pentru o educație satisfăcătoare.
Asigurarea intereselor copiilor în condițiile vieții familiale legiuitorul consideră o problemă prioritară a adopției. Interesele copiilor minori diferă considerabil de interesele membrilor majori ai familiei, deoarece copilul, fiind, totuși, o personalitate, oricum este încă dependent de grija părintească din cauza neputinței sale. Interesele copilului în familie condiționat pot fi divizate în două grupe:
sănătatea fizică și psihică;
dezvoltarea spirituală.
Prima grupă de interese a copilului este inclusă în sfera materială a familiei. Prin aceasta se subînțelege asigurarea copilului cu condiții de trai, de alimentare, cu îmbrăcăminte, jucării, cu studii, ajutor medical etc.
Cea de-a doua grupă a intereselor copilului corespunde domeniului spiritual, așa cum copilul nu e numai un organism biologic, nu e numai o personalitate psihologică cu caracter și calități personale – copilul mai e și un suflet viu. Stabilirea sferei spirituale a copilului are loc într-o familie în care deja s-au creat anumite închipuiri despre moralitate, cultură, religie, în baza cărora s-a format imaginea concretă a vieții de familie. De aceea interesele copilului nu pot fi privite separat de interesele familiei în întregime[22 p.1010].
Viața spirituală a familiei și a copilului adoptat de această familie se bazează pe dragoste, prietenie. Conform art. 20 pct. 3 din Convenția O.N.U din 20 noiembrie 1989, la ocrotirea copilului, lipsit de îngrijirea părintească, este necesar să se țină seama în mod corespunzător de necesitatea unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
Adopția este posibilitatea copilului de a viețui în familie și anume în aceasta constă esențialul interes al copilului. Toate celelalte doar reies din acest interes sau corespund acestui interes.
Separarea fraților prin adopție, precum și adopția acestora de către persoane sau familii diferite sânt interzise, cu excepția cazurilor când această cerință contravine interesului superior al copilului sau când unul dintre frați nu poate fi adoptat din motive de sănătate (spre exemplu: unul dintre frați este bolnav de tuberculoză evolutivă cu eliminări BAAR, schizofrenie etc.).
Articolul 12 alin. 1 Legea privind regimul juridic al adopției stipulează că, în calitate de adoptatori pot fi cetățeni de ambele sexe, care au împlinit vârsta de 25 de ani. Actul juridic de adopție poate fi înfăptuit numai cu acordul de voință al persoanei sau al familiei care urmează să adopte și acest acord de voință trebuie să fie exprimat de persoana (persoanele) care are capacitatea de exercițiu și este suficient de matură pentru a adopta un copil. Alineatul 3 al aceluiași articol, prin derogare de la alin. 1, permite ca doar unul dintre soți să aibă împlinită vârsta de 25 de ani. Legislația în vigoare prevede o diferență de vârstă de cel puțin 18 ani, dar nu mai mare de 48 de ani. Diferența de vârstă de 18 ani poate fi micșorată, pentru motive temeinice, până la 16 ani.
O altă cerință de fond a actului juridic al adopției – aptitudinea de a adopta a persoanei sau familiei care dorește să adopte – face obiectul unei verificări atente, înfăptuită în etapa administrativă a procedurii de încuviințare. Stabilind că nu pot adopta decât persoanele sau familiile care prezintă garanții morale și materiale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului, legislația în vigoare implică candidaților să prezinte aceste dovezi prin intermediul organelor tutelare. Dacă adoptatorul este soțul părintelui firesc al copilului și el urmează a fi supus aceleiași condiții de atestare a aptitudinii de a adopta. Oricum, în fapt el exercită ocrotirea părintească față de cel ce urmează a fi adoptat.
Consimțămîntul la adopție. Încheierea actului juridic de adopție necesită manifestarea de voință a unor anumite persoane, care se manifestă după caz. Pentru a porni actul juridic de adopție, este nevoie de consimțămîntul celui care adoptă. Articolul 25 Legea privind regimul juridic al adopției prevede că adoptatorul își dă consimțămîntul la adopția copilului propus de autoritatea tutelară în care confirmă că a luat cunoștință și de starea de sănătate a copilului. Consimțămîntul celui care adoptă este un consimțămînt prioritar și întotdeauna necesar. Este ceea ce rezultă din faptul că, în condițiile stabilite de lege, celelalte consimțăminte pot să lipsească ori pot fi suplinite, în timp ce consimțămîntul adoptatorului este de neînlocuit.
Sensul acestui consimțămînt reiese din aceea că adopția, spre deosebire de tutelă, nu este o sarcină temporară și obligatorie al cărei scop se limitează la ocrotirea copilului pe perioada minorității acestuia.
Consimțămîntul adoptatorului va trebui să îndeplinească cerințele generale de valabilitate ale consimțămîntului în actele juridice, ceea ce înseamnă că el trebuie să provină de la o persoană care are discernământ și are aptitudinea de a adopta.
Dacă copilul este adoptat de persoane căsătorite,este obligatoriu consimțămîntul simultan al ambilor soți.
În caz dacă soțul va refuza să adopte împreună cu celălalt soț sau nu va da consimțămîntul la adopție, atunci cererea despre încuviințarea adopției va fi respinsă, deoarece pentru înfăptuirea actului juridic de adopție e necesar îndeplinirea tuturor cerințelor concomitent și nu numai a uneia sau a unui oarecare număr din ele.
Legea privind regimul juridic al adopției a introdus o condiție nouă pentru adoptatori, și anume: adopția copilului de către soți este permisă numai în cazul în care căsătoria lor durează de cel puțin 3 ani până la momentul depunerii cererii de adopție.
Conform art. 24 Legea privind regimul juridic al adopției, pentru adopție se cere consimțămîntul părinților biologici. Acest consimțămînt trebuie să fie exprimat printr-o declarație autentificată de notar sau de autoritatea tutelară de la domiciliul copilului ori a părinților. Instanța de judecată poate solicita confirmarea consimțămîntului în procesul de adopție asigurând confidențialitatea informațiilor despre adoptatori și despre părinții biologici.
Consimțămîntul părinților la adopție trebuie să fie dat ferm, să nu fie condiționat, și nu mai devreme de cât după 45 de zile de la nașterea copilului.
Un număr mare de copii adoptați sânt copii din afara căsătoriei, mamele acestora fiind persoane foarte tinere, care nu realizează efectele definitive pe care le produce consimțămîntul la adopție. De aceea este corect ca în aceste cazuri să fie cerut și acordul ocrotitorilor legali ai mamei minore care nu a împlinit vârsta de 16 ani. După această vârstă mama își exprimă personal consimțămîntul.
O consecință firească a egalității părinților în exercitarea drepturilor părintești este ca ei să consimtă deopotrivă la adoptarea copilului lor minor. Această regulă se aplică fără a deosebi, după cum părinții locuiesc împreună, sânt despărțiți de fapt ori divorțați și, în acest din urmă caz, fără a deosebi după cum copilul este încredințat spre creștere și educare unuia dintre părinți, unei terțe persoane sau unei instituții de ocrotire.
De asemenea, adopția nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinții firești dă consimțămîntul la adopția copilului său minor, iar celălalt părinte firesc nu consimte acest fapt. Hotărând problema adopției unui copil de către părintele vitreg, este necesar de a examina minuțios cauzele care determină neparticiparea părintelui, mai des a tatălui, ce nu locuiește cu copiii, la educația și întreținerea acestora.
Respectiv, nu poate fi încuviințată adopția fără acordul tatălui, dacă acesta are grijă de copii, de educația și întreținerea lor, se interesează de viața lor, într-un cuvânt, își îndeplinește îndatoririle părintești și se folosește de drepturile părintești în conformitate cu destinația acestora. Consimțămîntul părinților la adopție poate fi dat pentru un adoptator concret sau fără a fi indicat adoptatorul.
În cazurile când minorul se află sub tutelă, pentru adopția lui se cere consimțămîntul tutorelui (curatorului), exprimat în formă scrisă. Dacă părinții minorului, aflat sub tutelă, trăiesc și sânt îndreptățiți de lege să-și dea consimțămîntul pentru adopție, atunci se cere și consimțămîntul lor.
În mod excepțional, instanța de judecată poate să nu țină seama de refuzul părinților biologici sau, după caz, de cel al tutorelui sau curatorului de a consimți la adopția copilului dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțămîntul la adopție, iar instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, motivând expres acest fapt în hotărârea judecătorească [2].
Părinții biologici pot revoca consimțămîntul lor la adopție până la pronunțarea hotărârii judecătorești privind încuviințarea adopției.
În cazul inițierii procedurilor de repunere în drepturile părintești sau al depunerii cererii de revocare a consimțământului de către părinții biologici, procesul de potrivire a adoptatorului și de încredințare a copilului se suspendă până la soluționarea acestor probleme [22, p.1014]
2.EVIDENȚIEREA OBLIGAȚIILOR ÎN CADRUL PROCEDURII ADOPȚIEI ȘI DUPĂ FINALIZAREA ACESTEIA
2.1 Relatarea speței studiate
La 27.02.2014 G.V și G.N s-au adresat cu o cerere cu privire la adopția copiilor minori B.N. și B.I [f. nr.2-3 din Anexa A]. În motivarea cererii G.V și G.N au indicat că au încheiat oficial căsătoria pe 27.01.2004, însă sunt împreună ca un cuplu din anul 2000. Menționează că sunt cetățeni activi, sunt angajați în câmpul muncii și au un venit stabil. Condițiile materiale și financiare G.V și G.N le caracterizează ca fiind unele bune, dispunând de locuință proprie, care le aparține cu drept de proprietate [f. nr. 34-35 din Anexa A], amenajată cu tot necesarul pentru un trai decent. Mai mult ca atât G.V și G.N dispun de cote de teren arabil, care le aduce un venit stabil.
Un alt argument în susținerea cererii depuse este faptul, ca în anul 2013 G.V și G.N au adoptat un copil rămas fără ocrotire părintească.
Luând în considerație starea material-financiară bună si dorința copilului adoptat G.K. de a avea o soră, G.V și G.N au hotărât să purceadă repetat la procedeul adopției. În confirmarea acestui fapt, soților G.V și G.N ia fost eliberat Atestatul nr.7 [f. nr.4 din Anexa A], în conformitate cu art.17 al Legii 99/2010, care confirmă faptul că aceștia sunt apți de adopta încă unul sau doi copii.
Astfel, soții G.V și G.N, au fost chemați la Comisia Specializată în domeniul Adopției din cadrul Direcției Municipale pentru Protecția Drepturilor copilului, unde le-a fost propuși spre potrivire, conform art. 27 al Legii 99/2010, copii-frați B.N. și B.I., părinții cărora au fost lipsiți de drepturi părintești. Soții G.V și G.N au fost informați în detalii despre starea de sănătate și statutul social al copiilor.
În temeiul art. 29 al Legii 99/2010, Direcția Municipală pentru Protecția Drepturilor Copilului mun. Chișinău a emis o decizie, în baza căreia, soților G.V și G.N le-au fost încredințați copii B.N. și B.I. pe un termen de trei luni [f. nr.51-52 din Anexa A]. Direcția Asistență Socială și Protecția Familiei a monitorizat evoluția copiilor și relațiile dintre soți și copii pe toată perioada respectivă, întocmind rapoarte lunare în acest sens [f. nr. 53-57 din Anexa A].
