Notiunea, Clasificarea Si Incheierea Contractelor

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Definiția contractului

I.1 Definiția contractului conform Codului Civil roman de la 1864

I.2 Definiția din noul Cod Civil

I.3 Definiția contractului în legislația altor țări

Capitolul II: Clasificarea contractelor

II.1 Probleme generale privind clasificarea contractelor

II.2. După modul de formare

II.2.1 Contracte consensuale

II.2.2 Contracte solemne

II.2.3 Contracte reale

2.2.4 Importanța clasificări

II.3 După conținut

II.3.1 Contracte unilaterale

II.3.2 Contracte bilaterale

II.3.3 Importanta clasificării

II.3.3 După scopul urmărit

II.3.3 Contracte cu titlu gratuit

II.3.3.1 Probleme fundamentale…………………………………………………………………………….

II.3.3.2 Liberalități

II.3.3.3 Acte dezinteresate

II.3.3 Contracte cu titlu oneros

II.3.3.1 Probleme fundamentale

II.3.3.2 Contracte comutative

II.3.3.3 Contracte aleatori

II.3.4 Importanța clasificări

II .4 După efecte

II.4.1Contracte constitutive sau translative de drepturi reale

II.4.2 Contracte generatoare de drepturi de creanța

II.4.3 Importanța clasificări

II.5 După modul de executare

II.5.1Contracte cu executare instantanee

II.5.2 Contracte cu executare succesivă

II.5.3 Importanța clasificări

II.6 După corelația dintre ele

II.6.1 Contracte principale

II.6.2 Contracte accesorii

II.6.3 Importanța clasificări

II.7. După modul de exprimare a voinței părților

II.7.1 Contracte negociate

II.7.2 Contracte cadru

II.7.3 Contracte de adeziune

II.7.4 Contracte obligatorii

II.7.5 Importanța clasificări

II.8 După cum sunt sau nu nominalizate în legislație

II.8.1 Contracte numite

II.8.2 Contracte nenumite

II.8.3 Importanța clasificări

II.9 După gradul de complexitate

II.9.1 Contracte simple

II.9.2 Contracte complexe

II.9.3 Grupuri de contracte

II.9.4 Importanța clasificări

Capitolul III: Încheierea contractelor

III.1 Probleme fundamentale

III.2 Procedura anterioară încheieri contractului

III.3 Oferta de a contracta

III.3.1 Noțiune

III.3.2 Condițiile ofertei și natura juridică a acesteia

III.3.3 Forța obligatorie a ofertei

III.3.4 Retractarea și revocarea ofertei

III.3.5 Comunicarea ofertei și caducitatea acesteia

III.3.6 Natura juridică a ofertei

III.4 Acceptarea ofertei

III.4.1 Noțiunea, reglementarea și natura juridică a acceptării

III.4.2 Condițiile și felurile acceptării ofertei

III.4.3 Retractarea acceptării ofertei și comunicarea acceptării ofertei

III.5 Momentul încheierii contractului

III.6 Locul încheieri contractului

III.7 Probleme speciale privind stabilirea conținutului contractului în raport de ofertă și acceptare

Capitolul IV: Concluzii

Bibliografie

Introducere

Dreptul civil, ca și ramură de drept, cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile de drept privat, fiind o ramură de sine-stătătoare, autonomă în cadrul sistemului nostru legislativ.

Caracterul autonom al dreptului civil este dat de însăși relațiile sociale ce constituie obiectul acestei ramuri de drept privat, generate de drepturile și obligațiile asumate de participanți la raporturile de drept privat reglementate prin norme specifice fiecărui tip de relații sociale.

Raporturile juridice sunt acele relații sociale reglementate de normele dreptului civil, născute între două sau mai multe persoane indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice, ce au ca și scop îndeplinirea unui obiectiv comun prin asumarea de drepturi și obligații de drept privat.

Principala formă pe care o îmbracă relațiile sociale reglementate de normele dreptului privat o constituie contractul.

Având ca și sursă de inspirație Codul Civil francez de la 1804, legiuitorul roman a definit contractul ca și un acord de voință, ce este încheiat cu scopul de a produce efecte juridice.

În conformitate cu prevederile Noului Cod Civil cuprinse în articolul 1166 contractul este definit ca și, acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic".

Contractul este un act juridic rezultat în urma acordului a două sau mai multe persoane cu cea mai mare reprezentativitate determinată de însăși aplicarea în practică a acestuia având ca și finalitate îndeplinirea scopurilor urmărite de părțile contractante.

Din definițiile date de legiuitorul Codului civil de la 1864 ce a avut ca și sursă de inspirație Codul civil francez de la 1804 dar și de Codul civil actual rezultă că contractul ca și formă principală a manifestării de voință a participanților la raporturile juridice private are următoarele caracteristici:

prezența unei manifestări de voință, care poate să provină de la una sau de la mai multe persoane fizice ori juridice;

manifestarea de voință este exprimată cu intenția de a produce efecte juridice civile

efectele juridice urmărite pot consta în a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil

Realizând o sinteză a definițiilor prezente în legislația romană de la 1864 având ca și sursă de inspirație codul civil francez de sorginte napoleoniană cât și definiția prezentă în legislația actuală contractul poate fi definit ca fiind o înțelegere între două sau mai multe persoane, încheiată în condițiile legii, ce produce efecte (mijloace) juridice în vederea realizării intereselor (scopurilor) părților.

Acordul de voință reprezintă elementul esențial al contractului prin care se înțelege întâlnirea a două sau mai multe voințe individuale în vederea producerii de efecte juridice.

În conformitate cu prevederile articolul 1169 Cod civil „părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri” astfel fiind consacrat principiul libertății contractuale în ceea ce privește conținutul și încheierea contractului.

În cadrul ideologiilor moderne de construcție a teoriei contractului se regăsește principiul libertății contractuale indiferent de teoria de care este guvernat acesta (pozitivismul juridic, solidarismul juridic sau autonomia de voință).

Când vine vorba de sensul libertății contractuale în primul rând se are în vedere dreptul persoanelor de a-și alege parteneri cu care urmează să încheie contractul și să negocieze conținutul acestuia, în această maniera stabilindu-se în mod liber drepturile și obligațiile ce vor rezulta din conținutul său.

În al doilea rând se poate vorbi de faptul că părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri iar prin articolul 12 aliniat 1 al Codului civil se arată că „Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”.

Limitarea cea mai importantă adusă principiului libertății contractuale este prevăzută în articolul 11 Cod civil care arată faptul că „se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri”.

Clasificarea contractelor prezintă o importanță majoră atât practică cât și teoretică fiind necesară pentru identificarea caracteristicilor fiecărui tip de contract prevăzut de Codul Civil de la 1864 cât și de cel actual.

Având în vedere necesitatea clasificări contractelor pentru identificarea particularităților fiecărui tip de contract prezent în legislația națională trecută sau actuală doctrina clasifică contractele în funcție de următoarele criterii: conținutul și corelația lor, modul de formare și de executare, scopul urmărit etc.

De asemenea o importanță majoră o are încheierea contractului atât practic cât și teoretic raportată la mai multe criterii cum ar fi: locul, momentul iar în funcție de acestea se stabilesc reglementările legale aplicabile fiecărui tip de contract menționat în legislația națională.

În concluzie contractul reprezintă principala formă pe care o îmbracă relațiile sociale de drept privat rezultat în urma exprimări voinței a două sau mai multe persoane indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice ce au ca și scop îndeplinirea unui obiectiv comun.

Capitolul I

Definiția contractului

I.1 Definiția contractului conform Codului Civil roman de la 1864

Reprezentând principala formă pe care o îmbracă manifestarea de voință a participanților la raporturile de drept privat prin care sunt asumate drepturi și obligații ce au ca și obiectiv îndeplinirea scopurilor comune Codul civil de la 1864 având ca și sursa Codul civil de la 1804 de inspirație napoleoniană definește, în general, contractul ca fiind un acord de voință (voințe) realizat cu scopul de a produce (raporturi) efecte juridice.

Însă aceiași doctrină ce are ca și model de inspirație doctrina germană adeptă a teoriei actului juridic civil definește în mod similar și actul juridic ca fiind o manifestare de voință ce are ca și scop producerea de efecte juridice adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Terminologia cuvântului.

Din acest punct de vedere cuvântul contract trebuie analizat din două puncte de vedere și anume din punct de vedere etimologic și din punct de vedere juridic.

Etimologic, termenul „contract” provine din latinescul contrahere (a trage împreună) iar din punct de vedere juridic, contractul reprezintă, conform prevederilor Codului civil, acordul de voință dintre două sau mai multe persoane prin care se nasc, se modifică sau se sting drepturi și obligații.

Deși atât în cuprinsul vechiului Cod civil de la 1864 cât și în Codul civil actual termenul de contract este considerat sinonim cu cel de convenție ceea ce determină că obligațiile asumate să fie considerate contractuale sau convenționale.

Legislația națională de la 1864 a încercat să facă o distincție între cei doi termini convenția fiind considerată genul iar contractul la rândul său fiind considerat specia.

I.2 Definiția din noul Cod Civil

O îmbunătățire adusă definiției date contractului de Codul civil de la 1864 este reprezentată de faptul că legiuitorul Noului Cod Civil a renunțat la noțiunea de contract ca și acord de voință, iar adoptarea noțiuni de acord de voințe ca fiind cea mai apropiată de realitate s-a datorat faptului că pentru încheierea validă a contractului se necesită mai mult decât o singură voință ci de voințe individuale venite din partea celor care vor să încheie acest acord.

În acest sens prevederile Noului Cod Civil cuprinse în interiorul articolului 1166 definesc contractul ca fiind, acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Cu toate acestea legiuitorul Noului Cod civil nu a reușit să scoată în evidență elementele esențiale ale contractului păstrând în esență aceiași definiție prezentă și în Codul de la 1864. Astfel definiția dată de legiuitorul Noului Cod ce s-a dorit a fi o evoluție în plan legislativ cuprinde două mari neajunsuri și anume:

faptul că nu orice manifestare de voință individuală va fi în mod obligatoriu și act juridic civil, ci numai acelea care îndeplinesc condițiile de validitate impuse de lege.

cât și faptul că un contract produce efecte numai pentru îndeplinirea scopului urmărit de părțile care și-au dat acordul pentru încheierea acestuia.

Având în vedere aceste două mari neajunsuri pentru a fi considerată o adevărată inovație în plan legislativ definiția dată de legiuitorul Noului Cod civil contractului ar trebui să țină seama de elementele esențiale ale acestuia cum ar fi:

este actul juridic cel mai reprezentativ, caracteristică determinată de însăși aplicativitatea practică a acestuia dar și cel mai folosit mijloc folosit pentru realizarea de schimburi în plan economic.

contractul este un act juridic rezultat în urma exprimări a doua sau mai multe voințe individuale.

este un act juridic complex ce cuprinde elemente care urmează o anumită ordine cum ar fi: motivația contractării, manifestări precontractuale, voințe individuale concordanțe, momentul încheierii (perfectării) actului, raportul juridic (obligațiile părților) și scopul, finalitatea urmărită.

contractul este încheiat pentru realizarea scopului urmărit urmărit de părți iar în acest sens efectele contractului sunt însăși mijloacele de realizare a obiectivului părților care și-au dat acordul de voință pentru încheierea validă a acestuia.

Ca și o consecință a faptului că definiția dată de legiuitorul Noului Cod Civil contractului aceea de, acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic” ce s-a dorit a fi o inovație în domeniul dreptului civil actual aceasta păstrează aceleași caracteristici ca și definiția dată de vechea reglementare legală cuprinse în articolul 942 al Codului Civil de la 1864 ceea ce determină ca aceasta să nu corespunde actualei evoluții a societății, fiind imprecisă și în măsură de a crea confuzi.

I.3 Definiția contractului în legislația altor țări

În cadrul sistemului nostru de drept contractul este definit ca fiind, acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic".

Dacă în cadrul sistemului nostru de drept actual contractul a fost definit ca fiind, acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic" în sistemul de drept francez termenul de contract este utilizat pentru a desemna acordul de voințe creator de obligații îmbrăcând anumite forme express reglementate de lege cum ar fi forma verbală, scrisă sau remiterea obiectului contractului.

Comparativ cu definiția dată de sistemul nostru de drept și de cel francez dreptul englez prezintă contractul ca o afacere și rareori ca o convenție care să se bazeze pe încrederea reciprocă dintre părți.

O altă definiție dată contractului este cea prezentă în sistemul american de drept contemporan care îl definește ca fiind un instrument de realizare a schimburilor economice distingându-se două variante ale acestuia și anume:

contractul clasic, care presupune negocieri prealabile, efectele sale fiind instantanee (de exemplu, cumpărarea unui produs de consumație);

contractul relațional, care are o mare importanță economică și socială, încheierea sa fiind precedată de lungi tratative și negocieri vizând un număr considerabil de persoane, fiind renegociabil.

Capitolul II

Clasificarea contractelor

II.1 Probleme generale privind clasificarea contractelor

Ținând seama de principiul libertății contractuale, pot fi încheiate cu respectarea limitelor prevăzute de lege, o gamă variată de contracte.

Datorită faptului că principala formă pe care o îmbracă voința participanților la raporturile civile, indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice, este reprezentată de contract, clasificarea acestuia prezintă o importanță atât în plan teoretic cât și în practică fiind cea mai importantă formă de realizare a schimburilor economice.

Clasificarea contractelor prezintă o importanță majoră pentru identificarea caracteristicilor fiecărui tip de contract prezent în legislația actuală dar și pentru stabilirea prevederilor legale necesare pentru încheierea valabilă a acestora dar și pentru aplicarea sancțiunilor necesare în caz de încălcare a legislației aplicabile fiecărui contract.

Doctrina juridică a clasificat contracte după diverse criterii cum ar fi: raportul dintre obligații, după scopul urmărit de părți, după forma cerută, după modul de exprimare a voinței contractanților, aceasta fiind o clasificare expres prevăzută în normele Codului civil.

O altă clasificare a contractelor este cea rezultată din normele implicite ale Codului civil ce cuprinde următoarele criterii de clasificare cum ar fi: după cum sunt sau nu nominalizate de către legiuitor, după efectele lor, după corelația existentă dintre ele și după durata executării.

