Notiunea de Audiere

Cuprins:

Introducere ………………………………………………………………………….……………3

Capitolul I. Considerații generale privind noțiunea de audiere ……………….……………..6

1.1 Scurt istoric al procesului penal ………………………………………………………………6

1.2 Particularitățile audierii ………………………………………………………………………..9

1.3 Principiile audierii ………………………………………………………..………………….15

Capitolul II. Componentele principale în materia audierii persoanelor ……………………21

2.1 Audierea părților vătămate și a bănuitului ……………………………………….…………..21

2.2 Audierea martorilor …………………………………………………………….…………….28

2.3 Audierea minorilor ……………………………………………………………….…………..34

Concluzii și recomandări ………………………………………………………………………..41

Bibliografie ……………………………………………………………………………………….44

Lista abrevierilor …………………………………………………………………….….………46

Anexe ……………………………………………………………………………….……………..47

Introducere

Actualitatea temei. Săvârșirea infracțiunii duce la nașterea raportului juridic de drept penal. Conținutul acestui raport cuprinde dreptul statului de a trage la răspundere penală, infractorul și obligația acestuia de a suporta consecințele faptei sale. Pentru a soluționa un atare conflict, ce s-a iscat între stat și infractor, este necesara o activitate succesiva din partea statului. De aceea, în orice stat exista organe competente de a soluționa cauzele penale, organe ce desfășoară o activitate denumita procesul penal.

Activitatea instanțelor de judecată în soluționarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin care se descoperă infracțiunea, se identifică infractorii și se administrează probe în scopul tragerii la răspundere penală a vinovaților. Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-o activitate diversă și complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura și instanțele de judecată. Pentru realizarea justiție nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acțiuni sunt atrași sau participă persoane cu drepturi și obligații procesuale ce decurg din faptul săvârșirii infracțiunii, precum și alte persoane care, potrivit legii, sunt chemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale.

Scopul justiției este de a stabili într-un mod obiectiv actul infracțional, ca mai apoi să fie în stare să dea sentința. Restabilirea, reconstituirea faptelor se face în afară de interogarea inculpatului, prin administrarea probelor, directe sau indirecte. Soarta unui proces, soarta unui inculpat depinde în mare măsură de mărturia unui om, se dau sentințe, se decide asupra vieții cuiva adeseori în baza unei singure depoziții. Într-un proces probele sunt reprezentate în cea mai mare parte de depozițiile martorilor. Probele indică un anumit număr de probleme, printre care erorile de ordin involuntar pe care martorii le comit frecvent, reținerile unor martori de a depune mărturie de teama consecințelor pe care le-ar putea suferi în urma declarației făcute.

Motivarea alegerii temei date constă în încercarea de a aborda audierea în procesul penal prin prisma părților participante la ea. Totodată a fost identificată abordarea generală a audierii și a particularităților specific ei. Audierea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane (învinuiți, inculpați, celelalte părți, martori), în privința cărora există fie o certitudine, fie o presupunere că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făpașul acesteia, sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare penale.

Gradul de studiere a temei. În scopul unei investigații cu succes a temei propuse spre cercetare am pornit de la studierea și analiza conceptului de audiere în procesul penal, modalitățile de audiere ale diferitor părți în procesul penal. În calitate de suport teoretico-științific au fost utilizate lucrările unor savanți ai dreptului procesual penal, penal, criminaliști. Astfel, au fost studiate și utilizate multiple izvoare de drept procesual penal, criminalistică, drept penal ale unor renumiți profesori din România, Republica Moldova, Federația Rusă cum ar fi: Zubco V., Avram M., Gheorghiță M., Volonciu N., Botez D., Neagu I., Ciopraga A., Bulai C.,Tulbure Șt., Tatu A., Rusu V., Rotaru O., Buneci P., Canțer O., Pop O., Rusu V., Dolea I., Roman D., Boroi A., Paraschiv C. S., Ungureanu Ș.G, Рыжаков, Радаев В. В, Петрухин И.Л, și alții.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul prezentei lucrări de licență este de a demonstra rolul, structura, principiile, particularitățile și modalitățile de audiere în cadrul procesului penal. Pentru realizarea scopului și a sarcinilor, autorul tezei și-a propus spre investigare științifică următoarele obiective:

analiza originii și evoluției conceptului de process penal;

analiza particularităților procedurii de audiere în procesul penal;

identificarea principiilor audierii în procesul penal;

stabilirea elementelor de bază în audierea martorilor;

specificarea etapelor de audiere în cazul vătămatului și a bănuitului;

analiza particularităților specific în audierea minorilor.

Metodologia cercetării. Scopul și sarcinile formulate au determinat utilizarea diverselor metode, precum: metoda sitematică, istorico-juridică, metoda normativă, de sinteză, analiza juridică, compararea, inducția și deducția, aplicate în dialectica cunoașterii materiei și societății, precum și alte procedee și instrumente de cunoaștere științifică.

Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei. Lucrarea reprezintă o analiză de esență a audierii în procesul penal și a modalităților de audiere. Tratată în literatura de specialitate, tematica cu privire la audiere și a părților implicate în ea nu a făcut până acum obiectul vreunui studiu complex, lucrarea dată conținând elemente inovatoare cu privire la analiza elementelor definitorii a audierii și a componentelor principale în materia audierii.

Structura tezei. Sarcinile tezei au determinat structura ei, alcătuită din introducere, două capitole, concluzii și recomandări, bibliografie, anexe. În introducere este argumentată actualitatea, importanța, necesitatea și gradul de studiere a temei cercetate, sunt formulate scopul și sarcinile lucrării și impertanța teoretică a lucrării.

Capitolul I. ”Considerații generale privind noțiunea de audiere” cuprinde analiza istoricului procesului penal în urma evoluției rapoartelor juridice penale, identificarea particularităților audierii și stabilirea principiilor findamentale ale audierii.

Capitolul II. ”Componentele principale în materia audierii persoanelor” include modalitățile și etapele de audiere a părții vătămate, bănuitului, martorilor și martorilor minori în cursul procesului penal în condițiile prevăzute de lege. Totodată sunt abordate anumite reguli în material audierii persoanelor în procesul penal. În acest capitol capătă importanță principiile audierii care dau valoare metodelor și tehnicilor de audiere.

Capitolul I. Considerații generale privind noțiunea de audiere

1.1 Scurt istoric al procesului penal

De la nașterea raportului juridic conflictual penal, în urma săvârșirii infracțiunii, până la încetarea acestuia, în cazul executării pedepsei stabilite de instanța judecătorească, o serie de organe statale desfășoară o activitate prin care se constată existența infracțiunii și se realizează raportul juridic procesual penal.

Procesul penal a fost definit în literatura de specialitate ca o activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constitue infracțiunea, aceasta fiind pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Conform izvoarelor doctrinal procesual penale a fost definit ca un sistem de acțiuni ale organelor de stat competente și raporturi juridice ce se nasc între aceste organe și participanți, plus un al 3 element – acțiunile procesuale ale persoanelor participante în cauza penală. Din latină, processus semnifică succesiune de stări, etape prin care trec diverse fenomene, evenimente, sisteme naturale sau sociale. Aspect juridic – miscarea, acțiunea, ce trebuie să se desfășoare pentru aplicarea dreptului penal, pentru descoperirea, prinderea și cercetarea, judecarea acelora care săvârșesc infracțiuni. În franceză, procesul penal se utilizează și ca procedură, ce semnifică totalitatea formelor și actelor îndeplinite de un organ de jurisdicție sau de un alt organ de stat în exercitarea funcției sale fiind utilizate ca cvasisinonime. [13, p.23]

Procesul penal este o succesiune de acțiuni întreprinse de organele de urmărire penală, constatare care o face procurorul, instanța și ceilalți participanți ai procesului conform Codului de procedură penală. Procedura penală conține formele și exigențele legale impuse acțiunilor procesuale din care este compus procesul penal.

Procesul penal în contextul istoriei statului și dreptului se prezintă tradițional în următoarele tipuri istorice: (proces penal sclavagist, process penal feudal, burghez, modern). Fiecărui tip de stat și de drept îi sunt carcteristice un tip de proces penal, fiind la diferite etape de dezvoltare a societății, în funcție de rolul organelor ce desfășoară anumite activități procesuale, de mijloacele de probă, sarcina probațiunii în proces și de alți factori se deosebesc următoarele forme ale procesului penal:

Procesul privat acuzatorial, aparut în epoca scalvagistă în Grecia și Roma Antică, având forma dominantă în prima perioadă a feudalismului. Trăsătura specifică se declanșă de către persoanele ce au suferit în urma infracțiunii (cauze private) sau de cărte orice cetățean al Atenei sau Romei, însă nu era posibilă intentarea din oficiu, chiar și în cazurile unor infracțiuni concrete. Învinuitul se află în stare de libertate, pregătindu-se să se apere singur sau cu ajutorul avocatului, și patroni. În grecia Antică sistemul probatoriu includea: legile, depozițiile martorilor, recunoașterea, tortura (robii) și jurământul. Forma dată a evoluat regăsindu-se în procesul penal modern pentru unele infracțiuni reduse socialmente, când se instituie procedura prealabilă direct la instanța de judecată. Procesul privat acuzatorial e determinat de voința celui vătămat de al trage la răspundere pe cel vinovat de săvârșirea infracțiunii, și o particularitate admisibilitatea împăcării părților atât procesual cât și jurisdicțional. [26, p.43]

Procesul închizitorial apare odată cu dezvoltarea caracterului oficialității procedurii vechi privat acuzatoriale, prin excluderea principiului egalității părților, prin negarea drepturilor elementare ale învinuitului care devine obiect de examinare supus torturii, ect. Astfel se judecau cauze penale privind infracțiunile flagrante și infracțiuni urmărite de strigătul sau învinuirea obștească. Izvorul principal al procesului închizitoarial era procesul ecleziastic (canonic) răspândit în Europa în sec. XI-XII și aupra procesului laic. Specific și dreptului medieval în Moldova și Țara Românească, dar caracteristic cărui era neadmiterea împăcării părților. În materia probelor cu martorul se aplică adagiul, precum și norme morale, religioase, ect. Se bazau pe prezumțiile legale, pe amănunte cazuistice, declarațiile unor specialiști în medicină, ect. Recunoașterea vinovăției de învinuit avea o importanță deosebită, considerându-se regina probelor, frecvent fiidn utilizată tortura pentru dobândirea acesteia. O altă particularitate e faptul că nu se aplică prezumția nevinovăției, învinuitul fiind impus să-și demonstreze nevinovăția, nu se respecta nici la pronunțarea sentinței, dacă se stabilea pe deplin vinovăția atunci se condamna, dacă parțială atunci se achita, iar în cazul insuficienței de probe se lasă pe timp nedeterminat sub învinuire. Procesul dat mai exclude participarea apărătorului, motivându-se că acesta ar putea fi o piedică în aflarea adevărului, astfel învinuitul răspundea personal la întrebări. Procesul penal de atunci avea forma secretă și lipsa contradictorialității. Forma dată se regăsește în procesul modern în statele cu system continental dar cu o drastică modificare, mai umane, principii noi.

Procesul acuzatorial – apare în urma reformei procesului inchizitorial. În Franța în sec. XVIII forma inchizitorială este înlocuită cu cea acuzatorială. Învinuitului i se acordă drepturi la administrarea probelor, trimiterea în judecată se dispune de reprezentații poporului care participă și la înfăptuirera justiției prin curțile cu jurați, în baza codului din 1808 se divide în 2 faze principale una ancheta ce rămâne inchizitorială iar judecata de principii acuzatoriale. Carcateristic formei acuzotoriale acordarea mai multor atribuții procurorului, funcția de învinuire decât apărătorul statului. Jurații – un alt aspect, trecerea de la sistemul probelor legale formale, la principiul liberii aprecieri, preluat din proceul englez cu jurații ce apreciau probele după propria convingere. Sarcina probațiunii îi revineau – părții civile și procurorului, dacă nu se proba învinuitul benificia de prezumția nevinovăției recunoscută în Declarația drepturilor omului și cetățeanului 1789.

Procesul contradictorial – cunoscut în țările cu sitemul anglo – saxon (Anglia, SUA, Canada) bazată pe egalitatea părților și separarea funcțiilor între învinuire apărare și judecată – faza urmăririi și judecătii. Procesul englez dominat de principiul nevinovăției, sarcina probațiunii revine părții acuzării, dar specific este și posibilitatea trecerii sarcinii probațiunii da la acuzator la învinuit (faptul că învinuitul este iresponsabil – revine părții apărării). Organele de stat nu erau obligate să adune probe în favoarea învinuitului. Recunoașterea vinei de către învinuit, ancheta judecătorească nu se desfășoară și judecătorul emite sentința fără a mai pune juraților întrebări cu privire la vinovăție și fapte. Dacă învinuitul neagă vinovăția sa și probe nu sunt suficiente, judectărorul emite ordin de înscriere a verdictului de achitare fără a transmite cauza spre examinare juraților.

Forma mixtă – s-a constituit în urma reformelor judiciare și presupune existența elementelor  procesului inchizitorial în faza urmăririi penale (carcaterul nepublic și scris ,lipsa carcterului contradictoriu și nemijlocirii, îndeplinirea funcției de urmărire penală concomitent cu luarea hotărârilor în cauza de către organul de urmărire sau procuror) precum și a elementelor procesului contradictorial în fazele judiciare. Procesul penal al Republicii Moldova a căpătat o formă mixtă în urma modificărilor în Codul de Procedură penală (CPP) prin legea din 9 decembrie 1994 care a schimbat esențial rolul instanței în proces cu particularități specifice formei contradictoriale. Noul Cod de procedură penală din 14 martie 2003 a cunosctut schimbări majore, fiind un process contradictoriu. Procesul penal al Republicii Moldova aparține formei procesului penal mixt, care își are originea în Revoluția Franceză de la 1789 și în care domină principiul liberei aprecieri a probelor în baza intimei convingeri. [2]

În Codul de procedură penală al Republicii Moldova, acțiunea procesuală reprezintă, în primul rând, procedeele probatorii, adică acele căi legale, prin intermediul cărora are loc colectarea probelor necesare unei juste soluționări a cauzei penale, iar dreptul la o audiere corespunzătoare cerințelor normative este o garanție implicit a dreptului la un process echitabil. Necesitatea asigurării legalității în alegerea și realizarea acestora devine explicabilă prin efectul afectării esențiale adrepturilor fundamentale la desfășurarea oricărei dintre acestea, dar și din perspectiva aprecierii respectării dreptului la un process echitabil în urma purcederii la oricare din acțiunile procesuale luate în parte și a tuturor acestora per ansamblu.

Categoria acțiunilor procesuale pe care le reglementează Codul de procedură penală și care devin astfel admisibile în principiu, sunt destul de vaste, dar în același timp exhaustive. Nici un alt procedeu probatoriu decât cel expres prevăzut nu este admisibil. În plus pentru considerarea desfășurării adecvate a acestuia este necesară și respectarea exactă a procedurii, care și constituie mecanismele procesuale de garantare a achității procesului de înfăptuire a justiției pe cause penale. Audierea și formele particulare de manifestare, cum ar fi confruntarea sau verificarea declarațiilor la locul faptei constituie procedeiele probatorii cele mai frecvent utilizate în vederea cercetării circumstanțelor faptei penal prejudiciabile. Prin audiere se înțelege un proces de comunicare între organul de urmărire penală/instanța de judecată pe de o parte și acuzat, persoană vătămată, martor, pe de alta, în rezultatul cărora aceștia din urmă depun declarații cu privire la împrejurările faptei care le sunt cunoscute.

Soluționarea unei cauze penale nu se poate concepe decât în condițiile ascultării persoanelor direct implicate și a celor care, deși nu au participat activ la săvârșirea faptei ilegale pot furniza informații valoroase care să contribuie la aflarea adevărului. Ascultarea unei persoane are o dublă valență și anume: [23, p.37]

reprezintă o modalitate importantă de obținere a mijloacelor de probă;

în anumite situații poate constitui o formă de exercitare a dreptului la apărare lucru valabil dacă avem un vedere ascultarea unui învinuit sau inculpat căruia în acest mod i se dă posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere și de a combate acuzațiile ce i se aduc.

O definiție generică a acestei activități sună astfel: ,,Ascultarea persoanelor în ancheta penală este o activitate procesuală și de tactică criminalistică realizată de organele de urmărire penală (organe de cercetare penală și procuror) pentru a se stabili probele care vor contribui la aflarea adevărului în cauza respectivă”

1.2  Particularitățile audierii

Audierea, din punct de vedere a teoriei procesual penale și a tacticii criminalisticii – este o acțiune de urmărire penală, scopul căreia este dobândirea și fixarea de către persoana cu funcție de răspundere în corespundere cu legislația procesual-penală în formă de depoziții, care cuprind date despre o anumită faptă – probă, care are importanță pentru cercetarea cauzei penale. În Codul de procedură penală este oglindită audierea părților bazată pe teoria generală a procesului penal și a tacticii criminalistice. În primul rând, este determinată ordinea de citare a părților, cărora nu li s-a aplicat măsuri preventive.

