Notiunea, Importanta Si Clasificare Cailor de Atac
Într-o definire lipsită de pretenții am putea spune, utilizând termeni generali, că o cale de atac este instrumentul procedural care permite repunerea în discuție – cu consecința reanalizării de către o a doua instanță – a unui act jurisdicțional.
În expunerea considerațiilor generale cu privire la căile de atac avem în vedere, ca principiu, mai cu seamă, „controlul judiciar” fiind evident rolul fundamental al diferitelor instanțe în fața cărora cauzele sunt deduse judecății, acela de a soluționa diferendele părților, de a pronunța hotărâri pentru tranșarea unor litigii, deci – din perspectiva unei formulări cu tentă tehnică – acela de a pronunța acte jurisdicționale.
Linia de demarcație între „controlul judiciar” și „controlul judecătoresc” a fost coerent și indubitabil trasată de către doctrină. Astfel, aplicând criteriul obiectului, sunt supuse controlului judiciar hotărârile judecătorești, pe când prin controlul judecătoresc se verifică – de către judecătorie, ca efect al exercitării unor căi de atac specifice – acte care nu au caracter jurisdicțional. Aplicând o regulă de competență materială, prin sintetizarea dispozițiilor legale, vom putea afirma că, în timp ce controlul judiciar se realizează de către tribunale, curți de apel și înalta Curte de Casație și Justiție, controlul judecătoresc se exercită de către judecătorii care pronunță hotărâri în ultimă instanță.
Dacă lipsa unui sistem al căilor de atac legalmente constituit este de neconceput, instituirea normelor privind accesul la acest control și desfășurarea lui nu este, întotdeauna, evidentă. Bazându-se tocmai pe astfel de ezitări legislative ale statelor contractante, Curtea Europeană a accentuat faptul că dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenție impun, bunăoară, ca decizia unui organ administrativ ori a unui organ cu activitate jurisdicțională – autorități ce nu îndeplinesc condițiile pentru a putea fi considerate „tribunale” independente și imparțiale – să fie supusă controlului ulterior ce va fi exercitat de un organ judiciar având deplină competență, deci un control realizat de către un „tribunal” în sensul dat de Convenție.
Dar, odată cu evoluția contemporană” pe care diferitele sisteme de drept au marcat-o, însemnând depășirea hotarelor tradiționale, prin îmbogățirea căilor de atac – dacă nu cu noi funcții, cel puțin cu efecte subsecvente -, finalitatea mai sus enunțată tinde, la rândul ei, să se extindă dincolo de știuta sferă de manifestare. Ea dobândește, deci, obiect și întindere variabile. Astfel, poate purta asupra substanței însăși a lucrului judecat, urmărindu-se corectarea unei error in judicando, în fapt și în drept. Ori poate ține de neregularitatea procedurii, trebuind îndreptată o error in procedendo.
Categorii
Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanșează și le dezvoltă, căile de atac pot readuce în discuție lucrul judecat în întregul lui, în fapt și în drept, prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanșa doar analiza parțială a hotărârii înzestrate cu această calitate încă de la pronunțarea ei.
Oricum, a repune în cauză judecata, în sine, este obiectivul înspre care tinde orice cale de atac. Neliniștea de a lăsa necorectate erorile de ordin procedural, greșita apreciere a faptelor, interpretarea eronată a normei aplicabile (sau alegerea greșită a acesteia)'® sunt tot atâtea argumente care justifică în prezent existența căilor de atac (a căror origine a fost – fără îndoială – mai puțin nobilă, întrucât au constituit instrumentul prin care puterea centrală și-a extins aria de afirmare, atât în dreptul roman, cât și în dreptul țărilor europene, în epoca medievală).
Criterii de clasificare. Pentru conturarea teoretică a sistemului căilor de atac în procedura civilă română se folosesc mai multe criterii. Cea mai importantă distincție împarte căile de atac – în funcție de instanța competentă să le soluționeze și de efectele lor – în:
căi de reformare, prin care se solicită instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată să o desființeze, caseze anuleze sau să o modifice (apelul, recursul);
căi de retractare, care se soluționează chiar de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, chemată să-și retragă această hotărâre sau să pronunțe o alta (contestația în anulare, revizuirea, opoziția, reexaminarea);
Alte criterii de clasificare a căilor de atac sunt:
condițiile de exercitare – căi ordinare (apelul, opoziția) și extraordinare (recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii);
provocarea sau neprovocarea unei judecăți în fond, prin exercitarea lor – devolutive (apelul) și nedevolutive (recursul);
posibilitatea sau imposibilitatea de exercitare directă, de către părți, a căilor de atac – comune (apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea) și speciale (recursul în interesul legii);
capacitatea de a determina suspendarea executării hotărârii pe durata termenului prevăzut pentru exercitarea căii de atac și prin exercitarea respectivei căi – suspensive de executare de drept (apelul) și, în principiu, nesuspensivii de executare (recursul, contestația în anulare, revizuirea).
Funcții ale căilor de atac
Deși prioritară rămâne funcția corectivă a căilor de atac, nu ignorăm, însă, funcția preventivă a acestora. Teoretic, mecanismul ce activează această din urmă funcție nu este complicat: știind că hotărârea sa poate face obiectul unui examen critic, de către judecători aparținând unei instanțe superioare, judecătorul primei instanțe este incitat să raționeze cu multă grijă. Practic, însă, viabilitatea mecanismului este trecută prin filtrul conștiinței fiecărui magistrat. Tot ca o componentă a funcției preventive și fără a neglija existența căilor de atac de retractare, este nefiresc să se dea judecătorului care a dat hotărârea viciată abilitarea de a proceda la anularea propriei sentințe (pentru vicii de procedură). La fel de greu este a gândi că în scopul obținerii unui astfel de efect partea ar trebui să se adreseze unui judecător egal în grad cu acela care a pronunțat hotărârea nelegală. Acceptarea, ca regulă, a unei astfel de așezări a căilor de atac ar aduce o reală atingere imperium-ului judecătorului și autorității lucrului judecat, ca și regulii naturale potrivit căreia nimeni nu poate fi propriul său judecător. Deci, rămâne ca sistemul să fie structurat în modalitatea care să permită, ca principiu, părții nemulțumite de hotărâre, să sesizeze judecătorul ierarhic superior, pentru valorificarea drepturilor sale pretins încălcate prin pronunțarea primei hotărâri.
Uneori, în funcție de componentele complexe ale litigiului, rapiditatea procedurilor și eficiența hotărârii pronunțate – prin angajarea efectelor ei – reprezintă elemente mai importante. în acest sens, regăsim un conflict inerent protecției jurisdicționale a drepturilor și libertăților persoanelor, stipulată în art. 6 alin. 1 al Convenției Europene: prea multe garanții procedurale – izvorâte dintr-o justă preocupare de a asigura tocmai respectarea acestor drepturi – și, în contextul concret dat, prea multe căi de atac, aduc atingere unui alt drept ce se înscrie în aria delimitată de aplicare a principiului unui proces echitabil, și anume desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil.
În analizarea îndeplinirii condiției impuse de art. 35 alin. 1 din Convenție, „epuizarea căilor de atac interne” anterior sesizării ei, Curtea Europeană a formulat o opinie ce nu pledează câtuși de puțin pentru mărirea numărului căilor de atac, prin prevederile legislațiilor statelor contractante. În schimb, Curtea pune accentul pe efectivitatea acestora. O astfel de opinie rezultă, implicit, din hotărâri ale Curții potrivit cărora obligația înscrisă în art. 35 alin. 1 din Convenție privește căile de atac care sunt accesibile reclamantului și pot remedia situația de care acesta se plânge. Deși statele pot interveni, de pildă, într-o procedură de executare a unei hotărâri judecătorești, o asemenea intervenție nu poate avea ca efect întârzierea într-un mod excesiv a executării și, cu atât mai mult, nu poate avea drept consecință repunerea în discuție a fondului acestei hotărâri, definitive și executorii. În același sens, Curtea a reținut faptul că în conformitate cu jurisprudența ei, un reclamant trebuie să fi folosit – înainte de sesizarea Curții Europene -, în mod normal, acțiuni interne cu adevărat eficiente și suficiente. Când s-a folosit o cale de atac, nu se cere folosirea unei alte căi, al cărei scop este practic același. Ideea este cu atât mai accentuată cu cât Curtea amintește că pretinsa încălcare a dreptului de acces la justiție – element component al dreptului la un proces echitabil – reprezintă o situație care nu poate fi considerată a lua sfârșit decât în momentul în care hotărârea judecătorească definitivă este executată.
Scopul căilor de atac
1. Principiul independenței judecătorului. Acest principiu ce trebuie să aibă un loc, un rol și o rezonanță profundă într-o societate care se proclamă democratică este expres afirmat de art. 123 alin. 2 din Constituție: Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Formularea Legii fundamentale conține, în sinteză, regula de independență înscrisă în art. 1 alin. 1 din Carta Universală a Judecătorului, adoptată de Asociația Internațională a Judecătorilor la 17 noiembrie 1999. Carta duce, însă, chiar mai departe demersul statornicirii garanției de independență a judecătorului statuând, în alin. 2 că „independența judecătorului este indispensabilă înfăptuirii unei justiții ce se supune legii”, fiind, de asemenea, „indivizibilă”. Obligația imperativă de care sunt ținute toate instituțiile naționale și internaționale, și anume „respectarea, protejarea și apărarea acestei independențe” reprezintă corolarul reglementării.
O astfel de garanție poartă în sine și o caracteristică a instanțelor judecătorești, ca elemente ale ansamblului autorităților publice, și anume faptul că ele soluționează litigiile întemeindu-se exclusiv pe lege și pe actele normative subordonate acesteia, fără să poată fi influențate în hotărârile pe care le iau. Transformarea expresiei „fără să poată fi influențate” – având un îndoit sens, adică influența exercitată dinspre exteriorul înspre interiorul sistemului, cu sau fără efecte asupra magistratului, și influența acceptată de judecător, ca efect al unui stimul negativ extern – din literă de lege în realitate aplicată este unul dintre dezideratele cele mai anevoioase de împlinit.
2. Statornicirea căilor de atac, fațetă a dreptului la un proces echitabil. Ținând seama de textul constituțional, hotărârile pronunțate de instanțele de judecată pot fi criticate numai prin exercițiul căilor de atac. Regula nu este menită să acopere eventualele greșeli ale magistratului, ci să excludă posibilele presiuni (publice ori private) asupra acestuia. Jurisprudența a detaliat, încă în prima jumătate a secolului trecut, formularea principiului, evidențiindu-i valoarea. Astfel, s-a precizat că libertatea lăsată magistratului – de a găsi soluția cuvenită fiecărei litigiu cu care este învestit – permite instituțiilor procedurale să se dezvolte și să meargă paralel cu formele noi ale vieții, în continuă mișcare, situându-se, astfel, pe un plan superior de concepție juridică.
Art. 21 din Constituție statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, dispoziție apropiată de formularea cuprinsă în art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană – Orice persoană are dreptul la judecarea… cauzei sale de către o instanță imparțială și independentă. Art. 128 din Constituție statornicește dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
O interpretare coroborată a celor două texte din Constituție ne dă, credem, posibilitatea formulării următoarele concluzii:
aplicarea necondiționată a legii de către judecători este asigurată – ca garanție a apărării drepturilor și libertăților, exprimată de legea fundamentală – atât cu ocazia judecării litigiului în primă instanță, cât și pe parcursul derulării procedurii în fața magistraților ce exercită controlul judiciar;
exercițiul căilor de atac se înscrie în mod natural, previzibil, în conceptul de acțiune civilă, aceasta semnificând – într-o definiție cuprinzătoare – ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat controlul unui organ jurisdicțional pentru recunoașterea sau realizarea efectivă a unui drept sau a unui interes;
ierarhizarea instanțelor judecătorești prin articularea lor într-un sistem coerent, pe baza unor norme corelate, bine definite, constituie una dintre premisele procesului de subordonare a statului față de drept.
1.2. Reguli comune privind folosirea căilor de atac
Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară s-au conturat, de-a lungul timpului, o serie de reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor de atac. În continuare, vor fi examinate cele mai semnificative dintre acestea.
1. Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată.
Căile de atac presupun existența unei hotărâri judecătorești, despre care partea interesantă afirmă că ar conține unele greșeli sau o injustiție. Rezultă că obiectul căilor de atac nu mai este pretenție concretă a reclamantului (ca în cazul cererii de chemare în judecată), ci chiar hotărârea judecătorească atacată. Este însă necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căilor de atac, sau cel puțin al uneia dintre acestea. Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul căii de atac ordinare, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în timp ce căile de atac extraordinare pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege.
În principiu, hotărârile primei instanțe (nedefinitive), pot fi atacate cu apel, dacă nu suntem în prezența unei situații în care legea a suprimat dreptul de apel. Cât privește încheierile de ședință, acestea nu pot fi apelate în principiu, decât odată cu hotărârea prin care se rezolvă fondul pricinii în întregul său (art. 282 alin. 2 C. proc. civ.). Împotriva hotărârilor date fără drept de apel, precum și a hotărârilor date în apel (care nu sunt însă irevocabile) se poate exercita recursul. Hotărârile sunt definitive sau irevocabile pot fi atacate pe calea revizuirii. Contestația în anulare poate fi formulată numai împotriva hotărârilor irevocabile.
2. Manifestarea de voință a părții interesate, în sensul exercitării căii de atac.
Această regulă constituie o formă de manifestare a principiului disponibilității, specific procesului civil.
Folosirea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna celor interesați, cei care le exercită trebuie să-și manifeste în mod expres voința în acest sens și să arate și motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. Deci, instanța competentă să soluționeze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu, ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe să își manifeste expres voința prin intermediul unei cereri scrise, respectând condițiile impuse de lege. Calea de atac poate fi exercitată și de către procuror, ori de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște calitatea procesuală.
3. Legalitatea căilor de atac
Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă impune ca, în afara căilor de atac prevăzute de lege, să nu se poată folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Acest lucru reiese și din prevederile înscrise în art. 128 din Constituție, ce consacră dreptul părților și al Ministerului public de a folosi căile de atac „în condițiile legii”.
Menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilității folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părții dreptul de a formula împotriva hotărârii calea de atac respectivă, deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt determinate de lege, iar nu de instanța de judecată. În schimb, chiar dacă instanța a omis să treacă în dispozitiv mențiunea că hotărârea este susceptibilă de a fi atacată prin intermediul unei căi de atac, partea va putea exercita calea de atac prevăzută de lege. Aici, trebuie menționată și importanța practică deosebită pe care o reprezintă dispozițiile art.84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
Reguli asemănătoare de interpretare se vor folosi și în cazul în care în unele hotărâri se vor trece, din eroare, alte momente de la care curge termenul de apel sau recurs, după caz, deoarece în toate situațiile, aceste termene vor fi calculate de la pronunțarea hotărârii sau de la comunicarea acesteia în funcție de cum se dispune prin lege.
Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modificarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii atacate.
4. Ierarhia căilor de atac
Potrivit acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atâta timp cât este deschis exercițiul căii ordinare de atac.
O hotărâre susceptibilă de apel nu poate fi atacată decât prin intermediul acestei căi de atac. Împotriva unei hotărâri definitive, care nu a devenit încă irevocabilă, se poate exercita recursul sau revizuirea (potrivit art. 322 C.proc.civ.), nu însă și contestația în anulare. Contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile (art. 317 alin. 1 C. proc. civ.).
Ca o cerință a acestei reguli este și faptul că, împotriva aceleiași hotărâri, nu pot fi exercitate, concomitent, calea de atac ordinară și o cale de atac extraordinară.
Legea prevede, în unele cazuri, în mod expres, inadmisibilitatea unei căi de atac, dacă partea interesată a avut la îndemână o altă cale de atac. Este cazul raportului dintre contestația în anulare de drept comun (obișnuită), pe de o parte, și apelul, precum și, cu unele derogări, recursul, pe de altă parte (art. 317 C.proc.civ.) și cazul raportului dintre apel și recurs (art. 299 și art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.). În acest sens, s-a decis, în mod constant, că recursul nu poate fi exercitat atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară a apelului.
În privința căilor extraordinare de atac, legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor, astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.
Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal.
5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac
Dreptul de exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță, din oficiu, spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.
Trebuie menționat că această regulă este aplicabilă numai în cazul apelului și recursului, nu și în cazul celorlalte căi extraordinare de atac. Așadar, dacă o parte formulează mai multe cereri de apel sau dacă o hotărâre este apelată de mai multe părți, apelurile urmează a fi conexate și judecate împreună (art.289 alin. 4 C. proc. civ.).
În ceea ce privește căile extraordinare de atac – revizuirea și contestația în anulare –, datorită specificului lor, se pot exercita, în unele cazuri, în mod repetat. De exemplu, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. O a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert, pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Se observă că, din acest punct de vedere, dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi respinsă pentru motivul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac.
Potrivit dispozițiilor exprese ale art. 321 C.proc.civ., contestația în anulare poate fi exercitată, în mod repetat, numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. Textul este oarecum neclar, deoarece toate cele patru motive de contestație în anulare (prevăzute de art. 317 alin. 1 și art. 318 alin. 1 C. proc. civ) sunt concomitente; textul trebuie interpretat în sensul că se referă la cunoașterea motivelor, iar nu la existența lor, în caz contrar, rămânând o dispoziție legală ce nu își găsește niciodată aplicarea.
6. Neagravarea situației părții în propria cale de atac
Principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, exprimat prin adagiul latin non reformatio in pejus, presupun ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar.
În absența operării principiului non reformatio in pejus, părțile, cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, ar putea fi determinate să renunțe la atacarea hotărârii, pentru a nu-și asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegală și netemeinică. Ar dispărea astfel una din garanțiile dreptului de apărare al părților, care constă și în aceea că, după ce instanța de judecată a pronunțat hotărârea, partea care o consideră greșită poate să ceară verificarea ei de către o instanță superioară. Așadar, principiul non reformatio in pejus constituie o garanție a respectării dreptului de apărare al părților și vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca, prin declanșarea controlului judiciar, să nu rămână în ființă hotărâri nelegale și netemeinice și să se ajungă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii în principiile deduse judecății.
Pentru a ști dacă se poate deroga de la acest principiu sau dacă părțile pot conveni asupra înlăturării lui, trebuie stabilit dacă este vorba de o regulă de ordine publică sau de interes privat. După cum am menționat anterior, acest principiu răspunde atât interesului părților cât și celui de ordin general, interesând nu numai părțile procesului, ci și societatea. Însă, cât privește partea nemulțumită, nimic nu o împiedică ca, după ce și-a manifestat dreptul de a ataca hotărârea, să renunțe la aplicarea acestui principiu, prin acceptarea unei soluții a instanței de control judiciar, care, în final, ar putea duce la înrăutățirea situației juridice a părții. Acest aspect rezultă din actuala reglementare a art. 296 C.proc.civ., potrivit căreia apelantului nu i se poare crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte la aceasta. În acest sens, anterior unei reglementări exprese, în doctrină s-a considerat că principiul non reformatio in pejus nu are caracter de ordine publică, recurentul sau, după caz, apelantul, putând renunța la aplicarea lui.
Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Situația este, însă, diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă, de procuror sau de o terță persoană îndreptățită să o exercite; în acest caz se poate ajunge la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justificată în literatura de specialitate cu motivarea că, de data acesta, controlul judiciar este bilateral, instanța fiind investită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac. Dar, practic, în situațiile menționate nu are loc o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.
S-a pus problema dacă își găsește aplicabilitate principiul non reformatio in pejus în cazul exercitării căii de atac de către procuror. Soluția la care s-a ajuns este următoarea: „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia din părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, precum și recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Această soluție este valabilă, bineînțeles, și în cazul apelului.
Dacă procurorul recurge la exercitarea unei căi de atac pentru a solicita desființarea unei hotărâri judecătorești, pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, deci nu pentru a folosi uneia din părți, este de la sine înțeles că, în acest caz, nu este operabil acest principiu.