În baza acestor rapoarte la încheierea procesului de potrivire a adoptatorului, după îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 16–29, autoritatea teritorială de la domiciliul copilului a explicat soților G.V și G.N dreptul de a depune cerere de încuviințare a adopției în instanța de judecată competent și în avizul privind adopția a indicat faptul că aceștia sunt potriviți cu copii B.N. și B.I.
Soții G.V și G.N au indicat că sunt conștienți, că după încuviințarea adopției copii obțin aceleași drepturi ca copii biologici în familie și că sunt pregătiți să-ți execute drepturile și obligațiile părintești.
Temeiurile legale invocate a cererii cu privire la adopția copiilor minori sunt următoarele:
Legea nr.99/2010 cu privire la statutul juridic al adopției;
Legea nr.338/1994 cu privire la drepturile copilului;
Art. 286-288, 291 a Codului de Procedură Civilă;
La cererea cu privire la adopția copiilor minori au fost anexate toate documentele necesare prevăzute de art. 288 CPC RM și anume:
atestatul de adoptator [f. nr.51 Din Anexa A];
copia de pe actul de identitate a ambilor soți [f. nr. 52-55 Din Anexa A];
copia de pe certificatul de naștere a ambilor soți [f. nr. 57 Din Anexa A];
copia de pe certificatul de căsătorie [f. nr. 56 Din Anexa A];
certificatul de la locul de muncă privind funcția deținută și cuantumul salariului [f. nr.73-75, 77 Din Anexa A]
copia autentificată de pe actul ce confirmă dreptul de proprietate sau dreptul de folosință a unui spațiu locativ [f. nr. 81-82 Din Anexa A];
cazierul judiciar a ambilor soți [f. nr. 71-72 Din Anexa A];
certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de instituția medicală din raza domiciliului acestuia a ambilor soți [f. nr. 59-70 Din Anexa A];
datele biografice ale ambilor soți [f. nr. 79-80 Din Anexa A];
alte documente relevante.
Reieșind din documentele prezentate instanței familia G.V și G.N se caracterizează pozitiv din mai multe aspecte. Aceștia corespund condițiilor de fond ale adopției. Interesele copiilor ce țin de sănătate psihică și fizică, sunt protejate prin situația material-financiară a familiei. Prin aceasta se subînțelege că copiii sunt asigurați cu loc de trai, cu alimentare, îmbrăcăminte, jucării adecvate vârstei, cu studii, ajutor medical etc. Interesele copiilor ce țin de dezvoltarea spirituală, sunt condiționate de faptul că în familia G.V și G.N sunt deja create închipuiri despre moralitate, cultură, religie, în baza acestora fiind creată imaginea concretă a vieții. Mai mult ca atât, familia G.V și G.N a mai adoptat anterior un copil. Așadar, aprecierea instanței a fost într-o mare măsură – formală. Aceasta fiind evidentă, reieșind din conținutul speței analizate.
2.2 Analiza speței din punct de vedere legal și doctrinar
Cadrul legal
Alături de îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor, pentru valabilitatea adopției se cer întrunite și câteva condiții de formă. Conform art. 331 CPC (în redacția Legii nr.155 din 05.07.2012, în vigoare din 01.12.2012), art. 286 CPC, la cererea G.V și G.N care au solicitat adopția (adoptatori), instanța de judecată de la domiciliul (locul de aflare) copiilor adoptabili B.N. și B.I. a intentat procesul civil privind încuviințarea adopției naționale. Persoanele respective vor avea calitatea procesuală de petiționari.
Se va reține că anterior depunerii cererii de încuviințare a adopției naționale în instanța de judecată, prin prisma art.18 alin. (2) din Legea privind regimul juridic al adopției, care stipulează că nu poate adopta persoana care nu a primit atestat de adoptator și nu a fost luată la evidență în conformitate cu art.17 al aceleași legi, este necesară depunerea cererii privind adopția în autoritățile competente în domeniul adopției. Unele excepții de la această normă sânt prevăzute la alin. (3) al art. 18 al acestei legi, care prevede că, prin derogare de la alin.(2) al acestui articol, luarea la evidență a adoptatorului nu este o condiție a adopției în cazul adopției copilului de către soțul sau soția părintelui biologic sau părintelui adoptiv al copilului și în cazul adopției copilului care a dobândit capacitate deplină de exercițiu până la împlinirea vârstei de 18 ani. Potrivit art. 13 alin. (2) și art. 34 alin. (3) din legea menționată, drept confirmare a depunerii cererii de adopție și a actelor care urmează a fi anexate, soților G.V și G.N li s-a eliberat certificat.
Conform art. 290 CPC în cadrul pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, judecătorul a emis o încheiere prin care copiile de pe cererea de încuviințare a adopției și de pe actele anexate se expediază autorității teritoriale cu atribuții în domeniul adopției în a cărei rază domiciliază copilul, împreună cu solicitarea avizului privind adopția și a dosarului copilului. Prin încheiere, procesul se suspendă până la primirea avizului și dosarului copilului de la autoritatea teritorială. După primirea documentelor solicitate, instanța a dispus, printr-o încheiere, reluarea procesului, stabilind data examinării cauzei în ședința de judecată, citarea participanților la proces, inclusiv a autorității teritoriale cu atribuții în domeniul adopției.
În cadrul primei ședinței au fost identificați petiționarii, acestora fiind adresate întrebări atât de la instanță, cât și de la procuror și de la reprezentantul Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului Botanica. Conform art. 222 CPC instanța de judecată a cercetat toate înscrisurile din dosar, în mare parte cercetând documentele depuse de petiționari care îi caracterizează. Pe marginea acestor înscrisuri au fost adresate unele întrebări în ceia ce privește concretizarea unor moment biografice.
În cadrul celei dea doua ședință, conform art. 233 CPC s-au ascultat susținerile verbale. Petiționarii G.V și G.N. au solicitat admiterea integral a acțiunii, încuviințarea adopției și înscrierea acestora în certificatele de naștere a copiilor B.N. și B.I. în calitate de părinți. Procurorul și reprezentantul Direcției pentru protecția Drepturilor Copilului Botanica și-au expus concluziile și au declarat că nu sunt împotriva încuviințării adopției. Conform art.236 instanța s-a retras în camera de deliberare, a adoptat și a pronunțat hotărârea. Potrivit art. 23 alin. (9) CPC, hotărârea judecătorească în cazul desfășurării procesului în ședință secretă, inclusiv în cazul adopției, s-a pronunțat în ședință publică.
Cadrul doctrinar
Petiționarii G.V și G.N. după exprimarea consimțămîntului de a înfia unul sau mai mulți copii, au fost luați la evidență de către autoritatea tutelară, dacă s-a constatat existența condițiilor materiale și a garanțiilor morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. Evidența copiilor care sânt lipsiți de grija părintească și, în particular, a celor care pot fi propuși spre adopție, cât și a persoanelor care doresc să adopte copii se ține de către autoritățile tutelare la nivel local unde și s-au adresat petiționarii sau de către Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei la nivel republican. Baza datelor unice privind copiii care pot fi adoptați și persoanelor care doresc să primească în familia lor unul sau mai mulți copii pentru educare și întreținere facilitează procesul de a alege familia potrivită pentru fiecare copil concret. Petiționarii G.V și G.N. au fost incluși în această bază de date. Informația documentată privind copiii care pot fi adoptați este deschisă și accesul la ea este liber pentru persoanele care solicită adopția. În ce privește informația despre persoanele care doresc să adopte, trebuie de menționat că aceasta este confidențială și este ocrotită de lege.
Dorința persoanelor G.V și G.N. de a adopta este un element al capacității juridice familiale și poate fi realizat de către orice persoană care corespunde cerințelor legii privitor la adopție. Ea se manifestă printr-o cerere scrisă de acești și depusă la autoritatea tutelară de la domiciliul copilului sau al solicitantului. În ultimul caz, de regulă, copilul locuiește deja în familia viitorilor adoptatori. La cerere se anexează actele necesare.
După ce persoana care dorește să adopte copilul a depus cerere la autoritatea teritorială în a cărei rază își are domiciliul, aceasta din urmă evaluează corespunderea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului necesităților de dezvoltare a copilului, conform Regulamentului privind procedura de evaluare a garanțiilor morale și condițiilor materiale ale solicitanților pentru adopție, aprobat prin Ordinul Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei, întocmind un raport de evaluare [f. nr. 100-102 din Anexa A].
În baza rezultatelor evaluării, autoritatea teritorială a emis o decizie privind eliberarea atestatului de adoptator [f. nr. 4dinAnexa A]. În cazul eliberării atestatului, autoritatea teritorială decide luarea la evidență a adoptatorului. Atestatul de adoptator se eliberează în termen de o lună de la data depunerii cererii de adopție. În cazul necesității unei evaluări suplimentare, acest termen poate fi prelungit, ca excepție, până la 3 luni, procedeu care nu a fost efectuat din motivul lipsei necesității acestuia.
După ce candidatul la adopție a primit atestatul de adoptator, autoritatea tutelară le-a propus copiii selectați și începe procedura de potrivire a acestora. Dacă potrivirea adoptatorului cu copilul a avut loc autoritatea tutelară îl încredințează adoptatorului pentru o perioadă de 90 de zile emițând în acest sens o decizie [f. nr. 98-99 din Anexa A].
Se reține că perioada de încredințare a copilului în vederea adopției se prelungește de drept la depunerea cererii de încuviințare a adopției[f. nr. 49-50 din Anexa A] în instanța de judecată până la soluționarea cererii prin hotărâre judecătorească irevocabilă [f. nr. 107 din Anexa A].
2.3 Analiza obligațiilor adoptatorilor
Obligațiile părinților adoptivi sunt egalate cu drepturile și obligațiile părinților biologici, odată ce a rămas irevocabilă hotărârea privind adopția copilului.
Necotând la acest fapt, drepturile și obligațiile părinților adoptivi sunt la număr mai multe. Acestea pot fi împărțite în următoarele categorii:
Drepturi și obligații potențialelor adoptatori
Drepturi și obligații în proces de potrivire cu copilul
Drepturi și obligații după finalizarea procedeului de adopție
Prima categorie include în sine în mare măsură obligațiile de respectare a condițiilor de fond al adopției prevăzute de art. 10, 12 al Legii 99/2010, obligațiile de evitare a interdicțiilor prevăzute de art.11-12 al Legii 99/2010.
Așadar la această etapă procedeului complex al adopției putem enumera următoarele obligații al părinților adoptivi:
Obligația de a trece control medical cu obținerea certificatului medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat în modul stabilit de Ministerul Sănătății, în care se indică aptitudinea de a adopta din punct de vedere medical; (art. 15 alin. g) al Legii 99/2010)
Obligația de a prezenta documente permise de lege care atestă respectarea garanțiilor morale și condițiilor materiale necesare adopției, la solicitarea organului teritorial care a primit cererea;
Obligația de a adopta copii doar cu existența Atestatului de Adoptator și cu punerea la evidența în conformitate cu art. 17 al Legii 99/2010 (excepție fiind conținutul art. 18 alin. 3, si anume în cazul adopției copilului de către soțul sau soția părintelui biologic sau părintelui adoptiv al copilului și în cazul adopției copilului care a dobândit capacitate deplină de exercițiu până la împlinirea vârstei de 18 ani – luarea la evidență nefiind necesară);
Obligația părinților de a solicita potrivirea / adopția copilului care a obținut statutul copilului adoptabil. Solicitarea potrivirii / adopției, copilului în numele căruia nu s-au epuizat toate căile de reintegrare în familia biologică, este imposibilă. (art. 20 al Legii 99/2010);
Obligația părinților adoptivi de a-și expune consimțămîntul la adopție în scris, autentificat de autoritatea teritorială de la domiciliul copilului.
