Nulitatea Actului Juridic
CAPITOLUL 1
NOTIUNEA DE NULITATE
SECTIUNEA 1
NOTIUNEA DE NULITATE A ACTULUI JURIDIC
1.1.1.Accepțiunile expresiei „nulitatea actului juridic”
Termenul de nulitate derivă de la latinescul “nullitas” și francezul “nullite” și are în mod obișnuit trei sensuri:
1). lipsă totală de valoare, de talent;
2). persoană fără competență;
3). ineficacitatea unui act juridic din cauza absenței unei condiții de fond sau de formă.
Noțiunea de nulitatea primește următoarele accepțiuni:
nulitate – sancțiune
Nulitatea, ca sancțiune de drept civil desemnează consecințele nerespectării condițiilor esențiale ale actului juridic civil cu prilejul încheierii acestuia. Acesta este sensul frecvent folosit in doctrina si in practica.
nulitate – instituție juridică
În această accepțiune, nulitatea desemnează instituția juridică a nulității, adică totalitatea normelor juridice care o reglementează. De regulă, această accepțiune se folosește când se vorbește de regimul juridic al nulității.
1.1.2. Definiția nulității actului juridic civil
În legislația noastră civilă nu există o definiție a nulității actului juridic civil. În această situație, în doctrină s-au format mai multe definiții care, deși au elemente comune, prezintă unele diferențe.
Astfel, într-o opinie nulitatea este considerată ca fiind “acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”.
Elementele acestei definiții pun în evidență trăsăturile specifice nulității:
a).nulitatea este o sancțiune de drept civil; această trăsătură precizează ce este nulitatea actului juridic civil, iar prin folosirea expresiei “acea sancțiune” se evidențiază faptul că nulitatea este numai una din sancțiunile dreptului civil, ce asigură respectarea normelor sale.
b).nulitatea lipsește actul juridic de efecte; din această caracteristică rezultă, pe de o parte, sfera de acțiune a nulității, ea privind numai actele juridice nu și faptele juridice “stricto sensu”, iar, pe de altă parte, conținutul acestei sancțiuni, și anume lipsirea de efecte a actului juridic.
c).nulitatea lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice; astfel, nulitatea nu vizează actul juridic, în întregul său, ci numai efectele sale și nu vizează orice efecte ale actului, ci numai pe acelea care contravin normelor juridice.
d).nulitatea lipsește actul juridic de acele efecte care contravin normelor juridice edictate în vederea încheierii valabile a actului juridic; în aprecierea concordanței sau neconcordanței cu legea a efectelor actului juridic criteriul este cel al scopului, al finalității legii.
e).nulitatea privește încheierea actului juridic; această trăsătură determină momentul în raport cu care se apreciază conformitatea sau neconformitatea cu scopul legii a efectelor la care actul urmează să dea naștere.
Această definiție nu este însă la adăpost de critică. Astfel, s-a arătat că ea evidențiază conținutul noțiunii de nulitate prin caracteristici negative (“efectele contrarii normelor juridice”) și nu prin caracteristici pozitive; de asemenea, lasă impresia că în urma sancțiunii nulității actul juridic există în continuare, că ar supraviețui, ceea ce nu este exact; în sfârșit, s-a mai spus, mai întâi se vorbește de nulitatea actului juridic civil și numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act.
În această ultimă opinie, nulitatea a fost definită ca fiind “sancțiunea de drept civil care desființează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condițiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege”.
S-a mai spus despre nulitate că este “sancțiunea încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziții a legii” sau “sancțiunea care intervine după înfrângerea dispoziției legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat”.
Aceste definiții sunt deficitare întrucât nu menționează că nulitatea intervine în cazul încălcării normelor juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic, lăsând să se înțeleagă că ar putea fi vorba și de alte dispoziții legale care trebuie avute în vedere la încheierea actului juridic dar care, în caz de încălcare, atrag alte sancțiuni civile (spre exemplu inopozabilitatea actului juridic față de terți). De asemenea, ultima definiție creează impresia că nu ar exista decât nulități totale, neprecizându-se că nulitatea lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice referitoare la condițiile de validitate încălcate la încheierea lui.
Într-o altă opinie se arată că “prin nulitate se înțelege o sancțiune de drept civil , care suprimă, în măsura stabilită prin hotărârea judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispozițiile legale referitoare la condițiile sale de validitate”. Această definiție este criticabilă pentru că, pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancțiunii când, în realitate, ea este o sancțiune legală (fiind opera legii) și, pe de altă parte, ea exclude posibilitatea nulității amiabile.
Nulitatea este acea sancțiune, de drept civil, îndreptată împotriva acelor efecte ale actului juridic care contravin scopului urmărit prin stabilirea, de către legiuitor sau de către parți, a condițiilor de validitate a actului juridic civil. Altfel spus, este sancțiunea de drept civil prin care actul juridic ce nu îndeplinește condițiile de validitate cerute de lege este lipsit de efectele ce contravin legii și bunelor moravuri.
1.1.3. Reglementarea nulității actului juridic civil
În cadrul Codului Civil, nulitatea formează obiectul unor dispoziții legale izolate si cu caracter cazuistic. Nulității i se consacră dispoziții legale și de către alte izvoare de drept civil, precum: Decretul nr. 31 / 1954 ( art. 20, art. 34); Legea nr. 16 / 1994 ( art. 22 alin.3,art. 24 alin. 1 ); Legea nr. 8 / 1996 ( art. 41 alin. 1,2 și art. 51 alin. 2 ); Codul familiei ( art. 129 alin. 3, art. 133 alin.4 și art. 105 alin.3 coroborat cu art. 129alin.3 și art. 133 alin 4 ); Legea 112 / 1995 ( art. 11 ); etc.
SECTIUNEA 2
FUNCTIILE NULITATII
Nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcții:
1. Funcția preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condițiilor sale de valabilitate. Astfel, știind că un act încheiat cu încălcarea legii privind valabilitatea sa va fi lipsită de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate și îndemnate să respecte legea civilă. Eficienta acestei funcții poate fi realizata îndeosebi daca operațiunea imbraca haina autentica, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabila de legalitate, efectuata de organul notarial.
2. Funcția sancționatoare prin care actul este lipsit de efecte atunci când a fost încheiat in pofida regulilor privind valabilitatea lui.
3. Funcție de mijloc de garanție a principiului legalității se referă la faptul că prin realizarea celor două funcții de mai sus se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic civil. Totodată nulitatea apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice și bunelor moravuri .
SECTIUNEA 3
EVOLUTIA CONCEPTIEI DESPRE NULITATE
În decursul timpului concepția despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluție.
Ca și celelalte reglementări din dreptul modern contemporan și nulitatea își are originile în vechiul drept roman. Astfel, autorii din literatura de specialitate au căzut de acord asupra faptului că, în comparație cu complexitatea problemelor pe care le ridică nulitatea, fizionomia acesteia în dreptul roman era simplă, rigidă și formalistă.
Pornind de la maxima „nihil actum est, nullum est negato” romanii considerau că actul care contravenea regulilor de drept era lipsit de valoare juridică și nu putea să producă nici un fel de efecte. Se punea astfel semnul egalității între nulitate și ineficacitate totală a actului, considerându-se că actul nu a existat niciodată.
În viziunea acestei teorii rigide era de neconceput ideea salvării actului nul, iar nulitatea opera ab intio fără a fi necesară pronunțarea acesteia în justiție. Nulitatea era, în principiu, totală și iremediabilă.
De asemenea în dreptul roman nu se făcea distincție între nulitate și inexistență și nici între nulitatea absolută și nulitatea relativă pentru că în esență acest sistem de drept nu cunoștea decât instituția nulității absolute. Exista astfel doar o nulitate de drept care intervenea în urma unor greșeli în executarea ritualurilor formale ce se cereau îndeplinite la încheierea contractului, dar odată îndeplinite aceste formalități, chiar dacă actul în sine era total neavenit și inechitabil el nu putea fi anulat. Pentru a înlătura formalismul și inechitatea unui sistem atât de rigid, mai târziu în timp, odată cu reforma pretoriană se consacră și ideea anulabilității actului. Această operă sub forma unei restituțio in integrum, acordate de pretor aceluia care era prejudiciat prin încheierea unui act juridic. Este vorba în acest caz de persoanele care au contractat sub impulsul violenței sau . Este vorba însă numai de ideea de anulabilitate deoarece pretorul nu putea pronunța nulitatea actului, acesta era considerat valabil din punct de vedere legal, putea însă acorda efectele nulității, adică o restituțio in integrum, la cererea persoanei prejudiciate. Din aceste motive repunerea în situația anterioară era acordată de pretor în virtutea puterii sale de comandă și nu în virtutea puterii sale jurisdicționale.
Astfel dreptul roman cunoaște două tipuri de nulități: nulități civile care își au originea în lege și nulitățile pretoriene, care își au originea în afara legii și chiar contra ei fiind creația pretorului. Primele operează de plin drept fără să fie pronunțate, iar ultimele se acordă de pretor și trebuie pronunțate în urma unei acțiuni în justiție. Această divizare bipartită a stat ulterior la baza celei mai importante clasificări a nulităților în nulitatea relativă și nulitate absolută.
Adepții teoriei clasice a nulității, care au preluat baza instituției din dreptul roman au avut o contribuție însemnată la dezvoltarea teoriei nulității tocmai prin faptul că au acceptat ideea existenței actelor anulabile cu toate consecințele pe care aceasta le produce.
Astfel în prima jumătate a sec. al XVI-lea se făcea distincție între nulitățile de drept, care derivau din dreptul roman și puteau fi invocate în baza unei „letteres de rescision” și nulitățile de ordonanță, care derivau din cutume și ordonanțe regale și puteau fi invocate de plano.
O sistematizare a teoriilor asupra nulității este încercată de Argentre care distinge între nulitățile de ordine publică și resciziune, adică cele care se întemeiază pe un interes privat și trebuie pronunțate în justiție.
În secolul al XVII-lea era admise în practică două tipuri de diviziuni care se suprapuneau reciproc. O primă diviziune se referea la acțiunea în nulitate și acțiunea în resciziune. Acțiunea în nulitate sancționează regulile cerute de ordonanțe și cutume, cu alte cuvinte de dreptul național, aceste cauze de nulitate dând naștere unei nulități de drept.
Prin acțiunea în resciziune erau atacate contractele valabil încheiate din punct de vedere al dreptului francez, dar împotriva cărora dreptul roman admitea o restituțio in integrum pentru cauză de dol violență, eroare, leziune. Acțiunea în nulitate se prescrie în termen de 30 de ani iar acțiunea în resciziune în termen de 10 ani.
A doua distincție se face în funcție de persoanele care pot invoca nulitatea. Astfel unele nulități puteau fi invocate de orice persoană interesată și se numeau nulități absolute sau nulități populare iar altele numite nulități relative puteau fi invocate doar de anumite persoane. În gee comandă și nu în virtutea puterii sale jurisdicționale.
Astfel dreptul roman cunoaște două tipuri de nulități: nulități civile care își au originea în lege și nulitățile pretoriene, care își au originea în afara legii și chiar contra ei fiind creația pretorului. Primele operează de plin drept fără să fie pronunțate, iar ultimele se acordă de pretor și trebuie pronunțate în urma unei acțiuni în justiție. Această divizare bipartită a stat ulterior la baza celei mai importante clasificări a nulităților în nulitatea relativă și nulitate absolută.
Adepții teoriei clasice a nulității, care au preluat baza instituției din dreptul roman au avut o contribuție însemnată la dezvoltarea teoriei nulității tocmai prin faptul că au acceptat ideea existenței actelor anulabile cu toate consecințele pe care aceasta le produce.
Astfel în prima jumătate a sec. al XVI-lea se făcea distincție între nulitățile de drept, care derivau din dreptul roman și puteau fi invocate în baza unei „letteres de rescision” și nulitățile de ordonanță, care derivau din cutume și ordonanțe regale și puteau fi invocate de plano.
O sistematizare a teoriilor asupra nulității este încercată de Argentre care distinge între nulitățile de ordine publică și resciziune, adică cele care se întemeiază pe un interes privat și trebuie pronunțate în justiție.
În secolul al XVII-lea era admise în practică două tipuri de diviziuni care se suprapuneau reciproc. O primă diviziune se referea la acțiunea în nulitate și acțiunea în resciziune. Acțiunea în nulitate sancționează regulile cerute de ordonanțe și cutume, cu alte cuvinte de dreptul național, aceste cauze de nulitate dând naștere unei nulități de drept.
Prin acțiunea în resciziune erau atacate contractele valabil încheiate din punct de vedere al dreptului francez, dar împotriva cărora dreptul roman admitea o restituțio in integrum pentru cauză de dol violență, eroare, leziune. Acțiunea în nulitate se prescrie în termen de 30 de ani iar acțiunea în resciziune în termen de 10 ani.
A doua distincție se face în funcție de persoanele care pot invoca nulitatea. Astfel unele nulități puteau fi invocate de orice persoană interesată și se numeau nulități absolute sau nulități populare iar altele numite nulități relative puteau fi invocate doar de anumite persoane. În general nulitățile populare erau nulități de drept iar nulitățile relative erau invocate prin acțiunea de resciziune.