Principiul non reformatio in pejus își poate extinde efectele și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. 2 C. proc. civ., situație în care se aplică principiul dependenței procesuale și a coparticipanților.
În continuarea acestui principiu, s-a statuat că „în cazul obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul din coparticipanții la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente, aflate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală, cum ar fi cererea de chemare în garanție.
Limitele aplicării principiului non reformatio in pejus sunt trasate de prevederile art. 296 C. proc. civ.: când partea însăși consimte la înrăutățirea situației sale în propria cale de atac și când sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 293. deci, aplicarea acestui principiu este limitată la existența în cauză a unui apel incident sau a unui apel provocat (art. 293 și art. 2931 C.proc. civ.).
S-a remarcat faptul că se naște o situație de conflict atunci când se pune problema priorității dintre aplicarea principiului analizat și aplicarea excepțiilor sau nulităților absolute. Astfel, pentru a nu se încălca acest principiu ce trebuie respectat în soluționarea căilor de atac, în practica judiciară, se ajunge la situația paradoxală, în care sunt păstrate hotărâri nelegale, în a căror pronunțare s-au nesocotit dispoziții imperative, menite să asigure o securitate socială și juridică. Având în vedere că acest principiu nu protejează doar interesul particular, rațiunea respectării lui privind și sfera interesului general, se cer a fi prioritare în aplicare excepțiile și nulitățile absolute.
În concluzie, se poate spune că principiul non reformatio in pejus are o aplicabilitate generală în soluționarea tuturor căilor de atac aflate la dispoziția părților, cunoscând însă limitele prevăzute de însuși textul art. 296 C. proc. civ.. Se consideră necesar ca aplicarea acestui principiu să fie îngrădită printr-o reglementare expresă în acest sens, pentru cazurile când se constată încălcarea legii în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, creându-se posibilitatea îndreptării erorilor judiciare prin invocarea excepțiilor absolute.
1.3. Controlul judiciar și controlul judecătoresc
Controlul judiciar reprezintă o instituție a dreptului procesual, fiind într-o strânsă legătură cu dreptul la exercitarea căilor de atac.
Controlul judiciar poate fi definit ca fiind „dreptul și obligația pe care le au, în cadrul unui sistem judiciar, instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor, și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice.
Controlul judiciar este legat de unul din principiile fundamentale de organizare judecătorească, cel al ierarhizării instanțelor și are ca scop să asigure calitate hotărârilor judecătorești și să îndrepte erorile săvârșite.
Sintagma „control judiciar” a fost folosită și într-o accepție mai largă, incluzând și situațiile în care controlul se exercită asupra unor hotărâri ale organelor din afara sistemului judiciar sau asupra unor acte administrative obișnuite.
Astfel, pentru a se evita unele confuzii, a fost creată o nouă instituție procesuală, distinctă de cea a controlului judiciar, și anume aceea de „control judecătoresc” care și-a găsit deja consacrare în literatura de specialitate. Există câteva argumente care justifică această distincție.
O primă diferențiere este aceea că prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătorești, în timp ce, pe calea controlului judecătoresc, se exercită controlul asupra unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.
O a doua distincție constă în faptul că, spre deosebire de controlul judiciar, considerat omogen, controlul judecătoresc are un obiect eterogen, vizând atât acte cu caracter jurisdicțional –hotărâri, cât și acte administrative fără caracter jurisdicțional.
O altă notă distinctivă se referă la instanțele care efectuează controlul și la mijloacele procedurale diferite prin care se declanșează controlul judiciar și respectiv, controlul judecătoresc. Controlul judiciar se realizează de către tribunale, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție, pe calea apelului, recursului și recursului în anulare. În schimb, controlul judecătoresc intră, de obicei, în competența judecătoriilor și se declanșează prin mijloace procedurale specifice cum sunt: contestația și plângerea, iar în unele cazuri, acțiunea. Totuși, în unele situații, controlul judecătoresc se poate declanșa pe calea recursului.
În unele situații, controlul judecătoresc este dublat de controlul judiciar.
Având în vedere toate aceste precizări, controlul judecătoresc poate fi definit ca fiind „dreptul și obligația pe care le au instanțele judecătorești de a verifica, în cazurile, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia, ori numai legalitatea unor acte – cu sau fără caracter jurisdicțional – care emană de la organele ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională”.
Existența notelor distinctive dintre cele două forme de control nu înseamnă că între acestea nu este și o strânsă legătură; ea rezidă în realizarea controlului de către instanțele judecătorești, după o procedură restabilită de lege, întemeiată pe reguli asemănătoare . De asemenea, în toate cazurile se exercită un control asupra legalității hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori și asupra temeiniciei acestora.
CAPITOLUL II
APELUL – CALE ORDINARĂ DE ATAC
2.1. Aspecte generale privind apelul
2.1.1. Reglementarea și definirea apelului
Instituția apelului, cu forme variate, se găsește în aproape toate legislațiile, începând cu cele mai vechi timpuri și până astăzi. Lucrul, de altfel, nu e de mirat, când ne gândim că justiția omenească, ca tot ce est omenesc, este indubitabil supusă greșelii, și că sentimentul neîncrederii pe care îl poate inspira deciziile sale, este în cazul condamnatului un sentiment natural.
S-a discutat mult asupra originii acestei instituții. Sunt păreri după care instituția apelului ar fi existat chiar în cele mai vechi legislații, deoarece în toate timpurile și la toate popoarele, diferiți legiuitori, preocupați de ideea perfecțiunii în materie de drept, au căutat, ca prin anumite garanții, să înlăture pe cât posibil consecințele erorii, ignoranței sau injustiției judecătorilor. După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai recentă, și n-ar fi apărut decât atunci când împricinații, exasperați de parțialitatea și reaua credință a judecătorilor, sau de insuficiența legislației, au început să recurgă la „capul statului”, ca la o ultimă instanță, pentru rezolvarea diferendelor. Oricare ar fi originea apelului, sunt de necontestat, astăzi, utilitatea și eficacitatea acestuia.
Apelul își are sediul materiei în art. 282-298 din Codul de procedură civilă.
Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe sau procurorul solicită instanței ierarhic superioară, în condițiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii atacate.
Unii autori, pornind de la definiția dată apelului în legislația franceză, adaugă în definiție și faptul că, prin intermediul apelului, se poate cere, uneori, doar anularea hotărârii atacate. Se pare că nu este necesar să se rețină acest aspect în definiție, deoarece noțiunea de reformare include și simpla anulare a hotărârii.
Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiție a apelului, dar aceasta nu este sarcina legiuitorului ci, în principal, a doctrinei. Cu toate acestea, unele legislații procesuale manifestă preocupare pentru definirea unor căi de atac, împrejurare care are meritul de a înlătura orice speculații doctrinare. Definiția dată apelului în doctrina noastră este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde toate elementele esențiale ale unei căi de atac: subiectele, obiectul și scopul apelului.
Apelul constituie o formă de manifestare a acțiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conținutul acesteia, și, ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a dreptului la acțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exercițiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a dreptului la acțiune (interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală) la care se mai adaugă și unele condiții speciale (de exemplu, partea să nu fi renunțat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea condițiilor privitoare la taxele de timbru etc.).
2.1.2. Caracterele juridice ale apelului
Apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare și suspensivă de executare.
Evidențierea caracterelor juridice ale apelului decurg din analiza efectelor procedurale produse de introducerea acestei căi de atac.
Apelul este o cale ordinară de atac pentru că poate fi exercitată de oricare dintre părțile din proces, pentru simplul motiv că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată. De aceea, instanța este datoare să dea calificare corectă cererii, chiar dacă titulatura dată de părți acesteia este greșită.
Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece are drept efect învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei care a dat hotărârea apelată. Din momentul sesizării sale, instanța de apel dobândește dreptul, dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei.
Codul de procedură civilă nu reglementează în mod distinct și special condițiile de exercitare a apelului, însă ele pot fi desprinse din dispozițiile procedurale care constituie sediul acestei materii – art. 282-298 C. proc. civ.
Apelul reprezintă exercițiul unui drept procesual care determină, astfel cum am arătat, soluționarea cauzei într-o fază superioară a procesului civil. Pentru exercitarea apelului sunt necesare a fi întrunite condițiile de exercitare a acțiunii civile și anume: să se afirme existența unui drept subiectiv civil, să se justifice interesul de a apela la serviciul justiției, părțile să aibă capacitate procesuală și să se justifice calitatea procesuală a părților. În legătură cu persoanele îndreptățite să exercite calea de atac a apelului, apar unele aspecte particulare. Alte condiții de fond ale apelului se referă la hotărârile ce pot forma obiectul acestuia și la termenul în care poate fi exercitat.
2.2. Elementele apelului
2.2.1. Subiectele apelului
Codul de procedură civilă conține prevederi sumare cu privire la subiectele apelului, referindu-se doar la aspecte particulare în această materie. În privința subiectelor apelului sunt aplicabile dispozițiile și regulile de drept comun privitoare la exercitarea acțiunii civile.
Există un principiu potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părțile în proces. Totuși, în anumite condiții, apelul poate fi exercitat și de alte persoane care pot justifica un interes, precum și de către procuror.
Subiectele principale și indispensabile ale apelului sunt părțile – reclamantul și pârâtul care și-au disputat un drept în fața primei instanțe și care au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii de fond. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. Trebuie menționat că dreptul de a exercita apelul îl are și succesorii în drepturi ai părților, precum și persoanele sau organele cărora legea le recunoaște legitimitatea procesuală activă, alături de titularii drepturilor, atunci când au sesizat instanța de fond (de exemplu, autoritatea tutelară, atunci când a introdus cererea de chemare în judecată, nu și atunci când este citată în proces pentru a fi ascultată). În aceste cazuri, titularul dreptului poate și el declara apel dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă de un asemenea organ căruia legea îi recunoaște legitimare activă.
De asemenea, au această calitate terții care au intrat în proces din inițiativa lor sau a reclamantului și pârâtului. Totuși, în cazul intervenientului accesoriu, art. 56, C. proc. civ. prevede expres că apelul sau recursul făcut de el se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs.
În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul regimul juridic al litisconsorțiului este dominat de principiul independenței procesuale. Situația este definită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind și asupra celorlalți coparticipanți.
Este necesar ca partea ce declară apel să justifice și un interes în exercitarea acestei căi de atac; este o condiție generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural. Prin urmare, partea care a avut câștig de cauză în fața instanței de fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretențiile, nu poate îndeplini această condiție pentru exercitarea apelului.
În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă, intimatul care nu a declarat inițial apel, are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică. Este vorba de apelul incident, instituție ce prezintă două finalități importante: menținerea unui echilibru în situația juridică a părților și împiedicarea introducerii unor apeluri în scop de
șicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita și el reformarea hotărârii atacate. Art. 293 alin. 1 teza finală C. proc. civ. precizează că aderarea la apel se poate face până la prima zi de înfățișare. Următorul alineat al aceluiași articol prevede că: „Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută al alin. 1 rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal”. Așadar, momentul când intervine aderarea la apel prezintă efecte juridice importante.
Prin O.U.G. 138/2000, a fost introdus în Codul de procedură civilă art. 2931, care reglementează instituția apelului provocat. Acesta este, de fapt, tot un apel incident, a cărui existență nu este posibilă în absența apelului principal. Prin intermediul acestei căi de atac (instituit prin art. 293), în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după îndeplinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă aceasta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale în proces. De exemplu, în ipoteza admiterii în parte a acțiunii principale și tot în parte a cererii de chemare în garanție formulate de pârât împotriva unui terț, reclamantul declară apel, fiind nemulțumit de recunoașterea numai parțială a pretențiilor sale. La rândul său, chematul în garanție declară apel împotriva pârâtului, arătând că nu datorează nimic, având interesul formării unei astfel de căi de atac pentru situația în care s-ar admite apelul principal și s-ar repune în discuție – datorită legăturii ei indisolubile și dependenței de cererea principală – soluționarea chemării în garanție.
Apelul nu poate fi exercitat în cazul în care partea a renunțat în mod expres la această cale de atac (art. 283 C. proc. civ.). Doctrina a atribuit același efect și achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinței părții de a adera la hotărâre. În legătură cu această problemă, s-a exprimat și un alt punct de vedere, potrivit căruia achiesarea la hotărâre poate fi numai expresă.
Se impune a fi făcute câteva precizări în legătură cu terțele persoane introduse în proces. Sunt două cazuri: cel al terțelor persoane introduse în proces în condițiile art. 49-66 C. proc. civ., care dobândesc calitatea de părți și, în virtutea acesteia, ele sunt îndreptățite să exercite calea de atac a apelului; a doua situație privește acele persoane care nu au participat la judecata în fața primei instanțe și, deci, care nu au avut calitatea de părți. În mod excepțional, și acestor terțe persoane li se recunoaște dreptul de a exercita apelul. Aceste excepții se referă la: moștenitorii ce dobândesc legitimare procesuală în condițiile art. 285 alin. 1 C. proc. civ.; creditorii chirografari, când debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale (art. 974 C. proc. civ.); dobânditorii cu titlul particular ai unor drepturi sau bunuri ce formează obiectul litigiului, dacă transmiterea a avut loc după pronunțarea hotărârii de fond și mai înainte de expirarea termenului de apel; de asemenea, în materie necontencioasă, potrivit art. 236 din C. proc. civ., apelul poate făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezbaterea pricinii.
Dreptul de a folosi căile de atac este recunoscut în mod expres și procurorului, prin art. 45 alin. 5 C. proc. civ. și art. 128 din Constituție.
Legea nu condiționează dreptul procurorului de participarea sa la judecata de fond, astfel că poate declara apel indiferent dacă a avut sau nu poziția de parte la prima instanță. De asemenea, legea nu restrânge dreptul procurorului la apel nici în cazul acțiunilor cu caracter stric personal.
S-au exprimat opinii diverse în legătură cu limitarea dreptului procurorului în exercitarea căilor de atac. Acest drept trebuie să reprezinte un mijloc eficient de garantare a legalității și, în același timp, nu trebuie să limiteze nici inițiativa părților în acele domenii în care libertatea de a dispune de drepturile lor nu poate fi cenzurată.
Actuala reglementare, poate constitui un cadru juridic adecvat pentru o participare moderată a procurorului în faza căilor de atac. Nici o tendință nu trebuie absolutizată, întrucât este posibil ca și în acțiunile cu caracter strict personal să se ajungă la nesocotirea unor interese publice. Așadar, și în cazul acțiunilor cu caracter strict personal, dreptul procurorului de a exercita căile ordinare de atac își poate găsi justificare, dar numai în acele împrejurări în care a fost nesocotită ordinea de drept ori au fost încălcate drepturile și libertățile cetățenilor.
2.2.2. Obiectul apelului
Posibilitatea formulării apelului reprezintă confirmarea vizibilă a acțiunii principiului dublului grad de jurisdicție. În contextul unei astfel de realități, apelul are un caracter de generalitate, fiindu-i recunoscută poziția de cale ordinară de atac ce poate fi îndreptată, ca principiu, împotriva oricărei hotărâri pronunțate în primă instanță. Excepțiile de la regulă nu pot rezulta din formulări implicite. S-a spus că apel există întotdeauna, dacă exercițiul acestui drept nu este suprimat printr-o normă expresă.
Obișnuita și simplu exprimata justificare a statornicirii acestei căi de atac rezidă în faptul că primul judecător al cauzei nu este infailibil. El a putut comite erori, conținute de hotărârea pe care a pronunțat-o și de procedura care a precedat-o. Este, deci, necesar să se poată provoca un nou examen al cauzei de către alți judecători, despre care se arăta, în doctrina interbelică, făcându-se referiri la calitățile lor ideale: magistrații instanței de control judiciar sunt mai experimentați, beneficiind, de asemenea, de un anumit recul în raport cu părțile.
Atunci când cauza este adusă în apel, după ce a fost supusă testului primului grad de jurisdicție, deseori dosarul este curățat de dotalii inutile – înlăturate pe parcursul desfășurării procedurii de judecată sau prin hotărâre – , întrucât nu puteau servi principiului aflării adevărului. Astfel, după o primă judecată, litigiul este (sau ar trebui să fie) mai bine centrat, aspectele de fapt și de drept lămurite. Elementele principale ale litigiului sunt decelate, enumerate și detaliate într-o expunere motivată în fapt și în drept prin hotărârea pusă la dispoziția magistraților instanței de control judiciar. Iar atunci când aceste aspecte se constituie într-o reflexie a bunei cunoașteri și aplicări a legii, beneficiul contribuției judecătorului primei instanțe este evident, atât pentru părți, cât și pentru judecătorii învestiți cu o nouă analiză a cauzei.
Potrivit regulii instituite de legiuitor, sunt susceptibile de apel hotărârile date în primă instanță, oricare ar fi natura litigiului: cereri având ca obiect drepturi reale sau personale, patrimoniale sau nepatrimoniale, cereri principale, accesorii sau incidentale, cereri în realizare, în constatare sau în constituire etc.
Hotărârile susceptibile de apel, precum și instanța competentă a-l soluționa sunt determinate, în mod explicit, de art. 282 C. proc. civ. Primul alineat al acestui articol arată că: „Hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.
Regula este că toate aceste hotărâri menționate pot fi atacate cu apel, indiferent dacă prin ele se soluționează sau nu fondul, deoarece apelul este calea de atac obișnuită ce permite judecarea cauzei în fața unei instanțe superioare în al doilea grad de jurisdicție.
Există și situații când judecătoriile și tribunalele, deși judecă în primă instanță potrivit dreptului comun, pronunță hotărâri nesusceptibile de a fi apelate; de exemplu, hotărârile care consfințesc învoiala părților (art. 273 C.proc.civ.; hotărârile prin care se constată renunțarea la dreptul subiectiv (art.274 alin. 4 C. proc. civ.), hotărârile pronunțate asupra conflictelor de competență (art. 22 alin. 5 C. proc. civ.); hotărârile pronunțate asupra strămutării procesului civil (art. 40 alin. 4 C. proc. civ.), cu mențiunea că acestea sunt sustrase oricărui control judiciar.
Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000. Potrivit art. 2821 alin. 1 C. proc. civ., text introdus prin actul normativ menționat anterior, nu sunt supuse apelului „hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, obligații de plată a unei sume de bani sau de predare a unui bun mobil, în valoare de până la 200 milioane lei inclusiv, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege”. Aliniatul al doilea al aceluiași articol prevede că: „Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”.
Justificarea restrângerii dreptului de a exercita apelul constă în interesul redus al litigiului, caracterul provizoriu al unor măsuri sau chiar simplitatea unor procese.
Hotărârile de primă instanță pronunțate de judecătorie sau tribunal sunt apelabile, indiferent de soluția pronunțată și indiferent dacă ele sunt executate sau nu. Hotărârile executate silit, chiar și cele executate de bună voie pot fi apelate. Executarea unei hotărâri vremelnică sau provizorie, nu conferă acesteia autoritate de lucru judecat, ea putând fi întoarsă în situația anulării titlului executor, consecință a promovării apelului.
Fac obiectul apelului hotărârile de primă instanță, indiferent dacă despre dreptul de a apela s-a făcut sau nu vorbire în hotărârea atacată, sau dacă această cale de reformare a fost corect individualizată în dispozitiv.
Cu privire la posibilitatea atacării cu apel a încheierilor premergătoare, potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ., „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afara cazului când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”; se consacră, deci, regula inadmisibilității atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare.
Art. 282 alin. 3 C. proc. civ. prevede că „apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”. Din dispozițiile acestor alineate, se poate desprinde și ideea că, în cazul în care hotărârea primei instanțe este inapelabilă , același caracter îl vor avea și încheierile premergătoare pronunțate în cauza respectivă.
Referitor la instanța competentă a soluționa cererea de apel, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 282 alin. 1, art. 2 pct. 2 și art. 3 pct. 2 C. proc. civ. Potrivit acestora, judecata apelului este de competența tribunalului, dacă se referă la o hotărâre pronunțată în primă instanță de către judecătorie, și de competența curții de apel, dacă apelul se exercită împotriva unei hotărâri pronunțată în primă instanță de către tribunal. Se observă că instanța supremă nu are competența de a soluționa apeluri.