Cea de a doua categorie a obligațiilor părinților adoptivi include obligațiile atât morale, cât și legale prevăzute de procedura de potrivire a copilului.
La această categorie putem atribui următoarele obligații:
Obligația părinților adoptivi de a se prezenta, după primirea permisului de vizită, în locul stabilit de autoritatea teritorială de la locul domiciliului copilului;
Obligația părinților adoptivi pe durata încredințării copilului de îngrijire și de educare a copilului, cu excepția încheierii de acte juridice;
Obligația părinților adoptivi pe durata încredințării copilului să acționeze doar în baza interesului superior al copilului.
A treia categorie de obligații a părinților adoptivi își are efectele sale doar după finalizarea procesului adopției. În această categorie de obligații intră atât obligațiile în calitate de părinți biologici, cât și unele drepturi și obligații specifice.
Așadar enumerăm următoarele:
Părinții sânt obligați să-și întrețină copiii minori și copiii majori inapți de muncă care necesită sprijin material (art. 74 alin.1 Codul Familiei R.Moldova);
Părinții au dreptul și sânt obligați să-și educe copiii conform propriilor convingeri, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separate (art. 60 alin.1 Codul Familiei R.Moldova);
Părinții sânt obligați să asigure frecventarea de către copil a școlii până la sfârșitul anului de învățămînt în care acesta atinge vârsta de 16 ani (art. 60 alin.3 Codul Familiei R.Moldova)
Părinții sânt obligați să excludă din metodele de educație comportamentul abuziv, insultele și maltratările de orice fel, discriminarea, violența psihică și fizică, aplicarea pedepselor corporale antrenarea în acțiuni criminale, inițierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea substanțelor stupefiante și psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, cerșitul și alte acte ilicite (art. 62 alin.2 Codul Familiei R.Moldova);
Părintele care locuiește împreună cu copilul (în cazul divorțului părinților adoptivi) este obligat să asigure contactul dintre copil și celălalt părinte care locuiește separat, cu excepția cazurilor când comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol pentru starea lui fizică și psihică (art. 64 alin.1 Codul Familiei R.Moldova);
Dreptul și obligația de a-și reprezenta copilul (art.53 alin.2 Codul Familiei R.Moldova);
2.4 Concluziile referitor la soluția adoptată de către instanță
În cadrul speței supuse studiului, instanța a admis integral cererea privind adopția copiilor minori depusă de G.V și G.N. Hotărârea instanței s-a bazat în mare parte pe faptul că soții G.V și G.N au mai avut de afacere cu procedura de adopție și inspiră încredere organelor competente.
Un alt criteriu în favoarea soților G.V și G.N ar fi starea lor material-financiară bună, care ar facilita dezvoltarea copiilor minori fără ca aceștia să simtă necesitate. Pe de altă parte, părinții adoptivi se bucură cu un statut social înalt, unul fiind primar al localității unde locuiesc, iar altul fiind pedagog, lucrând la grădinița din localitate.
Instanța a procedat în felul respectiv, fiindcă G.V și G.N corespund tuturor cerințelor și condițiilor ale adopției, nu au fost stabilite careva impedimente pentru finisarea acestui procedeu, organul de protecție a drepturilor copilului nu a stabilit circumstanțe care ar îngreuna procesul.
Circumstanțele care ar îngreuna finisarea procesului de adopție sunt orice încălcare a condițiilor de fond, precum și necorespunderea unor acte necesare de a fi prezentate cu situația reală.
În cadrul ședinței de judecată procurorul poate efectua controlul actelor prezentate, spre exemplu controlul valabilității cazierului judiciar.
Din conținutul rapoartelor efectuate de DAPF în scopul evaluării copiilor, reiasă că, copii se simt foarte bine în familia G.V și G.N., s-au atașat mult de aceștia, sunt mereu îngrijiți și ascultători. S-a menționat faptul că în scopul acceptării copiilor minori B.N. și B.I. de către copilul G.K, s-a depus eforturi mari și multă răbdare din partea părinților. Mai mult ca atât se lucrează mult la compartimentul „concurenței” dintre G.K. și B.N. În acest sens părinții au consultat specialiști, pentru a depăși această situație de criză. Cu timpul B.N. și B.I. s/au deprins de G.K. și se comportă ca frații. Tot din conținutul rapoartelor reiese că nu se face diferența din cei trei copii. Aceștia s-au integrat în colectivul de copii la grădiniță.
Dat fiind faptul că prin procedeul adopției se urmărește în primul rând satisfacerea intereselor copiilor și nu doleanța părinților de a avea copii, în cadrul speței studiate, luând în considerație toate cercetările organelor de protecție a drepturilor copilului, efectuate în sensul stabilirii satisfacerii acestor interese, s-a ajuns la concluzia că copii B.N. și B.I. vor avea toate condițiile (materiale, financiare, sociale, culturale) pentru respectarea intereselor acestora.
Concluzie
Prin cele relatate observăm că obligațiile părinților adoptivi sunt mult mai complexe decât obligațiile unor părinți biologici. Acest fapt se probează începând cu cerințele aspre solicitate de la potențialii părinți (cerințe formale și cerințe materiale) și terminând cu cerințele perioadei post-adoptive. Speța studiată ne-a relatat procedura de adopție cea mai simplă (ideală), deoarece petiționarii G.V și G.N. au avut tot necesarul pentru a adopta un copil și un alt factor decizional, faptul că au mai adoptat anterior un copil. În cazurile cu familii care au un statut social nu într-atât de înalt ca la G.V și G.N. și în cazurile când se adoptă pentru prima data, procedura este mai complicată. Complicitatea acesteia constă într-un control mai minuțios de către autoritățile tutelare și de o procedură de judecată mai durabilă, dat fiind faptul că atât procurorul cât și autoritatea de protecție a drepturilor copilului v-a cerceta cazul mai atent.
3. ADOPȚIA – DREPT COMPARAT.
3.1. Analiza comparativă a instituției adopției prin prisma legislațiilor altor state
Legislațiile naționale ale statelor lumii comportă diferite atitudini în legătură cu adopția[2]. Diversitățile respective există dim motivultradițiilor familiale, concepțiilor religioase, istorie, contextul social și politic al acelor state, cum ar fi, impunerea potențialilor adoptatori să aibăaceiași rasă sau/și religie cu cea a copilului adoptat. Recent însă legalitatea unor astfel de restricții a fost pusă serios sub semnul întrebării[3].
Legislațiile altor state în domeniu ce a servit drept obiect al acestei lucrări, califică diferit adopția ca instituție juridică. Așadar, în următoarele state: Germania, Austria, Spania, Franța, Portugalia etc., adopția este calificată ca o instituție a dreptului substanțial, fie a dreptului civil, ca act de stare civilă, fie a dreptului familiei iar în state ca: Anglia, Suedia, Italia etc., adopția este calificată ca o instituție în care prevalează aspectele de drept procesual civil, fiind în esență un act de autoritate.
Există cazuri când statul solicită instituirea vizei de reședință a adoptatorilor în mod obligatoriu în acea țară pe durata desfășurării procesului de adopție internațională (Grecia, Spania). În alte cazuri un element distinctiv al adopției internaționale, este interzicerea adoptării copiilor decât cu nevoi speciale, cu handicap, sau mai mulțifrați deodată, aceasta datorită numărului mic de copii adoptabili în tara lor de origine.
Privind din punct de vedere comparativ asupra legislației europene, reflectăm coexistența a două sisteme privind procedura adopției: adopția judiciară (Republica Moldova, Germania, Anglia, Olanda, Franța, Elveția, Italia, Portugalia) care începe printr-o cerere a adoptatorului adresată instanței competente. Hotărârea prin care se încuviințeazăadopția este menționată într-un registru de stare civilă și adopția contractuală (Austria, Spania, Belgia) în baza căreia adopția este considerată un contract încheiat între două părți (adaptator și adoptat sau reprezentantul legal al acestuia din urmă dacă este minor). Efectele acestui contract sunt stabilite expres de lege. Odată semnat, contractul de adopție nu se supune rezilierii unilaterale. În Spania, deși adopția este considerată un act de natură contractuală, procedura presupune o etapă notarială, în care se întocmește actul de adopție.
Alte state impun potențialiloradoptatori plata unor taxe de adopție, unele din ele foarte mari, altele nu impun decât plata cheltuielilor făcute cu taxele notariale, ale traducătorilor, onorariile avocaților. În unele state adopția internațională poate fi revocată (Nigeria, Tunisia).
Adopția este în unele țări realizată în forma unui contract (China, Etiopia, Austria), sau a unui act administrativ (Vietnam, Guatemala, Ungaria),în altele se încuviințează prin hotărârea instanței de judecată (Slovacia, Rusia, Ucraina, Tunisia ).În cazul special, în Bulgaria, adopțiile se încheiau prin negocierea familiei adoptive cu directorii de orfelinate (cu ceva timp în urmă).
Interdicția de a adopta se reflectă în legislația din Olanda, conform căreiabunicii nu pot adopta proprii nepoți și nu pot adoptapersoanele cărora legea nu le permite să se căsătorească,în Germania un copil nu poate fi adoptat de către părinții legali, în Austria nu pot adopta administratorii fiduciari a proprietății copilului, cuplurile de același sex și persoanele care au depus un jurământ de celibat.
Privind consimțământului copilului la adopție în sensul vârstei de la care acesta este luat în considerare variază de la 12 ani (Olanda, Danemarca) la 14 ani (Germania), sau este luat în cazul în care este capabil să ia în considerare consecințele adopției (Cehia), iar în Italia este ascultat și copilul ce are sub 12 ani în funcție de capacitatea lui de discernământ.
Pot adopta în general persoanele căsătorite (în Italia trebuie să fie căsătorite de cel puțin 3 ani), dar și persoanele singure.
În Irlanda soțul/soția poate adopta doar cu consimțământul celuilalt soț, cu excepția cazului în care locuiesc separat, în cazul Germaniei persoana căsătorită poate adopta desinestătător dacă unul din soți este incapabil să adopte sau are sub 21 de ani.
Majoritateastatelor susmenționate au în legislație prevederi care impun într-o oarecare măsură evaluarea potențialilor adoptatori. În alte state în evaluărea stării de sănătate este una riguroasă, fiind efectuată o evaluare foarte detaliată, nu numai un certificat care să demonstreze în general starea de sănătate a potențialilor adoptatori. Etapa de stabilire a compatibilității copilului cu părinții adoptivi apare clar în câteva state în privința adopției interne (Italia, Marea Britanie, Germania). Plasamentul copilului în vederea adopției variază de la 3 luni în Cehia, Marea Britanie, la 6 luni în Irlanda, 1 an în Olanda, 3 ani în Italia în cazul persoanelor singure.