În Titlul VIII Capitolul II a Codului de procedură penală a Republicii Moldova este indicat scopul citării și consecințele nerespectării ei (art. 235 CPP), modul de citare (art. 236 CPP), conținutul citației (art. 237 CPP), locul de citare (art. 238 CPP), cui îi este înmânată citația (art. art. 239, 240 CPP), cercetări în vederea înmânării citației (art. 241 CPP), dovada de primire și procesul-verbal de predare a citației (art. 242 CPP). [2]

Citarea în procesul penal constituie acțiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucție sau instanța de judecată asigură prezentarea unei persoane în fața sa pentru desfășurarea normală a procesului penal. Persoana citată este obligată să se prezinte conform citației, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora și locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicând motivul imposibilității de a se prezenta. În cazul în care persoana citată nu anunță despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora și locul indicat și nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanță, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.

Chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată se face prin citație scrisă. Citarea se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice. Citarea se va face în așa fel ca persoanei chemate să i se înmâneze citația cu cel puțin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte conform citației în fața organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor participanți la proces pentru efectuarea unor acțiuni procesuale de urgență în cadrul desfășurării urmăririi penale sau al judecării cauzei. Citația se înmânează de către agentul împuternicit cu înmânarea citației (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poștal.

Citația este individuală și conține: 1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediului său, data emiterii și numărul dosarului; 2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat și indicarea obiectului cauzei; 3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum și orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat; 4) ora, ziua, luna și anul, locul de prezentare a persoanei, menționându-se consecințele legale în caz de neprezentare. Citația se semnează de către persoana care o emite.

Persoana se citează la adresa unde locuiește, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului său de muncă prin serviciul de personal al instituției în care lucrează. Dacă, printr-o declarație, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a ficitată, ea se citează la locul indicat. În caz de schimbare a adresei indicate în declarația sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanța de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanța determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obținute de agentul respectiv.

Citația se înmânează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citația sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citația celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afișează pe ușa locuinței acesteia, întocmind despre aceasta un proces-verbal. În cazul în care citarea se face potrivit art. 238 alin. (1), (4)-(6), administrațiile instituțiilor respective sunt obligate să înmâneze de îndată citația persoanei citate contra semnătură, certificându-i semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pentru care nu s-a putut obține semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înaintează organului de urmărire penală sau instanței de judecată care a emis citația.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi recepționează corespondența. Citația nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor indicate mai sus, citația se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obișnuit îi înlocuiesc. [30, p. 32]

Dovada de primire a citației trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de urmărire penală sau a instanței care a emis citația, numele, prenumele și calitatea procesuală a persoanei citate, precum și data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citației, numele, prenumele, calitatea și semnătura celui ce înmânează citația, certificarea de către acesta a identității și a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citația, precum și indicarea calității acesteia.

Înainte de audierea bănuitului, învinuitului, părții civile și a părții civilmente responsabile, în conformitate cu prevederile articolelor, după cum urmează, 104 al. 2 CPP, art. 112 al. 1 CPP, a martorului și a părții vătămate, în conformitate cu prevederile articolelor, după cum urmează, 105 al. 3 CPP, art. 111 al. 2 CPP persoana care efectuează urmărirea penală constată identitatea părților, și anume: numele, prenumele, data, luna, anul și locul nașterii, precizează cetățenia, studiile, situația militară, situația familiară și persoanele pe care le întreține, ocupația, domiciliul și altă informație necesară pentru identificarea persoanei lui în cauza respectivă. Un moment foarte important la identitatea persoanei o are verificarea de către ofițerul de urmărire penală a actelor de identitate, care includ și fotografia persoanei. Faptul dat permite ofițerului de urmărire penală de a identifica obiectiv persoana ce trebuie a fi audiată. Aceasta se efectuează din considerentul că de multe ori în practică se întâlnesc cazuri când se audiază de jure o persoană, dar de facto alta. [2]

Dacă ofițerul de urmărire penală are careva dubii că partea care urmează a fi audiată nu posedă sau posedă slab limba în care se desfășoară urmărirea penală, acesta trebuie să concretizeze aceasta și să întrebe persoana în ce limbă dorește să fie audiată și să dea declarații. În cazul în care părțile la proces nu cunosc limba în care se desfășoară urmărirea penală sau o posedă puțin, ofițerul de urmărire penală este obligat să-i explice și să-i asigure dreptul de a depune plângeri, de a da explicații și depoziții, să înainteze demersuri și cereri în limba pe care aceștea o posedă. În aceste cazuri ei au dreptul să se folosească în mod gratis de serviciile interpretului.

Persoanei, care a fost citată în proces pentru a fi audiată și după claritatea identității ei, de către ofițerul de urmărire penală i se explică drepturile și obligațiile prevăzute de legislația procesual-penală în dependență de statul ei procesual, și anume: în cazul audierii părții vătămatei se explică aceste drepturi și obligațiuni în conformitate cu prevederile art. 60 CPP, a bănuitului în conformitate cu prevederile art. 64 CPP, etc. Tot în acest context, ofițerul de urmărire penală este obligat de a explica părților dreptul de a nu declara împotriva sa, a membrilor familiei sale, a rudelor ei, fapt despre care se consemnează în procesul-verbal de audiere. [2]

Persoana, care a fost citată în calitate de parte vătămată sau martor, se preîntâmpină despre răspunderea penală pe care o poartă în cazul declarațiilor mincinoase (art. 312 CP) și refuzul sau eschivarea de a face declarații (art. 313 CP). Totodată lor li se explică dreptul să refuze de a face declarații dacă acestea pot fi folosite ca probe care mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate. [1]

Dacă, partea vătămată sau martorul, după această preîntâmpinare doresc de a depune careva mărturii, ofițerul de urmărire penală le explică faptul că depozițiile date de ei pot fi ca probe în procesul penal, iar în cazul de refuz de la depozițiile date anterior pot fi atrași la răspundere. Legislația procesual-penală în mod direct nu permite ca oricare depoziții să fie dobândite prin constrângere, amenințare și prin alte metode ilicite.

În procesul audierii ofițerul de urmărire penală poate să folosească orice tactică întru căpătarea informației necesare într-un anumit proces penal, cu excepția întrebărilor provocatoare. Codul de procedură penală permite ca orice parte la proces să fie însoțită de un apărător sau reprezentant legal întru apărarea intereselor acestora.

Pe parcursul anilor tactica audierii și-a dobândit recomandările sale. De regulă, audierea trebuie începută cu propunerea ofițerului de urmărire penală către partea audiată de a povesti ceia ce cunoaște acesta despre cauza ce se cercetează. În cazul care partea audiată vorbește despre circumstanțe, care vădit nu se referă la fapta cercetată, ei i se comunică aceasta, după ce se solicită de a se expune la întrebarea adresată anterior.

După finele povestirii libere (orale) de către partea audiată, acesteia i se pot pune întrebări orientate la concretizarea și completarea depozițiilor.

Partea audiată este în drept să se folosească de documente, acte și înscrieri, care la cererea, demersul sau acordul ei pot fi anexate la procesul-verbal de audiere. În timpul audierii ofițerul de urmărire penală poate să prezinte părții audiate corpuri delicte, documente, reproducerea cărorva înregistrări audio și video, pe marginea cărora este în drept de a adresa acesteia întrebări, întru administrarea unor probe care ar duce la cercetarea completă, obiectivă și sub toate aspecte a cauzei penale.

Depozițiile date de către partea audiată se consemnează într-un proces-verbal. Aceasta poate fi întocmit atât prin scrierea liberă, cât și cu ajutorul tehnicii de tapat. În cadrul audierii se poate de folosi înregistrarea audio și video, care se păstrează împreună cu procesul-verbal în cauza penală.

În conformitate cu prevederile art. art. 260, 261 CPP procesul-verbal de audiere se întocmește în timpul efectuării acestei acțiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală. [2]

Procesul-verbal trebuie să cuprindă:

locul și data audierii;

funcția, numele și prenumele persoanei care întocmește procesul-verbal;

numele, prenumele și calitatea persoanelor care au participat la audiere, iar dacă este necesar, și adresele lor, obiecțiile și explicațiile acestora;

data și ora începerii și terminării audierii cu concretizarea pînă în minut;

descrierea amănunțită a faptelor constatate;

mențiunea privind efectuarea, în cadrul realizării audierii, a fotografierii, filmării, înregistrării audio, privind mijloacele tehnice utilizate la efectuarea acțiunii respective de urmărire penală, condițiile și modul de aplicare a lor, obiectele față de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obținute, precum și mențiunea că, înainte de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acțiunii de urmărire penală.

Procesul-verbal se citește tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acțiunii date de urmărire penală, explicându-se, totodată, că au dreptul de a face obiecții, iar acestea urmează să fie consemnate în procesul-verbal.

Fiecare pagină a procesului-verbal se semnează de persoana care îl întocmește, precum și de persoanele audiate, interpret sau traducător. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate semna sau refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face mențiune.

La procesul-verbal se anexează schițele, fotografiile, peliculele, casetele audio și video, care au fost dobîndite pe parcursul audierii.

În practică se întâlnesc cazuri când persoanele refuză de a semna procesul-verbal de audiere sau nu au posibilitate de al semna. Legislatorul a prevăzut asemenea cazuri pe care le-a consemnat în art. 261 CPP, și anume: [2]

1) Dacă persoana care a participat la audiere refuză să semneze procesul-verbal, despre aceasta se face mențiune în procesul-verbal, care va fi semnat pentru conformitate de către persoana care a efectuat acțiunea.

2) Persoanei care a refuzat să semneze procesul-verbal trebuie să i se acorde posibilitatea de a explica cauzele refuzului, iar explicațiile ei vor fi consemnate în procesul-verbal.

3) Dacă persoana care a participat la efectuarea acțiunii de urmărire penală nu poate semna procesul-verbal din cauza vreunui defect fizic, cel care întocmește procesul-verbal cheamă o persoană străină care, cu consimțământul celui care nu poate semna, certifică cu semnătura sa exactitatea conținutului procesului-verbal.

În primul rând, persoana audiată trebuie ascultată cu atenție, făcându-se notițele necesare: ce a uitat să expună, ce a fost expus ambiguu, ce necesită a fi corectat. Dacă după depunerea declarațiilor de către avocatul părții aceasta are careva întrebări, ele trebuie adresate. Dacă asemenea întrebări nu sunt, partea adversă va trece la audierea încrucișată, după care avocatul părții audiate este în drept să formuleze întrebări. [12, p. 56]

De fapt, măiestria avocatului se reduce la patru condiții: cunoașterea legii, stăpânirea logicii, a psihologiei și a artei oratorice, în funcție de care și vor fi înaintate în cele ce urmează recomandări privind desfășurarea audierii. Aspectul juridic:

1. Fiecare întrebare trebuie să urmărească un anumit scop. Avocatul trebuie să știe cu certitudine pentru ce este citat, bunăoară, martorul și ce poate fi probat prin declarațiile lui.
Întrebările pot purta caracter diferit, de exemplu: să-și amintească despre cele nedeclarate; să concretizeze anumite circumstanțe; să scoată în vileag contradicțiile cu alte probe etc.
Totodată, trebuie să se țină cont de faptul că:

răspunsul trebuie să ”lucreze” pentru interesul clientului său și să nu depășească obiectul probațiunii;

dacă nu e clar ce răspuns va fi dat, este mai bine ca întrebarea să nu fie pusă;

să nu se facă abuz de întrebări;

întrebările nu trebuie să-l determine pe martor la răspunsuri false;

nu trebuie puse întrebări asupra circumstanțelor evidente și asupra celor care nu se referă la obiectul litigiului.

2. Întrebările trebuie să accentueze veridicitatea declarațiilor martorului. Aici am putea aminti că:

martorul spune adevărul atunci cînd relatează ceea ce nu putea să inventeze;

dacă martorul confirmă un fapt, care prin sine însuși nu are importanță, necunoscând importanța acestuia pentru cauză, atunci declarațiile merită încredere;

caracterul nedeterminat al faptelor relatate de către martor nu constituie dovada inexactității declarațiilor;

indicarea indirectă a faptei poate fi mai convingătoare decât confirmarea directă a acesteia.

ceea ce nu este intenționat nu poate fi fals;

careva lacune asupra indubitabilului, chiar și asupra unei circumstanțe esențiale, nu este o dovadă a relei credințe;

coincidența între declarațiile mai multor martori, mai ales dacă între ei sunt prietenii și dușmanii inculpatului, creează veridicitatea deplină a faptului.

Reieșind din cele expuse, avocatul va formula propriile întrebări:

3. Nu pot fi adresate întrebări sugestive. Art. 109 alin. (2) CPP interzice formularea unor asemenea întrebări. Deși Codul de procedură civilă nu conține o interdicție directă asupra întrebărilor sugestive, ele totuși nu se adresează, deoarece răspunsul la o întrebare sugestivă nu va genera încredere. De aceea, în orice proces, avocatul trebuie să evite asemenea întrebări, încercând a obține răspunsurile necesare pe alte căi. [2, 5]

4. Întrebarea trebuie să se refere la fapte și nu la clarificarea opiniei și a atitudinii celui audiat față de acestea. Primo, astfel de întrebări nu se referă la obiectul probațiunii; secundo, o întrebare bine formulată trebuie să conducă instanța la o apreciere în colaborare a probelor, nu însă la o impunere a opiniei părții sau a martorului. Logica întrebărilor este determinată de obiectul probațiunii și se reduce la fundamentarea poziției în cauză.

Avocatul trebuie să țină cont de particularitățile psihologice ale celui audiat, în special determinate de vârstă, sex, ocupație, de mediul în care are loc audierea. Audierea ”martorului propus”, precum și a martorului părții adverse, nu poate fi efectuată decât în urma stabilirii contactului psihologic. [17, p.25]

Măiestria avocatului poate favoriza luarea unei poziții favorabile de către instanță față de clientul său. Atenția avocatului față de declarațiile martorului vor determina aceeași atenție și din partea instanței; dimpotrivă, dacă avocatul este indiferent față de anumite depoziții, atunci de ce acestea ar trezi interesul cuiva?

La audiere va fi ales tempoul potrivit. Nu este recomandabil de a grăbi procesul: întrebările și răspunsurile trebuie să fie formulate clar, dar nu încetinit. Nu trebuie întrerupt cursul expunerii celui audiat, deoarece aceasta îl poate împiedica să-și reamintească circumstanțele. Dacă sunt întrerupte răspunsurile nefavorabile, de aceasta va profita partea adversă. Dacă avocatul părții adverse a ascultat cu atenție expunerea, atunci va observa, cu certitudine, punctul vulnerabil al răspunsurilor.

1.3 Principiile audierii

Codul de procedură penală a Republicii Moldova include principiile procesului penal care stau la baza audierii persoanelor ce servește drept componentă de bază în administrarea suficientă a mijloacelor de probă. Aceste principia sunt următoarele: legalitatea procesului penal; prezumția nevinovăției; egalitatea în fața legii și a autorităților; respectarea drepturilor, libertăților și demnității umane; inviolabilitatea persoanei; inviolabilitatea domiciliului; inviolabilitatea proprietății; secretul corespondenței; inviolabilitatea vieții private; limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la interpret; asigurarea dreptului la apărare; publicitatea ședinței de judecată; accesul liber la justiție; desfășurarea procesului penal în termen rezonabil; libertatea de mărturisire împotriva sa; dreptul de a nu fi urmărit, judecat sau pedepsit de mai multe ori; asigurarea drepturilor victimei în urma infracțiunilor, abuzurilor de serviciu și erorilor judiciare; principiul contradictorialității în procesul penal; înfăptuirea justiției – atribuție exclusivă a instanțelor judecătorești; independența judecătorilor și supunerea lor numai legii; libera apreciere a probelor; oficialitatea procesului penal. [2]

Realizarea în practică a principiului legalității procesului penal este asigurată, înmare măsură, de însăși structura procesului penal care permite de a verifica pe parcursul fiecărei etape procesuale premărgătoare legalitatea, temeinicia, justețe și motivarea hotărîrilor pocesuale adoptate în fazele precedente. Aceasta înseamnă că, dacă la o etapă oarecare de desfășurare a procesului penal a avut loc și a fost descoperită o încălcare delege sau o eroare judiciară, atunci, datorită modalității de organizare structurală a procesului penal, există permanent posibilitatea de a abroga actul procesual respectiv și dea restabili legalitatea. [2]

Prezumția de nevinovăție (presupunerea, recunoașterea juridică a unui fapt până la proba contrarie) este una legală și relativă. Aceste se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege și este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumții. Esența acestei prezumții constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credință, din acest statut rezultând toate garanțiile puse la dispoziția lui, și respectarea drepturilor sale decătre organele de urmărire penală sau instanța de judecată pentru a nu-i încălca acest drept fundamental al omului și pentru a-i acorda șansa și garanțiile reale de a se apăra de o acuzație injustă sau neproporțională. [2]

Garantarea și Respectarea drepturilor, libertăților și demnității umane este un domeniu în care intervenția statului este dezirabilă și obligatorie. Această obligație nu trebuie să fie ignorată din mai multe considerente. Unul din ele este încrederea în justiție și sentimentul de siguranță al fiecărui membru al societății când este vorba despre protecția lui din partea statului.