Tot ca o condiție ce se impune a fi respectată pentru valabilitatea apelului este corecta compunere a instanței. Apelurile se judecă în complet format din doi judecători. În cazul în care aceștia nu pot ajunge la un acord asupra hotărârii, se va constitui un complet de divergență, prin includerea președintelui sau vicepreședintelui instanței ori a altui judecător desemnat de președinte, complet ce va pronunța hotărârea în cazul dat.
Normele care prevăd compunerea instanței au caracter imperativ, astfel încât greșita compunere poate fi invocată de oricare din părți, procuror sau instanță din oficiu. Dacă reaua compunere se invocă pe calea apelului sau recursului și excepția este întemeiată, hotărârea va fi casată în vederea rejudecării, cu îndrumări obligatorii date instanței de rejudecare cu privire la compunerea legală.
CAPITOLUL III
TERMENUL ȘI CEREREA DE APEL
3.1. Termenul pentru exercitarea apelului
3.1.1. Reglementarea termenului de apel
Termenul general de apel are o durată de 15 zile, socotită de la comunicarea hotărârii primei instanțe, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 284 alin. 1 Cod proc. civ., fiind stabilit ca un termen comun de la care se poate deroga numai printr-o dispoziție expresă, astfel cum însuși legiuitorul menționează în text – dacă legea nu dispune altfel. Dar, chiar printre dispozițiile legii generale de procedură s-au strecurat -uneori, în mod necesar – excepții de la această regulă, atât referitor la durată, la punctele de definire – început și sfârșit – a termenului de apel, cât și la certitudinea termenului. Bunăoară:
art. 293 alin. 1 Cod proc. civ. stabilește un termen vădit mai lung pentru declararea apelului incident – decât cel de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. 1 Cod proc. civ. pentru depunerea apelului principal -, întinzându-se până la prima zi de înfățișare înaintea instanței de apel;
art. 284 alin. 2-4 Cod proc. civ. stipulează excepții de la regula curgerii termenului de apel din ziua comunicării hotărârii;
pentru procuror, termenul de apel începe de la pronunțarea hotărârii în situațiile în care nu a participat la judecarea cauzei (alin. 4),
pentru partea care declară apel înaintea comunicării hotărârii, practic termenul de apel – în sensul comun al acestuia – nu începe să curgă, ci hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de apel (alin. 3),
pentru partea care a cerut comunicarea hotărârii, termenul începe să curgă de la data la care a fost făcută această cerere – art. 102 alin. 2 Cod proc. civ. – și,
în fine, în cazul comunicării concomitente a somației de executare și a hotărârii primei instanțe, data comunicării este cea în care debutează termenul de apel (alin. 2);
termenul stabilit de legiuitor pentru introducerea apelului incident nu are ca dată inițială cea a comunicării hotărârii, ci – în conformitate cu art. 293 alin. 1 Cod proc. civ. – începutul acestui termenul trebuie raportat la împlinirea termenului de apel, căci numai după expirarea duratei lăsate pentru introducerea apelului principal (stabilită de art. 284 Cod proc. civ.) se deschide posibilitatea declarării apelului incident, ca replică față de cel principal;
durata termenului înlăuntrul căruia poate fi formulat apelul incident este incertă, neputând fi calculată cu exactitate și nici măcar aproximată, datorită prea multor necunoscute prezente în ecuația procedurală.
În acest sens, amintim că nu poate fi dinainte știut nici momentul comunicării hotărârii, de care se leagă un al doilea moment, cel al împlinirii termenului pentru declararea apelului principal (ce poate fi calculat prin adăugarea termenului procedural de 15 zile la data comunicării), apoi, nu este cunoscută nici data trimiterii dosarului la instanța de apel – de multe ori dovezile de comunicare a hotărârii fiind restituite cu întârziere -, nici data înregistrării acestuia și a introducerii în programul informatic de repartizare aleatorie a cauzelor, nici data primului termenul de judecată și nici dacă acesta va constitui, deopotrivă, și prima zi de înfățișare în cauză.
În Codul de procedură civilă și în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești sunt prevăzute limitări temporale ca, de pildă:
președintele va înainta instanței de apel dosarul numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile – art. 288 alin. 3 Cod proc. civ.;
președintele instanței de apel, îndată de primește dosarul, va fixa termen de înfățișare …, și va dispune citarea părților – art. 289 alin. 1 Cod proc. civ.;
după înregistrarea în registrul general de dosare, registratorul predă cererile de apel președintelui instanței care le va rezolva în aceeași zi – art. 111 alin. 1 din Regulament;
după înregistrare, cererile de apel… în materie civilă se predau grefierului arhivar – art. 111 alin. 6 din Regulament;
dacă se constată întârzieri în restituirea dovezilor de comunicare a hotărârilor se vor lua măsuri de verificare la oficiul poștal sau la agentul procedural; în funcție de rezultatul verificărilor, președintele, la sesizarea grefierului arhivar sau a părții interesate, va lua măsurile corespunzătoare – art. 114 din Regulament;
după sosirea dovezilor de comunicare a hotărârilor civile și după împlinirea termenului de apel … pentru toate părțile, grefierul arhivar va înainta dosarul la instanța de apel-art. 113 alin. 1 din Regulament;
pentru aplicarea criteriului aleatoriu în sistem informatic sau ciclic, dosarele se înregistrează în ordinea sosirii la instanța si se repartizează în aceeași ordine de către persoana sau persoanele desemnate anual de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere – art. 95 alin. 4 din Regulament;
dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor li preluate de președintele sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzelor – art. 97 din Regulament.
Limitările temporale mai sus enumerate nu sunt, însă, nici pe departe în măsură să transforme un termen incert într-unui determinat; expresii de genul „îndată”, „după înregistrare”, „după sosirea dovezilor de comunicare”, „va lua măsurile corespunzătoare”, „se înregistrează în ordinea sosirii”, interpretate și puse în aplicare în unități de timp diferite de la o instanță la alta (realitate la care contribuie și modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor fiecărui membru al personalului auxiliar de specialitate) nu pot contribui la o satisfăcătoare limitare a termenului apelului incident, privit ca durată de-sine-stătătoare.
3.1.2. Caracterele principale ale termenului de apel
Termenul de apel este legal și imperativ, neputând face obiectul tranzacției părților.
Doctrina a divizat termenele procedurale în imperative (peremptorii) și prohibitive (dilatorii). În timp ce primele reprezintă intervalul de timp în care partea trebuie să-și situeze îndeplinirea unui anume act de procedură, ultimele constituie durata înlăuntrul căreia părții nu îi este îngăduit să îndeplinească actul de procedură. Pe de altă parte, termenele pot fi legale (stipulate în mod expres prin dispoziții cu caracter normativ), judecătorești (stabilite de judecător în derularea procedurii – de pildă, termenul fixat pentru depunerea unor acte) și convenționale (cele pe care și le stabilesc părțile – de exemplu, termenul pentru executarea unei tranzacții).
Întrucât termenul de apel este unul imperativ și legal, părțile nu pot, prin manifestarea lor de voință – realizată în mod expres sau implicit:
să prelungească'* sau să scurteze termenul de apel;
să provoace modificarea duratei termenului pentru celelalte părți, prin renunțarea expresă la beneficiul acestui termen de către o parte din proces; soluția se impune și în cazul pasivității uneia dintre părțile procesului;
să probeze, prin propria declarație sau prin declarația părții cu interese contrare – folosind interogatoriul ori mărturisirea – depunerea cererii de apel în timp util, adică înăuntrul termenului stabilit de lege pentru declararea căii de atac''.
Dar, caracterul legal și imperativ al normei care stabilește durata termenului de apel este evident chiar privit prin prisma atribuțiilor magistratului, întrucât nici el nu are abilitarea legală de a modifica perioada de timp lăsată de lege părților pentru exercitarea dreptului de apel.
Remarcăm, însă, aici existența unei excepții, ce marchează – o dată în plus – diferența dintre apel și recurs. în cazul acestuia din urmă, președintele instanței este abilitat – odată cu înapoierea cererii de recurs pentru a fi refăcută în condițiile legii – să prelungească durata termenului acordat părții pentru introducerea recursului, cu 5 zile – art. 303 alin. 5 Cod proc. civ. Așadar, în acest caz expres prevăzut, s-ar părea că judecătorul exercită atribuțiile legiuitorului, prin prelungirea unui termen stipulat în mod imperativ. în realitate, însă, magistratul își manifestă propriile atribuții – specifice autorității judecătorești – , majorarea duratei fiind realizată pe temeiul textului de lege care dă această posibilitate, adică, printr-o aplicare a legii de procedură la cauza dedusă judecății.
Pe de altă parte, poate apărea surprinzător faptul că președintelui instanței de apel nu i se recunoaște această posibilitate, în timp ce președintele instanței de recurs poate prelungi termenul de introducere a cererii care învestește instanța de control judiciar. Elementul-surpriză îl poate constitui nu atât dezechilibrul creat între cele două căi de atac, dintr-un asemenea punct de vedere, cât existența unei norme permisive – relativ la o prevedere imperativă – în cazul căii extraordinare de atac, în timp ce în calea ordinară de atac o astfel de posibilitate nu este dată.
Credem că explicația poate fi fundamentată pe un îndoit argument:
acțiunea efectului devolutiv al apelului determină instanța – spre deosebire de cea de recurs – să reanalizeze cauza, în fapt și în drept, chiar în lipsa motivării căii do atac ori chiar atunci când motivele sunt incoerent sau incomplet formulate;
spre deosebire de art. 287 alin. 2 Cod proc. civ. – care sancționează cu decăderea nearătarea, în cererea de apel, a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază calea de atac, sancțiune ce poate fi aplicată numai dacă lipsa nu este împlinită până cel mai târziu la prima zi de înfățișare, art. 306 alin. 1 Cod proc. civ. sancționează nemotivarea recursului în termenul legal cu nulitatea căii de atac; cerința prevăzută de art. 306 alin. 1 Cod proc. civ. are drept consecința necesitatea încadrării motivelor cererii într-unui dintre cazurile limitativ prevăzute de art. 304 Cod proc. civ., pe temeiul cărora se poate declanșa controlul judiciar în calea extraordinară de atac, pentru argumente de drept.
Tardivitatea apelului. O consecință firească a conținutului imperativ al normei de reglementare a termenului de apel – reflectând ideea că termenele pentru exercitarea căilor de atac sunt destinate să ocrotească nu numai interesul părților, ci, cel puțin în aceeași măsură, să garanteze manifestarea efectelor (mai întâi relative, apoi, absolute) ale puterii lucrului judecat -, este caracterul de normă de ordine publică al termenului de apel.
Fiind un termen imperativ, nerespectarea lui determină decăderea, adică stingerea dreptului neexercitat înlăuntrul lui. Această sancțiune este expres prevăzută de art. 103 alin. 1 Cod proc. civ.: neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Fiind o excepție peremptorie, tardivitatea apelului poate fi invocată în orice stare a priciniide către orice parte și chiar de către instanță, din oficiu. Mai mult decât atât, judecătorul este obligat să examineze și să observe, din oficiu, dacă apelul a fost exercitat în termen. S-a apreciat că, în acest caz, decăderea operează de drept, de vreme ce suntem în prezența unui termen absolut.
În fapt, această sancțiune nu operează în mod automat, ci trebuie să fie constatată de instanța competentă, decăderea neproducându- și efectele de la sine, în cazul introducerii căii de atac după trecerea termenului de apel. Instanța de control judiciar este obligată să verifice îndeplinirea condițiilor necesare pentru pronunțarea decăderii și să statueze în acest sens numai dacă dovada tardivității a fost făcută. în cadru analizării acestor condiții, subliniem faptul că necomunicarea hotărârii anihilează posibilitatea constatării sancțiunii decăderii de către instanța de apel. De menționat, în acest context, că partea nu trebuie să facă dovada unei vătămări izvorâte din necomunicarea actului de procedură de care se leagă derularea termenului de apel, întrucât în această situație existența vătămării este prezumată.
3.1.3. Modalitatea de calcul a termenului de apel
Codul de procedură civilă a adoptat sistemul de calcul „ exclusiv “, în aplicarea căruia nu se socotește nici ziua de început dies ad quem) și nici ziua finală (dies a quo), potrivit metodei descrise de art. 101 alin. 1 Cod proc. civ.
Pe lângă cele două zile pe care legiuitorul le adaugă în mod efectiv celor 15 din care se compune termenul de apel prevăzut de art. 284 alin. 1 Cod proc. civ., există situații speciale în care această sumă mai are un termen format din una, două sau mai multe zile. Dacă termenul de apel calculat în conformitate cu formula oferită de art. 101 alin. 1 Cod proc. civ. (însumând în mod real 17 zile) se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare (art. 101 alin. 5 Cod proc. civ.).
Calculul termenelor „pe zile” se realizează ținându-se seama de „zile întregi”. Cu toate acestea, dacă partea aduce cererea spre înregistrare după ora închiderii serviciului registratură, ea va pierde respectiva zi – care, în fapt, se înscria în termenul de apel. Remediul într-un astfel de caz este dat de prevederea art. 104 Cod proc. civ., potrivit căreia actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.
În cazul expedierii prin poștă a cererii de apel, verificarea încadrării acesteia în durata prevăzută de lege pentru declararea căii de atac se face ținându-se seama de data la care actul a fost predat poștei spre trimitere recomandată, conform mențiunii din recipisa de predare eliberată expeditorului la momentul depunerii cererii ori potrivit datei trecute pe plicul de predare la oficiul poștal. Tribunalul a respins ca tardiv apelul contestatoarei (litigiul având ca obiect o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001), iar aceasta a formulat recurs și a invocat, în susținerea căii de atac, mențiunea datei din „borderoul pentru recomandate”. Curtea de apel a respins recursul reținând că borderoul pentru obiectele de corespondență cu indicația „recomandat” reprezintă un act intern al poștei ce nu poate face dovada datei exacte la care contestatoarea a predat cererea de apel spre expediere, iar pe plicul cu care această cerere a sosit la instanță era trecută o dată ce se situa în afara termenului de apel.
3.2. Cererea de apel
3.2.1. Condițiile de formă ale cererii de apel
Părțile numeroase, incidentele ce se pot ivi în judecarea pricinii, formularea cererilor accesorii și incidentale, atragerea terților în proces, depunerea unei multitudini de înscrisuri, înseamnă tot atâtea elemente ce dezvoltă litigiul – ca volum și complexitate – putând constitui obstacole pentru judecătorul chemat să-l tranșeze în integralitatea lui. Uneori, procedura poate deveni un instrument în mâinile justițiabililor abili. Ei complică litigiul, prin cereri multiple, pentru a întârzia pronunțarea hotărârii. Garanțiile procedurale pot fi deturnate de la scopul pentru care au fost consacrate într-o derulare normală a procesului. De aceea, pretențiile părților, mijloacele de apărare și dovezile trebuie să lie ordonate, iar problemele de fapt și de drept puse în mod clar. Astfel, judecătorul, într-un proces lizibil, va avea posibilitatea de a răspunde într-un termen rezonabil tuturor capetelor de cerere, fără a se pierde în labirintul procedurii. Dintr-o asemenea perspectivă, conținutul cererii de apel își dezvăluie pe deplin importanța.
Dispozițiile art. 287 Cod proc. civ. enumeră condiții de formă (alin. 1), enunță sancțiunile nerespectării lor – nulitatea sau decăderea – , cu arătarea grupată a condițiilor ce pot cădea sub incidența acestora (alin. 2), precizând, de asemenea, care dintre vicii pot fi acoperite și în ce termen pot fi împlinite exigențele legii (alin. 2).
Una dintre reglementările anterioare a preferat o formulare concisă, dar edificatoare, statuând că apelul se face în același mod ca cererea începătoare de instanță (art. 98 alin. 2 din Legea judecătoriilor de ocoale). Actualul cod a preluat formularea art. 33 din vechea lege de procedură, astfel cum a fost modificată în anul 1929, enumerând aceleași elemente de formă ale cererii de apel.
În cuprinsul cererii de apel trebuie să se regăsească: elementele de identificare a părții care formulează apelul, identificarea hotărârii care se atacă, motivarea apelului în fapt și în drept, dovezile în susținerea apelului și semnarea cererii de apel.
3.2.2. Timbrarea cererii
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/ 1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, aceasta însemnând că taxele trebuie achitate anterior înregistrării – ori expedierii spre înregistrare – a cererii, inclusiv a celei de declarare a apelului. O asemenea obligație este stipulată și de art. 35 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinului ministrului justiției nr. 760/C/1999, de vreme ce textul indicat dă posibilitatea instanțelor, cu totul excepțional, să rețină spre înregistrare cereri netimbrate ori insuficient timbrate (urmând ca partea să fie obligată a plăti taxa judiciară de timbru până la primul termen de judecată – art. 35 alin. 3).
Normele metodologice instituie, însă, în mod implicit și o „excepție la excepție” pentru situațiile în care cererea este trimisă instanței prin poștă. Faptul că o asemenea cerere trebuie înregistrată, chiar fiind insuficient sau deloc timbrată, rezultă din dispoziția art. 36 potrivit căreia instanțele judecătorești au obligația de a încunoștința părțile, o dată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate în cazurile în care acțiunile și cererile au fost trimise prin poștă.
Însă, atunci când partea depune cererea personal sau prin mandatar, față de prevederea art. 35 alin. 1 din Normele metodologice, instanța va proceda, de regulă, la restituirea acesteia către apelant, în scopul îndeplinirii obligației timbrării. într-un astfel de context, netimbrarea apelului poate duce la tardivitatea formulării căii de atac, dacă obligația de plată a taxei judiciare de timbru și prezentarea cererii la instanță, spre înregistrare, nu vor avea loc înăuntrul termenului de apel. (însă, pentru eludarea dispozițiilor art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. 1 din Normele metodologice, apelantul se poate folosi de un artificiu, procedând la trimiterea cererii prin poștă, situație în care instanța este obligată să o înregistreze, chiar în lipsa dovezii de plată a taxei judiciare de timbru.
Referitor la potențiala relație dintre timbrarea cererii de apel și tardivitatea căii de atac, relevăm situația specială în care, deși netimbrat, apelul a fost inițial înregistrat de către instanța a cărei hotărâre se ataca, apoi a fost restituit apelantei spre timbrare și, iu fine, a fost reînregistrat după îndeplinirea acestei obligații. Numai că, această a doua înregistrare a avut loc după împlinirea termenului de apel, iar instanța de control judiciar a făcut aplicarea art. 284 alin. I Cod proc. civ., coroborat cu art. 103 alin. 1 și cu art. 296 Cod proc. civ., respingând apelul ca tardiv formulat. împotriva acestei hol.firfirii apelanta a declarat recurs, cale de atac ce a fost admisă. Instanța de recurs a reținut că în conformitate cu art. 35 alin. 1 din Normele metodologice, instanțele judecătorești pot reține, în mod excepțional, cereri netimbrate, obligând partea să plătească taxa până la primul termen de judecată. De vreme ce s-a procedat la înregistrarea cererii, instanța de apel avea obligația de a fixa termenul de judecată și de a o cita pe apelantă cu mențiunea timbrării cererii sale. Soluția se impune și în cazul situațiilor tratate ca „excepționale”, în care se dispune reținerea și înregistrarea cererii, chiar netimbrată. în speță, situația excepțională putea fi dată de necesitatea conservării dreptului de apel ce s-ar fi pierdut prin trecerea timpului. în consecință, data ce trebuia avută în vedere de tribunal ca fiind cea a declarării căii de atac era aceea a primei înregistrări a cererii de apel (și nu data celei de-a doua înregistrări, ce excede termenului de apel).
Într-una dintre excepțiile de neconstituționalitate ridicate în legătură cu necesitatea timbrării anticipate s-a susținut că Legea nr. 146/1997 împiedică liberul acces la justiție, art. 20 alin. 1 și 3 din lege încălcând prevederile constituționale cuprinse în art. 21, deoarece, prevăzându-se obligativitatea achitării anticipate a unei taxe do timbru calculate procentual, se restrânge accesul liber la justiție al persoanelor lipsite de mijloace bănești și se creează prin aceasta o discriminare pe criterii de avere între cetățeni.