Pentru o mai justă percepere a procedurii adopției, atât a celei naționale cât și a celei internaționale, analiza a fost făcută divizând statele în câteva grupuri: SUA și Canada, țări ale U.E., țări care nu sunt membre ale U.E., țări din Asia, Africa și America.
3.2. Adopția în țările Uniunii europene.
În Franța[28] în perioada ultimilor 24 de ani s-a mărit de 4 ori numărul adopțiilor internaționale. În anul 2003 practic 4000 de copii au fost adoptați în Franța din 70 de țări diferite.
Adopția a fost recunoscută în Franța încă înainte de revoluție. Legile referitoare la adopție au fost incluse în legile civile prin decretul Adunării Naționale (L' Assemblée Nationale) la data de 18 ianuarie 1791. Abia mai târziu, în 25 ianuarie 1973 s-au luat unele măsuri legislative importante, de exemplu s-a decis ca adoptații să vină la succesiunea părinților adoptatori. Codul lui Napoleon a fost cel care a stabilit condițiile, formele și efectele adopției.
În anul 1995 Franța a aderat la Convenția de la Haga, dar necotând la acest fapt doctrinarii francezi [22.2, pag. 1131] au considerat că această Convenție nu soluționează neînțelegerile care pot isca între legislația statului adoptatului și cea ale statului adoptatorului. Legea din 6 februarie 2001 a avut scopul de a îngloba instituția adopției în Codul civil. Astfel, art. 370-3 precizează legea aplicabilă condițiilor de adopție. Acestea sunt reflectate în principiu la legea națională a adoptatorului sau în cazul adopției făcută de doi soți la legea care guvernează efectele căsătoriei lor. Dacă legea adoptatului interzice instituția adopției, minorul nu poate fi adoptat cu excepția cazului dacă copilul s-a născut sau domiciliază în Franța. Art. 370-5 se referă la efectele adopției declarată în străinătate.
Reforma dreptului francez în privința adopției internaționale a avut loc prin Legea din 24 aprilie 2003, pentru a fi în concordanță cu prevederile Convenției de la Haga. Instituția adopției a trecut de la natura contractuală la cea judiciară. Legea cere ca adopția să fie făcută pentru motive întemeiate („de juste motifs")[22.3, pag. 538]. Judecătorul va verifica nu numai ca adopția să fie conformă legii ci și dacă este respectat interesul superior al copilului și drepturile sale fundamentale.
Un copil francez nu poate fi adoptat decât începând cu vârsta de 3 luni până la 15 ani.
L´Aide Sociale a l´ Enfance încredințează copilul în plasament o perioadă minimă de 6 luni înaintea finalității adopției.
Pentru a adopta mai mulți copii (frați și surori) sau un copil cu handicap este necesar de la potențialii părinți o motivare și probare a faptului că vor menține această situație pe o perioadă foarte mare de timp. Cetățenii francezi sunt sfătuiți să adopte mai ales din țări semnatare a Convenției de la Haga.
Legislația în Franța distinge două feluri al adopției internaționale: cu ajutorul unui organism autorizat în Franța sau adopția individuală. În cadrul primei metode, aceste organizații autorizate care sunt mai experimentate se ocupă de colectarea datelor necesare și trimiterea acestora în țara de origine a copilului. Cea de a doua cale este mult mai dificilă, în special dacă copilul care urmează a fi adoptat domiciliază într-un stat care nu este parte la Convenția de la Haga, pentru că trebuie să se adreseze direct orfelinatului sau unui avocat.
În Franța adopția este valabilă după încuviințarea acesteia de către instanța de judecată, mai mult ca atît aceasta estecu titlul gratuit.
Cerințele cele mai importante constau în faptul că potențialii adoptatori trebuie să fie căsătoriți cel puțin 2 ani și să aibă vîrsta nu mai mică de 28 ani. O persoană singură poate adopta decât dacă are peste 28 de ani. Nu există limită minimă de vârstă dacă un soț adoptă copilul celuilalt soț. Limită maximă de vârstă de legislația Franceză nu se prevede și să prezumă că nu există. Diferența pozitivă între părinți și copil trebuie să fie de cel puțin 15 ani (10 ani dacă adoptă copilul celuilalt soț). Procesul adopției internaționale din Franța este lent și se întinde pe durata a câțiva ani[34].
În Italia se ocupă de realizarea adopției la nivel judiciar tribunalele locale de minori (City Juvenile Courts), iar la nivel administrativ serviciile sociale publice și organismele private.
Cadrul legal ce vizează adopțiile în Italia sunt Legea 184 din 4 mai 1983 modificată de Legea 149 din 28 martie 2001 (Disciplina dell'adozione a dell'affidamento dei minori), Decretul 492 din 01.12.1999 (Decreto del Presidente della Republica – Regolamento recante norme per la constituzione, l'organizzazione e il funzionamento della commissione per le adozioni internazionali), Legea 476 din 1998.
Comisia pentru adopții internaționale este instituția centrală responsabilă de aplicarea Convenției de la Haga (Commissione per le Adozioni Internazionali – Autorita Centrale per la Convenzione de L'Aja del 20.05.1993).
În anul 2001 la nivelul Ministerului Justiției după reforma legislației cu privire la aopție a fost creată o bază de date care conține informații despre copiii adoptabili și despre potențialii adoptatori[35].
Copilul este adoptabil dacă are sub 18 ani. Sunt pasibili să fie adoptați copiii care nu au o sentință judecătorească de declarare a adoptabilității doar în cazul cînd sunt rude cu copilul sau părinții până la gradul IV inclusiv sau dacă au avut o relație îndelungată cu aceștia, dacă soțul adoptă copilul natural sau adoptat al celuilalt soț și când plasamentul pre-adopție se dovedește imposibil. Vîrsta părinților trebuie să fie între18-45 de ani (de exemplu dacă mama are 49 de ani iar tatăl 54, aceștia nu pot adopta decât un copil cu vârsta mai mare de 4 ani. Condiția vârstei este impusă pentru a asigura copilului adoptat condiții similare cu cele ale unei familii naturale. Pot adopta numai cuplurile căsătorite de cel puțin 3 ani și trebuie să-și stabilească viza de reședință în Italia. De asemenea, cuplul nu trebuie să aibă în curs de derulare nici un fel de acțiune de separare legală.
Declarația pentru adopție trebuie să fie însoțită de: dovada situației economice, certificatele medicale eliberate de medicul de familie, cazierele judiciare, actele de naștere acte notariale sau declarații care să ateste că nu trăiesc separat.
Procedura de adopție în Italia durează aproximativ 3 ani și costă în jur de 5000 euro (după datele din 2006). Potențialii adoptatori trebuie să depună o cerere numită „Dichiarazione alla Disponibilita per l´ Adozione" la Tribunalul de minori în a cărui jurisdicție își stabilesc rezidența.
Anume acest Tribunal va alege copilul care se potrivește cel mai bine dorințelor cuplului bazându-se pe informațiile primite de la părinți. Copilul se încredințează părinților pentru o perioadă de un an. Acest termen de plasament poate fi prelungit sau la solicitarea adoptatorilor sau de către instanță din oficiu cu încă un an. În această perioadă Tribunalul monitorizează și oferă suport părinților adoptivi. La finalul anului Tribunalul printr-un act de dispoziție confirmă sau revocă adopția. Consimțământul copilului în vederea plasamentului anterior adopției se ia în considerație dacă acesta a împlinit 14 ani. Instanța de judecată va monitoriza plasamentul prin intermediul serviciilor sociale. La fel instanța poate cere implicarea serviciilor de asistență socială să asiste și să evalueze părinții, să-i raporteze cele observate. Aceste servicii sociale verifică situația economică a părinților, starea lor de sănătate, mediul social și motivația lor la adopție. Evaluarea trebuie finalizată în 120 de zile cu posibilitatea de prelungire pentru motive întemeiate încă 120 de zile. Părinții pot fi evaluați de către un judecător sau o echipă de specialitate sau să le fie oferite informații suplimentare, în cazul cînd instanța consideră acest fapt necesar.
Accesul la informațiile cu privire la originea copilului adoptat și identitatea părinților biologici sunt disponibile pentru acesta doar după împlinirea vârstei de 25 de ani, cu excepția cazului când dezvoltarea sa psihică sau fizică este afectată din cauza lipsei acestor informații, vîrsta minimă fiind de 18 ani. Doar instanța în exclusivitate poate autoriza accesul la aceste informații. Transmiterea acestor informații fără autorizarea instanței este pedepsită penal.
Art. 250 din Codul civil prevede că o femeie are posibilitatea de a nu-și recunoaște copilul, solicitând spitalului să-i păstreze anonimatul în momentul nașterii.
Italia a aderat la Convenția de la Haga la 31 decembrie 1998, prin această aderare modificând Legea din 4 mai 1983. În spiritul Convenției de la Haga în legea italiană se precizează principiul subsidiarității adopției internaționale.
Cadrul legal în materia adopției în Germania constă în Codul civil, Legea privind intermedierea adopției din 1989 modificată în 2001 și Legea privind procedura necontencioasă.
Nu există o instituție centrală care arreglementa adopția, aceasta se poate face doar prin biroul pentru tineri „Jugendamt" care are lista copiilor adoptabili din acel oraș în care este situată și este în măsură să asiste și să pună la punct detaliile legale legate de adopție. Există totuși unele agenții independente care sunt o punte între părinții biologici și cei adoptatori.
La nivel administrativ există servicii sociale publice și organisme private, iar la nivel judiciar există instanțe pentru cauze de tutelă pe lângă judecătorii.
Unica condiție ce ține de vîrsta potențialilor adoptatori, în Germania, să aibă peste 25 de ani. Nu este impusă o diferență de vârstă între copil și părinții adoptatori. De către ungrup de lucru al autorităților de tineret a fost realizatun „Ghid privind problematica adopției" care nu este obligatoriu dar are o mare influență din punct de vedere practic în Germania[35]. Acest ghid recomandă ca diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator să nu fie mai mare de 40 de ani. Cerințele legislației germanesunt: părinții adoptivi să fie căsătoriți, heterosexuali, în cazuri rare acceptându-se și cererea unor persoane necăsătorite. Un copil nu poate fi adoptat de părinții săi legali cu excepția mamei biologice, cea care a donat ovulul și a tatălui biologic al copilului care nu este soțul mamei.
Copilul adoptabil trebuie să aibă cel puțin 8 săptămâni. Se poate adopta și persoana majoră doar dacă se justifică din punct de vedere moral.
Cererea de încuviințarea adopției trebuie depusă prin intermediul unui notar public, iar subiecțiiacestei înțelegeri legalevor fi persoanele care doresc să adopte, copilul (dacă acesta are mai mult de 14 ani) sau reprezentantul legal al copilului (dacă acesta are mai puțin de 14 ani) și părinții biologici. În unele cazuri, când copilul poate fi serios afectat, organismul legal are încuviințează adopția poate refuza prezența unuia sau a ambilor părinți biologici.
În cazul persoanei căsătorite care adoptă singură este impus de legislațieacordul soțului sau soției. La fel este necesar consimțământul soțului în cazul când o persoană majoră căsătorită este adoptată. Consimțământul exprimat printr-un act notarial este valabildoar dacă este omologat de instanța de judecată. Nu poate fi revocat decât consimțământul copilului ce a împlinit 14 ani. Orice consimțământîși pierde validitatea dacă instanța nu admite cererea de adopție sau a retras-o.
