Notiuni de Raspundere Juridica

Noțiuni de răspundere juridică

Noțiuni generale

Principiul responsabilității este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului. Responsabilitatea, în general, este un fenomen social întrucât exprimă un act de angajare individuală într-un anume context relațional social. Este acea atitudine conștientă prin care se manifestă un simț de răspundere față de obligațiile sociale.

Responsabilitatea socială se prezintă sub diferite forme: responsabilitate morală, religioasă, politică, juridică. Deși răspunderea, în sensul cel mai larg al noțiunii, are o semnificație morală iar conceptul responsabilității a apărut și a fost specific inițial domeniului moralei. Totodată cu apariția statului și dreptului, s-a format necesitatea acestui concept și în aria dreptului sub forma răspunderii juridice.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie consacră regula de principiu potrivit căreia obligația de a repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, se naște direct și nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte. De regulă, fiecare om răspunde numai pentru faptele sale proprii. Nicio răspundere pentru altul sau pentru altceva nu-i poate reveni decât dacă legea o prevede anume. Este un principiu cunoscut, logic și tradițional în dreptul nostru civil.

Pe plan teoretic s-a considerat că: „Sensul frecvent al noțiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este acela de obligație de a suporta consecințele nerespectării unei reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte", în aceasta opinie se poate considera că răspunderea este, oarecum, identificata cu sancțiunea. Chiar dacă răspunderea și sancțiunea sunt două fațete ale aceluiași fenomen, sancțiunea vizează doar o parte a răspunderii, anume reacția societății față de o faptă reprobabilă.

Răspunderea juridică și sancțiunea sunt noțiuni diferite, deoarece, pe de o parte, răspunderea juridică reprezintă cadrul juridic de realizare a sancțiunii, iar pe de altă parte, răspunderea juridică – fiind un raport juridic de constrângere – determină calificarea sancțiunii juridice reprezintă ca obiect al acestui raport.

Aceasta, prin trăsăturile sale, prin natura și consecințele pe care le produce, apare ca o formă agravată de răspundere socială – lucru explicabil prin aceea că faptele ilicite, a căror săvârșire declanșează răspunderea juridică, aduc atingere valorilor sociale și conduc la perturbarea normalei desfășurări a relațiilor sociale. Ea se concretizează în masuri de natură juridică având caracter sancționator, iar punerea în executare a acestor sancțiuni revine, de regulă, unor instanțe sociale statale specializate.

Elementele răspunderii juridice

Răspunderea juridică poate fi considerată ca fiind un raport stabilit de norma juridică, între autorul încălcării dreptului și stat – de regulă – reprezentat prin agenții autorității sale care sunt investiți cu dreptul de a aplica într-o formă sau alta sancțiunile prevăzute de lege.

Angajarea răspunderii juridice este condiționată de existența cumulativă a mai multor condiții conturate de multe secole care prezintă anumite particularități de la o anumită ramură de drept la alta.

a) Conduita ilicită este exprimată printr-o acțiune sau inacțiune care contravine prevederilor unei norme juridice. Caracterul ilicit al
comportamentului rezultă chiar din împrejurarea că acțiunea sau inacțiunea săvârșită, înfrânge prescripția (pozitivă sau negativă) cuprinsă într-o
normă juridică.

Conduita ilicită prezintă pericol social, în intensități și forme diferențiate, pericol social care delimitează formele ilicitului juridic. Ea îmbracă forme diferite: infracțiunea, contravenția, abaterea disciplinară, cauzarea de prejudicii (materiale sau morale).

b) Vinovăția este o altă condiție a răspunderii juridice, desemnează
latura subiectivă a încălcării normelor de drept.

Vinovăția este atitudinea psihică a unei persoane față de fapta socialmente periculoasă săvârșită de ea, precum și față de consecințele acestei fapte. Vinovăția se prezintă sub două forme în raport cu caracterul și conținutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea și intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale faptei sale, factorul intelectiv fiind susceptibil de variațiuni. În raport cu aceste variațiuni, vinovăția îmbracă forma intenției, atunci când persoana a avut reprezentarea certă a rezultatului faptei sale, sau forma culpei, atunci când și-a reprezentat greșit sau nu și-a reprezentat deloc acest rezultat.

c) Prejudiciul (patrimonial sau nepatrimonial), rezultatul dăunător, constituie o altă condiție a existenței oricărei forme a răspunderii juridice. Se poate afirma că oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită și oricât de gravă ar fi vinovăția autorului ei, răspunderea juridică – în oricare dintre formele sale – nu poate interveni decât dacă prin fapta ilicită și culpabilă s-a produs un prejudiciu, un rezultat dăunător.

Menționez că, sub aspect istoric, prejudicial nepatrimonial/moral nu a fost recunoscut, ca atare, în toate orânduirile sociale. În orânduirea socialistă, îndeosebi în prima sa etapă, s-a considerat că un astfel de prejudiciu nu este acceptabil în raport cu valorile promovate de orânduirea respectivă.

d) Legătura cauzală, condiție obiectivă a răspunderii juridice, este legătura de determinare în baza căreia rezultatul ilicit este consecința directă a comportamentului ilicit.

Stabilirea legăturii cauzale în domeniul răspunderii juridice a suscitat ample discuții în literatura de specialitate, în materia civilă, concretizându-se două sisteme:

Sistemul cauzalității necesare – acesta are ca premisă noțiunea categoriei de cauză, care reprezintă acel fenomen care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar. în acest caz, criteriul stabilirii cauzalității îl reprezintă cel a legăturii necesare dintre fapta ilicită și efectul produs – prejudiciul.

Sistemul indivizibilității cauzei cu condițiile – conform acestei teze, la stabilirea legăturii de cauzalitate trebuie avut în vedere faptul că fenomenul – cauză nu acționează izolat, desfășurarea lui fiind condiționată de anumiți factori care favorizează producerea efectului păgubitor, alcătuind împreună cu împrejurarea cauzală o unitate indivizibilă.

1.3 Noțiune de responsabilitate și răspundere

În literatura juridică de specialitate s-a examinat în mod tradițional numai fenomenul răspunderii juridice.

Sunt însă autori care fac distincție între noțiunile de răspundere și responsabilitate, plecând de la delimitarea care se face în tezele filosofiei, sociologiei, etc. între răspunderea socială și responsabilitatea socială. S-a ajuns astfel, în știința dreptului administrativ, să se trateze răspunderea și responsabilitatea cu referire la autoritățile administrației publice, la funcționarii publici, ca și la răspunderea și responsabilitatea cetățenilor unii față de ceilalți și față de normele juridice.