Prin Decizia nr. 354 din 5 iulie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția, reținând că:
accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, nu înseamnă gratuitate; nici o dispoziție constituțională nu interzice stabilirea taxelor de timbru injustiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție;
atât obligația de plată a taxelor judiciare, cât și excepțiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor aflați în situații identice, precum și tuturor litigiilor de aceeași natură, neexistând discriminări sau privilegii contrare prevederilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție;
plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiție legală pentru începerea proceselor civile, obligația la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanța judecătorească) este justificată, ca și sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, în caz de neplată a taxelor;
la finalul procesului judiciar sarcina suportării cheltuielilor judiciare, inclusiv a celor constând în plata taxelor de timbru, revine persoanei care a căzut în pretenții sau care, în cauzele nelitigioase, a beneficiat de prestațiile efectuate, în condițiile legii, de organele de justiție.
Dacă la primirea cererii de apel – aceasta fiind depusă de apelant ori de reprezentantul acestuia la registratura instanței a cărei hotărâre se atacă – se constată că taxa judiciară aferentă căii de atac a fost achitată, însă, în cauză, nu a fost plătită taxa datorată pentru cererea de chemare în judecată, instanța nu poate refuza înregistrarea cererii de apel. Mai mult, art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 oferă, pentru o asemenea împrejurare, o soluție cu totul diferită de cea a neînregistrării cererii: instanța învestită cu soluționarea căii de atac va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente (neachitate în primă instanță), dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.
Autorul excepției de neconstituționalitate referitoare la art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 a susținut că prin acest text se încalcă dispozițiile art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție privind liberul acces la justiție.
Prin Decizia nr. 90 din 8 februarie 2007, excepția a fost respinsă. Curtea Constituțională reținând, în esență, că textul de lege criticat reglementează situația cu privire la soluția ce trebuie pronunțată de instanța de control judiciar atunci când constată că în fazele procesuale anterioare cuantumul taxei de timbru nu a fost plătit legal. într-o atare împrejurare, potrivit art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, instanța care judecă o cale de atac va dispune obligarea părții la plata laxelor judiciare de timbru aferente. Așa fiind, Curtea constată cfi obligația și modalitatea de plată a taxelor judiciare de timbru, prevăzute de dispozițiile de lege criticate prin excepție, nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție sub niciun aspect.
3.2.3. Depunerea cererii de apel
Art. 288 alin. 2 Cod proc. civ. instituie o regulă și prevede, imediat în continuarea acesteia, sancțiunea neîndeplinirii exigenței legale. În conformitate cu textul legii de procedură, apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.
Redactarea fermă a normei legale pare să nu dea loc niciunei excepții. Totuși, privite în concurs, dispozițiile art. 288 alin. 2 și ale art. 293 alin. 1 Cod proc. civ. ne descoperă o situație în care, deși nedepus la instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, apelul scapă de sub incidența sancțiunii nulității.
Este cazul formulării apelului incident care va fi înregistrat direct la instanța de control judiciar:
din rațiuni legate de celeritatea procesului,
din motive ținând de faptul că se grefează – ca existență – pe apelul principal (în sensul că posibilitatea introducerii apelului incident este deschisă numai prin declararea unui apel principal),
precum și de argumente privind stadiul procedurii la momentul formulării acestui din urmă apel (ce poate fi introdus până, inclusiv, la prima zi de înfățișare înaintea instanței de apel, într-un dosar deja format).
Mai mult decât atât, astfel cum am precizat în secțiunea privind apelul incident, nu numai că prin art. 293 alin. 1 Cod proc. civ. se instituie o importantă derogare de la regula cuprinsă în art. 288 alin. 2 Cod proc. civ. și sancționată cu nulitatea căii de atac, derogare soldată nu numai cu posibilitatea depunerii apelului (incident) la registratura instanței de control judiciar, ci chiar cu posibilitatea predării nemijlocite a acestui apel completului desemnat să soluționeze calea de atac exercitată în cauză.
O situație specială este creată de prevederea art. 609 Cod proc. civ. Aceasta permite depunerea cererii de divorț, de către pârât(ă), direct la instanța de apel, în situația în care motivele divorțului au apărut după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp ce judecata primei cereri de divorț – formulată de reclamant(ă) se află în apel. Deși dă posibilitatea sesizării instanței de apel cu o nouă cerere de judecată (care nu a fost formulată în cea dintâi etapă procesuală), dispoziția redată nu include și posibilitatea depunerii cererii de apel, de către pârât, direct la instanța de apel. Soluția este susținută de faptul că prin cererea de apel pot fi vizate numai motivele de divorț pe care instanța le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii (deci, cele ivite până la dezbaterea cauzei în fond, în primă instanță) și, întrucât, hotărârea tranșând cu privire la aceste motive i-a fost adusă la cunoștință pârâtului, el va trebui să se supună condiției depunerii cererii de apel la instanța ce a pronunțat hotărârea pe care o atacă.
Exigența depunerii cererii de apel la prima instanță nu include obligația realizării unei predări personale a actului de către apelant, sau de către mandatarul acestuia, ci permite, în mod indubitabil, utilizarea serviciilor poștale, neexistând niciun impediment în transmiterea apelului, bunăoară, prin fax, instanței care a pronunțat hotărârea atacată.
O astfel de concluzie se desprinde din permisiunea acordată de legiuitor, în ce privește folosirea mijloacelor rapide pentru comunicarea actelor de procedură, „telex, fax sau orice mijloc de comunicare care asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia” (art. 720 alin. 2, art. 358' alin. 1 Cod proc. civ.), respectiv „alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia” (art. 86 alin. 2 Cod proc. civ.). De vreme ce, prin stipularea acestor alternative, se consideră că finalitatea procedurii de comunicare a actelor de către instanță poate fi atinsă, pentru argumente similare, depunerea cererii de apel la instanță poate să-și atingă scopul – învestirea instanței de control judiciar cu o nouă examinare a cauzei – și în ipotezele utilizării acestor „alte mijloace” (telex, fax etc.) care asigură transmiterea și confirmarea primirii actului, în rândul lor înscriindu-se și poșta electronică. Această ultimă modalitate modernă de transmitere a corespondenței la distanță, în cel mai rapid fel posibil, este prevăzută de art. 94 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, confirmându-i-se utilitatea, precum și prezența în aria mijloacelor recunoscute de lege: expedierea corespondenței se va realiza prin poștă, agent procedural sau curier, prin fax ori e-mail sau prin orice alt mijloc de comunicare ce poate fi identificat și supravegheat și care să asigure caracterul oficial al acesteia.
Posibilitatea utilizării mijloacelor moderne în ambele sensuri, adică nu numai de la instanță către părți, ci și dinspre părți către instanță este dată în mod expres de dispozițiile art. 93 alin. 2 din Regulament care are în vedere depunerea la registratura instanței a actelor de sesizare a instanței, sosite prin poștă, curier ori fax.
3.2.4. Înregistrarea cererii și înaintarea acesteia instanței de apel
Măsurile ce trebuie luate pentru înregistrarea cererii de apel, cronologia acestora și persoanele care le dispun sunt reglementate de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Măsurile în legătură cu înaintarea dosarului instanței de apel sunt prevăzute atât de Codul de procedură civilă, cât și de Regulament.
Grefierul arhivar și registratorul primesc și înregistrează actele de sesizare a instanței – art. 62 alin. 1 lit. a din Regulament -, deci și cererea de apel care, în conformitate cu art. 288 alin. 2 Cod proc. civ. trebuie depusă și, pe cale de consecință, „primită” și „înregistrată” la instanța a cărei hotărâre se atacă – deși cererea de apel nu reprezintă un act de sesizare a instanței la care se înregistrează, ci a instanței ierarhic superioare.
Actele de sesizare a instanței pot fi depuse personal de parte ori prin reprezentant sau pot fi expediate prin poștă, curier, fax (art. 93 alin. 1 din Regulament) ori e-mail (art. 94 alin. 2). Ele trebuie să primească dată certă în ziua sosirii la instanță (art. 93 alin. 1). Regulamentul concretizează aceste dispoziții și cu privire la cererea de apel-art. 111 alin. 1.
În aceeași zi, cererea se predă președintelui instanței având atașată dovada privind modul în care a fost transmisă instanței (art. 93 alin. 1 din Regulament), respectiv plicul în care a fost expediata (art. 111 alin. 2), în situația în care, desigur, cererea a fost trimisă prin poștă.
Președintele pune rezoluția pe cerere în ziua în care i-a fost predată (art. 111 alin. 1 din Regulament).
Cererea este trecută în registrul general de dosare (art. 93 alin. 2, art. 111 alin. 1), la numărului dosarului în care s-a pronunțat hotărârea atacată, căci potrivit art. 83 alin. 1 pct. 1 din Regulament, sub același număr se vor înregistra toate cererile depuse ulterior sau corespondența în legătură cu dosarul.
în situația expedierii cererii de apel prin poștă, într-un număr insuficient de exemplare, se va proceda la înregistrarea acesteia, cu menționarea – pe cerere și în registru – a numărului de exemplare în care a fost primită (art. 111 alin. 5 din Regulament).
După înregistrare, cererea de apel este predată grefierului arhivar, fiind păstrată într-o mapă, până la momentul expedierii dosarului instanței de apel (art. 111 alin. 6, 7 din Regulament).
Cererea va fi, de asemenea, înregistrată în registrul de evidență a căilor de atac declarate împotriva hotărârilor civile și penale (art. 83 alin. 1 pct. 11, art. 111 alin. 8 din Regulament).
Apelul va fi transmis instanței de control judiciar de îndată dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei instanțe, situație în care toate comunicările – inclusiv cele în legătură cu cererea de suspendare – vor fi efectuate de instanța care a pronunțat hotărârea apelată (art. 288 alin. 4 Cod proc. civ., art. 113 alin. 2 din Regulament).
în situația în care nu s-a formulat o cerere de suspendare a executării hotărârii, dosarul nu va fi înaintat instanței de apel până la restituirea dovezilor de comunicare a hotărârii tuturor părților cauzei, precum și până la împlinirea termenului de apel pentru toate părțile (art. 288 alin. 3 Cod proc. civ., art. 113 alin. 1 din Regulament).
Dacă se constată întârzieri în restituirea dovezilor de comunicare a hotărârilor se vor lua măsuri de verificare la oficiul poștal sau l.i agentul procedural. în funcție de rezultatul verificărilor, președintele, la sesizarea grefierului arhivar sau a părții interesate, va lua măsurile corespunzătoare (art. 114 din Regulament).
j) După sosirea dovezilor de comunicare și împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, se va proceda la șnuruirea definitivă a dosarului și la aplicarea sigiliului, iar pe fața interioară a ultimei coperte grefierul arhivar va certifica numărul filelor în cifre și, în paranteză, în litere (art. 102 alin. 3 din Regulament).
k) Se va întocmi adresa de înaintare a dosarului către instanța de apel. în această adresă – ce va fi semnată de președintele instanței sau de judecătorul delegat – vor fi menționate următoarele date: numărul dosarului, numărul și data hotărârii atacate, numele și prenumele părților care au declarat apel, numărul copiilor de pe cererea de apel, precizarea dacă apelul a fost timbrat, caz în care se va indica valoarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar ce au fost achitate (art. 113 alin. 1 din Regulament).
l) Cererea de apel și adresa de înaintare la instanța de apel se atașează, necusute, la începutul dosarului (art. 113 alin. 3 din Regulament).
m) Anterior ieșirii dosarului din arhivă, grefierul-șef al secției, respectiv grefierul-șef al judecătoriei au obligația de a verifica dosarul, cu respectarea dispozițiilor regulamentare (art. 52 alin. 1 lit. i și art. 53 alin. 1 lit. s din Regulament).
n) în registrul informativ se va menționa data trimiterii dosarului și instanța către care se face această trimitere (art. 83 pct. 3 din Regulament).
o) Despre înaintarea dosarului instanței de apel se va face mențiune și în registrul general de dosare (art. 113 alin. 3 din Regulament).
p) Dosarul, împreună cu toate apelurile depuse, va fi înaintat instanței de apel numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile (art. 288 alin. 3 Cod proc. civ.).
CAPITOLUL IV
EFECTELE APELULUI
4.1. Consecințe care se produc anterior pășirii la judecarea apelului
4.1.1. Dezînvestirea primei instanțe
Deși un asemenea efect nu este, în primul rând, rezultatul exercitării dreptului de apel de una (sau unele) dintre părțile cauzei, el producându-se independent de declanșarea căii de atac, o dată cu darea hotărârii, într-o cronologie a efectelor legate de atacarea acesteia nu putem ignora, ca etapă preliminară, dezînvestirea primei instanței de judecarea cauzei.
Pronunțarea hotărârii – reflexie a procesului de transformare a evenimentului conflictual în fapt juridic calificat-marchează momentul tranșării litigiului, punând capăt „misiunii” magistratului care, după acest moment nu-și mai poate modifica părerea, nici sub aspectul conținutului acesteia și nici referitor la argumentele expuse în dezvoltarea și susținerea ei. Interdicția este statuată în termeni fermi de art. 258 alin. 3 Cod proc. civ.: După pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale. Așadar, dezînvestirea magistratului de judecarea cauzei este inevitabilă și se produce în virtutea legii, de îndată ce dispozitivul hotărârii s-a întocmit, semnat și pronunțat în ședință publică (art. 258 alin. 1, 2 Cod proc. civ.).
Mai multe dispoziții conținute de legea de procedură par, însă, a combate principiul mai sus enunțat:
art. 265 Cod proc. civ. îi permite judecătorului să Iacă adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul hotărârii, singura condiție pentru luarea în considerare a acestor modificări fiind semnarea lor de către magistrat;
art. 281 Cod proc. civ. dă posibilitatea instanței ca după dezînvestire, deci după momentul pronunțării hotărârii:
să schimbe date înscrise în hotărâre, mai exact numele părților, calitatea în care au figurat în proces, susținerile acestora;
să modifice calculele făcute în hotărâre;
schimbările pot avea, însă, loc numai în cazul în care datele au fost trecute eronat ori calculele au fost făcute greșit; în același sens, prima instanță poate îndrepta, după pronunțarea hotărârii, orice alte erori materiale conținute în aceasta sau în încheierile date în cauză;
c) art. 281 Cod proc. civ. îi îngăduie instanței să adauge la hotărâre argumente privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivul acesteia ori să îndepărteze elemente din hotărâre, înlăturând dispozițiile potrivnice; încheierea pronunțată în unul sau altul dintre aceste cazuri va fi atașată hotărârii;
d) art. 281 Cod proc. civ. prevede chiar posibilitatea completării hotărârii, după dezînvestirea propriu-zisă a primei instanțe, realizată ca efect al soluționării litigiului, probată prin pronunțarea hotărârii, ipoteză aplicabilă atunci când:
– prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale;
– prin hotărârea pronunțată instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor;
e) art. 319 alin. 1 Cod proc. civ. recunoaște posibilitatea instanței a cărei hotărâre se atacă (fie ea și prima instanță ce a statuat în cauză) de a o modifica pe calea contestației în anulare (atunci când este sesizată cu această cale extraordinară de atac); potrivit art. 323 alin. 1 Cod proc. civ., revizuirea va fi judecată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, căreia i se dă, astfel, îndrituirea de a reveni asupra propriei hotărâri.
Dacă putem accepta – fie și la o analiză superficială – că două dintre excepții (b, c) atentează doar aparent la regulă, dispozițiile cuprinse în art. 281, în art. 265 și în art. 319 alin. 1 Cod proc. civ. ne apar ca infirmând atât regula eliberării totale a instanței de judecarea litigiului odată cu pronunțarea hotărârii, cât și cea a imposibilității schimbării părerii judecătorului, odată cuprinsă în hotărâre. A tranșa un capăt de cerere – principal ori accesoriu – sau o cerere conexă ori incidentală „uitate”, înseamnă, de fapt, a adăuga o nouă părere a judecătorului, cu toate că o dispoziție imperativă îl oprește să revină asupra opiniei anterior exprimate. Tot astfel, anularea/desființarea unei hotărâri, de către instanța ce a pronunțat-o, urmată de rejudecarea cauzei și darea unei noi hotărâri, respectiv de schimbarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, de către aceeași instanță, anihilează regula statornicită de art. 258 alin. 3 Cod proc. civ.
O privire atentă asupra textului art. 265 Cod proc. civ., în coroborarea sa cu dispoziția art. 258 alin. 3 Cod proc. civ., ne relevă, însă, faptul că adăugirile, ștersăturile sau schimbările îngăduite se referă exclusiv la modalitatea de redactare a motivării hotărârii, – argument confirmat de cronologia textelor art. 264, art. 265 Cod proc. civ., primul referindu-se la redactarea motivării hotărârii (alin. 1, 2), iar cel de-al doilea la modificările enumerate -, astfel încât părerea judecătorilor, afirmată prin hotărâre, va rămâne neschimbată.
Pe de altă parte, reglementările privind îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârii pot constitui apanajul primei instanțe numai până la învestirea instanței de control judiciar, prin exercitarea apelului de către partea/părțile cauzei. Odată învestită, instanța de apel are abilitarea și obligația de a da eficiență caracterului devolutiv al acestei căi de atac, ceea ce înseamnă, ca regulă, reexaminarea cauzei sub toate aspecte. De asemenea, partea poate, de pildă, să renunțe la calea procedurală oferită de art. 2812 Cod proc. civ. învestind instanța cu judecarea apelului ce conține și critici legate de omisiunea pronunțării primei instanțe asupra unui capăt de cerere (minus petita).
De remarcat faptul că și în cazurile în care partea uzează de dispozițiile art. 281-2812 Cod proc. civ., aceasta nu poate obține o modificare propriu-zisă a dispozițiilor cuprinse în hotărârea a cănii pronunțare a dezînvestit prima instanță de tranșarea, în sine, a litigiului. 0 asemenea realitate procedurală este afirmată de instanța constituțională care, în Decizia nr. 34 din 11 ianuarie 2007 a arătat că partea care formulează o cerere întemeiată pe unul din textele de mai sus nu urmărește schimbarea hotărârii și că prin soluționarea unei astfel de cereri instanța nu judecă fondul cauzei.
La rândul ei, jurisprudența a dat eficiență acestei optici. Astfel, tribunalul a admis apelul și a schimbat în tot încheierea judecătoriei, respingând cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței prin care s-a soluționat acțiunea în primă instanță. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate că el este proprietarul unui autoturism – identificat prin seria motorului și a caroseriei – și că, în consecință, actul de vânzare-cumpărare încheiat de părți cu privire la acest bun este nul. Prin cererea de îndreptare a hotărârii date în cauză, reclamantul a solicitat să se treacă în această hotărâre și numărul de înmatriculare al autoturismului. în mod corect, instanța de apel a admis calea de atac și a schimbat în tot încheierea emisă în temeiul art. 281 alin. 1 Cod proc. civ. – soluție confirmată în recurs -, în condițiile în care nici în acțiunea introductivă și nici pe parcursul procesului nu s-a făcut referire la numărul de înmatriculare, iar cel indicat în cererea de recurs era diferit de acela care figura în cererea de îndreptare a erorii materiale. Tot astfel, nu intră în sfera greșelilor materiale și, ca atare, nu poate fi îndreptată pe calea dată de art. 281 Cod proc. civ. mențiunea privind nedovedirea calității de proprietar, de către intervenientă, deoarece o astfel de mențiune nu constituie o eroare materială, ci reprezintă însăși motivarea soluției de respingere a cererii de intervenție făcută în interesul pârâtei.
În fine, instituirea unor căi de atac de retractare se constituie în excepții limitativ și concret prevăzute de lege în sistemul căilor de atac edificat pe structura celor de reformare.