Un prim criteriu de clasificare prevăzut în Codul civil este criteriul formei cerute pentru încheierea contractelor acestea împărțindu-se în: contracte consensuale, solemne și reale.

Contractele consensual sunt cele care se încheie „prin simplu acord de voință" al părților, solo consensu.

Ca și contractele consensuale contractele solemne fac parte din categoria contractelor clasificate după criteriul formei cerute pentru încheierea lor validă și sunt cele a căror validitate este „supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege".

Ca și celelalte două categorii de de contracte contractul real face parte din categoria contractelor clasificate după același criteriu al formei fiind acel contract care pentru încheierea lui validă este necesară remiterea bunului considerat obiect al contractului.

Ținând seama de criteriul raportului dintre obligațiile contractele se împart în: contracte sinalagmatice și unilaterale.

Contractele sinalagmatice sunt reglementate în articolul 1171 Cod civil fiind definite ca acele contracte în care "obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente" iar pe cale de consecință părțile contractului sinalagmatic nu pot avea numai calitate de creditor sau debitor ci au atât calitatea debitor cât și de creditor.

Contractele unilaterale ca și cele sinalagmatice fac parte din categoria contractelor clasificate după raportul obligațiilor asumate de părți fiind definite în articolul 1171 Cod Civil ca acele contracte în care deși obligațiile nu sunt reciproce și interdependente chiar dacă executarea lor „presupune obligații în sarcina ambelor părți"

Un alt criteriu de clasificare al contractelor este reprezentat de interesul urmărit de părțile contractante iar din această categorie fac parte contractele oneroase și contractele gratuite.

Contractele oneroase sunt definite de articolul 1172 Cod civil ca fiind acele contracte în care „fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate"

De asemenea contactele oneroase la rândul lor se divid în: contracte comutative și contracte aleatorii.

Contractele comutative sunt acele contracte care fac parte din categoria contractelor oneroase fiind definite de articolul 1173 aliniat 1 Cod civil ca fiind acel contract în care "la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă"

Ca și contractele comutative, contractele aleatori sunt acele contracte ce fac parte din categoria contractelor oneroase definite de articolul 1173 aliniat 2 Cod civil ca fiind acele contracte care „prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert"

Tot din categoria contractelor clasificate după criteriul interesului urmărit de părți este și contractul gratuit ce este definit de articolul 1172 aliniat 2 Cod civil ca fiind acel contract în care, una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj"

De asemenea la rândul lor contractele gratuite se împart la rând lor în contacte dezinteresate și liberalități.

Contractele dezinteresate sunt cele în care se urmărește a se face un serviciu, fără contraprestație (de exemplu, comodatul, împrumutul fără dobândă etc.).

Liberalitățile sunt acte juridice prin care „o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane"

Având ca și criteriu de clasificare efectele pe care le produc contractele se împart în: contracte constitutive sau translative și declarative de drepturi.

Contractele constitutive de drepturi sunt cele care creează raporturi juridice ce au în conținutul lor drepturi și obligații noi.

Ca și contractele constitutive, contractele translative fac parte din categoria contractelor clasificate după efectul pe care îl produc și sunt acele contracte care care strămută un drept dintr-un patrimoniu în altul.

Din aceiași categorie de contracte fac parte și contractele declarative de drepturi care sunt acele contracte care consolidează și definitivează drepturi deja existente.

Un alt criteriu de clasificare al contractelor civile este acela al duratei de executare și anume: contracte cu executare instantanee și contracte cu executare succesivă.

Contractele cu executare imediată (instantanee) își produc efectele „într-un singur moment".

La fel ca și contractele cu executare instantanee din această ultimă categorie de contracte fac parte și contractele cu executare succesivă ce sunt acele contracte ce se execută treptat, în timp (durata executării fiind esențială).

Un alt criteriu de clasificare al contractelor este reprezentat de corelația existenta între acestea din această categorie făcând parte contractele principale și cele accesorii.

Contractele principale sunt cele care au o existență de sine stătătoare și deci, nu depind de alte contracte.

Ca și contractele principale contractele accesorii fac parte din categoria contractelor clasificate după corelația existente între ele fiind definite ca fiind acele contracte care nu au o existență de sine stătătoare și deci depind de existența altor contracte.

Un alt criteriu de clasificare al contratelor este constituit de modul în care este exprimată voința părților care încheie un anumit contract iar din această categorie fac parte contractele negociate, contactele de adeziune, contractele-cadru și contractele obligatorii.

Contractele negociate sunt cele în care părțile, de comun acord, stabilesc conținutul și clauzele acestora.

Ca și contractele negociate contractele de adeziune sunt cele ale căror clauze esențiale „sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare".

Contractele-cadru sunt cele în care „părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta".

Făcând parte din aceiași categorie de contracte contractele obligatorii sunt acele contracte a căror încheiere este impusă de lege.

O altă clasificare a contractelor este cea rezultată din normele implicite ale Codului civil ce cuprinde categorii de contracte clasificate după următoarele criterii:

După cum sunt sau nu nominalizate de către legiuitor, contractele sunt numite și nenumite.

Contractele numite sunt cele prevăzute și reglementate de Codul civil și alte acte normative.

Ca și celălalt tip de contracte, contractile numite, contractele nenumite fac parte din categoria contractelor clasificate după criteriul menționării lor sau nu de către legiuitor și sunt cele pe care legiuitorul nu le nominalizează ca tipuri de contracte distinct.

Ultimul criteriu al contractelor este acela al complexității acestora iar din acest punct de vedere contractele se împart în contracte simple, complexe și grupuri de contracte.

II.2 După modul de formare

Reprezentând unul dintre criteriile de clasificare al contractelor modul de formare împarte contractele în contracte comutative, contracte solemne și contracte reale.

Contractele comutative în conformitate cu prevederile legale cuprinse în articolul 1178 Cod civil sunt definite ca fiind acele contracte care se încheie prin simplul acord de voințe al părților (solo consensu), fără nicio formalitate.

O altă categorie de contracte clasificate după modul de formare sunt contractele solemne care în conformitate cu prevederile Codului civil cuprinse în articolul 1174 aliniat 3 sunt definite ca fiind acele contracte contracte ce sunt valabil încheiat, atunci când validitatea să este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.”

Ultima categorie de contracte clasificate după modul în care se formează sunt contractele reale care de asemenea reprezintă alături de contractele solemne o excepție de la contractele consensuale.

Contractele reale sunt definite de Codul civil prin dispozițiile cuprinse în articolul. 1174 aliniat (4), ca fiind „Contractul este real atunci când, pentru validitatea să, este necesară remiterea bunului.”

II.2.1 Contracte consensuale

Făcând parte din categoria contractelor clasificate după modul de formare contractele consensuale sunt definite de normele Codului civil cuprinse în articolul 1178 ca fiind acel contract care se încheie prin simplul acord de voințe al părților (solo consensu), fără nicio formalitate.

Dacă în reglementarea cuprinsă în vechiul Cod civil principiul comensualismului era fundamentul încheierii contractului, în noua reglementare deși a rămas un element fundamental al contractului (o continuare a principiului autonomiei de voință) sunt cunoscute și excepții de la acesta.

Existența principiului comensualismului este cuprinsă în dispozițiile articolului 1178 Cod civil ce este preluată de articolul 1240 al aceluiași cod.

Articolul 1240 în aliniatul 1 prevede că: „Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris”, iar în conformitate cu aliniatul (2) al aceluiași se arată faptul că „Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare”.

Același principiu al comensualismului este prezent și în materia vânzărilor unde prin articolul 1674 Cod civil care arată faptul că transmiterea proprietății are loc, cu excepțiile prevăzute de lege sau generate de voința părților, „de drept”, „din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.”

Excepții de la principiul comensualismului

Având în vedere necesitatea unei evoluții a sistemului legislativ național legea prevede numeroase excepții de la acest principiu fundamental și necesar în vederea încheierii contractelor, a cărui necesitate este dată de nevoia protecției părților, a terților iar în unele situații chiar a interesului public.

În ceea ce privește părțile care doresc să încheie un anumit contract forma deși este impusă de lege are rolul de a le atrage atenția asupra hotărârii pe care au luat-o cu privire la acesta și totodată le dă șansa să se răzgândească în privința încheierii sale.

Aceiași formă impusă de lege pentru încheierea validă a contractului pe care părțile urmează să-l semneze are rolul de a stabili cu o mai mare precizie și importanță drepturile și obligațiile asumate de părți prin semnarea contractului, în cazul apariției de conflicte judiciare intre părțile contractante.

Această excepție de la principiul consensualismului impusă de lege are obligația de a proteja terții care vor să contracteze cu una dintre părțile contractului deja existent oferind în același timp posibilitatea unor autorități publice de a cunoaște situația juridică a anumitor bunuri cum ar fi imobile de interes public pentru apărarea acestora în caz de necesitate.

II.2.2 Contracte solemne

Din aceiași categorie a contractelor ce se clasifică după modul de formare și reprezentând o excepție a contractelor consensuale, contractele solemne sunt reglementate de Codul civil și reprezentă acea categorie de contracte ce sunt valabil încheiat, atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.”

Contractul solemn este acel contract pentru a cărui încheiere simplul acord de voința al părților nu este suficient aceasta trebuind să îndeplinească formalitățile impuse de lege pentru a produce efecte juridice.

Încălcarea prevederilor legale cu privire la încheierea validă a contractelor solemne are ca și consecință nulitatea absolută a acestora. Astfel în conformitate cu prevederile articolului 1174 aliniat 3 Cod civil „Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege.”

Reprezintă excepții ale contractului solemn contractele ce transferă drepturi reale prin înscrierea acestora în cartea funciară (articolul 1244 și articolul 885 aliniat (2), articolul. 886 și articolul. 888 Cod civil), donația, ipotecă, contractul de vânzare a imobilelor care în conformitate cu prevederile cuprinse în articolul 1676 Cod civil este supus regulilor de carte funciară cu privire la transferul drepturilor reale asupra obiectului contratului.

Contractele solemne pentru a fi valabil încheiate trebuie să fie încheiate în formă autentică însă și de la această regulă există excepții cum ar fi donații de bunuri mobile când este necesară remiterea bunului de la donatar la donator pentru respectarea solemnității contractului cât și donațiile indirecte și cele deghizate.

II.2.3 Contracte reale

Ultima categorie de contracte clasificate după modul de formare este reprezentată de contractele reale care în conformitate cu prevederile Codului civil sunt definite ca fiind contractele pentru a căror validitatea, este necesară remiterea bunul lui care este obiectul prestației uneia din părți.

Din categoria contractelor reale fac parte: împrumutul de consumație, contractul de transport, donația prin intermediul darului manual, comodatul (împrumutul de folosință), depozitul și contractul de gaj.

Contractul real pentru a fi valabil încheiat este nevoie să se îndeplinească condiția remiteri bunului ce face obiectul acestuia iar în caz contrar nu se poate vorbi decât despre o simplă promisiune de vânzare.

Chiar dacă reprezintă o simplă promisiune de vânzare aceasta poate produce efecte în cazul în care beneficiarul său se adresează instanței pentru pronunțarea unei hotărâri care va ține locul contractului propriu-zis în cazul în care vânzătorul nu mai remite bunul considerat obiect al promisiuni de vânzare.

Înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil în literatura de specialitate se menționa faptul că contractele reale nu ar constitui o categorie distinctă de contracte civile iar datorită faptului că remiterea bunului ar fi considerată o solemnitate necesară pentru încheierea contractului, contractele reale, ar face parte în realitate din categoria contractelor solemne iar pe cale de consecință acestea s-ar divide în contracte autentice și contracte reale.

În acest caz solemnitatea contractelor reale ar consta pe de o parte în forma pe care o îmbrăcă acesta iar pe de altă parte constă în remiterea materială a bunului ce constituie obiectul contractului.

II.2.4 Importanța clasificării

Importanța clasificării contractelor după modul de formare este determinantă mai ales în ceea ce privește condițiile de validitate a celor trei categorii de contracte rezultate în urma acestui criteriu de clasificare.

Astfel în conformitate cu prevederile articolului 1179 aliniat 1 Cod civil contractele consensuale trebuie să îndeplinească următoarele condiții generale de validitate: capacitate, consimțământ, cauza și obiectul.

În ceea ce privește contractele solemne, ca și în cazul contractelor consensuale și în conformitate cu prevederile legale cuprinse în același articol 1179 aliniat 1 acestea trebuie să îndeplinească aceleași condiții generale de validitate în ceea ce privește cauza, capacitatea, obiectul și consimțământul.

Spre deosebire de contractele consensuale care trebuie să îndeplinească numai condițiile generale de validitate, contractele solemne trebuie să îndeplinească și alte condiții specifice acestora pentru încheierea lor validă cum ar fi cele cuprinse în articolul 1179 aliniat 2 ce fac referire la forma pe care acestea trebuie să le îmbrace.

În ceea ce privește contractele reale ca și în cazul contractelor consensuale și a celor solemne acestea trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate cuprinse în articolul 1179 aliniat 1.

Pentru a fi valabil încheiate acestea trebuie să îndeplinească pe lângă condițiile generale de validitate și condițiile cerute de articolul 1174 aliniat 4 Cod civil ce fac referire la remiterea bunului ce reprezintă obiectul prestației contractuale.

II.3 După conținut

Un alt criteriu de clasificare al contractelor este reprezentat de conținutul acestora iar din acest punct de vedere contractele se clasifică în contracte unilaterale și bilaterale (sinalagmatice).

Contractele unilaterale sunt definite de dispozițiile Codului civil prin articolul 1171 ca fiind acele contracte care dau naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre părți și sunt caracterizate de lipsa interdependenței și reciprocității.

O altă categorie de contracte clasificate după criteriul conținutului este reprezentată de contractele bilaterale sau sinalagmatice ce sunt definite prin același articol 1171 Cod civil ca fiind acele contracte în care obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.”

II.3.1 Contracte unilaterale

Făcând parte din categoria contractelor clasificate după conținut contractele unilaterale sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte ce dau naștere la obligații numai în sarcina uneia dintre părți și sunt caracterizate de lipsa interdependenței și reciprocității.

Această categorie de contracte se caracterizează prin faptul că numai una dintre părțile participante la contract se obligă față de cealaltă parte sau părți participante să îndeplinească o anumită prestație fără ca partea în favoarea căreia urmează să se execute obligația contractuală să se fi obligat în vreau fel la îndeplinirea unei contraprestații în favoarea acesteia.