Cererea de adopție se procesează fie la serviciul de adopție al unui oficiu pentru tineret unde domiciliază potențialul solicitant fie de către un liber profesionist recunoscut. Capacitatea persoanelor de a adopta („suitability” – potrivire) se determină referinsu-se la stabilitatea relației, concepțiile privind educarea și disciplinarea copilului sau motivația de a adopta, vârstă, sănătate sau condiții de locuit.
Procedura de potrivire constă în încredințarea copilului adoptabil pentru un termen de probă familiei care dorește să adopte. Nu se prevede de legislație carevalimităriasupra durabilității acestei perioade. În cazul cînd adoptatul și adoptatorul au gradul 3 de rudenie necesitatea acordării perioadei de încredințaredispare. Actul care certifică încuviințarea adopției este eliberat de curtea competentă pe baza aplicației persoanelor care doresc să adopte. Curtea va audia și agenția implicată în procesul de adopție.
Ca efecte ale adopției în Germania, copilul va primi numele părinților adoptatori ca nume de naștere și va deveni cetățean german dacă adoptatorii sunt germani. Dacă un copil care are cetățenia germană este adoptat cu toate efectele după legislația germană își va pierde propria cetățenie, conform art. 27 din Legea cetățeniei.
Au acces la dosarul de adopție atât autoritățile, adoptatorii, părinții adoptatorilor, reprezentantul legal al copilului cât și persoana adoptată care are peste 16 ani. Pentru posibilitatea de a fi făcută public informația privind faptul că un copil a fost adoptat este necesar consimțământul părinților adoptatori sau a celui adoptat. Persoanele care au adoptat un copil pot beneficia de un concediu parental indiferent soț sau soție (cu o îndemnizație corespunzătoare) de educație de 3 ani și numai dacă adoptatul nu a atins vârsta de 8 ani.
Orice tentativă a intermedia o adopție contra obținerii de beneficii de orice fel se echivalează cu infracțiunea de trafic de copii, persoanele implicate primind o pedeapsă cu închisoare până la 10 ani sau amendă în funcție de gravitate.
În Danemarca adopția este reglementată prin Legea adopției din 1972 modificată în 2004. Ministerul pentru Familie și Afacerile Consumatorului stabilește regulile privind adopția. La nivel local responsabilitatea în materia adopției le revine Departamentelor guvernamentale (statsamtet) care emit decretele de încuviințare a adopției și comisiile mixte stabilite la nivelul fiecărui județ care aprobă potențialii adoptatori. La nivel central adopția e de competența Ministerului pentru Familie în cadrul căruia există Departamentul de afaceri familiale și o comisie națională pentru adopții (The Danish National Board for Adoption).
Legislația daneză, la fel că și majoritatea legislațiilor europene, impune vîrsta adoptatului să fie sub 18 ani, fiind necesar la adopție acordul celui care a împlinit 12 ani, cu excepția cazurilor în care obținerea acestui consimțământ se consideră a fi în detrimentul interesului superior al copilului.
Persoanele care și-au exprimat consimțămîntul să adopte trebuie să fie cupluri căsătorite sau persoane singure care au peste 25 de ani, fiind necesară o atestare în calitate de părinți adoptatori (cu excepția soțului care adoptă copilul celuilalt soț sau a adoptatorului care este rudă apropiată ori are alte legături speciale cu copilul sau cu părinții acestuia).
Comisiile mixte intentează procedură administrativă cu scopul evaluării părinților adoptatori. Pregătirea adoptatorilor se face doar în cazul în care este adoptată o persoană din străinătate. Deși cadrul legal nu prevede obligativitatea încredințării copilului în vederea adopției, acesta nu este interzis.
Departamentul Guvernamental Regional (Statsamtet) este competent să încuviințeze adopția emițând în acest sens un decret administrativ. Este de menționat că acest decret se dă dacă se presupune că acest lucru apără și sporește prosperitatea adoptatului și când potențialii adoptatori doresc să crească sau au crescut copilul ori atunci când alte motive speciale justifică adopția.
O condiție indispensabilă pentru încuviințarea adopției este acordul părinților. Acesta este esprimat în formă scrisă în fața unui reprezentant al Statsamtet-ului ori a oricărei instituții ori autorități autorizată în acest sens de Ministerul familiei. Părinților se explică efectele legale ale adopției și ale acordului oferit de a adopta. În situația în care consimțământul părinților este imposibil de obținut din diverse motive, Statsamtet-ul poate încuviința o adopție în circumstanțe speciale când este de importanță esențială pentru starea materială bună copilului.
Copii adoptați au dreptul să fie informați cu privire la originea lor dacă au atins majoratul, iar dacă sunt minori este necesar permisiunea părinților adoptivi.
O trăsătură caracteristică a adopției în legislația Daneză ar fi prevederile despre mamele surogat (nu poate fi oferit nici un ajutor în scopul stabilirii unei înțelegeri între o femeie și o persoană care dorește ca acea femeie să poarte un copil pentru ea, sancțiunea pentru încălcarea acestei prevederi este privațiunea de libertate până la 4 luni).
În Marea Britanie autoritatea responsabilă de adopție este „Departamentul pentru educație", iar cadrul normativ al adopției constînd în Legea adopției și copilului din 2002. Autoritățile executive responsabile de adopție sunt agențiile autorizate pentru adopție, adică acele organizații voluntare care fac parte din serviciile sociale ale autorităților locale, iar autoritațile decizionale fiind comisia independentă de adopții a agenției (adoption panel) și instanța judecătorească.
Sunt în drept să adopte persoanele care au mai mult 21 de ani, căsătorite sau singure. Chiar dacă legislația nu prevede expres o limită de vârstă multe agenții cer ca ca aceasta să fie mai mare de 45 de ani între adoptat și adoptatori. De asemenea din practică rezultă că nu sunt luați în vedere la adopție persoanele sub vârsta de 25 de ani fiindcă sunt lipsiți de maturitate[35]. Fiecare autoritate locală poate să determine o vârstă limită în funcție de caz. Cuplurile căsătorite trebuie să adopte împreună. Părinților dornici să adopte copii cu vârste foarte mici sunt impuse condiții restrictive și anume să aibă vîrsta cuprinsă între 26 și 35 de ani, să nu aibă probleme de sănătate, să locuiască în aceeași localitate de multă vreme. Persoanele care doresc să adopte trebuie să aibă viza de domiciliu stabilită în Marea Britanie de cel puțin 1 an înainte de a depune cererea de adopție.
În Anglia responsabilă de inspecția serviciilor locale și înregistrarea agențiilor voluntare în materia adopției este „Comisia națională pentru standarde de sănătate".
În Țara Galilor instituția este reprezentată de „Biroul Național pentru Țara Galilor".
În Scoția instituția este reprezentată de „Comisia scoțiană pentru reglementare în sănătate".
În Irlanda de Nord instituția este reprezentată de „Departamentul de sănătate, servicii sociale și protecție publică".
Nu există costuri cu privire la adopție. Părinții trebuie să prezinte rezultatele anchetelor sociale și psihologice, certificatele medicale, cazierele judiciare.
Regula generală a agențiilor de adopție este de a cere adoptatorilor să participe la cel puțin 6-8 grupuri de pregătire și informare. Se presupune că întregul proces durează între șase și douăsprezece luni pentru ca asistentul social să finalizeze evaluarea potențialilor adoptatori și Comisie să adopte o decizie finală. Comisia independentă de adopții cercetează raportul întocmit și va recomanda aprobarea sau nu a solicitanților ca și adoptatori. Candidații au dreptul să solicite reexaminarea cererii, aceasta fiind reexaminată de către aceeași agenție în cazul cînd nu aprobă calitatea de adoptatori sau de către un organism independent (independent review mechanism) care la rândul său face o evaluare și o recomandare în consecință.
Stabilirea compatibilității dintre părinții adoptatori și copil se efectuează de agenția care a făcut aprecierea acestora sau de către Registrul pentru Adopții (din Anglia și Țara Galilor).
Instanța hotărăște de a încuviința adopția doar după ce adoptatul a locuit cu familia cel puțin 13 săptămâni, acesta trebuind să aibă cel puțin 6 săptămâni la începutul aceste proceduri. Cererea de încuviințare a adopției se depune într-o instanță de judecată care la rîndul ei desemnează o persoană – „Reporting Officer" care va efectua controlul asupra consimțământului în cunoștință de cauză exprimat de părinții biologici.
Autoritatea locală timp de 3 ani acordă sprijinul în vederea înlăturării oricărora necesități ce apar după încuviințarea adopției.
Ce ține de accesul la informațiile despre părinții biologici și datelor despre originea adoptaților, acesta se acordă celor din urmă dacă solicitarea este făcută direct de adoptat care are peste 18 ani, spre deosebire de solicitările altor persoane care sunt procesate cu mare grijă. În Irlanda există o organizație numită „Adoption Contact Register". Această instituție ține în posesiunea sa date ce privesc adoptații și rudele biologice care posibil ar dori să facă legătura cu rudele sale.
Părinții adoptivi beneficiază după încuviințarea adopției de un concediu plătit cu durata de 26 de săptămâni, care poate fi prelungit cu încă 26 de săptămâni.
În Spania numărul copiilor adoptabili este foarte mic, iar la adopția internațională aproape nu aplică nimeni, mai mult ca atît potențialii adoptatori trebuie să-și stabilească domiciliul în țară și trebuie să locuiască acolo până la finalul acestei proceduri.
În Spania există 17 Comunități Autonome care sunt responsabile cu procedura de adopție, inclusiv cea internațională. Agențiile de binefacere pentru protecția minorilor din comunitățile autonome unde este adoptat copilul sunt responsabile în totalitate de adopție. Acestea sunt singurele care pot da aprobarea pentru ca un judecător să autorizeze o adopție.
Cererea părinților trebuie însoțită de următoarele documente:
certificatele de naștere;
certificatul de mariaj;
caziere judiciare;
certificate al stării sănătății;
adeverința stării material-finaciare.
După ce actele respective s-au depus, un grup desemnat de la aceste agenții va face o anchetă psiho-socială a posibililor adoptatori stabilind capacitatea lor de a adopta și de a fi părinți. Agenția prezintă actele obținute și ancheta instanței de judecată de jurisdicție teritorială respectivă. Aprobarea agenției nu este necesară când un părinte adoptă copilul celuilalt părinte, atunci când copilul a fost educat de viitorii părinți în perioadă de pre-adopție sau a îngrijit copilul cel puțin 1 an, sau dacă este minor.
Condițiile de vîrstă a părinților: să aibă cel puțin 25 de ani și să fie cu 14 ani mai în vârstă decât copilul. În cazul adopției de un cuplu căsătorit doar unul dintre părinți trebuie să aibă peste 25 de ani. Adoptatul trebuie să aibă sub 18 ani. O excepție este copilul ce a fost crescut de viitorii părinți cu continuitate de dinainte de vârsta de 14 ani. Viitorii părinți nu pot adopta proprii copii, rudele de sânge apropiate, cele de gradul II prin mariaj.
3.3. Adopția în S.U.A și Canada.
În Canada adopția este considerată o măsură accesorie și se face doar în interesul copilului adoptat luând în considerare elemente ca: aspectele emoționale, intelectuale, nevoile fizice și psihice, vârsta, starea de sănătate a copilului[33].
