Norme Morale Si Etice In Negocierea Internationala
DISERTAȚIE
NORME MORALE ȘI ETICE ÎN NEGOCIEREA INTERNAȚIONALĂ
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I.
NEGOCIEREA – DEFINIRE ȘI STRUCTURĂ
1.1. Specificul, funcțiile și caracteristicile negocierii
1.2. Structura negocierii
1.3. Tipuri de negociere
1.4. Cadrul general al negocierii comerciale
1.5. Procesul negocierii comerciale internaționale
1.6. Strategiile de negociere
1.7. Tehnici de negociere
1.8. Tactici de negociere
1.9. Planificarea negocierii
CAPITOLUL II.
ETICA – DE LA RAMURĂ FILOZOFICĂ LA AFACERI ECONOMICE
2.1. Delimitările conceptuale ale eticii
2.2. Etica în afaceri – definiție, istorie și clasificări
2.3. Etica în afaceri și sistemele economice
2.4. Etica și economia de piață actual
2.5. Etica în afaceri și companiile multinaționale
2.6. Problemele specifice eticii în afacerile internaționale
2.7. Etica în afacerile internaționale
2.8. Conduita etică a societăților multinaționale
CAPITOLUL III.
NORME MORALE ȘI ETICE ÎN ARTA NEGOCIERII
CAPITOLUL IV.
ENRON – “FURTUNA FINANCIARĂ PERFECTĂ”
CAPITOLUL V.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
Capitolul I.
NEGOCIEREA – DEFINIRE ȘI STRUCTURĂ
1.1. Specificul, funcțiile și caracteristicile negocierii
Negocierea reprezintă procesul prin care două sau mai multe părți – între care există interdependență, dar și divergențe – optează în mod voluntar pentru conlucrare în vederea soluționării unei probleme comune, prin ajungerea la un acord reciproc favorabil.
Negocierea mai poate fi definită ca o formă principală de comunicare, un set de procese și de activități constând în întâlniri, contacte ,consultări, tratative desfășurate între doi sau mai mulți parteneri în vederea realizării unei înțelegeri.
Părțile într-o negociere pot fi fie negociatori individuali, fie echipe de negociere.în funcție de acest aspect, negocierea poate fi:
bilaterală, atunci cand se dcesfășoară între două părți (negociatori individuali sau echipe de negociere)
multilaterală, cand participă mai mult de două părți distincte la negociere.
Negocierea este un proces care se construiește pe baza unor componente esențiale: părțile angajate în negociere, relația de interdependență dintre acestea, divergentele dintre ele, conlucrarea părților și acordul reciproc avantajos.
Interdependența părților este o primă condiție a negocierii. Interdependența provine din participarea părților la un proiect comun sau la rezolvarea unei probleme comune.
Divergențele reprezintă cea de-a doua condiție a negocierii; în lipsa acestora, interacțiunea dintre părți este marcată ca fiind de consens.
Conlucrarea părților este cea de-a treia condiție de bază reprezentând posibilitatea realizării unui schimb de valori. Părțile stabilesc să conlucreze pe baza unor principii și prin cadrul unor mecanisme specifice.
Acordul reciproc avantajos reprezintă întrevederea de către protagoniști a posibilității realizării acestuia, fiind a patra condiție de bază a negocierii. Părțile conlucrează pentru găsirea unor soluții comune, convenabile pentru fiecare.
1.2. Structura negocierii
Orice proces de negociere presupune existența unor parți distincte, unui obiect al negocierii și un anumit context. Parțile sunt reprezentate prin unul sau mai mulți negociatori, si anume protagoniștii procesului de negociere. Ei se caracterizează prin următoarele elemente:
poziția pe care o dețin în negociere: competență profesională, putere de decizie, rol în echipa de negociatori;
trăsăturile de personalitate;
nevoile și mobilurile în activitate;
zestrea culturala: valori, credințe, opțiuni etc.
Una din motivele complexității procesului de negociere rezulta din specificul personalității negociatorilor, în capacitatea lor de comunicare și competența profesională, ca și în motivațiile obiective și subiective care îi animă.
Pentru existența negocierii se cer trei condiții de bază:
părțile să aibă poziții diferite;
să fie animate de voința de a ajunge la un rezultat;
să existe un obiectiv comun și o marjă de manevră pentru fiecare din parteneri.
Diferența de poziții reperzinta expresia intereselor proprii ale fiecărei părți, care sunt, prin definiție, diferite: se negociază tocmai pentru armonizarea acestor poziții și pentru ajungerea la un rezultat (părțile cu poziții identice nu au obiect de negociere).
Dincolo de aceste diferențe, negocierea este posibilă numai dacă părțile manifestă voință reală de a ajunge la un rezultat, de a finaliza tratativele. Cum fiecare dintre părți urmărește unele obiective, iar negociatorii au un mandat pentru finalizarea negocierii trebuie ca obiectivele și mandatele acestora să fie, într-o anumită măsura compatibile, in asa fel incat să se creeze un spațiu de negociere.
Negocierea este un proces organizat sub mai multe aspecte:
În primul rând, în practica afacerilor s-au impus anumite reguli de limbaj si de comportament, si anumite uzanțe în comunicare pe care negociatorii trebuie să le cunoască.
În al doilea rând, este necesară respectarea normelor deontologice cu privire la inițierea de afaceri, conduita profesională ,respectarea obligațiilor asumate, etc.
În ultimul rand, negocierea este, de regulă, un proces formal, care presupune existența unui spațiu special amenajat, un calendar de derulare, un program convenit de parteneri etc.
1.3. Tipuri de negociere
Negocierea are în vedere rezolvarea problemelor și confruntarea pură.
Negocierea integrativă(câștigător/câștigător) se învecinează cu interacțiunea de tipul rezolvării problemelor, anumite abordări fiind comune (ex: definirea problemelor, generarea și selectarea soluțiilor). Este un joc cu sumă variabilă.
Negocierea distributivă(câștigător/pierzător) se plasează în apropierea confruntării pure, apărând anumite interferențe în diferite situații specifice (ex: alternarea unor episoade de conflict cu cele de negociere). Cel mai adesea, negocierile au un caracter mixt, situațiile concrete de negociere conducând la combinarea aspectelor integrative și a celor distributive.Este un joc cu sumă fixă.
Negocierea conflictuală este tipic distributivă, protagoniștii străduindu-se să-și adjudece o parte cât mai mare a prăjiturii. Din acest motiv, interesele și nevoile partenerului nu au relevanță prea mare, ba chiar negociatorii sunt pregătiți să le încalce dacă au posibilitatea s-o facă.
O formă extremă este negocierea agresivă, în care atitudinea negociatorului este ostilă, iar acțiunile sale împotriva adversarului sunt dure, exploatând fără milă slăbiciunea acestuia, recurgând la amenințare, înșelătorie, manipulare.
Negocierea pozițională este caracterizată prin situarea partenerilor pe poziții de negociere bine definite, pe care le mențin cât mai mult posibil. Această formă de negociere este foarte frecventă, de pildă, în domeniul comercial. Deși are elemente clare distributive, nu sunt excluse nici dezvoltările integrative, de introducere a unor noi valori în joc. Din acest motiv, negocierea comercială, ca tipic pozițională, are totuși un caracter mixt.
Negocierea cooperantă este tipic integrativă și se caracterizează prin accentul pus pe descoperirea avantajelor care să sporească câștigurile reciproce. Pentru aceasta, este necesar ca părțile să colaboreze într-o atmosferă de încredere, deschidere și să adopte o abordare inovativă. Existența unor divergențe mai ample nu împiedică faptul ca negocierea să fie cooperantă, doar că efortul părților va fi mai mare.
1.4. Cadrul general al negocierii comerciale
Negocierea comercială presupune intrarea părților în contact printr-o acțiune anterioară de prospectare, sau în urma schimbului de scrisori comerciale (în varianta tradițională sau prin Internet).
Ea se caracterizează prin două elemente interdependente.
existența unui conflict de interese între părți (exemplu, vânzătorul încearcă să obțină un preț cât mai mare, cumpărătorul încearcă să plătească un preț cât mai mic);
urmărirea ajungerii la o înțelegere, la un acord de voință (contract), baza însăși a realizării afacerii.
Prin urmare, pentru ca negocierea comercială să aibă sens, este necesar ca, dincolo de interesele lor particulare, părțile să poată defini un proiect comun- tranzacția care face obiectul tratativelor. Totodată, plecând de la faptul că fiecare din parteneri poate să-și împlinească interesul particular doar dacă proiectul comun este realizat (dacă afacerea nu se încheie, negocierea este un eșec – nici una din părți nu câștigă), negocierea trebuie să manifeste o anumită încredere reciprocă, să dea prioritate convergenței de interese, în raport cu divergențelor acestora.
1.5. Procesul negocierii comerciale internaționale
Negocierea comercială internațională este un proces organizat de comunicare între firme, care își propun adaptarea progresivă a intereselor lor legate de obiectul negocierii în vederea realizării unei înțelegeri de afaceri reciproc acceptabile, materializată în contractul internațional.
Față de negocierile care au loc între parteneri din aceeași țară, negocierea internațională prezintă o serie de particularități: rolul distanței în plan logistic, complexitatea mai mare a procesului de negociere, durata mai îndelungată .
Principalele elemente care deosebesc negocierea internațională în raport cu cea națională sunt însă:
diferențele culturale;
diferențele între sistemele juridice;
diferențele între sistemele politico-administrative.
Negociatorul comercial internațional se definește prin intersecția mai multor sfere culturale, dar cultura națională joacă un rol determinant în concepția și comportamentul său.
1.6. Strategiile de negociere
Strategiile sunt mari orientări și opțiuni care se referă la ansamblul negocierii; cuprind un orizont de timp îndelungat și exprimă interesele de bază ale firmei. Strategiile adoptate în negocieri reflectă, pe de o parte, opțiunile fundamentale în afaceri ale managementului, iar, pe de altă parte, condițiile în care are loc negocierea (caracteristicile produsului, structura pieței, raportul de forțe dintre parteneri, experiența anterioară în afaceri directe etc.).
Abordarea strategică a negocierii se realizează în două faze:
elaborarea strategiei și, implicit, a planului de acțiune;
punerea în aplicare a strategiei, și, în context, folosirea unor tehnici și tactici adecvate pentru realizarea obiectivelor stabilite.
1.7. Tehnici de negociere
O gamă largă de modalități de acțiune s-a impus de-a lungul timpului: tehnici simetrice (negocierea secvențială vs. negocierea globală), tehnici inspirate din jocuri strategice (Go vs. Șah), modalități rezultate din practica negocierilor (“noua abordare”, “fals pivot”, “patru trepte”, “bilanț” etc. )
A. Tehnica negocierii secvențiale mai este numită și negociere “punct cu punct”, și presupune “tranșarea” obiectului negocierii în “puncte” sau “secvențe” distincte, care se tratează separat și succesiv (de aici și o altă denumire sub care este cunoscută: tehnica “salamului”).
B. Tehnica de negociere integrată este numită și “în pachet”, și presupune degajarea unei soluții de ansamblu asupra “pachetului” de puncte de negociere (care formează obiectul global al negocierii), soluție obținută prin schimb de concesii și împărțirea avantajelor și riscurilor între părți. În acest caz, negocierea este privită ca un tot unitar, iar negociatorii stabilesc legături între punctele aflate în discuție, o concesie asupra unui punct putând fi compensată printr-o contra-concesie asupra altui punct.
C. “Noua abordare” este o tehnică de negociere ce grupează mai multe tactici folosite pentru redefinirea oportună a obiectului negocierii. Aici se încadrează: extinderea, “noua donă”, “escalada”, moderato contabile”
D. Tehnica “falsului pivot” se folosește atât pe parcursul tratativelor, cât și în faza de finalizare a acestora. Ea constă în emiterea de pretenții “ferme” asupra unor puncte calificate drept foarte importante din perspectiva negociatorului, dar care sunt în fapt puțin însemnate sau chi care este cunoscută: tehnica “salamului”).
B. Tehnica de negociere integrată este numită și “în pachet”, și presupune degajarea unei soluții de ansamblu asupra “pachetului” de puncte de negociere (care formează obiectul global al negocierii), soluție obținută prin schimb de concesii și împărțirea avantajelor și riscurilor între părți. În acest caz, negocierea este privită ca un tot unitar, iar negociatorii stabilesc legături între punctele aflate în discuție, o concesie asupra unui punct putând fi compensată printr-o contra-concesie asupra altui punct.