Codul de Procedură penală al Republicii Moldova consacră drepturile, libertățile și demnitatea umană în art. 10 – acordându-i valoare de principiu general al Procesului Penal. În formularea pe care o primește în Codul de Procedură Penală obligația statului de a garanta și a respecta drepturile, libertățile și demnitatea umană se materializează prin interdicția tuturor organelor și persoanelor participante la procesul penal de a întreprinde orice acțiune care ar putea prejudicia valorile ocrotite de acest principiu. Persoanele participante la procesul penal sunt și altele, decât acele personae cu funcții de răspundere și/sau reprezentanțe ale organelor de stat cu atribuții legale în cadrul procesului penal.

Dreptul la respectarea corespondenței este definit ca facultatea de a comunica cu terțe persoane fără a fi întrerupt, fără cenzură. Constituția Republicii Moldova în art. 30 garantează secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbirilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare. Acest principiu este înscris și în Convenția Europeană privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în art. 8. Constituția Republicii Moldova în al. 2 art. 30 permite, în caz de necesitate, pentru a proteja securitatea națională, bunăstarea economică a țării, ordinea publică și prevenirea infracțiunilor, limitarea acestui drept, cu respectarea condițiilor legale. În cadrul unui proces penal necesitatea ascultării sau interceptării schimbului de informații dintre persoane apare în legătură cu administrarea probelor în cadrul urmăririi penale. Pentru a respecta acest principiu organele de urmărire penală pot intercepta corespondența doar cu autorizația judecătorului de instrucție. Toate acțiunile care limitează acest drept sunt reglementate exhautiv în Codul de Procedură Penală în articolele 133-138.

Potrivit art. 118 din Constituție, art. 16 din CPP și a altor prevederi din legislația învigoare, procedura judiciară se efectuează în limba de stat sau în condițiile legii, într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor care participă la proces. Limba de procedură este anunțată la examinarea cauzei concrete în ședința de judecată și nu poate fi modificată pe parcursul întregului proces judiciar. [22, p. 47]

Admiterea folosirii altei limbi decât a celei de stat, în cadrul desfășurării procedurii judiciare și dreptul la interpret și înscrierea acestor reguli printre principiile de bază ale procesului penal vine să marcheze asigurarea intereselor legitime ale minorităților naționale și a tuturor persoanelor nevorbitori în limbă de stat. În cazul în care procesul penal se desfășoară în altă limbă decât cea de stat, hotărârile procesuale (ordonanța de punere sub învinuire, rechizitoriul, sentința și decizia instanței judecății se întocmesc înmod obligatoriu și în limba de stat).

Dreptul la apărare, este prevăzut în actele normative internaționale și în cele naționale ale multor state, inclusiv Repiblica Moldova. Codul de procedură penală a Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de principiu obligației statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părților (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau în caz de necesitate, numit din oficiu și remunerat din bugetul de stat. Formularea acestui principiu, în CPP al Republicii oldova. ca ”asigurarea dreptului la apărare” diferă, după conținut de situația “asigurarea dreptului de apărare”. Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezența unui avocat. Art. 17, al. 2 al Codului de procedură penală prescrie obligația organului de urmărire penală și a instanței de judecată de a asigura participanților la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor procesuale în condițiile prevăzute de lege procesuală.

Codul de Procedură Penală în art. 18 înaintează aceleași exigențe pe care le conține art. 6 al Convenției Europene Drepturilor Omului: Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă și publică. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul presei și publicului poate fi interzis în sala de ședințe. Excepțiile sunt formulate în același articol și cunoaște cazurile când poate fi limitat accesul persoanelor terțe de a asista la judecată. Ședințele se pot petrece cu ușile închise în interesul moralității, ordinii publice sau securității naționale, când interesul minorilor sau protecția vieții private a părților o cer.

Accesul liber la justiție este principiu ce reiese din interpretarea art. 6 par. al CEDO. Directivele prevăzute de art. 6 sunt anunțate în art. 19 al CPP. Art. 20 al Conctituție Republicii Moldova determină căorice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiție.

Libertatea de mărturisire împotriva sa este prevăzută la art. 21 CPP și cuprinde două reguli. Prima regulă constă în imunitatea de a depune declarații. În procesul penal nimeni nu este obligat să depună declarații împotriva rudelor sale apropiate, a soțului, soției, logodnicului, logodniciei. Această posibilitate de a nu depune declarații ține de anumite categorii morale cum sunt constituția, climența, relațiile de familie. [2]

A doua regulă se referă la libertatea de mărturisire împotriva sa sau de a-și recunoaște vinovăția. Bănuitul, învinuitul, inculpatul trebuie să fie obligatoriu informat de către organul de urmărire penală procuror, instanța privitor la dreptul său de a tăcea și nu de a mărturisi împotriva sa, precum și să primească explicații asupra dreptului dat.

Printre principiile noi care și-au găsit locul în Codul de procedură penală este și principiul asigurării drepturilor victimei în urma infracțiunilor, abuzurilor de serviciu și erorilor judiciare (art. 23 CPP). Consfințirea acestui principiu în legislația procesuală penală este novatorie din considerentul că pe parcursul anilor, perioadei anterioare mecanismul justiției penale se perfecționa doar sub aspectul sistemului “stat-infractor”, lăsând în același timp fără atenția necesară problema victimelor infracțiunii. Semnificația înserării sale procesuale este determinată de faptul că persoanele care au suportat un prejudiciu sau li s-au încălcat unele drepturi fundamentale au dreptul de a fi repuși în situația anterioară, indiferent că este victima infracțiunii, abuzului de serviciu sau a erorii judiciare. Victima în cazurile enunțate mai sus poate fi atât persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu cât și bănuitul, învinuitul, condamnatul.

Persoana poate fi declarată vinovată de săvârșirea infracțiunii precum și supusă unei pedepse penale decât în baza hotărârii definitive a instanței de judecată. Nici o altă autoritate a statului nu este competent de a declara pe cineva vinovat de săvârșirea infracțiunii și de al pedepsi. Această activitate poate fi realizată exclusiv în cadrul procesului penal și este o finalizare a înfăptuirii actului de justiție. Condiția recunoașterii vinovăției persoanei este existența unei hotărâri definitive a instanței de judecată de condamnare iar pedeapsa penală, care nu în toate cazurile real survine, este un efect al recunoașterii vinovăției. Nimeni nu poate fi lipsit de dreptul de a-i fi judecat cauza de acea instanță și de acel judecător în competența cărora este dată prin lege. Hotărârea instanței de judecată în privința persoanei față de care nu s-a respectat competența prevăzută de CPP poate fi atacate în cadrul căilor ordinare și extraordinare (recursul în anulare) și în cazul constatării încălcării competenței ele vor fi desființate. [2]

Libera apreciere a probelor înseamnă că legea, indicînd mijloacele de probă din care pot fi obținute date prin care se stabilesc circumstanțele necesare de probat, de regulă se reține de la indicarea prin intermediul căror mijloace de probă necesită să fie probate circumstanțele care urmează să fie dovedite în procesul penal. Libera apreciere a probelor exclude posibilitatea oferirii unei puteri dinainte stabilite unei anumite probe.

Principiul legalității procesuale este o transpunere pe plan procesual a principiului general de drept al supremației și respectării necondiționate a dreptului. Acest principiu se deduce și din caracterul de ordine publică a normelor de drept procesual penal. Principiul cuprins în această regulă de bază privește legalitatea procesuală în realizarea justiției penale, legalitatea substanțială a acesteia fiind asigurată prin incidența principiului fundamental de drept penal al legalității incriminării și sancțiunilor de drept penal.

Principiul legalității procesului penal este aplicabil în egală măsură tuturor activităților instanței de judecată, părților cât și altor participanți la procesul penal, toți fiind obligați să respecte legea în activitatea lor procesuală. Respectarea principiului legalității asigură concomitant respectarea tuturor  principiilor procesului penal situația fiind determinată de statutul principiului legalității ca principiu cadru și ca primă condiție a existenței celorlalte principii.

În cadrul procesului penal pot fi folosite orice mijloace de probă care nu sunt interzise prin lege. Conform art. 97 al Noului Cod de procedură penală al României constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, în identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Acest cod stabilește principiile funadamentale ale procesului penal drept principia de conținut ale procedurii de audiere după cum urmează: principiul legalității; oficialității; aflării adevărului; rolului activ al organelor judiciare penale; garantării libertății persoanei; respectării demnității umane; prezumției de nevinovăție, garantării dreptului la apărare; limbii în care se desfășoară procesul penal; egalității persoanelor în procesul penal; operativității. [6]

Art. 101 reglementează principiul loialității în mod expres: ”Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrîngere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe”. Art. 5 stabilește că organelle judiciare au obligația de a asigura pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Art. 104 stabilește că persoanele audiate în cursul procesului penal pot fi următoarele: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilimente, martorii și experții.

Capitolul II Componentele principale în materia audierii persoanelor

2.1 Audierea părților vătămate și bănuitului

Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie activitatea cea mai frecventă, căreia îi sunt consacrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul examinării cauzei în instanța de judecată, cea mai mare parte din timp și prezintă cel mai mare volum de muncă cum a ofițerului de urmărire penală, așa și a instanței. Totodată această activitate este o modalitate de obținere a probelor pe cauza cercetată, o modalitate de aflare a adevărului.

Codul de procedură penală confer importanță declarațiilor părții vătămate prin includerea lor alături de celelalte mijloace de probă. Partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilimente pot fi ascultate în procesul penal în vederea administrării unor probe necesare rezolvării cauzei, deoarece au cunoștința despre săvârșirea infracțiunii și despre făptuitor.

Înainte de asxultarea persoanei vătămate trebuie să se precizeze de cître organelle judiciare că poate participa în process în calitate de parte vătămată sau parte civilă (participarea sau constituirea fiind posibilă până la citirea actului de sesizare a instanței, care are loc în cadrul ședinței de judecată). Ascultarea se face potrivit dispozițiilor referitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului (art. 77). [2] Dacă persoana vătămată nu participă în process ca parte vătămată sau civilă, poate fi ascultată în calitate de martor.

Datorită faptului că părțile sunt interesate în cauză, valoarea probatorie a declarațiilor părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilimente este aceiași ca și a declarației inculpatului. Astfel art. 75 CPP prevede că declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabile civilimente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt corroborate ca fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamlul probelor existente în cauză.

Chiar și în acele cauze penale în care probațiunea se întemeiază cu precădere pe mijloacele materiale de probă, importanța declarațiilor persoanelor rămâne nealterată deoarece mijlocul material de probă nu prezintă valoare în sine: considerat izolat, nu dovedește nimic dacă nu este integrat în ansamblul împrejurărilor cauzei, dacă nu se cunoaște provienența lui. Or, toate acestea nu pot fi precizate decât prin mijlocirea declarațiilor oamenilor. [19, p.150]

Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezența unui apărător ales sau a unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, imediat după reținerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum și în timpul nopții, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.

Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit, îl întreabă numele, prenumele, data, luna, anul și locul nașterii, precizează cetățenia, studiile, situația militară, situația familială și persoanele pe care le întreține, ocupația, domiciliul și altă informație necesară pentru identificarea persoanei lui în cauza respectivă, îi explică esența bănuirii, învinuirii și dreptul de a tăcea și de a nu da mărturii în defavoarea sa, după aceea îl întreabă dacă el acceptă să facă declarații asupra bănuielii sau învinuirii care i se incriminează. În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să facă declarații, aceasta se menționează în procesul-verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul acceptă să facă declarații, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se impută și îi propune să facă în scris explicații asupra acesteia, iar dacă bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declarația, aceasta se consemnează în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea. [20, p.16]

Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le-a depus anterior. Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declarație scrisă mai înainte, însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat.

Durata audierii neîntrerupte a bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate depăși 4 ore, iar durata audierii în aceeași zi nu poate depăși 8 ore. Bănuitul, învinuitul, inculpatul are dreptul la o pauză de până la 20 de minute pe durata audierii de 4 ore. În cazul persoanelor grav bolnave, durata audierii se stabilește ținând cont de indicațiile medicului.

Fiecare bănuit, învinuit este audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiții, învinuiții chemați în aceeași cauză să nu comunice între ei. Declarațiile bănuitului, învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii, întocmit în conformitate cu prevederile art. 260 și 261.

În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul revine asupra vreuneia din declarațiile sale anterioare sau are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea se consemnează și se semnează în condițiile articolelor menționate în alin. (5). Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală procedează la audierea acestuia la locul aflării lui. (art. 104 CPP RM) [2]

Pe lângă depozițiile bănuitului, învinuitului, o contribuție deosebită la stabilirea adevărului în procesul penal o au declarațiile părții vătămate. Asupra acestor persoane s-au răsfrânt consecințele dăunătoare ale faptei ilicite și a căror ascultare se efectuează cu aplicarea unor tactici adecvate.

Persoana care nemijlocit a suferit în urma acțiunilor ilicite a infractorului apare în cauza penală ca subiect pasiv special, ca victimă a infracțiunii. Statul în așa caz rămâne subiect pasiv general și titular al acțiunii penale pe care o exercită în numele societății, garantând astfel ocrotirea persoanei vătămate, care-și păstrează, totuși, anumite drepturi procesuale. În același timp, partea vătămată, conform legislației procesual-penale (art. 60 CPP RM) are și anumite obligații, printre care: să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanței judecătorești; să facă declarații la cererea organului de urmărire penală sau a instanței judecătorești și altele. [31, p. 103]

Problematica psihologică și tactică a declarațiilor (depozițiilor) parții vătămate într-o cauză penală este deosebit de complexă și ridică anumite dificultăți în activitatea organelor de urmărire penală și instanțelor judecătorești.

Dincolo de cadrul procesual referitor la poziția persoanei vătămate, la drepturile și obligațiile acesteia în procesul penal, investigarea criminalistică este interesată de un alt domeniu de activitate și anume criminalistică ce vizează aspectele tactice ale ascultării părții vătămate. Declarațiile acesteia prezintă un mijloc de probă important prin care se pot clarifica multe circumstanțe, împrejurări ale faptei sau faptelor săvîrșite, precum și a stabili anumite date despre infractori.

Evaluarea declarațiilor părții vătămate totdeauna se face luându-se în calcul că ea este un subiect procesual-penal, care dispune de date concrete nemijlocite despre fapta comisă și despre făptuitor, dar, în același rând, ținând cont de interesul personal al acesteia în soluționarea cauzei penale.

Conform prevederilor Codului de procedură penală al Republicii Moldova (art. 60, al. 5) partea vătămată este audiată în condițiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea martorului. Partea vătămată care refuză sau se eschivează să facă declarații poartă răspundere penală conform art. 313 din Codul penal, iar pentru declarații false cu bună-știință poate fi tras la răspundere penală pe art. 312 din Codul penal. [1]

Din această cauză, declarațiile părții vătămate, precum și a celorlalte părți în procesul penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care ele sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauza penală cercetată.

În lexiconul juridic partea vătămată se mai substituie cu noțiunea de victimă, noțiune specifică psihologiei judiciare și criminologiei, ce desemnează persoana care a suferit direct sau indirect consecințele fizice, materiale sau morale ale unei infracțiuni. [11, p.93]

Însuși procesul de săvârșire a infracțiunii, precum și acțiunile (fizice sau psihice) nemijlocite ale infractorului în urmă cărora a avut de suferit persoana concretă, într-un mod specific se reflectă și asupra psihicului victimei. Aceste lucruri, în cea mai mare măsură, influențează formarea cunoștințelor victimei despre infracțiune și infractor.

Se cunoaște bine că, procesul psihologic de formare a depozițiilor, inclusiv a părții vătămate, este constituit din patru etape (faze) și anume: percepția (recepția) informației; prelucrarea acesteia; memorarea (reținerea în memorie) și reactivarea (reproducerea) informației la solicitare. [16, p.145]

În practica judiciară partea vătămată sau victima infracțiunii se asociază cu ideea de suferință, de durere fizică sau morală, de unde consecința că alături de senzațiile vizuale sau auditive care dețin rolul cel mai însemnat, la formarea declarațiilor acesteia concură senzațiile cutanate și, într-o anumită măsură, senzațiile olfactive. [19, p.17]

Un rol deosebit la formarea depozițiilor părții vătămate îi revine etapei de prelucrare a informației percepute despre infracțiunea concretă. Aici se are în vedere informația referitor la evenimentul (fenomenul) ilicit și anume: ce s-a petrecut, când, unde, în ce mod, cine este făptuitorul, care au fost consecințele acțiunilor ilegale, care a fost comportamentul persoanelor implicate în infracțiunea dată.