În Canada statul consideră că adopția internațională își are momentul inițial începînd cu necesitîțile copilului și nu din dorința unor părinți de a avea copii. Adopția internațională este un procedeu auxiliar ce se poate efectua numai dacă nu este posibil de ținut copilul în familia lui, comunitatea sau țara lui. Copii care au discernământ au dreptul să-și expună părerea față de adopție.
Conform Actului de protecție a copilului (Youth Protection Act), Secretariatul adopțiilor internaționale din cadrul Ministerului Sănătății și asistenței sociale (Secretariat a l´adoption internationale – SAI) oferă informații adoptatorilor în legătură cu serviciile oferite. Codul civil oferă persoanelor dornice să adopte următoarele metode de adopție:
printr-o instituție autorizată de Ministerul Sănătății și asistenței sociale, care se ocupă de adopțiile internaționale;
prin Secretariatul adopțiilor Internaționale, care acționează în numele ministerului specificat mai sus;
cale nemijlocită fără intermediari.
În situația în care părinții aleg calea adopției fără intermediari este vorba despre o adopție privată. Dar, și în acest caz ei trebuie să se adreseze SAI care să le consulte despre procedura aleasă, conform Legii protecției copilului.
Indiferent de modalitatea adopției aleasă este strict necesară o anchetă psihosocială a părinților, făcută sub controlul directorului protecției copilului, de un psiholog sau un lucrător social care este membru al ordinului său profesional. Autoritatea executivă care se ocupă de încuviințarea adopției este Tribunalul copilului (Youth Court). Judecătorul numit să încuviințeze adopția unui copil în Quebec sau să omologheze o hotărâre judecătorească luată în afara Quebec-ului trebuie să analizeze dacă legea a fost aplicată corect.
În Ontario viitorii părinți trebuie să contacteze cu un asistent social privat care este certificat să efectueze testarea numită ,,homestudy". Acesta este obligat să facă părinților cel puțin 3 vizite adresându-le întrebări despre relațiile familiale, copiii lor, prieteni, obiceiuri, aptitudini. Sunt chestionați despre preferințele lor, vârstă, sex, rasă, stare de sănătate. Asistentul social întocmește un raport care este trimis autorității numite „Ministry of Community" pentru aprobare. Când copilul este încredințat unei familii un alt raport este necesar de făcut de acest minister care va conține particularități despre acea adopție. Familia trebuie să prezinte la rîndul ei cazierul și certificatele medicale și de asemenea certificate de recomandare din cel puțin 3 locuri diferite.
Costul unei astfel de evaluări este de 1000-1500 dolari canadieni, cu excepția cazului când adopția se face prin Children´s Aid Societies, la evaluări adăugîndu-se și unele cursuri de adopție, ce vor dura între 8-10 săptămîni. În cazul în care se alege calea adopției privată, după studiul evaluator agențiile private autorizate să se ocupe de adopții creează un profil al familiei adoptatoare ce include poze, aptitudinile acesteia pe care le prezintă persoanelor sau familiilor care doresc să-și dea copilul spre adopție. Aceștia pot solicita chiar întâlniri cu viitorii părinți posibili adoptatori. După ce copilul este încredințat familiei aleasă și dacă acesta este nou născut, asistentul social trebuie sî facă vizite familiei respectivă în primele 30 de zile și apoi de 3 ori până ce copilul face 6 luni. După această perioadă se va întocmi raportul final ce va fi dat spre aprobare ministrului ce se ocupă de adopții. Costul unei adopții private ajunge la 5-8000 dolari canadieni.
Newfoundland și Labrador nu sunt semnatare ale Convenției de la Haga astfel încât acestea nu au aceeași legislație în privința adopției ca și celelalte provincii din Canada [22.1.].
În Statele Unite ale Americii legislatorul ne spune că nici o altă instituție nu poate să se suprapună cu drepturile și obligațiile familiei față de copii. Ca și în Canada în S.U.A. procedura adopției se deosebește în dependență de stat.
În statul California dacă procedura adopției s-a finalizat după 1 ianuarie 1984, adoptatul în vîrstă de 18 ani și mai în vîrstă, poate solicita și primi date despre părinții biologici ai săi. Părinții biologici la rîndul lor pot beneficia de informații despre copilul lor doar dacă adoptatul a împlinit peste 21 de ani și numai dacă acesta a consimțit în scris acest fapt. Dacă adoptatul nu a atins această vîrstă, agenția de adopții sau agenția guvernamentală care a participat la adopție poate accepta acest lucru numai din motive excepționale ca de exemplu starea de sănătate.
În statul Texas adoptatul peste 12 ani trebuie să-și dea acordul la adopție cu excepția cazului când instanța consideră că adopția este în interesul celui adoptat. În unele cazuri acordul părinților biologici nu este necesar și anume cînd adoptatul a fost născut ca urmare a supraviețuirii unui avort, în urma abuzului sexual, neglijenței, abandonului, pierderii drepturilor părintești, renunțării la drepturile părintești sau dacă unul sau ambii părinți biologici sunt bolnavi mintali. Mama firească însărcinată trebuie să-și exprime consimțământul nu mai devreme de 48 de ore după naștere. Poate adopta și părintele vitreg dacă acesta a educat copilul în ultimele 6 luni sau adoptatul are cel puțin 2 ani.
În New York este necesar consimțământul părinților biologici, persoana sau agenția care deține custodia.
Acordul copilului mai în vîrstă de 14 ani este luat în vedere cu excepția cazului când instanța nu consideră necesar acest lucru.
Acordul părinților biologici nu este necesar când aceștia nu au contactat cu copilul timp de 6 luni, când aceștia sunt bolnavi mintal sau și-au încredințat copilul unei agenții de adopții. Pot adopta atât adulții căsătoriți cât și cei necăsătoriți. Legislația nu prevede careva restricții sau condiții pentru calitatea de adoptat fiind pasibili să fie adoptați orice persoane.
3.4. Adopția în celelalte țări.
Legile care guvernează adopția în Rusia sunt Codul familiei federației ruse, Codul de procedură civilă, Legea cetățeniei din 1991, Legea referitoare la copiii fără familie din 2001, Decretul 919 din 1996 privind organizarea recensământului copiilor abandonați fără familie, Decretul 275 din 29 martie 2000, modificat la 3 octombrie 2005 referitor la adopția copiilor străini.
Decizia adopției este o decizie judiciară care, conform prevederilor art. 274 al Codului de procedură civilă de la producerea efectelor sale permite aplicarea drepturilor și obligațiilor adoptatorilor și adoptatului.
Legislația rusească în domeniu adopției nu impune o limită de vârstă pentru a putea adopta. Cu toate acestea practica arată că majoritatea părinților adoptatori au între 25 și 55 de ani. De regulă mama trebuie să aibă sub 45 de ani pentru a fi aptă să adopte un copil din Rusia. Li se permite să adopte și persoanelor care mai au copii, persoanelor singure sau divorțate. Persoanele singure sunt impuse să aibă cel puțin 25 de ani, să prezinte dovada veniturilor stabile și să aibă un plan bine formulat de îngrijire al copilului dacă lucrează în afara casei.
Prevederile Codului familiei dispun că persoanele care nu exercită atribuțiile părintești din cauze medicale nu pot adopta.
Copiii pot fi adoptați în cazurile cînd părinții acestora sunt decedați, dispăruți sau necunoscuți, sunt decăzuți din drepturi părintești, incapabili sau ai căror părinți și-au dat acordul în scris. De acordul copilului se ține cont după împlinirea vîrstei de peste 10 ani. Copii pasibili de adopție sunt înscriși în baza de date a copiilor fără tutelă la Ministerul Educației și Științei.
Cererea cu toate anexele necesare trebuie să fie adresată unui centru regional de adopție. Audierea pentru adopție se face în fața instanței de judecată în prezența părinților, a unui reprezentant al centrului de adopții și a procurorului.
În Georgia în anul 2006 Ministerul Educației a dat o informare conform căreia există un număr foarte mic de copii disponibili pentru adopția internațională.
Viitorii părinți trebuie să fie cu cel puțin 16 ani mai în vârstă decât copilul. Soții trebuie să adopte împreună. Pot adopta și persoanele singure. Nu pot adopta persoanele care sunt decăzute din drepturi în mod legal, cei cărora le-au fost retrase unele drepturi părintești, persoanele care suferă de boli psihice.
Nu se cere ca părinții să-și stabilească rezidența în Georgia pe durata procesului de adopție.
China a adoptat Convenția de la Haga în anul 2006, cadrul normativ intern fiind bazat pe Legea adopțiilor [53], Reglementarea din 1993 referitoare la adopția copiilor chinezi de către străini, Dispoziția Centrului chinez pentru adopții din 2002 referitoare la acceptarea cererilor de adopție în China pe anul 2003.
Adopția preluând forma unui contract scris între adoptat și persoana care solicită adopția, autentificat de notar.
Legislația cheneză impune ca potențialii părinți să aibă cel puțin 30 de ani, iar cei peste 55 de ani sunt rar luați în considerație. Este permisă adopția atât persoanelor singure care trebuie să aibă venituri corespunzătoare educării unui copil și un plan pentru creșterea acestuia dacă lucrează în afara casei, cât și persoanelor care mai au copii. Se permite adopția doar persoanelor care mai au maxim 4 copii, rare fiind cazurile în care se încuviințează adopția într-o familie cu 5 copii.
Cuplul trebuie să aibă în proprietate imobil de minim 80000 dolari, să-și justifice veniturile și să dețină un depozit de 30000 dolari anual plus 10000 dolari pentru fiecare copil.
În Siria autoritățile religioase din Damasc sunt cele care se ocupă de statutul persoanelor inclusiv de adopție. Legea islamică nescrisă „Sharia" nu prevede adopția, iar adopția unui copil musulman fiind nerecunoscută. De iure, adopția este reglementată de legislația confesiunilor siriene creștine. De facto, ambasadele au constatat că pe parcursul ultimilor 80 de ani majoritatea bisericilor creștine din Siria au preferat să evite procedeele de adopție pentru a se conforma legii din Siria referitoare la succesiune. Ambasadele au fost preîntâmpinate că legea din Siria interzice acceptarea moștenirii de către soții și unele rude de sânge, din acest motiv nu se practică adopția în Siria.
Kafalah este un instituție juridică recunoscută la nivel internațional. Astfel, Convenția Națiunilor Unite din 20 noiembrie 1989 referitoare la drepturile copilului o recunoaște în art. 20 ca pe o măsură de protecție în locul adopției: plasamentul familial, „kafalah" din dreptul islamic sau, în caz de necesitate plasamentul într-o instituție. Acest plasament constă în angajamentul de a proteja, educa și întreține un copil abandonat. Kafalah nu dă dreptul la legătură de rudenie și nici la succesiune. Unele condiții ar fi ca persoanele să fie de religie musulmană, majore, apte din punct de vedere moral și social de a asigura angajamentul și să dispună de suficiente bunuri materiale și surse bănăști pentru a asigura îngrijirea copilului. Persoanele nu trebuie să sufere de vreo boală care să-i facă incapabili de a-și asuma responsabilitățile. De asemenea este important ca persoanele ce doresc ”kafalah”-ul să nu fi fost niciodată condamnate.