C. “Noua abordare” este o tehnică de negociere ce grupează mai multe tactici folosite pentru redefinirea oportună a obiectului negocierii. Aici se încadrează: extinderea, “noua donă”, “escalada”, moderato contabile”
D. Tehnica “falsului pivot” se folosește atât pe parcursul tratativelor, cât și în faza de finalizare a acestora. Ea constă în emiterea de pretenții “ferme” asupra unor puncte calificate drept foarte importante din perspectiva negociatorului, dar care sunt în fapt puțin însemnate sau chiar artificiale. Aceste pretenții (falsul pivot) vor fi abandonate la un moment dat, în schimbul unor concesii asupra punctelor cu adevărat importante.
E. “Tehnica celor patru trepte” înseamnă prezentarea de către negociatori, pentru început, a două scenarii inacceptabile pentru fiecare partener în parte (I, IV), apoi oferirea unei soluții (II) mai echitabile, dar avantajoasă pentru cel care propune, pentru ca, dacă nu s-a ajuns la acord, să se propună în final o soluție reciproc avantajoasă (III).
F. Tehnica folosirii unui reprezentant care se aseamănă cu folosirea jocului de șah, tehnicile aplicate urmărind două aspecte: soluționarea până la un anumit nivel a unor probleme de interes reciproc și, în acest fel, pregătirea terenului pentru negocierile finale; formarea unei opinii asupra motivațiilor prezumtive ale partenerului. Un reprezentant care adoptă poziția "asta nu pot hotărî eu" soluționează, de fapt, o serie întreagă de aspecte supuse negocierii și care, în fond, aparțin fazei pregătitoare a negocierilor propriu-zise. Totodată, partenerul va încerca, evident când va fi în avantajul său, să invoce competențele limitate pentru a păstra controlul negocierilor.
G. “Tehnica bilanțului” – este utilizată în momentele de blocaj sau atunci când se intenționează “forțarea” finalizării. Negociatorul prezintă partenerului său, într-o interpretare proprie, dar cu aparențe de obiectivitate, balanța dintre avantajele dobândite de acesta și concesiile pe care el le-a oferit, urmărind să scoată în evidență faptul că avantajele prevalează în mod evident asupra concesiilor.
1.8. Tactici de negociere
Tacticile – acțiuni punctuale, oportune – se caracterizează printr-o mare diversitate tipologică,prin caracterul ambivalent al multora dintre ele (pot fi utilizate atât pentru convingere, cât și pentru manipulare, în acest din urmă caz fiind vorba de stratageme), prin modalitățile diferite de realizare (tactici verbale și non-verbale, abordări explicite sau implicite, de pe poziții de egalitate sau de forță etc.).
Negociatorul profesionist trebuie să cunoască aceste tactici atât pentru a le utiliza în propriul interes, cât și pentru a le sesiza și contracara atunci când sunt utilizate de către partener.
Tacticile pot fi clasificate după cum urmează:
După scopul utilizării lor distingem tactici de persuasiune și tactici de influențare, fiecare dintre acestea putând fi utilizate în cadrul unei strategii cooperative sau dimpotrivă conflictuale.
După rolul lor în procesul de negociere, tacticile pot fi:
de argumentare,
de tratare a obiecțiilor,
de obținere /acordare a concesiilor, de finalizare.
După obiectul lor, putem vorbi de:
tactici privind negocierea prețului,
tactici care se referă la marfă,
tactici privind condițiile comerciale, financiare etc.
1.9. Planificarea negocierii
Negocierea este un proces complex care se derulează în mai multe etape: pregătirea negocierilor, contactul inițial, tratativele (argumente, obiecții, concesii și compromisuri) și finalizarea.
O condiție esențială este preocuparea pentru crearea unui cadru favorabil pentru prezentarea pozițiilor părților, comunicarea deschisă dintre parteneri și realizarea unui acord acceptabil pentru toate părțile implicate.
A. Pregătirea pentru negociere
Trebuie să ducă la stabilirea următoarelor elemente:
lista problemelor care urmează să fie supuse procesului de negociere;
comparația agendei proprii cu agenda partenerului (această comparație va trebui să distingă enunțările diferite, prioritățile diferite, problemele care de la început nu pot face obiectul negocierilor);
clasificarea problemelor în subiecte de interes comun și subiecte de conflict.
B. Organizarea corespunzătoare a ședinței de negociere
Reprezintă o condiție a unei comunicări exacte și operative între părți; ea poate permite instaurarea de la început a unui climat de dialog și înțelegere între părți.
C. Debutul negocierii
În debutul negocierilor- prima întâlnire cu partenerul – se urmăresc două obiective principale: crearea unui climat de încredere între părți în vederea desfășurării în bune condiții a tratativelor; studierea partenerului pentru cunoașterea intereselor și motivațiilor sale reale.
D. Desfășurarea tratativelor
Tratativele constau dintr-un ansamblu de argumente și obiecții prin care părțile își definesc poziția și urmăresc să-și impună interesele, ca și un șir de concesii și compromisuri, prin care partenerii încearcă să-și apropie punctele de vedere și să-ți armonizeze interesele în scopul realizării unei înțelegeri de afaceri (contractul).
E. Finalizarea negocierii
Finalizarea negocierilor se poate realiza în mod natural, prin parcurgerea de către părți a tuturor punctelor fixate pe agenda tratativelor și realizarea de acorduri asupra fiecăruia, precum și – în cele din urmă – a unui acord asupra tranzacției în ansamblu.
Capitolul II.
ETICA – DE LA RAMURĂ FILOZOFICĂ LA AFACERI ECONOMICE
2.1. Delimitările conceptuale ale eticii
În literatura de specialitate, etica (termen provenit din grecescul „ethos” – morav, obicei, caracter) este „disciplina filozofică care studiază problemele teoretice și practice ale moralei; în vorbirea curentă, termenul de etică se utilizează adesea și în sens de morală”.
Astfel, pe de o parte, „etica este știința care studiază principiile morale, originea, natura, esența, dezvoltarea și conținutul lor”, iar, pe de altă parte, „etica reprezintă ansamblul de reguli, valori și norme morale care reglementează comportamentul persoanelor în societate sau/și determină obligațiile acestora, în general, sau într-un anumit domeniu de activitate, în particular”.
Termenul de morală (provenit din latinescul „mos, mores” – obicei) desemnează un anume cod special, un ansamblu de reguli cărora fiecare individ trebuie să i se conformeze pentru a fi acceptat în societate. „Morala reprezintă, astfel, totalitatea convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, normelor, regulilor determinate istoric și social, care reglementează comportamentul și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și colectivitate (familie, grup, clasă, națiune, societate), în funcție de categoriile bine, rău, datorie, dreptate, nedreptate și a căror respectare se întemeiază pe conștiința și opinia publică”.
În timp ce „morala este considerată un fenomen real – un ansamblu de reguli și norme de bună purtare, cu caracter mai mult sau mai puțin universal – ce ține de comportamentul cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor și colectivităților umane, etica desemnează teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real (teoria despre morală), respectiv sistemul conceptual care se află la baza unei anumite viziuni asupra moralității (prin moralitate înțelegându-se condiția omului care aspiră să trăiască potrivit unor idealuri și principii cât mai înalte)”.
În sens restrâns, morala comună (morala înțeleasă ca ansamblu de obiceiuri și standarde ale comunității) este nereflectivă, deoarece ea impune respectarea unor standarde ale comunității prin conformism mimetic, fără a fi filtrate de rațiunea individuală; „un demers etic înseamnă reflectarea asupra principiilor generale și judecarea unei situații particulare din perspectiva acestor principii. Spre deosebire de etică, morala are o semnificativă componentă emoțională; etica implică mai multă detașare, explorarea și acceptarea modurilor de viață alternative; acceptarea unei etici nu cere abandonarea unei morale private, ci considerarea celorlalte principii și norme morale ca alternative posibile în diferite contexte. Rolul eticii este să ajute oamenii și instituțiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să aleagă și care le sunt obligațiile morale în acțiunile lor”.
Una dintre clasificările normelor morale (cu importanță practică pentru etica în afaceri) este următoarea:
Norme generale sau universale – sunt prezente în toate tipurile de comunități umane, au durabilitate mare în timp și influențează întreaga gamă de relații și activități umane;
Norme particulare – se adresează unor comunități umane determinate, cu o anumită variație în timp și spațiu, și influențează relații sau activități umane particulare;
Norme speciale – se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse și, uneori, la ocazii speciale (exemple: normele de protocol, regulile de etichetă în afaceri, codul manierelor elegante).
Moralitatea (sau lipsa ei), la orice nivel și grad de manifestare, nu poate fi impusă individului de nicio instanță exterioară și nici nu poate fi sancționată din punct de vedere legal; un agent acționează moral pentru că așa îi impun propria conștiință și cerințele firești ale conviețuirii sociale, nu pentru că este constrâns de lege (sau de altă forță superioară) și amenințat în cazul nerespectării unei obligații de ordin moral.
Etica aplicată semnifică „analiza din punct de vedere moral a unor situații concrete din practica socială sau profesională, în vederea luării unor decizii adecvate” (în această categorie intră etica medicală, etica juridică, etica în mass-media, etica profesională, etica mediului înconjurător, etica afacerilor etc.). Etica este o disciplină filozofică ce își găsește aplicabilitatea în toate domeniile vieții practice și spirituale.
2.2. Etica în afaceri – definiție, istorie și clasificări
Etica afacerilor reprezintă ansamblul de reguli și norme morale care vizează conduita agenților economici în afaceri, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv.
Comportamentul etic al agenților economici este marcat de respectarea riguroasă, a unor principii cum sunt: sinceritatea și încrederea deplină între agenți; corectitudinea în negocieri și în îndeplinirea obligațiilor contractuale; respectarea întocmai a tuturor angajamentelor; mutualitatea avantajelor oferite și a riscurilor. Acceptarea și respectarea normelor de etică economică este, de fapt, o problemă de conștiință economică cu un impact puternic asupra cristalizării normelor juridice. Încălcarea lor creează o imagine nefavorabilă asupra agenților economici.
Etica afacerilor, ca disciplină filozofică de sine stătătoare, a apărut relativ recent, adevărata sa recunoaștere datând de acum 20-30 de ani. În prezent, problemele etice și de responsabilitate corporațională au dobândit o importanță deosebită, ajungând să se vehiculeze conceptul de „firmă etică” și să se promoveze „managementul responsabil social”; au apărut numeroase lucrări consacrate acestor probleme și, concomitent, s-au înființat centre de consultanță etică. Marile firme adoptă coduri de conduită morală și inițiază programe proprii de pregătire în acest sens, considerând etica afacerilor drept un instrument indispensabil unei bune gestionări a întreprinderilor.
2.3. Etica în afaceri și sistemele economice
Pentru ca o afacere sau o activitate economică oarecare să poată fi considerată morală sau imorală trebuie avut în vedere și cadrul general în care își desfășoară activitatea, mai exact, sistemul economic al țării gazdă și cel al țării de origine. Societățile multinaționale, exercitându-și activitatea într-un spațiu multicultural și multisistemic, trebuie să înțeleagă cele două ideologii de bază care au stat la temelia actualelor economii ale lumii (capitalismul și socialismul) și să încerce să valorifice avantajele de ordin etic ale acestora.
De-a lungul timpului, adepții capitalismului, pe de o parte, și cei ai socialismului, pe de altă parte, au încercat să găsească argumente care să ateste moralitatea unuia dintre cele două sisteme, în defavoarea celuilalt. Practica a demonstrat, că niciunul dintre cele două sisteme economice nu era perfect din punct de vedere etic, fiecare având propriile sale avantaje și dezavantaje.
În prezent, nu există economii care sunt complet libere și nici complet centralizate; actualele economii occidentale au posibilitatea de a se înscrie în categoria economiilor mixte, care combină libertatea de a alege cu o oarecare planificare guvernamentală; acest sistem mixt prezintă avantajul că reunește caracteristicile pozitive ale ambelor sisteme prezentate.
2.4. Etica și economia de piață actuală
În ultimii 10-20 de ani, problema locului pe care pe care ar trebui să îl ocupe etica în cadrul economiei de piață a început să suscite un interes din ce în ce mai puternic. Economia de piață prezintă un număr considerabil de probleme, dintre care se remarcă: extinderea șomajului într-un număr din ce în ce mai mare de țări, sărăcia, accentuarea unor inegalități economice și sociale, scăderea nivelului de trai. Analizând tipologia raporturilor dintre etică și economia de piață, se poate observa că integrarea eticii în viața economică se face în mod diferit și contradictoriu, în funcție de epocile istorice, țările și persoanele care abordează subiectul și corespunde, în principiu, unuia dintre cele trei modele explicite: etica ignorată, etica periferică și etica integrată.