Prelucrarea informației despre infracțiune presupune analiza proprie sau explicarea, expunerea (în formă verbală sau scrisă) imediată ori peste un scurt timp de către victimă a conținutului acestui act infracțional unor persoane (oficiale, neoficiale, rude, colegi, vecini) și a consecințelor parvenite sau așteptate, inclusiv și pentru dînsul. În acest mod informația obținută, senzațiile și percepțiile personale, apărute în urma comiterii actului infracțional se interpretează și se completează de către victimă din punctul său de vedere.

Interpretarea informației constă în explicarea, comentarea celor percepute de victimă în legătură cu săvârșirea infracțiunii care a atins interesele lui. În aceste cazuri, în mod obișnuit, partea vătămată conștient sau inconștient poate denatura careva fapte, circumstanțe, scăpa careva date sau detalii ale infracțiunii ori infractorului. Uneori el poate completa singur anumite goluri în informația percepută, reieșind din inspirația proprie și experiența profesională ori de viață, sau prezenta unele erori prin substituirea datelor autentice cu cele dorite, inventate.

Activitatea de memorare are un pronunțat caracter dinamic caracterizat prin procese de reorganizare, regrupare, restructurare, fiind determinată de stările intens emoționale din momentul infracțiunii care, de regulă, cresc în intensitate, aspect ce poate antrena ajustări, corecturi, chiar adăugiri la informațiile memorate. [31, p.121]

Meditând asupra întrebărilor puse de către ofițerul de urmărire penală în fața lui la ascultare, partea vătămată se întoarce imaginar în trecut, străduindu-se să-și amintească exact cum a avut loc evenimentul infracțional, apelează în așa caz la informația stocată în conștiința sa. În mod normal organul de urmărire penală așteaptă de la victimă declarații veridice și depline pe cauza cercetată. Însă deseori în declarațiile persoanei vătămate apar surse de distorsiune care trebuie identificate atent, fiind-că sub influența emoțională a victimei datele despre infracțiune și infractor puteau duce într-un mod sau altul la alterarea acestora și perceperea putea fi incompletă, eronată.

Prin prezentarea depozițiilor false, persoana vătămată, de regulă, urmărește, atât înrăutățirea situației făptuitorului cât și crearea pentru sine a unor condiții procesuale mai bune. Dorința de răzbunare pentru răul pricinuit, precum și dorința de a obține avantaje materiale superioare prejudiciului suferit, sunt cele mai frecvente cauze ce explică denaturările conștiente din declarațiile persoanei vătămate. [19, p. 313]

Depășind motivele care determină declarațiile false, ofițerul de urmărire penală, procurorul poate:

să-i explice suplimentar victimei sau martorului împrejurările în care aceștia sunt responsabili pentru eschivarea de la depunerea mărturiilor sau pentru mărturii false, mai mult chiar, să-i explice ceea ce ar putea să urmeze dacă vor fi constatate asemenea fapte ale persoanei;

să explice măsurile pe care le va întreprinde el sau lucrătorii operativi pentru securitatea celui audiat și a membrilor familiei lui;

să încerce a preveni mărturiile false prin demonstrarea faptului că el este deja informat, prin stabilirea unui contact psihologic normal, prin explicarea situației care s-a creat pe parcursul cercetării cauzei penale;

să explice că presiunea din partea infractorilor și a altor persoane cointeresate este mai intensă atât timp cât mărturiile și probele încă nu sunt adunate în totalitate;

să atragă atenția celui interogat asupra atitudinii altor persoane, care dau declarații verosimile;

să-și formuleze clar atitudinea sa ca fiind orientată nu atât spre demascarea celui interogat ca scop în sine, ci spre stabilirea adevărului ce vizează cauza penală;

să nu se grăbească să scrie tot ce comunică persoana audiată; dacă nu este necesitatea înainte de a prezenta unele probe importante, de a fixa mărturiile celui audiat, e mai bine să se ia doar unele notițe pe o foaie de hârtie;

să elimine motivele care conduc la declarații false victima, să-i explice realitatea și lipsa de răzbunare din partea cuiva, necesitatea de a participa în proces penal în calitate de victimă.

Pentru depozițiile unor victime este specific să se indice acțiunile sau inacțiunile altor cetățeni, în afară de infractori, în momentul săvârșirii infracțiunii. În realitate însă uneori persoanele audiate în calitate de victime trebuie să dea depoziții nu numai despre activitatea ilicită a altor persoane, dar și despre faptele lor care într-o măsură mai mare sau mai mică, cu bună știință sau involuntar, au contribuit la săvârșirea infracțiunii. [25, p. 68]

Particularitățile procesului de percepere de către victime a împrejurărilor în care s-a desfășurat evenimentul, purtarea lor pe parcursul cercetării infracțiunii și tactica de audiere a lor care derivă din aceste circumstanțe pot fi formulate în felul următor: [28, p. 83]

în majoritatea cazurilor victima, fiind un participant al evenimentului, poate să povestească mai bine decât alți cetățeni (avem în vedere martorii) despre infracțiunea săvârșită și despre participanții la ea;

victimele, suportând personal sentimentul de frică, de oroare, de stres, fiind uneori și înjosite, dezonorate, bătute, legate, izolate etc., nu țin minte întotdeauna detaliile celor întâmplate, iar deseori nici nu au posibilitate să vadă totul, după cum pot observa și păstra în memorie alte persoane, de pildă martorii oculari;

uneori, la începutul urmăririi penale, victemele exagerează inconștient pericolul în care s-au aflat sau prejudiciul pe care l-au suportat;

uneori sentimentul de frică, de spaimă, suferințele fizice suportate și stresul sunt într-atât de mari, încât victimele nu sunt în stare la audiere să expună în mod obiectiv și deplin toate cele întâmplate;

unele victime sunt neobiective, pentru că, urmărind scopuri meschine, ele exagerează în mod conștient mărimea pagubei care li s-a pricinuit, pentru a obține o sumă mai mare de recuperare a pagubei materiale;

se întâlnesc și asemenea cazuri când victimele, voind să păstreze în taină sursele și mărimea bunurilor dobândite de ele în mod ilicit, se eschivează de la depunerea depozițiilor sau micșorează în mod intenționat mărimea pagubei materiale care li s-a cauzat;

unele victime, fiind sub influența infractorilor, a rudelor sau a cunoscuților, uneori dau în mod premeditat depoziții false, în favoarea persoanelor bănuite sau învinuite;

în unele cazuri victimele, având un sentiment de sfială sau de temere de răspundere pentru neregulile comise la serviciu, sunt nevoite să ascundă o serie de detalii ale infracțiunii cercetate.

Cele arătate mai sus determină în practică particularitățile audierii victimelor, fapt de care trebuie să țină cont ofițerul de urmărire penală, procurorul la ascultarea unei asemenea categorii de persoane.

Ascultarea victimelor permite, de regulă, ofițerului de urmărire penală să obțină o informație bogată despre împrejurările care au o importanță deosebită pentru dezvăluirea infracțiunii, pentru descoperirea și demascarea persoanei care a săvârșit-o.

Pe parcursul stabilirii și dezvăluirii infracțiunii „pe urme calde“, audierea victimei se realizează în modul stabilit de legea procesuală, cu respectarea principiilor de bază ale tacticii criminaliste. Însă situația în care își desfășoară activitatea anchetatorul care începe dezvăluirea infracțiunii, „pe urme proaspete“, săvârșite de o grupă organizată, de regulă, apare pe neașteptate și se caracterizează printr-o dinamică excepțională, deosebindu-se deseori prin complexitate, prin condiții specifice determinate de specificul timpului, al anului, al reliefului etc. [29, p. 63]

Caracterul specific al cercetării infracțiunii „pe urme calde“ îl limitează pe ofițerul de urmărire penală în alegerea locului de audiere. Cel mai des în astfel de cauze locul audierii victimei este ales în funcție de situația creată. De exemplu, o victimă care s-a adresat în organul respectiv cu o cerere de examinare a unei infracțiuni concrete trebuie audiată chiar în acel moment în biroul ofițerului de urmărire penală sau în încăperea serviciului de gardă.

Dispunând, de regulă, de timp limitat pentru pregătirea de audiere a victimei în cauzele împotriva grupelor criminale organizate, iar uneori chiar nedispunând de timp, ofițerul de urmărire penală trebuie să-și întocmească „din mers“ un plan de audiere și să-și facă după posibilități o schiță sumară a acestuia, ca să nu scape din vedere ceva. De regulă, în planul audierii, împreună cu alte întrebări care trebuie clarificate în primul rând, se stabilește modalitatea în care vicitma va prezenta probele materiale, dacă este nevoie de ele.

În situația examinată e recomandabil să fie prezentate pe parcursul audierii probele materiale care vor fi chiar atunci folosite pentru urmărirea infractorilor (de exemplu, prezentarea unor obiecte descoperite la fața locului sau transmise organelor de urmărire penală sau celor de securitate națională de către unii cetățeni în scopul de a fi stabilită apartenența lor).

La terminarea expunerii libere a depozițiilor, victimei trebuie să i se pună întrebări prin care se vor clarifica, se vor completa și se vor controla anumite detalii a depozițiilor depuse. Atenția celui care audiază va trebui să fie orientată spre obținerea de la victimă a unei informații cât mai depline, care să aibă importanță pentru identificarea și demascarea infractorilor. [25 p.197]

Pe parcursul audierii ofițerul de urmărire penală poate să-i ajute vicitmei la formularea mai exactă a semnalmentelor ce țin de aspectul exterior al infractorilor, precum și la descrierea locului și a infracțiunii comise. O importanță deosebită pentru a aduce în memorie cele întâmplate o are perceperea sunetelor de către victime. De aceea pe parcursul audierii trebuie numaidecât clarificat faptul dacă ele nu au memorizat ceva din cele vorbite de infractori (numele, porecla, cuvinte argotice, defecte de vorbire, accente specifice etc. ale acestora).

În condițiile în care grupa operativă lucrează la fața locului, toți membrii ei întrețin legătură reciprocă permanentă și, la apariția unei informații importante, iau imediat măsuri de organizare a căutărilor și reținerii infractorilor „pe urme calde“. Ni se pare reușit cazul în care audierea victimelor are loc în prezența altor membri ai grupei operative sau a conducătorului organului respectiv, firește, dacă aceasta nu va împiedica celui care audiază să stabilească contactul psihologic cu victima concretă. De regulă, aceasta permite membrilor grupei operative de cercetare să obțină informație probatorie și să o folosească operativ, fără să-l întrerupă pe ofițerul de urmărire penală de la efectuarea acțiunii respective. În afară de aceasta, o asemenea prezență dă posibilitate de a obține operativ informații din alte surse și să o folosească pentru audierea victimei.

2.2 Audierea martorilor

Un proces judiciar poate avea sorți de izbândă doar atunci când are la bază un minim material probator. Deși probele pe care se întemeiază un process sunt extrem de variate, declarațiile martorilor sunt, de foarte multe ori, decisive pentru tranșarea unui proces judiciar. Din acest motiv martorilor le este acordat un loc aparte nu doar în cadrul dreptului procesual, dar și în cadrul altor științe socio-juridice. Altfel spus, martorul nu este o categorie strict juridică.

Unii autori au atribuit probei testimonial în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor, datorită considerentului că nu există cauză penală la a cărei soluționare să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor. De altfel, în doctrină s-a subliniat că martorii sunt „ochii și urechile justiției”. În conformitate cu art. 78 CPP martorul este persoana care, având cunăștințe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, este ascultată de organelle judiciare în această calitate.

În literature juridică obligațiile martorilor privesc următoarele aspecte:

obligația de ase prezenta la chemare;

obligația de a depune;

obligația relatării adevărului.

Martorul este obligat să declare tot ce știe în legătură cu faptele și împrejurările asupra cărora este întrebat și nu are dreptul să refuze darea declarației decât când legea permite aceasta. Prin tot ce declară, martorul trebuie să spună tot ce știe cu privire la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat. Dacă martorul nu declară adevărul cu privire la faptă și făptuitor, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

De altfel, pentru a realiza o interacțiune eficientă între un martor și alți participanți la proces, nu este suficientă doar pregătirea juridică. Tocmai de aceea, atunci când este chemat în fața instanței de judecată un martor minor este necesară prezența specialiștilor în psihologie și/sau pedagogie. Aceasta, însă, este una din situațiile reglementate juridic care nu se aplică în cazul adulților. În această situație, îndemânarea celui care audiază martorul este foarte importantă, cunoștințele juridice având un rol mai mult tehnic.

Astfel, în temeiul art. 90 alin. (1) CPP, martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanță, precum și persoana care face declarații, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate de martor. De asemenea, conform art. 132 alin. (1) CPC, martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces și căreia îi sunt cunoscute, direct sau indirect, fapte referitoare la pricină. [2]

Declarațiile martorului sînt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în condițiile prezentului cod, asupra oricăror circumstanțe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate și relațiilor sale cu aceștia. Martorii chemați în aceeași cauză sînt audiați fiecare separat, fără prezența altor martori. Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemați în aceeași cauză să nu poată comunica între ei.

Înainte de a începe audierea martorului, persoana care efectuează această acțiune procesuală constată identitatea lui (numele, prenumele, vîrsta, domiciliul, ocupația). Dacă există dubii în privința identității martorului, aceasta se constată prin alt mijloc de probă.

Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaște semnele acestuia și poate să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal. În cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu consimțămîntul medicului și în prezența acestuia. [12, p. 56]

Persoana care efectuează acțiunea procesuală explică martorului drepturile și obligațiile prevăzute în art.90 și îl previne asupra răspunderii ce o poartă în caz de refuz de a depune declarații, precum și pentru declarații mincinoase, făcute cu bună știință și despre aceasta se face mențiune în procesul-verbal al audierii.

În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soț sau rudă apropiată cu vreuna din părți și în ce relații se află cu părțile. În cazul în care se dovedește a fi soț sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea și este întrebat dacă acceptă să facă declarații.(art. 105 CPP RM) [2]

Martorului i se aduce la cunoștință obiectul cauzei și i se propune să declare despre faptele și circumstanțele pe care le cunoaște și care se referă la cauză. După ce martorul a făcut declarații, lui i se pot pune întrebări cu privire la faptele și circumstanțele care trebuie constatate în cauză, precum și în ce mod a luat cunoștință de cele declarate. Nu se admite punerea întrebărilor care nu se referă la premisa probelor și care în mod evident urmăresc scopul insultării și umilirii martorului.

În cazul în care prezența martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul plecării lui peste hotarele țării sau din alte motive întemeiate, precum și pentru a reduce sau a exclude supunerea martorului unui vădit pericol sau pentru a reduce revictimizarea martorului, procurorul poate solicita audierea acestuia de către judecătorul de instrucție, cu asigurarea posibilității bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părții vătămate și procurorului de a pune întrebări martorului audiat. (art. 109 CPP RM) [2]

Martorul, în special pentru avocați, este principala sursă subiectivă de informații. Dacă privim martorii în calitate de sursă de informații, putem afirma că modalitatea de audiere a martorului nu diferă de modul în care sunt audiați alți participanți la proces – experți, părți vătămate, învinuiți, etc.

În cadul unui proces judiciar persoana martorului are o importanță auxiliară. În prim plan trebuie să fie pusă informația pe care acesta o deține și tehnicile de obținere a acestei informații de la martor.

Astfel, faptul că o anumită persoană deține informații prețioase pentru rezolvarea unui caz concret, este un element important doar atunci când știm cum putem să beneficiem de această informație. [17, p. 5]

Problema tehnicilor de audiere a martorilor nu ar fi pusă în situația în care martorii ar fi apriori cooperanți, de bună-credință, foarte inteligenți, cu o memorie de fier, în floarea vârstei, etc. Totuși, cunoaștem atâtea tipuri de martori câte tipuri de caractere. Astfel, trebuie să recunoaștem că mulți dintre noi tratează diferit, de cele mai dese ori intuitiv, martorii în dependență de o serie de factori.

Astfel, de exemplu, în raport cu martorii vârstnici manifestăm o atitudine binevoitoare și plină de tact. Exact la fel procedăm și cu minorii. În schimb, în raport cu persoanele tinere și instruite abordăm o cu totul altă tactică, fie aceasta agresivă, ori îngăduitoare, în dependență de scopul urmărit. Totodată, nu putem nega și o serie de alți factori care ne influențează modul de abordare a martorilor: nivelul de instruire, statutul social, mediul de formare, profesia, etc.

Așadar, este evident că importanța persoanei audiate în calitate de martor depinde, în foarte mare măsură, de abilitățile și îndemânările de care dispune avocatul. Prin urmare, indiferent de cât de prețioasă este informația deținută de martor, utilitatea acestora și, într-un final, succesul audierilor depinde covârșitor de tehnicile de audiere aplicate.