Regula înscrisă în art. 258 alin. 3 Cod proc. civ. a fost pe deplin confirmată – din perspectiva constituționalității ei prin Decizia nr. 478 din 8 iunie2006, Curtea Constituțională a accentuat următoarele aspecte:
principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate nu numai că nu încalcă prevederile Constituției, ci, dimpotrivă, reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamentai al statului de drept;
principiul autorității lucrului judecat se coroborează cu regula că, odată pronunțată hotărârea, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie;
ca efect juridic al regulii de mai sus, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu mențiunea că părții nemulțumite îi rămâne însă posibilitatea de a cere îndreptarea greșelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre;
de altfel, acest principiu fundamental al procedurii civile, recunoscut în numeroase țări de drept romano-germanic, este consacrat și în dreptul anglo-saxon sub numele de functus officio, adagiu din care decurge faptul că, după pronunțarea unei hotărâri, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluției rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (spre exemplu, Hotărârea Curții de Apel a Angliei In re St. Nazaire Co. din 1879, sau jurisprudența mai recentă a Curții de Apel Federale a Canadei, spre exemplu în Speța A-463-90 din 1991).
Aplicarea adagiului lata sententia, judex desinit esse judex și-a găsit concretizarea și în legea franceză. Art. 481 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă stipulează: din momentul pronunțării hotărârii, aceasta desesizează judecătorul de litigiul pe care îl tranșează (hotărârea – n.n.). Un asemenea efect se produce, așadar, în chiar momentul pronunțării publice a hotărârii, căci din acea clipă, hotărârea aparține părților, desesizarea instanței fiind evidentă. în consecință, hotărârea nu poate face nici obiectul unor adăugiri și nici al unor schimbări decizionale, chiar dacă părțile și-ar da consimțământul la luarea unor astfel de măsuri.
Regula comportă, însă, anumite excepții, legea franceză (art. 481 alin. 2, 3, art. 461-464 din Noul Cod) admițând posibilitatea schimbării hotărârii după pronunțarea acesteia, în următoarele situații:
– exercitarea căilor de atac de retractare ce repun în cauză litigiul în fața judecătorului care s-a pronunțat deja asupra acestuia;
– interpretarea hotărârii, rectificarea erorilor materiale cuprinse în aceasta;
– completarea hotărârii în cazul omisiunii instanței de a statua asupra unui capăt de cerere (minus petita), precum și retranșarea litigiului în cazul acordării mai mult decât s-a cerut (ultra petita) – ipoteză în care judecătorul nu poate decât să suprime din hotărâre dispozițiile care exced obiectului cererii, fără a avea abilitarea de a se atinge de acele dispoziții prin care au fost soluționate petitele cuprinse în cererea de chemare în judecată, chiar dacă judecătorul constată că soluția dată acestora este nelegală.
4.1.2. Învestirea instanței de apel
Transferul litigiului de la judecătorul primei instanțe la magistrații apelului – ca efect al formulării cererii de apel -, posibilitate rezultând din consacrarea dublului grad de jurisdicție și, în ceea ce privește întinderea consecințelor acestei mutări, din efectul devolutiv al apelului, „consumă” dezînvestirea judecătorului primei instanțe. Concomitent, acest transfer marchează momentul învestirii instanței de apel.
Unul dintre componentele conceptului numit „principiul disponibilității” îl reprezintă dreptul de a declanșa judecata într-o cale de atac – expresie particulară a dreptului de a porni acțiunea civilă. Principiul disponibilității îi îngăduie titularului dreptului subiectiv încălcat de a se adresa justiției pentru repunerea dreptului pe făgașul lui legal sau îi permite să se abțină de la sesizarea instanței – nemo invilus agere cogitur. O caracteristică a activității jurisdicționale, în raport cu cea administrativă, este faptul că instanța de judecată nu se învestește spontan cu judecarea unei cauzei ori a unei căi de atac, ci trebuie să fie sesizată cu o cerere în acest sens, conform regulii nemo judex sine adore.
Dacă în ce privește procedura în primă instanță, există, totuși, puține situații în care învestirea instanței poate avea loc din inițiativa acesteia – de pildă, art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dă posibilitatea instanței să încuviințeze, din oficiu, executarea silită; art. 1 alin. 9 din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004 în redactarea dată anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 262/2007, îi îngăduia instanței să introducă în cauză, din oficiu, organisme sociale cu personalitate juridică împotriva cărora cererea de chemare în judecată nu s-a îndreptat; art. 165 din Codul de procedură fiscală, obligă instanța să citeze și organul de executare în a cărui rază teritorială se află bunurile urmărite, cu ocazia judecării contestației introduse împotriva actului administrativ fiscal -, sesizarea instanței de apel nu se poate produce niciodată din oficiu. Pentru a se putea păși la o nouă examinare a cauzei este imperativ necesară învestirea instanței de control judiciar prin cererea de apel. Pentru evitarea oricărei confuzii, precizăm că exercitarea apelului, din oficiu, de către procuror, în baza prevederilor art. 45 alin. 5 Cod proc. civ. nu înseamnă și învestirea din oficiu a instanței de apel, atâta timp cât pentru declanșarea căii de atac este necesară formularea unei cereri de către procuror.
În absența exercițiului dreptului de apel, hotărârea pronunțată de prima instanță devine definitivă (potrivit art. 377 alin. 1 pct. 2 Cod proc. civ. sunt hotărâri definitive cele date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel-) și irevocabilă (art. 377 alin. 2 pct. 2 Cod proc. civ. stipulând acest caracter – sunt hotărâri irevocabile acelea date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel). Așadar, o astfel de hotărâre nu mai poate fi atacată pe calea recursului. Învestirea celei de-a doua instanțe înseamnă că, din momentul depunerii cererii de apel, doar aceasta poate verifica și constata admisibilitatea căii de atac.
Efectul învestirii instanței prin depunerea cererii de apel nu poate fi paralizat, cum am precizat deja, printr-o calificare inexactă a obiectului cererii având ca efect menționarea greșită a căii de atac.
Ne aflăm în fața unei consecințe deloc lipsite de interes, de vreme ce intervine privarea de valoare a unei părți importante din dispozitiv – ce nu va fi luată în seamă – , aceea privind calificarea juridică a pretenției reclamantului și, ca urmare, calificarea hotărârii, precum și stabilirea căii de atac deschise părților procesului. Acțiunea unei astfel de consecințe – calificarea greșită dată prin hotărâre nu blochează învestirea instanței de apel – ne duce la concluzia potrivit căreia partea va trebui ca îndepărtându-se de dispozițiile hotărârii, mai exact nesocotindu-le, să procedeze, ea însăși, la calificarea căii de atac exercitabilă în cauză. O asemenea idee ce pare a-i răpi judecătorului prerogativa autorității cu privire la calificarea hotărârii (în cazul expres vizat) s-ar explica printr-o vădită necesitate practică: nu este cazul să se încurajeze formularea unei căi de atac împotriva unei hotărâri pentru a o supune unei singure consecințe, aceea de a constata că dreptul la exercitarea ei nu există, deși judecătorul a afirmat contrariul.
În pofida posibilității părților de a ignora calea de atac înscrisă în hotărâre – și a se raporta la cea recunoscută de lege pentru respectiva materie – apar situații în care efectele incorectei calificări planează, totuși, asupra părților. Astfel, deși susceptibilă de verificare în căile de atac, hotărârea apare ca irevocabilă, potrivit mențiunii cuprinse în dispozitiv, iar părțile se supun – datorită necunoașterii legii de procedură calificării date hotărârii, închizându-și, prin aceasta, posibilitatea valorificării dreptului subiectiv pe calea apelului sau a recursului.
Pentru a evita situațiile în care dreptul la calea de atac s-ar putea pierde prin neexercitare datorită luării în seamă a greșitei calificări date de prima instanță, jurisprudența germană a stabilit că se impune aplicarea principiului celui mai mare avantaj al părților. Așadar, a considerat că în caz de eroare cu privire la calificarea hotărârii de către judecător, partea are de ales între două posibilități: a) fie exercitarea căii de atac ce este cu adevărat deschisă în cauză, potrivii legii; b) fie declararea căii de atac ce ar fi admisibilă potrivit calificării date prin hotărâre.
Învestirea instanței de apel anihilează posibilitatea primei instanțe de a soluționa cereri în legătură cu litigiul pe care l-a rezolvat prin hotărârea atacată.
Precizăm, totuși, că prin excepție prima instanță poate da dispoziții după depunerea cererii de apel. Avem în vedere, de pildă, dispoziția de recomunicare a hotărârii, în cazurile de nerestituire a dovezii de comunicare cu privire la una, unele sau toate părțile cauzei, după realizarea verificărilor prevăzute de art. 93 alin. 2 din Regulamentul de ordine inierioară al instanțelor judecătorești. Asemenea dispoziții în legătură cu hotărârea atacată, intră, însă, în categoria măsurilor corespunzătoare pe care președintele primei instanțe le poate lua, fiind de natură administrativă și neatingând prevederile hotărârii. Mai mult, aceste dispoziții sunt necesare pentru ca dosarul să poată fi înaintat instanței de apel și să se poată trece la faza judecării căii de atac.
Judecătorii instanței de control judiciar, în fața cărora litigiul este adus, sunt-în principiu-învestiți cu analiza întregii cauze. Instanța de apel este abilitată, prin efectul devolutiv al acestei căi de atac, sa cunoască litigiul în întregime și este obligată să-l soluționeze în integralitatea lui, vidându-1 de substanța pe care s-a structurat conflictul.
Limitările învestirii instanței de apel nu pot fi neglijate. Ele își au sorgintea în aplicarea principiului disponibilității și al dublului grad de jurisdicție:
instanța de apel nu va putea rejudeca mai mult decât s-a apelat (tantum devolutum, quantum appellatum);
instanța de apel nu va putea analiza mai mult decât s-a judecat de către prima instanță:
– întinderea sesizării instanței de control judiciar fiind, cu câteva excepții, determinată de aria învestirii primei instanțe (tantum devolutum quantum iudicatum);
– întinderea învestirii instanței de apel neputând depăși sfera procedurală a problemelor tratate de prima instanță, dacă acțiunea a fost soluționată prin admiterea unei excepții, fără ca instanța să statueze în fond, instanța de apel va avea două opțiuni, dar niciuna nu va include posibilitatea examinării fondului cauzei în cea de-a doua etapă procesuală: fie va constata că prima instanță a greșit neintrând în cercetarea fondului, situație în care va desființa hotărârea și va trimite cauze spre rejudecare primei instanțe (art. 297 alin. 1 Cod proc. civ.); fie va respinge apelul, păstrând hotărârea (art. 296 teza I Cod proc. civ.), în cazul în care prima instanță a procedat corect soluționând cauza fără a dezbate fondul acesteia.
Odată învestită, instanța de apel are obligația de a tranșa litigiul în calea de atac, neputându-se desesiza, pentru a trimite părțile în fața judecătorilor primei instanță. Retrimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 alin. 1 Cod proc. civ. nu contrazice regula enunțată, deoarece în acest din urmă caz dezînvestirea instanței de apel are Ioc ulterior pronunțării unei hotărâri în calea de atac.
4.1.3. Efectul suspensiv al apelului
Fiind o cale ordinată de atac, apelul suspendă executarea hotărârii atacate. Această regulă tradițională înseamnă, prin extensie, că manifestarea efectului suspensiv de executare este determinată de:
– introducerea cererii de apel;
– existența termenului de apel, efectul extensiv producându-se pe perioada derulării acestuia.
Așadar, astfel cum s-a subliniat într-o formulare deosebit de sugestivă, termenul de apel este suspensiv de executare, iar odată formulat apelul, cererea preia acest efect – desigur, cu condiția ca dreptul de apel să fie exercitat în termenul defipt de art. 284 alin. 1 Cod proc. civ. (ori în termenele de apel stabilite prin dispozițiile speciale).
Înseamnă că acțiunea efectului devolutiv al apelului nu face ca hotărârile să „dispară” prin simplul fapt al declarării căii de atac – și al situării acesteia în termenul legal – , tocmai în „persistența” hotărârilor concretizându-se efectele autorității lucrului judecat. Nu este mai puțin adevărat că dispozițiile unei hotărâri nu pot li puse în executare atâta timp cât efectul suspensiv subzistă. Excepții fac situațiile în care s-a achiesat la hotărâre în mod expres sau implicit, când partea nu mai are deschisă calea apelului, deci problema prezenței efectului suspensiv nu se mai pune decât dacă manifestarea de voință a părții care are interes să declare apel (manifestare făcută în sensul renunțării la acest drept) a avut loc ulterior momentului în care termenul de apel a început să curgă (dar, chiar și așa, efectul suspensiv este efemer).
4.2. Efectul devolutiv – manifestat pe parcursul derulării procedurii în apel
4.2.1. Între reformare și desăvârșire
Repunerea cauzei în discuție, ulterior rezolvării litigiului printr-o primă hotărâre judecătorească – cu efecte asupra posibilității de manifestare a puterii lucrului judecat- constituie expresia unuia dintre caracterele definitorii ale apelului în calitatea sa de cale de reformare, și anume a caracterului devolutiv al acestei căi de atac.
Redeschiderea filonului de cercetare a pricinii definește, în plus, puterea judecătorilor celei de-a doua instanțe chemate să hotărască în cauză. Efectul devolutiv le conferă magistraților celui de-al doilea grad de jurisdicție abilitarea de a examina litigiul, deja soluționat în primă instanță, în toate elementele lui de fapt și de drept.
Astfel definit, apelul îmbracă un caracter imperativ, privit din perspectiva obligației magistraților instanței ierarhic superioare de a statua asupra litigiului ce le este supus spre judecată, precum și din unghiul puterii ce le este recunoscută judecătorilor instanței de control judiciar, subsumată scopului pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Cu toate că este perceput și asimilat în mod prioritar prin filtrul atributului său de cale de reformare, apelul nu se reduce la acest caracter. în el se găsesc elementele definitorii ale unei căi de desăvârșire a litigiului. Dintr-o simplă, comună cale de reformare, centrată în jurul criticii unei hotărâri, apelul conduce la redeschiderea dezbaterii și permite, astfel, părților să ia inițiative care au ca efect vidarea litigiului de conținut prin rezolvarea problemelor de fapt și de drept pe care s-a edificat, scop posibil de atins datorită unei mai bune perceperi a elementelor cauzei – asupra cărora un prim magistrat și- a spus și argumentat părerea.
Efectul devolutiv nu poate să scape tăișului unei astfel de evoluții. El își va dezvolta consecințele într-o arie extinsă, dezbaterea fiind acum îmbogățită și prin posibilitatea oferită părților de a supune instanței – chiar cu titlu de excepție – aspecte noi ce vin să contribuie, de pildă, la soluționarea problemelor rezultând din intervenția unui terț – realizată direct înaintea instanței de apel – sau din revelarea unor pretenții noi, ori a unor fapte ce se vor probate prin mijloace noi.
4.2.2. Obligația instanței ierarhic superioare de a statua în fapt și în drept. Devoluțiunea totală
Efectului devolutiv al apelului nu i-a fost rezervat vreun text în legea de procedură, care să-1 enunțe ca principiu ori să-1 definească. Nu este mai puțin adevărat că legiuitorul a rânduit norme care fie consacră, prin conținut, efectul devolutiv, fie îl recunosc, printr-o interpretare firească – lesne de făcut, datorită transparenței prevederilor. Ne referim la dispozițiile:
art. 295 Cod proc. civ., care obligă instanța de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, sens în care instanța de control judiciar are abilitarea:
să încuviințeze refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță;
să administreze probe noi, atunci când consideră necesar;
să invoce din oficiu motivele de ordine publică;
art. 292 Cod proc. civ., care:
permite părților să se folosească de motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate înaintea primei instanțe, precizate în motivarea apelului sau în întâmpinare;
îngăduie instanței să încuviințeze și să administreze probe a căror necesitate rezultă din dezbateri;
obligă instanța să soluționeze cererea de apel fie și numai pe baza motivelor, mijloacelor de apărare, probelor invocate în primă instanță – în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea nu cuprinde argumente, mijloace de apărare sau dovezi noi;
art. 294 alin. 1 Cod proc. civ., care instituie regula inadmisibilității:
cererilor noi în apel;
schimbării calității părților;
modificării cauzei ori a obiectului cererii de chemare în judecată, și consacră regula admisibilității invocării excepțiilor de procedură și a altor asemenea mijloace de apărare;
art. 294 alin. 2 Cod proc. civ., care, pe de altă parte, îngăduie cererile noi având ca obiect:
dobânzi, rate, venituri ajunse la termen;
orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe;
compensația legală;
art. 297 alin. 2 Cod proc. civ. care statornicește obligația instanței de apel de a reține cauza spre judecare după anularea hotărârii primei instanțe ce a soluționat litigiul în fond, atunci când:
prima instanță s-a declarat, în mod greșit competentă, iar instanța de apel constată că pricina îi revenea ei spre judecată, în primă instanță;
hotărârea primei instanțe conține neregularități ce atrag nulitatea acesteia;
art. 298 Cod proc. civ. care stabilește principiul aplicării în apel a dispozițiilor de procedură privind judecata în primă instanță (excepție făcând prevederile care contravin celor referitoare la judecarea apelului).
Astfel cum am menționat deja, magistrații instanței de control judiciar nu vor putea să refuze reanalizarea cauzei, retrimițând-o primei instanțe, nici chiar atunci când constată că, prin hotărârea atacată, cel dintâi judecător a omis să se pronunțe cu privire la unul sau unele dintre petite ori dintre cererile formulate de părți.
Excepția de la această regulă, prevăzută de art. 297 alin. 1 și 2 Cod proc. civ., este de strictă aplicare și vizează numai trei cazuri: i) acela în care prima instanță a procedat eronat rezolvând procesul fără a intra în cercetarea fondului; ii) acela în care prima judecată a avut loc în lipsa părții deși aceasta nu fusese legal citată; iii) acela în care prima instanță s-a considerat, în mod greșit, competentă în soluționarea litigiului (în afară de cazul în care competența de primă instanță îi revine însăși instanței sesizate cu judecarea apelului, aceasta urmând a reține cauza spre judecare).
Textul legii – indiferent de câte fațete ale excepției consfințește – le lasă judecătorilor apelului o singură posibilitate: desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare/judecare. Eventuala încercare a magistratului de a completa această dispoziție, va suporta presiunea caracterului imperativ al efectului devolutiv.
Așa se întâmplă, de pildă, în cazul în care instanța de apel refuză să examineze fondul pricinii – desființând hotărârea primei instanțe și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare întemeindu-și decizia pe un argument de tipul: în cauză ar fi trebuit introduse și alte persoane, cu scopul de a lărgi câmpul opozabilității hotărârii.
Deși instanța de apel se găsește învestită de plin drept, prin efectul devolutiv al apelului, cu întreaga cunoaștere a litigiului și, în consecință, are obligația de a-1 tranșa, există situații în care, printr-o apreciere eronată a sferei acestui efect, instanța de control judiciar ajunge să-1 nesocotească. Astfel, judecătoria a admis cererea reclamantei dispunând evacuarea necondiționată a pârâtei dintr-un imobil pe care îl ocupa fără titlu, dar tribunalul – învestit cu judecarea apelului declarat de pârâtă – a desființat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare fondându-și, în mod greșit, decizia pe motivul că și persoana juridică în a cărei administrare se alia imobilul ar fi trebuit citată în litigiu, în calitate de pârâtă, deși cererea de chemare în judecată nu se îndrepta împotriva ei și nici pe parcursul derulării procedurii reclamanta nu a formulat nicio cerere care să vizeze respectiva persoană juridică. Procedând într-un asemenea mod, judecătorii apelului au suplinit voința părții, încălcând atât principiul disponibilității' și principiul contradictorialității – prin atragerea în judecată a unui terț nechemat în proces de reclamant -, cât și principiul efectului devolutiv al apelului, blocându-i în mod neîntemeiat desfășurarea.