Multiple evoluții contemporane sugerează o alunecare parțială, dar semnificativă, a modelului eticii periferice către cel al eticii integrate. Deplasarea dicotomiei public-privat, caracteristică alunecării tipului de etică periferică către etica integrată, are la bază convingerea, din ce în ce mai răspândită, că puterea publică nu poate avea monopol asupra binelui comun și nici valori etice corespunzătoare. Acesta este modelul de relație economie
În ciuda tuturor criticilor care i se aduc în prezent referitoare la faptul că nu ar fi un sistem moral, capitalismul își demonstrează viabilitatea și posibilitatea de reformare prin includerea unor considerente de ordin etic; companiile multinaționale, care provin din țări capitaliste, sunt considerate adevărați factori ai dezvoltării de către țările socialiste sau foste socialiste, care se întrec în a le oferi condiții favorabile de investiții și implementare.
2.5. Etica în afaceri și companiile multinaționale
Etica în afacerile economice internaționale are ca obiect de activitate problemele de ordin moral la nivel internațional.
Conform unei accepțiuni larg răspândite, etica în afacerile internaționale se referă la dimensiunea etică a oricărei relații de afaceri dintre două sau mai multe țări sau dintre parteneri privați din state diferite (accentul se pune pe îndatoririle morale ale corporațiilor transnaționale).
Etica în afacerile internaționale vizează un cod de conduită acceptabil din punct de vedere moral al persoanelor cu atribuții executive și decizionale, aflate pe diferite trepte ierarhice, în cadrul unei firme care își desfășoară activitatea nu numai în cadrul domestic, ci și în alte țări.
Tema centrală a dezbaterilor cu privire la etica în afacerile economice internaționale o reprezintă companiile multinaționale. Multitudinea problemelor etice pe care le ridică corporațiile multinaționale vizează, în principal, aspecte precum mituirea și corupția, exploatarea forței de muncă a minorilor din țările sărace sau contaminarea mediului. O viziune mai amplă a eticii în afacerile internaționale cuprinde și teme precum etica folosirii resurselor naturale, obligațiile țărilor bogate față de națiunile sărace, moralitatea și echitatea sistemului economic internațional, diminuarea păturii de ozon a atmosferei și supra-încălzirea planetei, deși nu există, încă, un consens general referitor la includerea și analiza acestor aspecte.
În general, nu se poate spune că există un mod unic în care trebuie să acționeze toate firmele internaționale, astfel încât comportamentul lor să poată fi calificat drept moral; fiecare companie, în mod individual, trebuie să-și exercite activitatea în funcție de valorile, principiile, obligațiile și membrii săi.
Etica în afacerile internaționale nu poate fi o simplă extrapolare la nivel internațional a eticii comerciale a unei anumite națiuni, ci reprezintă mai mult decât atât; influențate de cultura țării de origine, societățile multinaționale trebuie să țină seama și de cultura țării gazdă, dar, mai ales, trebuie să protejeze drepturile fundamentale ale omului.
2.6. Problemele specifice eticii în afacerile internaționale
Activitatea de afaceri pe plan internațional implică o serie de norme necesare pentru ca întreprinderile să funcționeze în mod corespunzător. Respectul pentru viață este o obligație de bază pentru funcționarea unei societăți și este primordial pentru desfășurarea în siguranță a afacerilor; acest respect pentru viață trebuie completat cu o încredere elementară în partenerul de afaceri, trăsătură, de asemenea, esențială pentru realizarea optimă a transferului de produse, servicii și bani. În mod similar, respectarea contractelor și a înțelegerilor încheiate este o condiție indispensabilă pentru o relație durabilă de afaceri și pentru buna desfășurare a tranzacțiilor curente între cele două părți. Absența oricărui dintre aceste elemente face ca tranzacțiile comerciale să devină instabile, problematice, scumpe și ineficiente.
Agenții care operează pe piața mondială se confruntă cu numeroase dileme de natură etică, ori de câte ori sunt în situația de a-și desfășura activitatea în conformitate cu legislația dintr-o anumită țară străină, care vine însă în conflict, mai mult sau mai puțin flagrant, atât cu legile din țara de origine, cât și cu setul de valori morale pe care le afirmă o corporație în codul său etic. În lucrările de specialitate, care tratează probleme referitoare la etica în afacerile internaționale, apar, în principiu, câteva categorii de probleme, care suscită interesul general și se analizează pe larg:
Mita și corupția;
Problemele care vizează angajarea forței de muncă și aspectele legate de personal;
Practicile de marketing și protecția consumatorilor;
Impactul asupra economiilor și dezvoltării țărilor-gazdă;
Efectele asupra mediului natural;
Impactul cultural al operațiilor transnaționale;
Relațiile cu guvernele țărilor-gazdă;
Relațiile cu țările de origine.
2.7. Etica în afacerile internaționale
Etica afacerilor este o formă a eticii aplicate, disciplină care studiază din punctul de vedere al criteriilor de bine / rău, corect / incorect, just / nedrept situații concrete din practica socială și profesională (deontologică). Etica în management reprezintă un ansamblu coerent de norme și principii cărora trebuie să li se subordoneze acțiunile și deciziile cadrelor de conducere din organizațiile private sau publice, norme care pot sau nu să fie sancționate din punct de vedere juridic și care sunt impuse prin forța conștiinței colective, a opiniei publice. Dimensiunea etică în organizațiile care au calitatea de agenți economici constituie obiectul eticii managementului afacerilor.
Etica managementului, ca disciplină de studiu, se caracterizează prin specificul multidisciplinar al abordării, în sensul că, în analiza din punct de vedere moral a activității cadrelor de conducere, se au în vedere aspecte ce țin de domenii variate, cum ar fi etica, dreptul, antropologia culturală sau știința conducerii. Totodată, abordarea etică are un caracter intercultural, ceea ce înseamnă că judecata morală trebuie să țină seama atât de criteriile etice universal valabile, cât și de specificul valorilor culturale dintr-o comunitate sau alta. O altă caracteristică a eticii managementului este faptul că aceasta se prezintă atât ca abordare discursivă (studiu despre comportamentul moral), cât și ca practică normativă (reguli de comportament moral).
Problematica centrală în etica afacerilor este reprezentată de conflictul continuu dintre performanțele economice ale firmei – măsurate prin venituri, costuri, profituri (datorate acționarilor) și performanțele sociale ale firmei – mult mai greu de evaluat (reprezentate de obligațiile față de angajați, clienți, furnizori, creditori, distribuitori, membri ai societății, în general). Astfel, soluționarea dilemelor etice în management nu reprezintă doar o delimitare între bine și rău, corect și incorect, ci vizează un raționament mult mai complex pentru obținerea unui echilibru optim între performanțele economice și cele sociale ale firmei, cu luarea în considerare a tuturor variantelor și consecințelor ce pot apărea în urma unei decizii manageriale, atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung.
Etica în afacerile internaționale ridică probleme suplimentare pentru birourile de conducere ale marilor corporații ale lumii, care sunt nevoite să ofere soluții de ordin moral la dilemele generate de globalizare și multiculturalism. Etica în managementul internațional trebuie să țină cont atât de valorile universale, general valabile pe plan mondial, cât și de cele specifice unei anumite culturi sau părți a lumii în care compania respectivă își desfășoară activitatea de afaceri. O analiză a problemelor de ordin etic care apar în cadrul unei organizații de afaceri are în vedere cinci dimensiuni:
Etica personală a managerilor și angajaților;
Etica indivizilor ca membri ai organizației și etica lor profesională;
Etica întreprinderii în relațiile sale cu mediul exterior (furnizori, clienți, concurenți, mass-media, societatea în ansamblul său, mediul natural);
Etica industriei din care face parte întreprinderea respectivă.
Aceste dimensiuni sunt interdependente și se influențează reciproc, iar practica a demonstrat că respectarea unor principii morale în interiorul firmei se prelungește și în relațiile acesteia cu mediul extern. Astfel, etica în întreprindere este rentabilă, fiind percepută ca o investiție pe termen mediu și lung; ea nu se opune profitului, ci doar acelui profit injust, ilegal sau imoral.
În multe studii întreprinse în acest domeniu s-a ajuns la concluzia că factorul cel mai relevant pentru climatul etic al unei organizații îl reprezintă tocmai comportamentul superiorilor; de aceea, este necesar ca toți managerii să fie conștienți de acest aspect și să îl integreze adecvat în ansamblul elementelor etice ale unei corporați. Cu toate acestea, în prezent, managerii companiilor nu cunosc încă, cu exactitate, cum să implementeze strategiile și sistemele care să încurajeze un comportament etic și care să ajute la crearea unei culturi corporaționale bazate pe moralitate. Principala provocare pentru stabilirea unei culturi corporaționale etice constă în utilizarea optimă a tensiunii creatoare și a interdependenței dintre autonomia individului și autoritatea instituțională.
Obligațiile etice ale managerilor în cadrul afacerilor înternaționale pot fi grupate în mai multe categorii, după cum urmează:
Responsabilități față de acționari (gestiune corectă, confidențialitate, loialitate, informare, transparență);
Responsabilități față de angajați (dezvoltare profesională, remunerare echitabilă, respectul vieții personale, respectul dreptului de petiție);
Responsabilități față de clienți (garantarea siguranței în utilizare, informare, publicitate corectă, produse și servicii originale și de calitate);
Responsabilități față de comunitate (contribuții la soluționarea problemelor sociale, protejarea mediului înconjurător, respectarea diversității culturale).
Printre cauzele practicilor imorale din rândul managerilor se pot enumera:
Urmărirea intereselor personale și dorința de câștiguri imediate;
Conflictul de roluri;
Conflictul de interese;
Concurența pentru resurse deficitare sau pentru câștigarea de noi piețe;
Contradicțiile interculturale;
Personalitatea indivizilor;
Cultura organizației și a ramurii industriale din care face parte aceasta.
Problemele etice apar frecvent în management; ele depășesc problemele comune cum ar fi corupția, furtul sau cârdășia, atingând arii precum achizițiile corporative, politicile de marketing sau investițiile de capital. Situațiile complexe care obligă managerii să ia o decizie pentru a asigura comportamentul etic, atât în interiorul organizației, cât și în relațiile acesteia cu mediul extern, îi pun deseori în dilemă (preponderența obiectivelor de ordin economic versus preponderența obiectivelor de ordin moral).
Problemele etice sunt cu adevărat dileme manageriale atunci când ele se referă la conflictul dintre performanțele economice ale organizației (măsurate prin venituri, costuri și profituri) și cele sociale (referitoare la obligațiile față de persoanele din interiorul și din exteriorul organizației). În astfel de situații, pe lângă valorile morale de care trebuie să țină cont (adaptate mediului cultural căruia îi aparțin sau în numele căruia acționează), managerii vor avea în vedere și o anumită ordine a priorităților celor interesați sau afectați de respectiva afacere. Cel mai adesea sunt dezbătute dilemele etice care apar în unele domenii ale marketing-ului (publicitate), în activitatea de contractare-aprovizionare (care se referă, mai ales, la favorurile acceptate din partea furnizorilor), în domeniul producției (ambalajul inutil, demodarea planificată, prețul diferențiat) sau în domeniul resurselor umane.
Rezolvarea dilemelor etice de manageri nu este deloc ușoară, iar decizia depinde întotdeauna de stadiul de evoluție morală și de personalitatea acestora, de educația, autocontrolul, experiența, sentimentele, atitudinile și valorile lor personale, dar și de caracteristicile organizației pe care o conduc.
2.8. Conduita etică a societăților multinaționale
Aportul corporațiilor multinaționale la dezvoltarea de ansamblu a societății se află în continuă creștere. Beneficiile pe care o corporație le aduce societății sunt: remunerarea membrilor societății pentru munca pe care o depun în cadrul companiei, producerea bunurilor și serviciilor de înaltă calitate pentru societate, plata taxelor folosite pentru satisfacerea nevoilor publice și furnizarea capitalului de investiții necesar pentru creșterea și dezvoltarea economică. Corporațiile pot aduce și prejudicii societății prin producerea unor bunuri potențial periculoase pentru sănătatea și integritatea fizică și psihică a consumatorilor lor, prin închiderea unor unități de producție care ofereau locuri de muncă pentru un număr considerabil de angajați, prin crearea de monopoluri și vânzarea produselor prin intermediul unor campanii publicitare agresive, prin poluarea aerului și a apelor și prin daunele provocate indivizilor datorită utilizării unor produse chimice toxice.