Importanța martorilor în cadrul unui proces judiciar este de netăgăduit, mai ales că aceștea, în multe cazuri, sunt unica sursă de probe. Informațiile obținute din mărturii sunt diferite de cele oferite de probele materiale. Astfel, de exemplu, un înscris oferă aceeași informație indiferent de timpul scurs de la momentul întocmirii acestuia, pe când informația deținută de un martor se alterează în timp, din motive lesne de înțeles. [15, p. 6]

O probă materială ne furnizează doar informații. Martorii însă, fiind ființe umane, sunt emoționali. Astfel, informațiile obținute de la ei pot părea credibile sau nu în ochii judecătorului, în dependență de o serie de factori, cum ar fi limbajul corpului, vocabularul, temperamentul, reputația, etc. Nu există martori ideali. Totuși, dacă martorul vostru are o serie de calități care i-ar accentua lipsa de credibilitate, anume voi trebuie să scoateți în evidență aceste aspecte. Spre exemplu, dacă martorul are un trecut criminal, în momentul interogării nu se recomandă ascunderea acestei informații, pentru că acest element va dăuna mult mai mult dacă va fi scos în vileag de către oponenți.

De asemenea, probele materiale nu pot minți. Martorii, însă, din varii motive pot să dea declarații minciunoase. În acest sens, este foarte important să țineți cont de faptul că atunci când voi pregătiți martorul pentru interogatoriu, trebuie să-i explicați foarte tranșant și clar că acesta trebuie să spună doar adevărul. Nu este doar o chestiune de etică. Dacă minciuna va fi demonstrată, toată apărarea realizată până în acel moment se va dărâma, chiar dacă aveți dreptate.

Ce faceți însă cu martorii inutili, a căror declarații sunt doar un mod de a mări volumul dosarului? Este foarte simplu. Fie lăsați oponentul să cadă în derizoriu pentru că, este martorul lui, iar voi nu sunteți obligați să intrați în acest joc fie, îi adresați întrebări prin care să accentuați inutilitatea acestuia. [15, p.10]

Explicațiile părților, intervenienților, audierea inculpatului, a părții vătămate, a martorilor se aseamănă, în ce privește succesiunea, expunerii circumstanțelor faptei: inițial – în forma relatării libere, ulterior – pot fi adresate întrebări. Părțile, intervenienții și inculpatul nu sunt preîntâmpinați despre răspunderea penală pentru eschivarea sau refuzul de a face declarații conform art. 312-313 al Codului de procedură penală a Republicii Moldova. Martorii și partea vătămată confirmă, sub semnătură, că le-au fost explicate obligațiile și răspunderea pentru eschivarea sau refuzul de a face declarații sau pentru declarații intenționat false. [2]

Vom analiza acum puțin exemplul României în privința audierii martorului. Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, fapt ce a determinat pe unii autori să atribuie probei testimoniale în procesul penal caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor.

Codul de procedură penală prevede, în art. 3, principiul aflării adevărului: „În desfășurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei.” A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt, așa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei și concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective.

Prin „declarațiile martorilor” se înțeleg „relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.”

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. Elementele care duc la realizarea cunoașterii, în activitatea de stabilire a adevărului, sunt dovezile. Potrivit art. 62 Codului de procedură penală organul de urmărire și instanța au obligația lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe bază de probe.

Codul de procedură penală definește, în art. 63 alin.1 noțiunea de probă: „Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.” [36, p.47]

Definind martorul, legea (art. 78 Codul de procedură penală) arată că este persoana care are cunoștință despre vreo faptă de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal. Pentru a deveni martor este necesar ca o astfel de persoană să fie chemată în calitate de martor de un organ judiciar penal.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Totodată pot fi martori inclusiv persoane cu anumite deficiențe senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică.

Deși declarațiile martorilor constituie în materie penală “o probă foarte plăpândă”, totuși în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal.

Declarațiile martorilor au un caracter relativ (exceptând aici depoziția mincinoasă) lucru constatat atât din îndelungata experiență judiciară, dar mai ales, dintr-o serie de cercetări sistematice, ale căror rezultate au făcut să se afirme că proba testimonială este aparent fragilă, uneori înșelătoare și cu o valoare destul de aleatorie.

Aprecierea depoziției unui martor este dificilă din cauza mai multor factori. Dacă mai mulți martori sunt prezenți la producerea unui fapt, în foarte puține situații vor fi doi care să dea o declarație exact la fel, iar o declarație perfect veridică este o excepție. [22, p. 68]

Martorul este protejat prin lege impotriva violențelor și amenințărilor ce s-ar putea exercita asupra sa în vederea obținerii de declarații. Martorul are dreptul să ceară consemnarea declarației date așa cum o consideră reală și dreptul de a refuza să răspundă la întrebările care nu au legătură cu cauza. Martorul are și drepturi de ordin patrimonial care vizează cheltuielile judiciare. Potrivit art. 190 NCPP al României martorul are dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, cazare, întreținere cât și la venitul de la muncă pe durata lipsei de la serviciu.

În dreptul procesual modern a fost adoptat principiul liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că aprecierea se face potrivit convingerii pe care relatările martorilor le formează polițiștilor, procurorilor și judecătorilor că sunt corecte și pot contribui la aflarea adevărului.

Confruntarea este un procedeu probatoriu complementar care poate fi folosit de către organul de urmărire penală sau de către instanță în cazul în care se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor ascultate în acea cauză. Conform dispozițiilor art. 87, confruntarea se face între persoanele ale căror declarații se contrazic și numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei.

Pentru efectuarea confruntării există un complex de reguli tactice, care sunt subsumate dispozițiilor art. 88 Codului de procedură penală potrivit cărora persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic. Potrivit art. 88, alin. 2 organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința că cei confruntați (martori, de exemplu) să-și pună reciproc întrebări.

În cazurile în care contradicțiile, neclaritățile, neconcordanțele din declarațiile dintr-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, rolul confruntării este important. Prin efectuarea acesteia este posibilă obținerea unor noi date sau informații, necunoscute până în acel moment de organul judiciar, cu privire la faptele și împrejurările cauzei.

Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă și minuțioasă, pentru a se ajunge la rezultatele scontate prin efectuarea sa. Din punctul de vedere al tacticii criminalistice, pregătirea confruntării se bazează pe mai multe reguli pe care organul urmărire penală sau instanța de judecată trebuie să le cunoască și respecte.

Articolul 90 al. (1) Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova stipulează: ”Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de instanță, precum și persoana care face declarații, în modul prevăzut de prezentul cod, în calitate de martor. Ca martori pot fi citate persoane care posedă informații cu privire la vreo circumstanță care urmează să fie constatată în cauză”. [2]

Formularea prevederilor citate ne permite interpretarea eronată a definiției de ”martor”. Astfel, interpretând literal noțiunea, putem afirma că în calitate de martor poate apărea nu doar persoana fizică, ci și persoana juridică. Desigur, o asemenea aplicare a legii procesual penale este absurdă, iar practica nu cunoaște cazuri când o entitate legală ar fi apărut în calitate procesuală de martor. Dar totuși, sub aspect practic, refuzul cererii de recunoaștere în calitate de martor a persoanei juridice într-un proces penal ar trebui să fie foarte bine gândită și argumentată de ofițerul de urmărire penală, procuror sau judecător, deoarece nici o prevedere a art. 90 nu indică expres prohibiția recunoașterii persoanei juridice ca martor. Afirmația ”ca martori pot fi citate persoane care posedă informații cu privire la vreo circumstanță care urmează să fie constatată în cauză” doar întărește ideea posibilității atribuirii calității de martor persoanei juridice. Astfel, persoana juridică poate poseda registre scrise, înregistrări și alte corpuri care ar oferi informație relevantă cu privire la circumstanțele cauzei (exemplu: registrul de evidență a prezenței persoanelor, înregistrarea pe camera externă de luat vederi a numărului automobilului învinuitului etc.). Din punct de vedere civil, aceste elemente fac parte din patrimoniul persoanei juridice. Odată ce persoana juridică poate încheia contracte civile prin intermediul reprezentantului acesteia, trebuie să admitem că, teoretic, aceasta la fel poate face și declarații prin intermediul persoanei fizice împuternicite să o reprezinte. [12, p.34]

Acestea sunt doar cele mai evidente disconcordanțe între definirea noțiunii de ”martor” și prevederile ce prevăd drepturile, obligațiile și modul de audiere a acestuia. Nu putem trece cu vederea și articolele 312 și 313 din Codul Penal, care incriminează ”declarația mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă” și ”refuzul sau eschivarea martorului ori a părții vătămate de a face declarații”. În calitate de subiect activ al acestor infracțiuni poate apărea doar persoana fizică responsabilă, care a atins vârsta de 16 ani și are statut de martor, parte vătămată, specialist, expert, interpret sau traducător. Aliniatul (10) a art. 90 din Codul de Procedură Penală prevede că ”martorul care refuză sau se eschivează de a face declarații poartă răspundere conform art. 313 din Codul penal, iar martorul care face declarații mincinoase cu bună știință – conform art. 312 din Codul penal”. Astfel, dacă am accepta persoana juridică ca martor în procesul penal, prevederile menționate din Codul Penal și Codul Procesual Penal s-ar afla în contradicție și ar fi imposibil de realizat efectiv. [1]

Aceeași lacună este prezentă și în legislația altor state în care noțiunea de ”persoană fizică” și cea de ”persoană juridică” conțin un cuvânt-cheie comun: ”persoană”. În acest sens, art. 78 din Codul de Procedură Penală al României reiterează că ”persoana care are cunoștință despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor”. [6]

Considerăm lipsa cuvântului ”fizică” după cuvântul ”persoană” în definiția ”martorului” ca fiind o lacună în legislația procesual penală. La moment, acest neajuns nu prezintă o dificultate practică. Însă, în dependență de specificul cauzei, un avocat ce ar intenționa să targiverseze procedura penală, ar putea-o face prin cererea de recunoaștere a persoanei juridice în calitate de martor conform art. 90 al. (1) CPP. Ordonanța de refuz ar trebui să fie bine gândită și motivată, deoarece prevederea menționată nu oferă nici un temei de refuz a cererii, iar o interpretare legală a clauzei nu există la moment.

2.3 Audierea minorilor

Potrivit afirmațiilor psihologilor, audierea copilului, în biroul organului de poliție, procuratură sau în ședință de judecată, este un eveniment traumatizant pentru psihicul minorului. Influiențat de prezența procurorului, judecătorului, avocatului inculpatului, care solicită „să spună adevărul”, pus uneori față în față cu abuzatorul, copilul trece printr-o stare de stres, care deseori se soldează cu revictimizarea lui.

La moment, audierea copiilor se limitează la o serie de întrebări adresate fie de ofițerul de urmărire penală sau procuror, fie de lucrătorul social sau psiholog (ori într-o formulă combinată) cu scopul de a obține un răspuns de la copilul victimă. Însă productivitatea audierii depinde de interacțiunea dinamică, conversațională între specialist și copilul intervievat, având drept scop obținerea volumului maximal de informație relevantă și specifică. În același timp intervievatorul urmează să reducă orice posibilitate de a contamina și influența informația oferită de copil, ținând cont și de necesitatea reducerii nivelului de stres a copilului. [30, p. 74]

În cazul audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului minor este necesar de a respecta în primul rând regulile generale referitoare la audierea persoanei bănuite, învinuite sau inculpate cu aplicarea depozițiilor special ce țin de persoana minorului. Aceste depoziții special au menirea de a asigura protecția drepturilor și intereselor persoanelor care nu sunt în stare de sinestătător să-și realizeze dreptul la apărare, de a asigura obținerea și fixarea unor declarații veridice referitaore la circumstanțele care necesită a fi stabilite în cauză, dre a crea condiții optime pentru persoanele implicate în cauză și pentru alți subiecți, de a proteza minorul de anumite acțiuni ilegale ale persoanelor care efectuează audierea.

Durata audierii nu poate depăși două ore fără întrerupere, iar în total nu poate depăși patru ore pe zi. Luând în considerare vârsta minorilor cât și la cererea acestora, a apărătorului sau a pedagogului durata poate fi micșorată până la limite rezonabile.

La audierea minorului se interzice de a pune întrebări sugestive. Ofițerul de urmărire penală sau procurorul sunt obligați să stabilească o asemenea tactic care să nu prejudicieze psihicul persoanei, inclusive cercetarea judecătorească trebuie să se desfășoare în așa mod în care să excludă circumstanțele care ar putea acționa asupra minorului.

Audierea joacă deseori rolul-cheie în cazul investigațiilor privind traficul de copii, exploatarea sexuală comercială sau abuzul sexual asupra copiilor, iar caracterul complex al acestor crime implică, pe de o parte, responsabilitatea conducerii unui proces de urmărire penală minuțios și obiectiv, iar pe de altă parte – organizarea asistenței și protecției copilului și familiei acestuia.

Hotărârea explicativă a Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 37 „La audierea minorului se interzic întrebările suggestive din partea ofițerului de urmărire penală sau a procurorului, ultimii fiind obligați să stabilească o asemenea tactică de intervievare care să nu prejudicieze psihicul persoanei.”

De asemenea și în timpul cercetării judecătorești „adresarea întrebărilor de către participanții la proces trebuie să se realizeze într-un mod care să excludă circumstanțele ce ar putea acționa negative asupra minorului”.

Practica națională în domeniul audierii copiilor arată că aceștia sunt supuși întrebărilor (care, deseori, se repetă) de la 6 până la 10 ori, în medii diferite (acasă, la școală, la comisariat etc.) și de către persoane diferite. Iar atunci când audierile repetate conțin întrebări închise sau întrebări sugestive și atunci când asupra copilului se exercită presiunea de a oferi informație specifică, asemenea întâlniri influențează negativ starea copilului, precum și calitatea declarațiilor pe care le face.

Deși majoritatea țărilor utilizează noțiunea de “interviu investigativ”, care presupune respectarea unui șir de principii, totuși nu am găsit principii unanim acceptate de organizare și desfășurare a acestuia, principiul de bază fiind respectarea interesului suprem al copilului.

În continuare ne vom referi la câteva extrase din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care sunt mai relevante în contextual audierii minorilor din perspectiva asigurării interesului suprem al copilului. [14, p.35]

Circumstanțele care urmează a fi stabilite în cauzele privind minorii, în cadrul urmăririi penale și judecării cauzei penale privind minorii, afară de circumstanțele prevăzute în art. 96, urmează a se stabili: 1) vârsta minorului (ziua, luna, anul nașterii); 2) condițiile în care trăiește și este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă și psihologică a lui, particularitățile caracterului și temperamentului, interesele și necesitățile lui; 3) influența adulților sau a altor minori asupra minorului; 4) cauzele și condițiile care au contribuit la săvârșirea infracțiunii.

Martorul minor nu este prevenit de răspunderea penală pentru depunerea declarațiilor false, iar în instanță nu depune jurământ ținând seama de faptul că nu poartă răspundere penală pentru depunerea mărturiilor false. Minorului I se lămurește necesitatea de a spune adevărul.

Audierea martorului minor prevede: martorului minor, înainte de începerea audierii, i se explică drepturile și obligațiile prevăzute în art. 90, inclusiv de a face de clarații veridice. Martorul minor nu depune jurământ. La audierea martorului minor participă reprezentantul lui legal, precum și, după caz, reprezentantul lui conform prevederilor art. 91 și 92.

În urma modificărilor introduse, art. 481 a fost completat cu un nou alineat 11 cu următorul conținut: ”(11) Locul audierii copilului la organele de drept sau la judecată va fi un birou, o sală sau alte locuri în afara acestor instituții special amenajate, adaptate potrivit vârstei, nivelului de educație a minorului audiat, care permit audierea lui fără a crea acestuia careva incomodități sau traume.”

După alineatul 2 se introduc două alineate 21 și 22 , cu următorul conținut: „(21) Se va exclude prezența copilului în sala de judecată atunci când există motive temeinice de a considera că prezența lui și audierea în sala de judecată îi pot aduce acestuia noi traume sau suferințe sufletești în legătură cu actele de violență comise asupra sau în prezența lui. În asemenea situații audierea martorului minor se va face o singură dată în condițiile special prevăzute de art. 110 și 115 CPP (22) Se va exclude audierea repetată asupra acelorași evenimente a minorului victimă a violenței fizice și sexuale.” [2]

După alineatul 4 se introduce un nou alineat 41, cu următorul conținut: ”(41) La audierea martorului minor participă în mod obligatoriu un pedagog sau psiholog care după specificul activității sale, prestează o muncă de educare sau instruire a minorilor de aceeași vârstă ca și cel audiat. Nu se admit la audierea copilului în calitate de pedagog sau psiholog persoanele care au studii în pedagogie sau psihologie, dar nu activează în acest domeniu, sau care lucrează în sistemul organelor de urmărire penală sau cel judecătoresc în altă calitate. Se va asigura ca la audierea repetată a copilului, cât și la alte acțiuni de anchetă cu participarea lui, să participe același pedagog sau psiholog care a participat la audierile inițiale și care a stabilit deja contactul necesar cu copilul și a câștigat încrederea acestuia”.