Regula privind obligația instanței de apel de a statua în fapt și în drept primește greutate și prin prisma dispoziției cuprinse în art. 304 Cod proc. civ., care afirmă, implicit, efectul devolutiv al apelului, prin legătura pe care o face între această cale de atac și posibilitatea instanței de a examina cauza sub toate aspectele, împrumutându-i o asemenea posibilitate și recursului, pentru cazul în care calea extraordinară a fost exercitată împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel.
Principiul potrivit căruia magistrații instanței de apel trebuie să procedeze la soluționarea căii de atac, odată ce au fost legal învestiți, are caracter imperativ. Este, așadar, o veritabilă obligație de a rejudeca litigiul, ce cade în sarcina instanței de apel. Refuzul, fiind unul evident nejustificat, echivalează cu negarea competenței instanței de a se pronunța asupra cererii pe care este în mod expres chemată să o soluționeze. O astfel de conduită procedurală este contrară conceptului de proces echitabil, astfel cum a fost statornicit prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dezvoltat prin filtrul jurisprudenței.
Aplicarea principiului devine evidentă în două materii:
în privința competenței teritoriale; astfel, există cazuri în care se produce o prorogare a acestei competențe în favoarea instanței sesizate cu judecarea căii de atac, chiar cu încălcarea regulii dublului grad de jurisdicție; bunăoară, în situația în care instanța de apel constată că hotărârea atacată – prin care s-a rezolvat fondul litigiului -afost pronunțată de o instanță teritorial necompetentă (dar instanța ce ar fi trebuit să soluționeze cauza se află tot în aria de competență a instanței de apel), după ce va anula hotărârea va trebui să procedeze la judecarea litigiului în fond, neavând posibilitatea de a trimite dosarul instanței care era, potrivit legii, competentă teritorial să tranșeze procesul în prima etapă procesuală;
în privința dispunerii unor măsuri ori a administrării unor probe obligatorii; tot ca manifestare a principiului plenitudinii de competență în cunoașterea litigiului de către instanța sesizată cu calea ordinară de atac, curtea de apel are puterea de a dispensa părțile de îndeplinirea unor „formalități de procedură” a căror nesatisfacere înaintea primei instanțe ar trebui să ducă la desființarea hotărârii în apel; de pildă, chiar atunci când, în prima fază procesuală, părțile au omis a propune, iar judecătorul a omis să persoane, deși legea îi cerea să procedeze la ascultarea acestora anterior pronunțării hotărârii, judecătorii apelului vor putea trece peste o asemenea neregularitate și – în virtutea efectului devolutiv – se vor putea pronunța asupra fondului litigiului (chiar în lipsa îndeplinirii condiției impuse de lege).
La polul opus, deși afirmă că efectul devolutiv are caracter imperativ, aducând, în consecință, întregul litigiu înaintea magistraților apelului, jurisprudența franceză îl atenuează, uneori, într-un fel aparte. Ea dă posibilitatea ca părțile să „negocieze”, mai întâi între; ele și apoi cu instanța, asupra limitelor aplicării lui. în acest fel, s-a acceptat ideea ca atunci când părțile se pun de acord, ele însele pot limita învestirea instanței superioare la un aspect precis – bunăoară o problemă de fapt -, urmând ca pentru celelalte probleme, de fapt și de drept, puse în cauză, rejudecarea să nu mai aibă loc, chiar dacă inițial, prin cererea de apel se criticau toate dispozițiile primei instanțe. Dar, și excepția își are excepțiile ei. Nu poate face obiectul unei astfel de înțelegeri a părților o eroare de drept conținută în hotărâre; ca, de pildă, omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra unui capăt de cerere sau asupra unei cereri incidentale.
4.2.3. Limitarea domeniului efectului devolutiv
„Puterea” instanței superioare de a statua asupra litigiului în ansamblul lui poate fi limitată prin cererea de apel. O astfel de perspectivă nu înseamnă deposedarea efectului devolutiv de caracterul său imperativ, cu toate că aria acțiunii sale va fi stabilită prin manifestarea de voință a apelantului, astfel cum este concretizată în cererea de apel. Independența lăsată de legiuitor părții ce atacă hotărârea, din perspectiva conturării sferei efectului devolutiv într- un proces anume, nu poate duce, în niciun caz, la anihilarea acestui caracter al căii de atac – nici măcar în respectiva cauză.
Am putea susține, cu alte cuvinte, că este o independență de natură „cantitativă” și nu una „calitativă”, atâta timp cât apelantul are posibilitatea de a limita învestirea instanței de apel la analiza unuia sau altuia dintre capetele de cerere supuse primei judecăți (ori la analiza uneia sau alteia dintre cererile care au făcut obiectul judecății), dar odată oprit asupra petitelor/cererilor – cu care învestește instanța de control judiciar – , apelantul nu mai are nicio putere să blocheze derularea efectului devolutiv în legătură cu acestea (excepția renunțării la judecarea apelului și a sfârșirii procesului prin încheierea unei tranzacții, fiind singurele lăsate la dispoziția părții, vin să consolideze regula la care ne referim). Avem, astfel:
– nu numai imaginea subordonării efectului devolutiv în raport cu principiul disponibilității – prin posibilitatea lăsată părții de a alege limitele învestirii instanței de apel – ,
– ci și perspectiva supunerii principiului disponibilității în raport cu efectul devolutiv al apelului – prin declanșarea negreșită a acestui efect cu privire la aspectele criticate prin cererea ce a sesizat instanța de control judiciar.
Posibilitatea atenuării caracterului apelului – cale de atac devolutivă, prin restrângerea acestuia conform limitelor învestirii instanței de apel este confirmată de art. 295 alin. 1 Cod proc. civ.: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”.
CAPITOLUL V
JUDECAREA APELULUI
5.1. Procedura de judecată în apel
5.1.1. Măsuri prealabile judecării cauzei
Concepute pentru a pregăti judecata propriu-zisă, regulile „tehnice” care se impun a fi îndeplinite înainte de judecată au un sens precis, scopul lor fiind asigurarea contradictorialității și a dreptului la apărare, ca semn al echității în derularea procesului pe cele două paliere ierarhice. Chiar și măsurile ce relevă un caracter preponderent „administrativ” – în sensul organizării ce pregătește judecata – , vin să contribuie la edificarea cadrului menit a permite desfășurarea principiilor enunțate.
Președintele instanței de apel are, în această fază procesuală, astfel cum precizează art. 289 Cod proc. civ., atribuții pe care le-am caracteriza, mai degrabă, ca fiind administrativ-judiciare. în fapt, unele dintre acestea sunt exercitate de alți magistrați ai instanței de control judiciar (și anume de vicepreședintele instanței, președinții de secții, președintele completului de judecată ori al doilea magistrat ce compune completul), prin efectul dispozițiilor concrete conținute în Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, și în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești – dispoziții speciale, prioritare în raport cu cele generale. De asemenea, art. 290 Cod proc. civ. se referă la o atribuție pe care o dă în competența președintelui de secție (trimiterea dosarului de apel secției mai întâi învestite cu judecarea căii de atac, în situația repartizării la secții diferite a cererilor de apel vizând aceeași hotărâre). Pe de altă parte, Regulamentul prevede o serie de măsuri ce trebuie aduse la îndeplinire de personalul auxiliar de specialitate (registratori, grefieri arhivari, grefieri).
Așadar, măsurile ce trebuie luate anterior judecății, sunt conținute atât de Codul de procedură civilă, de Legea privind organizarea judiciară, cât și de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. încercăm să le punctăm în ordinea lor cronologică – pornind de la momentul în care dosarul ajunge la instanța de apel (întrucât măsurile care îi revin primei instanțe ca urmare a obligativității depunerii cererii de apel „la instanța a cărei hotărâre se atacă” – art. 288 alin. 2 Cod proc. civ. – au făcut obiectul enumerării în cap. V. secț. a II-a):
a) dosarul sosit la instanța de apel va fi înregistrat, de către registrator (ori de către grefierul arhivar), în registrul general de dosare, în format electronic, ținut la registratura generală a instanței (art. 62 alin. 1 lit. c, art. 70 alin. 1 lit. a, art. 83 alin. 1 pct. 1 alin. 1, art. 992 alin. 1 din Regulament); în conformitate cu dispozițiile art. 992 alin. 1 și 4 din Regulament, care au generalizat sistemul ECRIS al numărului unic de dosar la toate instanțele, dosarul va păstra numărul sub care a fost înregistrat la prima instanță (art. 992 alin. 1, 3 din Regulament);
– dosarul va fi repartizat în sistem informatizat la una dintre secțiile instanței, aceasta fiind evidențiată automat în registrul general electronic (art. 83 alin. 1 pct. 1 alin. 2 din Regulament);
se va forma dosarul și se va trece pe coperta acestuia numărul unic, denumirea instanței, numele și prenumele (denumirea) părților, obiectul pricinii (art. 102 alin. 1 din Regulament);
b) se va proceda la înregistrarea statistică și la formarea dosarului, grefierul statistician trecând pe coperta acestuia indicele statistic (art. 94 alin. 1, art. 60 alin. 1,2, art. 102 alin. 1 din Regulament);
în opisul alfabetic se vor trece numele și prenumele părților sau denumirea lor, precum și numărul dosarului (art. 83 alin. 1 pct. 2 alin. 1 din Regulament);
d) dosarul va fi trimis arhivei secției la care a fost repartizat, iar apoi, persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor (numirea acestei persoane fiind realizată prin decizie a președintelui instanței, cu acordul colegiului de conducere) va proceda la introducerea datelor în scopul stabilirii completului de judecată și a primului termen de judecată (art. 95 alin. 1 din Regulament);
e) grefierul arhivar (al secției la care dosarul a fost repartizat) va trece pe coperta dosarului completul de judecată și primul termen de judecată (art. 102 alin. 1 din Regulament);
f) dosarul va fi menționat în registrul informativ al secției, trecându-se primul termen de judecată ce a fost fixat în cauză (art. 83 alin. 1 pct. 3 din Regulament);
g) dosarul la fi înscris, după criteriul datei fixate pentru termenul de judecată, în registrul de termene al arhivei (art. 83 alin. 1 pct. 4 din Regulament);
h) fie președintele completului de judecată, fie al doilea judecător al completului va prelua dosarul și va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzelor (art. 97 alin. 1 din Regulament); așadar, după preluarea dosarului, magistratul va lua următoarele măsuri:
– va verifica dacă s-a achitat taxa judiciară de timbru care, potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 și art. 35 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinului ministrului justiției nr. 760/(71999 se plătește anticipat; în cazul în care cererea de apel a fost înregistrată, în mod excepțional, fără să fi fost achitată (sau fără să fi fost plătită în cuantum îndestulător) – posibilitate dată de art. 35 alin. 1 din Normele metodologice – va dispune citarea apelantului cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru până la primul termen de judecată, în cuantumul concret precizat în citație; de asemenea, va verifica dacă pe cerere a fost aplicat timbrul judiciar prevăzut de art. 1 alin. 3 din Normele metodologice nr. 2083/1997, date în aplicarea Ordonanței nr. 32/1995; în cazul în care apelantul nu a îndeplinit această obligație, i se va pune în vedere, prin citație, să prezinte timbrul judiciar, în valoarea indicată, în scopul aplicării acestuia pe cererea de apel;
– va verifica dacă la cererea de apel s-au anexat suficiente copii, în scopul comunicării acestora intimaților; în cazul în care cererea de apel a fost expediată primei instanțe prin poștă, într-un număr insuficient de exemplare, astfel cum rezultă și din mențiunea făcută pe cerere, de către registratorul ori grefierul arhivar al primei instanțe (art. 111 alin. 5 din Regulament), magistratul va dispune citarea apelantului cu indicarea obligației de a depune un anumit număr de exemplare ale cererii de apel; în mod similar se va proceda și atunci când motivele de apel – depuse ulterior cererii – ori copiile certificate ale înscrisurilor alăturate cererii nu sunt în număr îndestulător pentru a putea fi comunicate tuturor intimaților (art. 289 alin. 2 Cod proc. civ.);
– va dispune citarea părților – cu mențiunile mai sus arătate, ori de câte ori este necesar -, punându-i-se în vedere intimatului (intimaților) obligația de a depune întâmpinare la dosar, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată stabilit în cauză (art. 289 alin. 2 Cod proc. civ.);
– dacă mai mulți intimați au același reprezentant ori dacă intimatul are mai multe calități juridice, se va dispune întocmirea și predarea unei singure citații și a câte unui singur exemplar al cererii de apel (și al motivelor de apel, dacă au fost depuse distinct de cerere), precum și al copiilor certificate de pe înscrisurile alăturate cererii de apel (art. 113 alin. 2, art. 289 alin. 3 Cod proc. civ.);
i) în cazul în care președintele completului ori cel de-al doilea magistrat al completului de judecată se află în imposibilitate de a îndeplini atribuțiile enumerate la punctul precedent, astfel încât să asigure soluționarea cu celeritate a cauzelor, respectivele măsuri vor fi dispuse de președintele instanței ori al secției sau de judecătorul de serviciu – desemnat în conformitate cu dispozițiile art. 87 alin. 5 din Regulament- (art. 97 alin. 2 din Regulament);
j) registratorul (ori grefierul arhivar) emite conceptele pentru citarea părților, întocmește citațiile pentru primul termen de judecată și urmărește expedierea acestora (art. 62 alin. 1 lit. d din Regulament);
k) grefierul arhivar (sau registratorul) pregătește dosarul pentru ședința de judecată, predându-l cu toate filele cusute și numerotate (art. 62 alin. 1 lit. f, art. 102 alin. 2 din Regulament);
l) președintele instanței asigură procurorului de ședință, părților, reprezentanților părților, avocaților și celorlalte persoane prevăzute de lege posibilitatea consultării din timp a dosarelor (art. 103 alin. 3 din Regulament);
m) grefierul de ședință preia dosarele de la arhivă, sub semnătură în registrul de termene, cu cel puțin două zile înaintea ședinței, afișează lista cauzelor cu o zi înaintea termenului de judecată sau cel mai târziu cu o oră înainte de începerea ședinței la instanțele la care activitatea se desfășoară în 2-3 timpi (art. 103 alin. 1 din Regulament);
n) grefierul de ședință completează condica de ședință, verifică dacă au sosit la instanță și s-au atașat la dosare dovezile de înmânare ori de comunicare a citațiilor și a celorlalte acte de procedură, precum și relațiile și actele solicitate de președinte sau de instanța de judecată; de asemenea, grefierul de ședință verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare atașate la dosar și informează președintele completului de judecată despre deficiențele constatate;
o) dosarele se predau completului de judecată.
5.1.2. Compunerea completului de judecată
Mănunchiul prevederilor privind compunerea completului de judecată, inclusiv în apel, are caracter imperativ, încadrându-se în domeniul normelor de organizare judecătorească – excepție făcând doar textele referitoare la recuzare, incident procedural pe care părțile îl pot invoca ori pot să nu îl ridice.
În acord cu dispozițiile art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Compunerea completelor fiecărei instanțe este stabilită la începutul fiecărui an, de către colegiul de conducere al respectivei instanțe, avându-se în vedere cerința respectării principiului continuității – schimbarea membrilor completelor de judecată astfel stabilite fiind prevăzută în mod excepțional, iar trecerea cauzelor repartizate în sistemul aleatoriu informatizat, de la un complet la altul, se va putea face numai în condițiile prevăzute de lege (art. 52 alin. 1, art. 53 alin. 2 din Legea nr. 304/2004).
Prezidarea completului de judecată este asigurată, prin rotație, în timpul anului, de unul din cei doi membrii care îl compun (art. 52 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, art. 104 alin. 5 din Regulament).
Pe perioada vacanței judecătorești vor funcționa anumite complete de judecată, numărul și compunerea lor fiind stabilite de colegiul de conducere al instanței, la propunerea președintelui (art. 160 din Regulament).
Excepția greșitei compuneri a completului de judecată este o excepție de procedură, dilatorie (având în vedere efectul amânării judecății pe care îl poate declanșa), absolută (putând fi, deci, invocată pentru prima oară înaintea instanței de apel), ce se soluționează printr-o încheiere interlocutorie, susceptibilă a fi atacată numai odată cu hotărârea dată asupra fondului pricinii.
5.1.3. Competența instanței
Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 ne îngăduie ca, în privința competenței materiale – cu referire directă la judecarea apelului – să observăm două reguli:
competența soluționării apelului revine instanței imediat ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată (art. 2 pct. 2 Cod proc. civ. prevede că apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță sunt de competența tribunalului, iar art. 3 pct. 2 Cod proc. civ. stabilește că apelurile declarate împotriva hotărârilor date de tribunal în primă instanță sunt de competența curților de apel);
competența de drept comun în apel îi revine tribunalului, de vreme ce competența de drept comun în primă instanță este rezervată, potrivit formulării legiuitorului, judecătoriilor, care judecă în primă instanță toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe (art. 1 pct. 1 Cod proc. civ.); prin urmare, competența curții de apel în judecarea căii ordinare de atac este una înscrisă – prin raport cu cea a tribunalului – sub semnul excepției.
5.1.4. Întâmpinarea
Depunerea întâmpinării este prevăzută ca o îndatorire a intimatului, statornicită prin textul art. 289 alin. 2 in fine Cod proc. civ.: … punăndu-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.
Actuala reglementare a fost inspirată din Legea nr. 18/1948 care, la rândul ei, prevedea necesitatea formulării întâmpinării. Dar, chiar și anterior modificărilor aduse prin Ordonanța de urgență nr. 138/ 2000, s-a exprimat opinia că întâmpinarea este obligatorie – în contextul în care art. 289 alin. 2 Cod proc. civ. menționa că intimatului i se va pune în vedere să depună la dosar întâmpinare, iar art. 118 Cod proc. civ. stipula că depunerea întâmpinării nu este obligatorie. Soluția doctrinară a fost fundamentată pe interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 291 Cod proc. civ. care „acordă o mare atenție întâmpinării” (dând posibilitatea intimatului de a cere – la prima zi de înfățișare – un termen înăuntrul căruia să formuleze întâmpinare) și ale art. 292 Cod proc. civ. (care prevedeau că părțile se puteau folosi doar de motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cererea de apel și în întâmpinare).
Introducând în textul art. 289 alin. 2 Cod proc. civ. cuvântul „obligația” – punându-i-se în vedere (intimatului – n.n.) obligația de a depune la dosar întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată – și în textul art. 118 Cod proc. civ. regula întâmpinarea este obligatorie, Ordonanța de urgență nr. 138/2000 a pus capăt ezitărilor jurisprudențiale în domeniu. în plus, a adus o confirmare expresă principiului „egalității armelor”, parte a conceptului de „proces echitabil”, consacrat de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intimatul fiind în măsură să cunoască pretențiile apelantului (primind cererea și motivele de apel), iar apelantul fiind avizat cu privire la apărările intimatului (primind întâmpinarea). Așadar, părțile își vor cunoaște, reciproc, dovezile și mijloacele de apărare invocate în conformitate cu scopul urmărit în cauză (apelantul subsumându-și acțiunile admiterii cererii sale, iar intimatul urmărind respingerea acesteia). Obligația depunerii întâmpinării rămâne aplicabilă și în ce privește partea ce are poziția de intimat într-un apel incident'.
Referitor la obligația de mai sus, instanța constituțională a reținut faptul că prin instituirea obligativității întâmpinării, se asigură de plano echilibrul procesual al părților în litigiu, reclamantul având posibilitatea de a cunoaște apărările pârâtului, precum și probele utilizate în susținerea lor, posibilitate de care pârâtul beneficiază prin luarea la cunoștință a acțiunii introductive a reclamantului. Pe de altă parte, această obligație contribuie la urgentarea soluționării cauzei și la prevenirea exercitării abuzive sau cu întârziere a drepturilor procesuale, instanța fiind în măsură de a cunoaște încă de la început cadrul procesual, iar reclamantul putându-și pregăti apărările, în cunoștință de cauză, în raport de susținerile pârâtului cuprinse în întâmpinare.