Din categoria contractelor unilaterale fac parte: donația, comodatul, mandatul, fideiusiunea.

Ca și o concluzie contractele unilaterale sunt acele contract ce nu sunt bilaterale și care sunt caracterizate prin lipsa de interdependentă și reciprocitate a obligațiilor contractuale.

II.3.2 Contracte bilaterale (sinalagmatice)

Făcând parte din aceiași categorie de contracte clasificate după criteriul conținutului contractele bilaterale au fost definite de Codul civil prin articolul 1171 ca fiind acele contracte în care obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente.

Caracteristica principală a acestui tip de contract este determinată de însăși interdependența și reciprocitatea obligațiilor asumate de părțile contractante ce au pe durata exercitării contractului o dublă calitate: atât cea de creditor cât și cea de debitor.

Principalul exemplu al contactelor sinalagmatice este reprezentat de contractul de vânzare în care cumpărătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate asupra bunului ce constituie obiectul contractului iar la rândul său cumpărător se obligă să plătească prețul stabilit pentru acesta.

Un alt exemplu de contract sinalagmatic este reprezentat de contractul de închiriere în care proprietarul bunului se obligă să-i permită chiriașului să folosească temporar și fără să fie tulburat posesia acestuia iar chiriașul se obligă să-l folosească ca un bun proprietar și să plătească chiria stabilită.

O problemă importantă adusă în discuția doctrinei actuale este aceea a contractelor sinalagmatice imperfecte ce nu sunt admise de Codul civil. Această subcategorie a contractelor sinalagmatice este definită ca fiind contractul ce dă naștere de obligații în sarcina uneia dintre părțile contractante pe care aceasta nu și le-a asumat inițial.

O caracteristică a contractelor sinalagmatice imperfecte ca și în cazul contractelor bilaterale este reprezentată de caracterul reciproc al obligațiilor asumate de părți însă pentru a fi considerat un contract sinalagmatic acestea trebuie să fie de asemenea în mod obligatoriu și interdependente.

Ținând seama de interpretarea dată articolului 1171 Cod civil și de faptul că o caracteristică a acestei categorii de contracte este determinată de reciprocitatea și nu de interdependența obligațiilor asumate de părți, acestor contracte li se aplică regimul contractelor unilaterale.

Luând în considerare caracteristicile acestor contracte sinalagmatice imperfecte deși regimul aplicat este acela al contractelor unilaterale în ceea ce privește executarea, efectele și proba acestor contracte, caracterul sinalagmatic al acestora poate fi determinat de însăși părțile ce au încheiat actul juridic prin asumarea de obligații reciproce și interdependente și astfel fiind permisă intrarea în sfera contratelor sinalagmatice fapt ce este determinat de libertatea contractuală a părților.

Un exemplu al contractelor imperfecte este acela al contractului de depozit. În cazul contractului de depozit dacă depozitarul a făcut cheltuieli pentru conservarea bunului aflat în depozit, deponentul este obligat să restituie deponentului suma folosită cu scopul de a conserva acel bun.

În această situație deși nu au fost asumate alte obligații decât cele rezultate din contract se poate constata că s-au născut noi obligații în sarcina ambelor părți ale contractului și anume conservarea bunului de către depozitar și plata cheltuielilor făcute în acest scop de către deponent.

II.3.3 Importanța clasificări

Clasificarea contractelor după modul de formare prezintă importanță din două puncte de vedere atât din punct de vedere probator cât și din perspectiva aplicării regulilor cu privire la efectele pe care acestea le produc.

Din punct de vedere probator un înscris sub semnătură privată este reglementat diferit față de orice alt act juridic dacă acesta va constitui proba actului semnat. Din acest punct de vedere în cazul contractului sinalagmatic în momentul încheierii sale trebuie respectată regulă dublului sau multiplului exemplar ținându-se seama de numărul persoanelor participante în momentul încheieri acestuia.

Spre deosebire de contractele sinalagmatice când este necesar respectarea reguli dublului sau multiplului exemplar ținând cont de numărul persoanelor participante în momentul încheierii sale în cazul contractelor unilaterale pentru a constitui probă în instanță acesta poate fi redactat într-un singur exemplar care va fi ținut de creditor.

Însă în cazul în care debitorul se oblige să remită un anumit bun de gen sau o sumă de bani acesta trebuie să conțină formula bun și aprobat scrisă de acesta cu mâna.

În ceea ce privește regulile aplicabile cu privire la efectele pe care acestea le produc contractele sinalagmatice se deosebesc de cele unilaterale prin o serie de efecte specifice cum ar fi:

executarea contractului poate fi suspendată de oricare dintre părți din momentul în care constată că cealaltă parte contractantă nu-și îndeplinește obligațiile asumate odată cu semnarea acestuia.

rezoluțiunea contractului poate fi cerută în instanță de oricare dintre părți dacă aceasta constată că întreruperea executării contractului de către cealaltă parte se face în mod voit.

ținând cont de riscurile de neexecutare a contractului determinate de un caz fortuit sau forță majoră spre deosebire de contractele unilaterale când obligația de restituire nu este de natură contractuală în cazul contractelor sinalagmatice intervine această obligație de restituire care de acesta dată este de natură contractuală.

II.3.3 După scopul urmărit

Având ca și criteriu de clasificare scopul urmărit de părți contractele se clasifica în: contracte cu titlu gratuit și contracte cu titlu oneros.

Din categoria contractelor clasificate după criteriul interesului urmărit de părți este și contractul gratuit ce este definit de articolul 1172 aliniat 2 Cod civil ca fiind acel contract în care, una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj"

De asemenea la rândul lor contractele gratuite se împart la rând lor în: contacte dezinteresate și liberalități.

Contractele dezinteresate sunt cele în care se urmărește a se face un serviciu, fără contraprestație (de exemplu, comodatul, împrumutul fără dobândă etc.).

Liberalitățile sunt acte juridice prin care „o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane"

Contractele oneroase sunt definite de articolul 1172 Cod civil ca fiind acele contracte în care „fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate"

De asemenea contactele oneroase la rândul lor se divid în: contracte comutative și contracte aleatorii.

Contractele comutative sunt acele contracte care fac parte din categoria contractelor oneroase fiind definite de Cod civil ca fiind acel contract care "la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă"

Ca și contractele comutative, contractele aleatori sunt acele contracte ce fac parte din categoria contractelor oneroase definite de articolul 1173 aliniat 2 Cod civil ca fiind acel contract care „prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert"

II.3.3. Contracte cu titlu gratuit

Făcând parte din categoria contractelor clasificate după scopul urmărit contractele cu titlu gratuit sunt reglementate de articolul 1172 aliniat 2 Cod civil și sunt definite ca fiind acele contracte, prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj”

II.3.3.1 Probleme fundamentale

O primă categorie de contracte clasificate după scopul urmărit de părți este aceea a contractelor cu titlu gratuit definite de Cod civil ca fiind contractele prin care, una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj”

Din această primă categorie de contracte clasificate după scoptul urmărit fac parte următoarele tipuri de contracte cum ar fi: donația, depozitul, mandatul, comodatul, fideiusiunea etc.

O altă caracteristică importantă a contractelor cu titlu gratuit este reprezentată de propria subclasificare în liberalități și acte dezinteresate.

Distincția realizată între cele două subcategorii ale contractului cu titlu gratuit și anume liberalitățile și actele dezinteresate constă în faptul că: liberalitățile sau donațiile sunt întotdeauna contracte solemne însă există și excepții prevăzute de lege cum ar fi darul manual și donația indirectă pe când actele dezinteresate vor fi întotdeauna contracte consensuale cărora li se aplică regulile din materie succesorală în ceea ce privește reducțiunea liberalităților excesive și raportul donațiilor.

II.3.3.2 Liberalități

Prima subcategorie de contracte ce fac parte din categoria contractelor cu titlu gratuit este reprezentată de liberalități ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care una din părți cedează celeilalte părți un drept din patrimonial său fără a obține un beneficiu.

O consecință a cedării unui drept din patrimonial său fără a obține un beneficiu în schimb este reprezentată de sărăcirea patrimoniului cedentului și îmbogățirea patrimoniului celeilalte părți.

Principalul tip de liberalitate este reprezentat de donație însă din aceiași categorie a liberalităților mai fac parte și unele acte unilaterale cum ar fi: legatele; contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate.

II.3.3.3 Acte dezinteresate

A doua subcategorie de contracte ce fac parte din categoria contractelor cu titlu gratuit sunt contractele dezinteresate ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care una dintre părți se obligă să presteze un serviciu în favoarea celeilalte părți fără a obține în schimb vreun avantaj și fără a se face o diminuare a propriului patrimoniu iar cealaltă parte contractantă nu obține niciun beneficiu de pe urma prestației realizate.

Din categoria contractelor unilaterale considerate liberalități fac parte: comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.

II.3.3 Contracte cu titlu oneros

Ținând seama de criteriul scopului urmărit de părțile contractante o altă categorie de contracte este reprezentată de contractele cu titlu oneros ce sunt definite de Codul civil prin articolul 1172 aliniat 1 ca fiind acele contracte prin care, fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, în schimbul obligațiilor asumate”

II.3.3.1 Probleme fundamentale

Ultima categorie de contracte clasificate după scopul urmărit este reprezentată de categoria contractelor cu titlu oneros ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care, fiecare parte urmărește să își procure un avantaj, în schimbul obligațiilor asumate”

La rândul său aceiași categorie de contracte se subclasifică în contracte comutative și contracte aleatorii.

Diferențierea dintre cele două subcategorii de contracte are în vedere leziunea pe care acestea pot să o producă ținând seama de scopul avut de părți în momentul încheierii acestora cât și de natură sa.

Ținând seama de prevederile articolului 1224 Cod civil nu pot fi atacate pentru leziune, contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte anume prevăzute de lege” iar în conformitate cu prevederile articolului 1221 Cod civil în cazul contractelor aleatorii ce sunt excluse de la invocarea leziunii este greu de dovedit provocarea acesteia.

II.3.3.2 Contracte comutative

Prima subcategorie de contracte ce face parte din categoria contractelor cu titlu oneros este reprezentată de categoria contractelor comutative ce sunt definite de Codul civil prin articolul 1173 ca fiind acele contracte în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”

Această categorie de contracte se caracterizează prin faptul că la momentul încheierii acestora obligațiile asumate sunt pentru ambele părți echivalente iar întinderea acestora sunt cunoscute.

Din această categorie de contracte ce au un caracter comutativ fac parte: vânzarea, schimbul, locațiunea, antrepriza etc.

II.3.3.3 Contracte aleatorii

Ultima subcategorie de contracte ce fac parte din categoria contractelor cu titlu oneros este reprezentată de contractele aleatorii ce sunt definite de Codul civil prin articolul 1173 aliniat (2) ca fiind acele contracte care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor și incert”

Caracteristica principală a contractelor aleatorii este reprezentată de faptul atât întinderea prestațiilor parților depinde de un eveniment viitor și incert fapt ce determină ca avantajele pe care părțile le-ar obține să fie necunoscute.

Datorită faptului că întinderea prestațiile parților depinde de un eveniment viitor și incert acesta reprezintă pentru fiecare dintre acestea un risc atât de câștig cât și de pierdere.

Din această ultimă subcategorie de contracte ce face parte din categoria contractelor cu titlu oneros fac parte contractul de asigurări, contractul de rentă viageră, contractul de întreținere viageră etc.

II.3.4 Importanța clasificării

Importanța clasificării contractelor ținând seama de criteriul scopului urmărit are în vedere următoarele criterii:

Primul criteriu care arată importanța clasificării contractelor ținând seama de scopul urmărit de părți în momentul încheieri acestora este reprezentat de necesitatea ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate.

Din această cauză legea civilă nu permite reprezentanților legali ai unor astfel de persoane să facă donații iar persoanelor minore cu capacitate de exercițiu restrânse să facă donații chiar și cu încuviințarea reprezentatului legal și cu acordul autorității tutelare.

Un alt criteriu ce determină importanța clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros și în contracte cu titlu gratuit este reprezentat de criteriul ocrotirii consimțământului celui care face donația cât și să atragă atenția asupra importanței hotărârii de a face donația.

În aceiași măsură importantă clasificări contractelor după scopul urmărit de părțile care încheie contracte este determinată de criteriul încheierii contractelor cu titlu gratuit intuitu personae fapt ce determină că identitatea persoanei căreia i se face donația să constituie cauză de anulare a contractului încheiat.

Moștenitorii rezervatari ai donatarului reprezintă un al criteriu ce determină importanța clasificări datorită faptului că aceștia au dreptul să ceară raportul donațiilor cât și reducțiunea acestora pentru stabilirea rezervei succesorale.

Un alt criteriu ce dă importanță clasificării contractelor după scopul urmărit de părți în momentul încheierii lor este reprezentat de posibilitatea revocării de către creditor prin intermediul acțiunii pauliene a contractelor cu titlu gratuit.

Ultimul criteriu ce determină importanța clasificării contactelor în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit este reprezentat de severitatea cu care sunt reglementate astfel spre deosebire de contractele cu titlu gratuit contractele cu titlu oneros sunt mai sever reglementate de legislația romană.

II.4 După efecte

Ținând seama că contractul reprezintă principala formă pe care o îmbrăcă relațiile de drept privat acesta se mai clasifică și după efectele pe care le produc.

Ținând seama de criteriul efectului pe care acestea produc contractele civile se clasifică în contracte constitutive sau translative de drepturi reale și în contracte generatoare de creanțe.

Prima categorie de contracte clasificate după efectul pe care îl produc este reprezentată de categoria contractelor constitutive sau translative de drepturi reale ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care se constituie sau se transmite un drept real.

A doua categorie de contracte clasificate după efectele pe care le produc este reprezentată de categoria contractelor generatoare de creanțe ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care iau naștere raporturi obligaționale.

II.4.1 Contracte constitutive sau translative de drepturi reale

O primă categorie de contracte clasificate după efectele pe care le produc este reprezentată de categoria contractelor constitutive sau translative de drepturi reale ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care se constituie sau se transmite un drept real.