În codul civil francez de la 1804, precum și în Codul civil român (care nu e decât o copie fidelă a primului), nulitatea este tratată cețos, superficial iar terminologia folosită este inconsecventă. Astfel lipsa de precizie din planul teoretic se oglindește și în reglementarea legală a instituției. Codul civil francez nu conține nici o reglementare de principiu a nulității, singura care a existat la un moment dat în proiect și care prevedea că „legile prohibitive atrag pedeapsa nulității chiar dacă ea nu e prevăzută expres „ a fost eliminată considerându-se inutilă.
Codul civil român tratează nulitatea în câteva articole referitoare la stingerea obligațiilor ceea ce contravine însăși esenței nulității. Nu se poate concepe stingerea unei obligații care nu a existat niciodată și ne gândim aici la principiul retroactivității nulității absolute.
De asemenea legiuitorul este foarte inconsecvent și în ideea nulității obligației vorbind pe alocuri de nulitatea obligației, în altele de nulitatea actului, alternând ideea de nulitate mod de strângerea obligației cu cea de nulitate sancțiune.
Chiar dacă Codurile nu sunt în măsură să clarifice teorie nulităților totuși ele reprezintă un pas înainte cu privire la două probleme esențiale.
În primul rând este abolită scrisoarea de resciziune și se face o distincție clară între nulitățile de drept și resciziune. Acțiunea în resciziune va avea de acum încolo o sferă de aplicabilitate mult mai restrânsă. Astfel dacă până acum noțiunea de resciziune acoperea aproape toate cazurile de nulitate relativă, de acum e clar că în resciziunea codurilor o acțiune în resciziune nu poate înainta decât minorul al cărui consimțământ a fost viciat prin leziune.
În literatura franceză de specialitate s-a considerat că distincția care se face între acțiunea în resciziune fundamentată pe leziune și acțiunea în nulitate prezintă interes practic. Astfel s-a afirmat că leziunea implică prin definiție existența unui prejudiciu, pe când în cazul acțiunii în anulare nu trebuie demonstrată existența prejudiciului; în unele cazuri de leziune apărătorul acțiunii în resciziune poate face să dispară leziunea, în timp ce apărătorul unei acțiuni în nulitate nu are niciodată această posibilitate.
Al doilea mare pas înainte constă în diferențierea clară chiar dacă ea nu există pe plan terminologic, între nulitatea absolută și nulitatea relativă. Nulitatea relativă primește ea însăși alte valențe în comparație cu corespondentul ei din dreptul anterior deoarece acțiunea în anulare devine o acțiune obișnuită și nu o excepție iar fundamentul ei se află în lege și nu în voința judecătorului.
La începutul secolului XIX-lea, câțiva autori clasici lansează ideea inexistenței actului juridic, afirmând că un contract va fi nu numai nul dar și inexistent dacă îi lipsește unul din elementele necesare pentru existența sa, fără de care nu se poate concepe existența unui act juridic. Ideea s-a concretizat în jurul instituției căsătoriei unde s-a admis alături de nulitățile absolute și nulitățile relative. Astfel este categoria căsătoriilor inexistente pentru cauzele pentru care Codul civil nu pronunța nulitatea și unde în același timp lipse un element necesar pentru validitatea sa (de exemplu căsătoria între persoanele de același sex.)
Teoria actelor inexistente deși îmbrățișată de unii autori, a fost respinsă de alții, care au adus în sprijinul opoziției formulate unele explicații pertinente.
S-a afirmat că noțiunea de inexistență este incertă, deoarece unii autori nu s-au putut pune de acord asupra cazurilor de inexistență. Apoi s-a afirmat că este și ilogică, deoarece nu putem avea acte juridice inexistente și e inutilă deoarece nu se poate determina cu precizie care sunt cazurile de inexistență și care sunt cele de nulitate absolută, deci practic inexistența echivalează cu nulitatea absolută.
În jurisprudență, atât în cea română cât și în cea franceză s-a folosit foarte rar noțiunea de inexistență și în majoritatea cazurilor ea era sinonimă cu nulitatea absolută.
În fine sintetizând teoria clasică a nulității se poate afirma că ea s-a fundamentat pe ideea potrivit căreia actul juridic este asemenea unui organism, în sensul că actul juridic nevalabil e asemenea unui organism care se poate naște mort sau bolnav, deci se poate vindeca sau poate pieri. Astfel se consideră că nulitatea este o stare organică a actului juridic. Teoria clasică a nulității mai face distincție între condițiile de existență și condițiile de valabilitate ale actului juridic. Primele țin de natura actului, fără de care ființa actului e de neconceput iar ultimele nu împiedică actul să existe, ele încalcă doar o prohibiție legală, împiedicând actul să fie considerat valabil. Pornind de la această idee se va face o diferențiere ți între gradele ineficacității și se va considera că ineficacitatea operează de plin drept fără a fi necesară o acțiune în justiție. Nu în ultimul rând adepții teoriei clasice vor utiliza cu timpul ideea de ordine publică pentru a desemna o nulitate absolută și ideea de interes privat pentru nulitatea relativă.
Teoria modernă a nulității s-a fundamentat tocmai pe criticile aduse teoriei clasice. S-a afirmat astfel că teoria clasică are la bază două idei false, aceea a actului organism și aceea a distincției între condițiile de existență și condițiile de valabilitate. S-a afirmat de asemenea că ea nu se întemeiază nici pe texte de lege nici pe precedente destul de clare.
Teoria modernă a nulității privită ca o sancțiune are la bază criteriile aduse teoriei clasice considerându-se că nulitatea nu e un viciu care afectează actul ci un drept de critică recunoscut unor persoane care erau protejate de regulile de drept încălcate. Dacă regula de drept proteja un interes particular critică era rezervată celui protejat și avem de-a face cu o nulitate relativă. Dacă regula de drept protejează un interes general, dreptul de critică poate fi exercitate de orice persoană interesată, iar nulitatea este absolută.
Reiese clar că teoria modernă a nulității se conturează în jurul a trei idei esențiale și anume:
– cum se exercită dreptul de a ataca actul;
– cine are dreptul de a înainta acțiunea ;
– cum și când se stinge acest drept.
Avantajele esențiale ale teoriei moderne a nulității privite ca o sancțiune ar consta în primul rând în faptul că înlătură orice discuție referitoare la inexistență ca o categorie distinctă de ineficacitate a actului juridic. Dar cea mai mare utilitate a teoriei nulității sancțiune constă în noua optică asupra nulității parțiale.
Dacă teoriile clasice considerau nulitatea totală regula iar nulitatea parțială excepția, teoria modernă răstoarnă această optică consacrând ca regulă nulitatea parțială. Apare astfel ideea extrem de prețioasă în dreptul civil român, potrivit căreia trebuie evitat pe cât posibil desființarea actelor juridice civile. Deci pe calea nulității nu trebuie să fie suprimat decât ceea ce este necesar să fie suprimat, efectele distructive ale nulității fiind astfel limitate numai la atât cât cere înlăturarea încălcării legii, nimicindu-se efectele actului juridic contrare legii și menținându-se acelea care sunt în concordanță cu prevederile ei. Toate acestea conduc la concluzia că obiectivul nulității nu este altul decât restabilirea ordinii de drept încălcate prin încheierea actului juridic.
Ținându-se seama de faptul că nulitatea ca sancțiune a actului juridic nu este decât mijlocul juridic prin care se restabilește legalitatea încălcată la încheierea actului juridic, s-a formulat teza proporționalității efectelor nulității în raport cu finalitatea legii, astfel că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin legii, celelalte efecte ale actului menținându-se. În această concepție, nulitatea este, în principiu, parțială și remediabilă. În literatura de specialitate din țara noastră acestei concepții i s-a spus chiar că este „noua concepție a dreptului civil despre nulitatea actului juridic” fundamentându-se pe argumente de text (art. 108 Cod civil, art. 1 alin (3) din Decretul nr. 671/1958), de cauzistică ( soluții ale practicii judiciare) și de drept comparat.
De reținut că, problema concepției despre nulitatea actului juridic civil, s-a pus după Revoluția română din decembrie 1989 în următorii termeni pot fi socotite valabile actele juridice încheiate anterior lui decembrie 1989, care potrivit legilor nr. 58/1971 și 59/ 1974 ( art. 44 – 45) – abrogate în decembrie 1989 – erau lovite de nulitate absolută. Au fost oare „validate” asemenea acre prin abrogarea normelor care instituiau cauzele lor de nulitate ?
În doctrină, problema a primit două rezolvări diametral opuse.
Într-o teză întemeiată pe concepția caracterului remediabil al nulității se consideră că asemenea au devenit valabile ele nu mai contravenind scopul legii, care interzice anumite acte juridice civile, adică, în raport cu noile reglementări aplicabile circulației imobilelor, prin acre juridice civile, asemenea acte din trecut, apar ca valabile.
În cealaltă opinie, dimpotrivă se consideră că teza validării unor asemenea acre nu poate fi primită întrucât se opune principiului neretroactivității legii statornicit de art. 1 Cod civil.
În practica Curții Supreme de Justiție, problema amintită s-a pus în soluționarea cauzei, ea fiind rezolvată în sensul validării actului prin abrogarea legii care instituia cauza de nulitate, actul ne mai fiind în contradicție cu finalitatea noilor reglementări în materie de înstrăinare a imobilelor.
Este de observat că problema ridicată nu se referă, în realizate, numai la fostele reglementări din Legea nr. 58 și 59/1974 ci și la altele, asemănătoare cum ar fi cea din Decretul nr. 189/1977.
În cadrul acestei opinii trebuie distinse două aspecte:
1. Cel al legii în raport cu care se apreciază existența cauzei de nulitate, acest aspect este rezolvat de regula tempus regit actum, cauza de nulitate este arătată de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic civil.
2. Cel al anulării actului adică al producerii efectelor nulității, acest aspect trebuie rezolvat tot potrivit regulii tempus regit actum, adică se aplică legea din momentul anulării efective, care în ipoteza pe care o avem în vedere este legea nouă, în raport cu care actul apare ca valabil. Soluția revalidării actului întemeiată pe principiul neretroactivității legii civile noi, se izbește în cazul de față, de principiul retroactivității efectelor nulității actul e desființat ex tunc. Aceasta ar însemna că se ajunge la ultra activitatea legii vechi – care nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de lege – și deși, la înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi.
Când se abrogă o lege, ea este înlăturată cu tot cortegiul său de consecințe, apreciate ca negative pentru societate, de către noua lege. Astfel, derogarea ar fi pur formală de vreme ce s-ar aplica în jurisprudență – o lege abrogată expres.
SECTIUNEA 4
DELIMITAREA NULITATII DE ALTE INSTITUTII DE DREPT CIVIL
Nulitatea este doar una din cauzele de ineficacitate ale actului juridic civil. În această categorie de cauze, care atrag ineficacitatea actului juridic, intră și: rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, caducitatea, iresponsabilitatea și reducțiunea, astfel că este necesară delimitarea nulității de acestea.
1.4.1. NULITATEA SI REZOLUTIUNEA
În timp ce nulitatea constă în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale privind condițiile sale de validitate, rezoluțiunea este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, cu executare “uno ictu”, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii actului .
Între cele două sancțiuni există o serie de asemănări, ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic, produc efecte retroactiv (“ex tunc”) și sunt judiciare, presupunând o hotărâre a organului de jurisdicție competent.
Cu toate acestea între cele două instituții există deosebiri radicale. Astfel, nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare “uno ictu”. Există între nulitate și rezoluțiune și o deosebire de ipoteză: dacă prima presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de valabilitate, cea de-a doua presupune un act juridic valabil încheiat.
În timp ce cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a obligației de către una din părți.
Rezoluțiunea și nulitatea relativă sunt supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extinctive (acțiuni în nulitate relativă i se aplică regula specială prevăzută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, iar acțiunii în rezoluțiune i se aplică regula generală prevăzută în art. 7 alin. 1 din același act normativ), iar nulitatea absolută este imprescriptibilă.
De asemenea, răspunderea pentru daunele pricinuite prin desființarea actului este, în cazul rezoluțiunii, o răspundere contractuală (deoarece între părți a existat un act juridic valabil încheiat), pe când în cazul nulității este o răspundere delictuală (actul este desființat întrucât, de la început, el nu a fost valabil).
1.4.2.NULITATEA SI REZILIEREA
Rezilierea este sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. Prin urmare, rezilierea se distinge de rezoluțiune prin aceea că intervine numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă și produce efecte numai pentru viitor, astfel că distincția între nulitate și reziliere prezintă elemente comune cu cea dintre nulitate și rezoluțiune.
Totuși, ca element particular, deși efectele nulității se produc, în principiu, retroactiv iar rezilierea operează numai pentru viitor, în cazul actelor cu executare succesivă nici nulitatea nu produce efecte pentru trecut.
1.4.3.NULITATEA SI REVOCAREA
Revocarea este acea sancțiune de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.
Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că și ea reprezintă o cauză de ineficiență a actului juridic civil.
Între cele două sancțiuni există însă numeroase deosebiri. Astfel, revocare presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nesocotirea unei condiții de validitate. Nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalităților
De asemenea, cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului.
1.4.4. NULITATEA SI CADUCITATEA
Caducitatea – este sancțiunea civilă care constă în lipsirea de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale și independent de voința autorului actului .
Spre deosebire de nulitate, caducitatea se caracterizează prin următoarele trasaturi:
presupune un act juridic valabil încheiat ;
produce efecte numai pentru viitor ( deoarece pentru trecut actul juridic respectiv nu și-a produs nici un efect) ;
presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic ;
împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină de voința autorului actului juridic.