În ceea ce privește responsabilitatea socială a funcționarilor publici, aceasta a fost definită prin raportarea conștientă la nevoile sociale, la sarcinile pe care le au și pe care le consideră îndatoriri de prim ordin. Pentru acești funcționari publici, responsabili social, realizarea sarcinilor de serviciu, rezolvarea cu promptitudine și seriozitate a problemelor cetățenilor reprezintă felul de a fi și scopul existenței lor sociale.

Știința administrației a studiat o serie de obligații cu caracter moral, dintre care unele au dobândit caracter profesional, acestea stând la baza responsabilității sociale a funcționarului public: consacrarea activității acestuia administrației, respectul față de funcție, fidelitatea, imparțialitatea, discreția profesională și păstrarea secretului profesional, onestitate și bună-credință, probitatea, obligația subordonării etc.

Actuala legislație în domeniul funcției publice și a funcționarului public (Legea nr.7/2004 privind Codul de conduită a funcționarilor publici, Legea nr. 188/1999 republicată, privind Statutul funcționarilor publici, Legea nr. 161/2003) reglementează o serie de principii care guvernează conduita profesională a funcționarilor publici: profesionalismul, imparțialitatea și independența, integritatea morală, libertatea gândirii și a exprimării, cinstea și corectitudinea, deschiderea și transparența, evitarea incompatibilității și a conflictului de interese etc.

Atunci când funcționarii publici comit abateri, produc prejudicii și tulburări bunului mers al activității sau prestigiului autorităților din care fac parte săvârșesc abuzuri de orice natură sau vatămă drepturile și interesele legitime ale cetățenilor, intervine ceea ce se numește răspunderea juridică a acestora.

Prin urmare, în comportamentul funcționarului public trebuie să primeze responsabilitatea, îndeplinirea cu o convingere reieșită din înțelegerea rațională a fenomenelor, a sarcinilor sale, convins că slujirea cu credință a interesului public este baza comportamentului său profesional și moral.

Răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm, are atât un scop preventiv-educativ, cât și sancționator, înțelegând prin acest ultim aspect și caracterul reparator în cazul în care s-au produs daune materiale și/ori morale.

Prin oricare dintre formele răspunderii se restabilește ordinea încălcată ca urmare a săvârșirii faptei ilicite, iar aplicarea sancțiunii și stabilirea despăgubirii îl face pe autorul faptei să-și dea seama de consecințele faptei săvârșite, astfel încât acesta să nu mai încalce legea.

Subiectul activ al răspunderii în dreptul administrativ este autoritatea publică față de care se răsfrâng consecințele faptei și în a cărei competență intră tragerea la răspundere a făptuitorului, autoritate care îi și aplică sancțiunea. În procesul tragerii la răspundere juridică, autorul faptei devine subiect pasiv al răspunderii.

În raport cu fapta, autoritatea față de care se răsfrâng consecințele, reprezintă subiectul pasiv, iar autorul faptei, persoana fizică sau juridică, are calitatea de subiect activ.

1.4 Răspunderea administrativă ca formă a răspunderii juridice

Relațiile interumane din societate, în condițiile existenței statului, sunt reglementate prin norme juridice, care vizează desfășurarea acestora potrivit voinței celor aflați la conducerea statului, care pot reprezenta interesele fie ale unor grupuri restrânse, în condițiile statelor totalitare, fie ale întregii colectivități, în condițiile statelor democratice.

În cazul încălcării normelor juridice, se pun în pericol valorile sociale pe care aceste norme le apără. Pentru ocrotirea acestor valori s-a stabilit o răspundere juridică, atunci când normele juridice sunt încălcate, în sensul că persoanele care se fac vinovate de săvârșirea unor fapte, prin care se încalcă ordinea de drept, să suporte anumite consecințe juridice, adică să fie pasibile de aplicarea unor sancțiuni juridice.

Răspunderea juridică poate fi întrebuințată fie în accepțiunea de ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale în cazul încălcării normelor juridice, fie de situație juridică în care se află persoana care a încălcat normele juridice.

Între răspunderea juridică, constrângerea juridică și sancțiunea juridică există un acord foarte strâns, toate având ca scop asigurarea ordinii de drept.

Constrângerea juridică se înfăptuiește, în principal, prin aplicarea de sancțiuni juridice, iar aplicarea sancțiunii este o consecință a angajării răspunderii.

Trebuie menționat însă faptul că, în statele democratice, în care normele juridice exprimă voința poporului și îi promovează interesele, ordinea de drept se asigură, în primul rând, prin convingere, prin acțiunea contopită a tuturor factorilor educaționali de a determina membrii societății să respecte de bună voie normele juridice.

Constrângerea juridică intervine numai în situațiile extreme, când activitatea de convingere nu dă rezultatele așteptate, fiind nevoie de aplicarea unor măsuri speciale, măsuri de coerciție (constrângere), pentru asigurarea unei conduite civice corespunzătoare.

Normele juridice, de regulă, conțin și sancțiunile care se pot aplica. Cu alte cuvinte, nerespectarea acestor norme stabilește și răspunderea juridică a persoanelor care le încalcă. In raport cu gravitatea încălcării, cu consecințele faptei antisociale, există mai multe forme de răspundere juridică.

Astfel, există o răspundere penală, în cazul săvârșirii unor fapte deosebit de grave din punctul de vedere al valorilor ocrotite, anume în cazul săvârșirii de infracțiuni.

Pentru fapte care au un pericol social mai redus, și anume abaterile administrative, a fost instituită răspunderea administrativă. Nerespectarea îndatoririlor de serviciu antrenează, în general, răspunderea disciplinară.

În sfârșit, există și o răspundere civilă, în situația în care prin fapta săvârșită s-au produs și prejudicii materiale, fie în dauna societății, fie în dauna unei persoane fizice sau juridice particulare.

Conchizând, putem spune că formele răspunderii juridice se diferențiază datorită următoarelor elemente : pericolul social al faptei, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, calitatea făptuitorului, valoarea ocrotită prin lege a cărei încălcare s-a produs, forma de vinovăție, prevederea legală.

Stabilirea unei anumite forme de răspundere juridică pentru săvârșirea unor fapte antisociale depinde de voința și interesele celor aflați la conducerea statului în acel moment, de importanța valorilor sociale ce trebuie ocrotite, potrivit evaluării date de guvernanți, în scopul deplinei apărări a acestor valori.

În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă răspunderea administrativă. Acest fapt se explică prin aceea că printre cele mai frecvente fapte antisociale se numără și abaterile administrative, în primul rând săvârșirea de contravenții.

Evindențiez faptul că, răspunderea administrativă nu trebuie confundată cu răspunderea contravențională, și nici nu trebuie limitată la aceasta din urmă. Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii administrative, neîndoielnic, cea mai des întâlnită și cea mai importantă.