Principalul efect al contractului constitutiv de drepturi reale este reprezentat de transferul unui drept real însă există și excepții când acest transfer al dreptului nu se realizează. Astfel, prin contractul de vânzare a unui imobil, cu reținerea dreptului de uzufruct viager de către vânzător, se transmite imediat numai nuda proprietate, în timp ce dreptul de uzufruct constituit rămâne în patrimoniul vânzătorului, care s-a convertit din proprietar în uzufructuar.

O altă situație în care nu este realizat transferul unui drept real este reprezentat de cazul constituirii unui drept de servitute pe cale contractuală, acest drept real intră în patrimoniul proprietarului fondului dominant, fără ca, în prealabil, el să fi existat în patrimoniul proprietarului fondului aservit.

II.4.2 Contracte generatoare de drepturi de creanță

Ultima categorie de contracte clasificate după efectele pe care le produc este reprezentată de categoria contractelor generatoare de drepturi de creanță ce sunt definite în legislația actuală prin Codul civil ca fiind acele contracte prin care iau naștere raporturi obligaționale.

Fac parte din această categorie, de exemplu, contractul de împrumut, de închiriere a unei locuințe, contractul de transport de persoane, contractul de turism etc.

Chiar dacă nu fac parte din categoria contractelor generatoare de drepturi de creanța și contractele translative de drepturi reale pot genera drepturi de creanța în sarcina uneia din părțile contractante.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare generează dreptul de creanță al vânzătorului față de cumpărător pentru prețul convenit și, totodată, dreptul de creanță al cumpărătorului față de vânzător de a pretinde predarea bunului cumpărat.

Un contract de schimb generează și dreptul de creanță al fiecărui copermutant de a cere de la celălalt copermutant predarea bunului dobândit prin schimb.

Principala caracteristică a contractului generator de creanțe este aceea că produce, din momentul încheierii lui, efecte pentru viitor, determinând între părți nașterea unei situați juridice noi, necunoscută anterior.

II.4.3 Importanța clasificării

actele juridice constitutive și cele translative își produc efectele numai pentru viitor (ex nune), însă actele juridice declarative își produc efectele și pentru trecut (ex tunc)

calitatea de având-cauză (habentes causam) o are numai dobânditorul unui drept printr-un act translativ sau constitutiv, iar nu și partea dintr-un act declarativ;

în principiu, numai actele constitutive și cele translative sunt supuse publicității imobiliare;

numai actele juridice translative și constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluțiunii sau, după caz, rezilierii, iar nu și actele juridice declarative.

II.5 După modul de executare

Un alt criteriu de clasificare a principalei formei pe care o îmbracă relațiilor de drept privat este reprezentat de modul de executare a acestora.

La baza acestei clasificări se află modul de executare a obligațiilor de către părțile contractante.

Interesul practic al clasificării rezultă din însăși reglementarea efectelor pe care le produc atât față de părți și față de terți.

Acest criteriu de clasificare împarte contractele în contracte cu executare instantanee și executare succesivă.

Prima categorie de contracte clasificate după modul de executare este reprezentată de contractele cu executare instantanee ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte în care părțile au obligația să-și execute prestațiile la care s-au în același moment.

A doua categorie de contracte clasificate după modul de executare este reprezentată de categoria contractelor cu executare succesivă ce sunt reglementate de Codul civil și sunt definite ca fiind acele contracte în cadrul cărora prestațiile parților sunt executate în timp, prin intermediul unei prestații continue pe întreaga durată a contractului, fie prin intermediul unor anumite prestații executate la o un anumit interval de timp.

II.5.1 Contracte cu executare instantanee

Prima categorie de contracte clasificate după modul de executare este reprezentată de contractele cu executare instantanee ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte în care părțile au obligația să-și execute prestațiile în același moment.

De regulă acest moment al executării prestațiilor asumate de către părți corespunde cu însuși momentul încheierii contractului ce a dat naștere acestora.

Regulile cu privire la executarea prestațiilor asumare de părți sunt cuprinse în articolele 1495 aliniat 1 și 1555 Cod civil.

Principalul tip de contract cu executare instantanee este reprezentat de contractul de vânzare. În acest tip de contract cumpărătorul se oblige să remită bunul și să transmită dreptul de proprietate asupra acestuia iar cumpărătorul se oblige să plătească suma convenită cu acesta.

II.5.2 Contracte cu executare succesivă

A doua categorie de contacte clasificate după modul de executare este reprezentată de categoria contractelor cu executare succesivă ce sunt reglementate de Codul civil și sunt definite ca fiind acele contracte în cadrul cărora prestațiile părților sunt executate în timp, prin intermediul unei prestații continue pe întreaga durată a contractului, fie prin intermediul unor anumite prestații executate la un anumit interval de timp.

Caracterul succesiv al prestațiilor asumate de părți prin încheierea contractului este determinant și atunci când acestea se execută la un anumit interval de timp stabilit de însuși părțile contractante.

Nulitatea unui contract cu executare succesivă are efect numai pentru viitor neavând efect retroactive.

Nerespectarea obligațiilor asumate de către una dintre părți îi conferă dreptul celeilalte părți să ceară rezilierea acestuia de către instanță care la fel ca și nulitatea acestuia are efect numai pentru viitor.

II.5.3 Importanța clasificării

Această clasificare a contractelor civile ținând seama de modul de executare a obligațiilor rezultate din contractele semnate de părți prezintă importanță din mai multe puncte de vedere.

Principalul motiv care determină importanța acestei clasificări este reprezentat de nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de părți.

În cazul contractelor cu executare instantanee nerespectarea acestor obligații asumate atrage rezoluțiunea contractului iar în cazul contractelor cu executare succesivă atrage rezilierea acestuia însă acestea spre deosebire de contractele cu executare instantanee mai pot fi reziliate și în mod unilateral.

Un alt motiv ce dă importanță acestei clasificări a contractelor civile ținând seama de criteriul modului de executare a prestațiilor asumate de părți este reprezentat de efectele restituirii în cazul nulități, rezoluțiuni sau altor mijloace legale de încetare a ambelor forme de contracte.

Astfel în cazul contractelor cu executare instantanee efectele rezoluțiuni vor avea efect retroactiv iar în cazul rezilierii numai pentru viitor.

Ultimul motiv ce dă importanță acestei clasificări a contractelor este reprezentat de suportarea riscurilor contractuale de către părți. Astfel problema riscurilor asumate de părți este suportată diferit în funcție de tipul de contract încheiat fie că este vorba de contracte cu executare instantanee fie că este vorba de contracte cu executare succesivă.

II.6 După corelația dintre ele

Un alt criteriu de clasificare a principalei forme pe care o îmbrăca relațiile sociale de drept privat este reprezentat de corelația dintre ele.

Acest criteriu de clasificare împarte contractele în contracte principale și contracte accesorii.

II.6.1 Contracte principale

O primă categorie de contracte clasificată după criteriul corelația dintre ele este reprezentată de contratele principale ce sunt definite ca fiind acele contracte ce au o existență de sine stătătoare și a căror durata nu depinde de alte contrate.

Principale contrate ce fac parte din categoria contractelor principale sunt: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de mandat.

II.6.2 Contracte accesorii

Ultima categorie de contracte clasificate după criteriul corelației dintre ele este reprezentată de categoria contractelor accesorii e sunt definite ca fiind acele contracte ce însoțesc anumite contracte principale și a căror soarta depind de acestea.

În ceea ce privește accesorialitatea acestor contrate aceasta face referire la obligațiile care se nasc prin semnarea acestora și nu la contract în sine.

Din categoria contractelor accesorii fac parte contractul de gaj, contractul de fideiusiune, contractul de ipotecă.

II.6.3 Importanța clasificării

Importanță acestei clasificări a contractelor după criteriul corelației dintre acestea este determinată de faptul că în timp ce contractele principale au o existență de sine stătătoare, a căror întindere nu depinde de alte contracte a doua categorie de contracte reprezentată de contractele accesorii nu au o existență de sine stătătoare fiind analizate în raport cu alte contracte conform accesorium sequitur principale.

Pe cale de consecința dacă contractul principal este desființat încetează și existența contractului accesoriu.

II.7. După modul de exprimare a voinței părților

Reprezentând cel mai important act juridic de drept privat contractele se clasifică și după modul de exprimare a voinței parților care încheie contractul.

Această clasificare este caracterizată de posibilitatea sau imposibilitatea părților de a negocia conținutul viitorului contract prin negocieri.

Din acest punct de vedere contractele se clasifică în contracte negociate, contracte cadru, contracte de adeziune și contracte obligatorii.

Prima categorie de contracte este reprezentată de contractele negociate ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte în care toate condițiile și clauzele lor, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile contractante, sunt rezultatul negocierilor libere.

O a doua categorie de contracte ce sunt clasificate după modul de exprimare a voinței parților este reprezentată de contractele cadru ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta.

O altă categorie de contracte clasificate după modul de exprimare a voinței parților este reprezentată de categoria contractelor de adeziune ce sunt definite ca fiind acele contracte în care clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Ultima categorie de contracte clasificate după modul de exprimare a voinței parților este reprezentată de categoria contractelor obligatori ce sunt definite ca fiind acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le încheiem.

II.7.1 Contracte negociate

Contractele negociate reprezintă o primă categorie de contracte clasificate după modul de exprimare a voinței părților ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte în interiorul căruia toate condițiile și clauzele lor, natura, întinderea și calitatea prestațiilor la care se obligă părțile contractante, sunt rezultatul negocierilor libere.

Această modalitate de stabilire a conținutului contractului reprezintă cea mai simplă modalitate de încheiere a unui viitor contract. Din acest punct de vedere Codul civil actual conferă o importanță deosebită negocierilor ce se pot concretiza fie printr-un contract propriu-zis fie printr-un acord de principiu.

Pe de altă parte negocierile se pot finaliza și printr-un acord instantaneu care să demonstreze intenția celui ce face acest acord de a contracta.

Reprezentând un element esențial al contractului negocierilor le-au fost dedicate mai multe texte legale ce sunt cuprinse în articolele 1183-1184 ale Codului civil actual intrat în vigoare la 1 Octombrie 2011 ce fac referire atât la buna-credință în negocieri cât și la obligația de confidențialitate.

II.7.2 Contracte cadru

O a doua categorie de contracte clasificate după modul de exprimare a voinței părților este reprezentată de categoria contractelor cadru, care în conformitate cu prevederile Noului Cod intrat în vigoare la 1 Octombrie 2011 sunt definite ca fiind acele contracte în care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta.

Acest tip de contracte este încheiat pentru stabilirea termenilor generali în care vor avea loc anumite raporturi juridice.

Contractul cadru este încheiat mai ales de profesioniști întrucât presupune desfășurarea unei activități în mod constant cuprins în sensul articolului 3 aliniat 3 al Codului civil ce cuprinde definiția noțiunii de întreprindere.

În ceea ce privește termenul, volumul prestațiilor, prețul cât și executarea contractului acestea sunt convenite prin convenții ulterioare încheierii contractului.

II.7.3 Contracte de adeziune

O altă categorie de contracte clasificate după modul de exprimare al voinței părților este reprezentată de categoria contractelor de adeziune ce sunt definite de Codul civil prin intermediul articolului 1175 ca fiind acele contracte în care clauzele și conținutul contractului sunt stabilite de una dintre părți iar cealaltă parte nu are decât posibilitatea să accepte sau nu condițiile impuse.

Contractele de adeziune reprezintă cea mai răspândită formă de contracte în cadrul economiei de piață având în vedere că achiziționarea unui bun său serviciu nu permite negocierea prețului pentru acesta.

În categoria contractelor de adeziune intra contractul de transport de persoane pe calea ferată, abonamentul la radio și televiziune, abonamentele telefonice, contractele de asigurare, vânzarea de autoturisme noi, contractul de furnizare a apei, gazului, electricității.

În cadrul contractului de adeziune partea mai puternică din punct de vedere economic își impune propriile reguli în ceea ce privește condițiile de încheiere al acestuia. Din acest punct de vedere și datorită necesității de protecției consumatorilor legiuitorul a intervenit cu seturi de norme menite să protejeze interesele majorității.

Pentru prevenirea abuzurilor din partea celor care dictează conținutul contractului de adeziune legiuitorul conferă anumite drepturi consumatorului care aderă la acesta cum ar fi impunerea de termene de reflexie, de drepturi de dezicere ce își au izvorul în informarea acestora cu privire la clauzele contractelor și prin trasparentă contractuala.

Ca și elemente esențiale ale contractelor de adeziune se diferențiază prin:

contractul de adeziune presupune o inegalitate economică intre părțile contractante.

oferta de a contracta nu este personalizată ci una generalizata ce nu ține cont de persoana destinatarului conținând toate detaliile cu privire la viitorul contract.

elementul esențial al contractului de adeziune este reprezentant de lipsa posibilității de negociere a conținutului contractului acesta fiind impus de partea cea mai puternică din punct de vedere economic cu respectarea anumitor reguli menite să protejeze consumatorii și interesele acestora.

Datorită stabilirii conținutului viitorului contract în mod unilateral acestea sunt redactate în favoarea pârtiile ce le stabilește și astfel se aduce în discuție problema clauzelor abuzive ce sunt combătute prin intermediul legislație cu privire la protecția consumatorilor și a intereselor acestora din care reținem în principal Legea 193/2000 (cu privire la clauzele abuzive).

II.7.4 Contracte obligatorii

Ultima categorie de contracte clasificate după modul de exprimare a voinței parților este reprezentată de categoria contractelor obligatorii care în conformitate cu prevederile legale sunt definite ca fiind acele contracte pe care suntem obligați prin lege să le încheiem.

În această categorie de contracte sunt cuprinse contractului de asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi sau de asigurare a unor bunuri de mare importanță, cum sunt imobilele, pentru anumite riscuri.

Acest tip de contracte se deosebește de contractele de adeziune prin faptul că spre deosebire de conținutul contractelor de adeziune ce este stabilit unilateral de una din părțile contracte favorizata din punct de vedere economic, conținutul contractelor obligatorii este determinat de lege și nu de una dintre părți.

Spre deosebire de contractele de adeziune unde se poate invoca clauzele abuzive impuse de partea care stabilește conținutul contractului pentru apărarea intereselor consumatorilor în cazul contractelor obligatorii aceste clauze sunt imposibil de invocat având în vedere că conținutul acestora este impus de lege ambelor părți contractante.