Însă între nulitate și caducitate există și o asemănare: ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
1.4.5. NULITATEA SI INOPOZABILITATEA
Inopozabilitatea este sancțiunea care intervine în cazul nesocotirii unei cerințe de publicitate față de terți sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta .
Inopozabilitatea se deosebește de nulitate prin aceea că se referă la un act valabil încheiat, efectele acelui act nu se produc decât față de părți și implică, de regulă, îndeplinirea unor formalități după ce actul a fost încheiat; la nulitate cauzele sunt contemporane încheierii actului, pe când inopozabilitatea presupune unele formalitati ulterioare încheierii lui ( ca regula).
De asemenea, în timp ce nulitatea poate fi confirmată (nulitatea relativă desigur), inopozabilitatea este susceptibilă numai de ratificare.
1.4.6. NULITATEA SI REDUCTIUNEA
Reducțiunea este sancțiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de legea pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic. Se distinge, prin urmare, pe de o parte, reducțiunea liberalităților excesive care încalcă rezerva succesorală, iar pe de altă parte, reducțiunea unei prestații pentru leziuni sau, în anumite circumstanțe, pentru eroare indiferentă.
Ceea ce aseamănă cele două sancțiuni de drept civil este caracterul retroactiv al desființării actului juridic, între cele două instituții existând însă numeroase deosebiri. Astfel, nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalităților excesive, fie contractelor sinalagmatice.
De asemenea, nulitatea presupune un act nevalabil încheiat, pe când, în cazul reducțiunii liberalităților excesive, acestea au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parțială, datorită încălcării rezervei succesorale.
În fine, cauza nulității constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, iar reducțiunea este determinată fie de încălcarea rezervei succesorale (depășirea cotități disponibile), fie de existența, în momentul încheierii actului juridic, a unei disproporții vădite între contraprestații.
SECTIUNEA 5
Delimitarea nulității de drept civil de nulitatea de drept procesual
Lăsând la o parte unele apropieri care, în general, sunt determinate de distincția dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă, cele două categorii de nulități prezintă numeroase elemente particulare.
Nulitatea, ca sancțiune procedurală, este definită ca fiind acea sancțiune care invalidează actele de procedură îndeplinite fără respectarea formelor procesuale atunci când prin nerespectarea lor se produce sau se prezumă o vătămare de neînlăturat în alt mod.
Nulitatea actului juridic civil, la rândul ei, constă în lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Astfel, nulitățile procedurale civile sunt incidente atunci când actul de procedură produce o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin înlăturarea actului, în timp ce nulitatea de drept civil nu presupune o asemenea condiție, fiind suficientă nerespectarea condițiilor de validitate a actului juridic cu prilejul încheierii sale.
De asemenea, nulitățile procedurale (absolute și relative) nu sunt imprescriptibile și prescriptibile precum corespondentele lor din dreptul civil. În procesul civil, nulitatea absolută poate fi invocată în orice stare a pricinii sau direct în cadrul căilor de atac, după epuizarea acestora intrând în puterea lucrului judecat. Nulitatea relativă, la rândul ei, trebuie invocată în timpul și ordinea stabilită de lege, pentru că altfel se acoperă.
Dacă invocarea nulităților procesuale se face pe cale de excepție și prin mijlocirea căilor de atac, invocarea nulităților civile se face pe calea acțiunii în anulare sau pe cale de excepție la executarea actului nul.
În dreptul procesual civil regula “quod nullum est, nullum producit effectum” operează ori de câte ori nu este posibilă o regularizare a actului, pe când în dreptul material anumite principii, în concurs cu această regulă, o înlătură: principiul conversiunii actului juridic, principiul validității aparenței în drept, principiul răspunderii civile delictuale.
Nulitățile procedurale exprese prezumă vătămarea până la proba contrară iar partea care le invocă este dispensată de sarcina probei, ceea ce nu este cazul nulităților exprese din dreptul substanțial.
De asemenea, nulitățile amiabile nu sunt de conceput în dreptul procesual civil, în timp ce în dreptul material ele au fost recunoscute, deși sunt mai rar întâlnite; nulităților procedurale le sunt comune (potrivit art. 105 Cod procedură civilă) două cazuri de nulitate, pe când nulitățile de drept civil au mai multe cauze; în dreptul material nulitățile operează pentru vicii de consimțământ, în timp ce în dreptul procesual acestea sunt incidente numai în cazuri cu totul particulare.
În procedura civilă, aria de aplicare a nulității se circumscrie aproape exclusiv actelor unilaterale iregulate, pe când în dreptul substanțial ea se răsfrânge și asupra actelor bi– și multilaterale.
CAPITOLUL 2
CLASIFICAREA NULITATII ACTULUI JURIDIC CIVIL
SECTIUNEA 1
CRITERIILE DE CLASIFICARE A NULITĂȚII ACTULUI JURIDIC CIVIL
Clasificarea nulităților prezintă importanță din două puncte de vedere:
1. din punct de vedere teoretic, analiza și cercetarea clasificărilor nulității actului juridic contribuie la conturarea conceptului nulității în vederea găsirii punctelor comune și a elementelor de diferențiere existente între diferite feluri de nulități. Evident, analiza clasificărilor nulității contribuie și la perfecționarea dreptului, pentru că această analiză se subsumează științei dreptului a cărei principală finalitate este următoarea: contribuția la perfecționarea și dezvoltarea dreptului obiectiv.
2. din punct de vedere practic, clasificarea nulităților în materie are o importanță covârșitoare având în vedere că ajută în mod substanțial practicianul în deslușirea aspectelor ce le poate ridica rezolvarea cauzelor deduse spre soluționare. În același timp îl ferește pe acesta de confuziile ce pot lesne să apară între instituția nulității și alte instituții juridice care au finalități asemănătoare,efectele acestora fiind desființarea actului juridic civil(de exemplu: rezoluțiunea, rezilierea, caducitatea, reducțiunea).În sfârșit, nu prezintă mai puțină importanță faptul că fiecare categorie de nulități are consecințe juridice specifice, distincte, iar în acest fel studierea clasificării nulităților îi este de o mare utilitate practicianului în găsirea soluțiilor care trebuie să fie concordante cu legea) .
Nulitatea actului juridic civil poate fi clasificată după mai multe criterii. Cunoașterea diferitelor clasificări la care este supusă nulitatea actului juridic civil se impune prin consecințele, prin importanța fiecărei clasificări. Astfel, încadrarea într-o anumită categorie a nulității actului juridic contribuie la determinarea regimului juridic aplicabil.
În opera de realizare a unor clasificări corecte se au în vedere acele criterii care conduc la gruparea nulităților pe categorii distincte, în așa fel încât „identitatea” nulității să-i poată preciza consecințele.
Între cele mai importante criterii folosite se înscriu:
felul (natura) interesului ocrotit, în raport cu care nulitatea se clasifică în nulități absolute și nulități relative;
întinderea efectelor distructive, criteriu în raport cu care nulitatea poate fi totală și parțială;
modul în care este exprimată în textele legale, criteriu în raport cu care nulitatea poate fi expresă sau tacită (virtuală cum a mai fost numită în literatura de specialitate);
felul condiției de validitate cerută a fi îndeplinită, conduce la clasificarea nulităților în nulități de fond și nulități de formă .
Alături de aceste criterii, în literatura de specialitate s-au afirmat și alte opinii conform cărora acestora li s-ar adăuga și alte două criterii după cum urmează:
În funcție de calea de realizare, nulitățile se clasifică în nulități judiciare și nulități amiabile.
Un alt criteriu ar fi acela care se stabilește după compatibilitatea cu noțiunea de act juridic. Conform acestui criteriu există acte nule și acte inexistente.
Alți autori, după criteriul modului de valorificare, fac distincție între nulități judiciare și nulități de drept. În literatura de specialitate s-au iscat discuții legate de nulitățile amiabile și de judiciare, de nulitățile de drept precum și referitoare la teoria actului inexistent.
Deși au fost evidențiate cele mai importante și cele mai utilizate criterii în clasificarea nulității se va mai menționa și clasificarea făcută de un autor, clasificare ce prezintă aspecte interesante . În această opinie clasificarea nulităților se face în felul următor:
a) după interesul pe care îl ocrotește există nulitate absolută și nulitate relativă;
b) după obiectul sancțiunii, nulitățile pot lovi actul juridic în calitățile diferite ale acestuia. Astfel se disting nulități de fond și nulități de formă. Nulitățile mai pot lovi actul cantitativ astfel ca în acest sens se disting nulități totale și nulități parțiale.
c) după modul de exteriorizare a voinței legiuitorului în dictarea măsurii represive, nulitățile se împart în două grupe: nulități extreme (textuale) și nulități virtuale (implicite).
Același autor consideră (criteriul prin care se face) distincția dintre nulitățile de drept și cele judiciare, cât și diviziunea ternară care propune o clasă de sine stătătoare a actelor juridice inexistente, drept niște criterii artificiale și neîntemeiate.
Nulitatea unui anumit act juridic poate fi trecută prin toate aceste criterii de clasificare. Privită prin prisma unui singur criteriu de clasificare, nulitatea este ori de un fel, ori de alt fel; ea nu poate fi de două feluri din punct de vedere al aceluiași criteriu de clasificare.
Nulitatea actului juridic poate fi calificată, însă, din punct de vedere al tuturor sau numai al câtorva criterii de clasificare. Astfel, nulitatea unui act juridic poate fi absolută, totală, expresă și de fond, în același timp.
SECTIUNEA 2
ANALIZA DIFERITELOR CATEGORII DE NULITATI
Potrivit N.C.civ, s-a dat o reglementare unitara nulității contractelor, cuprinzând o clasificare principala a nulităților, regimul lor juridic, principalele cauze de nulitate, efectele nulității, problemele validării contractului lovit de nulitate.
2.2.1. NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELA TIVA
În funcție de natura interesului ocrotit– general sau individual-, prin dispoziția legală încălcată la încheierea actului juridic civil, nulitatea este absolută și relativă.
Nulitatea absolută sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a unei norme imperative care ocrotește un interes general, un interes obștesc.
Nulitatea relativă sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme care ocrotește un interes particular, individual ori personal.
Clasificarea nulităților în absolută și relativă prezintă interes din punctul de vedere al regimului juridic diferit pe care îl are fiecare nulitate.
Din punct de vedere terminologic, nulitatea absolută este desemnată, în legislație, practică și doctrină, printr-o serie de formule: actul este “nul”, “nul de drept” sau “nul de plin drept”. Nulitatea relativă este indicată prin expresiile: “actul este anulabil”; “actul poate fi anulat”. Nulitatea relativă mai este numită și nulitate “de protecție” (impropriu spus, întrucât “de protecție” este și nulitatea absolută, diferența dintre cele două fiind dată de naura interesului ocrotit).
Uneori se folosește expresia “nulitate” atât pentru nulitatea absolută, cât și pentru cea relativă (spre exemplu, cauză de nulitate).
Potrivit teoriei actului inexistent, pe lângă nulitatea absolută și relativă, ar exista și o a treia categorie de nulitate: inexistența. Susținătorii acestei teorii pretind că actul ar fi inexistent atunci când îi lipsește un element esențial pentru a putea lua ființă (consimțământul, părțile, obiectul, cauza). În asemenea cazuri, actul juridic ar fi mai mult decât nul absolut, el ar fi inexistent. Susținerea și critica acestei teorii au fost prezentate anterior.
2.2.2. NULITATEA PARTIALA SI NULITATEA TOTALA
După întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi parțiala ( atunci când desființează doar parte din efectele actului juridic, celelalte menținându-se deoarece nu contravin legii) si totala ( desființează in întregime efectele actului juridic).
Cu privire la aceasta clasificare a nulităților, trebuie observat ca ea decurge din concepția despre nulitate care a evoluat de la teza nulității totale si iremediabile la teza proportionalizarii efectelor nulității in raport cu finalitatea legii, spunându-se ca trebuie înlăturate numai acele efecte care ar contraveni scopului dispoziției incalcate, menținându-se in același timp celelalte efecte (nulitatea fiind astfel, parțiala si remediabila).
Noul Cod civil vine si reglementează aceasta concepție moderna despre nulitate, stabilind ca acele clauze care nesocotesc ordinea publica si bunele moravuri, trebuie considerate neproducatoare de efecte juridice ( ceea ce înseamnă ca celelalte clauze care nu contravin legii, raman sa-si producă efectele, actul juridic fiind astfel salvat de la sancțiunea nulității totale).
Aplicații ale acestei concepții, vizând nulitatea parțiala se regăsesc in Noul Cod civil in mai multe materii.
De exemplu, in materia liberalităților, conform art 1009, alin 1 „este considerata nescrisa clauza prin care sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat sa nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori sa nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor.(2) De asemenea, este considerata nescrisa dispoziția testamentara prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru incalcarea obligațiilor prevăzute la alin 1 sau pentru contestarea dispozitiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri”.
Tot astfel, in materia publicitarii drepturilor, actelor sau faptelor juridice, sunt considerate nescrise si, deci sancționate cu nulitatea, clauzele vizând renunțarea sau restrângerea dreptului de a îndeplini o asemenea formalitate de publicitate, precum si orice clauza penala sau alta sancțiune stipulata pentru a împiedica exercițiul acestui drept (art 19 alin 2).