În Guatemala este permisă adopția atât persoanelor căsătorite cât și celor singure sau divorțate. De asemenea, pot adopta și părinții care mai au copii. Părinții trebuie să aibă peste 18 ani. Persoanele care adoptă singure trebuie să aibă peste 24 de ani, iar cererile persoanelor care doresc să adopte și care au peste 55 de ani sunt analizate și li se acceptă în dependență de caz. Diferența de vârstă nu este specificată de legislație.
În Brazilia pot adopta majorii peste 21 de ani indiferent de starea lor familială. Trebuie să existe o diferență de minim 16 ani între părinți și copii, consimțămîntul adoptaților fiind necesar dacă au peste 12 ani.
Procedura poate dura până la 2-3 ani. După analiza dosarului părinților se eliberează o autorizație de adopție („lando") care esre valabilă 2 ani.
Nigeria nu a ratificat Convenția de la Haga. Decizia de încuviințare a adopției este una judiciară și revocabilă. Adoptatorii trebuie să aibă peste 25 de ani, iar diferența de vârstă trebuie să fie de 21 de ani. Persoanele singure pot adopta doar persoane de același sex. Adopția solicitată de cupluri necăsătorite este respinsă. Pentru a putea fi adoptat copilul trebuie să aibă un statut de abandonat, cu părinți necunoscuți sau trebuie să aibă acordul părinților firești. Copilul trebuie să aibă sub 17 ani, iar cei dați spre adopție internațională să fie peste 3 ani, cei cu vîrsta sub 3 ani fiind preferați pentru adopția internă.
În Tunisia adopția a fost reglementată după evenimentele tragice din anul 1955 când foarte mulți copii au rămas fără părinți, cu riscul de a muri pe străzi.
Tunisia este o țară care nu a ratificat Convenția de la Haga. Legislația internă care se referă la adopție este Codul protecției copilului[58] din 1995 și Codul naționalității tunisiene. Sub influența organizației caritabile „Terre des Hommes" prin Legea din 4 martie 1958 s-a reglementat adopția ca o măsură de protecție a copiilor. Adopția este simplă, decizia fiind de natură judiciară, adoptatorul trebuie să fie major, căsătorit și să aibă deplinătatea capacității civile.
3.5. Examinarea instituției adopției prin prisma tratatelor internaționale la care Republica Moldova este parte
În vederea încadrării în unele formate standarde a legislației statelor în domeniul adopțiilor internaționale și colaborării în acest sens, pe plan internațional au fost elaborate mai multe convenții dintre care: Convenția ONU cu privire la drepturile copilului încheiată la New York la 20 noiembrie1989, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, Convenția privind protecția copiilor și cooperării în materia adopției internaționale încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată de Republica Moldova la 10 aprilie 1998, Convenția Europeană în materia adopției de copii semnată de statele membre ale Consiliului Europei la 24 aprilie 1967 la Strasbourg, la care Republica Moldova nu este parte la această Convenție.
Republica Moldova a ratificat un șir de tratate, atât bilaterale, cât și multilaterale, ce reglementează aspecte referitoare la adopție.
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, la New York la care Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului RM nr. 408-XII din 12 decembrie 1990, indică politicile generale și principiile pe care urmează să le urmărească și dezvolte Statele contractante. Astfel, art. 21 din Convenție, valorifică interesul superior al copilului la nivel de principiu, ca rațiune primordială în materie de adopție: „Statele părți care acceptă și/sau autorizează adopțiunea, se vor asigura că rațiunea primordială în materie este interesul superior al copilului și: vor garanta că adopțiunea unui copil va fi încuviințată doar de autoritățile competente care verifică, conform legii și procedurilor aplicabile și pe baza tuturor informațiilor pertinente și demne de încredere, că adopțiunea poate să aibă loc având în vedere situația copilului în raport cu părinții săi, rudele și reprezentanții legali și, dacă este cazul, că persoanele interesate și-au dat consimțământul la adopțiune în cunoștință de cauză, pe baza tuturor consultărilor necesare; vor recunoaște că adopțiunea în străinătate poate să fie considerată ca un alt mijloc de a asigura îngrijirea necesară copilului, dacă acesta nu poate fi încredințat în țara sa de origine unei familii de adopție sau plasament, sau dacă nu poate fi îngrijit în mod corespunzător; se vor asigura că, în cazul adopțiunii în străinătate, copilul va beneficia de garanțiile și de normele echivalente acelora existente în cazul unei adopțiuni naționale; vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că, în cazul adopțiunii în străinătate, încredințarea copilului nu se va traduce printr-un profit material necuvenit persoanelor implicate în aceasta; vor promova după caz obiectivele prezentului articol, încheind aranjamente și acorduri bilaterale sau multilaterale și se vor strădui, în acest cadru, să asigure ca încredințarea copilului în străinătate să fie efectuată de către autoritățile sau organele competente [10].”
Din categoria celor multilaterale este și Convenția CSI cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală din 22 ianuarie 1993 ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. 402 – XIII din 16 martie 1995, în vigoare la 26 martie 1996. Dispozițiile cu privire la instituția adopției sunt relatate în art. 37 din Convenție: „Înfierea sau anularea acesteia este determinată de legislația Părții Contractante, al cărei cetățean este înfietorul la momentul depunerii cererii de înfiere sau de anulare a acesteia. Dacă copilul este cetățean al altei Părți Contractante, atunci la momentul înfierii sau anulării acesteia urmează a fi obținut acordul reprezentantului lui legal și al organului de stat competent, precum și acordul copilului, dacă aceasta se cere în conformitate cu legislația Părții Contractante, al cărei cetățean este acesta. Dacă copilul este înfiat de soți, dintre care unul este cetățean al unei Părți Contractante, iar celălalt – al altei Părți Contractante, înfierea sau anularea acesteia va fi efectuată în conformitate cu condițiile, prevăzute de legislațiile ambelor Părți Contractante. În cauzele care țin de înfiere sau de anularea acesteia este competentă instituția Părții Contractante, al cărei cetățean este înfietorul la momentul depunerii cererii de înfiere sau de anulare a acesteia, iar în cazul, prevăzut de p. 3) al prezentului articol, este competentă instituția acelei Părți Contractante, pe teritoriul căreia soții își au sau au avut ultimul domiciliu sau reședință comună.”
Studiind normele juridice suscitate, constatăm că acestea reprezintă norme de drept internațional privat care reglementează modul de determinare a legii aplicabile în cazul adopției internaționale. Astfel, conform art. 37 din Convenția CSI cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială, penală, pentru stabilirea legii aplicabile în cazul adopției internaționale este luat drept punct de legătură cetățenia înfietorului la momentul depunerii cererii de înfiere.
Art. 32 din Legea nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopției dă o soluție ce vizează ca punct de legătură domiciliul copilului adoptabil. Totuși, ține de menționat că art. 32 din Lege, poartă caracter supletiv, or acesta conține sintagma conform căreia adopția se efectuează „ținându-se cont și de legislația statelor în care aceștia din urmă (adoptatorii) își au domiciliul la data depunerii cererii de adopție, precum și în conformitate cu tratatele internaționale sau cu tratatele bilaterale la care Republica Moldova este parte”. Acest fapt nu exclude aplicabilitatea legislației naționale a Republicii Moldova, în special, în partea ce ține de respectarea condițiilor de fond ale adopției și a condițiilor de obținere a acordului Republicii Moldova ca Stat de origine. Principiul respectării legislației Statului de origine este expus în alin.(2) al art. 37 din Convenția CSI cu privire la asistența juridică și la raporturile juridice în materie civilă, familială și penală.
Convenția privind protecția copiilor și cooperării în materia adopției internaționale încheiată la Haga la 29 mai 1993, ratificată de Republica Moldova la 10 aprilie 1998, evidențiază importanța dezvoltării adoptatului în mediul familial, priorității menținerii copilului în familia sa de origine, reiterează că adopția internațională trebuie să urmărească interesul superior al copilului, prevenirea răpirii, vânzării sau traficului de copii. Convenția stabilește aspectele generale de competență și procedură privind depunerea cererii de adopție, aprecierea capacității persoanei de a adopta, modul de apreciere a statutului copilului adoptabil, importanța examinării situației familiale, sociale, medicale, etc. a copilului în vederea potrivirii lui cu părinții adoptivi ș.a. aspecte ale adopției internaționale.
Convenția Consiliului Europei privind adopția din 1967 un alt tratat relevant privind adopția pentru statele europene care dezbate problema adopției naționale[11]. Convenția privind adopția din 1967 a fost revizuită la 27 noiembrie 2008, avînd drept scop racordărea prevederilor acesteia la evoluțiile realizate în domeniul social și juridic, în special în partea ce ține de statutul juridic al copiilor născuți înafara căsătoriei și recomandările din Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1443 (2000), a se vedea Raportul explicativ întocmit în acest sens [12].
Convenția Consiliului Europei este ratificată de către 16 state (fie au devenit parte la ea prin aderare), iar alte 3 state (Franța, Luxemburg și Islanda) au semnat-o doar, fără ratificarea ei ulterioară. Republica Moldova nu este parte la această Convenție. Specificul acestei Convenții reiese din faptul că, spre deosebire de cele enumerate mai sus, ea nu este axată pe reglementarea adopțiilor cu elemente de extraneitate, ci introduce o serie de standarde minime pentru calitatea legilor naționale ale Statelor membre.
Concluzie
Prin urmare, prevederile Legii nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopției prin prisma reglementărilor internaționale și jurisprudenței internaționale afișate mai sus, s-a constatat că legea respectivă corespunde celor mai înalte standarde internaționale, reprezintă un cadru juridic modern care face față necesităților și relațiilor sociale, cu respectarea drepturilor și intereselor fundamentale ale copilului adoptat.
ÎNCHEIERE
Scopul studiului temei alese „Obligațiile părinților adoptivi” a fost de a pătrunde în esența atât fenomenului adopției cu delimitarea istoricului, definiției, principiilor acestuia, cât și în obligațiile propriu-zise ale părinților adoptivi.
Am constatat izvoarele acestui fenomen juridic, condițiile de fond și am studiat procedura în întregime, de la colectarea documentelor și finalizând cu rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești.
În cadrul studierii speței am constatat că în obligațiile părinților adoptivi întră mult mai multe obligații, decât un părinte biologic.
În acest sens am făcut o clasificare după momentul apariției a acestor obligații. Așadar dorința de a adopta un copil aduce după sine obligațiile de a corespunde condițiilor de fond, obligațiile de a respecta procedura formală (de colectare a documentelor necesare).
Ce ține de obligațiile părinților apărute în proces de potrivire cu copii și cele apărute după finalizarea procedurii de adopție, acestea fiind deosebite de obligațiile „simple” ale părinților biologici. Principala deosebire constă în controlul efectuat de o serie de organe abilitate în vederea respectării normelor impuse de legislație.
Există o obligație supremă care există la toate etapele ale acestei proceduri, aceasta fiind caracteristică și părinților biologici și tuturor persoanelor care îndeplinesc funcțiile de tutelă / curatelă, obligația de a proceda în interesele supreme ale copilului.
Făcând o paralelă cu legislația, practica judiciară și reglementările istorice a acestui fenomen, am ajuns la concluzia că Legislația națională în vederea reglementării regimului juridic al adopției corespunde celor mai înalte standarde internaționale. Legislația națională nu a omis nimic ce ține de obligațiile părinților adoptivi, reglementând într-o mare măsură toate aspectele importante.