II.7.5 Importanța clasificării

În ceea ce privește clasificarea contractelor după modul de exprimare a voinței parților este importanță mai ales din punct de vedere practic. Astfel în ceea ce privește conținutul contractelor dezechilibrul produs intre părțile contractante este mai ușor de invocat decât în cazul contractelor negociate.

Dacă în cazul contractelor de adeziune pentru protecția intereselor consumatorilor legea specială impune instrumentele necesare pentru realizarea acestui scop în cazul contractelor negociate pentru protecția intereselor ambelor părți trebuie invocat dreptul comun.

Ultimul motiv care dă importanță acestei clasificări are în vedere formarea consimțământului parților la semnarea contractului.În ceea ce privește contractele de adeziune se are în vederea adeziunea simplă ce cuprinde gama de restricții ce nu sunt prezente în cazul contractelor negociate ce sunt reglementate de normele de drept civil în ceea ce privește consimțământul părților.

II.8. După cum sunt sau nu nominalizate în legislație

Aceasta clasificare a contractelor este determinată de normele implicite ale Codului Civil și împarte contractele în contracte numite și contracte nenumite.

Clasificarea contractelor civile după cum sunt sau nu nominalizate în legislația actuală este reglementată prin articolul 1168 Cod civil.

Prima categorie de contracte clasificate după criteriul nominalizării în legislație este reprezentată de categoria contractelor numite ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte ce sunt reglementate prin dispoziții exprese ale Codului civil și ale altor legi civile și calificate prin denumiri speciale în acord cu operațiunile juridice pe care le generează.

A doua categorie de contracte clasificate după același criteriu al nominalizări în legislației este reprezentată de categoria contractelor nenumite ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte nereglementate expres de lege și lipsite de o denumire legală.

II.8.1 Contracte numite

O primă categorie de contracte clasificate după criteriul nominalizării în legislație este reprezentată de categoria contractelor nominalizate ce sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte ca fiind acele contracte ce sunt reglementate prin dispoziții exprese ale Codului civil și ale altor legi civile și calificate prin denumiri speciale în acord cu operațiunile juridice pe care le generează.

Din categoria contractelor nominalizate în legislație fac parte vânzarea locațiunea, mandatul, împrumutul, depozitul, contractul de societate, contractul de asigurare, contractul de cont curent, contractul de transport, contractul de ipotecă, contractul de gaj etc.

II.8.2 Contracte nenumite

Contractele nenumite este cea de-a doua categorie de contracte clasificate după criteriul nominalizării sau nu în legislație și sunt definite de Codul civil ca fiind acele contracte ce nu sunt express reglementate de legislație și a căror existență este determinată de principiul libertății contractuale.

Pe cale de consecința oricine poate încheia în mod valabil orice tip de contract cu respectarea prevederilor legale prevăzute de Codul civil.

Din categoria contractelor nenumite fac parte contractul de hotelărie, contractul de asistenta cât și contractele care din cauza prestațiilor complexe nu pot fi incluse în sfera contractelor express reglementate de lege (din această categorie de contracte fac parte contractele prin care se preda un bun în schimbul unui serviciu sau a unei sume de bani, fără a se cunoaște de către părți care sunt prestațiilor principale din cadrul contractului semnat).

II.8.3 Importanța clasificării

Importanta clasificării contractelor după criteriul nominalizării sau nu în cadrul legislației este importanta din punct de vedere al legislației.

Regulă care stă la baza acestei clasificări este cuprinsă între articolele 1167 și 1168 Cod civil astfel:

Ca și regula de baza tuturor contractelor li se aplică regulile generale prevăzute în Cod cu privire la condițiile de validitate, la formarea contractului și la efectele acestuia însă pentru contractele speciale (contractele numite) pe lângă regulile de drept comun aplicabile tuturor contractelor li se aplică și reguli speciale ce se regăsesc și în acte normative extrinseci actualului Cod.

În privința contractelor nenumite li se aplică regulile de drept comun cu privire la contracte însă dacă aceste reglementări sau prin acordul parților nu se poate stabili cu exactitate efectele pe care acesta urmează să le producă se face trimitere la regulile speciale ale contractului cu care se aseamănă cel mai mult.

II.9. După gradul de complexitate

O altă clasificare a contractelor este determinată de gradul de complexitate al acestora.

Deși nu este considerată o clasificare reținută în mod express de către lege interesul față de clasificarea contractelor în funcție de complexitate este rezultat din definiția contractului cadru întrucât este considerat un contract complex ce poate da naștere și la grupuri de contracte.

II.9.1 Contracte simple

Prima categorie de contracte clasificate după criteriul complexității acestora este reprezentată de contractele simple.

Aceste contracte sunt considerate a fi acele contracte prin care se poate realiza o singură operațiune juridică.

Din această categorie de contrate fac parte: contractul de vânzare, schimb, mandat, locațiune etc.

Cu privire la regimul juridic aplicabil acestora, el este unul determinat prin legi specifice iar dacă este vorba de un contract nenumit ce implică realizarea unei operațiuni juridice simple sunt aplicabile regulile de la art. 1168 C. civ.

II.9.2 Contracte complexe

O a doua categorie de contracte clasificate după criteriul complexității lor este reprezentată de categoria contractelor complexe ce reprezintă o creație a practicii contractuale reprezentând acele contracte prin intermediul cărora se realizează mai multe operațiuni juridice.

Dacă s-ar analiza operațiunile juridice cuprinse în interiorul contratului complex acestea ar reprezenta prin natura lor contrate juridice distincte iar pe cale de consecința dacă ar fi aplicabile regulile specifice fiecăreia s-ar crea o situație ce n-ar ar nici o finalitate.

Ca și o consecință a acestei situație doctrina a propus două modalități de soluționare. Prima modalitate de soluționare are în vedere situația ce ar permite aplicabilitatea regimurilor juridice specifice fiecărei operațiuni cuprinse în interiorul contractului complex fapt ce ar determina ca acesta să fie văzut că o reuniune de contracte speciale cu un regim juridic propriu.

Cealaltă modalitate de soluționare a acestei situații propusă de doctrina are în vedere situația în care contractul complex este văzut că un contract complet diferit de cel al operațiunilor juridice cuprinse în interiorul său și care nu este supus regulilor acestora.

Un exemplu de contract complex este reprezentat de contractul de leasing ce cuprinde în interiorul sau operațiuni juridice cum ar fi: vânzarea, locațiunea cât și promisiune unilaterală de vânzare a cărui finalitate este una sui generis realizată prin suprapunerea acestor trei operațiuni juridice.

Un alt exemplu de contract complex este reprezentat de contractul de hotelărie ce cuprinde în interiorul sau operațiuni juridice precum depozitul bagajelor clientului, locațiune cu termen oferită acestuia cât și o posibilitate de a avea acces și la alte servicii colaterale.

II.9.3 Grupuri de contracte

Ultima categorie de contracte clasificate după criteriul complexității acestora este reprezentată de grupurile de contracte ce sunt definite de legiuitor ca fiind acel contract în interiorul căruia sunt cuprinse „două sau mai multe contracte strâns legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiași obiectiv final, contracte care își conservă însă propria individualitate”.

Importanță acestei categorii de contracte este determinată de regimul juridic aplicabil acestuia întrucât fiecărui contract cuprins în interiorul sau îi sunt aplicabile regulile cuprinse în interiorul propriului regim juridic având în vedere că își păstrează propria individualitate.

Un exemplu de contract cuprins în categoria grupurilor de contracte este reprezentat de contractul de credit sau contractul de garanție prin care se garantează restituirea creditului.

Un alt exemplu de grup de contracte este reprezentat de vânzarea succesivă a aceluiași bunuri finalizat la cumpărătorul en detail. Un ultim exemplu de grup de contracte este prezent și în situația în care se încheie un contract principal însă pentru îndeplinirea scopului său este necesar încheierea altor contracte.

Acesta situație are în vedere antrepriza principale pe care se poate realiza o serie de subantreprize menite să ajute la realizarea unei părți din finalitatea contractului principal.

II.9.4 Importanța clasificări

Importanță acestei clasificări a contractelor este legată și de această dată de regimul aplicabil atât grupurilor de contracte cât și contractelor complexe.

Clasificarea contratelor după criteriul complexității acestora ridica o mare importanță și din punct de vedere al legii aplicabile contractului în eventualitatea apariției unui conflict de legi în ceea ce privește contractul său grupul de contracte.

Capitolul III

Încheierea contractelor

III.1 Probleme generale

Al treilea capitol dedicat contractelor începe cu determinarea elementelor de validitate ale contractului care sunt considerate a fi: consimțământul parților, capacitatea parților, cauza licita și morală, obiectul contractului și în caz de necesitate și forma acestuia.

Având în vedere că elementele de validitate ale contractelor sunt considerate obiecte ale unei analize distincte făcute de către doctrina națională în cele ce urmează ne vom răsfrânge asupra acordului extern al părților contractante cât și asupra consimțământului intern al acestora.

Acordul intern al părților. Pentru încheierea valabilă a unui contract este necesară întâlnirea a două voințe în vedere modificării, stingerii sau nașterii acestuia.

Întâlnirea celor două voințe reprezintă un proces complex ce reprezintă o analiză în interiorul părți a necesității și importanței acordului pe care urmează să îl exprime alături de cealaltă parte contractantă.

În această etapă a formării contractului o importantă relevantă este acordată condițiilor de fond ale acestuia ce sunt reprezentate de cauză consimțământul capacitatea și obiectul.

Consimțământul parților deși nu are o definiție clară în legislația națională se prezuma ca acesta face referire la o manifestare de voința considerată necesară pentru încheierea valabilă a unui contract civil.

În conformitate cu prevederile art. 1204 Cod civil consimțământul exprimat de părți trebuie să fie serios liber exprimat.

În ceea ce privește latura internă a consimțământului o importanță majoră o are discernământul parților cât și analiza viciilor de consimțământ ce pot să lovească consimțământul.

Un alt element ce este analizat este reprezentat de cauză contractului ce este reglementată prin intermediul articolului 1235 Cod civil și reprezintă motivul principal al nașterii unui contract civil.

Fiind un element esențial al contractului civil acesta trebuie să îndeplinească condițiile de validitatea menționate în articolul 1238 și anume să fie licita și morală sub sancțiunea anulabilității sale sau a nulității absolute a contractului.

Acordul extern al contratului. Această fază a formării contractului numită și faza externă se concentrează asupra exprimării voinței parților care trebuie făcută în așa fel încât să permită încheierea valabilă a contractului.

Această fază a contractului civil desemnează întâlnirea dintre ofertă și acceptare cât și faza premergătoare a încheieri contractelor si anume negocierea.

Având în vedere că faza precontractuală a formării contractului este reglementată în mod distinct de către legiuitorul roman aceasta va fi analizată într-o secțiune distinctă.

Deși celelalte două elemente ale contractului capacitatea și obiectul contractului sunt reglementare de Codul Civil nu reprezintă decât condiții de forma și nu au o importanță majoră în ceea ce privește mecanismul acordului de voință.

III.2 Procedura anterioară încheieri contractului.

Încheierea contractului se poate face în mod spontan fără necesitatea existenței unei faze precontractuale sau dimpotrivă datorită intereselor existente pentru încheierea contractelor existenta acesteia are un rol major.

Acesta distincție este reglementată și de legiuitorul roman prin intermediul Cod civil ce spune că: ,, Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta"

Faza precontractuală a formari unui contractului poate cuprinde un progres sau un regres întrucât aceasta se poate sau nu finaliza cu încheierea unui contract.

Ținând seama de reglementările codului civil și faptul că acesta faza a formării viitorului contract se poate finaliza sau nu cu o încheiere de contract părțile negociante au dreptul, de a iniția, întrerupe sau înceta negocierile” pe care le poartă.

Importanță acestei faze precontractuale este determinat de formarea acordului de voința al parților ce este considerat și momentul încheieri negocierilor purtate de părțile viitorului contract.

Obligații cuprinse în faza precontractuală.

Ținând seama de reglementările Codului civil faza precontractuală cuprinde o serie de obligații legale aflate în sarcina parților negociante, o serie de obligații implicite cât și o categorie de obligații izvorâte din actele încheiate părți.

Printre aceste obligații existente în faza precontractuală se numără și: obligația de buna-credință, obligația de confidențialitate, obligația de informare precontractuală cât și obligații rezultate din acordurile existente între părți.

Obligația de buna-credință

Această primă obligație existenta în faza precontractuală este express reglementata de lege și fiind o obligație imperativă ce nu poate fi înlăturată și nici limitată prin voința părților.

Mult mai ușor de definit ar fi manifestările relei credințe ce trebuie eliminate cum ar fi: angajarea într-o negociere fără intenția reală de a încheia un contract sau întreruperea intempestivă a acestora.

Pe cale de consecința cel care inițiază sau întrerupe negocierile fără a avea intenția de a încheia un contract este ținut să răspundă pentru prejudiciul cauzat părți care a acționat pe baza bunei credinței.

Obligația de confidențialitate

Obligația de confidențialitate este reglementată de art 1184 al Codului civil și reprezintă cea dea doua obligație existenta în faza precontractuală.

Cea de-a doua obligație existenta în faza precontractuală este o obligație dispozitivă părțile având posibilitatea să folosească informațiile venite din partea celeilalte părți atât în perioada negocierilor cât și în relația cu alte persoane.

Încălcarea acestei promisiuni atrage răspunderea în culpă a părți răspunzătoare.

Obligația de informare precontractuală

Deși nu este o obligație express reglementata de lege acesta trebuie să fie reținută și această obligație existenta în faza precontractuală considerată a fi legală și implicita.

Obligația de informare precontractuală este o obligație rezultată din definită dolului cuprinsă în interiorul art 1214 al Codului Civil. Este considerat obiect al obligației de informare toate informațiile necesare și care trebuie furnizata și celeilalte părți în vederea încheieri contractului.

Având în vedere că obligația de informare este o obligație de rezultat cel în sarcina căruia cade are obligația de a se asigura că informațiile au fost transmise au ajuns și că au fost înțelese de destinatarul lor.

Este dificil de determinat dacă caracterul obligației de informare este unul contractual sau precontractual întrucât aceasta se formează în mod progresiv pe perioada negocierilor.

În alte domenii de activitate obligația de informare precontractuală aceasta are un caracter express și legal.Cu privire la sancțiunile aplicabile acestea pot fi sancțiuni aplicabile viciilor de consimțământ sau celor contractuale.