Astfel, sintetizând recomandările internaționale privind drepturile copiilor și prevederile legislației Republicii Moldova, putem prezenta câteva principii cheie, de care urmează să se ghideze specialiștii care lucrează cu copiii victime-martori.

Se va asigura că specialiștii, care urmează a fi implicați în acordarea asistenței și protecției copilului, au beneficiat de specializare necesară atât în domeniul justiției, protecției drepturilor copiilor, cât și în domeniul interrelaționării cu copilul.

Se va asigura prezența la audierea copilului atât a grupului de susținere a copilului (rude, cunoscuți), cât și a specialiștilor (avocat, judecător de instrucție, procuror, polițist, psiholog etc.); se va efectua evaluarea riscurilor și nevoilor copilului și se va asigura transparența informațională dintre specialiști, membri ai echipei multidisciplinare pentru acoperirea ulterioară a nevoilor copilului și asigurarea bunăstării acestuia. [10, p. 94]

Se vor colecta date cu privire la starea psihică, relațiile sociale și situația economică a copilului, se va asigura acoperirea nevoilor copilului și oferirea protecției acestuia (în caz de necesitate) înaintea desfășurării audierii.

Se va asigura liniștea și neîntreruperea discuției, precum și lipsa materialelor ce pot distrage atenția copilului, ca mobilierul să fie comod copilului, iar echipamentul necesar pentru audiere să fie plasat în condiții prietenoase copilului.

Se va explica copilului, că mărturiile acestuia vor fi înregistrate, se va obține consimțământul copilului pentru audiere, se vor evita declarațiile cu privire la învinuire sau promovarea oricăror stereotipuri cu privire la persoana bănuita. Stabilirea regulilor de bază. Stabilirea relației de încredere cu copilul.mCopilului i se va oferi posibilitatea de a povesti cele întâmplate. Copilului i se vor adresa întrebări de concretizare.

Se vor trece în revistă punctele-cheie ale discuției, utilizând limbajul copilului; se vor prezenta acțiunile ce urmează (dacă sunt preconizate ca atare), copilului i se vor da răspunsuri la întrebările/îngrijorările acestuia, i se va mulțumi pentru timpul acordat.

Se va menține legătura cu ceilalți specialiști pe durata audierii și se va asigura că la toate întrebările copilul a răspuns, se va asigura ca toate părțile implicate în proces să obțină informația necesară. Se va evalua nivelul de respectare a interesului suprem al copilului și revictimizare a acestuia, se va evalua prestația specialistului și i se vor face recomandări pentru îmbunătățirea abilităților de audiere, se vor evalua întrebările adresate de către specialist.

Se va constata corelația dintre evaluarea riscurilor și nevoilor, pe de o parte, și a acțiunilor întreprinse pentru reducerea riscurilor și acoperirea nevoilor copilului, pe de altă parte; se va evalua protecția intereselor și bunăstării copilului. Utilizarea acestor principii în activitatea cotidiană permite specialiștilor să asigure, pe de o parte, respectarea interesului supreme al copiilor abuzați/exploatați sexual, pe de altă parte, să urmeze integral obiectivele procesului de urmărire penală. [11, p. 85]

Cel mai important element în procesul de urmărire penală și judecare a cauzei este audierea persoanei. Acesta rămâne a fi punctul de vedere al majorității cercetătorilor în domeniu, care evidențiază importanța informației colectate de la o parte vătămată, victimă sau martor. Audierile se deosebesc după scopul și conținutul lor, însă majoritatea au același obiectiv: a colecta informații.

Valoarea audierii rezidă în câteva principia importante. Audierea este o metodă principală de stabilire a faptelor, pe care o au la dispoziție la etapa de urmărire penală, reprezentanții organelor de drept și pe care urmează să o desfășoare calitativ. Investigațiile calitative necesită audieri calitative. Urmărirea penală eficientă necesită audieri calitative.

Este absolut necesar ca profesioniștii să aprecieze contribuția persoanei intervievate la succesul urmăririi penale și să conștientizeze că acest succes depinde direct de cooperarea victimei, martorilor și comunității. Mărturiile sunt considerate cele mai convingătoare forme de dovezi.

Unii specialiști evidențiază 3 etape de desfășurare a audierii. [14, p. 40]

1. Pregătirea/începutul audierii (convorbirea cu copilul despre locul și scopul aflării acestuia în biroul specialistului, cunoașterea copilului, crearea atmosferei de încredere, date din anamneză). Pe durata discuției cu copilul, interlocutorul trebuie să se țină cont de câteva momente importante pentru succesul audierii.

• Stilul întrebărilor. În topul întrebărilor de evitat se mențin: întrebările pasive („Ai fost urmărit de el?”), întrebările ce conțin o negație („Tu nu l-ai văzut în parc?”) și întrebările ce conțin afirmații multiple („Ai plecat acasă la unchiul tău și acesta a fost prezent când ai făcut baie?”). Copiii întâmpină greutăți în a răspunde la întrebările de tipul „da/nu” și răspund mai bine la întrebările: „cine”, „cum”, „ce”, „unde”, „când”.

• Vocabularul, în special termenii juridici și sexuali. Majoritatea confuziilor pot apărea în urma utilizării unui vocabular neadaptat vârstei copilului. Nu e suficient să întrebăm copilul dacă îi este cunoscută o noțiune sau nu, deoarece copilul poate interpreta cuvântul într-o formă limitată. În cazul utilizării termenilor sexuali, este imperios a cunoaște nivelul lui de dezvoltare – intervievatorul trebuie să-și adapteze limbajul și vocabularul și să utilizeze cuvinte cunoscute, folosite de copil.

• Înțelegerea conceptelor folosite de adulți. Conceptele dificile pentru perceperea copiilor sunt: data și timpul, durata, frecvența, măsura și locația. Întrebările de genul „De câte ori ai fost la el în apartament?”, ”Cât de des erai telefonat?”, „Pe ce dată a avut loc primul incident? Dar ultimul?” pot provoca confuzie în reproducerea informației.

2. Interviul propriu-zis/abordarea subiectului traumatizant (întrebări adresate copilului și scrierea declarațiilor, audierea propriu- zisă).

3. Încheierea audierii (semnarea documentelor, planificarea acțiunilor de viitor, mulțumirea/lăudarea copilului pentru curajul de a povesti cele întâmplate).

Cazurile speciale de audiere a martorului minor: audierea martorului minor în vîrstă de pînă la 14 ani în cauzele penale privind infracțiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violența în familie în condițiile art. 109 alin. (5) se va efectua de către judecătorul de instrucție în spații special amenajate, dotate cu mijloace de înregistrare audiovideo, prin intermediul unui psihopedagog.

Martorul minor și psihopedagogul se află într-o cameră separată de judecătorul de instrucție și celelalte părți care participă la această acțiune procesuală. Bănuitul, învinuitul, apărătorul acestora, partea vătămată și procurorul adresează întrebările judecătorului de instrucție, care, prin intermediul mijloacelor audiovideo, le transmite psihopedagogului. În caz de necesitate, psihopedagogul își rezervă dreptul de a reformula întrebările, dacă acestea au fost formulate în felul în care pot traumatiza martorul minor.

Audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vîrsta de 14 ani i se atrage atenția că urmează să spună adevărul. [34, p. 67]

Declarațiile martorului minor audiat în condițiile prezentului articol se înregistrează prin mijloace audiovideo și se consemnează integral într-un proces-verbal întocmit în conformitate cu art. 260 și 261. Instanța de judecată sigilează suportul informațional pe care a fost înregistrată declarația martorului și îl păstrează în original împreună cu copia de pe procesul-verbal al declarației.

La finele audierii minorilor ținem să reiterăm principalele concluzii, identificate în cadrul analizei practicilor curente de audiere a copiilor victime-martori. Concluzii ce se referă în mod special la etapele procesului de audiere.

1. Cu toate că audierea victimelor, martorilor și suspecților, ca valoare, este recunoscută ca fiind cea mai eficientă metodă de stabilire a faptelor, tradițional, majoritatea specialiștilor o învață din exemplele colegilor, din experiența practică sau în baza propriei intuiții. Rezultatele unei asemenea practici sunt evidente – specialiștii pot însuși tehnici inacceptabile unei audieri și riscă să omită informația de valoare. În același timp, metodei nu i se alocă timp și spațiu necesar pentru planificarea, conducerea și evaluarea acesteia.

2. Etapa de planificare a audierii nu este valorificată pe deplin – profesioniștii nu colectează datele cu privire la particularitățile de dezvoltare a copilului, practic acțiunile de protejare a bunăstării copilului sunt neplanificate.

3. Deși locul intervievării contează mult pentru buna ei desfășurare, există o etapă de pregătire a locației pentru audiere. De cele mai dese ori audierea are loc în cabinetul reprezentantului organelor de drept, adesea în prezența mai multor colaboratori în oficiu, cu întreruperea audierii și alte incomodități.

4. Cu toate recomandările din literatura de specialitate, audierea decurge în formă de întrebări-răspunsuri, scontând de obicei un răspuns închis, și sunt construite în așa fel, ca să confirme presupunerea profesionistului. În majoritatea cazurilor copilul nu este informat despre drepturile sale sau procedurile care urmează, iar dacă și este informat despre drepturile pe care le are, nu i se explică, corespunzător vârstei, ce ar însemna aceste drepturi. Stabilirea unei relații de încredere cu copilul este percepută ca fiind utilă, dar în același timp considerată de prisos și nu este luată în considerare.

5. În majoritatea cazurilor audierea este finalizată prin semnarea documentelor necesare. Deseori specialistul din domeniul social este nevoit să-i explice copilului acțiunile care vor urma, precum și să lucreze cu acesta pentru a-i stabiliza starea emoțională și a planifica acțiuni de asistență ulterioară.

6. Intervievarea profesioniștilor a demonstrate că doar un număr redus de specialiști din sistemul social evaluează prestația lor sau calitatea intervențiilor pe caz. Pentru majoritatea specialiștilor succesul audierii rezidă doar în obținerea mărturiilor de la copil.

Concluzii și recomandări

Organele de urmărire penală și judecătorul au de stabilit fapte concrete, săvârșite anterior, urmând să procedeze la o cunoaștere inversă, în cadrul depistării probelor judiciare. În baza informațiilor primare, organele de urmărire penală refac, cu ajutorul probelor, traseul infracțional, în așa fel încât el să exprime deplina convingere că reprezintă adevărul.

Conform prevederilor Codului de procedură penală , în art. 3, principiul aflării adevărului: „În desfășurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei.” A afla adevărul în cauza penală înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt, așa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei și concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la împrejurările respective. Prin noțiunea „declarațiile martorilor” se înțeleg „relatările făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natură să servească la aflarea adevărului într-un proces penal.”

Procesul penal constituie un proces de cunoaștere, în care organul judiciar trebuie să ajungă la aflarea adevărului. Elementele fundamentale care duc la realizarea procesului cunoașterii, în activitatea de stabilire a adevărului, sunt dovezile. Potrivit art. 62 al Codului de procedură penală al Republicii Moldova organul de urmărire și instanța au obligația lămuririi cauzei sub toate aspectele esențiale, pe bază de probe.În limbajul juridic noțiunea de probă are un înțeles deosebit de vast, accepțiunea rezultând adesea numai din contextul exprimării. În reglementarea legală conceptul nu poate fi atât de flexibil ori lăsat la aprecierea celui care aplică norma juridică, în consecință a apărut necesitatea ca noțiunea să fie definită chiar de lege. De aceea în Codul de procedură penală al Republicii Moldova a fost explicit arătat sensul științific și legal al categoriei de probă.Cu toate că declarațiile martorilor constituie în materie penală, potrivit opiniei profesorului Vintilă Dongoroz, “o probă foarte plăpândă”, totuși în procesul penal proba testimonială înfățișează caracterul de probă uzuală, de drept comun, normală și în același timp esențială pentru realizarea scopului procesului penal. Caracterul obișnuit și necesar al probelor ține de esența unui proces echitabil, constituind o garanție a exercitării dreptului fundamental al oricărei persoane la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 

În interpretarea și aplicarea art. 6 din Convenție, în jurisprudența Curții de la Strasbourg s-a statuat că “într-o societate democratică, în sensul convenției, dreptul la o bună administrare a justiției ocupă un loc important, încât o interpretare restrictivă a art. 6 paragraful 1 nu ar corespunde scopului acestei dispoziții”. În dreptul procesual modern a fost adoptat 
principiul liberei aprecieri a probelor, ceea ce înseamnă că aprecierea se face potrivit convingerii pe care relatările martorilor le formează polițiștilor, procurorilor și judecătorilor că sunt corecte și pot contribui la aflarea adevărului.

Astfel, reieșind din principiile de lucru în cazul audierii copilului, practica națională ne face să tragem următoarele concluzii:

1. Practicile existente în Republica Moldova, precum și recomandările specialiștilor au conturat două abordări față de investigarea cazurilor de abuz a copiilor. Prima abordare este utilizată la moment pe larg, obiectivul ei urmărind interesul de îndeplinire a sarcinilor individuale ale fiecărui specialist. Cea de-a doua abordare are ca obiectiv asigurarea bunăstării copilului și poartă deocamdată caracter recomandabil.

2. Deși calitatea informației oferite de victimă este importantă pentru asigurarea unei investigări eficiente, adesea specialiștii nu posedă tehnicile adecvate stabilirii relației de încredere cu victima sau conducerii unei audieri eficiente. De regulă, ei desfășoară audierea victimei conducându-se de un număr redus de principii ale intervievării, obținute fie în baza instruirii de specialitate, fie în urma observării tehnicii de lucru a colegilor, iar uneori și în baza intuiției personale. Rezultatele unei asemenea practice sunt evidente – specialiștii pot însuși tehnici inacceptabile unei audieri și riscă să omită informația de valoare. În același timp, metodei

nu i se alocă timp și spațiu necesar pentru planificarea, conducerea și evaluarea acesteia.

3. Cu toate recomandările din literatura de specialitate, audierea decurge în formă de întrebări-răspunsuri, scontând de obicei un răspuns închis, și sunt construite în așa fel ca să confirme presupunerea profesionistului. În majoritatea cazurilor copilul nu este informat despre drepturile sale sau procedurile care urmează, iar dacă și este informat despre drepturile pe care le are, nu i se explică, corespunzător vârstei, ce ar însemna aceste drepturi.

4. Deși există stipulări directe care obligă ofițerul de urmărire penală sau procurorul să stabilească o tactică de intervievare care să nu prejudicieze psihicul persoanei audiate (părții vătămate sau a martorului minor), practica națională de audiere a copilului denotă că aceștia sunt supuși întrebărilor de multiple ori, precum și de persoane diferite, asupra lor se exercită presiuni pentru a obține informație specifică, fapt care acționează negativ asupra copilului, iar în ultimă instanță prejudiciază calitatea informației și buna desfășurare a procesului.

5. Chiar dacă legislația Republicii Moldova descrie și prevede o locație menită audierii copiilor victime-martori, numărul de audieri și informația ce urmează a fi obținută, audierile au loc totuși în instituțiile organelor de drept, dar nu într-un loc special amenajat în acest scop (cum ar fi camera de audiere pentru copii abuzați), dată fiind lipsa unor astfel de spații, din care cauză această modalitate de audiere a copiilor în republică practic nu este răspândită.

În ceea ce privește ascultarea persoanelor actele de procedură penală reglementează reguli detaliate de ascultare a suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente, martorilor și experților.

Principalele elemente de noutate introduse în noul cod de procedură penală sunt:

1. garantarea demnității persoanei și protecția sănătății acesteia în cursul audierilor;

2. comunicarea, în scris, înainte de prima ascultare a suspectului sau a inculpatului a drepturilor acestora, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil. Totodată, în vederea asigurării celerității procesului penal, suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoștință obligația de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, și i se atrage atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa. În cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă. Este prevăzută obligația de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția suspectului sau inculpatului că în cazul neîndeplinirii acestei obligații citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că a luat cunoștință de acestea.

3. înregistrarea cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, în cursul urmăririi penale, a ascultării suspectului sau inculpatului;

4. aducerea la cunoștința persoanei vătămate, cu ocazia primei audieri, a următoarelor drepturi și obligații: dreptul de a fi asistată de avocat; dreptul de a propune probe; dreptul de a fi încunoștințată cu privire la derularea procedurii; obligația de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare; obligația de a comunica orice schimbare de adresă; obligația de a spune adevărul.

5. reglementarea expresă, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Serves contra Franței), a privilegiului împotriva autoincriminării și în ceea ce privește audierea martorului.

6. în ceea ce privește protecția martorilor, proiectul distinge între martorii amenințați și cei vulnerabili, prevăzând măsuri speciale de protecție.