Tot nescrisa este considerata stipulația vizând exonerarea de răspundere pentru evicțiune provenita din faptul însuși al vânzătorului sau din cauze anterioare, pe care cunoscându-le la momentul instrainarii, acesta le-a ascuns cumparatorului (art 1699).
2.2.3. NULITATEA EXPRESA SI NULITATEA VIRTUALA
Nulitatea expresă (explicită sau textuală) este acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziție legală. Marea majoritate a nulităților este formată din nulități exprese, prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare de drept civil.
Este virtuală (implicită sau tacită) acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil.
Nulitatea virtuală este admisă atât în doctrină, cât și în practică.
Nulitatea virtuală se deduce, de regulă, fie din scopul urmărit prin instituirea anumitor condiții de valabilitate a actului juridic, fie din modul de redactare a textelor, fie și dintr-un element și din celălalt, luate împreună. Ca regulă, normele onerative și cele prohibitive (adică normele imperative) atrag, în cazul nerespectării lor, sancțiunea nulității, chiar dacă nu prevăd expres aceasta.
2.2.4. NULITATEA DE FOND SI NULITATEA DE FORMA
Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilității unei condiții de fond a actului juridic civil: consimțământ, capacitate, obiect și cauză.
Nulitatea de formă intervine atunci când actul juridic civil se încheie cu nerespectarea unei condiții de formă a actului juridic cerută ad validitatem .
Nulitatea actului juridic pentru nerespectarea formei cerute ad solemnitatem nu trebuie confundată cu nulitatea formei cerută ad probationem pentru anumite acte juridice. În acest caz, nulitatea instrumentului probator (act în sensul de instrumentum) nu afectează valabilitatea actului juridic (negotium) pe care îl constată.
2.2.5.NULITATEA JUDICIARA SI NULITATEA AMIABILA
Nulitatea amiabilă apare în situația în care părțile se înțeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele și lipsesc de efecte actul respectiv prin voința lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicție competent.
Nulitatea judiciară este acea nulitate care implică intervenția organelor de jurisdicție și operează pe temeiul unei hotărâri judecătorești.
Nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică intervenția orgnelor de jurisdicție, întrucât ar avea caracter evident și s-ar impune astfel părților prin propria lor apreciere. Această categorie de nulități este însă contestată și aproape inexistentă în practică deoarece confruntarea actului juridic cu prevederile legale este o operație care nu poate fi lăsată la aprecierea părților.
În doctrină s-au formulat o serie de argumente pentru care nu poate fi primită distincția de dintre nulitate de drept și nulitate judiciară: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumție de valabilitate, chiar și în cazul în care au fost nesocotite dispozițiile legale, astfel încât, în măsura în care părțile nu se înțeleg (sau nu au posibilitatea să se înțeleagă asupra nulității), înlăturarea acestei prezumții urmează să se facă pe cale judiciară; pentru că nimeni nu poate să-și facă singur dreptate,dacă părțile nu se înțeleg, urmează să hotărască instanța de judecată; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic sau problema de a ști dacă este vorba de o nulitate totală sau parțială impun intervenția organului de jurisdicție competent.
Sub aspect procesual, există o reminiscență de distincție dintre nulitatea de drept și nulitatea judiciară, în sensul că, uneori, în jurisprudență sau în doctrină, se spune că nulitatea absolută se constată iar nulitatea relativă se pronunță, vorbindu-se despre acțiunea în constatarea nulității absolute și acțiunea în pronunțarea nulității relative; se consideră că, întrucât nulitatea absolută ar opera în puterea legii, instanța constată nulitatea absolută, fără să facă o apreciere proprie, pe când, nulitatea relativă este supusă aprecierii instanței care o pronunță.
Această distincție este artificială, întrucât, așa cum s-a mai spus, atât în cazul nulității absolute, cât și în cazul nulității relative, “judecătorul constată cauza ineficacității actului; și odată cauza constatată el proclamă nulitatea actului”.
CAPITOLUL 3
CAUZELE DE NULITATE A ACTULUI JURIDIC CIVIL
SECTIUNEA 1
PREZENTARE GENERALA A CAUZELOR DE NULITATE
Problema cauzelor nulității actului juridic civil este în strânsă legătură cu condițiile actului juridic civil. Într-o formulare generală se poate spune: cauzele de nulitate sunt cazurile în care condițiile actului juridic civil nu sunt valabile, la încheierea acestuia. Cunoașterea cazurilor de nulitate implică, deci, cunoașterea elementelor actului juridic. În consecință, cauzele de nulitate constau în nerespectarea condițiilor de valabilitate a fiecărui element al actului juridic.
Se consideră că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil:
încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea de a face actele;
lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;
nevalabilitatea obiectului actului juridic;
nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;
nerespectarea formei cerute ad validatem;
nesocotirea limitelor libertăților actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri);
lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative;
fraudarea legii.
Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, iar altele nulitatea relativă. Întrucât pe lângă nulitățile exprese există și nulități virtuale, și legea nu determină întotdeauna felul nulității, este necesar să fie avut în vedere criteriul de clasificare a nulității în nulitate absolută și nulitate relativă, adică natura interesului ocrotit prin dispoziția încălcată la încheierea actului juridic.
SECTIUNEA 2
CAUZELE DE NULITATE ABSOLUTA
Nulitatea absolută este sancțiunea ce se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale imperative ce ocrotesc interese generale pentru a le lipsi de efectele juridice contrar legii și bunelor moravuri. In acest sens, art 1246 N.C.civ statuează:”e nul contractul încheiat cu incalcarera unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”. Această încălcare se materializează de cele mai multe ori în aceea că una dintre condițiile de fond sau de formă ale actului juridic lipsește, este ilicită sau imorală. Cauzele care atrag nulitatea absolută sunt următoarele:
3.2.1 Incalcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:
a). nerespectarea unei incapacități speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obștesc.
Aceste incapacități constau fie în interdicția de a încheia anumite acte juridice civile, fie în interdicția de a dobândi anumite drepturi sau obligații și sunt instituite de legiuitor din considerente de ocrotire a intereselor anumitor categorii de persoane, dată fiind situația specială în care se află.
Asemenea incapacități sunt prevăzute atât în Codul civil cât și în alte acte normative. De asemenea, în art. 68 din Legea nr. 18/1991, la aliniatul 1 se spune că “persoanele fizice care nu au cetățenia română și domiciliul în România, precum și persoanele juridice care nu au cetățenia română și sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii”.
b) lipsa capacității de folosință a persoanei juridice.
Una din condițiile de validitate a actului juridic civil este capacitatea de a încheia actul. Neîndeplinirea acestei condiții, adică încheierea actului juridic civil de către o unitate care se găsește în faza dobândirii personalității juridice sau a lichidării, acte care nu se încadrează în dispozițiile art. 33, alin. 3 din Decretul 31/1954 (depășesc cerința ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil), va atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv.
c)nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.
Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice se definește ca fiind regula de drept civil potrivit căreia, persoana juridică nu poate dobândi, prin acte juridice, decât acele drepturi și obligații care sunt în concordanță cu scopul ei. Această regulă este consacrată în art. 34 din Decretul 31/1954 unde se spune, la alineatul 1 că “persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfințare sau statut”, iar în alineatul 2 că “orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
Prin urmare principiul specializării capacității de folosință limitează această capacitate, restrânge conținutul ei la concordanța dintre capacitatea persoanei juridice și scopul ei, depășirea acestei sfere fiind sancționată cu nulitatea absolută a actelor juridice încheiate. 3.2.2. Lipsa totală a consimțământului, cum este cazul erorii-obstacol (error in negotio și error in corpore).
Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (numită și distructivă de voință) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic și îmbracă, în funcție de natura realității asupra căreia cade, două forme: eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotio) constând în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greșit, că încheie un alt act juridic, și eroarea asupra identității fizice a obiectului actului juridic (error in corpore) constând în faptul că una dintre părți crede că obiectul actului juridic îl constituie un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt bun.
Pentru că nu s-a format acordul de voință al părților, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută a actului juridic, aceasta fiind soluția acceptată, în general, în practică și doctrină.
Cu toate acestea se consideră că în caz de eroare-obstacol ar trebui să intervină nulitatea relativă, cei în cauză putând să ceară anularea actului, dar putând să o și confirme, prin executarea actului juridic, în funcție de interesele fiecăruia.
3.2.3. Nevalabilitatea obiectului actului juridic
Referindu-se la convenții, Cod civil stabilește că “obiectul convenției este acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă”. Prin urmare, obiectul actului juridic civil se definește ca fiind conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau la care sunt ținute.
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiții. Astfel, obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit și moral. Aceste sunt condiții generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic. Există și condiții speciale, cerute doar pentru anumite categorii de acte, astfel: în actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel ce se obligă să fie titularul dreptului; în actele “intuitu personae” obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului,iar când legea prevede, este necesară și autorizația administrativă.
În consecință, ori de câte ori sunt nerespectate condițiile de validitate ale obiectului actului juridic acesta este lovit de nulitate absolută.
3.2.4. Când lipsește cauza ori este ilicită sau morală
Cauza sau scopul actului juridic este acel element care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Potrivit Cod civil “obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”. Prin urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: să existe, să fie reală și să fie licită și morală. Neîndeplinirea acestor condiții va antrena nulitatea absolută a actului juridic.
3.2.5. Nerespectarea formei ad validatem
Numeroase dispoziții legale prevăd pentru valabilitatea unui act juridic forma ad validitatem (ad solemnitatem): donația, testamentul, ipoteca convențională, actele între vii având ca obiect terenuri (art. 67, alin. 1 din Legea 18/1991), etc.
Instituirea de către lege a formei autentice este determinată de anumite motive: se atenționează părțile asupra importanței pe care o au anumite acte juridice, pentru patrimoniul celor care le fac, se asigură libertatea și certitudinea consimțământului și se exercită un control al societății prin organele statului, asupra actelor ce prezintă importanță juridică ce depășește interesele părților.
Forma autentică prezintă unele trăsături. Astfel, ea este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință (aceasta trebuind să fie, deci expresă), este exclusivă, în sensul că pentru anumit act juridic solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă. De asemenea, este un element constitutiv esențial al actului juridic și, în consecință, nerespectarea lui atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv.
3.2.6. Lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative
Astfel, potrivit art. 35 din Legea 64/1995 “în afară de cazurile prevăzute de prezenta lege sau de cele autorizate de tribunal, orice constituire de garanții personale sau reale, efectuate după înregistrarea cererii debitorului sau după expirarea termenului pentru contestarea cererilor creditorilor de către debitor ori după respingerea contestației debitorului împotriva acestor cereri,va fi nulă”. De asemenea, în alineatul 1 din art. 37 al aceleiași legi se spune că “după deschiderea procedurii de reorganizare este interzis conducătorilor debitorului, sub sancțiunea nulității, să înstrăineze, fără acordul tribunalului, acțiunile sau părțile lor sociale deținute la debitorul care face obiectul acestei proceduri”.
3.2.7. Incălcarea ordinii publice
În Cod civil, se precizează “nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. De asemenea, art. 966 dispune că “obligația … fondată pe o cauză … nelicită nu poate avea nici un efect” iar art. 968 prevede că o cauză “este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”. Așadar, voința juridică trebuie să respecte legile care interesează ordinea publică.
Dispozițiile legale care interesează ordinea publică sunt, în totalitatea lor, norme imperative, de la care nu se poate deroga prin act juridic, sub sancțiunea nulității absolute.
3.2.8. Frauda legii
Un act juridic se socotește săvârșit în frauda legii când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative. Fiind o încercare de abatere legii de la finalitatea ei, fraudarea legii constituie un abuz de drept, sancționat (explicit sau implicit) printr-o serie de dispoziții legale (art. 1 și 3 din Decretul 31/1954, art. 723 Cod proc. civilă).
Aplicarea legii, în litera și spiritul ei, este o necesitate de interes obștesc și de aceea actele juridice săvârșite în frauda legii sunt sancționate cu nulitate absolută.
Frauda se deosebește de dol,deși are un element comun cu acesta: reaua – credință a autorului ei.
În timp ce dolul se exercită asupra uneia din părțile actului juridic, al cărui consimțământ îl viciază, frauda se săvârșește de părți în dauna terților, lăsând nealterat consimțământul părților, în vederea realizării unui folos injust pentru cei ce fraudează.
Interesul distincției dintre fraudă și dol constă în faptul că cea dintâi este sancționată cu nulitatea absolută a actului juridic, iar cea din urmă atrage nulitatea relativă.
SECTIUNEA 3
CAUZELE DE NULITATE RELATIVA
Nulitatea relativă este sancțiunea civilă care se aplică actelor juridice întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale imperative care ocrotesc interese particulare pentru a le lipsi de efectele juridice potrivnice legii și bunelor moravuri.
Cazurile de nulitate, atât relativă cât și absolută, nu sunt și nici nu pot fi enumerate limitativ în codul civil sau în vreun alt act normativ, deoarece dinamica vieții sociale reclamă cu necesitate elaborarea de noi norme juridice a căror încălcare poate conduce la apariția unor noi cazuri de nulitate relativă sau absolută. Nulitatea relativă este determinată de următoarele cauze :
viciile de consimțământ: eroarea, dolul, violența, leziunea
Eroarea viciu de consimțământ este falsa reprezentare a realității ce cade fie asupra calităților substanțiale ale actului (error in substantiam), fie asupra persoanei contractante (error in personam), ea atrăgând sancțiunea nulității relative a actului juridic. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia această sancțiune ar trebui să intervină și în cazul erorii obstacol.