Mai există însă și alte împrejurări care antrenează răspunderea administrativă, fără ca faptele respective să constituie contravenții. Menționăm de exemplu, dobânzile și penalitățile de întârziere care se aplică pentru neplata la termen a impozitelor și taxelor, sau anularea unei autorizații în cazul încălcării unor norme juridice, fără ca aceste încălcări să fie contravenții.

Săvârșirea unor asemenea fapte antrenează răspunderea administrativ-disciplinară, iar nu o răspundere contravențională. Faptele respective nu sunt calificate drept contravenții, iar sancțiunile aplicate sunt sancțiuni administrativ-disciplinare, altele decât sancțiunile contravenționale, acestea fiind doar o parte din sancțiunile administrative.

Constrângerea administrativă se poate realiza prin mai multe modalități și anume:

Măsuri de siguranță cum ar fi, de exemplu, carantina, vaccinarea obligatorie, reținerea de persoane etc.;

Măsuri de executare silită, cum ar fi sechestrul și vânzarea la licitație a unor bunuri, tratamentul medical forțat;

Măsuri de sancționare în legătură cu săvârșirea de abateri administrative, printre care plata de amenzi contravenționale.

Între aceste modalități există și o anume legătură.

Astfel, în unele cazuri, anumite măsuri de siguranță pot avea și caracterul unor măsuri de sancționare, ca, de pildă, confiscarea de bunuri a căror deținere este interzisă sau interzicerea practicării unei profesii.

Alteori, măsurile de siguranță pot fi, totodată, și măsuri de executare silită. Un exemplu în acest sens îl constituie aplicarea de tratamente medicale forțate sau reținerea unor persoane.

Caracterizarea măsurilor de constrângere administrativă trebuie făcută, așadar, în funcție de împrejurările concrete în care sunt aplicate, de normele juridice încălcate prin faptele antisociale care au determinat aplicarea acelor măsuri de constrângere administrativă, de scopul urmărit prin acele măsuri.

1.5 Îndatoririle și drepturile cadrelor militare reglementate prin statutul cadrelor miltare

Îndatoririle, drepturile și libertățile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituția României, de legile țării și de statutul cadrelor militare.

Conform Art. 8 din statutul cadrelor militare îndatoririle acestora sunt:

a) să fie loiale și devotate statului român și forțelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieții, să respecte și să apere valorile democrației constituționale;

b) să respecte jurământul militar și prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai și la timp ordinele comandanților și ale șefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredințate. Cadrelor militare nu li se poate ordona și le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului și convențiilor internaționale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiții nu atrage răspunderea penală și civilă a subordonaților;

c) să prețuiască onoarea și gloria de luptă ale forțelor armate ale României, ale armei și unității din care fac parte, precum și demnitatea gradului și a uniformei militare pe care le poartă;

d) să-și perfecționeze pregătirea profesională, să asigure instruirea temeinică și educarea subordonaților și să apere drepturile acestora;

e) să acționeze pentru întreținerea regulamentară și menținerea în stare de operativitate a tehnicii și armamentului și pentru folosirea și administrarea eficientă a bunurilor din dotare;

f) să păstreze cu strictețe secretul militar, de stat și de serviciu, precum și caracterul confidențial al unor activități și documente.

Cadrele militare în activitate au dreptul la:

a) solda lunară, compusă din solda de grad, solda de funcție, gradații și indemnizații, precum și la prime, premii, sporuri și alte drepturi bănești, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului;

b) echipament, hrană, asistență medicală, medicamente, locuință de serviciu, gratuite, concedii și scutiri medicale plătite, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;

c) reduceri sau scutiri de impozit pe venit și ale cuantumului chiriei, ajutoare și alte drepturi, potrivit reglementărilor în vigoare;

d) documente de transport gratuit pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta, potrivit reglementărilor în vigoare;
e) suportarea de către Ministerul Apărării Naționale a sumelor necesare pentru asigurarea asistenței juridice a cadrelor militare pentru fapte săvârșite de către acestea în exercitarea, potrivit legii, a atribuțiilor de serviciu, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale;

f) dreptul să urmeze învățământul superior militar sau civil, postuniversitar, doctoratul sau alte forme de perfecționare a pregătirii, cu respectarea normelor legale;

g) drepturi depline la încadrarea și promovarea în funcții corespunzătoare studiilor din țară cu care le-au fost echivalate diplomele dobândite, în condițiile legii și ale reglementărilor militare;

h) în timp de pace, cadrele militare în activitate au dreptul la concediu de odihnă, concediu de odihnă suplimentar pentru activitate în locuri de muncă cu condiții deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase – și la concediu de studii;

i) femeile, cadre militare în activitate, au dreptul la concediu de maternitate și beneficiază de pauze pentru alimentarea și îngrijirea copilului, precum și de alte drepturi prevăzute de lege pentru femeile salariate din administrația publică;

j) soțiile sau soții cadrelor militare mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană, care au fost încadrate în muncă și au întrerupt activitatea datorită mutării împreună cu soții sau soțiile, au dreptul la o indemnizație lunară de 50% din solda lunară a cadrelor militare pe care le-au urmat, până la o nouă angajare sau până la prestarea unei activități autorizate aducătoare de venituri, dar nu mai mult de 9 luni de la data mutării cadrului militar;

ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în activitate și celor în rezervă, concentrați sau mobilizați în unități militare, li se acordă despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau de deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare;

membrii familiilor cadrelor militare în activitate beneficiază de:

a) asistența medicală și medicamente în cadrul rețelei sanitare a Ministerului Apărării Naționale sau în alte rețele sanitare, cu decontarea cheltuielilor de către acest minister;

b) documente de transport, atunci când ofițerii, maiștrii militari sau subofițerii sunt mutați în interes de serviciu dintr-o garnizoană în alta;

c) beneficiază și de pensie de urmaș, precum și de alte drepturi în conformitate cu prevederile legale.

la decesul unui cadru militar în activitate, Ministerul Apărării Naționale acordă familiei acestuia sau persoanei care a suportat cheltuielile ocazionate de deces, după caz, un ajutor suplimentar în cuantum de două solde lunare neimpozabile.

Capitolul II

Răspunderea administrativă a cadrelor militare

2.1 Considerații introductive

Constituția României din 2003 consacră între îndatoririle fundamentale ale cetățenilor pe aceea de apărare a țării (art. 54), cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege. În serviciul militar sunt considerate, potrivit legii, (art. 3 din Legea nr. 446/2006) și cadrele militare în activitate sau cele în rezervă pe timpul concentrării sau mobilizării. Toți cetățenii aflați în serviciul militar fac parte din forțele armate pe care Constituția le definește prin art. 117, articol situat în Capitolul V „Administrația publică”, Secțiunea 1 „Administrația publică centrală de specialitate”.