Dintr-o perspectivă de ansamblu, analiza moralității unei corporații trebuie să cuprindă trei aspecte esențiale:
Tipurile de responsabilitate morală potrivite fiecărui grup care intră în alcătuirea corporației;
Structura corporației din punct de vedere moral;
Problema investițiilor etice în cadrul unei corporații.
a). Responsabilitatea morală în cadrul companiei: Corporația, este responsabilă pentru îndeplinirea contractelor încheiate cu firmele partenere și pentru respectarea angajamentelor asumate. Corporația este responsabilă și față de consumatorii săi pentru produsele pe care le livrează acestora; bunurile produse trebuie să prezinte un anumit grad de siguranță, iar consumatorii trebuie să cunoască nivelul de risc pe care și-l asumă în momentul utilizării sau consumării produsului respectiv. Pentru ca o tranzacție să fie corectă pentru consumator, acesta trebuie să dispună de informații adecvate referitoare la produs, iar așteptările sale rezonabile trebuie să fie îndeplinite de respectivul produs.
Corporațiile sunt responsabile față de furnizorii și concurenții lor, cărora le datorează un tratament corect din punct de vedere moral; tratamentul corect vizează excluderea minciunii, a furtului, a sabotajului sau a intervenției de orice fel, cu scopul de a dăuna imaginii firmelor concurente; tratamentul corect față de concurenți implică și excluderea aranjamentelor monopolistice cu firmele concurente, a acordurilor de fixare a prețurilor și partajare a piețelor și a altor modalități neloiale de eliminare a concurenței, în detrimentul consumatorilor.
Responsabilitatea principală a consiliului director este de a urmări interesele acționarilor sau proprietarilor unei companii. Membrii consiliului director sunt responsabili din punct de vedere legal și moral pentru climatul organizațional instaurat și pentru principalele politici ale companiei; ei pot impune o abordare morală a problemelor din cadrul companiei sau pot condamna practicile imorale ivite în cadrul corporației. Membrii consiliului director pot și trebuie să vegheze la gestionarea corectă a intereselor acționarilor de către managementul companiei. Pentru a fi eficienți în calitatea lor de apărători ai intereselor acționarilor și evaluatori ai performanțelor managementului, membrii consiliului director nu trebuie să ocupe simultan și funcția de manageri.
Managerii au rolul de a organiza corporația astfel încât aceasta să furnizeze societății produsele necesare și să poată obține, în final, un profit considerabil pentru proprietarii sau acționarii săi. Managementul unei corporații are o responsabilitate legală și morală în fața consiliului director și a acționarilor în numele cărora acționează; managerii trebuie să îi informeze pe aceștia în legătură cu deciziile luate, acțiunile întreprinse și rezultatele obținute și să nu pună interesul lor personal mai presus de cel al acționarilor.
Muncitorii și angajații sunt responsabili pentru buna îndeplinire a sarcinilor pentru care au fost angajați și pentru care sunt plătiți. Din punct de vedere moral, îndeplinirea anumitor sarcini de către angajați nu trebuie să implice încălcarea legii sau săvârșirea anumitor acțiuni neetice, chiar dacă aceste sarcini le sunt trasate de la un nivel ierarhic superior, iar datoria lor în calitate de angajați este de a îndeplini ordinele superiorilor / managerilor lor.
b). Moralitatea și structura corporațională: Pentru buna desfășurare a activităților economice, este necesar ca toate corporațiile să acționeze moral, iar structura acestora să fie astfel concepută încât indivizii care alcătuiesc respectiva companie să fie încurajați să acționeze moral, atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Adesea, moralitatea unei companii este impusă de la nivel central, iar dacă managementul unei corporații nu încurajează și nu răsplătește comportamentul moral și nu pedepsește conduita imorală, corporația ca întreg va tinde să acționeze fără a lua în considerare aspectele de ordin moral și moralitatea activităților sale.
c). Problema investițiilor etice: Acționarii sau investitorii unei companii nu pot fi trași la răspundere pentru activitățile neetice sau ilegale ale companiei, deoarece ei nu sunt direcți implicați în relația cauzală acțiune-efect. Cu toate acestea, acționarii unei companii au și responsabilități morale, concretizate în responsabilitatea de a nu investi într-o companie imorală sau de a-și retrage fondurile deja investite într-o astfel de companie.
Investitorii de mari dimensiuni au mai multe responsabilități în plan moral decât cei de mici dimensiuni, dat fiind faptul că au acces mai ușor la informații. Cele mai importante categorii de stakeholders, față de care managementul marilor companii este direct responsabil din punct de vedere moral, sunt: acționarii, angajații, consumatorii și comunitatea locală.
Capitolul III.
NORME MORALE ȘI ETICE ÎN ARTA NEGOCIERII
În managementul conflictelor, negociatorii doresc să creeze o stabilitate a valorilor și principiilor care guvernează întregul proces al negocierii conflictelor.
Negociatorii au nevoie de etică cel puțin din următoarele motive:
deciziile trebuie luate pe temeiul unei poziții de încredere;
cei care negociază fac parte din grupuri sau organizații a căror imagine poate fi afectată în lipsa unor preocupări de natură etică;
profesionalismul în negocieri conduce la dobândirea unui statut recunoscut, iar practicarea unui comportament etic îi întărește identitatea;
etica are rolul de a oferi un ghid de orientare a comportamentului pentru rezolvarea conflictelor.
Privită într-o perspectivă etică, negocierea pare să se înscrie într-un paradox. Pe de o parte, în relațiile sociale, în speță în cele de afaceri, comportamentul agresiv, atitudinea denigratoare și utilizarea tehnicilor de manipulare sunt contraindicate și datorită incompatibilității acestora cu normele etice. Pe de altă parte, negocierea de afaceri se caracterizează prin două tendințe, una integrativă și alta distributivă, chiar dacă se orientarea cooperativă tinde să prevaleze, în practică se folosesc și tehnici care țin de orientarea conflictuală, inclusiv manevre și stratageme în scop de manipulare.
Specialiștii în negocierea comercială arată că în negocieri respectarea cerințelor etice reprezintă o condiție de bază a reușitei; nu se pot realiza acorduri avantajoase și durabile prin încălcarea normelor morale. Totodată, negocierea este un proces complex și dinamic, în cadrul căruia unul sau altul dintre parteneri pot să recurgă la tactici de manipulare. Respectarea cerințelor deontologice, ce înseamnă menținerea anumitor acțiuni în limite stricte, pentru a nu pune în pericol înțelegerea ce se construiește între părți.
Conflictele de natură etică pot să apară în cadrul negocierilor din mai multe motive:
raportul de forțe dezechilibrat;
personalitate diferită a negociatorului;
diferențele culturale.
Raportul de forțe dezechilibrat poate genera tendința dominatoare din partea celui mai puternic, tendințe care, duse la extrem, pot depăși limitele impuse de etică de afaceri. Pentru a preîntâmpina astfel de situații, părțile trebuie să stabilească de la început regulile de procedură astfel încât negocierea să se desfășoare în condiții corecte și echitabile. “Forța dreptului” (regulile) va putea astfel să se impună în raport cu “dreptul forței” (puterea).
După atitudinea pe care o au în negocieri, negociatorii pot fi: loiali sau manipulatori; sinceri sau ascunși; morali sau amorali; agresivi sau împăciuitori etc. Aceste trăsături polare definesc, practic, două tipuri polare de negociatori: cel cooperativ (soft) și cel conflictual (hard) , negociatorul amical și negociatorul dominant.
Diferențele culturale determină modalități diferite de raportare la obiectivul etic. Dacă în anumite culturi “occidentale”, regulile morale sunt, în general, explicite (coduri de conduită), în alte culturi “orientale” ele sunt implicite (mod de a fi), dacă în unele culturi cerințele etice se aplică pentru toți în același fel, în altele ele depind de context.
Studierea dimensiunii etice a procesului negocierii prezintă importanță practică în mai multe privințe și mai ales pentru raportarea la comportamentul dominator și contracararea tehnicilor de manipulare.
Comportamentul dominant exprimă voința de putere, înclinația spre folosirea forței; cel care-l adoptă utilizează tehnici și tactici de influențare pentru a-și destabiliza partenerul și a-l obliga să accepte propunerile proprii.
Totodată, se pot aplica tacticile de influențare specifice unei abordări de tip conflictual, ori chiar cele ale orientării cooperative, în ambele cazuri, urmărindu-se schimbarea raportului de forțe în defavoarea celeilalte părți.
Manipularea urmărește destabilizarea celeilalte părți și obținerea unui rezultat favorabil prin folosirea unor tehnici de inducere în eroare și manevrare a partenerului.Manipularea se poate face fie dintr-o optică de dominație ( neîncredere în celălalt, atitudine critică, comportament ofensiv), fie, mai rar, într-una de supunere (mimarea nehotărârii, atitudine fals autoritară, comportament defensiv). În fața unui comportament manipulator, negociatorul trebuie să dea răspunsul adecvat.
Probabil nu exista negocieri morale, dar cu certitudine există o morală a negocierii. Căutarea dimensiunilor morale ale activității de negociere poate oferi aspecte ale multiplei sale funcționalități. Ca activitate socială, negocierea este puternic integratoare și reglatoare. Ea oferă ocazii de întâlnire și obligă partenerii să se apropie, să se descopere în intenții, pentru a putea negocia. Fiecare negociator este supus judecății altuia, căci a negocia înseamnă a asculta argumentele altuia și a le pune în valoare pe cele proprii.
Deci, negocierea ține de un dialog care incumbă experiența sociabilității și a raporturilor umane. Ca funcție reglatoare, negocierea propune un sistem structurat de schimburi. Oferta și contra-oferta trebuie sa fie proporționale sau să creeze arhetipul unui comportament de reciprocitate. Orice schimb înseamnă o privațiune sau o renunțare, iar un asemenea exercițiu este reglator în măsura în care valorile și interesele schimbate capătă un caracter obiectiv, adică devin, așa cum am mai arătat, comensurabile.
Negocierea conflictelor se bazează pe credibilitatea părților și pe justețea intereselor pe care le urmăresc. De aceea se spune că o negociere poate determina dar și salva, în situații critice, imaginea participanților la un asemenea proces. Negocierea nu este un sport care să aibă parte de un regulament specific în care participanții să fie sancționați de un arbitru dacă nu sunt respectate regulile.
Pentru că procesul de negociere este deosebit de dinamic și nu are parte de reglementări standard în domeniu, a apărut nevoia de a suplini asemenea neajunsuri. Regulile pe care le stabilesc părțile pentru a fi asigurat un cadru etic de desfășurare a negocierilor le vom denumi generic convenții.
Convențiile în cadrul negocierilor au apărut dintr-o necesitate de a crea un cadru favorabil tuturor participanților la un asemenea proces, pe baza unui set de norme acceptate de comun acord.
Rolul acestor convenții este de a încerca să uniformizeze câteva reguli de conduită care ar trebui urmate de toți participanții la un proces de negociere, dar și să asigure premisele pentru o comunicare eficientă. O primă convenție pe care o putem întâlni în negocierea conflictelor este consecventă. A nu face abateri de la principiile de bun simț acceptate în domeniul relațiilor interumane creează încredere și generează, ulterior, credibilitate negociatorilor.
Etic este ca lucrurile deja acceptate să nu fie răstălmăcite mai târziu. O altă convenție specifică negocierii conflictelor privește informațiile utilizate. Într-un proces de negociere nu vor fi utilizate expresii de genul „am auzit că…”, întrucât folosirea unor astfel de formulări denotă fie lipsă de respect față de interlocutor, fie amatorism în domeniul negocierii.
În procesul de negociere există un număr de principii de bază sau “reguli nescrise” de care trebuie să se țină cont dacă se dorește evitarea greșelilor costisitoare. Negocierea este o activitate voluntară, în sensul că fiecare parte poate renunța să intre în discuții în orice moment. O negociere pornește, de obicei, de la motivul că cel puțin una din părți dorește să obțină ceva și consideră că este posibilă ajungerea la o înțelegere reciproc satisfăcătoare. Intrarea în negocieri implică acceptarea de către ambele părți a necesității stabilirii unei înțelegeri comune, înainte ca o anumită decizie să fie aplicată. Dacă problema în discuție poate fi decisă în mod unilateral, nu mai există motive pentru demararea unei negocieri.
Timpul este un factor important în negocieri. El joacă un rol important în influențarea climatului de ansamblu și afectează direct rezultatul final al discuțiilor.Un rezultat de succes nu înseamnă întotdeauna câștigul cu orice preț, ci obținerea unui rezultat care mulțumește ambele părți.