Dolul (viclenia) constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. După consecințele pe care le au asupra valabilității actului, se distinge între dolul principal (ce cade asupra unor elemente importante la încheierea actului) care atrage anularea actului și dolul incident (incidental ori secundar, cade asupra unor împrejurări neimportante pentru încheierea actului) care nu atrage nevalabilitatea actului juridic.
În materie de testamente dolul îmbracă forma specifică sugestiei și captației. Captația constă în “manopere dolosive și mijloace frauduloase folosite de o persoană în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului și a înșela buna lui credință, pentru a-l determina să o gratifice prin testament” iar sugestia constă în “folosirea unor mijloace ascunse și tendențioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă” .
Violența constă în amenințarea unei persoane cu un rău pe care îl produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Leziunea este acel viciu de consimțământ care constă în disproporția vădită de valoare dintre două prestații. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 32/1954 “… aplicarea dispozițiilor legale referitoare la acțiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având vârsta de patrusprezece ani împliniți, încheie singuri, fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare”.
Prin urmare sunt anulabile pentru leziune numai actele (încheiate de minorii între 14 și 18 ani) care, în același timp, sunt acte de administrare, au fost încheiate de minori fără încuviințarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pentru minor și sunt comutative.
Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic
Este posibil ca din cauza alienației sau a debilității mintale ori datorită altor împrejurări cel care consimte la încheierea unui act juridic să fie lipsit de un discernământ suficient pentru a putea aprecia semnificația actului pe care-l încheie și urmările sale.
Consimțământul, fiind unul din elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimând voința persoanei la încheierea actului juridic se pune problema consimțământului dat de persoanele fără discernământ, mai exact dacă în cazul actelor încheiate de aceste persoane lipsește consimțământul sau nu. Astfel se mai pune și problema în ce fel vor fi sancționate aceste acte, cu nulitatea absolută, dat fiindcă lipsa cu desăvârșire a consimțământului atrage nulitatea absolută, sau cu nulitatea relativă atrasă de viciile de consimțământ.
Răspunsul la această întrebare a fost dat de practica judiciară în sensul că lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece aici consimțământul există. Astfel e semnalat în cazul de față prezența unui viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă, sancțiunea nulității fiind edictată de această dată în vederea protejării persoanei interesate. Soluția se impune cu atât mai mult deoarece actele juridice încheiate personal atât de interesul judecătoresc, cât și în cazul minorilor tot lipsa de discernământ este aceea care antrenează sancțiunea nulității relative, iar aceeași cauză este firesc să antreneze aceleași consecințe și în speță, nu poate fi vorba de o nulitate absolută, întrucât se pune problema ocrotirii unui interes precumpănitor personal și nu a unui interes general.
Singurul act juridic în privința căruia legea consacră o reglementare de excepție este actul juridic al căsătoriei. Astfel potrivit art. 9 Codul familiei, este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal, precum și cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale iar potrivit art. 19 Codul familiei căsătoria încheiată cu încălcarea acestor dispoziții este nulă. Această reglementare își are rațiunea în faptul că impedimentul la căsătorie e menit să ocrotească un interes general, acela de prevenire a întemeierii unor familii nesănătoase și lipsite de trăinicie.
Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei
După cum prevede art. 948 Cod civil, pentru ca actul să fie valabil părțile trebuie să fie capabile, adică să aibă capacitatea de exercițiu și capacitate de folosință.
Capacitatea de folosință constă în aptitudinea personală de a avea drepturi și obligații iar capacitatea de exercițiu constă în aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații săvârșind acte juridice (art. 5 alin. (1) și (2)din Decretul nr.31/1954. Existența capacității de folosință indică posibilitatea persoanei de a dobândi drepturi și obligații prin acte și fapte juridice, iar implicit lipsa capacității de folosință indică imposibilitatea ca o persoană să dobândească drepturi sau să își asume obligații pe orice cale. Așadar capacitatea de folosință apare ca o premisă indispensabilă a încheierii unui act juridic, iar lipsa acestei premise face ca actul încheiat astfel să fie sancționată cu nulitate absolută.
Spre deosebire de capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu exprimă doar faptul că o persoană poate să dobândească drepturi și obligații prin intermediul actelor juridice, sau, mai exact că subiectul de drept poate dobândi drepturi și obligații încheind acte juridice singur și personal, iar incapacitatea de exercițiu indică faptul că persoana nu poate dobândi drepturi și obligații încheind acte juridice personal ci doar prin intermediul reprezentantului legal sau cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, adică o părinților, a tutorelui sau a curatorului.
Fiind concepută ca o măsură de protecție a persoanei împotriva propriilor sale acte juridice, din cauza lipsei unui suficient discernământ, pot să îi prejudicieze propriile interese, incapacitatea de exercițiu atrage doar nulitatea relativă a actului juridic. Legea face distincție între persoanele lipsite total de capacitate de exercițiu și persoanele care au doar o capacitate de exercițiu restrânsă.
Lipsa totală a capacității de exercițiu a persoanei fizice
Decretul 31/1954 prevede în art. 11 ca „ nu are capacitate de exercițiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani;
b) persoana pusă sub interdicție. Pentru cei care nu au capacitatea de exercițiu, actele juridice se fac de reprezentanții lor legali.
De asemenea art. 25 alin (2) din Decret 32/1954 prevede: „actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, sunt anulabile pentru incapacitate chiar dacă nu este leziune. Pentru identitate de rațiune, această soluție trebuie aplicată și în ceea ce privește actele juridice încheiate de către persoana pusă sub interdicție. La prima vedere se pare că minorilor sub 14 ani și celor puși sub interdicție le este interzis să încheie – sub sancțiunea anulabilității – orice act juridic. Însă atât pe cale de interpretare cât și pe baza unor dispoziții exprese ale legii, s-au stabilit anumite limite ale aplicării acestei dispoziții.
Astfel s-a apreciat în primul rând, că lipsa capacității de exercițiu se referă numai la dobândirea de drepturi și asumarea de obligații pe calea actelor juridice civile dar nu și pe calea unora dintre actele juridice ținând de alte ramuri ale dreptului prin puterea directă a legii, sau prin fapte juridice. Astfel, minorul care nu a împlinit 14 ani poate să-și exercite personal unele drepturi sau să fie obligat juridicește prin acte de drept administrativ sau prin acte de dreptul familiei. În acest sens pot fi amintite actele organelor financiare prin care se stabilesc impozitele sau actele de dreptul familiei cum sunt promovarea acțiunii în stabilirea paternității de către mama minoră.
În al doilea rând, nici în privința actelor juridice civile incapacitatea minorului care nu a împlinit 14 ani sau a interzisului nu este deplină, deoarece aceștia pot încheia personal acte de conservare adică acele acte juridice care sunt necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru a evita stingerea lui și care nu comportă decât cheltuieli reduse în raport cu valoarea drepturilor care se conservă așa încât nu pot fi vătămate, precum și acte juridice mărunte, curente și cu executare imediată, care sunt necesare satisfacerii nevoilor materiale și spirituale curente și care de asemenea datorită valorilor reduse și a condițiilor în care se încheie nu pot fi vătămătoare pentru cel care le încheie. S-a apreciat de asemenea că interzisul judecătoresc poate să încheie singur, în momentele de luciditate și în măsura în care legea nu îl oprește expres, acte cu caracter personal. Aceasta deoarece asemenea acre nu pot fi încheiate prin reprezentant și prin urmare, dacă interzisului nu i s-ar recunoaște dreptul de a le încheia singur ar însemna ca el să fie lovit de o adevărată incapacitatea de folosință, prevăzută de lege.
În consecință actele juridice pe care minorul ce nu a împlinit 14 ani sau interzisul nu le încheie prin intermediul reprezentantului legal, în măsura în care nu se încadrează în una din categoriile de excepție enunțate, sunt sancționate cu nulitatea relativă și aceasta fără a fi necesar ca minorul să fi fost păgubit și fără a deosebi după cum cel cu care a încheiat actul a cunoscut sau nu că a contractat cu un minor.
Restrângerea capacității de exercițiu a persoanei fizice
Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 minorul care a împlinit 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă „ actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui „.
De la această regulă există însă o serie de excepții atât în sensul că anumite acte pot fi încheiate de către minor fără vreo încuviințare cât și în sensul că în privința anumitor acte este necesară pe lângă încuviințarea ocrotitorului legal și încuviințarea autorități tutelare. De exemplu, minorului cu capacitate restrânsă îi este permis să încheie anumite acte juridice chiar dacă nu ar avea încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal.
Astfel, în primul rând, putem menționa actele de conservare și acte juridice mărunte, curente și de executare imediată. Este o soluție unanim acceptată în literatura de specialitate și care se impune tot în virtutea argumentelor expuse cu privire la actele pe care le poate încheia minorul lipsit de capacitate de exercițiu. În al doilea rând, minorul cu capacitatea de exercițiu restrânsa poate încheia acte de administrare a patrimoniului în măsura în care aceste acte nu sunt lezionare. În acest sens se exprimă dispozițiile art. 25 ale Decretului nr. 32/1954 care condiționează anularea actelor de administrare, încheiate de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani de producerea unei vătămări. Se impune însă precizarea că noțiunii de administrare a patrimoniului i se atribuie un înțeles mai larg decât aceleia de acte de administrare a unui bun, în sensul că actul nu este apreciat prin prisma naturii sale specifice ci prin prisma scopului în vederea căruia a fost încheiat. Aceasta deoarece buna gestionare a patrimoniului presupune uneori și săvârșirea unor acte de dispoziție. Dat fiind caracterul lor necesar și valoarea redusă, este indicat să li se aplice acestor acte de dispoziție regimul specific al actelor de administrare. Se poate aminti în acest sens prevederile art. 129 alin (4) Cod familiei potrivit cărora „tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviințare a autorității tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum și bunurile devenite nefolositoare pentru minori, dacă valoarea acestora din urmă nu depășește suma de două sute cincizeci lei”. În concluzie, pe lângă actele de administrare propriu zise, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă va putea încheia și o serie de acte de dispoziție, cărora li se aplică regimul actelor de administrare, sub condiția ca acestea să nu fie lezionare.
Legea conține și unele dispoziții speciale prin care minorul este îndreptățit să încheie valabil acte juridice fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal ca de exemplu operațiunile CEC, testamentul a jumătate din cantitatea disponibilă în cazul minorului care a împlinit 16 ani (art. 807 Cod civil).
Există însă și dispoziții legale prin care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă e oprit să facă unele acte juridice chiar și cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, acre precum donațiile sau garantarea obligațiilor altuia (art.133 alin(3) Codul Familiei. Așadar sunt anulabile pentru lipsa capacității depline de exercițiu doar actele ce depășesc sfera de naturii de administrare a patrimoniului, care au fost încheiate de către minor fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului, cu excepția actelor admise în mod expres de lege, precum și actele ce sunt interzise minorului chiar și cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal.
De remarcat este și faptul că, la fel ca lipsa capacității de exercițiu și restrângerea acesteia privește doar actele juridice civile nu și pe cele aparținând altor ramuri ale dreptului. Astfel minora care a împlinit 16 ani poate să se căsătorească fără a avea nevoie de vreo încuviințare (art. 4 Codul Familiei), mama minoră poate introduce singură acțiune în stabilirea filiației (art. 59 Codul Familiei).
Nerespectarea dreptului de preemțiune
Art. 69, alin. 1 din Legea 18/1991 prevede că “înstrăinarea de terenuri agricole din extravilan, prin vânzare, se poate face prin exercitarea dreptului de preemțiune”.
Dreptul de preemțiune constă “în dreptul conferit prin lege sau prin convenție unei persoane de a fi preferată înaintea altora la dobândirea unui drept anume, în cazul în care titularul acestuia se decide să-l transmită pe cale convențională” . Ordinea de preferință în sistemul Legii Fondului Funciar este: în primul rând sunt chemați să dobândească bunul coproprietarii, dacă este cazul, apoi proprietarii vecini.
Potrivit art. 70 din aceeași lege, actul de înstrăinare care a fost încheiat cu nerespectarea dreptului de preemțiune este anulabil.
Alte drepturi de preemțiune sunt conferite prin Legea 16/1994 privind arendarea (dreptul acordat arendașului), prin Legea 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (în acest caz, dreptul de preemțiune este conferit celui expropriat).
CAPITOLUL 4
REGIMUL JURIDIC AL NULITATII ACTULUI JURIDIC CIVIL
SECTIUNEA 1
NOTIUNEA DE REGIM JURIDIC AL NULITATII ACTULUI JURIDIC
Prin regim juridic al nulității se înțeleg regulile cărora le este supusa nulitatea absoluta si relativa, după caz.
Întrucât regulile aplicabile sunt diferite, in aceasta rezida si importanta calificării si încadrării corespunzătoare a nulității in una din cele doua categorii.
Regimul juridic al nulității privește trei aspecte:
– cine poate invoca nulitatea;
– cât timp poate fi invocată nulitatea;
– dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.
Aceste trei aspecte primesc soluții diferite, după cum este vorba de nulitate absolută ori de cea relativă.
SECTIUNEA 2
REGIMUL JURIDIC AL NULITATII ABSOLUTE
Regimul juridic al nulității absolute se desprinde din dispozițiile art 1247 si 1249 N.C.civ. astfel:
1. Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice persoana interesata, pe cale de acțiune sau de excepție (art 1247 alin 2).