Legiuitorul constituant a stabilit ca misiune a armatei „garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale”. Din această perspectivă apreciem că apărarea țării, ca misiune a forțelor armate, reprezintă un serviciu public de interes național. Mergând pe acest raționament, coroborând și dispozițiile Statutului cadrelor militare (art. 6) care prevăd că „În exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii sunt investiți cu exercițiul autorității publice…”, putem aprecia raporturile de serviciu (raporturile de funcție) ale cadrelor militare ca raporturi de drept public iar statutul acestora, acela de funcționar public cu statut special.

În susținerea acestei opinii aducem și argumentele ce urmează. În primul rând, cadrele militare în general (cu unele excepții: medicii militari, magistrații militari, personalul tehnic de exploatare a mijloacelor tehnice de luptă, sportivii militari, etc.) îndeplinesc o funcție publică. Astfel cum este definită de lege „funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale”(art. 3). Față de această definiție legală, apreciem că marea majoritate a funcțiilor militare ocupate de cadre militare pot fi considerate funcții publice, deoarece atribuțiile și competențele principalelor funcții militare sunt stabilite prin regulamentele militare emise în temeiul legii de autoritatea publică, în scopul realizării competențelor sale. Funcțiile ale căror atribuții și competențe nu sunt prevăzute expres în regulamente sunt asimilate unora dintre acestea ori sunt stabilite prin ordine și dispozițiuni speciale.

În al doilea rând, cadrele militare își desfășoară activitatea în cadrul instituțiilor publice pe baza numirii în funcție de către organele competente potrivit legii sau stabilite prin ordin al conducătorului instituției publice, și nu în baza unui contract de muncă. Raporturile dintre cadrele militare și instituția militară în care sunt numite sunt raporturi de serviciu și nu raporturi de muncă. De altfel este relevantă dispoziția din art. 1 alin. 2 din Statutul cadrelor militare: „Cadrele militare sunt în serviciul națiunii”, iar art. 4 prevede că, sunt în activitate cadrele militare, când ocupă o funcție militară. Calitatea de cadru militar în activitate se dobândește și se pierde numai în condițiile legii, prin îndeplinirea unor condiții generale și speciale prevăzute în Statut și Ghidul carierei militare, pentru cadrele Ministerului Apărării Naționale.

În al treilea rând, cadrele militare sunt salarizate potrivit unei reglementări speciale, diferită de celelalte categorii de personal bugetar și de salarizarea funcționarilor publici, pe bază de soldă, compusă din solda de funcție, solda de grad și alte elemente stabilite potrivit legii.

În al patrulea rând, dar nu ultimul, cadrele militare beneficiază de pensie de serviciu în condițiile unei legi speciale, diferită în mod esențial de Legea privind sistemul public de pensii (Legea nr. 19/2000).

În concluzie, chiar și numai pentru aceste argumente credem că există temei pentru a considera cadrele militare funcționari publici cu statut special.

În aceste condiții, încălcarea obligațiilor decurgând din raporturile de serviciu (de funcție) de către cadrele militare trebuie considerată abatere administrativă iar sancțiunile prevăzute de lege (statut), menite să sancționeze abaterile administrative, trebuie considerate sancțiuni administrative (administrativ-disciplinare), ca obiect al răspunderii administrativ-disciplinare din dreptul administrativ.

2.2 Răspunderea administrativ-disciplinară a cadrelor militare

2.2.1 Considerații generale

Consecvenți opiniei exprimate anterior în această lucrare potrivit căreia cadrele militare sunt funcționari publici cu statut special, răspunderea acestora pentru abaterile săvârșite în raporturile de serviciu este o răspundere administrativă. Mai concret, pentru abaterile administrativ-disciplinare răspunderea este administrativ-disciplinară. Vom examina această problematică prin prisma dispozițiilor Statutului cadrelor militare, denumit în continuare Statut și a Regulamentului disciplinei militare, ediția 2000, denumit în continuare Regulament.

Pentru a respecta voința legiuitorului dar fără a ne dezice de opinia noastră, vom examina în continuare distinct cele două tipuri de răspundere, considerându-le, ambele, în planul răspunderii administrativ-disciplinare, cu nuanțările necesare.

2.2.2 Răspunderea disciplinară a cadrelor militare

Având în vedere atât natura faptelor care constituie abateri disciplinare cât și a sancțiunilor disciplinare care se pot aplica, distingem și în cadrul acestui tip de răspundere, un segment specific disciplinarului propriu-zis, cum ar fi abaterile de compromitere sau lezare a onoarei și demnității militare, și un segment specific administrativului propriu-zis, cum ar fi abaterile în exercitarea atribuțiilor funcționale sau abateri de la regulile de îndeplinire a misiunilor (activităților), prevăzute în Regulament. Cât privește sancțiunile, cele cu avertisment, mustrare scrisă și consemnare sunt mai apropiate disciplinarului în timp ce sancțiunile cu retrogradarea în funcție și amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani sunt specifice răspunderii administrativ-disciplinare.

A. Abaterea disciplinară

Statutul nu definește abaterea disciplinară, stabilind că sancțiunile disciplinare se aplică potrivit regulamentelor militare. În schimb Regulamentul, în partea denumită „Glosar” definește abaterea disciplinară ca „Încălcarea principiilor și normelor cuprinse în regulamentele militare, care produce disfuncții în activitatea unității, afectează ordinea și disciplina, lezează demnitatea și onoarea militară”.

Fără intenția de a critica, apreciem totuși că definiția este prea generală, folosește termeni specifici nedefiniți în regulamente și poate da naștere la abuzuri în aplicare. Din această definiție putem distinge doar două trăsături ale abaterii disciplinare:

– fapta să constituie o încălcare a principiilor și normelor cuprinse în regulamentele militare (orice comentariu ni se pare de prisos);

– fapta să fi produs disfuncții în activitatea unității, afectarea ordinii și disciplinei, lezarea demnității și onoarei militare.

Este evident că și rezultatele faptelor sunt greu de cuantificat, termenii folosiți fiind generici.

Regulamentul stabilește că principalele abateri săvârșite de militari, care se sancționează disciplinar, pe care le grupează în trei categorii astfel:

– compromiterea sau lezarea onoarei și demnității militare;

– abateri în exercitarea atribuțiilor funcționale;

– abateri de la regulile de îndeplinire a misiunilor (activităților).

Nu ne-am propus să enumerăm abaterile cuprinse în cele trei categorii de mai sus, însă apreciem că precizarea lor în regulament compensează în bună măsură generalitatea excesivă a definiției abaterii disciplinare.