O altă parte importantă existenta în faza precontractuală este reprezentată de acordurile precontractuale ce sunt acele acorduri prin care sunt organizate viitoarele negocieri pentru încheierea contractului sau care fac un rezumat al negocierilor purtate până la un anumit punct și care pot avea un efect mai larg său restrâns.

Din categoria acordurilor precontractuale fac parte: contractele preparatorii, punctajul, pactul de preferință, promisiunea unilaterala de a contracta cât și contratul cadru.

Punctajul reprezintă acel act prin care părțile fac o recapitulare a negocierilor purtate până la un anumit punct sau prin care se stabilesc anumite puncte comune și care în urma încheieri acestuia puntele comune sunt considerate puncte lămurite.

Contractele preparatorii reprezintă o altă categorie a acordurilor precontractuale ce sunt considerate contracte prin care părțile convin să poarte negocierile cu bună credință pentru încheierea unui contract și prin care deopotrivă se organizează în mod convențional negocierile dintre părți.

O altă categorie de acorduri precontractuale este reprezentată de promisiunile unilaterale de a contracta ce reprezintă acele acorduri preparatorii prin care o parte se obliga să contracteze dacă cealaltă parte dorește.

Dacă în intervalul de timp determinat pentru încheierea contractului beneficiarul pactului alege să încheie contractul acesta va fi încheiat din momentul în care aceasta își exprima opțiunea.

Pactul de preferință reprezintă o altă categorie a acordurilor precontractuale ce sunt acele contracte prin care este preferat un anumit partener contractual în defavoarea altor parteneri contractuali.

Contractul cadru reprezintă o altă categorie a actelor precontractuale fiind definite de a fi acele contracte prin care părțile stabilesc regulile care vor guverna viitoarele contracte încheiate între viitoarele părți contractante.

Cu privire la regimul juridic aplicabil fazei precontractuale este necesar să avem în vedere natura obligațiilor ce sunt fie obligații convenționale sau legale.

Pe cale de consecința dacă obligațiile încălcate sunt de natura legală însemna că sancțiunile aplicabile pentru această încălcare este de natura extracontractuală însă dacă vorbim de încălcări ale unor obligații convenționale vom avea în vedere sancțiuni de natura contractuale subordonate regulilor stabilite de părți prin intermediul unui acord contractual.

II.3. Oferta de a contracta

Faza de negociere a unui contract poate să cuprindă o serie de oferte cât și de contraoferte. Dacă unei oferte nu i s-a răspuns printr-o contraofertă sau dacă i s-a răspuns printr-o pretinsă acceptare ce nu face decât să modifice condițiile ofertei inițiale determina că contractul încheiat în aceste condiții să nu fie considerat valabil încheiat.

Oferta de a contracta trebuie să respecte condițiile legale impuse de articolul 1188 aliniat 2 Cod civil însă uneori acordul suficient nu este în măsură să determine nici măcar persoană de la care a emanat oferta.

III.3.1 Noțiune

Oferta reprezintă acea propunere făcută unei persoane sau publicului in general de a încheia un contract în anumite condiții.De asemenea ofertă reprezintă o manifestare unilaterală de voința prin care un terț își face cunoscută intenția de a contracta cât și condițiile în care urmează să se încheie viitorul contract.

Dacă în vechea reglementare nu a fost cuprinsă nici o prevedere legală cu privire la oferta în noua reglementare legiuitorul roman a introdus oferta într-o serie de articole ale Codului civil începând cu art 1187 și până la 1197.

Pentru a fi considerată valabil exprimată din punct de vedere legal oferta trebuie să îndeplinească condițiile cuprinse în articolul 1188 aliniat 2 Cod civil conform căruia Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii unui contract.

III.3.2 Condițiile ofertei și natura juridică a acesteia

Ținând cont că este o manifestare de voința oferta trebuie să îndeplinească condițiile de validitate generale specifice consimțământului ce sunt cuprinse în interiorul articolului 1204 al Codului civil care menționează că acesta trebuie să fie: liber serios și exprimat în cunoștință de cauză.

Având în vedere reglementarea legală a ofertei la care se adaugă prevederile cuprinse în articolul 1187 vom vedea că condițiile generale ale ofertei sunt: să fie completă să fie ferma și să fie emisă în forma cerută de lege pentru contractul avut în vedere.

Oferta să fie completă

Pentru că oferta să fie considerată completa această trebuie să îndeplinească condițiile necesare pentru îndeplinirea acordului de voințe dintre care cele mai importante elemente sunt considerate forma și obiectul acesteia.

Adesea pentru a fi considerată completă în momentul în care întâlnește acceptarea trebuie să determine formarea contractului ca o consecință a formării acordului de voința intre părți.

Astfel în conformitate cu prevederile convenției de la Viena cu privire la vânzarea internațională de mărfuri pentru că o propunere de a contracta să fie considerată o ofertă aceasta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu tipul mărfii și în mod implicit sau explicit prețul și cantitatea acesteia.

Oferta trebuie să fie ferma

O altă condiție a ofertei se referă la fermitatea acesteia determinând pe cale de consecința acceptarea ei să determine în mod neechivoc formarea unui contract.

Caracterul neechivoc al unei oferte este determinat de lipsa oricărei îndoieli în legătură cu conținutul acesteia său iar pe cale de consecința dacă o ofertă conține clauza negociabil cu privire la preț, la cantitatea mărfii sau la orice element esențial al acesteia nu poate fi considerată ca fiind o ofertă valabilă.

Oferta trebuie să fie emisă în forma cerută de lege pentru contractul proiectat

Ultima condiție a ofertei aceea a formei pe care trebuie să o aibă în conformitate cu tipul de contract ce se dorește aceasta trebuie să îndeplinească condițiile articolului 1187 Cod civil.

Dacă pentru încheierea unui contract se cere ca acesta să îndeplinească ad validitatem pe cale de consecință și oferta de a contracta trebuie să îndeplinească aceiași formă ca și contractul ce urmează a fi încheiat.

Această condiție a ofertei de a contracta este foarte importantă în ceea ce privește anumite mecanisme juridice cum ar fi cele din materia vânzări cum ar fi cel al dreptului de preemțiune.

III.3.3 Forța obligatorie a ofertei

Ținând cont de noile reglementari cuprinse în interiorul Codului civil oferta trebuie privită ca un act unilateral ce produce efecte juridice și care are un caracter irevocabil.

Cel mai aplicat principiul în ceea ce privește oferta este cel al forței obligatorii ce se traduce prin faptul că aceasta este irevocabila.

Dacă oferta nu este menținută pentru un anumit interval de timp această trebuie să fie considerată revocabila. Ținând seama de criteriul revocabilității sau irevocabilității unei oferte îl determină pe legiuitor să facă distincție între oferta făcută unei persoane prezente sau absente cât și între o ofertă cu termen sau una fără termen.

Având în vedere distincțiile făcute de legiuitor s-au creat o serie de situații care produc efecte proprii printre care amintim: cazul ofertei făcute unei persoane prezente, când oferta este făcute unei persoane absente, cât și între ofertă cu termen și fără termen.

În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente problema forței obligatorii a aceste este mult mai complexă decât dacă persoana er fi prezentă.

În această ipoteză oferta este trimisă prin fax email, radio, televiziune fapt ce determina că termenul de realizare al acordului de voințe să fie mai mare decât dacă persoana ar fi de fata fapt ce determina o altă distincție între ofertă cu termen și oferta fără termen.

Oferta făcută în cazul în care persoana este prezenta este reglementată pe baza articolului 1194 aliniat 1 Cod civil reprezentând situația în care cele două părți se afla în același loc fata în fata și fără acordarea unui termen de analizare a acesteia iar pe cale de consecința acest fapt nu determina obligația în sarcina ofertantului numai dacă aceasta este acceptată imediat și fără echivoc.

Ofertă cu termen este acea ofertă ce conține un termen de analizare în mod explicit sau implicit. O astfel de oferta devine irevocabila de îndată ce autorul sau se obliga să o mențină o anumită perioadă de timp sau când este considerată cu termen pe baza acordurilor dintre părți, a uzanțelor sau practicilor statornicite intre părți.

Oferta făcută fără termen este acea ofertă ce nu cuprinde un termen de acceptare dar care trebuie să fie menținută un anumit termen în conformitate cu prevederile art 1191 aliniat 1 Cod civil conform căruia: ,, un termen rezonabil după împrejurări, pentru că destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea.”

Existența unei asemenea prezumții este perfect normală pentru toate ofertele făcute unor persoane absente având în vedere că oferta reprezintă o manifestare de voința ce dorește să producă efecte juridice și pentru că acest fapt să fie posibil este nevoie de existența unui termen rezonabil de menținere a acesteia.

Pe cale de consecința dacă o ofertă fără termen făcută unei persoane ce nu este prezenta se revoca în termenul legal pe care legiuitorul îl considera rezonabil aceasta nu ar putea produce niciun fel de efect juridic.

III.3.4 Retractarea și revocarea ofertei

Încă de la început între cele două noțiuni trebuie făcută o distincție clară astfel dacă retractarea reprezintă o revenire asupra manifestării de voința înainte ca aceasta să ajungă la destinatarul sau pe de altă parte revocarea la rândul său reprezintă de asemenea o revenire a emitentului asupra manifestării sale de voința însă numai după ce aceasta a ajuns la destinatar.

Distincția dintre cei doi termeni se regăsește și în textele legale dar mai cu seamă în Codul civil.

Codul civil definește retractarea sau retragerea ofertei, fie că ea este cu termen sau fară termen, așadar revocabilă sau irevocabilă, adresată unei persoane prezente sau uneia absente, poate avea loc în mod liber și necenzurat oricând până la momentul ajungerii ofertei la destinatar sau cel târziu concomitent cu acest moment.

Dacă emitentul ofertei respecta acesta condiție impusă de Codul civil retractarea acesteia are puterea să împiedice formarea unui viitor contract desființând în mod unilateral orice efect ce poate fi produs de ofertă.

De asemenea Codul definește revocarea ofertei ca fiind actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei inițiale și care intervine după momentul ajungerii ofertei la destinatar.

Ținând seama de definiția data revocării de către Codul civil legiuitorul a făcut distincție între două situații de revocare.Pe de o parte avem situația când oferta este irevocabilă datorită existenței unui termen explicit sau implicit de acceptare a ofertei iar cea dea doua distincție face referire la situația când oferta este irevocabilă ca urmare a existenței termenului rezonabil, în condițiile ofertei fără termen adresate unei persoane absente.

Prima distincție referitoare la revocare face trimitere la situația când oferta este irevocabilă datorită existenței unui termen explicit sau implicit de acceptare a ofertei fapt ce determina ca odată ajunsă la destinatar revocarea nu mai produce nici un efect cu privire la oferta emisă.

Pe cale de consecința dacă acceptarea fără rezerve a ofertei intervine în interiorul termenului de acceptare contractul se considera încheiat între cele două părți ținându-se seama de toate consecințele rezultate în urma acestui fapt.

Cea de-a doua distincție face trimitere la situația în care oferta este irevocabilă ca urmare a existenței termenului rezonabil, în condițiile ofertei fără termen adresate unei persoane absente fapt ce nu împiedica formarea contractului intre părți acest fapt realizându-se numai în situația în care revocarea ajunge la destinatar înainte ca acceptarea ofertei să ajungă la emitentul sau.

Această distincție făcută de legiuitor ne arată ca și în condițiile în care este menținută un termen rezonabil oferta poate fi revocata.

Deși oferta este menținută un termen rezonabil aceasta poate fi revocata fapt ce ar nu ar împiedica încheierea contractului dar care poate atrage răspunderea ofertantului pentru revocarea intempestivă a manifestării sale de voință.

Dacă oferta presupune un termen rezonabil de menținere a sa aceasta nu poate fi retractata după momentul în care a ajuns la destinatarul său iar consecința încălcării acestei reguli este punerea în aplicare a principiului forței obligatorii a contractului având în vedere că odată încheiat contractul nu poate fi revocat.

III.3.5 Comunicarea ofertei și caducitatea acesteia

Comunicarea ofertei. Oferta produce efecte juridice abia din momentul ajungerii ei la destinatar, adică la potențialul acceptant. Efectul juridic principal este acela că ofertă cu termen sau cu termen rezonabil prezumat legal, nu poate fi revocată un anumit termen calculat de la data acestei comunicări.

Deși oferta poate fi transmisă pin orice mijloc de comunicare de către emitentul sau către destinatar aceasta poate fi supusă și anumitor condiții de forma dar nu în mod obligatoriu.

În lipsa unei înțelegeri asupra emiterii ofertei intre părțile viitorului contract dacă ne aflam în situația în care aceasta trebuie emisă în forma autentică emiterea unei simple copii este considerată suficientă pentru a determina convingerea destinatarului asupra sa.

Caducitatea ofertei. Caducitatea, este expres reglementată de art. 1195 C. civ și reprezintă acele situații în care oferta nu poate produce efecte datorită unor cauze ce nu țin de emitentul sau.

Oferta act juridic unilateral considerată irevocabila va produce efecte juridice în mod independent de voința emitentului sau de situația juridică a acestuia iar dacă după ajungerea ofertei la destinatar emitentul devine incapabil sau decedează obligațiile rezultate din acesta vor fi respectate de către reprezentantul legal sau moștenitori după caz.

Efectul irevocabilității ofertei se întinde în intervalul de timp cuprins în această iar pentru că contractul să fie considerat valabil încheiat acceptarea ofertei emitentului trebuie să se facă în interiorul termenului de acceptare iar pe cale de consecința după trecerea acestui interval de timp oferta se considera că nu mai este valabilă.

Ținând seama că valabilitatea oferte nu mai este valabilă după expirarea termenului de acceptare sunt prevăzute mai multe situați în care intervine caducitatea acesteia și anume:

Acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit în ofertă sau în termenul rezonabil dacă oferta este fară termen și adresată unei persoane absente [art. 1195 alin. (1), lit. a) C. civ.]. Ori de câte ori acceptarea ofertei nu ajunge nu ajunge la emitent în termenul stabilit în cuprinsul acesteia sau într-un termen considerat rezonabil contractul dintre părți nu poate fi considerat încheiat iar pe cale de consecința atât oferta emitentului cât și acceptarea destinatarului vor fi considerate caduce.