Progresul oricărei negocieri, chiar dacă este condusă de o terță persoană, este puternic influențat de valorile personale, înțelegerea, atitudinile și emoțiile persoanelor de la masa de negocieri. Prin luarea în considerare a acestor principii se pot trage mai multe concluzii care oferă un punct de plecare pentru câștigarea unui acord cât mai avantajos și a unei viziuni cât mai bune asupra implicațiilor negocierii.
Pentru a avea succes, negocierea nu trebuie să fie o luptă pentru supremația verbală. Nu trebuie să se încerce monopolizarea discuțiilor. Din contră, dând partenerului posibilitatea să-și expună poziția se pot trage concluzii privind obiectivele urmărite de acesta și se pot adapta strategiile pentru obținerea unui rezultat cât mai avantajos.
Negocierile de succes implică capacitatea de a determina, prin observație și analiză, cel mai bun mod de convingere și punerea lui în practică la momentul potrivit. Negocierea înseamnă influențare și convingere, nu constrângere și înfrângere a oponentului. Ideea că pentru a avea succes în negociere trebuie să fii puternic și capabil de a înșela este deseori exagerată. Negociatorii care adoptă această atitudine sunt în realitate ineficienți, întrucât ei se concentrează prea mult pentru a părea puternici și, din această cauză, sunt capabili să piardă – pentru ambele părți – oportunități de avansare a discuțiilor și obținerea unui acord “win-win”. Inevitabil, și cealaltă parte se va simți forțată să adopte o poziție ostilă, de apărare, în loc să se simtă aliat în încercarea de a ajunge la o înțelegere reciproc satisfăcătoare.
Nu toate situațiile se pretează la o rezolvare prin negociere. De exemplu, s-ar putea să nu fie posibil sau să nu fie de dorit să se înceapă negocierile când părțile nu se află într-o poziție pentru a negocia sau nu au timp să se pregătească eficient.
Intrucât timpul este un factor foarte important în negocieri, trebuie sesizat în ce punct al discuțiilor se află negocierea și să se planifice acțiunile în mod corespunzător.
Capitolul IV.
ENRON – “FURTUNA FINANCIARĂ PERFECTĂ”
În anul 1985, prin fuziunea Houston Natural Gas cu InterNorth, o companie de gaze naturale din Omaha, Nebraska, ia naștere compania Enron, un furnizor de gaze naturale deținător a aproape 60000 km de gazoducte. În 1989 Enron a început să tranzacționeze gaze naturale, devenind în următorii ani cel mai mare comerciant cu gaze naturale din America de Nord.
În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA, având aproape 21.000 de angajați în peste 40 de țări. Pe data de 3 decembrie 2001, corporația a declarat brusc faliment, deși cu un an înainte anunțase un profit de peste 100 miliarde de dolari.
Scandalul Enron a început din momentul în care compania Enron și-a supraestimat beneficiul, și-a subestimat datoriile și a anunțat o pierdere trimestrială de 618 milioane de dolari. Autoritățile americane s-au sesizat imediat, demarând o anchetă asupra parteneriatelor și investițiilor instrumentate ale directorului financiar al grupului energetic.
Enron a fost plasat sub protecția legii falimentului, devenind cel mai mare faliment din istoria SUA. Kenneth Lay, fondatorul și fostul președinte director general al grupului Enron, și Jeffrey Skilling, și el fost director al companiei, au fost acuzați în principal pentru fraudă bursieră și complot.
Scandalul Enron, dezvăluit în octombrie 2001, a condus în cele din urmă la falimentul Enron Corporation, și dizolvarea în fapt a lui Arthur Andersen, care a fost unul dintre cele mai mari cinci parteneriate de audit și contabilitate din lume. În afară de a fi cel mai mare faliment de reorganizare din istoria Americii, la acel moment, Enron a fost atribuit ca fiind și cel mai mare eșec de audit.
Jeffrey Skilling a dezvoltat un personal de directori, care, prin utilizarea lacunele din contabilitate, a entităților pentru scopuri speciale, și o raportare financiară proastă, au reușit să ascundă datorii de miliarde de dolari din oferte și proiecte eșuate. Directorul financiar Andrew Fastow și alți directori nu numai că au indus în eroare comisia de administrație Enron și comitetul de audit cu privire la practicile contabile de mare risc, dar, dar de asemenea, au pus presiuni asupra lui Andersen să ignore problemele.
La 02 decembrie 2001 Enron a depus actele pentru faliment. Activele Enron în valoare a 63.4 miliarde dolari au făcut ca acesta să fie cel mai mare faliment corporativ din istoria Statelor Unite, până la falimentul WorldCom în anul următor.
Mulți directori de la Enron au fost inculpați pentru o varietate de acuzații și au fost ulterior condamnați la închisoare. Auditorul firmei Enron, Arthur Andersen, a fost găsit vinovat la Judecatoria Statelor Unite, dar în momentul în care decizia a fost anulată la Curtea Supremă a S.U.A., compania pierduse deja cea mai mare parte a clienților săi și-au închis. Angajații și acționarii au primit compensații în urma proceselor, în ciuda pierderii de miliarde de dolari în pensii și acțiuni. Ca urmare a scandalului, noi reglementări și legi au fost adoptate pentru a extinde acuratețea raportărilor financiare pentru companiile publice. O lege, și anume Legea Sarbanes-Oxley, a crescut sancțiunile pentru distrugerea, alterarea, sau fabricarea de înregistrări în anchetele federale și în încercarea de a frauda acționarii. Actul a crescut, de asemenea, responsabilitatea firmelor de audit de a rămâne imparțiale și independente clienților lor.
La începutul anilor 1990, Kenneth Lay a contribuit la inițierea vânzării de energie electrică la prețuri de piață și, la scurt timp după, Congresul Statelor Unite a aprobat Legislația privind liberalizarea vânzării de gaze naturale. Piețele rezultate au făcut posibilă vânzarea de energie la prețuri mai mari pentru comercianți, cum ar fi Enron, crescând astfel semnificativ veniturile sale. După ce producătorii și guvernele locale au criticat volatilitatea prețurilor rezultate și au cerut o creștere regulată, un lobby puternic din partea Enron și a altora a permis proliferarea unui capitalism de cumetrie.
În timp ce Enron a devenit cel mai mare vânzător de gaze naturale din America de Nord până în 1992, contractele sale de tranzacționare a gazelor au încasat venituri înainte de dobânzi și taxe în valoare de de 122 milioane dolari, al doilea mare contribuabil la venitul net al companiei. Crearea site-ul de tranzacționare EnronOnline în noiembrie 1999 a permis companiei o mai bună gestionare a contractelor sale de tranzacții.
Într-o încercare de a obține o continuă creștere, Enron a adoptat o strategie de diversificare. Compania a deținut și exploatat o varietate de active, inclusiv conducte de gaz, centrale electrice, centrale de celuloză și hârtie, conducte de apă și servicii pe scară largă de pe tot globul.
Stocul firmei Enron a crescut de la începutul anilor 1990 până la sfârșitul anului 1998 cu 311% la sută. Cu toate acestea, stocul a crescut cu 56% în 1999 și mai mult de 87% în 2000. Până la 31 decembrie 2000, stocul Enron a ajuns la suma de 83.13 dolari și capitalizarea de piață a depășit 60 miliarde de dolari, de 70 de ori câștigurile și de șase ori valoarea contabilă. În plus, Enron a fost evaluat ca fiind cea mai inovatoare companie din America, în cel mai admirat sondaj al mariilor companii din revista Fortune.
Cauzele căderii
Situațiile financiare complexe ale firmei Enron au fost confuze pentru acționari și analiști. În plus, modelul de afaceri complex și practicile lipsite de etică au dus la concluzia că firma de contabilitate denatura câștigurile și modifica bilanțul pentru a indica performanțe favorabile.
Combinația dintre aceste probleme au dus mai târziu la falimentul companiei, iar majoritatea dintre ele au fost perpetuate de cunoștințele indirecte sau acțiunile directe ale lui Lay, Jeffrey Skilling, Andrew Fastow, și a altor directori. Lay a servit ca președinte al companiei în ultimii ani și a aprobat acțiunile lui Skilling și Fastow. Skilling s-a concentrat în mod constant pe satisfacerea așteptărilor de pe Wall Street, a pledat pentru utilizarea unei contabilități mark-to-market (contabilitate bazată pe valoarea de piață, care apoi a fost umflată) și a făcut presiuni asupra directorilor Enron pentru a găsi noi modalități de a ascunde datoria.
Recunoașterea veniturilor
Enron și alți furnizori de energie au obținut profituri din furnizarea de servicii, cum ar fi comerțul cu ridicata și gestionarea riscurilor, în plus față de construirea și menținerea centralelor electrice, a conductelor de gaze naturale, depozitarea și instalațiile de prelucrare. Atunci când se acceptă riscul de cumpărare și vânzare de produse, comercianților li se permitea să raporteze prețul de vânzare ca fiind veniturile, iar costurile de produse ca fiind costul bunurilor vândute. În contrast, un "agent", oferă un serviciu pentru client, dar nu are aceleași riscuri ca comercianți la cumpărare și vânzare. Furnizorii de servicii, atunci când sunt clasificați ca fiind agenți, sunt în măsură să raporteze taxe comerciale și de brokeraj în calitate de venituri, dar nu pentru valoarea totală a tranzacției.
Deși societățile comerciale, cum ar fi Goldman Sachs si Merrill Lynch au folosit "modelul de agent" convențional pentru raportarea veniturilor (în cazul în care numai taxa de tranzacționare sau de brokeraj ar putea fi raportate ca venituri), Enron a ales pentru a raporta întreaga valoare a fiecărei tranzacții ca fiind un venit. Acest "model de comerciant", a fost considerat mult mai agresiv în interpretarea contabilă decât ”modelul de agent”. Metoda Enron de a raporta venituri de tranzacționare umflate a fost adoptată ulterior și de alte companii din industria de tranzacționare a energie în încercarea de a rămâne competitivi cu creșterea mare de venituri a companiei. Alte companii energetice, cum ar fi Duke Energy, Reliant Energy și DYNEGY s-au alăturat firmei Enron în topul celor mai bogate 50 de firme din Fortune 500, în principal ca urmare a adoptării lor a aceleași metode de contabilizare a veniturilor ca firma Enron.
Între anii 1996 și 2000, veniturile Enron au crescut cu mai mult de 750%, crescând de la 13,3 miliarde de dolari în 1996 la 100.8 miliarde dolari în 2000. Această extindere vastă de 65% pe an a fost fără precedent în orice industrie, inclusiv în industria energetică care de obicei avea o creștere moderată de 2 -3% pe an. Doar pentru primele nouă luni ale anului 2001, Enron a raportat 138.7 miliarde dolari în venituri, care a plasat compania pe poziția a șasea în topul Fortune Global 500.
Contabilizarea Mark-to-market
În afacerea de gaze naturale a fimei Enron, contabilitatea a fost destul de simplă: în fiecare perioadă de timp, compania lista costurile reale de furnizare a gazului și a veniturilor reale în urma vânzării. Cu toate acestea, atunci când Skilling s-a alăturat companiei, el a cerut ca activitatea de comercializare să adopte o contabilitate mark-to-market, invocând că aceasta ar reprezenta "o valoare economică reală".
Enron a devenit prima companie non-financiară care a utilizat metoda de a ține cont de contractele sale complexe, pe termen lung. Contabilitatea Mark-to-market presupune că, odată ce a fost semnat un contract pe termen lung, venitul să fie estimat ca valoarea actuală a fluxului de numerar net viitor. De multe ori, viabilitatea acestor contracte și costurile aferente acestora au fost dificil de estimat. Având în vedere discrepanțele mari în încercarea de a potrivi profiturile și bani, investitorilor li s-au dat de obicei, rapoarte false sau care induceau în eroare. Folosind această metodă, veniturile din proiecte puteau fi înregistrate, cu toate că nu ar fi primit vreodată banii. Cu toate acestea, în anii următori, profiturile nu au putut fi incluse, astfel că venituri noi și suplimentare au trebuit să fie incluse de la mai multe proiecte pentru a dezvolta o creștere suplimentară și de a potoli setea investitorilor. Un concurent Enron a declarat că "Dacă vă accelerați venitul dumneavoastră, atunci trebuie să continuați să faceți tot mai multe tranzacții pentru a avea aceleași venituri sau chiar mai mari". În ciuda potențialelor capcane, Securities and Exchange Commission din SUA (SEC) a aprobat metoda de contabilitate utilizată de Enron în comerțul său de gaze naturale la 30 ianuarie 1992. Cu toate acestea, Enron a extins mai târziu utilizarea sa în alte sectoare din companie pentru a o ajuta să întâlnească proiecții de pe Wall Street.