B. Sancțiunile disciplinare pentru cadrele militare

Cadrelor militare li se pot aplica sancțiunile disciplinare prevăzute în Statut, precizate anterior, cu mențiunea că Regulamentul stabilește durata consemnării până la 10 zile. Constatăm însă că, spre deosebire de toate celelalte sisteme sancționatorii disciplinare, pentru cadrele militare nu este prevăzută expres ca sancțiune disciplinară, trecerea în rezervă, respectiv, îndepărtarea din sistem, cu toate că, între situațiile în care cadrele militare pot fi trecute în rezervă, prevăzute de art. 85 din Statut, se regăsesc două, cele de la lit. i) și j), care sunt direct legate de îndeplinirea îndatoririlor și de disciplina militară. Acesta este încă un argument în sprijinul opiniei că trecerea în rezervă a cadrelor militare pentru motive imputabile acestora este o sancțiune administrativ-disciplinară, problemă la care vom reveni în paragraful următor.

Cu privire la aplicarea sancțiunilor disciplinare pentru abaterile săvârșite de către cadrele militare distingem anumite particularități față de ceilalți funcționari publici. Astfel, regulamentul prevede o anumită competență graduală în aplicarea sancțiunilor în funcție de poziția în scara ierarhică a celui abilitat să aplice sancțiuni, în cadrul unității sau în afara ei. Unele sancțiuni se pot aplica numai de către anumiți comandanți (șefi) de la un anume nivel ierarhic în sus, iar pentru alta (consemnarea), durata sancțiunii diferă în funcție de ierarhia celui care o aplică. Așadar, pentru cadrele militare sancțiunile disciplinare pot fi aplicate și de comandanți (șefi) din afara unității în care este încadrat cel sancționat, cu condiția ca cel care aplică sancțiunea să aibă calitatea de comandant direct până la ministrul apărării naționale. Ba mai mult, pentru ofițeri, sancțiunile cu retrogradarea în funcție și amânarea înaintării în gradul următor pot fi aplicate numai de către ministrul apărării naționale.

Dreptul unui comandant de a sancționa un subordonat este un atribut al actului de comandă, act ce se exercită pe bază de ordin. În consecință, aplicarea unei sancțiuni disciplinare trebuie materializată într-un ordin scris (în cazul avertismentului poate fi și verbal) care să cuprindă temeiurile de fapt și de drept, abaterea săvârșită și sancțiunea aplicată, comandantul care a aplicat-o, ordin ce trebuie adus la cunoștința celui sancționat. În cazul în care sancțiunile sunt aplicate de ministrul apărării naționale, potrivit competenței stabilite, acesta emite un ordin de sancționare, ordin care va avea caracterele unui act administrativ individual.

2.2.3 Răspunderea administrativ-disciplinară a cadrelor militare

A. Răspunderea pentru încălcarea limitelor exercitării unor drepturi și libertăți

Așa cum s-a arătat anterior, pe lângă interzicerea exercitării unor drepturi și libertăți, Statutul limitează, restrânge exercițiul altor drepturi și libertăți.

Astfel, art. 29 și art. 30 din Statut cuprind mai multe restrângeri în exercițiul unor drepturi și libertăți, restrângeri permise prin art. 9 din Constituția României, așa cum vor fi prezentate în continuare.

Libertatea de exprimare (art. 30 din Constituție) este restrânsă prin dispozițiile de la lit.a – c ale art. 29 din Statut astfel:

a) opiniile politice pot fi exprimate numai în afara serviciului;

b) exprimarea în public a unor opinii contra intereselor României și forțelor armate nu este permisă;

c) condițiile în care cadrele militare în activitate vor putea să prezinte în public informații militare, se vor stabili prin ordin al ministrului apărării naționale.

Libertatea conștiinței (art. 29 din Constituție) este restrânsă prin dispozițiile art.29 lit.d) din Statut care prevede că aderarea la culte religioase este liberă mai puțin la cele care, potrivit legii, contravin normelor de păstrare a ordinii publice, precum și la cele care încalcă bunele moravuri sau afectează exercitarea profesiei.

Dreptul de asociere în alte forme de asociere decât partide politice ori sindicate, drept prevăzut de art. 37 din Constituție, este restrâns prin dispozițiile art.29 lit.e) din Statut care prevede că este permisă constituirea în diferite forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-științific, cultural și sportiv-recreativ, cu excepția celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii și disciplinei specifice instituției armatei, în condițiile stabilite prin regulamentele militare. În ce privește interdicția asocierii cadrelor militare active în sindicate există dispoziție expresă și în legea specială.

Dreptul la familie (art. 44 din Constituție) suferă o restrângere prin dispozițiile de la lit.f) din Statut care condiționează încheierea căsătoriei cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenia română de obținerea aprobării prealabile a ministrului apărării naționale.

Libertatea întrunirilor (art. 36 din Constituție) este restrânsă prin dispozițiile art. 29 lit.g) din Statut care prevede că participarea la mitinguri, demonstrații, procesiuni sau întruniri cu caracter politic sau sindical este interzisă, cu excepția activităților la care se participă în misiune.

Dreptul la liberă circulație (art. 25 din Constituție) în ce privește deplasarea în străinătate a cadrelor militare, se exercită în condițiile ce se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naționale (art. 29 lit. h din Statut). În acest sens, într-un ordin general al ministrului apărării naționale (O.G. 6/20.04.1993) anterior Statutului, este prevăzută obligația celor care intenționează să se deplaseze în străinătate să solicite în scris aprobarea comandantului (șefului) instituției militare, menționând țara, perioada, scopul, mijloacele de transport și cele de subzistență. Același ordin prevede că orice abatere de la prevederile sale se sancționează disciplinar, conform regulamentelor militare, inclusiv cu trecerea în rezervă (art. 45).

Dreptul la muncă (art. 38 din Constituție) suferă o restrângere prin dispozițiile art. 30 alin. 1 din Statut potrivit căruia cadrele militare în activitate au obligația de a nu efectua activități care contravin demnității, prestigiului și normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare.

Văzând dispozițiile legale menționate mai sus se naște întrebarea: ce natură au abaterile de la aceste norme și care sunt sancțiunile ce se pot aplica pentru aceste abateri? Statutul oferă o singură excepție, stabilind prin art. 85 alin. 1 lit. l) că cei care încalcă dispozițiile art. 29 lit. f) adică se căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetățenia română, fără aprobarea prealabilă a ministrului apărării naționale sunt trecuți în rezervă, din oficiu. Ori, după cum am văzut, trecerea în rezervă ne fiind o sancțiune disciplinară, potrivit legii, rezultă că este o sancțiune administrativă, mai precis, administrativ- disciplinară, la fel ca și abaterea pe care o sancționează.