Potrivit acestei reguli, nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic dar care ar putea invoca un interes propriu), de instanță din oficiu, de procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege (spre exemplu, nulitatea absolută prevăzută în art. 31, alin. 1 din Legea 18/1991 poate fi invocată, potrivit alin. 2 din același articol, de către primărie, prefectură, procuror și de către orice persoană interesată).
Această regulă își găsește justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească interese generale, obștești, astfel încât trebuie să se confere unui cerc larg de persoane sau organe posibilitatea invocării unei asemenea nulități.
Avându-se în vedere condițiile în care se exercită acțiunea civilă, mai exact, condiția interesului (care constă în “folosul practic, material sau moral pe care-l urmărește cel ce promovează acțiunea” și care trebuie să fie legitim, personal, născut și actul), se ajunge la concluzia că nulitatea absolută nu poate fi invocată de o persoană străină complet de actul juridic respectiv, pentru că o astfel de persoană nu ar putea justifica un interes propriu. Prin urmare, deși nulitatea absolută ocrotește un interes obștesc (general), un astfel de interes nu exclude existența unui interes individual (personal) care trebuie să fie urmărit de către persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca fiind lipsită de interes (lucru sintetizat în regula din dreptul francez “pas d’interet, pas d’action”). Conferind unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestora calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că ele pot justifica și un interes propriu, întrucât calitatea procesuală (care constă în îndreptățirea unei persoane de a participa la activitatea judiciară) nu se confundă cu interesul.
2. Instanța este obligata sa invoce din oficiu nulitatea actului
Aceasta obligație a instanței deriva din funcția organului jurisdicțional de a restabili ordinea de drept incalcata, fara sa reprezinte așadar o nesocotire a limitelor investirii sau o depășire a principiului disponibilității ( in absenta invocării de către parti a nulității.
Invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute a unui act juridic nu trebuie înțeleasă în sensul că instanța ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute, ori că, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocrotește un interes general, instanța ar putea să se pronunțe printr-o hotărâre asupra nulității (întrucât s-ar încheia principiu disponibilității), ci se are în vedere ipoteza în care una dintre părți declanșează un proces civil având ca obiect executarea unui act juridic, iar instanța, constatând că actul juridic pe care se întemeiază pretenția dedusă judecății este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea ca nefondată (neîntemeiată), fără a pronunța însă și nulitatea actului respectiv (aceasta în afara de cazul în care pârâtul a cerut, prin cerere reconvențională, anularea) .
3.Nulitatea absoluta nu este susceptibila de confirmare decât in cazurile prevăzute de lege
Confirmarea este actul juridic unilateral prin care partea îndreptățită să invoce nulitatea renunță la dreptul de a intenta acțiunea în nulitate ori la dreptul de a opune excepția nulității.
Aceasta regula se explica prin natura interesului ocrotit de norma a cărei incalcare atrage nulitatea absoluta. Totuși, inadmisibilitatea confirmării nulității absolute nu se confunda cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioara a cerințelor legale nerespectate in momentul încheierii actului ( de exemplu, obținerea autorizației administrative, pana la anularea actului), validare care decurge din concepția despre nulitate, ca si din regula potrivit căreia convențiile trebuie sa fie interpretate in sensul in care sa producă efecte juridice, iar nu in sensul de a nu produce niciunul.
De la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută, legea prevede și unele excepții. Astfel, în art. 20 Codul familiei se spune “căsătoria încheiată împotriva dispozițiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă între timp acela dintre soți care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o, ori dacă soția a dat naștere unui copil sau a rămas însărcinată”.
Inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu se confundă cu refacerea actului nul, refacere care este admisibilă și valabilă, în măsura în care sunt respectate dispozițiile legale referitoare la condițiile de valabilitate. În această situație, actul inițial rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act, care își va produce efectele de la data facerii lui, și nu de la data când a fost făcut actul nul. De asemenea, inadmisibilitatea confirmării nulității absolute nu se confundă nici cu validarea actului prin îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate în momentul încheierii lui (spre exemplu, obținerea autorizației administrative până la declanșarea nulității) .
4. Nulitatea absoluta poate fi invocata oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, daca prin lege nu se prevede altfel.
Aceasta înseamnă ca funcționează regula imprescriptibilității in ce privește nulitatea absoluta indiferent de calea procedurala folosita pentru valorificarea ei (acțiune sau excepție), cu rezerva situațiilor expres prevăzute de lege, când nulitatea absoluta poate fi prescriptibila.
SECTIUNEA 3
REGIMUL JURIDIC AL NULITATII RELATIVE
Potrivit dispozițiilor art 1248 si 1249 N.C.civ, regimului juridic al nulității relative ii sunt aplicabile următoarele reguli:
Nulitatea relativa poate fi invocata numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legala incalcata ( art 1248 alin 1), ceea ce înseamnă ca de principiu, nulitatea relativa poate fi pretinsa sau opusa numai de către partea interesata, prejudiciata prin încheierea respectivului act. Cu toate acestea, exista situații in care in afara persoanei interesate si tocmai in ideea asigurării unei reale a acesteia, nulitatea relativa mai poate fi invocata si de către alte persoane, cum ar fi: creditorii chirografari pe calea acțiunii oblice; reprezentantul legal al minorului cu capacitate de exercițiu restrânsa sau consiliu de familie; succesorii partii ocrotite, cu rezerva ipotezei in care ar fi vorba despre acțiuni strict personale.
Dacă într-un act juridic bilateral a fost nerespectată vreo dispoziție legală care proteja fiecare parte, atunci fiecare va putea să invoce nulitatea actului bazându-se pe cauza de nulitate ce-i este proprie.
În cazul minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, nulitatea relativă se invocă personal de către acesta dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinte sau tutore).
Dreptul succesorilor universali și cu titlu universal ai părții ocrotite de a invoca nulitatea relativă decurge din calitatea acestora de continuatori ai personalității autorului și față de ei actul juridic anulabil produce efecte întocmai ca față de autor (excepție fac drepturile decurgând din actele juridice încheiate intuitu personae care se sting la moartea titularului și deci nu se transmit către moștenitorii săi).
Nulitatea relativa nu poate fi confirmata din oficiu de către instanța de judecata (art 1248 alin 2)
In măsura in care persoana ocrotita de norma incalcata nu se prevalează de nulitatea relativa, neinvocând-o instanța nu va putea sa facă din oficiu aprecieri asupra acesteia, sa o pună in dezbaterea parților si sa se pronunțe asupra ei.
Nulitatea relativa poate fi confirmata ( art 1248 alin 4)
Confirmarea nulității se poate face de către persoana interesata sau de succesorii ei in drepturi in mod expres sau tacit. In privința acestei ultime modalitati de confirmare, ea poate rezulta, de exemplu, din executarea actului anulabil sau din neinvocarea nulității înăuntrul termenului de prescripție. In ambele ipoteze, insa cel in cauza trebuie sa fi cunoscut cauza de nulitate, pentru ca astfel, atitudinea lui sa valoreze confirmare a nulității.
Sub aspectul prescripției extinctive, nulitatea relativa poate fi invocata pe cale de
acțiune numai in termenul de prescripție prevăzut de lege.
Potrivit art 2517 NC civ, termenul general de prescripție este de 3 ani, iar momentul de la care începe sa curgă este diferit, in funcție de cauza de anulabilitate invocata.
Astfel, conform art 2529 alin 1 N.C.civ, prescripția curge:
in caz de violenta, in ziua in care aceasta a încetat;
in cazul dolului, in ziua in care a fost descoperit;
in caz de eroare sau in celelalte cazuri de anulare, din ziua in care cel indreptatit sau
reprezentatul sau legal ori cel chemat de lege sa-i încuviințeze sau sa ii autorizeze actele, a cunoscut cauza anularii, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.
De asemenea, potrivit art 2517 alin 2 N.C.civ, in cazurile in care nulitatea poate fi invocata de o terța persoana (creditor chirografar, reprezentat, ocrotitor legal, etc), prescripția începe sa curgă, daca prin lege nu se dipune altfel, de la data când terțul a cunoscut cauza de nulitate.
Daca invocarea nulității relative, pe cale de acțiune este supusa prescripției extinctive, in schimb atunci când este vorba de valorificarea pe cale de excepție, anulabilitatea actului juridic poate fi opusa întotdeauna de cel căruia i se cere executarea actului (quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum).
In acest sens, dispozițiile art 1249 alin 2 N.C.civ prevede ca”partea căreia i se cere executarea contractului, poate opune oricând nulitatea relativa a contractului, chiar si dupa împlinirea termenului de prescripție a dreptului in acțiune de anulare”.
Termenele de prescripție acțiunii în anulare privitoare la actele juridice cu caracter patrimonial sunt prevăzute în art. 3 coroborat cu art. 9 din Decretul. nr. 167 / 1958 privind prescripția extinctivă. Astfel, termenul general de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un termen mai scurt, ca de pildă, pentru anularea căsătoriei pentru vicii de consimțământ (art. 21 alin 2 C. fam.).O problemă importantă în ceea ce privește prescripția acțiunii în anularea unui act juridic, este aceea a datei de la care ea începe să curgă. Acest moment este reglementat în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că “Prescripția dreptului la acțiune în anularea unui act juridic pentru violență, începe să curgă de la data când aceasta a încetat (1). În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripția începe să curgă de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data începerii actului “(2). La stabilirea termenelor de prescripție se va ține seama, desigur, și de cauzele de suspendare și întrerupere a prescripției, precum și de posibilitatea repunerii în termen ( art. 19 din Decr. nr. 167/1958).O dată împlinită prescripția dreptului la acțiunea în nulitatea relativă,anulabilitatea nu mai poate fi opusă nici, chiar, pe cale de excepție.
SECTIUNEA 4
COMPARATIE DE REGIM JURIDIC INTRE NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELATIVA
Între cele două categorii de nulități nu există deosebire de efecte, ambele conducând la lipsirea de efecte a actului juridic lovit de nulitate, efecte care contravin unor dispoziții legale referitoare la condițiile sale de valabilitate.
Între nulitatea absolută și nulitatea relativă există însă deosebiri de regim juridic. Acestea sunt:
nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;
daca nulitatea absoluta poate fi invocata din oficiu de instanța de judecata, militate relative nu poate fi invocata din oficiu de instanța de judecata;
nulitatea absolută este imprescriptibilă, putând fi invocata oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, in schimb, militate relativa poate fi invocata pe cale de acțiune doar înăuntrul termenului de prescripție si numai atunci când este opusa pe cale de excepție, invocarea se poate face nelimitat in timp ( de către partea căreia I se cere executarea contractului anulabil
dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, decat in mod exceptional, in cazurile prevazute de lege, nulitatea realativa poate fi acoperita prin confirmare expresa sau tacita.
CAPITOLUL 5
EFECTELE NULITATII
SECTIUNEA 1
PRECIZARI PREALABILE
Pentru a fi valabil încheiate actele juridice civile trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitate prevăzute de lege, în caz contrar, în situația încălcării acestor cerințe, actele respective sunt nule, fiind lipsite, în tot sau în parte de efectele lor firești.
În abordarea problemei efectelor nulității actului juridic trebuie avute în vedere unele aspecte.
În principiu, nulitatea există indiferent dacă actul respectiv a fost executat integral sau parțial, realizându-se astfel, în fapt efectele juridice pe care trebuie să le nască, dacă actul nul a fost sau nu urmat de încheierea unor alte acte juridice și indiferent de timpul scurs de la data încheierii lui (exceptându-se nulitatea relativă).
Deoarece în dreptul nostru nu există nulități de drept, care operează direct în puterea legii, fiind practic necesară intervenția, în toate cazurile, a instanței care să verifice existența cauzei de nulitate, iar în caz afirmativ să o pronunțe, și întrucât între data încheierii actului și data pronunțării nulității lui există, de regulă, un anumit interval de timp, se admite că în această perioadă actul, deși nul, produce efecte ca și când ar fi valabil, bucurându-se de prezumția de valabilitate.
În consecință, trebuie să se facă distincție între efectele nulității în perioada interimară și efectele nulității de la data pronunțării ei. Astfel, deși nulitatea există din momentul încheierii actului, efectele ei sunt, în primul caz, virtuale, fiind necesară o hotărâre judecătorească pentru ca nulitatea să devină operativă.
De asemenea, este necesar să se aibă în vedere esența nulității (sancțiune ce lipsește actul juridic de efectele care contravin normelor juridice încălcate la încheierea actului).
Efectele nulității trebuie să fie în concordanță cu concepția dreptului românesc despre nulitate: salvarea actului juridic civil de la desființare ori de câte ori nu se contravine dispozițiilor legale; se are în vedere nu doar salvarea actului în întregime ci și salvarea uneia sau a unor clauze din acel act, la nulitatea întregului act urmând a se ajunge când din acesta nu se mai poate salva nimic.
Trebuie avut în vedere și faptul că efectele nulității sunt aceleași indiferent că este vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă, întinderea și intensitatea efectelor nulității nefiind diferite în funcție de natura acesteia ( deosebi între cele două categorii existând din punct de vedere al regimului juridic). Așa cum s-a spus, ar fi o eroare a considera că nulitatea absolută determină efecte mai drastice decât nulitatea relativă.
SECTIUNEA 2
DEFINITIA EFECTELOR NULITATII. PRINCIPII
5.2.1. Noțiune
Prin efectele nulității se înțeleg consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității, adică urmările ce intervin ca urmare a desființării în întregime sau în parte unui act juridic lovit de nulitate.