Pentru un singur contract, în iulie 2000, Enron și Blockbuster Video au semnat un acord pe 20 de ani pentru a introduce un divertisment la cerere în diferite orașe din SUA până la sfârșitul anului. După mai multe proiecte-pilot, Enron a recunoscut profiturile estimate de mai mult de 110 milioane dolari din afacere, chiar dacă analiștii au pus la îndoială viabilitatea tehnică și cererea pe piață a serviciului. Când rețeaua a eșuat, Blockbuster s-a retras din contract. Enron a continuat să recunoască profiturile viitoare, chiar dacă acordul a dus la o pierdere.
Entitățile pentru scopuri speciale
Enron a folosit entități pentru scopuri speciale – parteneriate limitate sau companii create pentru a îndeplini un scop temporar sau specific pentru a găsi sau a gestiona riscurile asociate activelor specifice. Compania a ales să dezvăluie detalii minime cu privire la utilizarea de "entități cu destinație specială". Aceste "firme shell" au fost create de un sponsor, dar finanțate de către investitori independenți. Pentru scopuri de raportare financiară, o serie de reguli dictează dacă o entitate cu scop special este o entitate separată de sponsor. În total, până în 2001, Enron a folosit sute de entități pentru scopuri speciale pentru a-și ascunde datoriile. Enron a folosit o serie de entități cu scop special, cum ar fi parteneriatele cu Thomas and Condor tax shelters, trusturi de active financiare de investiții de securizare (FASITs) în afacerea Apache, conduite de investiții ipotecare imobiliare (REMICs) în afacerea Steele, și REMICs și trusturi de investitii imobiliare (REITs) în afacerea Cochise.
Entitățile cu scop special au fost folosite pentru mai mult decât a eluda convențiile contabile. Ca un rezultat a unei încălcări, bilanțul Enron subevalua obligațiile sale și supraevalua capitalul propriu, iar câștigurile sale au fost exagerate. Enron a dezvăluit pentru acționarii săi că a acoperit riscul de scădere în propriile investiții nelichide, folosind aceste entități. Cu toate acestea, investitorii au fost orbiți în legătură cu ceea ce erau de fapt entitățile cu scop special, folosind acțiunile și garanțiile financiare proprii ale companiei. Acest lucru a împiedicat Enron de a fi protejat. Exemple notabile de entități cu scop special pe care Enron le-a angajat au fost JEDI, Chewco, Whitewing, și LJM.
JEDI și Chewco
În 1993, Enron a stabilit un joint-venture în investițiile în energie cu CalPERS, fondul de pensii de stat din California, numit Dezvoltarea investițiilor în energie comună (JEDI). În 1997, Skilling, fiind director operațional (COO), a cerut CalPERS să se alăture firmei Enron într-o investiție separată. CalPERS a fost interesat de idee, dar numai în cazul în care aceasta ar putea fi reziliat ca partener în JEDI. Cu toate acestea, Enron nu a vrut să arate nici o datorie în asumarea participației CalPERS în JEDI în bilanțul său. Directorul financiar (CFO) Fastow a dezvoltat entitatea cu scop special Chewco Investments ca parteneriat limitat (LP), care a crescut datoria garantată de Enron și a fost utilizat pentru a achiziționa miza de joint-venture CalPERS pentru 383 milioane dolari. Din cauza organizării lui Fastow cu Chewco, pierderile Jedi au fost ținute în afara bilanțului Enron.
În toamna anului 2001, aranjamentul dintre CalPERS și Enron a fost descoperit, și a necesitat întreruperea metodei anterioară de contabilitate a firmei Enron pentru Chewco și Jedi. Acestă descalificare a arătat că veniturile Enron din 1997 până la mijlocul anului 2001 ar trebui să fie reduse cu 405 milioane dolari și că gradul de îndatorare al companiei urma să crească cu 628 milioane dolari.
Whitewing
Whitewing a fost numele unei entități cu scop special folosit ca o modalitate de finanțare de Enron. În decembrie 1997, cu o finanțare de 579 milioane dolari oferită de Enron și 500 milioane dolari de către un investitor din afară, Whitewing Associates LP a fost format. Doi ani mai târziu, aranjamentul entității a fost schimbat, astfel încât acesta nu ar mai fi consolidat cu Enron și ar fi fost luat în considerare în bilanțul companiei. Whitewing a fost utilizat pentru a achiziționa active Enron, inclusiv participațiile în centrale electrice, conducte, stocuri și alte investiții. Între 1999 și 2001, Whitewing a cumpărat active de la Enron în valoare de 2 miliarde dolari, folosind stocul Enron ca garanție. Cu toate că tranzacțiile au fost aprobate de către consiliul Enron, transferurile de active nu au fost vânzări adevărate și ar fi trebuit să fie tratate ca fiind împrumuturi.
LJM (Lea Jeffrey Michael) și Raptors
În 1999, Fastow a realizat două parteneriate limitate: LJM Cayman LP (LJM1) și LJM2 Co-Investment LP (LJM2), cu scopul de a cumpăra acțiuni si participații slab cotate, pentru a-și îmbunătăți situațiile financiare. LJM 1 și 2 au fost create exclusiv pentru a servi în calitate de investitori de capitaluri proprii necesare pentru entitățile cu destinație specială care au fost folosite de Enron. Fastow a trebuit să se prezinte în fața consiliului de administrație pentru a primi o scutire din partea codului de etică a firmei Enron, cu scopul de a gestiona companiile. Cele două parteneriate au fost finanțate cu aproximativ 390 milioane dolari oferiți de Wachovia, JP Morgan Chase, Credit Suisse First Boston, Citigroup, și alți investitori. Merrill Lynch, care a comercializat echitatea, a contribuit, de asemenea, cu 22 milioane dolari pentru a finanța entitățile.
Enron a transferat la "Raptor I-IV", patru entități pentru scopuri speciale legate de LJM, numite după dinozaurul velociraptors din Jurassic Park, mai mult de 1.2 miliarde dolari în active, inclusiv milioane de acțiuni din stocul comun și drepturile pe termen lung ale firmei Enron pentru a achiziționa mai multe milioane de acțiuni, plus 150 milioane dolari în dispoziții de plată ale firmei Enron, așa cum este descris în notele de subsol ale situațiilor financiare ale companiei. Entitățile cu scop special au fost folosite pentru a plăti toate astea, folosind datoriile entităților. Notele de subsol declarau de asemenea că aceste datorii au totalizat 1,5 miliarde dolari, iar valoarea națională a entităților în sumă de 2,1 miliarde dolari a fost folosită pentru a intra în contracte derivate cu Enron.
Enron a capitalizat Raptors într-o manieră similară cu metodele contabile utilizate atunci când apar probleme de stoc la o ofertă publică și apoi a înregistrat dispozițiile de plată emise ca active în bilanțul său în timp ce capitalurile proprii creșteau pentru aceeași sumă. Aceste operațiuni au devenit o problemă mai târziu pentru Enron și pentru auditorul Arthur Andersen, deoarece scoaterea acestora din bilanț ar fi dus la o scădere de 1,2 miliarde de dolari în capitaluri proprii nete .
În cele din urmă contractele derivate în valoare de 2,1 miliarde dolari au pierdut o valoare semnificativă. Schimburile au fost stabilite în momentul în care prețul de vânzare a atins maximul. Pe parcursul anului următor valoarea portofoliului în cadrul schimburilor a scăzut cu 1,1 miliarde dolari în timp ce prețurile acțiunilor au scăzut (pierderea de valoare a însemnat că entitățile cu scop special dețineau acum 1,1 miliarde dolari din contracte). Enron, care a folosit o metodă contabilă "mark-to-market", a declarat un câștig de 500 milioane dolari pe contractele de swap (schimburi), în raportul său anual pe anul 2000. Câștigul a fost responsabil pentru compensarea pierderilor din portofoliul său de valori și a fost atribuit la aproape o treime din veniturile Enron pentru 2000.
Guvernanța corporativă
Healy și Palepu scriau că o piață de capital care funcționează bine "creează legături adecvate de informare, stimulente și o guvernare între manageri și investitori. Acest proces ar trebui să fie realizat printr-o rețea de intermediari, care să includă experți în asigurare, cum ar fi auditorii externi; și agenti interni de guvernare, cum ar fi comisiile corporative". Teoretic, Enron a avut un consiliu de administrație model cuprins din participații significante și un comitet de audit talentat. Într-un sondaj din 2000 a celor mai bune consilii de administrație, directorul executiv al companiei Enron a fost printre primele cinci cele mai bune comisii ale sale. Chiar și cu guvernanța sa corporativă complexă și rețeaua de intermediari, Enron a fost încă în măsură să "atragă sume mari de capital pentru a finanța un model de afaceri discutabil, să ascundă performanța reală printr-o serie de manevre contabile și de finanțare, și să-și promoveze într-un mod exagerat stocul la niveluri nesustenabile".
Compensarea executivă
Deși compensarea și performanța sistemului de management al Enron a fost proiectat pentru a reține și de a recompensa angajații săi cei mai valoroși, sistemul a contribuit la o cultură corporatistă disfuncțională, care a devenit obsedat de câștigurile pe termen scurt, pentru a maximiza bonusurile. Angajații au încercat în mod constant să înceapă oferte, de cele mai multe ori deconsiderând calitatea fluxului de numerar sau a profiturilor, cu scopul de a obține un rating mai bun pentru revizuirea performațelor lor. În plus, rezultatele contabile au fost înregistrate cât mai curând posibil, pentru a ține pasul cu pretul acțiunilor companiei. Această practică a ajutat pentru a asigura agenții și directorii că au primit bonusuri mari în numerar.
Compania a scos în evidență în mod constant prețul de vânzare. Managementul a fost compensat pe larg cu ajutorul opțiunilor de acțiuni, similare cu alte companii americane. Această politică de stoc a forțat managementul să creeze așteptări de creștere rapidă în eforturile de a raporta o situație favorabilă pentru a satisface așteptările Wall Street. În cadrul reuniunilor bugetare, Skilling a dezvoltat câștigurile țintă întrebând "Ce venituri ai nevoie pentru a menține prețul stocului nostru ridicat?" și acel număr ar fi fost utilizat, chiar dacă aceasta nu era posibil. La 31 decembrie 2000, Enron avea 96 de milioane de acțiuni (aproximativ 13% din acțiunile comune restante). Reprezentantul companiei Enron a declarat că, în termen de trei ani de zile, aceste premii erau așteptate să fie exercitate. Folosind prețul de vânzare a companiei Enron pe ianuarie 2001 în valoare de 83,13 dolari și dreptul de proprietate al directorilor raportat pe perioada 2001, valoarea de proprietate a directorilor a fost de 659 milioane dolari pentru Lay, si 174 milioane dolari pentru Skilling.
Skilling a crezut că, dacă angajații ar fi în mod constant îngrijorați cu privire la costuri, aceștia nu ar mai avea idei originale. Ca urmare, cheltuielile au fost extravagante în întreaga companie, în special în rândul directorilor. Angajații au avut conturi de cheltuieli mari și mulți directori au fost plătiți, uneori, de două ori mai mult decât concurenții. În 1998, primii 200 cei mai bine plătiți angajați au primit 193 milioane dolari din salarii, bonusuri și stocuri. Doi ani mai târziu, cifra a sărit la suma de 1,4 miliarde de dolari.
Managementul riscurilor
Înainte de marele scandal, Enron a fost lăudat pentru instrumentele sofisticate de management al riscului financiar. Managementul riscului a fost crucial pentru Enron, nu numai din cauza mediului de reglementare, ci, de asemenea, din cauza planului său de afaceri. Enron a stabilit angajamente fixe pe termen lung, care erau necesar să fie acoperite pentru a se pregăti pentru fluctuația invariabilă viitoare a prețurilor la energie. Falimentul companiei Enron a fost atribuit utilizării nesăbuite de instrumente financiare derivate și e ntităților cu scop special. Prin acoperirea riscurilor sale prin intermediul entităților cu scop special pe care le deținea, Enron a reținut riscurile asociate tranzacțiilor.