Necotând la acest fapt am constatat și unele lacune în legislație, acestea fiind de ordine procedurală și anume de contrazicere a unor norme (fapt expus pe p.12 a prezentei lucrări).
Concluzionând, consider că prezenta lucrare și-a atins scopurile și obiectivele, corespunde cerințelor și v-a servi drept scop ajutor, în vederea elucidării problemelor teoretice și practice apărute în cadrul studierii fenomenului adopției.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Publicat: 12.08.1994 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 12.08.1994.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
Legea Republicii Moldovei nr. 99 din 28.05.2010 cu privire la regimul juridic al adopției În: Monitorul Oficial al Republicii Moldovei, nr. 131-134 din 30.07.2010.http://lex.justice.md/md/335424/
Codul Republicii Moldovanr. 1316 din 26.10.2000 Codul Familiei, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldovanr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286119
Codul Republicii Moldovanr. 225 din 30.05.2003 Codul de procedură civilă, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldovanr. 111-115 din 12.06.2003.http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229
Codul Republicii Moldovanr. 1107 din 06.06.2002 Codul civil, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22.06.2002.http://lex.justice.md/md/325085/
Convenția privind asistența juridică și raporturile juridice în procesele civile, familiale și penale din 22 ianuarie 1993, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 martie 1996.În: ediția oficială: „Tratate internaționale”, vol. XVI, Chișinău: Metrompaș, 1999, p. 262.http://www.mtic.gov.md/img/ssc/law/act_int/004%20CAJ%20Minsk.pdf
Convenția cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993. În: ediția oficială: ”Tratate internaționale”, vol. I, pag. 51.
http://www.ombudsman.md/sites/default/files/legislatie/conventia_internationala_cu_privire_la_drepturile_copilului.doc
Legea Franței nr. 2005-744 din 4 iulie 2005 privind reforma adopției, numită și Legea adopției.
Jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, nr. 78028/01 și 78030/01, § 105, 22 iunie 2004. CEDH 2004-V.
Jurisprudența Curții, Streletz, Kessler și Krenz contra Germaniei [GC], nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 90.
Jurisprudența Curții, ECHR 2001-II, și Al-Adsani contra Regatului Unit [GC], nr. 35763/97, § 55, ECHR 2001-XI X. contra Belgiei și Olandei, nr. 6082/74, decizie din 10 iulie 1975.
Jurisprudența Curții, Silver și alții contra Regatului Unit, 25 martie 1983, Seria A nr. 61, p. 32, § 84.
Jurisprudența Curții, Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992, Seria A nr. 233, p. 16, § 34.
Jurisprudența Curții, Calogero Diana contra Italiei, 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1775, § 28.
Jurisprudența Curții, Petra contra României, 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, p. 2853, § 36.
Jurisprudența Curții, Halford contra Regatului Unit, hotărâre din 25 iunie 1997, Reports 1997- III, p. 1017, § 49.
Jurisprudența Curții, Domenichini contra Italiei, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1800, § 33.
Monografii, articole de specialitate
Moroșanu C., Chelaru Cr., Serbina I., Adopția națională și internațională. Iași, 1997. Varianta electronică a cărții.
Bulgaru M. Metode și tehnici în asistență socială. Chișinău:USM, 2002. 433 p.
Mateescu A-F., Gheorghe-Bădescu I-C., Protecția copilului și adopția. Practica judiciară. București: Hamangiu. 307 p.
Geleriu A-M., Adopția copiilor. Particularități psihosociale ale familiilor adoptive. Rezumatul tezei de doctor. Cluj-Napoca, 2010. 33 p.
Poalelungi M., Filincova S., Sîrcu Iu., Manualul judecătorului pe cauze civile. Chișinău: CSJ, 2013. 1200 p.
Laura Beauvais-Godwin, Raymond Godwin. The complete adoption book: Everything you need to know to adopt a child, third edition. Avon: Adams Media, 2005. 352 p.
Jean Carbonnier. Droit civil, Introduction. Les personnes. La famille, l'enfant, le couple, Paris: Quadrige/Puf, 2004. 1250 p.
Yves Henri Leleu. Droit des personnes et des familles, Paris: Larcier, 2005. 700 p.
Site Internet
Legislația internațională privind reglementarea instituției adopției. [on-line]: http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm(Citat la 22.04.14)
Legea nr. 153/1985 din Finlanda. [on-line]: http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm(Citat la 22.04.14)
Codurile penale ale Croației și Armeniei. [on-line]: http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm(Citat la 22.04.14)
Convenția Consiliului Europei privind adopția din 1967. [on-line]: http://conventions.coe.int(Citat la 22.04.14)
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20 noiembrie 1989. [on-line]: http://conventions.cote.int(Citat la 22.04.14)
Convenția Consiliului Europei privind adopția din 1967. [on-line]: http://conventions.coe.int(Citat la 22.04.14)
Raportul explicativ Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1443 (2000). [on-line]: http://conventions.coe.int/Treaty/FR/Reports/Html/202.htm(Citat la 22.04.14)
Publicație despre importanța bisericii în reglementarea adopției[on-line]: http://ziarullumina.ro/documentar/importanta-bisericii-reglementarea-adoptiei-tarile-romane(Citat la 22.04.14)
Legislația familiei[on-line]: http://provitabucuresti.ro/resurse/legislatia-familiei(Citat la 22.04.14)
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale [on-line]: http://rmdiri.md/(Citat la 22.04.14)
Useful Information for the Adoptive Parent [on-line]: www.adoption.gouv.qc.ca (Citat la 22.04.2014)
Intercountry adoption http://adoption.state.gov/index.php [on-line]: (Citat la 22.04.14)
Studiu comparativ privind procedurile în materia adopției naționale în țări membre ale Uniunii Europene www.scridb.com [on-line]: (Citat la 22.04.14)
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Publicat: 12.08.1994 în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 12.08.1994.http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731
Legea Republicii Moldovei nr. 99 din 28.05.2010 cu privire la regimul juridic al adopției În: Monitorul Oficial al Republicii Moldovei, nr. 131-134 din 30.07.2010.http://lex.justice.md/md/335424/
Codul Republicii Moldovanr. 1316 din 26.10.2000 Codul Familiei, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldovanr. 47-48 din 26.04.2001. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286119
Codul Republicii Moldovanr. 225 din 30.05.2003 Codul de procedură civilă, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldovanr. 111-115 din 12.06.2003.http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&id=286229
Codul Republicii Moldovanr. 1107 din 06.06.2002 Codul civil, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22.06.2002.http://lex.justice.md/md/325085/
Convenția privind asistența juridică și raporturile juridice în procesele civile, familiale și penale din 22 ianuarie 1993, în vigoare pentru Republica Moldova din 26 martie 1996.În: ediția oficială: „Tratate internaționale”, vol. XVI, Chișinău: Metrompaș, 1999, p. 262.http://www.mtic.gov.md/img/ssc/law/act_int/004%20CAJ%20Minsk.pdf
Convenția cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993. În: ediția oficială: ”Tratate internaționale”, vol. I, pag. 51.
http://www.ombudsman.md/sites/default/files/legislatie/conventia_internationala_cu_privire_la_drepturile_copilului.doc
Legea Franței nr. 2005-744 din 4 iulie 2005 privind reforma adopției, numită și Legea adopției.
Jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, nr. 78028/01 și 78030/01, § 105, 22 iunie 2004. CEDH 2004-V.
Jurisprudența Curții, Streletz, Kessler și Krenz contra Germaniei [GC], nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, § 90.
Jurisprudența Curții, ECHR 2001-II, și Al-Adsani contra Regatului Unit [GC], nr. 35763/97, § 55, ECHR 2001-XI X. contra Belgiei și Olandei, nr. 6082/74, decizie din 10 iulie 1975.
Jurisprudența Curții, Silver și alții contra Regatului Unit, 25 martie 1983, Seria A nr. 61, p. 32, § 84.
Jurisprudența Curții, Campbell contra Regatului Unit, 25 martie 1992, Seria A nr. 233, p. 16, § 34.
Jurisprudența Curții, Calogero Diana contra Italiei, 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1775, § 28.
Jurisprudența Curții, Petra contra României, 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, p. 2853, § 36.
Jurisprudența Curții, Halford contra Regatului Unit, hotărâre din 25 iunie 1997, Reports 1997- III, p. 1017, § 49.
Jurisprudența Curții, Domenichini contra Italiei, hotărâre din 15 noiembrie 1996, Reports 1996-V, p. 1800, § 33.
Monografii, articole de specialitate
Moroșanu C., Chelaru Cr., Serbina I., Adopția națională și internațională. Iași, 1997. Varianta electronică a cărții.
Bulgaru M. Metode și tehnici în asistență socială. Chișinău:USM, 2002. 433 p.
Mateescu A-F., Gheorghe-Bădescu I-C., Protecția copilului și adopția. Practica judiciară. București: Hamangiu. 307 p.
Geleriu A-M., Adopția copiilor. Particularități psihosociale ale familiilor adoptive. Rezumatul tezei de doctor. Cluj-Napoca, 2010. 33 p.
Poalelungi M., Filincova S., Sîrcu Iu., Manualul judecătorului pe cauze civile. Chișinău: CSJ, 2013. 1200 p.
Laura Beauvais-Godwin, Raymond Godwin. The complete adoption book: Everything you need to know to adopt a child, third edition. Avon: Adams Media, 2005. 352 p.
Jean Carbonnier. Droit civil, Introduction. Les personnes. La famille, l'enfant, le couple, Paris: Quadrige/Puf, 2004. 1250 p.
Yves Henri Leleu. Droit des personnes et des familles, Paris: Larcier, 2005. 700 p.
Site Internet
Legislația internațională privind reglementarea instituției adopției. [on-line]: http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm(Citat la 22.04.14)
Legea nr. 153/1985 din Finlanda. [on-line]: http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm(Citat la 22.04.14)
Codurile penale ale Croației și Armeniei. [on-line]: http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm(Citat la 22.04.14)
Convenția Consiliului Europei privind adopția din 1967. [on-line]: http://conventions.coe.int(Citat la 22.04.14)
Convenția internațională cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York la 20 noiembrie 1989. [on-line]: http://conventions.cote.int(Citat la 22.04.14)
Convenția Consiliului Europei privind adopția din 1967. [on-line]: http://conventions.coe.int(Citat la 22.04.14)
Raportul explicativ Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1443 (2000). [on-line]: http://conventions.coe.int/Treaty/FR/Reports/Html/202.htm(Citat la 22.04.14)
Publicație despre importanța bisericii în reglementarea adopției[on-line]: http://ziarullumina.ro/documentar/importanta-bisericii-reglementarea-adoptiei-tarile-romane(Citat la 22.04.14)
Legislația familiei[on-line]: http://provitabucuresti.ro/resurse/legislatia-familiei(Citat la 22.04.14)
Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale [on-line]: http://rmdiri.md/(Citat la 22.04.14)
Useful Information for the Adoptive Parent [on-line]: www.adoption.gouv.qc.ca (Citat la 22.04.2014)
Intercountry adoption http://adoption.state.gov/index.php [on-line]: (Citat la 22.04.14)
Studiu comparativ privind procedurile în materia adopției naționale în țări membre ale Uniunii Europene www.scridb.com [on-line]: (Citat la 22.04.14)
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Obilgatiile Parintilor Adoptivi (ID: 128734)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.