In esența, efectul nulității se exprima in adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce nici un efect), si aceasta indiferent daca nulitatea este absoluta sau relativa.
Daca in vechiul Cod Civil nu existau texte de principiu, referitoare la efectele nulității, in noua reglementare efectele nulității sunt definite prin dispozițiile art 1254 – 1265.
Efectele nulității diferă, fiind mai întinse sau mai restrânse, după cum este vorba de o nulitate parțială sau de una totală.
De asemenea, efectele nulității diferă și în funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic.
Se pot distinge, astfel, trei situații:
actul nu a fost executat încă; în acest caz, aplicarea nulității înseamnă că acel act, fiind desființat, nu mai poate fi executat, părțile aflându-se în situația în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi încheiat actul;
actul a fost executat total sau parțial până la pronunțarea hotărârii de anulare;în acest caz, efectele nulității presupun desființarea retroactivă a actului juridic și restituirea prestațiilor efectuate în baza actului ce a fost anulat;
actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulității, una din părțile acesteia a încheiat un act juridic cu un terț, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul; în acest caz, efectele nulității constau în desființarea actului executat, restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, desființarea și a actului subsecvent.
În ceea ce privește reglementarea efectelor nulității, caracteristica generală a reglementării nulității actului juridic (aceea de a fi dispersată în legislație), se regăsește și în cazul acestora. Prin urmare, nu există, de lege lata, texte de principiu referitoare le efectele nulității. Există, însă, dispoziții legale privind nulitatea în anumite cazuri, inclusiv texte care consacră excepții de la principiile efectelor nulității.
5.2.2.Principiile efectelor nulității
Principiile efectelor nulității sunt acele reguli de drept care arată cum, în ce măsură și față de cine se produc ele.
În literatura juridică se vorbește de cele trei principii ale efectelor nulității, și anume:
principiul retroactivității, care constă în faptul că efectele nulității se produc din ziua în care actul a fost făcut, adică nulitatea produce efecte și pentru trecut (ex tunc) nu doar pentru viitor (ex nunc);
principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum) care constă în înapoierea prestațiilor efectuate în baza actului anulat;
principiul potrivit căruia anularea actului inițial atrage și anularea actului subsecvent (“resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”).
De la aceste principii există, însă, și excepții, adică situații în care, pentru anumite rațiuni, ele nu se mai aplică fiind înlăturate de incidența unor reguli mai puternice.
De asemenea, unele dintre aceste principii privesc efectele nulității față de părțile actului juridic anulat (principiul retroactivității și “restutio in integrum”) în timp ce principiul “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” privește efectele nulității față de terți.
Între principiile efectelor nulității actului juridic există o anumită corelație. Astfel, principiul retroactivității în virtutea căruia efectele nulității se produc de la data încheierii actului, determină principiul repunerii în situația anterioară, în sensul că retroactivitatea nu ar însemna nimic dacă ceea ce s-a prestat în baza actului desființat nu ar fi supus restituirii. Principiul retroactivității determină indirect (prin intermediul lui “restitutio in integrum”) și principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, în sensul că dreptul transmis fiind retroactiv desființat este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desființarea actului subsecvent. Prin urmare, principiul retroactivității funcționează independent, pe când celelalte două apar drept consecințe ale acestuia (și deci orice excepție de la cele două principii constituie și o excepție de la principiul retroactivității).
Determinarea celorlalte două principii de către principiul retroactivității nu înseamnă că ori de câte ori intră în aplicare acesta intervine și “restitutio in integrum” și “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, trebuind să se țină seama dacă sunt sau întrunite condițiile de aplicare a fiecăruia. Astfel, principiul retroactivității intervine și când nu există nici un fel de executare a actului, ori nici un act de transmitere sau de constituire de drepturi către terți; “restitutio in integrum” funcționează doar în situația în care actul desființat a fost executat, în întregime sau în parte; “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acționează în cazul în care una din părțile actului anulat a încheiat cu terții acte translative sau constitutive de drepturi.
Aceste trei principii sunt consecințe ale principiului mai larg “quod nullum est, nullum producit effectum” (și, deci, acesta se manifestă și se realizează prin cele trei principii).
Principiul retroactivității efectelor nulității
Prin principiul retroactivității efectelor nulității se înțelege regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex munc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică efectele nulității se produc din momentul încheierii actului juridic civil.
Se vor înlătura, deci, efectele actului care s-au produs între momentul încheierii actului juridic civil și momentul anulării efective a acestuia. În baza retroactivității efectelor nulității, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă n-ar fi încheiat acel act juridic.
Acest principiu este consacrat prin dispozițiile art 1254 N.C.civ, potrivit căruia „contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”.
Justificarea acestei reguli trebuie pusa in legătura cu principiul legalității, care presupune ca, pentru restabilirea ordinii de drept nesocotite la momentul încheierii actului, sa fie înlăturate toate efectele produse pe temeiul unui asemenea act.. Altmiteri, ar însemna ca sancțiunea aplicata sa fie una pur formala si sa nu conducă la restabilirea legalității.
Principiul repunerii în situația anterioară. Restitutio in integrum. Excepții.
Principiul “restitutio in integrum” este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Acest principiu este consecința principiului retroactivității efectelor nulității actului juridic și apare ca un mijloc de garantare a eficienței lui practice.
Ca și retroactivitatea “restitutio in integrum” vizează efectele nulității actului juridic între părțile raportului juridic născut din acel act, nu și efectele față de terți.
Prin desființarea actului juridic, dispare temeiul juridic al executării prestațiilor și, prin urmare, temeiul restituirii prestațiilor în executarea actului nul nu mai poate fi acest act, care este desființat retroactiv; se admite că acțiunea prin care se solicită restituirea unor astfel de prestații trebuie întemeiată pe îmbogățirea fără just cauză.
Se disting 2 ipoteze după cum actul a fost executat sau nu
in ipoteza in care actul nu a fost executat, eficacitatea lui încetează, așa incat nu se mai
poate cere îndeplinirea prestațiilor rezultate dintr-un asemenea act. Datorita efectului retroactiv al nulității, se considera ca intre parti nu a existat niciodată vreun raport juridic generator de drepturi si obligații, pe temeiul căruia sa se poate pretinde executarea prestațiilor.
Atunci când actul a fost executat in tot sau in parte, problema este mai complicata
datorita situațiilor de fapt si de drept care au putut apărea intre momentul încheierii actului si acela al anularii, punându-se problema restituirii prestațiilor, care raman fara temei ca urmare a anularii actului.
Dreptul de restituire aparține celui care a efectuat prestația supusa restituirii, sau, după caz, unei alte persoane indreptatite potrivit legii (art 1636 N.C.civ.), iar in ce privește modalitatea de restituire a prestațiilor, aceasta se face prin natura sau prin echivalent( in acest din urma caz, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul in care debitorul a primit ceea ce trebuia sa restituie).
Potrivit noii reglementari, restituirea prestațiilor trebuie sa aibă loc in vreuna din modalitățile arătate (in natura sau prin echivalent), chiar si in cazul contractelor cu executare succesiva (art 1254 alin2).
Anterior, in absenta unei asemenea reglementari legale, se considera ca in cazul contractelor cu executare succesiva exista o imposibilitate obiectiva de restabilire in natura a situațiilor anterioare, întrucât serviciul procurat ( de ex folosința bunului pentru locatar, in cazul contractului de locațiune)pana la momentul anularii contractului, nu mai poate face obiectul restituirii. Se considera ca, intr-un asemenea caz, nulitatea opera ca o simpla reziliere,, producând efecte doar pentru viitor.
Prin dispozițiile Noului cod civil, se prevede si pentru o asemenea situație posibilitatea restituirii prin echivalent – așa incat contractele cu executare succesiva nu mai pot constitui excepție de la principiul retroactivității efectelor nulității, astfel cum se considera anterior in doctrina si jurisprudența.
Situația debitorului de buna credința
Potrivit art 1641 N.C.civ, daca bunul a pierit in întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de buna credința ori a primit bunul in temeiul unui act desființat, cu efect retroactiv, fara culpa sa, acesta trebuie sa restituie valoarea cea mai mica dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau după caz a instrainarii.
Accentul nu este pus pe ideea de protecție a debitorului de buna credința (care sa fie exonerat de obligația restituirii pe considerente de echitate, pentru a nu i se îngreuna situația), ci pe ideea reechilibrării situației parților, buna credința funcționând doar in sensul luării in considerare a celei mai mici contraprestații posibile. Are loc, deci doar o atenuare a obligației de restituire si nu înlăturarea totala a acesteia, care ar fi de natura sa greveze situația celeilalte parti.
In schimb, debitorul de rea credința, adică acela care a distrus sau înstrăinat cu rea credința bunul primit sau contractul a fost desființat retroactiv din culpa sa ( art 1642 alin 1), este ținut sa restituie valoarea cea mai mare dintre cele pe care bunul le-a avut la data primirii, pieirii sau instrainarii, după caz.
Excepții de la repunerea parților in situația anterioara
Daca in principiu, tot ce s-a executat in temeiul unui act juridic desființat, trebuie restituit, de așa maniera incat partile sa ajungă in situația in care s-ar fi aflat daca actul nu s-ar fi încheiat, exista anumite ipoteze in care, pentru diferite rațiuni, prestatille efectuate nu sunt supuse restituirii, fiind menținute in tot sau in parte.
Astfel:
debitorul de buna credința este liberat de restituire in natura si de la restituirea unui echivalent egal cu valoarea bunului, daca acesta piere fara culpa sa. Intr-un asemenea caz, restituirea prin echivalent pe care o datorează este egala cu indemnizația de asigurare primita, sau, după caz, presupune cedarea dreptului de a primi indemnizații de asigurare (art 1641 alin2).
Fructele produse de bunul supus restituirii raman ale posesorului de buna credința, care va suporta insa cheltuielile făcute cu producerea lor ( art 1645 alin 1). In schimb, când cel obligat la restituire a fost de rea credința, ori când cauza restituirii ii este imputabila, el este ținut, după compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea lor , sa restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea sa le dobândească (art 1645 alin 2).
Incapabilul (persoana care nu are capacitate de exercițiu deplina) este ținut la restituirea prestațiilor doar in limita imbogatirii sale, apreciata la data cererii de restituire (art 1647 alin 1).
In ce privește sarcina probei acestei imbogatirii, ea incumba celui care solicita restituirea.
Excepția nu va funcționa si se datorează restituirea integrala, atunci când, cu intenție sau din culpa grava, persoana incapabila a făcut ca restituirea sa fie imposibila ( art 1647 alin 2).
SECTIUNEA 5
EFECTELE NULITATII CARE SE PRODUC INTRE PARTI
Daca in relația dintre parți, nulitatea actului înseamnă, de principiu, desființarea efectelor acestuia pentru trecut si pentru viitor, se pune problema in ce fel aceasta sancțiune care intervine influențează situația terților.
Efectele nulității actului juridic față de terți sunt determinate de principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial – “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
Acest principiu poate fi definit ca fiind acea regulă de drept în virtutea căreia anularea actului inițial atrage anularea și a actului subsecvent, datorită legăturii acestuia cu primul.
În doctrină se precizează că acest principiu este atât o consecință a celorlalte două principii (retroactivitatea și repunerea în situația anterioară), cât și a principiului “nemo plus jurid ad alium transffere potest, quam ipse habet” ori “nemo dat quod non habet”, în sensul că, dacă se dovedește că transmițătorul nu putea transmite un drept deoarece s-a desființat titlul său, prin anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult.
În practică, aplicarea acestui principiu se concretizează și în două situații specifice; în cazul actelor care necesită autorizație administrativă prealabilă, anularea acestei autorizații atrage după ea anularea și a actului juridic ce se întemeia pe acea autorizație, iar în cazul a două acte, din care unul este principal iar celălalt accesoriu, anularea actului principal conduce la desființarea și a actului accesoriu, prin aplicarea regulii “accesorium sequitur principale” (în această situație nu suntem în ipoteza lui “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis” acesta presupunând două sau mai multe acte juridice succesive, prin care s-au transmis aceleași drepturi ori s-au constituit, s-au transmis drepturi aflate în strânse legătură).
Deși terții nu sunt legați in mod direct prin contractul încheiat de parți, in sensul ca nu li se pot impune drepturile si obligațiile născute din aceasta in maniera in care li se opun parților ( cu valoarea obligativității), in același timp, terții sunt ținuți sa respecte realitatea juridica intervenita intre parti.
Exista situații când efectele nulității se pot răsfrânge asupra unor terțe persoane care au contractat cu partile si au dobândit drepturi care depind de actul lovit de nulitate. De exemplu, daca este considerat nul un contract translativ de proprietate, aceasta va avea drept consecința si desființarea drepturilor constituite sau transferate de către dobânditor asupra bunului in favoarea unor terț (dreptul de ipoteca ar trebui sa înceteze ipso facto, pornind de la principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși sau cel potrivit căruia desființarea actului principal are drept consecința desființarea actului subsecvent).