Dispozițiile art. 291 alin. 1 Cod proc. civ. înlesnesc respectarea regulii privind obligativitatea întâmpinării, întrucât atunci când intimatul nu a primit motivele de apel și dovezile invocate, el va putea cere – la prima zi de înfățișare – un termen pentru depunerea întâmpinării. Prevederile art. 291 alin. 2 Cod proc. civ. relevă o dublă obligație a instanței – folosindu-se și de trimiterea la textul art. 1141 alin. 3,4 Cod proc. civ. -, ce trebuie îndeplinită anterior celei stabilite în sarcina intimatului prin art. 289 alin. 2 Cod proc. civ.:
– comunicarea motivelor de apel intimatului;
– îndeplinirea obligației de mai sus în așa fel încât intimatului să i se lase la dispoziție cel puțin 15 zile pentru pregătirea apărării, iar în cauzele urgente cel puțin 5 zile (termen ce trebuie să poată fi desfășurat între data primirii citației și data primului termen de judecată); intimatului ce are domiciliul în străinătate i se va da „un termen mai îndelungat” (art. 1141 alin. 4 Cod proc. civ.).
Sancțiunea pentru neîndeplinirea obligației stabilite, în termenul fixat – cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecat a (art. 289 alin. 2 Cod proc. civ.)-este decăderea intimatului din dreptul de a depune întâmpinare, însemnând, practic, decăderea acestuia din dreptul de a da răspuns la aspectele de fapt și de drept ale cererii de apel, de a arăta dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, de a invoca excepțiile de procedură, ca mijloace de apărare față de cererea apelantului (art. 115, art. 298 Cod proc. civ.).
Termenul stabilit pentru depunerea întâmpinării fiind de 5 zile, raportat la primul termen de judecată (printr-un mod de calcul regresiv), nu are relevanță în cauză „prima zi de înfățișare” pentru îndeplinirea acestei obligații. în consecință, depunerea întâmpinării la prima zi de înfățișare este tardivă, operând decăderea părții din dreptul de a propune excepții rezultând din nesocotirea normelor cu caracter relativ. Tot astfel, față de termenul fixat prin dispozițiile art. 289 alin. 2 Cod proc. civ. (similar celui cuprins în art. 114 alin. 2 Cod proc. civ.) aducerea întâmpinării de către intimat la primul termen de judecată și depunerea actului la dosar cu această ocazie, nu răspunde exigenței conținute de lege, intimatul urmând a suporta sancțiunea decăderii din dreptul de a formula întâmpinare.
Însă, față de termenele necorelate existente în legea de procedură civilă, sancțiunea decăderii nu va putea fi pronunțată de instanță fără ca magistrații apelului să nu analizeze îndeplinirea obligației intimatului prin prisma realizării, în prealabil, a obligației apelantului. Deși intimatul trebuie să depună întâmpinare cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată (art. 289 alin. 2 Cod proc. civ.), apelantul poate să depună motivele de fapt și de drept ale căii de atac până cel mai târziu la prima zi de înfățișare (art. 287 alin. 2 Cod proc. civ.). Așa fiind, chiar și în ipoteza în care primul termen ar coincide cu prima zi de înfățișare (iar motivele apelului ar fi depuse numai la acest moment procedural), intimatului i se cere să dea replică apelantului, înainte ca acesta să-și fi expus punctul de vedere în susținerea cererii sale. Cu alte cuvinte, intimatul trebuie să răspundă argumentelor apelantului cu 5 zile înaintea datei până la care acestea pot li depuse.
O astfel de perspectivă privează de conținut dreptul la apărare, iar instanța de apel nu numai că nu va putea pronunța sancțiunea decăderii, dar va trebui să observe cu atenție – chiar în situația depunerii motivelor la prima zi de înfățișare – și incidența textelor art. 114 alin. 3, 4 Cod proc. civ. referitoare la acordarea termenului necesar pregătirii apărării.
5.1.5. Probele în apel
Noua examinare a cauzei în cel de-al doilea grad de jurisdicție, însemnând reaprecierea materiei litigiului asupra căruia un prim magistrat s-a pronunțat, se desfășoară, în mod firesc (și ca regulă) în aria spusă celei dintâi dezbateri. Așa fiind, magistrații apelului vor analiza probele administrate în prima etapă procesuală, concretizându-și abilitarea de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță – art. 295 alin. 1 Cod proc. civ., chiar încuviințând refacerea sau completarea acestora, potrivit dispoziției art. 295 alin. 1 teza I Cod poc. civ.
Regula analizării cauzei în apel prin prisma probelor administrate în anterioara etapă procesuală rezultă și din prevederea art. 293 alin. 2 Cod proc. civ. – în cazul în care apelul nu se motivează …, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Din punctul de vedere al posibilităților date părților privind probațiunea în apel, legiuitorul a situat tot în prim plan mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță – art. 292 alin. 1 Cod proc. civ.
Nu este mai puțin adevărat că, în manifestarea caracterului devolutiv al apelului, care deschide perspectiva cercetării judecătorești ca principiu – cu privire la toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii, precum și în aplicarea principiului aflării adevărului – cu consecința directă a îndreptării greșelilor conținute de prima hotărâre – , probațiunea în apel nu poate fi limitată la dovezile administrate înaintea primei instanțe. Așa fiind, legiuitorul oferă o împătrită extindere a domeniului probațiunii:
părțile se pot folosi în apel de alte probe decât cele invocate în primă instanță, cu condiția ca acestea să fie arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare – art. 292 alin. 1 Cod proc. civ. -, inclusiv excepții de procedură și alte asemenea mijloace de apărare – art. 294 alin. 1 in fine Cod proc. civ. ;
instanța de apel poate încuviința administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri – art. 292 alin. 1 in fine, art. 295 alin. 2 in fine Cod proc. civ. ;
prin efectul dispoziției art. 298 Cod proc. civ., pot fi cerute probe noi, nepropuse prin cererea de apel (prin motivele de apel ori prin întâmpinare), atunci când nevoia dovezii reiese din dezbateri, iar partea nu o putea prevedea, atunci când administrarea probei nu duce la amânarea judecății și atunci când dovada nu a fost cerută în condițiile legii datorită „neștiinței sau lipsei de pregătire a părții”, care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat – art. 138 alin. 1 Cod proc. civ.;
4. atât părțile, cât și instanța pot invoca, în apel, motive de ordine publică – art. 295 alin. 1 in fine Cod proc. civ.
În conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. 1 (iod proc. civ. părților le este permis a se folosi, în apel, de mijloace de apărare și dovezi arătate în motivarea căii de atac, chiar dacă acestea sunt noi – venind să sprijine un capăt de cerere soluționat prin hotărârea atacată ori o pretenție ivită după darea acestei hotărâri. Așa fiind, dacă apelantul a solicitat, în mod expres și în timp util (prin motivele depuse la prima zi de înfățișare), efectuarea unei expertize – probă nouă în cauză – , instanța de control judiciar nu poate pronunța decăderea părții din dreptul de a administra probe în apel (în temeiul art. 287 alin. 2, alin. 1 pct. 4 Cod proc. civ.), cu o argumentație ambiguă legată de faptul că expertiza a fost propusă în primă instanță, prin concluziile scrise depuse la dosar în termenul acordat pentru amânarea pronunțării și că, în consecință, cerând-o după dezbaterea cauzei în fond, partea a manifestat lipsă de diligență în dovedirea pretențiilor sale. Instanța de recurs a accentuat faptul că art. 287 alin. 3 Cod proc. civ. permite în mod expres chiar și administrarea altor probe decât cele arătate la prima instanță, fără a se distinge între diferitele categorii de dovezi. Precizarea doar a „martorilor” și a „înscrisurilor” este explicabilă prin necesitatea trimiterii pe care textul se impunea să o facă la prevederile art. 112 alin. 5 Cod proc. civ.
Acceptarea apelantului de a pune concluzii pe fond, fără nicio rezervă sau cerere pentru administrarea probelor enumerate în actul de apel constituie manifestarea implicită a voinței părții de renunțare la acestea, astfel că judecata în apel va avea loc numai pe fundamentul probelor anterioare. într-un asemenea caz, instanța de control judiciar nu mai are obligația de a se pronunța asupra admisibilității probelor noi, enumerate în cererea de apel, dar a căror încuviințare și administrare nu au mai fost solicitate de apelantul care a renunțat la aceste cereri, punând concluzii pe fondul cauzei. Pe de altă parte, dacă în primă instanță s-a renunțat la o probă propusă prin cerere ori prin întâmpinare, aceasta poate lî solicitată din nou în apel \ în schimb, dacă înaintea primei instanțe s-a ridicat o excepție, iar aceasta nu mai figurează în cererea de apel sau în întâmpinare și nici nu este invocată pe parcursul procedurii în calea de atac, înseamnă că partea a renunțat la respectivul mijloc de apărare. Dacă, însă, excepția este fundamentată pe nesocotirea unei norme cu caracter absolut, ea poate fi reiterată în apel de cealaltă parte ori chiar de instanță, din oficiu.
Datorită efectului devolutiv al apelului, o parte care a câștigat în primă instanță poate opune în apel toate mijloacele de apărare prin care tinde la confirmarea dreptului ei, în raport cu partea adversă, sau urmărește respingerea pretenției îndreptate împotriva sa, deoarece fiind satisfăcută de prima hotărâre nu are interesul de a-și exercita dreptul de apel sau de a combate motivele pe care primul judecător și-a întemeiat soluția'.
Printre măsurile ce pot fi luate din oficiu în sfera probațiunii din apel se înscrie și ordonarea administrării probelor pe care instanța le consideră necesare, căci această dispoziție poate fi luată, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 5 in fine Cod proc. civ. (aplicabil prin efectul art. 298 Cod proc. civ.), chiar dacă părțile se împotrivesc. însă, dincolo de această abilitare expresă conferită instanței, magistrații apelului nu pot ignora principiile contradictorialității și dreptului la apărare, așa încât, anterior ordonării probelor pe care le consideră necesare, instanța trebuie să le pună în discuția părților. în cazul în care părțile se opun administrării respectivelor dovezi, iar instanța își poate motiva demersul prin legătura strânsă dintre acele probe și posibilitatea aflării adevărului în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, are îndrituirea de a ordona administrarea lor.
Fie căsunt dintre cele invocate în primă instanță ori sunt dovezi noi, fie că sunt încuviințate la cererea părților sau la inițiativa instanței, a proba înseamnă, în materie judiciară, a forma, prin utilizarea procedurilor îngăduite de lege, convingerea magistratului în raport cu un fapt litigios. Pentru ca problema probațiunii să poată fî pusă, este, așadar, necesară contestarea unui fapt. Un aspect necontestat sau, pur și simplu, recunoscut n-are nevoie a fi probat. Însă, atunci când ne referim la contestare – ca primă premisă a admisibilității unei probe – , avem în vedere negarea respectivului fapt, acțiune ce nu trebuie, însă, precedată de administrarea unei probe contrare. Simpla infirmare, de către o parte, a faptului invocat de partea adversă este suficientă pentru a declanșa dreptul celei din urmă părți de a propune probe în susținerea alegației sale.
5.1.6. Rejudecarea cauzei în apel, după casarea hotărârii de către instanța de recurs
Noua cercetarea a pricinii, într-un al doilea ciclu procesual, se va desfășura, cum este de așteptat, cu respectarea normelor privind procedura judecării apelului (care, la rândul ei, prin dispozițiile art. 298 Cod proc. civ., face trimitere la prevederile aplicabile judecății în primă instanță).
Totuși, există anumite particularități ale „rejudecării”, determinate de faptul că în cauză a fost pronunțată o hotărâre irevocabilă, de către instanța de recurs, obligatorie pentru instanța de apel (art. 315 alin. 1 Cod proc. civ.) prin care s-a dispus reluarea judecății în calea ordinară de atac, fie de la un anume moment (determinat de un anume act procedural), fie în totalitate. Întrucât dosarul revine la instanța la care a fost deja înregistrat, trecerea acestuia prin procedura anterioară judecății primește (sub anumite aspecte) noi valențe.
5.2. Soluțiile instanței de apel
5.2.1. Păstrarea ori schimbarea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate
Ca finalitate a manifestării efectului devolutiv ce caracterizează calea ordinară de atac, instanței de apel i se recunoaște autoritatea de a confirma hotărârea criticată sau de a o infirma; fiecare dintre aceste soluții poate fi totală sau parțială. Practic, însă, adoptarea alternativei confirmării parțiale, înseamnă infirmarea în parte a hotărârii primei instanțe (raționament aplicabil și în sens invers); în ambele cazuri, hotărârea ce face obiectul apelului va fi schimbată în parte.
Cele două categorii de soluții pe care instanța de apel le poate pronunța sunt relevate de dispozițiile art. 296 Cod proc. civ.: Instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Desigur că oricare ar fi modalitatea de rezolvare a litigiului aleasă (simplu spus, în funcție de „actele dosarului”), hotărârea instanței de control judiciar va fi pronunțată după ce instanța va verifica, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță (art. 295 alin. 1 Cod proc. civ.). Or, verificarea este posibilă datorită transpunerii litigiului, de la primul la cel de-al doilea grad de jurisdicție, prin exercitarea dreptului de apel, concretizat în depunerea cererii care învestește instanța. De aceea, păstrarea ori schimbarea hotărârii atacate va fi subsecventă „respingerii” sau „admiterii” apelului.
Consacrând – printr-o formulare condensată – cele două mari categorii de soluții, art. 296 Cod proc. civ. folosește termenii a păstra și a schimba, surprinzând esența efectului devolutiv, alteori redat prin vaste interpretări doctrinare și jurisprudențiale. Dacă pornim de la sensul etimologic al cuvintelor, percepem reformarea ca o modificare în bine. Așadar, posibilitatea de schimba hotărârea devine echivalentă cu îmbunătățirea rezultatului judecății, prin pronunțarea unei hotărâri ce ar trebui să fie elocventă pentru noțiunea de desăvârșire a procesului, privită în integralitatea componentelor sale. În consecință, posibilitatea schimbării hotărârii primei instanțe vădește scopul instituirii celui de-al doilea grad de jurisdicție: îndreptarea erorilor cuprinse în hotărârea atacată, prin reanalizarea aspectelor de fapt și de drept care au format convingerea celui dintâi judecător al cauzei.
Prima hotărâre a configurat situația părților, le-a situat într-un anume cadru procesual, a stabilit raporturile juridice dintre ele, le-a rezolvat conflictul. Deși înzestrată cu autoritatea lucrului judecat, s-a spus, într-o percepție depășind considerentele strict juridice, că hotărârea atacată este doar o ipoteză, urmând a trece prin filtrul gândirii și conștiinței altor magistrați. De aceea, apelul apare, dintr-o astfel de perspectivă, ca o contradicție verticală desfășurată în evoluția spre o soluție ce se vrea – cel puțin cu argumentele teoriei – perfectă.
Schimbarea poartă în sine ideea de înlocuire efectivă, hotărârii primei instanțe, ce încetează a exista ca efect al admiterii apelului, luându-i locul cea pronunțată de instanța de control judiciar (cu privire la toate dispozițiile care au făcut obiectul sentinței atacate, în cazul schimbării în tot a acesteia).
Distincția dintre desființarea hotărârii atacate și înlocuirea acesteia – ce punctează una dintre diferențele existente între căile ordinare și cele extraordinare de atac – este lesne de perceput. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, legiuitorul a instituit în capitolul privind judecarea apelului, doar cu titlu de excepție, două cazuri în care instanța de apel va pronunța desființarea hotărârii atacate, fără a trece la judecarea cauzei – deci, fără a finaliza procedura prin înlocuirea hotărârii cu o alta, dată în apel, asupra fondului cauzei -, ci va trimite pricina spre rejudecare, primei instanțe (art. 297 alin. 1 Cod proc. civ.).
Pe de altă parte, evidenta diferență între „desființare” și „schimbare” marchează granițele efectului devolutiv. Dispozițiile art. 297 alin. 1 Cod proc. civ. apropie aceste granițe chiar mai mult decât aplicarea normei prevăzute de art. 295 alin. 1 Cod proc. civ. (care se referă la verificarea aspectelor de fapt și de drept în limitele cererii de apel), îngustând domeniul efectului devolutiv. Deși învestiți cu reanalizarea întregii cauze, atunci când pronunță desființarea primei hotărâri, magistrații apelului fac imposibilă trecerea efectului totalei devoluțiuni, de la o stare latentă la una dinamică.
Cu toate că, separând cei doi termeni – „desființare”, respectiv „schimbare” – și fixându-le domeniile, intenția legiuitorului a fost clară, confuziile în exprimare s-au întâlnit nu odată, mai cu seamă în anii de început ai reinstaurării apelului în sistemul căilor de atac. Se scria, bunăoară, admite apelul… desființează sentința atacată… respinge cererea introdusă de reclamant… sau admite apelul… desființează în parte sentința atacată….
Respingerea apelului. Această soluție ce are ca urmare păstrarea hotărârii primei instanțe și, deci, consolidarea efectelor autorității lucrului judecat, înseamnă însușirea, de către instanța de control judiciar, a raționamentului magistratului care a soluționat cauza în prima etapă procesuală, expus în dispozitivul hotărârii și argumentat prin considerentele acesteia.
Respingerea apelului ca nefondat înseamnă și confirmarea sentinței atacate, fără a fi necesară inserarea unei precizări exprese, în acest sens, în dispozitivul deciziei. Efectul suspensiv al căii de atac își pierde influența negativă asupra posibilității de valorificare a drepturilor intimatului rezultând din hotărârea atacată, căci în temeiul unei hotărâri rămase definitive se poate porni executarea silită (art. 377 alin. 1 pct. 2, art. 371 alin. 2, art. 374 alin. 1, art. 376 alin. 1 Cod proc. civ.).
Schimbarea hotărârii atacate. O asemenea soluție înseamnă nu numai infirmarea de către judecătorii apelului a convingerii primei instanțe – exprimate prin sentința atacată – , ci și lipsirea de efecte a hotărârii reformate. Așa cum precizam, dacă apelul a fost admis, iar hotărârea schimbată, claritatea dispozitivului presupune menționarea, cu precădere, a dispoziției de admitere a căii de atac, urmată de soluția dată de instanța de apel asupra fondului cauzei. Decizia instanței de apel nu se va pronunța în doi timpi – mai întâi admiterea căii de atac și, apoi, schimbarea hotărârii primei instanțe – , ci, în virtutea efectului devolutiv al apelului, instanța învestită cu calea ordinară de atac este abilitată să cerceteze toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii – efectul fiind, uneori, estompat de limitele învestirii sale ori de limitele învestirii primei instanțe și ale judecății în cea dintâi etapă procesuală.
Schimbarea în tot a hotărârii atacate presupune pronunțarea unei soluții opuse celei date în primă instanță. Dacă inițial cererea a fost admisă, ea va fi respinsă prin efectul admiterii apelului, dacă cererea principală a fost respinsă și cea reconvențională admisă, prin schimbarea totală a hotărârii în apel, cererea principală va fi admisă și cea reconvențională respinsă. Chiar și atunci când are loc modificarea în tot a hotărârii datorită incidenței unei excepții pe care prima instanță a ignorat-o, se ajunge, de asemenea, la o soluție opusă celei dintâi. Așa fiind, dacă inițial cererea a fost admisă, iar în apel se constată prescripția dreptului la acțiune ori incidența excepției autorității lucrului judecat, cererea de chemare în judecată va fi respinsă.
5.2.2. Desființarea hotărârii atacate
Odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, s-a prevăzut, în mod expres, restrâns, limitativ – deci, cu titlu excepțional, posibilitatea desființării hotărârii atacate, de către instanța de apel, în trei situații conținute de art. 297:
în cazul în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului (alin. 1);
în cazul în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată (alin. 1);
în cazul în care se constata lipsa de competență a primei instanțe (alin. 2).
De la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență nr. 59/2001 și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005 termenul „desființare” nu a mai fost conținut de capitolul din cod privind judecarea apelului.
Legea nr. 219/2005 reînscrie posibilitatea pronunțării, în apel, a deciziei de desființare a hotărârii primei instanței, reținând, însă, în textul art. 297 alin. 1 Cod proc. civ. numai primele două cazuri mai sus enumerate.