Cu privire la celelalte abateri de la aceste norme, unele dintre ele pot fi calificate drept incompatibilități cu calitatea de cadru militar activ. Ar fi cazul, spre exemplu, al aderării la culte religioase interzise, al constituirii în diferite forme de asociere interzise sau al participării la mitinguri, demonstrații sau întruniri cu caracter politic ori sindical. În aceste situații credem că, deși Statutul nu prevede expres, cum o face în alte cazuri ce le vom analiza în paragraful următor, sancțiunea trebuie să fie tot trecerea în rezervă, după parcurgerea procedurii în fața consiliului de judecată, iar temeiul legal al trecerii în rezervă este art. 85 alin. 1 lit. j) din Statut „când comit abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale”.

Referitor la nerespectarea celorlalte restrângeri ale unor drepturi sau libertăți (libertatea de exprimare, libera circulație, dreptul la muncă), acestea pot fi calificate în funcție de dispozițiile ordinului ministrul apărării naționale care le reglementează și de gravitatea abaterii, în abateri disciplinare sancționate disciplinar sau în abateri grave pentru care cadrele militare se trimit în judecata consiliului de judecată și pot fi trecute în rezervă.

În concluzie, pentru abaterile de la normele statutare analizate în acest paragraf, răspunderea este preponderent administrativ-disciplinară.

B. Răspunderea pentru încălcarea interdicției exercițiului unor drepturi și libertăți

Statutul prevede pentru cadrele militare în activitate, în art. 28, interdicția exercitării unor drepturi și anume:

a) să facă parte din partide, formațiuni sau organizații politice ori să desfășoare propagandă prin orice mijloace sau alte activități în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcții publice. Această interdicție își are izvorul în art. 37 alin. 3 din Constituție și se regăsește și în art. 7 din Legea partidelor politice.

b) să candideze pentru a fi alese în administrația locală și în Parlament, precum și în funcția de Președinte al României. Această interdicție își are izvorul în art. 35 alin. 1 din Constituție.

c) să declare sau să participe la grevă. Și această interdicție își are temeiul în Constituție (art. 40 alin. 2) și este prevăzută totodată și în art. 63 din Legea privind soluționarea conflictelor de muncă.

De asemenea, în art. 30 alin. 2 din Statut se interzice, pentru cadrele militare în activitate, desfășurarea unor activități sau ocuparea unor funcții, astfel:

a) să îndeplinească alte funcții decât cele pe care sunt încadrate, cu excepția cumulului prevăzut de lege, în condițiile stabilite prin ordin al ministrul apărării naționale;

b) să fie asociat unic ori să participe direct la administrarea sau conducerea unor organizații ori societăți comerciale.

Rezultă fără dubiu că toate aceste interdicții nu sunt decât incompatibilități cu calitatea de cadre militare în activitate iar răspunderea pentru încălcarea acestor dispoziții este una de drept public respectiv o răspundere administrativ-disciplinară. Aceasta rezultă și din sancțiunea prevăzută de Statut, care în art.88, prevede că ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate pentru care consiliile de judecată au stabilit că au încălcat prevederile art. 28 și 30 alin. 2 se trec în rezervă sau direct în retragere.

Aplicarea sancțiunii administrativ-disciplinare este condiționată de propunerea consiliului de judecată învestit să constate dacă au fost încălcate respectivele norme legale.

C. Răspunderea în alte situații

Statutul prevede și alte situații în care, din alte motive imputabile lor, cadrele militare sunt trecute în rezervă, suspendate din funcție ori puse la dispoziție, toate acestea, în opinia noastră, fiind sancțiuni administrativ- disciplinare.

Astfel, în cazul în care un cadru militar dobândește și cetățenia altui stat, încălcând dispozițiile art. 4 alin. 2 din Statut, devine incompatibil și este trecut în rezervă, din oficiu, în temeiul art. 85 alin. 1 lit. l), din Statut.

De asemenea, potrivit art. 85 alin. 1 lit. i), cadrele militare pot fi trecute în rezervă, la propunerea consiliilor de judecată, când manifestă dezinteres în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu sau în perfecționarea pregătirii lor militare și de specialitate.

Reamintim aici situația „când comit abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale” prevăzută la lit. j), a art. 85 din Statut, pentru alte cazuri decât cele analizate în paragrafele anterioare.

O situație deosebită, prevăzută de art. 87 din Statut este aceea a cadrelor militare în activitate condamnate prin hotărâre judecătorească la pedeapsa închisorii, cu executarea acesteia, precum și a celor condamnate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sau cu amendă, care se trec în rezervă sau direct în retragere.

2.2.4 Consiliile de onoare și consiliile de judecată

Potrivit art. 35 din Statut, în armată se înființează consilii de onoare și consilii de judecată pentru apărarea onoarei cadrelor militare și evitarea abuzurilor, cercetarea și judecarea abaterilor grave sau a altor fapte de aceeași natură săvârșite de acestea. Consiliile de onoare se constituie în fiecare unitate iar consiliile de judecată la eșaloanele stabilite prin ordin al ministrul apărării naționale.

Statutul mai prevede că organizarea și funcționarea consiliilor de onoare și consiliilor de judecată se stabilesc prin regulamente militare.

A. Consiliile de onoare

Potrivit regulamentului R.G.-7, consiliile de onoare sunt, de regulă, organe eligibile constituite din rândul cadrele militare, care au rolul de a apăra onoarea și demnitatea militară și de a preveni abaterile de la acestea ale cadrele militare.

Consiliile de onoare analizează abaterile care, potrivit legii, nu constituie infracțiuni sau, deși fapta are caracter infracțional, acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare ori nu s-a mai finalizat (lipsa plângerii prealabile, a sesizării comandantului sau a pericolului social; înlocuirea răspunderii penale; împăcarea părților etc.).

Inițiativa sesizării consiliului de onoare pentru analizarea unor fapte revine, după caz:

– comandantului unității pe lângă care funcționează consiliul, când acesta constată personal sau este sesizat că se impune aceasta;

– președintelui consiliului de onoare când află despre săvârșirea unor abateri ce intră în competența consiliului;

– cadrelor militare care se consideră lezate în onoarea și demnitatea lor.

Consiliile de onoare pot hotărî, după caz:

– declararea nevinovăției cadrelor militare analizate;

– declararea vinovăției celui chemat în fața consiliului;

– trimiterea cadrelor militare la consiliul de judecată, când faptele săvârșite sunt de natura sau gravitatea celor ce intră în competența acestuia.

Consiliile de onoare funcționează după o procedură asemănătoare celei de judecată, deci o procedură jurisdicțională.