Examinarea cauzelor în instanță încă nu corespunde tuturor exigențelor privind protecția vieții private. Identitatea copiilor care participă în procese poate fi ușor stabilită sau chiar este făcută publică în direct, iar cerința potrivit căreia ședințele de judecată în privința copiilor în conflict cu legea trebuie să fie, de regulă, închise nu este respectată.

Ședințele de judecată sunt afectate de întârzieri cauzate de lipsa de punctualitate a părților. Numărul mare de întârzieri ale participanților la ședințele de judecată conduce la tensionarea relațiilor nemijlocit în ședința de judecată.

Bibliografie

Acte normative și legislative

Codul Penal, Legea nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129.

Codul de Procedură Penală, Legea nr.122-XV din 14 martie 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110.

Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950, pentru Republica Moldova – 12 septembrie 1997.

Codul Civil, Legea nr.1107-XV din 6 iunie 2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86.

Codul de procedură civilă, Legea nr.225-XV din 30 mai 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.

Codul de procedură penală al României din 2010 // Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15.07.2010.

Legea nr. 59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de investigații Publicat: 08.06.2012 în Monitorul Oficial Nr. 113-118 art Nr: 373 Data intrarii în vigoare: 08.12.2012.

Legea nr. 105 din 16.05.2008 cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal Publicat: 27.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 112-114 art Nr: 434 Data intrarii in vigoare: 27.09.2008.

B. Monografii, lucrări de specialitate

Avornic G., Aramă E., Negru B., Costaș R. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier Juridic, 2004.

Azorov A., Reuther W., Hufner K., Cârnaț T., Moșneaga V., Rusnac G. Drepturile omului, mecanisme de protecție (internaționale și din Republica Moldova). Chișinău: USM, 2007.

Bogdan T. și alții Comportamentul uman în procesul judiciar. București: Ed. Ministerul de Interne, 1983.

Botez D. Audierea martorilor în procesul penal. București: Universul Juridic, 2012.

Bulai C. Drept penal român. Partea generală vol. I și II, București: Editura Trei, 2001.

Budeci A. Practici curente de audiere a copiilor victime-martori în Republica Moldova. Raport de evaluare rapidă. Centrul internațional pentru protecția și promovarea drepturilor femeii ”La Strada”, Chișinău, 2009.

Buneci P. Martorul pe tărâmul justiției. București, 2004.

Butoi T., Butoi I.T. Psihologie judiciară. Tratat universitar. București: Ed. Fundația România de Mâine, 2001.

Canțer O. Audierea martorului. Îndrumar pentru avocați. Chișinău: Tipografia ”Sirius”, 2013.

Ciobanu I. Criminologie. Chișinău: Cartea juridică, 2006;

Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Ed.:Gama, Iași, 1996.

Ciopraga A. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iași: Ed. Junimea, 1979. p.16

Cârjan L. Criminalistica și științe de contact. București: Editura MAI, 2006.

Dolea I., Roman D., Vizdoagă T., Sedlețchi I., Șterbeț V., Rotaru V., Botezatu R., Cerbu A., Ursu S., Erjiu E. Codul de Procedură Penală. Comentariu. – Chișinău, 2005.

Dolea I. Drepturile persoanei în probatoriul penal – conceptul promovării elementului privat. Chișinău: Cartea Juridică, 2009.

Doraș S. Criminalistica. Vol. II. Elemente de tactică. Chișinău: Tipografia Centrală, 1999.

Gheorghiță M. Metodica cercetării infracțiunilor, săvârșite de structurile infracționale organizate. Teza de doctor habilitat. Chișinău, 2001.

Leș I. Sisteme judiciare. București: ALL BECK, 2002.

Miheș C. Criminalistica. Ascultarea martorului. București: Lumina Lex, 2008.

Mircea I. Criminalistica. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994.

Neagu I. Drept procesual penal. București: Global Lex, 2002.

Pivniceru M., Luca C. Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare. București: Editura Hamangiu, 2009,

Pletea C. Criminalistica. Elemente de anchetă penală. București: LITTLE STAR, 2003. p. 103

Stancu E. Criminalistica. vol.II București: Ed. Actami, 1997.

Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul Juridic, 2007.

Turianu C. Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori. București: Editura Continent XX, 1995.

C. Publicații periodice

Gherasim D. Noțiunea, importanța și trăsăturile audierii contradictoriale în procesul penal. Revista Națională de Drept, nr. 3 martie 2014, p. 55-57

Ilie I. Importanța și sarcinile ascultării victimelor și a martorilor. Legea și Viața nr. 8, august, 2008, p. 47-48.

Vizdoagă T. Repere teoretico-practice privind audierea judiciară. Revista ”Clinica juridică” nr. 2, Chișinău, 2005.

Lista abrevierilor

CPP – Codul de procedură penală

CP – Codul Penal

CPP RM – Codul de procedură penală al Republicii Moldova

CPC – Codul de procedură civilă

CPP – Cod procesual penal

MAI – Ministerul Afacerilor Interne

NCPP – Noul cod de procedură penală

SUA – Stalele Unite ale Americii

Anexa 1

PROCES-VERBAL

de audiere a martorului cu aplicarea mijloacelor tehnice de înregistrare

_________________________ “_______”_________________anul 200__

Ofițerul de urmărire penală _________________________________________________

_____________________________________________________________________________

cu participarea (în prezența) ______________________________________________________

în localul _____________________________________________________________________

de la ora ________ și ________ min, pînă la ora ________________ și ______________ min

respectînd dispozițiile art. 105-109, art. 260, art. 261 Cod procedură penală și identificînd persoana a audiat în calitate de martor pe cetățeanul

numele, prenumele, patronimicul __________________________________________________

data nașterii “_______”_________________anul _____

locul nașterii ___________________________________________________________________

naționalitatea __________________________________________________________________

limba maternă _________________________________________________________________

cetățenia ______________________________________________________________________

studii _________________________________________________________________________

domiciliul _____________________________________________________________________

telefon________________________________________________________________________

locul de muncă _________________________________________________________________

telefon _______________________________________________________________________

funcția _______________________________________________________________________

antecedente penale ______________________________________________________________

actul de identitate ______________________________ din “______”____________ anul _____

În conformitate cu prevederile art. 109 alin. 2 Cod procedură penală martorului a fost explicat faptul că d-lui va fi audiat asupra tuturor faptelor și împrejurărilor care fac obiectul cauzei penale.

Conform prevederilor art. 105 alin. 6 Cod procedură penală martorului i s-a explicat drepturile și obligațiile prevăzute de art. 90 Cod procedură penală și anume:

Martorul are dreptul: sa stie în legatura cu care cauza este citat; sa ceara recuzarea interpretului, traducatorului care participa la audierea sa; sa inainteze cereri; sa refuze de a face declaratii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativa sau date daca acestea pot fi folosite ca probe care marturisesc impotriva sa sau a rudelor sale apropiate; sa faca declaratii în limba materna sau în alta limba pe care o poseda; sa ia cunostinta de declaratiile sale inregistrate, sa ceara corectarea sau completarea declaratiilor sale; la depunerea declaratiilor, sa utilizeze documente ce contin calcule complicate, denumiri geografice și alta informatie care este dificil de a o expune din memorie, notite asupra amanuntelor greu de retinut; sa ilustreze declaratiile sale cu scheme, desene grafice; la participarea în actiuni procesuale din cadrul urmaririi penale, sa fie asistat de un aparator ales de el ca reprezentant; sa scrie personal declaratiile sale în procesul-verbal al audierii din cadrul urmaririi penale; sa ceara compensarea cheltuielilor suportate în cauza penala și repararea prejudiciului cauzat de actiunile nelegitime ale organului de urmarire penala sau ale instantei; sa i se restituie bunurile ridicate de organul de urmarire penala sau prezentate de el insusi în calitate de probe, sa primeasca documentele, ce ii apartin, în original.

Martorul este obligat: sa se prezinte la citarea organului de urmarire penala sau a instantei pentru a face declaratii și a participa la actiuni procesuale; sa faca declaratii veridice, sa comunice tot ce stie în legatura cu cauza respectiva și sa raspunda la intrebarile puse, sa confirme, prin semnatura, exactitatea declaratiilor sale incluse în procesul-verbal al actiunii procesuale sau anexate la acesta; sa prezinte, la cererea organului de urmarire penala sau a instantei, obiecte, documente, mostre pentru cercetare comparativa; sa accepte, la cererea organului de urmarire penala, examinarea corporala; la cererea organului de urmarire penala, sa fie supus unei expertize în conditii de ambulator pentru verificarea capacitatii de a intelege corect circumstantele care urmeaza sa fie constatate în cauza respectiva și de a face declaratii juste în cazul în care sint temeiuri verosimile pentru a pune la indoiala o asemenea capacitate; sa se supuna dispozitiilor legale ale reprezentantului organului de urmarire penala sau ale presedintelui sedintei de judecata; sa nu paraseasca sala de sedinte fara permisiunea presedintelui sedintei; sa respecte ordinea stabilita în sedinta de judecata. Neexecutarea neintemeiata de catre martor aobligatiilor sale atrage raspunderea prevazuta de lege.

___________________________________________________

(semnatura martorului)

Martorul în acelaș timp a fost avertizat, în conformitate cu prevederile art.312 Cod penal, de răspundere penală pe care o poartă pentru prezenatarea cu bună știință a depozițiilor false, precum și în conformiate cu prevederile art.313 Cod penal, de răspundere penală pentru refuzul sau sustragerea de la darea depozițiilor.

________________________________________________

(semnătura martorului)

Depozitiile doresc sa le dau in limba ________________________ pe care o cunosc bine.

De serviciile traducatorului (interpretului) _______________________________ nevoie.

___________________________________________________

(semnatura martorului)

Traducatorul (Interpretul) __________________________________________________

dom. _________________________________________________________________________

Am fost avertizat de raspundere penala pe care o poarta pentru traducerea intentionat falsa in conformiate cu prevederileart.312 Cod penal, precum și pentru sustragerea sau refuzul de a indeplini obligatiile sale in conformitate cu prevederile art.313 Cod penal.

___________________________________________________

(semnatura traducatorului, interpretului)

În conformitate cu prevederile art-lui 105 alin.7 Cod procedură penală martorul a fost întrebat daca este sot sau ruda apropiata cu vreuna din parti și în ce relatii se afla cu partile la ce a comunicat că_________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________

___________________________________________________

(semnatura martorului)

Soțului sau rudei apropiate a banuitului, invinuitului, s-a explicat dreptul de a tacea, fiind

intrebat daca accepta sa faca declaratii la s-a comunicat _________________________________

_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________

___________________________________________________

(semnatura martorului)

In cadrul interogatoriului s-au folosit mijloace tehnice ____________________________

_____________________________________________________________________________

_____________________________________________________________________________

de catre specialistul _____________________________________________________________

carui au fost explicate drepturile și obligatiile prevazute de art.87 Cod procedură penală și anume

Specialistul este obligat: sa se prezinte la chemarea organului de urmarire penala sau a instantei; sa prezinte organului de urmarire penala documentele ce confirma calificarea lui de specialist respectiv, sa-si aprecieze obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca specialist; sa comunice, la cererea organului de urmarire penala, a instantei sau partilor, despre experienta sa în domeniu și despre relatiile sale cu persoanele participante în cauza penala respectiva; sa se afle la locul efectuarii actiunii procesuale sau în sedinta de judecata atita timp cit este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist și sa nu paraseasca fara permisiune locul efectuarii actiunii procesuale respective sau sedinta de judecata; sa aplice toate cunostintele și deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectueaza actiunea procesuala la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice și a programelor computerizate, la formularea intrebarilor pentru expert, sa dea explicatii referitor la problemele ce tin de competenta sa profesionala; sa faca concluzii de constatare tehnico-stiintifica sau medico-legala; sa se supuna dispozitiilor legale ale organului de urmarire penala;

sa respecte ordinea stabilita în sedinta de judecata; sa confirme, prin semnatura, mersul, continutul și rezultatele actiunii procesuale la care a participat, precum și caracterul complet și exact al inscrierilor în procesul-verbal al actiunii respective; sa nu divulge circumstantele și datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuarii actiunii procesuale, inclusiv circumstantele ce se refera la inviolabilitatea vietii private, de familie, precum și cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege. Pentru prezentarea cu buna stiinta a unei concluzii false, specialistul poarta raspundere în conformitate cu art.312 din Codul penal.

Specialistul are dreptul: sa ia cunostinta, cu permisiunea organului de urmarire penala sau a instantei, de materialele cauzei și sa puna intrebari participantilor la actiunea procesuala respectiva pentru a formula o concluzie adecvata, sa ceara completarea materialelor și datelor puse la dispozitie pentru darea concluziei; sa-I atentioneze pe cei prezenti asupra circumstantelor legate de descoperirea, ridicarea și pastrarea obiectelor și documentelor respective, asupra aplicarii mijloacelor tehnice și programelor computerizate, sa dea explicatii referitor la chestiunile ce tin de competenta sa profesionala; sa faca obiectii, care vor fi incluse în procesul-verbal al actiunii procesuale respective, referitor la descoperirea, ridicarea și pastrarea obiectelor, precum și sa dea alte explicatii conform competentei sale profesionale; sa ia cunostinta de procesele-verbale ale actiunilor la care a participat și sa ceara completarea lor sau includerea obiectiilor sale in procesul-verbal respectiv; sa ceară compensarea cheltuielilor suportate în cauza penala și repararea prejudiciului cauzat de acțiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanței; să primească recompensa pentru lucrul efectuat.

___________________________________________________

(semnatura specialistului)

În conformitate cu prevederile art.260 alin.6 Cod procedură penală despe folosirea mijloacelor tehnice a fost înștiințat martorul

___________________________________________________

(semnatura martorului)

Declarațiile martorului ___________________________________________________________

Anexa 2

PROCES-VERBAL de audiere a martorului

mun. Chișinău 25 octombrie 2006

Ofițer de urmărire penală din cadrul Comisariatului de Poliție al sectorului Botanica, municipiul Chișinău, locotenent-major de poliție Vladimir Crețu, in localul Comisariatului, de la ora 9 și 40 min. pană la ora 10 și 30 min., respectand dispozițiile art. 105, 106, 107, 109, 260 și 261 din Codul de procedură penală, am audiat in calitate de martor:

Numele, prenumele, Țiparschi Valentin

Data, luna și anul nașterii 16 martie 1960

Locul nașterii mun. Bălți, Republica Moldova

Cetățenia cetățean al Republicii Moldova

Situația militară supus militar, sergent in rezervă

Ocupația lăcătuș la parcul de autobuze nr. 1 din Chișinău

Antecedente penale fără antecedente penale

Domiciliul mun. Chișinău, str. Botanica Veche, nr. 20/2, ap. 4

Telefoane 55-10-13 (domiciliu)

Posesor al buletinului de identitate seria C nr. 61318321, eliberat de of. nr. 86 la data de 16 aprilie 2000.

Martorului i s-a adus la cunoștință că urmează a fi audiat cu privire la imprejurările in care a avut loc tentativa de furt a automobilului „Audi 80”, proprietate a lui Foștescu Adrian, in noaptea de 23 spre 24 octombrie curent.

De asemenea, potrivit art. 105 alin. (7) din Codul de procedură penală, martorul a fost intrebat dacă este soț sau rudă apropiată cu vreuna dintre părți și in ce relații se află cu ele, explicindu-i-se că in caz că e soț sau rudă apropiată a bănuitului, invinuitului el are dreptul de a nu face declarații.

Martorul a răspuns că nu este soț sau rudă apropiată cu nici una dintre părți.

semnătura Țiparschi Valentin

Martorului, in conformitate cu prevederile art. 277 din Codul de procedură penală, i-au fost explicate drepturile și obligațiile prevăzute in art. 21 și 90 din același Cod și el a fost prevenit asupra răspunderii ce o va purta in caz de refuz de a depune declarații, conform art. 313 din Codul penal și pentru declarații mincinoase făcute cu bună știință, potrivit art. 312 din Codul penal.

semnătura Țiparschi Valentin

La propunerea de a declara despre faptele și circumstanțele pe care le cunoaște și care se referă la cauză, martorul Țiparschi Valentin a relatat următoarele:

„Eu, locuiesc impreună cu familia in apartamentul nr. 4 din blocul nr. 20/2, strada Botanica Veche, mun. Chișinău. In apartamentul nr. 3 locuiește Foștescu Adrian in varstă de 42 de ani, profesor la Universitatea de Stat din Moldova. Cu vecinul suntem in relații bune, prietenești. In luna mai (nu-mi pot aminti data exactă), la rugămintea lui, am fost impreună la targul de automobile, unde, ca specialist in reparația automobilelor l-am ajutat la alegerea și procurarea unui autoturism. Acasă ne-am intors cu un automobil de model „Audi 80”, motor 1800 cmc, anul de fabricație – 1991, culoare vișinie, nr. inmatriculare C AC 011, pentru care Foștescu Adrian a plătit 3300 (trei mii trei sute) euro. Aproape in fi ecare zi el pleca la serviciu la Universitate cu automobilul, iar in timp de noapte, deoarece nu are garaj, iși parca mașina pe un teren betonat afl at la o distanță de vreo zece metri de blocul in care locuim. Apartamentele noastre se afl ă la etajul intai și prin ferestrele de la bucătărie putea fi văzut automobilul parcat.