Renunțarea la „desființarea pentru lipsă de competență” a fost firească în contextul în care o astfel de soluție este necesarmente urmată de „rejudecarea cauzei” de către aceeași instanță care a pronunțat hotărârea desființată, pe când în situația în care instanța de apel constată că în mod greșit prima instanță s-a declarat competență și a soluționat litigiul va trimite cauza fie unei alte instanțe, fie unui organ cu activitate jurisdicțională, fie o va reține ea însăși. în fiecare dintre aceste ipoteze, decizia instanței de apel este urmată de o „judecare” a litigiului, căci instanța (și cu atât mai mult organul cu activitate jurisdicțională) care va primi dosarul se va găsi învestită, pentru prima oară, cu tranșarea cauzei.
5.2.3. Anularea hotărârii primei instanțe
Dispozițiile art. 297 alin. 2 Cod proc. civ., în actuala reglementare, instituie două cazuri în care instanța de apel are a pronunța anularea hotărârii atacate:
– când prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă;
– când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond.
Consecințele anulării sunt, în parte, diferite. Dacă urmările imediate constau în lipsirea de efecte a hotărârii – neavând importanță care dintre încălcările de mai sus a fost identificată în cauză, de către instanța de apel -, urmările mediate au o componentă comună și una ce relevă consecințe diferite: pe de o parte, anularea hotărârii determină „judecarea” cauzei – deci, resituarea acesteia la nivelul primei faze procesuale; pe de altă parte, noua cercetare a pricinii va fi realizată fie de către o altă instanță decât cea care a anulat hotărârea (în ipotezele trimiterii cauzei instanței competente ori altui organ cu activitate jurisdicțională), fie chiar de către instanța care a pronunțat anularea (când își constată propria competență de a judeca pricina ori când anularea hotărârii a fost determinată de existența vreunui alt motiv de nulitate decât necompetența primei instanțe).
Înzestrarea apelului și cu prerogativa anulării hotărârii primei instanțe a fost privită ca necesitate, în condițiile în care, din perspectiva aplicării vechiului principiu potrivit căruia împotriva unei hotărâri judecătorești nu poate fi deschisă calea acțiunii în nulitate, doar exercițiul unei căi de atac le poate permite părților obținerea îndreptării greșelilor făcute de prima instanță, ce atrag sancțiunea nulității. S-a spus, într-o formulare ilustrativă, că este pe deplin necesară statornicirea posibilității de a obține reformarea hotărârii injuste, fie că nedreptatea a fost voită, fie că ea a fost cauzată de necunoaștere ori de eroare și indiferent de greutatea normei încălcate.
5.2.4. Exigențe privind conceperea și redactarea hotărârii
Obligația soluționării explicite a cererilor. Odată învestită cu judecarea cererii de apel – introdusă la instanța prevăzută de art. 288 alin. 1 Cod proc. civ., în termenul stabilit de art. 284 alin. 1 Cod proc. civ. (ori în termenele stipulate prin dispoziții speciale), cu observarea condițiilor de formă impuse de art. 287 Cod proc. civ. și a celei cerute de art. 20 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, de către una dintre părțile cauzei, având interes să atace prima hotărâre -, instanța de apel trebuie să procedeze la soluționarea acesteia. Desigur, judecarea pricinii în această fază procesuală devolutivă urmează să aibă loc cu respectarea principiilor disponibilității, contradictorialității, oralității, dreptului de apărare, ca exponente ale conceptului de proces echitabil.
Întrucât limitele în care instanța de apel poate proceda la analiza aspectelor de fapt și de drept au fost punctate în lucrare, nu vom reveni acum asupra lor. Vom sublinia, însă, că indiferent de numărul cererilor de apel ori al petitelor cuprinse în acestea, instanța de control judiciar este ținută să se pronunțe asupra tuturor, într-un mod expres și neechivoc, prin dispozitivul hotărârii. Spre deosebire de legea noastră de procedură civilă care enumeră „dispozitivul” printre elementele hotărârii – art. 261 alin. 1 pct. 6 Cod proc. civ. -, legea franceză îi stabilește în mod expres conținutul, prevăzând, astfel, obligația instanței de a se pronunța asupra cererii deduse judecății, de vreme ce precizează că hotărârea enunță, prin dispozitiv, hotărârea luată în cauză (art. 455 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă). De remarcat, însă, că instanța noastră supremă s-a îngrijit de această problemă statuând că dispozitivul hotărârii judecătorești trebuie să aibă un conținut cât mai complet, prin rezolvarea în concret a cererilor părților.
Această obligație a fost confirmată de jurisprudență, chiar pornind de la un alt temei decât art. 261 Cod proc. civ. Instanța supremă a subliniat că, în aplicarea dispozițiilor art. 129 Cod proc. civ., se impune relevarea obligației instanței de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere, cu a căror judecată a fost învestită, precum și față de toate părțile implicate în conflictul judiciar. Respectarea acestor dispoziții trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii. De aceea, nu poate confirma îndeplinirea atribuțiilor instanței de control judiciar rezolvarea implicită a unui capăt de cerere, prin soluția dată unui alt capăt de cerere, chiar dacă despre utilizarea acestei modalități de soluționare a cauzei se face mențiune în considerentele hotărârii. Norma așezată în art. 129 alin. 6 Cod proc. civ. -în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății – trebuie înțeleasă și respectată într-un dublu sens:
– pe de o parte, magistrații nu pot depăși limitele învestirii lor;
– pe de altă parte, ei nu pot lăsa nesoluționate cererile cu a căror judecare au fost legalmente sesizați.
Așa fiind, bunăoară, admiterea apelului, urmată de schimbarea în tot a hotărârii și admiterea cererii de chemare în judecată privind „anularea contractului de vânzare-cumpărare” nu răspunde exigențelor înscrise în art. 129 alin. 6 Cod proc. civ., atâta timp cât din dispozitiv nu rezultă că instanța a examinat și petitele referitoare la întoarcerea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat, respectiv obligarea la plata daunelor interese – instanța considerând că le-a dat o rezolvare implicită prin admiterea primului capăt de cerere. La fel, în cazul în care, deși sesizată să analizeze hotărârea atacată și cu privire la aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 – aspect ce forma unul dintre capetele cererii introductive -, instanța de apel s-a limitat la soluționarea cererii numai prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, arătând, în mod eronat, că nu are relevanță cu ce titlu s-a preluat imobilul, de vreme ce acesta a fost înstrăinat către stat. Așadar, instanța a considerat în mod greșit că rezolvând, pe fondul cauzei, unul dintre petite era inutilă analiza celuilalt.
Obligația motivării soluției adoptate de instanță. Indiferent de soluția pronunțată – respingere ori admitere a apelului – instanța de control judiciar este ținută să-și argumenteze soluția. Totuși, legea de procedură a instituit două cazuri derogatorii, a căror incidență nu poate fi extinsă prin interpretare ori analogie. Excepția prevăzută de art. 40 alin. 4 Cod proc. civ. (Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare) nu privește, sub nicio formă, instanța de apel, fie și numai pentru faptul că hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac (art. 40 alin. 4). În ce privește excepția reglementată de art. 617 alin. 2 Cod proc. civ. (Hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva, dacă ambele părți solicită instanței aceasta), se pot ivi situații în care să-și găsească aplicabilitatea înaintea instanței de apel (bunăoară, atunci când prima instanță a respins cererea de divorț, iar instanța de apel schimbă hotărârea în tot, pronunțând desfacerea căsătoriei părților).
În conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod proc. civ., aplicabile potrivit prevederilor art. 298 Cod proc. civ., considerentele deciziei trebuie să conțină:
– motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței;
– argumentele, în fapt și în drept, pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Nemotivarea hotărârii instanței de apel constituie unul dintre motivele de admitere a căii extraordinare de atac (art. 304 pct. 7 Cod proc. civ.).
Obligația motivării hotărârii a fost în mod repetat afirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea dispoziției conținute de art. 6 alin. 1 din Convenție. Două sunt coordonatele ce relevă necesitatea argumentării soluției instanței: 1) posibilitatea cunoașterii de către părți a motivelor care au stat la baza adoptării unei anume rezolvări a cauzei și, pe această bază, aprecierea necesității exercitării căilor de atac; 2) posibilitatea instanței de control judiciar de a aprecia temeinicia și/sau legalitatea hotărârii atacate.
CONCLUZII
Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin intermediul cărora părțile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice.
Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege. Mențiunea greșită făcută de instanță în hotărâre nici nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac.
Calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești reprezintă un remediu posibil și necesar față de erorile judiciare care se pot săvârși, așa încât dezînvestirea instanței care a pronunțat hotărârea nu semnifică și încheierea procesului. Dintr-o asemenea perspectivă, prin exercitarea căii de atac, partea nu urmărește atât anularea hotărârii, cât, mai ales, obținerea unei noi hotărâri, cu desăvârșită eficacitate și efectivitate. Având un asemenea scop și repunând în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii adoptate, căile de atac trebuie să se afle sub semnul rigorii.
Pentru participanții principali sau subiecții procesului, existența căilor de atac oferă posibilitatea de a se înlătura greșelile cuprinse într-o hotărâre, greșeli datorate fie părților, care nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat în bune condiții, fie judecătorilor ce nu și-au exercitat rolul activ, nu au stabilit corect situația de fapt ori nu au apreciat corespunzător probele administrate sau au aplicat sau interpretat în mod eronat legea.
Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanșează și le dezvoltă, căile de atac pot readuce în discuție lucrul judecat în întregul lui, în fapt și în drept, prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanșa doar analiza parțială a hotărârii înzestrate cu această calitate încă de la pronunțarea ei.
În funcție de provocarea sau nu a unei noi judecăți în fond, căile de atac se împart în devolutive și nedevolutive.
Căile de atac devolutive sunt cele care, în limitele a ceea ce s-a cerut în primă instanță și a ceea ce s-a atacat, provoacă o nouă judecată în fond, fără restricții în ceea ce privește administrarea probelor.
Cale de atac devolutivă este apelul. Efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Uneori, apelul nu are caracter devolutiv, deoarece prin cererea de apel nu se pretinde să aibă loc o judecare sau o rejudecare, ci se solicită desființarea primei hotărâri și respingerea cererii ca urmare a invocării unei excepții peremtorii sau declinarea competenței în favoarea altei instanțe.
Prin căile de atac nedevolutive se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi, și fără a se determina o nouă judecată în fond a pricinii. Sunt căi de atac nedevolutive: recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.
Art. 293 alin. 1 C.proc.civ., îi îngăduie intimatului să adere la apelul făcut de partea potrivnică, act procesual ce poate fi făcut și după împlinirea termenului de apel, în condițiile existenței unui apel principal, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea poate fi făcută până la prima zi de înfățișare, în fața instanței de apel, dar retragerea apelului principal sau respingerea acestuia ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, lasă apelul incident fără efecte. Indiferent de reglementarea sa ca fiind subsumată apelului principal, majoritatea autorilor au apreciat că apelul incident este o instituție foarte utilă întrucât urmărește împiedicarea introducerii apelurilor în scop de șicană, prin posibilitatea oferită intimatului de a solicita și el, după împlinirea termenului de apel, reformarea hotărârii atacate.
Posibilitatea formulării apelului reprezintă confirmarea vizibilă a acțiunii principiului dublului grad de jurisdicție. În contextul unei astfel de realități, apelul are un caracter de generalitate, fiindu-i recunoscută poziția de cale ordinară de atac ce poate fi îndreptată, ca principiu, împotriva oricărei hotărâri pronunțate în primă instanță. Excepțiile de la regulă nu pot rezulta din formulări implicite. S-a spus că apel există întotdeauna, dacă exercițiul acestui drept nu este suprimat printr-o normă expresă.
Potrivit regulii instituite de legiuitor, sunt susceptibile de apel hotărârile date în primă instanță, oricare ar fi natura litigiului: cereri având ca obiect drepturi reale sau personale, patrimoniale sau nepatrimoniale, cereri principale, accesorii sau incidentale, cereri în realizare, în constatare sau în constituire etc.
Termenul general de apel are o durată de 15 zile, socotită de la comunicarea hotărârii primei instanțe, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 284 alin. 1 Cod proc. civ., fiind stabilit ca un termen comun de la care se poate deroga numai printr-o dispoziție expresă, astfel cum însuși legiuitorul menționează în text – dacă legea nu dispune altfel.
Termenul de apel este legal și imperativ, neputând face obiectul tranzacției părților.
Părțile numeroase, incidentele ce se pot ivi în judecarea pricinii, formularea cererilor accesorii și incidentale, atragerea terților în proces, depunerea unei multitudini de înscrisuri, înseamnă tot atâtea elemente ce dezvoltă litigiul – ca volum și complexitate – putând constitui obstacole pentru judecătorul chemat să-l tranșeze în integralitatea lui. Uneori, procedura poate deveni un instrument în mâinile justițiabililor abili. Ei complică litigiul, prin cereri multiple, pentru a întârzia pronunțarea hotărârii. Garanțiile procedurale pot fi deturnate de la scopul pentru care au fost consacrate într-o derulare normală a procesului. De aceea, pretențiile părților, mijloacele de apărare și dovezile trebuie să lie ordonate, iar problemele de fapt și de drept puse în mod clar. Astfel, judecătorul, într-un proces lizibil, va avea posibilitatea de a răspunde într-un termen rezonabil tuturor capetelor de cerere, fără a se pierde în labirintul procedurii. Dintr-o asemenea perspectivă, conținutul cererii de apel își dezvăluie pe deplin importanța.
Dispozițiile art. 287 Cod proc. civ. enumeră condiții de formă (alin. 1), enunță sancțiunile nerespectării lor – nulitatea sau decăderea – , cu arătarea grupată a condițiilor ce pot cădea sub incidența acestora (alin. 2), precizând, de asemenea, care dintre vicii pot fi acoperite și în ce termen pot fi împlinite exigențele legii (alin. 2).
Măsurile ce trebuie luate pentru înregistrarea cererii de apel, cronologia acestora și persoanele care le dispun sunt reglementate de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Transferul litigiului de la judecătorul primei instanțe la magistrații apelului – ca efect al formulării cererii de apel -, posibilitate rezultând din consacrarea dublului grad de jurisdicție și, în ceea ce privește întinderea consecințelor acestei mutări, din efectul devolutiv al apelului, „consumă” dezînvestirea judecătorului primei instanțe. Concomitent, acest transfer marchează momentul învestirii instanței de apel.
Fiind o cale ordinată de atac, apelul suspendă executarea hotărârii atacate. Această regulă tradițională înseamnă, prin extensie, că manifestarea efectului suspensiv de executare este determinată de introducerea cererii de apel și de existența termenului de apel, efectul extensiv producându-se pe perioada derulării acestuia.
Repunerea cauzei în discuție, ulterior rezolvării litigiului printr-o primă hotărâre judecătorească – cu efecte asupra posibilității de manifestare a puterii lucrului judecat- constituie expresia unuia dintre caracterele definitorii ale apelului în calitatea sa de cale de reformare, și anume a caracterului devolutiv al acestei căi de atac. Redeschiderea filonului de cercetare a pricinii definește, în plus, puterea judecătorilor celei de-a doua instanțe chemate să hotărască în cauză. Efectul devolutiv le conferă magistraților celui de-al doilea grad de jurisdicție abilitarea de a examina litigiul, deja soluționat în primă instanță, în toate elementele lui de fapt și de drept.
Noua examinare a cauzei în cel de-al doilea grad de jurisdicție, însemnând reaprecierea materiei litigiului asupra căruia un prim magistrat s-a pronunțat, se desfășoară, în mod firesc (și ca regulă) în aria spusă celei dintâi dezbateri. Așa fiind, magistrații apelului vor analiza probele administrate în prima etapă procesuală, concretizându-și abilitarea de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, chiar încuviințând refacerea sau completarea acestora.
Noua cercetarea a pricinii, într-un al doilea ciclu procesual, se va desfășura, cum este de așteptat, cu respectarea normelor privind procedura judecării apelului. Totuși, există anumite particularități ale „rejudecării”, determinate de faptul că în cauză a fost pronunțată o hotărâre irevocabilă, de către instanța de recurs, obligatorie pentru instanța de apel prin care s-a dispus reluarea judecății în calea ordinară de atac, fie de la un anume moment (determinat de un anume act procedural), fie în totalitate. Întrucât dosarul revine la instanța la care a fost deja înregistrat, trecerea acestuia prin procedura anterioară judecății primește (sub anumite aspecte) noi valențe.
Soluțiile instanței de apel pot fi păstrarea ori schimbarea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate, desființarea sau anularea hotărârii primei instanțe.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii.
Ciobanu V.M., Boroi G., Briciu T.C., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă. Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Ciobanu V.M., Boroi G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediția a IV a, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Ciucă A., Apelul, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Condoiu M., Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Costin M.N., Leș I., Minea M.Șt., Costin C.M., Spinei S., Dicționar de procedură civilă, ed. a II-a, Editura Hamangiu, București, 2007;
Daghie V., Căile de atac de reformare în procesul civil, Editura Național, 1997;
Dănilă Cătuna L., Drept procesual civil. Partea generală. Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, ediția a II-a, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, vol I, Editura Wolters Kluwer, București, 2010;
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;
Fodor M., Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Leș. I., Tratat de drept procesual civil, ediția 5, Editura C.H.Beck, București, 2010;
Lozneanu V., Pîrvu L., Drept procesual civil. Curs universitar, Editura Cermaprint, București, 2010;
Măgureanu F., Drept procesual civil, ediția a XII-a, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Măgureanu F., Drept procesual civil. Curs pentru masterat. Dreptul afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2004;
Nicolae A., Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Pârvu L.N., Apelul în procesul civil, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Pârvu L.N., Părțile în procesul civil, Editura All Beck, București, 2008;
Pivniceru M.M., Susanu C., Tătărușanu D., Citarea și comunicarea actelor de procedură, Editura Hamangiu, București, 2006;
Roșu C., Danilă L., Drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Roșu C., Drept procesual civil. Partea specială, Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2010;
Tabacu A., Drept procesual civil, ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2008;
Tabacu A., Drept procesual civil, ediția a VII-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Tăbârcă M., Drept procesual civil, ediția a II-a, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Tăbârcă M., Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2005;
Zaharia A., Apelul civil, cale ordinară de atac, Editura Logos, Galați, 2001.
Coduri și legi comentate. Culegeri de jurisprudență.
Boroi G., Spineanu Matei O., Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Constanda A., Sancțiunile în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007;
Frențiu G.C., Băldean D.L., Codul de procedură civilă adnotat și comentat, București, 2008;
Negrilă C., Apelul în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007;
Tăbârcă M., Buta Gh., Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul juridic, București, 2007;
Tăbârcă M., Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Rosetti, București, 2003;
Tăbârcă M., Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Vasile A., Excepțiile de procedură în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2010.
Articole. Periodice. Note de practică judiciară.
Bălan I., Îndreptarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și în unele proceduri speciale, în Dreptul nr. 2/2008;
Costin M.N., Costin C.M., Impactul prorogării legale de competență asupra determinării căii de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de fond, în Pandectele române nr. 4/2007;
Deleanu I., Aderarea la apel în procesul civil, în Dreptul nr. 2/2001;
Frențiu G. C., Calea de atac împotriva hotărârii instanței privind obligația de plată a taxei judiciare de timbru, în Dreptul nr. 12/2009;
Frențiu G.C., Legalitatea căilor de atac și dreptul efectiv de acces la o instanță, în Dreptul nr. 11/2008;
Leș I., Dreptul de opțiune în exercitarea dreptului de completare a hotărârii judecătorești și de promovare a apelului sau recursului, în Dreptul nr. 9/2008;
Perju P., Probleme de drept civil și drept procesual civil din practica secției civile a Curții Supreme de Justiție, în R.D. nr.4/2001, pag.186
Roșu C., Fanu Moca A., Repunerea în termenul de apel, în Dreptul nr. 3/2009.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Notiunea, Importanta Si Clasificare Cailor de Atac (ID: 128691)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.