Din cele prezentate rezultă următoarele trăsături ale consiliului de onoare:

– este un organ colegial jurisdicțional, eligibil, menit să se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției cadrelor militare în legătură cu faptele care au legătură cu onoarea și demnitatea militară;

– este un organ independent față de structurile ierarhice în care funcționează;

– nu este abilitat să aplice sau să propună aplicarea de sancțiuni de orice natură;

– nu este organ de control al sancțiunilor aplicate;

– poate avea rol educativ și preventiv;

– pe baza hotărârilor sale, comandanții abilitați pot aplica sancțiunile disciplinare.

Față de aceste trăsături, apreciem consiliul de onoare ca un organ jurisdicțional cu rolul de a apăra onoarea cadrelor militare și evitarea abuzurilor, situat în sfera răspunderii disciplinare a acestora. În măsura în care hotărăște trimiterea cadrelor militare în judecata consiliului de judecată, el intră în angrenajul răspunderii administrativ-disciplinare.

B. Consiliile de judecată

Potrivit regulamentului R.G.-8, consiliile de judecată sunt organe special constituite pentru a cerceta, judeca și hotărî în cazul abaterilor grave, săvârșite de cadrele militare în activitate, fiind singurele abilitate potrivit Statutului să facă propuneri asupra trecerii în rezervă a acestora, în condițiile legii.

Trimiterea în judecata consiliului de judecată se face de către comandanții pe lângă care funcționează acesta în următoarele situații:

– la ordinul ministrul apărării naționale sau al comandanților ierarhici;

– în urma hotărârii consiliilor de onoare de la eșaloanele subordonate;

– la aprecierea lor când constată personal că se impune aceasta ori la propunerea comandanților eșaloanelor subordonate precum și ca urmare a unei reclamații sau sesizări referitoare la anumite fapte.

Procedura de judecată în fața consiliului este administrativ-jurisdicțională.

Consiliile de judecată pot hotărî:

a) menținerea în activitate a cadrelor militare judecate. În acest caz, în raport cu gradul de vinovăție a celui în cauză, comandanții competenți vor aplica una din sancțiunile prevăzute de Statut;

b) propunerea de trecere în rezervă.

Față de cele arătate mai sus, apreciem consiliul de judecată ca un organ colegial, de natură administrativ-jurisdicțională, implicat în procesul de aplicare a sancțiunilor administrativ-disciplinare. Hotărârile consiliilor de judecată sunt acte administrative prealabile, obligatorii, în cadrul procedurii de emitere a actelor administrative de trecere în rezervă a cadrele militare, atunci când legea (Statutul) prevede trecerea în rezervă numai la propunerea consiliilor de judecată (art. 85 alin. 1 lit. i) și j) și art. 88).

2.3 Răspunderea contravențională a cadrelor militare

2.3.1 Considerații generale

Pentru examinarea răspunderii contravenționale a cadrelor militare va trebui sa luăm in considerare cele două ipostaze ale vieții și activității acestora: în primul rând, calitatea generală a cadrelor militare în activitate si anume de cetățeni români supuși legilor țării și, în al doilea rând, calitatea specială a acestora de ofițeri, maiștri militari și subofițeri, care au depus jurământul militar și sunt supuși și unor reglementări speciale din domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale. Din aceste motive vom cerceta separat răspunderea contravențională a cadrelor militare, prima sectiune fiind, răspunderea contravențională generală iar, cea de-a doua sectiune, răspunderea contravențională specială (în legătură cu serviciul). Această distincție este evocată de dispozițiile art. 7 din Statut care la alin. 1 prevăd că îndatoririle și libertățile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituția României, de legile țării și de statut, așadar îndatoriri și drepturi generale iar la alin. 2 că “profesia de ofițer, maistru militar sau subofițer în activitate prevede îndatoriri suplimentare, precum și interzicerea sau restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți, potrivit legii”, deci îndatoriri și drepturi speciale. Obievtivul meu nu este sa analizez în detaliu toate contravențiile prevăzute de acte normative într-un domeniu sau altul ci doar să identific trăsăturile ce le definește, exemplificând acolo unde este cazul.

2.3.2 Răspunderea contravențională generală

Ca cetățeni ai României, cadrele militare, atunci când sunt în afara serviciului sau nu execută anumite misiuni, răspund contravențional în conformitate cu legislația în vigoare ca ceilalți cetățeni deoarece, cu o singură excepție, actele normative care stabilesc și sancționează contravenții nu fac nici o distincție pentru cadrele militare, în același sens fiind și norma cadru în materie. Astfel, cadrele militare sunt supuse regimului contravențional din toate domeniile de reglementare a relațiilor sociale cu caracter general, dacă prin actele normative sunt stabilite contravenții. Exemplificăm prin legislația din domeniile: circulației pe drumurile publice, autorizarea și executarea construcțiilor; conviețuirea socială, ordinea și liniștea publică; protecția mediului și multe alte domenii.

Cu privire la primul aspect, așa cum este redactat textul alin. 1 al art. 17 din legea nr. 61/1991, certificat cu dispozițiile legale care definesc noțiunea de personal militar, reiese faptul că și cadrelor militare în activitate, li se aplică aceste dispoziții. În acest caz, agentul constatator, constată contravenția prin procesul-verbal pe care îl trimite comandantului unității din care face parte contravenientul, acesta îl analizeaza iar daca procesul-verbal este întemeiat acesta elaborează o sanctiune disciplinară pentru contravenient.

2.3.3 Răspunderea contravențională în legătură cu serviciul

În cadrul acestui tip de răspundere contravențională avem în vedere, pe de o parte, o răspundere generală stabilită prin acte normative specifice aplicabile tuturor cadrelor militare, iar, pe de altă parte, o răspundere specială, operantă numai pentru cadrele militare care îndeplinesc anumite funcții specifice, de strictă specialitate, în cadrul unității militare.

Din prima categorie am putea exemplifica cu răspunderea contravențională din domeniul apărării secretului de stat și de serviciu, din cel al prevenirii și stingerii incendiilor, al regimului armelor de foc și al munițiilor, etc.

Această răspundere incumbă tuturor cadrelor militare având în vedere specificul activității acestora, dat de utilizarea unor date și documente ce conțin informații clasificate secret de stat sau secret de serviciu, de desfășurarea activității în locuri care prezintă un grad ridicat de pericol de incendiu sau explozie, de mânuirea diferitelor categorii de armamente și muniții, etc.

În cea de-a doua categorie situăm răspunderea contravențională a cadrelor militare care îndeplinesc anumite funcții de conducere, de specialitate sau alte funcții pentru care există reglementări speciale. Astfel, putem exemplifica cu: comandantul (șeful) unității militare care îndeplinește și funcția de ordonator de credite bugetare și răspunde în această calitate potrivit legii finanțelor publice și legii contabilității; contabilul șef și celelalte cadrele militare din compartimentul financiar-contabil care răspund potrivit acelorași acte normative; cadrele militare din compartimentele de logistică (aprovizionare) care răspund potrivit actelor normative din domeniul achizițiilor publice, a normelor sanitar-veterinare; cadrele din domeniul medical care răspund potrivit normelor legale de igienă și sănătate publică; cadrele militare care răspund de protecția muncii, răspund contravențional potrivit legii protecției mincii; cadrele care îndeplinesc funcții de gestionari de bunuri materiale sau mijloace bănești răspund potrivit legii speciale, iar cele care sunt conducători auto potrivit reglementărilor în domeniu.