In dimineața de 23 octombrie curent, Foștescu Adrian a plecat cu avionul la Budapesta pentru a participa la o conferință internațională, care trebuia să dureze 5 zile. Automobilul l-a lăsat pe terenul din fața blocului și inainte de plecare m-a rugat ca in lipsa lui să am grijă de automobil și noaptea să mă uit uneori pe fereastră pentru a mă convinge că automobilul este la locul parcat. El se temea să nu-i fure cineva detalii de la mașină (roțile, sticlele) sau chiar automobilul. I-am promis că o să am grijă de autoturism.

La 23 octombrie am venit acasă de la lucru in jurul orei 19.00. Pană a intra in casă am trecut pe langă automobil și am văzut că totul e in regulă. Aproximativ la ora 22.00, inainte de a mă culca, m-am uitat prin geam și n-am observat nimic suspect. Noaptea spre 24 octombrie, pe la ora 3 și 30 min. m-am trezit, imi era sete și am mers la bucătărie să beau apă. Fără să aprind lumina, m-am uitat afară prin geam. In ogradă era intuneric, ardea felinarul din preajma blocului vecin, de la el era luminat puțin și automobilul. Prin geam am zărit in salonul automobilului două

persoane. Unul se afla pe bancheta din spate a automobilului, al doilea pe bancheta din față, la volan. Am ințeles că aceștia vor să fure autoturismul, deoarece vedeam cum cel ce ședea pe locul șoferului periodic se apleca, probabil smulgea firele de la lacătul sistemului de aprindere.

Am hotărat să nu ies afară sau să strig, temandu-mă să nu-i sperii și ei ar fi putut pleca cu mașina. Aveam și frica ca ei să nu mă atace. Imediat am telefonat la poliție și am continuat să urmăresc prin geam. Peste cateva minute in ogradă a apărut mașina poliției și de automobilul lui Foștescu Adrian s-au apropiat doi polițiști.

Văzand aceasta, am ieșit afară și, apropiindu-mă de polițiști, le-am spus că proprietarul automobilului e vecinul meu, care a placat peste hotare și că eu am chemat poliția.

Polițiști i-au luat pe cei doi bărbați care se afl au in automobil transportandu-i la Comisariatul de Poliție pentru cercetare, iar mie mi-au spus să răman langă automobile și să aștept sosirea grupului operativ. Cand a sosit grupul operativ, am examinat impreună automobilul și am constatat că lăcățile de la uși erau intregi, deteriorări evidente nu se observau. Pe bancheta din spate a automobilului a fost găsită sticla de la ușa din spate cu garnitura de etanșare din cauciuc la margini, o șurubelniță și o daltă. Jos, pe podea, pe locul șoferului, se afla carcasa scoasă de la coloana de direcție sau, cum ii mai spunem, coloana volanului, iar din lacătul sistemului de aprindere erau scoase cateva fire ale rețelei electrice.

Venind mai tarziu impreună cu membrii grupului operativ la Comisariatul de Poliție, am afl at numele și prenumele persoanelor care au incercat să sustragă automobilul. Aceștia s-au dovedit a fi Țuguetu Marcel, care era imbrăcat intr-o scurtă de piele de culoare neagră și se afl a in mașină pe bancheta din spate, și Kuklev Veniamin, care era imbrăcat intr-o scurtă de piele de culoare cafenie și se afla pe bancheta șoferului.

Astăzi dimineață Foștescu Adrian mi-a telefonat din Budapesta și i-am povestit despre cele intamplate.

Aceasta este declarația pe care o dau, o susțin și o semnez, după ce am citit-o și am constat că cele consemnate corespund cu cele relatate verbal de mine”.

Martor semnătura Țiparschi Valentin

Ofițer de urmărire penală,

locotenent-major de poliție semnătura Vladimir Crețu

Anexa 3

PROCES-VERBAL de audiere a bănuitului

mun. Chișinău 25 octombrie 2006

Ofițer de urmărire penală din cadrul Comisariatului de Poliție al sectorului Botanica, municipiul Chișinău, locotenent-major de poliție Vladimir Crețu, in prezența avocatului Condurache Evlampie, care a prezentat mandatul nr. 1113 din 25 octombrie curent, in localul Comisariatului, de la ora 8 și 20 min. pană la ora 9 și 25 min., respectand dispozițiile art. 104, 260 și 261 din Codul de procedură penală, am audiat in calitate de bănuit:

Numele, prenumele Țuguetu Marcel

Data, luna, anul nașterii 17 mai 1966

Locul nașterii or. Cahul

Cetățenia cetățean al Republicii Moldova

Studiile medii

Situația militară supus militar

Starea civilă și persoanele intreținute căsătorit, doi copii

Ocupația șomer

Antecedente penale nu are

Domiciliul mun. Chișinău, str. Cuza-Vodă, nr. 16/3, ap. 189,

Tel. la domiciliu 57.00.88

Actul de identitate buletin de identitate seria C nr. 42163813, eliberat la 19 iulie 2001 de of. nr. 84

Țuguetu Marcel a fost recunoscut in calitate de bănuit prin procesul-verbal de reținere din 25 octombrie 2006. După reținere, in prezența apărătorului el a fost informat că este bănuit, impreună cu Kuklev Veniamin, de săvarșirea tentativei de furt al automobilului care ii aparține lui Foștescu Adrian, adică a infracțiunii prevăzute in art. 27 și 195 alin. (2) din Codul penal. Tot atunci i-au fost explicate drepturile și obligațiile bănuitului, prevăzute in art. 64 din Codul de procedură penală, și i s-a inmanat informația in scris despre aceste drepturi și obligații.

Bănuit semnătura Țuguetu Marcel

Bănuitul Țuguetu Marcel a fost intrebat dacă acceptă să facă declarații asupra bănuielii care i se incriminează, el răspunzand afirmativ. La intrebarea dacă recunoaște bănuiala, Țuguetu Marcel a răspuns că recunoaște bănuiala integral. La propunerea de a face in scris explicații asupra bănuielii ce i se impută, bănuitul a declarat că el refuză să scrie personal declarația și este de acord ca declarațiile lui orale să fi e consemnate in procesul-verbal de către ofițerul de urmărire penală.

Bănuit semnătura Țuguetu Marcel

Bănuitului i s-a explicat că, potrivit art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, el nu poartă răspundere pentru declarațiile sale, cu excepția cazurilor in care el face un denunț intenționat fals că infracțiunea a fost săvarșită de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuție la săvarșirea ei. Concomitent, el a fost avertizat despre răspunderea pe care o va purta in asemenea caz conform art. 313 din Codul penal.

Bănuit semnătura Țuguetu Marcel

In legătură cu bănuiala adusă declar următoarele: „Timp de 12 ani am lucrat in calitate de lăcătuș-asamblor la S.A „Uzina de tractoare Tracom” din Chișinău. Acum cinci luni am fost concediat in legătură cu reducerea numărului de personal. Tot atunci, din aceleași motive, a fost concediat și un bun prieten de al meu Kuklev Veniamin. După concediere am incercat să mă angajez la alt loc de muncă, insă acest lucru nu mi-a reușit. Am avut cateva oferte de angajare, insă salariul care se propunea era mizer și insuficient pentru intreținerea familiei. Soția este bolnavă și nu lucrează nicăieri.

Copiii (fiul și fiica) in varstă de 12 și, respectiv, 10 ani invață la liceu. Aceleași probleme le are și Kuklev Veniamin. De cateva ori ne-am intalnit, am discutat situația creată și posibilitățile de a ieși din ea. Am ajuns la concluzia că ar fi bine să plecăm impreună „la caștiguri” peste hotare. La inceput intenționam să plecăm in Italia sau Spania, insă mai apoi ne-am convins că a face legal acest lucru, este practice imposibil, iar propunerile de a ne folosi de serviciile unor persoane care practică modalități de migrare ilegală le-am respins. Ne temeam să

nu fim înșelați (cunoșteam cateva cazuri similare), plus la aceasta serviciile rețelelor de migrație ilegală sunt scumpe, circa 3 mii euro pentru o persoană.

Am aflat apoi că este o cale mai ușoară – plecarea in Federația Rusă, unde sunt posibilități de angajare la lucru, in special la șantierele de construcții unde se plătește bine, caștigul constituind circa o mie de dolari pe lună. Unul dintre cunoscuții lui Kuklev Veniamin ale cărui rude lucrează in Rusia, i-a spus că multe oferte de lucru sunt in or. Novosibirsk și alte localități din regiunea cu aceeași denumire. Am hotărat să plecăm in aceste locuri, insă calculand cheltuielile de deplasare și aranjare pe loc, am ajuns la concluzia că fiecare din noi trebuie să dispună de minimum 600 de dolari. Trebuia să mai lăsăm vreo 300-400 dolari soțiilor, pentru a intreține familiile pană vom incepe caștiga bani in Siberia. Astfel aveam nevoie de circa 1000 de dolari fi ecare, de care nici eu nici Kuklev Veneamin nu dispuneam și nici nu aveam de la cine să

imprumutăm.

Intr-o zi mi-a venit o idee năstrușnică, pe care i-am comunicat-o lui Kuklev Veniamin. I-am spus că venind seara acasă, deseori trec pe langă blocul nr. 20/2 de pe strada Botanica Veche și permanent văd acolo parcat un automobil de model „Audi”. Am propus să furăm pe timp de noapte acest automobil, să-l ducem la el in garaj (are garaj de metal, insă automobil nu are), acolo să-l dezasamblăm, detaliile să le vindem la piața de automobile, iar banii obținuți să-i folosim pentru deplasare in Siberia și pentru intreținerea familiilor in lipsa noastră. Această idee a fost acceptată de Kuklev Veniamin.

In noaptea de 24 spre 25 octombrie curent, aproximativ la ora 3 și 30 min. (in acest timp toți dorm), impreuna cu Kuklev Veniamin, conform ințelegerii prealabile, am intrat in ograda casei nr. 20/2 de pe str. Botanica Veche, ne-am apropiat de automobilul „Audi” care staționa in apropierea blocului. Era intuneric, puțină lumină bătea de la felinarul de langă blocul vecin. In ogradă nu era nimeni. Ne-am furișat spre automobile și Kuklev Veniamin cu dalta și șurubelnița, pe care le-a luat cu sine, a deschis portiere din spate, apoi pe cea din față. El a rămas pe bancheta din spate, iar eu m-am așezat pe locul șoferului și am inceput a scoate carcasa de la coloana volanului pentru a extrage firele de la lacătul de aprindere, pentru a le contacta, a porni motorul și a pleca. In acest timp automobilul a fost iluminat din spate de lumina unui automobil care intrase in ogradă. Noi insă nu am reacționat, fiind siguri că nu suntem observați. Eu am reușit să scot cateva fire ale rețelei electrice și in acest timp am observat că de noi s-a apropiat un automobil al poliției. Din automobil au coborat doi polițiști, unul avand asupra sa o armă automată. Ei s-au apropiat de noi și au intrebat al cui e automobilul. Am răspuns că eu sunt proprietarul. Atunci polițistul a solicitat să prezint actele de proprietate ale mașinei. Atunci a apărut un bărbat, care a declarat că automobilul este al vecinului lui, plecat peste hotare. Eu am declarat polițiștilor că intr-adevăr nu sunt proprietarul automobilului și am recunoscut că am avut intenția să comitem furtul.

Polițiștii ne-au condus la automobilul lor și ne-au transportat la Comisariatul de Poliție, unde am anunțat datele despre identitatea noastră. Ulterior am fost reținuți. Eu eram imbrăcat in scurtă de culoare neagră, iar Veniamin Kuklev – in scurtă de culoare cafenie.

Acesta este unicul caz de tentativă de furt. Pană acum n-am comis nici un caz de furt sau răpire a mijloacelor de transport. Permis de conducere a automobilului nu posed, insă deprinderi de conducere am, știu că automobilul poate fi pornit in lipsa cheii, prin unirea firelor sistemului de electricitate.

Aceasta imi este declarația pe care o susțin, semnez și corespunde cu cele declarate de mine verbal, fiindu-mi citită rand cu rand”.

Bănuit semnătura Țuguetu Marcel

Apărător semnătura Condurache Evlampie

Ofițer de urmărire penală,

locotenent-major de poliție semnătura Vladimir Crețu

Bibliografie

Acte normative și legislative

Codul Penal, Legea nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-129.

Codul de Procedură Penală, Legea nr.122-XV din 14 martie 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110.

Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950, pentru Republica Moldova – 12 septembrie 1997.

Codul Civil, Legea nr.1107-XV din 6 iunie 2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.82-86.

Codul de procedură civilă, Legea nr.225-XV din 30 mai 2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.111-115/451.

Codul de procedură penală al României din 2010 // Monitorul Oficial, Partea I nr. 486 din 15.07.2010.

Legea nr. 59 din 29.03.2012 privind activitatea specială de investigații Publicat: 08.06.2012 în Monitorul Oficial Nr. 113-118 art Nr: 373 Data intrarii în vigoare: 08.12.2012.

Legea nr. 105 din 16.05.2008 cu privire la protecția martorilor și altor participanți la procesul penal Publicat: 27.06.2008 în Monitorul Oficial Nr. 112-114 art Nr: 434 Data intrarii in vigoare: 27.09.2008.

B. Monografii, lucrări de specialitate

Avornic G., Aramă E., Negru B., Costaș R. Teoria generală a dreptului. Chișinău: Cartier Juridic, 2004.

Azorov A., Reuther W., Hufner K., Cârnaț T., Moșneaga V., Rusnac G. Drepturile omului, mecanisme de protecție (internaționale și din Republica Moldova). Chișinău: USM, 2007.

Bogdan T. și alții Comportamentul uman în procesul judiciar. București: Ed. Ministerul de Interne, 1983.

Botez D. Audierea martorilor în procesul penal. București: Universul Juridic, 2012.

Bulai C. Drept penal român. Partea generală vol. I și II, București: Editura Trei, 2001.

Budeci A. Practici curente de audiere a copiilor victime-martori în Republica Moldova. Raport de evaluare rapidă. Centrul internațional pentru protecția și promovarea drepturilor femeii ”La Strada”, Chișinău, 2009.

Buneci P. Martorul pe tărâmul justiției. București, 2004.

Butoi T., Butoi I.T. Psihologie judiciară. Tratat universitar. București: Ed. Fundația România de Mâine, 2001.

Canțer O. Audierea martorului. Îndrumar pentru avocați. Chișinău: Tipografia ”Sirius”, 2013.

Ciobanu I. Criminologie. Chișinău: Cartea juridică, 2006;

Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Ed.:Gama, Iași, 1996.

Ciopraga A. Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. Iași: Ed. Junimea, 1979. p.16

Cârjan L. Criminalistica și științe de contact. București: Editura MAI, 2006.

Dolea I., Roman D., Vizdoagă T., Sedlețchi I., Șterbeț V., Rotaru V., Botezatu R., Cerbu A., Ursu S., Erjiu E. Codul de Procedură Penală. Comentariu. – Chișinău, 2005.

Dolea I. Drepturile persoanei în probatoriul penal – conceptul promovării elementului privat. Chișinău: Cartea Juridică, 2009.

Doraș S. Criminalistica. Vol. II. Elemente de tactică. Chișinău: Tipografia Centrală, 1999.

Gheorghiță M. Metodica cercetării infracțiunilor, săvârșite de structurile infracționale organizate. Teza de doctor habilitat. Chișinău, 2001.

Leș I. Sisteme judiciare. București: ALL BECK, 2002.

Miheș C. Criminalistica. Ascultarea martorului. București: Lumina Lex, 2008.

Mircea I. Criminalistica. Iași: Editura Fundației Chemarea, 1994.

Neagu I. Drept procesual penal. București: Global Lex, 2002.

Pivniceru M., Luca C. Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare. București: Editura Hamangiu, 2009,

Pletea C. Criminalistica. Elemente de anchetă penală. București: LITTLE STAR, 2003. p. 103

Stancu E. Criminalistica. vol.II București: Ed. Actami, 1997.

Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul Juridic, 2007.

Turianu C. Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori. București: Editura Continent XX, 1995.

C. Publicații periodice

Gherasim D. Noțiunea, importanța și trăsăturile audierii contradictoriale în procesul penal. Revista Națională de Drept, nr. 3 martie 2014, p. 55-57

Ilie I. Importanța și sarcinile ascultării victimelor și a martorilor. Legea și Viața nr. 8, august, 2008, p. 47-48.

Vizdoagă T. Repere teoretico-practice privind audierea judiciară. Revista ”Clinica juridică” nr. 2, Chișinău, 2005.