Practicile contabile agresive ale companiei Enron nu au fost ascunse de consiliul de administrație, așa cum mai târziu, a concluzionat un subcomitet al Senatului. Consiliul a fost informat cu privire la motivul pentru utilizarea Whitewing, LJM, și a tranzacțiilor Raptor, și după aprobarea lor, au primit actualizări de stare cu privire la operațiunile entităților. Deși nu toate practicile de contabilitate necorespunzătoare răspândite de Enron au fost descoperite, practicile au fost dependente de deciziile consiliului. Chiar dacă Enron s-a bazat în mare măsură pe instrumentele derivate pentru activitatea sa, Comitetul Financiar al companiei și Comisia de administrație nu avea suficientă experiență privind instrumentele financiare derivate pentru a înțelege ceea ce le-a fost spus. Subcomitetul Senatului a susținut că dacă ar fi existat o înțelegere detaliată a modului în care au fost organizate derivatele, consiliul ar fi împiedicat utilizarea lor.
Auditul financiar
Firma de audit a companiei Enron, Arthur Andersen, a fost acuzată de aplicarea standardelor nesăbuite în auditurile sale din cauza unui conflict de interese pe taxele de consultanță semnificative generate de Enron. În cursul anului 2000, Arthur Andersen a câștigat 25 milioane dolari din taxe de audit și 27 milioane dolari din taxe de consultanță (această sumă a reprezentat aproximativ 27% din onorariile de audit ale clienților din sectorul public pentru birou Arthur Andersen din Houston). Metodele auditului au fost chestionate fie ca fiind finalizate doar pentru a primi taxe anuale fie prin lipsa experienței în revizuirea în mod corespunzător de recunoaștere a veniturilor companiei Enron, a entităților speciale, a instrumentelor financiare derivate, precum și a altor practici contabile.
Enron a angajat numeroși Contabili Publici Autorizati (CPAS), precum și contabili care au lucrat la elaborarea unor norme contabile cu Consiliul Standardelor de Contabilitate Financiară (FASB). Contabilii au căutat noi moduri de a economisi banii companiei, precum și valorificarea lacunelor constatate în principiile contabile general acceptate (GAAP). Un contabil al firmei Enron a dezvăluit: "Am încercat să folosim literatura de specialitate [GAAP] într-un mod exagerat în avantajul nostru. Toate regulile au creat aceste oportunități. Am ajuns unde am ajuns pentru că am exploatat acea slăbiciune".
Auditorii Andersen au fost presați de managerii Enron de a amâna recunoașterea taxele de la entitățile cu scop special pentru că riscul de credit devenise cunoscut. Pentru a constrânge firma Andersen în îndeplinirea câștigurilor așteptate, Enron a permis ocazional, companiilor de contabilitate Ernst & Young sau Pricewaterhouse Coopers să finalizeze sarcinile de contabilitate pentru a crea iluzia de a angaja o nouă companie pentru a înlocui Andersen. Cu toate că Andersen a fost echipat cu controale interne pentru a se proteja împotriva stimulentelor conflictuale ale partenerilor locali, aceasta nu a reușit să prevină conflictele de interese. Într-un caz, biroul Houston Andersen, care a efectuat auditul Enron, a fost capabil să treacă peste orice comentarii critice ale deciziilor contabile Enron ale partenerului comapaniei Andersen Chicago. În plus, după anunțurile date de US Securities and Exchange Commission (SEC) investigațiile efectuate la Enron au fost făcute publice, în urma cărora Andersen ar fi distrus mai multe tone de documente relevante și a șters aproape 30.000 de e-mail-uri și fișiere din calculator, aducând asupra sa acuzații de mușamalizare.
Revelații privind performanța generală Andersen au condus la despărțirea firmei, și la următoarea evaluare de către Comitetul Powers (numit de bordul Enron să revizuiască contabilitatea firmei în octombrie 2001): "Dovezile disponibile ne sugerează că Andersen nu a îndeplinit responsabilitățile profesionale în legătură cu auditurile sale privind situațiile financiare Enron, sau obligația sa de a aduce la cunoștință Consiliului Enron (sau Comitetului de Audit și Conformitate), preocupările legate de contractele interne Enron pe tranzacțiile legate de partid ".
Comitetul de audit
Comitetele de audit corporative se întâlnesc, de obicei, doar de câteva ori în cursul anului, iar membrii lor au de obicei doar o experiență modestă privind contabilitatea și finanțele. Comitetul de Audit Enron a avut mai multe expertize decât alții.
Comitetul de Audit al companiei Enron a fost ulterior criticat pentru reuniunile sale scurte care acopereau cantități mari de material. Într-o întâlnire pe 12 februarie 2001, comisia s-a întâlnit pentru o oră și jumătate. Comitetul de Audit Enron nu a avut cunoștințe tehnice la întrebările puse de auditori cu privire la aspectele contabile legate de entitățile companiei cu destinație specială. Comitetul a fost, de asemenea, în imposibilitatea de a pune la îndoială conducerea companiei ca urmare a presiunilor asupra comitetului. Subcomisia Permanentă a Statele Unite de Investigații în raportul Comisiei pentru Afaceri Guvernamentale a acuzat membrii consiliului de administrație de permiterea conflictelor de interese pentru a împiedica sarcinile lor în monitorizarea practicilor contabile ale companiei. Când scandalul Enron a devenit public, conflictele de interese ale comitetului de audit au fost privite cu suspiciune.
Analize etice și politice
Criticii au atribuit gestionarea incorectă din spatele căderii Enron la o varietate de cauze etice și politico-economice. Explicațiile etice au fost centrate pe lăcomie executivă și orgoliul, o lipsă de responsabilitate socială a întreprinderilor, situația etică, și pragmatism în afaceri. O analiză mai liberală a susținut că colapsul Enron a rezultat din dependența companiei de lobby-ul politic, rent-seeking, și de jocurile de noroc a reglementărilor.
Alte probleme de contabilitate
Enron și-a făcut un obicei din înregistrarea costurilor pe proiectele anulate ca fiind active, cu justificarea că nici o scrisoare oficială nu a declarat cum că proiectul ar fi fost anulat. Această metodă a fost cunoscută sub numele de "bulgăre de zăpadă" și deși inițial astfel de practici au fost utilizate numai pentru proiectele în valoare de mai puțin de 90 milioane dolari, ulterior a fost crescut la 200 milioane dolari.
În 1998, când li s-a acordat analiștilor un tur al biroului Enron Energy Services, au fost impresionați de modul în care angajații lucrau intens. În realitate, Skilling a mutat alți angajați la birou de la alte departamente (instruindu-i să pretindă că lucrează din greu), pentru a crea aparența că divizia era mai mare. Acest șiretlic a fost folosit de mai multe ori pentru a păcăli analiștilii cu privire la progresul pe diferite domenii și pentru a ajuta la îmbunătățirea prețului actiunilor.
Cronologia căderii companiei Enron
"La începutul anului 2001, Enron Corporation, comerciantul dominant de energie la nivel mondial, a părut ca fiind de neoprit. Efortul de un deceniu al companiei de a convinge parlamentarii să dereglementeze piața de energie electrică a reușit din California la New York. Legăturile sale la administrația Bush a asigurat că ideile sale vor fi auzite în Washington.." – A. Berenson și RA Oppel, Jr. The New York Times, 28 octombrie 2001
În februarie 2001, șeful contabil Rick Causey a spus executorilor de buget: ".. Din punct de vedere contabil, acesta va fi cel mai ușor an vreodată. Avem anul 2001 la degetul mic". La 5 martie, într-un articol al jurnalistei Bethany McLean din Fortune intitulat „Este Enron prea scump?” întreba cum Enron putea menține o valoare de stoc mare, care a fost evaluat la 55 de ori mai mare decât câstigurile sale. Ea a argumentat că analiștii și investitorii nu știu exact cum Enron își procura veniturile. McLean a fost atrasă în primul rând de situația companiei după ce un analist a sugerat că ea a vizualizat raportul de 10-K a companiei, unde a găsit "tranzacții ciudate", "flux haotic de numerar", și "o datorie uriașă." Ea l-a sunat pe Skilling pentru a discuta concluziile înainte de publicarea articolului, dar el a numit-o "lipsită de etică", pentru cercetarea în mod necorespunzător a societății.
Într-o conferință la 17 aprilie 2001, Directorul Executiv (CEO) Skilling a atacat verbal analistul de pe Wall Street, Richard Grubman, care a pus sub semnul întrebării practicile contabile neobișnuit ale companiei Enron în timpul unei conferințe telefonice înregistrate.
La sfârșitul anilor 1990 stocul Enron a fost tranzacționat pentru 80-90 dolari pe acțiune, și puțini părea să se îngrijoreze cu privire la opacitatea informațiilor financiare ale companiei. La mijlocul lunii iulie 2001, Enron a raportat venituri de 50.1 miliarde dolari, aproape triplu față de anul anterior, depășind estimările analistilor de 3 cenți pe acțiune. În ciuda acestui fapt, marja de profit Enron a rămas la o medie modestă, de aproximativ 2,1 %, iar prețul acțiunilor a scăzut cu mai mult de 30% față de același trimestru al anului 2000.
Cu trecerea timpului, o serie de preocupări serioase au confruntat compania. Enron s-a înfruntat recent cu o serie de provocări operaționale, și anume logistice în care creearea unei noi unități de comercializare a comunicațiilor pe bandă largă, precum și pierderile de la construirea proiectului Dabhol de alimentare, o mare centrală electrică în India. De asemenea au existat critici tot mai mari asupra societății pentru rolul pe care l-a avut filiala Enron Energy Services în criza de electricitate din California din 2000-2001.
La 14 august, Skilling a anunțat că demisionează din poziția sa de CEO după numai șase luni. Skilling a ocupat pentru o perioadă lungă de timp funcția de președinte și COO înainte de a fi promovat la CEO. Skilling a citat motive personale în părăsirea companiei. Observatorii au remarcat că cu câteva luni înainte de demisia sa, Skilling a vândut un număr minim de 450.000 de acțiuni ale Enron, la o valoare de aproximativ 33 milioane dolari (cu toate că în momentul demisiei sale el deținea peste un milion de acțiuni). Cu toate acestea, Lay, care a fost președinte la Enron, a asigurat observatorii de piață de faptul că nu ar fi "nici o schimbare în exercitarea sau perspectivele companiei" de la plecarea lui Skilling. Lay a anunțat că își va relua poziția de director executiv.
A doua zi, totuși, Skilling a recunoscut că un motiv foarte important în plecarea sa a fost prețul fragil al companiei Enron pe piața de valori.
Pe 15 august, Sherron Watkins, vice-președinte pe dezvoltarea corporativă, a trimis o scrisoare anonimă către Lay avertizându-l cu privire la practicile contabile ale companiei. El afirma: "Sunt incredibil de nervos, că ne vom prăbuși într-un val de scandaluri contabile.". La 22 august, Watkins s-a întâlnit în mod personal cu Lay și i-a dat o scrisoare de șase pagini în care explica problemele de contabilitate ale companiei Enron. Lay a întrebat dacă a spus cuiva din afara companiei și apoi a promis că va cere firmei de avocatură, Vinson & Elkins, o analiză a problemelor deși a susținut că apelând la firma de avocatura ar prezenta un conflict de interese. Lay s-a consultat cu alți directori, și, deși au vrut să-l concedieze pe Watkins (pentru că legea Texas nu protejează turnătorii companiei), ei au decis împotriva sa pentru a preveni un proces. La 15 octombrie, Vinson & Elkins au anunțat că Enron nu a făcut nimic greșit în practicile sale de contabilitate și că Andersen a aprobat fiecare problemă.
Încrederea investitorilor scade
Până la sfârșitul lunii august 2001, valoarea stocului companiei continua să scadă, Lay l-a numit pe Greg Whalley, președinte și COO al Serviciilor Enron în comerșul cu ridicata și pe Mark Frevert. Unii observatori au sugerat că investitorii Enron au avut o nevoie semnificativă de reasigurare, nu numai pentru că afacerile companiei au fost greu de înțeles (chiar "indescifrabile"), dar și pentru că a fost greu să descrie în mod adecvat compania privind situațiile financiare. Un analist a declarat: "este foarte greu pentru analiști să determine unde [Enron] face bani într-un anumit trimestru și unde acesta pierde bani." Lay acceptat că afacerea Enron a fost foarte complexă, dar a afirmat că analiștii "nu vor primi toate informațiile pe care le doresc ", pentru a satisface curiozitatea lor. De asemenea, el a explicat că complexitatea afacerii s-a datorat în mare măsură strategiilor fiscale și a poziției de acoperire. Eforturile lui Lay păreau să se întâlnească cu un succes limitat. Plecarea bruscă a lui Skilling combinată cu opacitatea înregistrărilor contabile ale companiei Enron a făcut ca o evaluare corectă să fie dificilă pentru Wall Street. În plus, compania a recunoscut folosirea în mod repetat a "tranzacțiilor cu părțile afiliate", de care unii se temeau că ar putea fi prea ușor de utilizat, pentru a transfera pierderile care ar putea apărea altfel, în bilanțul propriu al Enron. Un aspect deosebit de îngrijorător al acestei tehnici a fost că mai multe dintre entitățile "legate de partid", au fost sau erau controlate de CFO Fastow.