In acest sens, dispozițiile art 1648 N.C.civ., statuează ca atunci când bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea in restituire poate fi exercitata si împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciara sau a efectului dobândirii cu buna credința a bunurilor mobile, ori după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
Deci ceea ce ar putea paraliza o acțiune in restituire, îndreptata împotriva terțului, constituindu-se astfel in excepție de la resolute iure dantis resolvitur ius accipientis, ar fi regulile de carte funciara ( de exemplu, cazul subdobanditorului de buna credința al unui drept real imobiliar înscris in cartea funciara, când acțiunea in rectificare produce efecte si fata de persoanele terțe).
De asemenea terțul subdobanditor de buna credința al unui bun mobil corporal, devine proprietarul acestuia fara ca titlul sau sa mai poată fi pus in discuție, chiar atunci când se desființează titlul autorului sau.
Uzucapiunea (prescripția achizitiva) reprezintă o alta modalitate de paralizare de către terț a acțiunii îndreptate împotriva sa, după desființarea titlului autorului.
Celelalte acte juridice ( in afara actelor de dispoziție), făcute in favoarea unui terț de buna credința sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are drept de restituire, cu excepția contractelor cu executare succesiva, care, sub condiția respectării formalităților de publicitate prevăzute de lege vor continua sa producă efecte pe durata stipulata de parti, dar nu mai mult de un an de la data desființării titlului constitutorului ( art 1649 N.C.civ).
SECTIUNEA 6
PRINCIPII DE DREPT CARE ÎNLĂTURĂ REGULA “QUOD NULLUM EST, NULLUM PRODUCIT EFFECTUM
Nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor jueidice privitoare la încheierea sa valabilă, iar aceasta se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulității. Alături de excepțiile acestor principii, care sunt excepții și ale regulii “quod nullum est, nullum producit effectum”, există anumite situații care înlătură această regulă.
Astfel, principiile de drept care, în concurs cu regula “quod nullum est, nullum producit effectum”, o înlătură sunt:
principiul conversiunii actului juridic;
validitatea aparentei in drept (principiul “error communis facit jus”);
validarea contractului;
principiul răspunderii civile delictuale.
Principiul conversiunii actului juridic
Conversiunea presupune transformarea unei operații juridice intr-o alta operație juridica, determinata de faptul ca un act lovit de nulitate totala produce efectele altui act juridic, ale cărui condiții de validitate le îndeplinește.
În ceea ce privește fundamentul conversiunii actului juridic, soluțiile au fost diferite în doctrină.
Într-o opinie, conversiunea actului juridic este cerută și impusă de concepția dreptului nostru despre nulitate: nulitatea fiind îndreptată împotriva efectelor care contravin scopului legii urmează ca toate efectele ce nu contravin legii să fie menținute. Prin urmare, trebuie admisă soluția că, în locul actului nul, să-și producă efecte alt act juridic, valabil.
Într-o altă opinie, conversiunea actului juridic constituie “o aplicare particulară a principiului mai general al menținerii actelor juridice, conform căruia manifestarea de voință cuprinsă într-un act juridic cată a avea – în limita legii – eficacitate maximă posibilă pentru realizarea scopului practic urmărit de parte sau părți”.
Pana la adoptarea noului cod civil, nu exista o reglementare de principiu a conversiunii, ci doar aplicații ale acesteia ( de exemplu, in materia înscrisurilor autentice nule, care valorează totuși înscrisuri sub semnătura privata, conform art 1772 N.C.civ, sau in jurisprudența, considerarea contractelor de înstrăinare a terenurilor care nu au respectat cerința formei autentice, ca fiind simple antecontracte).
Noul cod civil da expresie prin dispozițiile art 1260, instituției conversiei. Astfel, potrivit texului menționat, un contract lovit de nulitate absoluta va produce totuși efectele unui act juridic pentru care sunt îndeplinite condițiile de fond si de forma prevăzute de lege.
Pentru a putea opera conversiunea actului juridic trebuie întrunite cumulativ mai multe condiții:
între actul juridic nul și actul juridic valabil trebuie să existe un element de diferență; acest element de diferență poate privi natura celor două acte juridice (unul este un contract, iar celălalt este un act unilateral), conținutul acestora (în sensul că drepturile și obligațiile ce s-ar naște din cele două acte sunt diferite), efectele sau forma celor două acte;
actul nul sa fie desființat efectiv si total;
actul ce urmează să fie considerat valabil să îndeplinească toate condițiile de validitate, iar acestea să se regăsească în actul juridic desființat (adică actul juridic desființat să cuprindă toate elementele constitutive ale actului juridic în care este convertit).
Nu va opera conversiunea, daca intenția de a exclude aplicarea acesteia este stipulata in chiar contractul lovit de nulitate sau rezulta neîndoielnic din scopurile urmărite de parti la data încheierii contractului ( art 1260 alin 2 N.C.civ).
În doctrină se mai consideră că actul juridic nul și actul în care acesta se convertește trebuie să aibă aceleași părți. Există situații, însă, în care această condiție este inexactă, întrucât actul juridic desființat este bilateral, iar actul juridic în care se convertește este unilateral, astfel că nu mai există identitate de părți.
Aplicându-se aceste condiții, rezultă că nu este vorba de conversiune în situațiile următoare:
actul juridic nu este încă desființat, bucurându-se de prezumția de valabilitate;
unele clauze sunt anulate, iar altele sunt menținute (când avem nulitate parțială);
actul juridic apare ca fiind nul datorită denumirii greșite date de părți (aici este o problemă de calificare, iar nu de conversiune, manifestarea de voință a părților nefiind susceptibilă de a fi interpretată în două sensuri, întrucât părțile au dorit un anumit act juridic, pe care l-au încheiat valabil, dar l-au denumit greșit);
refacerea actului juridic;
validarea actului juridic prin confirmare sau îndeplinirea ulterioară a cerinței legale nerespectate la încheierea lui (în aceste cazuri este vorba despre validarea aceluiași act, neputându-se vorbi de două acte,din care unul să fie anulat iar celălalt să fie menținut valabil);
novația (aceasta presupune existența unei obligații anterioare valabile, ceea ce nu e cazul conversiunii; de asemenea, novația este întotdeauna expresă, pe când, în cazul conversiunii, cel de-al doilea act juridic se deduce din voința prezumată a părții sau a părților).
În cazul în care sunt îndeplinite aceste condiții actul nul convertit va produce totuși efecte juridice, dar efectele actului în care actul inițial s-a convertit.
Principiul “error communis facit jus ”.
Acest principiu mai este numit și principiul validității aparenței în drept. Principiul “error communis facit jus ” înlătură nulitatea unui act juridic încheiat într-o situație de eroare comună, obștească. Deși se bazează pe ocrotirea bunei-credințe, acest principiu acționează mai energic decât principiul ocrotirii bunei-credințe, în cazurile indicate ca excepții de la principiile efectelor nulității, întrucât, în cazurile în care se aplică, face să nu se mai pună problema nulității, actul fiind valabil pe deplin.
Noțiunea si efectele validității aparentei in drept isi găsesc reglementare in dispozițiile art 17 N.C.civ. Potrivit acestuia, atunci când actului juridic a fost încheiat intr-o situație de eoare comuna si invincibila, instanța va putea, ținând seama de aceste împrejurări, sa considere ca actul astfel întocmit va produce fata de cel aflat in eroare, aceleași efecte ca si când ar fi valabil ( cu rezerva situației in care desființarea actului nu i-ar produce nici un prejudiciu).
O aplicație a cestui principiu se găsește in materia casatorii (art 293 alin 2 N.C.civ), atunci când soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit, si după aceasta, hotărârea declarativa de moarte a fost anulata, noua casatorie ramane valabila, daca soțul celui declarat mort a fost de buna credința ( prima casatorie se considera desfăcuta pe data încheierii noii casatorii).
Rezulta ca eroarea si buna credința a soțului recăsătorit salvează cea de-a doua casatorie, care este , prin ipoteza nula ( pentru incalcarea impedimentului decurgând din bigamie), deoarece prima casatorie era in ființa, din moment ce soțul declarat mort era in viata, astfel incit hotărârea declarativa de moarte este de la început lovita de nulitate absoluta.
Validarea contractului
Noul cod civil reglementează si posibilitatea validării contractului, atunci când nulitatea este acoperita prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege( art 1261-1265).
Confirmarea anulabilității actului înseamnă renunțarea la dreptul de a invoca nulitatea înăuntrul termenului de prescripție si trebuie sa rezulte din voința certa a parții, expresa sau tacita.
Pentru a produce efecte confirmarea si actul anulabil sa devina valabil si sa producă efecte juridice, trebuie împlinite următoarele cerințe:
condițiile de validitate a contractului trebuie sa fie îndeplinite in momentul confirmării acestuia;
manifestarea de voința, in sensul confirmării trebuie făcuta de parte numai in măsura cunoașterii cauzei de anulabilitate, iar in caz de violenta, numai după încetarea acesteia;
in lipsa unei confirmări exprese, este suficient ca obligația sa fie executata in mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmata de către partea interesata;
actul confirmativ, in cazul confirmării exprese, trebuie sa cuprindă obiectul, cauza si natura obligației si sa facă mențiune despre motivul acțiunii in nulitate.
O dispoziție speciala găsim in art 1263 alin 3 pentru situația actelor minorului, in sensul ca atunci când au fost încheiate fara încuviințarea persoanei abilitate sa o facă, aceasta va putea sa ceara anularea actului sau, dimpotrivă sa-l confirme, daca acesta încuviințare era suficienta pentru ca actul sa fie considerat valabil.
Pe de alta parte, minorul devenit major poate confirma singur actul făcut in timpul minoritarii, atunci când el trebuia sa fie reprezentat sau asistat. La fel, după descărcarea tutorelui, el poate sa confirme actul făcut de tutorele sau fara respectarea tuturor formalităților cerute pentru încheierea sa valabila ( art 48 N.C..civ).
In privința efectelor confirmării, ele se produc in mod retroactiv, de la momentul încheierii contractului si constau in renunțarea la mijloacele si excepțiile ce puteau fi opuse pentru a se obține anularea actului. Aceasta confirmare a actului poate fi făcuta insa numai in măsura in care nu aduce atingere drepturilor câștigate si conservate de către terții de buna credința ( art 1265 alin 1 N.C. civ).
Confirmarea făcuta de una dintre parti nu împiedica invocarea nulității contractului de către cealaltă parte, atunci când fiecare dintre parti ar putea invoca o nulitate una împotriva celeilalte. Astfel spus, actul confirmativ nu produce efecte extensive, de natura sa acopere cauze de nulitate care puteau fi invocate si de alte parti decât titularul actului confirmativ. De asemenea, faptul ca este confirmat un contract anulabil pentru vicierea consimtamantului prin dol sau violenta nu implica renunțarea la dreptul de a cere daune interese.
Principiul răspunderii civile delictuale
In cazul incapabilului minor, daca acesta ar savarsi un delict civil cu ocazia încheierii actului ( de exemplu prin manopere dolosive, cum ar fi falsificarea datei nașterii in actul de identitate, ar crea o aparenta inselatoare ca ar fi major), el nu va putea cere anularea respectivului act, deoarece cealaltă parte ar fi prejudiciata. Astfel, potrivit art 45 N.C.civ.”Nulitatea relativa nu este înlăturata de simpla declarație a celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsa ca este capabil sa contracteze(alin 1). Daca, insa a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea parții induse in eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază ca aceasta ar constitui o sancțiune civila adecvata (alin 2).
Este vorba, in asemenea cazuri, de faptul ca principiul ocrotirii incapabilului cedează in fata pricipiului răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă ca in temeiul regulilor executării in natura a obligațiilor si reparării in natura si integrale a pagubelor,actul anulabil va fi menținut, întrucât reprezintă cea mai buna reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicita a minorului.
Bibliografie:
– Gh. Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil – Editia a XI-a revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic 2007 ;
– Eduard Jurgen Prediger – Introducere in studiul dreptului civil: raportul juridic civil, actul juridic civil si prescriptia extinctiva, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2011,
– Gh. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Editia a 2-a,. All Beck, București, 2002
– Gabriel Boroi, Carla Alexandru Anghelescu –Curs de drept civil. Parte generala, Editura Hamangiu, 2011, Bucuresti
– Carmen Tamara Ungureanu- Drept civil. Parte generala. Persoanele, Ed Hmangiu, 2012
– Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu – Drept civil.Persoanele, Ed.Hamangiu 2011
– Tr. Ionașcu, E. Barrasch, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, ed. Academiei, București, 1967
– Ionașcu, Drept civil. Partea generală, ed. Didactică și pedagogică, București, 1963
– O. Căpățână, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, ed. Academiei, București, 1989.
– Paul Cosmovici – Tratat de drept civil Partea I
– Hamangiu, Rosetti, Băicoianu – Tratat de drept civil român vol.I, Edit. All 1998 p. 241
– Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicționar de drept civil, vol. I, ed. Lumina Lex, București,
– Gh. Beleiu, op. cit., p. 182; C. Oprișan , Sancțiunile în dreptul civil român-o posibilă sinteză, R.R.D. nr. 11/1982, p. 11-21
– O. Ungureanu, Nulități procedurale civile, ed. All Beck, București, 1998
– I.Dogaru – Tratat de drept civil” Ed. Europa 1996
– I. Dogaru – op. Cit. p. 297, aj. Boroi – Drept Civil. Partea generală. Persoanele Ed. All Beck 2001 p. 227 – 231
– V. Popa „Elemente de drept civil” Timișoara 2003
– Codul civil
– Codul Familiei
– Codul comercial
– Codul de procedura civila
– Constituția României
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Nulitatea Actului Juridic (ID: 128720)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.