Destinatarul refuză oferta. Dacă destinatarul își exprimă dorința de nu a accepta oferta în termenul cuprins în aceasta sau în termenul considerat rezonabil pentru acceptarea să oferta nu va produce nici un efect iar pe cale de consecința contractul nu va putea fi încheiat.

Survenirea incapacității sau decesul ofertantului pot să genereze caducitatea ofertei. Odată ce ofertă a fost emisă aceasta va produce efecte juridice în mod independent de voința emitentului sau de situația juridică a acestuia iar dacă după ajungerea ofertei la destinatar emitentul devine incapabil sau decedează obligațiile rezultate din acesta vor fi respectate de către reprezentantul legal sau moștenitori după caz. Cea mai întâlnită situație în care intervine caducitatea bazată pe inalienabilitate sau decesul emitentului este reprezentată de oferta ce are un caracter intuitu personae caz în are emitentul este văzut ca unic executant al obligațiilor rezultate din contractul dintre părți fapt ce va determina caducitatea acesteia.

III.3.6 Natura juridică a ofertei

Deși în doctrina anterioară s-au elaborat o serie de teorii cu privire la răspunderea emitentului dintre care putem aminti teoria antecontractului, teoria răspunderii delictuale sau teoria ofertei – act juridic – izvor de obligații în actuala reglementare nu mai au aceiași importantă întrucât accentul este pus pe actul juridic unilateral văzut că și izvor de obligații.

Totuși o scurtă analiză a acestor teorii din reglementarea anterioară este necesară pentru a scoate în evidență toate noutățile ce au fost aduse în noua reglementare impusă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil.

Prima teorie adusă în discuție este teoria antecontractului ce arata ca obligația emitentului de a menține oferta reprezintă o obligație contractuală și astfel între acesta și destinatar ar lua naștere un antecontract.

Oferta este formată din două părți pe de o parte oferta este fondul acesteia ce face referire la conținutul ofertei ce urmează a fi încheiat de părți iar pe de altă parte este propunerea accesorie ce se referă la termenul de menținere a acesteia ce este menționat fie în mod expres sau în mod tacit.

Cel de-al doilea element al ofertei reprezintă o obligație în sarcina transmițătorului iar pentru destinatar dacă acesta va accepta oferta va reprezenta un beneficiu iar pe cale de consecința între cele două părți va lua naștere un antecontract iar încălarea acestei obligații va atrage răspunderea contractuală a emitentului.

Irevocabilitatea ofertei de a contracta nu poate rezulta dintr-un contract preparatoriu cu atât mai puțin un asemenea tip de contract nu poate fi considerat unul tacit ce poate fi considerat încheiat numai prin simpla transmitere a unei oferte cu termen către destinatar.

Această teorie a fost aspru criticata întrucât acceptarea ofertei de către destinatarul sau este posibilă numai în mod ipotetic fiind greu de demonstrat că destinatarul prin emiterea acesteia și destinatarul prin acceptare și-au exprimat voința și sunt conștienți ca între ei s-a format un antecontract.

Teoria antecontractului este una ce nu poate fi aplicată în realitate având în vedere că între emitorul și destinatarul ofertei nu este un acord de voința până în momentul în care oferta este acceptată fără echivoc iar un antecontract între acestea nu poate fi încheiat fără întâlnirea concordanta a voințelor celor două părți.

Cea de-a doua teorie este teoria răspunderi delictuale în conformitate cu care retragerea intempestivă a ofertei reprezintă o faptă ilicită ce atrage răspunderea delictuală a transmițătorului iar pe cale de consecința vor fi aplicate dispozițiile cuprinse în interiorul articolului 1357 și urm. C. civ.

Așa cum se prevede în Codul civil orice persoană care prin fapta sa produce un prejudiciu altei persoane are obligația să repare acel prejudiciu. Prin intermediul acestei teorii este scos în evidență numai un temei de reparare al unui eventual prejudiciu produs de emițător fără a oferii o explicație cu privire la situațiile în care oferta ar putea fi revocata.

Revocarea intempestivă a ofertei se poate face în situația în care oferta emitentului este adresată unei persoane absente, este făcută fără termen de acceptare iar revocarea acesteia intervine după ce acceptarea destinatarului ajunge la emitent singurul temei de răspundere al acestuia rămâne răspunderea delictuală.

În opinia unor autori exercitarea dreptului de revocare a ofertei de către transmițător se poate realiza numai în anumite situații iar în caz contrar acesta ar reprezenta un abuz de drept.

Ținând cont de aceasta opinie exprimată de uni autori revocarea intempestivă a unei oferte îl face pe transmițătorul sau să treacă din sfera licitului în sfera ilicitului prin săvârșirea unui abuz de drept a cărui unică consecința este atragerea răspunderii delictuale.

Răspunderea civilă delictuala este construită pe baza principiului reparări în natura a prejudiciului cauzat destinatarului acesteia care în vechea reglementare consta în considerarea că inoperanta a ofertei făcută și deci lipsita de efecte.

Instanța are puterea să pronunțe sub formă de titlu reparatoriu ca acel contract este încheiat numai în situația în care destinatarul ofertei s-a hotărât să accepte oferta sau s-a hotărât să accepte în termenul stabilit în oferta sau în termenul considerat rezonabil.

Ultima teorie adusă în discuție este teoria ofertei-act juridic-izvor de obligații în concepția căreia ofertă cu termen fie că este vorba de un termen express sau tacit reprezintă un act juridic unilateral capabil să dea naștere unui raport între transmițător și destinatar.

În vechea reglementare această teorie nu avea un temei juridic puternic dat fiind faptul că nu exista o reglementare a actului juridic unilateral și de aceia trebuia considerat liber revocabil.

În situația în care vechea reglementare nu oferea ofertei forța valoarea de act juridic unilateral aceasta nu poate constitui temeiul irevocabilității acesteia în anumite situați sau că oferta este esențialmente revocabila.

Odată cu intrarea în vigoare al Noului Cod Civil legiuitorul a conferit ofertei reguli stricte în care poate fi revocata ce sunt cuprinse în interiorul articolelor 1191-1195 Cod civil și de asemenea se oferă și o reglementare de principiu și actelor juridice unilaterale prin intermediul articolelor 1324-1329 ale aceluiași cod.

Făcând o comparație între nouă și vechea reglementare vom vedea că oferta nu poate fi văzută de cât că un act juridic unilateral care poate fi definită ca fiind un act juridic unilateral supus comunicării, astfel încât, el va produce efecte „din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile”

Definiția data ofertei se contopește perfect cu regulile referitoare la comunicarea acesteia întrucât acest fapt se poate realiza până la ajungerea să la destinatar sau concomitent cu aceasta iar dacă acest lucru nu este posibil oferta trebuie să fie menținută un anumit interval de timp.

Pentru a scoate și mai mult în evidență necesitatea că oferta să fie văzută ca un act juridic unilateral în cazul ofertei cu termen aceasta trebuie văzută ca o promisiune unilaterala în conformitate cu prevederile art. 1327 C. civ.

Oferta de a contracta cu termen de acceptare, reprezintă un act unilateral prin care ofertantul se obligă să mențină această ofertă un anumit interval de timp, adică să nu o revoce iar regimul juridic aplicabil acesteia..

III.4 Acceptarea ofertei

III.4.1 Noțiunea, reglementarea și natura juridică a acceptării

Acceptarea constă în manifestarea voinței juridice a unei persoane de a încheia un contract în condițiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată în acest scop. Ținând cont de faptul reprezintă un consimțământ acordat pentru încheierea unui contract aceasta trebuie să îndeplinească toate condițiile referitoare la consimțământul persoanelor.

Reglementarea acceptări este cuprinsă în interiorul articolelor 1196-1200 C. civ. Iar în cazul în care pentru aceasta nu este pretinsa o anumită formă simpla acceptare este considerată suficientă pentru că contractul să fie considerat valabil încheiat.

În ceea ce privește natura juridică a acceptări legiuitorul ne arată ca asemenea ofertei aceasta trebuie văzută ca un act juridic unilateral ce este supus comunicării și care se supune regulilor cuprinse în interiorul art 1326 C. Civ.

Acceptarea ofertei va produce efecte încă din momentul în care acesta a ajuns la transmițătorul ei chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului din motive ce nu îi sunt imputabile.

III.4.2 Condițiile și felurile acceptării ofertei

Acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții cu privire la conținutul său:

Să fie pură și simplă, ceea ce presupune că destinatarul ofertei să o accepte fără echivoc așa cum a fost transmisă de către emițătorul ei și fără a propune modificări ale acesteia. Ținând cont de această condiție acceptarea trebuie să reprezinte numai o confirmare venită din partea destinatarului a ofertei emitentului iar în cazul în care sunt formulate modificări pentru aceasta ele nu trebuie să aducă atingere fondului ofertei.

Să fie neîndoielnică, această condiție scoate în evidență necesitatea acceptării ofertei de către destinatarul sau și indiferent dacă este acceptată prin acte sau fapte juridice trebuie făcută fără echivoc.

Să nu fie tardivă, o condiție esențială a acceptări face referire la faptul că aceasta trebuie să se producă în interiorul termenului de acceptare și de asemenea aceasta trebuie să ajungă la ofertant în interiorul termenului prevăzut în oferta pentru că în caz contrar aceasta ar fi caduca.

Să fie emisă în forma cerută de lege pentru valabilitatea contractului proiectat-această ultima condiție pe care acceptarea trebuie să o îndeplinească face referire la respectarea formei pe care trebuie să o respete în funcție de contratul ce urmează să fie încheiat.

În ceea ce privește felurile acceptării aceasta este de două feluri și anume expresa și tacita.

Acceptarea tacită reprezintă acea acceptare ce rezulta din atitudinea sau acțiunile destinatarului ofertei iar începerea executării obligațiilor rezultate din contract coincide cu acceptarea destinatarului.

În conformitate cu prevederile art. 1186 alin. (2) C. civ. , contractul se consideră încheiat și atunci când destinatarul ofertei „săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod”

O altă problemă legată de acceptarea tacită fare referire la necesitatea determinări dacă tăcerea sau inacțiunea destinatarului ofertei reprezintă neacceptarea ofertei transmițătorului.

În principiu tăcerea sau inacțiunea destinatarului ofertei nu constituie o modalitate de exprimare a consimțământului destinatarului cu privire la oferta transmițătorului însă există situații în care practică sau legea permite ca prin tăcerea să destinatarul să accepte oferta.

O astfel de situație face referire la reconducțiune sau relocațiune când tăcerea exprima acceptarea locatorului cu privire la manifestarea locatarului de a continua contractul de locațiune fapt ce determina acceptarea relocațiuni.

Cu privire la tăcere sau inacțiune prevederile Codului civil cuprinse în interiorul art. 1196 alin. (2) ne arată ca tăcerea sau inacțiunea nu valorează acceptare din partea destinatarului ofertei și numai în anumite situații express reglementate de lege, prin acordul parților, prin practici sau uzanțe ori din alte împrejurări acestea pot valora acceptare din partea destinatarului.

III.4.3 Retractarea acceptării ofertei și comunicarea acceptării ofertei

În ceea ce privește acceptarea și aceasta poate fi retractata în condițiile impuse prin art 1199 C. civ. Cea mai importantă condiție pentru că retractarea să își producă efecte este reprezentată de necesitatea că acceptarea ofertei să nu fi ajuns la transmițătorul acesteia sau ca retractarea să ajungă la acesta odată cu acceptarea destinatarului.

Dacă retractarea destinatarului nu a ajuns la transmițător înainte ca acceptări sau concomitent cu acest moment nu se mai poate aduce în discuție retractarea acceptării ori revocarea ofertei întrucât contractul se considera încheiat și guvernat de principiul forței obligatorii.

Cu privire la comunicarea acceptări aceasta trebuie făcută prin mijloace „cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul”

Asemenea ofertei și acceptarea produce efecte din momentul ajungerii sale la destinatar „chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile”

III.5 Momentul încheierii contractului

Datorită faptului că majoritatea contratelor regăsite în legislația națională sunt consensuale momentul încheieri contratului va fi același cu cel al realizări acordului de voințe al părților.De la această regulă sunt excepții contratele solemne ce sunt considerate încheiate în momentul finalizări formalităților prevăzute de lege pentru validitatea acestora.

Determinarea momentului în care contractul este încheiat are o importanță majoră din mai multe motive:

Din momentul în care contractul este încheiat este aplicabil principiul forței obligatorii iar ofertă și acceptarea nu mai pot fi revocate.

Raportat la momentul încheierii contractului sunt analizate elementele de validitate ale contractului dintre părți iar consecință a acestui fapt este reprezentată de recunoașterea motivelor de nulitate ale acestuia.

În cazul în care există mai multe legi ce se consideră a fi aplicabile contractului momentul încheierii acestuia va reprezenta principala modalitate de soluționare al conflictului de legi

Ținând cont de momentul încheieri contractului vor începe să curgă anumite termene legale cum ar fi termenul de prescripție extinctivă sau cel suspensiv ori extintivă

În cazul contractelor translative ce au ca obiect bunuri mobile momentul încheieri contractului constituie momentul de transfer al dreptului de proprietate sau a altor drepturi legale de la vânzător la cumpărător

Reprezintă un criteriu de determinare a locului încheieri contractului

Determinarea momentului încheierii contractului între persoane prezente.

Stabilirea momentului încheieri contractelor între persoane prezente nu ridica probleme având în vedere că momentul încheieri sale coincide cu cel al acceptării ofertei de către destinatarul său integral și fără rezerve.

Un astfel de tip de oferta dacă nu este acceptat de îndată de destinatarul sau rămâne fără efecte iar transmițătorul acesteia nu este obligat să o mențină o anumită perioadă de timp cu excepția acelor situații în care s-a obligat în mod direct sau prin orice alt mijloc să o mențină o anumită perioadă de timp chiar dacă este adresată unei persoane prezente.

Determinarea momentului încheierii contractului între persoane neprezențe.

În ceea ce privește dificultatea determinări momentului încheieri contractului între persoane ce nu sunt prezente aceasta este determinată de faptul că oferta este transmisă prin poștă curier, telegraf, telex, e-mail etc iar între transmiterea ofertei și acceptarea acesteia trece un anumit interval de timp.