2.4 Raspunderea administrativ-patrimonială a cadrelor militare

Dintre tipurile de răspundere administrativ-patrimonială examinate, ne vom referi în continuare, pe de o parte, la răspunderea Ministerului Apărării Naționale și altor unități subordonate, precum și a funcționarilor publici – cadre militare, pentru pagubele cauzate prin acte administrative ilegale, iar, pe de altă parte, la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate cadrelor militare prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale precum și la răspunderea statului pentru riscul serviciului public exercitat de către cadrele militare, chiar dacă ultimele două tipuri de răspundere nu se circumscriu întru totul subiectului lucrării de față.

2.4.1 Răspunderea pentru pagubele cauzate prin acte administrative

Sub acest titlu vom examina câteva situații în care Ministerul Apărării Naționale sau alte unități subordonate și, în subsidiar, funcționarii publici – cadre militare, pot fi chemați să răspundă patrimonial pentru daunele materiale și morale cauzate prin acte administrative altor cadre militare sau terților.

Un astfel de act administrativ îl constituie ordinul de trecere în rezervă emis, potrivit competențelor legale, de către ministrul apărării naționale pentru ofițeri, sau comandanții stabiliți de acesta, pentru maiștri militari și subofițeri.

În ce privește angajarea răspunderii funcționarului vinovat de emiterea ordinului ilegal, considerăm că pot fi avuți în vedere doar acei funcționari care au pregătit, avizat și semnat ordinul ilegal, potrivit atribuțiilor funcționale, nu și cei care au propus măsura respectivă (comandanți, membrii consiliilor de judecată), deoarece, deși propunerea acestora din urmă este, uneori, condiție indispensabilă emiterii ordinului, ea nu poate produce prejudicii fără emiterea ordinului. Revine organului competent să emită ordinul sarcina să cenzureze propunerea primită și să și-o însușească sau nu.

Un alt act care poate atrage răspunderea administrativ-patrimonială este decizia comisiei de contestații pensii care funcționează, potrivit legii privind pensiile militare de stat, în cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne și Serviciului Român de Informații, prin care s-a admis sau s-a respins contestația împotriva deciziei organului de pensii care a admis sau respins, la rândul său, cererea de pensionare. Întrucât acest act este rezultatul unei proceduri administrativ-jurisdicționale, are caracterele unui act administrativ-jurisdicțional.

O altă situație care poate atrage răspunderea administrativ-patrimonială a unor funcționari – cadre militare este aceea în care centrul militar județean competent refuză recunoașterea calității de veteran de război unei persoane îndreptățite, potrivit legii. Și în acest caz, deși decizia de respingere a cererii de recunoaștere a calității de veteran este emisă de către comandantul centrului militar, ea este rodul activității cadrului militar care are ca sarcină de serviciu examinarea acestor cereri, și, care, în cazul anulării deciziei de către instanța de contencios administrativ și obligarea la recunoașterea calității de veteran, poate fi obligat la despăgubiri materiale și morale produse de actul ilegal.

Cazurile prezentate nu epuizează situațiile în care poate fi angajată răspunderea administrativ-patrimonială a cadrelor militare pentru acte administrative ilegale.

2.4.2 Răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile suferite de cadrele militare

În primul rând ne referim la răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate cadrelor militare prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, răspundere care își are temeiul juridic în dispozițiile art.504 din Codul de procedură penală. În mod concret avem în vedere răspunderea pentru pedeapsa complementară a degradării militare.

Potrivit art. 67 din Codul penal, degradarea militară constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniforma și se aplică, în mod obligatoriu, ca pedeapsă complementară, condamnaților militari și rezerviști dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață și, facultativ, pentru infracțiunile cu intenție pentru care s-a stabilit pedeapsa închisorii între 5 și 10 ani.

Statutul cadrelor militare prevede în art. 72 că în cazul în care intervine o altă hotărâre judecătorească prin care s-a pronunțat achitarea sau prin care nu se mai aplică pedeapsa complementară a degradării militare, cadrele militare respective își redobândesc gradul avut și pot cere prin instanța judecătorească reparații morale și materiale pentru prejudiciile ce li s-au adus. Deși legea nu prevede, apreciem că cei aflați în această situație trebuie repuși în toate drepturile avute înaintea condamnării, inclusiv rechemarea în activitate dacă mai îndeplinesc condițiile cerute pentru cadrele militare active (vârstă, starea sănătății, etc.).

În al doilea rând avem în vedere o formă de răspundere a statului pentru cadrele militare pentru riscul serviciului public pe care îl exercită acestea potrivit legii.

Așa cum ne-am exprimat anterior, cadrele militare fiind în serviciul națiunii, ele exercită un serviciu public de interes național care este apărarea țării. Acest serviciu public presupune însă, prin natura sa, numeroase riscuri pe care, în mod firesc, legiuitorul a încercat să le compenseze. Astfel, art.21 din Statut reglementează o răspundere pentru riscurile acestui serviciu public, stabilind dreptul cadrelor militare în activitate și a celor în rezervă, concentrate sau mobilizate, de a obține despăgubiri pentru cazurile de invaliditate sau deces produse ca urmare a unor acțiuni militare, prin accidente, catastrofe sau alte asemenea evenimente intervenite în timpul și din cauza serviciului militar sau a unor misiuni în cadrul forțelor internaționale destinate menținerii păcii ori constituite în scopuri umanitare.

Precizăm că aceste drepturi ale cadrelor militare nu au natura unor ajutoare de asigurări sociale care sunt reglementate în alte acte normative (legea pensiilor) ci pe aceea de măsură reparatorie cu caracter administrativ-patrimonial, pentru producerea riscurilor prevăzute de lege, cuantumul despăgubirilor fiind stabilit prin hotărâre a Guvernului.

Aceste despăgubiri se acordă cadrelor militare, separat de pensia pentru invaliditate permanentă survenită în aceste condiții, sau urmașilor celor decedați, separat de pensia de urmaș și ajutorul de deces, stabilite de alte acte normative.

Această răspundere este o răspundere obiectivă, persoanele vătămate nu sunt ținute să dovedească culpa serviciului public ci doar că invaliditatea sau decesul s-au produs în împrejurările prevăzute de lege, deci „garantate” de către stat.