Pentru o determinare mai ușoară a momentului încheieri contractului ținând cont de faptul că oferta se adresează unei persoane absente doctrina a propus mai multe modalități și sisteme de soluționare:

Sistemul emisiunii sau declarațiunii acceptării conform căruia contractul se consideră a fi încheiat în momentul în care destinatarului se decide să accepte oferta destinatarului chiar dacă acceptarea să nu a fost transmisă către acesta. Acest sistem a fost reglementat de art 1533 al vechiului Cod civil prin care se arata că „primirea mandatului poate să fie tacită și să rezulte din executarea lui din partea mandatarului”.

Acest sistem de determinare al momentului în care contractul este considerat încheiat a ridicat numeroase probleme în ceea ce privește aplicarea lui în practică întrucât prin intermediul său se susține că momentul încheieri contratului depinde doar de voința destinatarului „care, deși a semnat înscrisul cuprinzând acceptarea, ar putea să-l trimită mult mai târziu, ori să nu-l trimită deloc”.

Sistemul expedierii acceptării reprezintă o altă modalitate de determinare al momentului încheieri contractului conform căruia contractul este considerat încheiat în momentul în care acceptantul își expediază acordul de voința către emitentul ofertei. Acest sistem de drept poate fi criticat pe de o parte ca între momentul acceptări și cel al ajungeri la ofertant oferta făcută poate fi retrasă iar pe de altă parte transmițătorul nu poate considera contratul încheiat atâta timp cât nu a luat la cunoștință de acceptarea destinatarului acesteia.

Sistemul recepțiunii acceptării conform căruia contratul dintre părți se considera încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant indiferent dacă scrisoarea sau telegrama să fie pusă în cutia poștală, predată la poartă, secretariat sau serviciul de curier al întreprinderii. Numai într-un asemenea moment, acceptarea se definitivează, neputând fi revocată.

Sistemul informării sau luării la cunoștință reprezintă ultima modalitate de determinare a momentului încheierii contractului conform căreia momentul real de încheiere al contractului este acela în care emitentul ofertei i-a cunoștință de acceptarea destinatarului.

Acest sistem de determinare a momentului încheieri contractului a fost consacrat prin intermediul art 35 Cod comercial care astăzi este abrogat și care se aplică și contractelor civile.

Acest mecanism de determinare al momentului încheieri contractului prezintă două mari dezavantaje pe de o parte încheierea contractului dintre părți depinde de voința transmițătorului care deși a primit acceptarea destinatarului nu i-a cunoștință de aceasta iar pe de altă parte oferă posibilitatea emitentului ca în fața instanței să afirme că deși a primit documentul de acceptare din partea destinatarului nu a luat cunoștință de aceasta încercând astfel să fraudeze interesele destinatarului.

Ținând cont de aceste două mari dezavantaje ale acestui sistem de determinare al momentului încheieri contractului legiuitorul înțeles că cea mai bună modalitate de determinare este reprezentată de sistemul recepției acceptării așa cum s-a întâmplat și în celelalte legislații moderne.

În conformitate cu prevederile acestui sistem încheierea contractului trebuie să se realizeze în interiorul termenului de acceptare astfel ca o acceptare tardivă a ofertei venite din partea emițătorului nu mai are ca și principala consecința încheierea contractului.

În sistemul nostru de drept aceasta modalitate de determinare al momentului încheieri contractului este consacrata prin intermediul art 1200 alin. (1) C. civ ce face trimitere la momentul în care oferta nu mai poate fi retractare iar contractul este considerat încheiat („Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile”.).

O consacrare și mai clară a acestui mecanism este cuprinsă în interiorul art 1186 alin. (1) C. civ ce prevede că „Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile”.

Momentul încheierii contractului prin acceptarea implicită.

Un contract se considera încheiat în momentul în care oferta a fost acceptată în mod implicit și fără echivoc de către destinatarul său iar Codul civil prin art art. 1196 alin. (1) prevede ca „orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă (…)”.

Contractul se considera încheiat dacă destinatarul ofertei emițătorului începe executarea obligațiilor contractuale sau printr-o comunicare făcută prin intermediul unei terțe persoane prin care se comunica încheierea acestuia sau printr-o inacțiune în conformitate cu practicile statuate între acestea.

Ținând cont de prevederile Codului civil „contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.”

În conformitate cu prevederile legale s-au detectat două modalități de determinare al momentului în care contractul este considerat încheiat și anume:

Dacă prin lege sau prin uzatele statornicite intre părți nu sunt stabilite criterii de la care se considera încheiat contractul acesta se considera încheiat prin simpla înștiințare a ofertantului de încheierea acestuia

Ca o excepție de la prima modalitate dacă prin lege sau prin uzatele existente între părți exista precizări cu privire la determinarea momentului de la care contractul se considera încheiat după îndeplinirea practici stabilite între acestea.

III.6 Locul încheieri contractului

Determinarea locului de încheiere al contractul are o importanță practică atât în domeniul dreptului procesual civil cât și în ceea ce privește dreptul internațional privat.

În ceea ce privește importanta determinării locului de încheiere a contractul în sfera dreptului procesual civil acesta reprezintă un criteriu important de determinare a competentei instanței în cazul apariției unor litigii intre părțile contractante.

Cu privire la importanța practică a locului încheieri contractului în domeniul dreptului internațional privat aceasta reprezintă principala modalitate de stabilire a normei aplicabile în cazul unui contrat cu elemente de extraneitate în cazul unui conflict de legi.

Un criteriu important de determinare al locului de încheiere al contractului este reprezentat și de momentul încheierii acestuia astfel ca locul încheieri unui contract va corespunde cu locul în care s-au întâlnit acordul de voința al părților contractante.

În ceea ce privește contractele încheiate între persoane prezente locul încheieri acestora corespunde cu cel în care se realizează ofertă și acceptarea părților contractante.În legătură cu contratele încheiate între persoane neprezențe acesta se considera încheiat în locul unde emitentul ofertei primește acceptarea destinatarului ce poate fi domiciliul sau reședința acestuia ori în oricare alt loc stabilit de către transmițător.

În materia dreptului internațional privat importanta acordată locului încheieri contractului a fost redusă iar în conformitate cu prevederile tratatului de la Roma acesta nu mai are nici o importanță.

Un alt domeniu în care importanta locului încheieri contractului scade este reprezentat de domeniul competentei jurisdicționale având în vedere faptul că locul încheieri contractului nu mai reprezintă un criteriu de determinare a legii aplicabile în caz de conflict de legi.

Întorcându-ne la reglementarea internă din domeniul dreptului procesual civil locul încheieri contractului nu reprezintă un criteriu de determinare al competentei instanței ce va fi investită în cazul apariției unui litigiu intre părți ci mai degrabă criteriu de determinare al competentei este reprezentat de locul îndepliniri obligațiilor contractuale.

Soluția pe care legiuitorul național a adoptat-o este greșită însă aceasta este corectata prin aplicarea prioritară a normelor de drept comunitar chiar și în domeniul dreptului procesual civil.

III.7 Probleme speciale privind stabilirea conținutului contractului în raport de ofertă și acceptare

Ținând cont de importanță să cat și datorită faptului că reprezintă o problemă delicată conținutul contractului are nevoie de reguli clare de reglementare pe care legiuitorul le-a concretizat ținând cont de anumite elemente cum ar fi concursul împrejurărilor ce stau la baza încheierii sale, apelul la documente precontractuale sau extracontractuale cât și modalitățile specifice în care acesta se încheie.

Acordul asupra elementelor esențiale – acordul suficient. Ținând cont de prevederile legale contractul se considera încheiat în momentul în care părțile contractante și-au exprimat acordul cu privire la elementele esențiale ale acestuia realizându-se astfel acordul suficient al părților.

Cu privire la elementele secundare (clauzele explicite sau implicite) cuprinse în interiorul contractului acestea pot fi analizate și acceptate de părți prin intermediul unor convenții viitoare ce vor fi atașate ulterior contractului.

În cazul în care părțile nu se pot pune de acord cu privire la clauzele contractuale instanță are puterea să se pronunțe cu privire la acestea însă nu va putea decât să aducă o completare a acordului deja existent între părți ce va reprezenta o interpretare a voinței parților făcând un apel la dispozițiile dreptului comun.

Clauză de „fuziune” și clauzele extrinseci.Cu ajutorul acestor clauze părțile pot înlătura din conținutul contractului orice element extrinsec sau folosit în faza precontractuală iar dacă în interiorul contractului nu sunt prevăzute asemenea clauze de fuziune vor fi aplicate dispozițiile art 1201 C. civ.

Clauzele standard. Clauzele standard reprezintă „stipulațiile stabilite prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte”

Acest tip de clauze este folosit cu precădere în contractele de adeziune ținând cont de faptul că sunt stabilite de una dintre părți fără a oferi posibilitatea celeilalte părți să i-a parte la negocieri.Pe lângă acest tip de clauze în faza negocierilor părțile pot să mai utilizeze și alte tipuri de clauze cum ar fi clauze-tip, cât și la clauze negociate iar în cazul apariției unui conflict de legi clauzele negociate, prevalează asupra clauzelor standard”.

În cazul existenței unui conflict între clauzele standard propuse de părți legiuitorul propune ca în cuprinsul contractului să fie cuprinse „clauzele comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie ținută de un astfel de contract.”

Această soluție propusă de legiuitor nu acoperă toate situațiile în care poate apărea un conflict de clauze existând situații în care deși părțile șu s-au pus de acord cu privire la aceste. O astfel de situație este reprezentată de cazul în care pârile și-au executat obligațiile contractuale chiar dacă nu sunt de acord cu anumite aspecte ale contractului.

Clauzele surprinzătoare sau neuzuale. Clauze neuzuale acele clauze standard care prevăd în folosul celui care le propune: a) limitarea răspunderii; b) dreptul de a denunța unilateral contractul; c) dreptul de a suspenda executarea obligațiilor; d) care prevăd în detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului; e) care prevăd limitarea dreptului celeilalte părți de a opune excepții; f) care restrâng dreptul celeilalte părți de a contracta cu alte persoane; g) care prevăd reînnoirea tacită a contractului (desigur, nu este vorba de contractele pentru care legea însăși prevede acest lucru); h) care prevăd legea aplicabilă (alta decât cea stabilită de dreptul comun); i) clauzele compromisorii prin care se derogă de la normele privitoare la competența instanțelor judecătorești.

Enumerarea cuprinsă în interiorul definiției date clauzelor surprinzătoare sau neuzuale are ca efect enumerarea stipulațiilor care se încadrează într-una din categoriile cuprinse în definite ca fiind netransparentă și ținând cont de această situație legiuitorul a prevăzut faptul că „nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”

Odată utilizată o clauză neuzuală partea ce a acceptat o astfel de clauza trebuie să facă dovada înțelegeri acesteia căci în lipsa unei astfel de înțelegeri ea nu își va produce efectele. Acceptată în mod express de către una dintre părțile contractuale determina obligația acesteia de a arăta clauza ce face obiectul acceptării sale.

Concluzi

În conformitate cu prevederile Noului Cod Civil cuprinse în articolul 1166 contractul este definit ca și, acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic".

Contractul este un act juridic rezultat în urma acordului a două sau mai multe persoane cu cea mai mare reprezentativitate determinată de însăși aplicarea în practică a acestuia având ca și finalitate îndeplinirea scopurilor urmărite de părțile contractante.

Realizând o sinteză a definițiilor prezente în legislația romană de la 1864 având ca și sursă de inspirație codul civil francez de sorginte napoleoniană cât și definiția prezentă în legislația actuală contractul poate fi definit ca fiind o înțelegere între două sau mai multe persoane, încheiată în condițiile legii, ce produce efecte (mijloace) juridice în vederea realizării intereselor (scopurilor) părților.

Clasificarea contractelor prezintă o importanță majoră atât practică cât și teoretică fiind necesară pentru identificarea caracteristicilor fiecărui tip de contract prevăzut de Codul Civil de la 1864 cât și de cel actual.

Având în vedere necesitatea clasificări contractelor pentru identificarea particularităților fiecărui tip de contract prezent în legislația națională trecută sau actuală doctrina clasifică contractele în funcție de următoarele criterii: conținutul și corelația lor, modul de formare și de executare, scopul urmărit etc.

De asemenea o importanță majoră o are încheierea contractului atât practic cât și teoretic raportată la mai multe criterii cum ar fi: locul, momentul iar în funcție de acestea se stabilesc reglementările legale aplicabile fiecărui tip de contract menționat în legislația națională.

În concluzie contractul reprezintă principala formă pe care o îmbracă relațiile sociale de drept privat rezultat în urma exprimări voinței a două sau mai multe persoane indiferent dacă sunt persoane fizice sau juridice ce au ca și scop îndeplinirea unui obiectiv comun.

Bibliografie

Boyer Laurent, Droit civil, vol. II, Contract, Ed. Litic, Paris 1989.

Boyer Laurent, Contract et conventions, în Rep de Droit civil, Ed Dalloz, Paris, 1993.

Calais-Auloy Jean, Franck Steimmentz, Droit de la consemnation, Ed Dalloz, Paris, 2000.

Chauvel Patrick, Consentement, în Rep Civil, Ed Dalloz, Paris, 2007.

Ghestin Patrick, La formation du contract, Ed LGDT, Paris, 1993.

Leș Ioan, Noul cod de procedura civilă, Comentariu pe articole, vol. ÎI, Articolele 1-499, Ed CH Beck, București, 2011.

Giocovici Juanita, Dreptul consumației, Ed Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

Mousseron Jean-Marc, Technique contractuelle, Ed Francis Lefebre, Paris, 1999.

Rawach E, La portee des clauses tendant ă exclure le role des documents precontractuels dans l ’interpretation du contrat, în Rec, Ed Dalloz, 2001.

Regulamentul de la Roma I, 17 Iunie, 2010.

Popa Ionuț Florin, Obligația de informare în contractele sinalagmatice, în revista Dreptul, 2002.

Pop Liviu, Tratat de drept civil. Obligațiile vol. ÎI Contractul, Ed Universul Juridic, 2009.

Shroter, în Schlectriem Peter, Schwenzer Ingeborg, Commentary on the U.N. Convention on the Internațional sale of goods, Oxford, University Press.

Statescu Constantin, Bârsan Corneliu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed All, București, 1997.

Stoica Valeriu, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed All, București, 1997.

UNDROIT principles 2010.