După atacurile din 11 septembrie 2001, atenția mass-media s-a focuzat departe de societate și problemele acesteia; o lună mai târziu, Enron a anunțat intenția de a începe procesul de vânzare a activelor sale mai mici, marja fiind în favoarea întreprinderilor sale de bază, de tranzacționare a gazelor și a energiei electrice. Această politică a inclus vânzarea Portland General Electric pentru o altă utilitate Oregon, Northwest Natural Gas, pentru aproximativ 1,9 miliarde dolari în numerar și acțiuni, și eventual vânzarea participației sale de 65% în cadrul proiectului Dabhol din India.
Pierderile de restructurare și de investigare SEC
La data de 16 octombrie 2001, Enron a anunțat că reformularea situațiilor sale financiare pentru anii 1997-2000 au fost necesare pentru a corecta încălcările contabile. Reformulările pentru perioada respectivă au redus câștigurile cu 613 milioane dolari (sau 23% din profiturile raportate în timpul perioadei), au crescut datoriile la sfârșitul anului 2000 cu 628 milioane dolari (6% din pasivele raportate și 5,5% din capitalurile proprii raportate), precum și capital s-a redus la sfârșitul anului 2000 LA 1,2 miliarde dolari (10% din capitalurile proprii raportate
Echipa de management Enron a pretins că pierderile au fost în mare parte din cauza pierderilor de investiții, împreună cu taxele, de aproximativ 180 milioane dolari cheltuiți pe restructurarea unității de comercializare pe scară largă a companiei. Într-o declarație, Lay a afirmat, "După o analiză aprofundată a afacerilor noastre, ne-am decis să luăm la cunoștințe aceste acuzații pentru a înlătura problemele care au întunecat performanța și câștigurile potențiale ale afacerii noastre de energie de bază." Unii analiști au fost slăbiți. David Fleischer la Goldman Sachs, un analist numit anterior "unul dintre cei mai puternici susținători ai companiei", a afirmat că managementul Enron "a pierdut credibilitatea și trebuie să se reafirme. Ei au nevoie să convingă investitorii că aceste câștiguri sunt reale, că societatea este într-o creștere reală care va fi realizată."
Fastow a dezvăluit în fața comisiei de administrație a companiei Enron la 22 octombrie, că a câștigat 30 milioane dolari din aranjamente de compensare, atunci când gestiona parteneriatele limitate LJM. În acea zi, prețul acțiunilor Enron a scăzut la 20,65 dolari, în scădere cu 5,40 dolari într-o zi, după anunțarea de către SEC că investighează mai multe oferte suspecte afectate de Enron, caracterizându-le ca fiind "unele dintre operațiunile cele mai opace, cu interiorul văzut vreodată". Încercând să explice taxa de miliarde de dolari și să calmeze investitorii, turnătorii Enron au vorbit despre "acțiuni stabilite prin aranjamente gratuite", "instrumente financiare derivate, care au eliminat natura contingentă a contractelor existente ", și strategii care au servit "pentru a acoperi anumite investiții comerciale și alte active". O astfel de frazeologie a încurcat mulți analiști și făcundu-i să se simtă ignoranți în fața modului în care Enron a reușit în afaceri sale. În ceea ce privește ancheta SEC, președintele și CEO Lay a spus, "Vom coopera pe deplin cu SEC și aștept cu nerăbdare oportunitatea de a pune deoparte orice îngrijorare cu privire la aceste tranzacții".
Două zile mai târziu, la 25 octombrie, în ciuda asigurării sale de câteva zile mai devreme, Lay a respins Fastow din poziția sa, invocând că "În discuțiile mele continue cu comunitatea financiară, a devenit clar pentru mine că restabilirea încrederii investitorilor ne-ar cere să-l înlocuim pe Andy ca CFO". Cu toate acestea, cu Skilling și Fastow plecați, unii analiști se temeau că dezvăluirea practicilor companiei va face totul mai dificil. Stocul Enron a fost acum tranzacționat la 16,41 dolari, după ce a pierdut jumătate din valoare în mai puțin de o săptămână.
La 27 octombrie, compania a început să cumpere din nou toate efectele comerciale, în valoare de aproximativ 3,3 miliarde de dolari, într-un efort de a calma temerile investitorilor cu privire la aprovizionarea Enron cu numerar. Enron a finanțat o re-cumpărare prin diminuarea liniilor sale de credit la mai multe bănci. În timp ce ratingul pentru datoria companiei a fost considerat în continuare de investiții de grad, obligațiunile sale au fost tranzacționate la un nivel ușor mai mic, făcând vânzările viitoare problematice.
La sfârșitul lunii, îngrijorări serioase au fost ridicate de către unii observatori cu privire la posibila manipulare Enron a normelor contabile acceptate; cu toate acestea, analiza a fost considerată fără temei, pe baza informațiilor incomplete furnizate de Enron. Analiștii din industrie se temeau că Enron era noul Long-Term Capital Management, fondul de hedging al cărui faliment în 1998 a amenințat cu un eșec sistemic pe piețele financiare internaționale. Prezența imensă a Enron i-a îngrijorat pe unii cu privire la consecințele posibilului faliment al companiei. Directorii Enron au acceptat să răspundă la întrebări numai în formă scrisă.
Degradarea evaluării creditelor
Principalul pericol pe termen scurt pentru supraviețuirea Enron la sfârșitul lunii octombrie 2001 părea să fie evaluarea creditelor. Acesta a fost raportat în momentul în care Moody și Fitch, două dintre cele mai mari trei agenții de rating al creditelor, a programat Enron pentru o revizuire pentru o posibilă degradare. O astfel de deteriorare ar forța Enron să emită milioane de acțiuni de stoc pentru a acoperi împrumuturile, care ar reduce valoarea stocului existent în continuare. În plus, tot felul de companii au început revizuirea contractelor existente cu Enron, mai ales pe termen lung, în cazul în care evaluarea Enron ar coborâ gradul investit, un posibil obstacol pentru tranzacțiile viitoare.
Analiștii și observatorii au continuat plângerile lor cu privire la dificultatea sau imposibilitatea de a evalua în mod corespunzător o companie ale cărei situații financiare sunt învăluite într-un mare mister. Unii se temeau că nimeni de la Enron în afară de Skilling și Fastow nu ar putea explica în totalitate ani întregi de tranzacții misterioase
La 29 octombrie, răspunzând preocupărilor cum că Enron ar putea avea un sold insuficient de numerar, s-a zvonit cum că compania era în căutarea unui împrumut bancar mult peste suma de 1-2 miliarde dolari. Moody a avertizat că va scădea prețul titlurilor de valoare ale companiei, ceea ce ar împiedica probabil compania de a găsi o finanțare.
Noiembrie a început cu dezvăluirea că SEC avea să desfășoară acum o anchetă oficială, determinat de întrebările legate de relațiile Enron cu "părțile afiliate". Comisia Enron a anunțat, de asemenea, că va solicita un comitet special pentru a investiga tranzacțiile, condus de William C. Powers, decanul de la Universitatea din Texas, la facultatea de drept. A doua zi, un editorial din New York Times a cerut o anchetă "agresivă"a acestor chestiuni. Enron a fost în măsură să asigure o finanțare suplimentară de 1 miliard dolari de la rivalul său DYNEGY pe 2 noiembrie, dar vestea nu a fost primită bine deoarece datoria a fost asigurată de activele companiei de la Nord Gaz natural și Transwestern Pipeline.
Preluarea propusă de DYNEGY
Sursele au afirmat că Enron avea în plan să explice practicile sale de afaceri în zilele următoare, ca un gest de consolidare a încrederii. Stocul companiei Enron era acum tranzacționat la suma de aproximativ 7 dolari, în timp ce investitorii erau îngrijorați de faptul că societatea nu ar putea să găsească un cumpărător.
După ce a primit mai multe respingeri, departamentul de managament al companiei pare că a găsit un cumpărător, atunci când consiliul firmei DYNEGY, un alt comerciant de energie cu sediul în Houston, a votat noaptea târziu în data de 7 noiembrie pentru a dobândi Enron la un preț foarte scăzut de aproximativ 8 miliarde de dolari. Chevron Texaco, care la momentul rerespectiv deținea aproximativ un sfert din DYNEGY, a fost de acord să ofere companiei Enron 2,5 miliarde dolari în numerar, în special un avans de un miliard de dolari, iar restul, atunci când acordul avea să fie finalizat. DYNEGY avea de asemenea să-și asume datoria de aproape 13 miliarde dolari, plus orice alte datorii ascunse până în prezent de practicile comerciale ale conducerii Enron, posibil o sumă de 10 miliarde dolari în datorii "ascunse". DYNEGY și Enron au confirmat afacerea lor pe 8 noiembrie 2001.
Până în noiembrie, Enron a afirmat că taxele de peste un miliard prezentate în luna octombrie ar fi fost în realitate, 200 milioane dolari, restul sumei fiind pur și simplu o rectificare a erorilor contabile latente. Mulți se temeau ca alte "greșeli" ar putea fi dezvăluite.
O altă corecție majoră a veniturilor Enron a fost anunțată la 9 noiembrie, cu o reducere de 591 milioane de dolari din veniturile declarate pe anii 1997-2000. Acuzațiile se presupunea să vină în mare parte din două parteneriate cu destinație specială (Jedi și Chewco). Corecțiile au rezultat din eliminarea virtuală de profit pentru anul fiscal 1997, cu reduceri semnificative pentru ceilalți ani. În ciuda acestei descrieri, DYNEGY a declarat că încă intenționează să cumpere Enron. Ambele companii s-au declarat a fi nerăbdătoare să primească o evaluare oficială a vânzării propuse de Moody și S&P, probabil pentru a înțelege efectul finalizării oricărei tranzacții de preluare pe care l-ar avea asupra DYNEGY și a rating-ului de credit al companiei Enron. În plus, s-au exprimat îngrijorări cu privire la restricțiile de reglementare antitrust care rezultă din posibila dizolvare a fuziunii, împreună cu ceea ce pentru unii observatori au fost diferențele radicale de culturi corporatiste dintre Enron și DYNEGY.
Ambele companii au promovat afacerea într-un mod agresiv, iar unii observatori au fost plini de speranță; Watson a fost lăudat pentru încercarea de a crea cea mai mare companie de pe piața de energie. La acea vreme, Watson a declarat: "Suntem de parere că Enron este o companie foarte solidă, cu o capacitate uriașă de a rezista la ceea ce se va întâmpla în următoarele câteva luni." Un analist a numit afacerea "un monstru […] o afacere foarte bună din punct de vedere financiar, care cu siguranță avea să fie o afacere bună din punct de vedere strategic."
Totuși problemele de credit au fost din în ce mai critice. În momentul în care preluarea a fost făcută publică, Moody și S&P au redus rating-ul companiei Enron. Mulți comercianți au limitat implicarea lor cu Enron, sau s-au oprit din a face afaceri, de teama mai multor vești proaste. Watson a atestat la o prezentare pentru investitori, că "nu e nimic în neregulă cu afacerea Enron". De asemenea, el a recunoscut că măsuri rentabile (sub formă de mai multe opțiuni pe acțiuni) ar trebui să fie luate pentru a remedia animozitatea multor angajați Enron din departamentul de management după ce a fost dezvăluit faptul că Lay și alți oficiali au vândut stocuri în valoare de sute de milioane de dolari în timpul lunilor de dinainte de criză. Situația nu a fost ajutată de divulgarea reputației lui Lay, cum că ar fi primit o plată de 60 milioane dolari ca și taxă de schimbare-de-control la achiziționarea DYNEGY, în timp ce mulți angajați Enron au văzut că conturile lor de pensii, care s-au bazat în mare măsură pe stocul Enron au fost decimate în timp ce prețul a scăzut la 90% într-un an. Un oficial de la o companie deținută de Enron a declarat: "Am avut unele cupluri căsătorite care au lucrat împreună și care au pierdut aproape 800.000 dolari sau 900.000 dolari. Au fost șterse din contul de economii al fiecărui angajat."
Până la mijlocul lunii noiembrie, Enron a anunțat că avea de gând să vândă aproximativ 8 miliarde de dolari de active, împreună cu un plan general de a reduce amploarea sa, de dragul stabilității financiare. La 19 noiembrie Enron a dezvăluit dovada publică a stării critice a afacerilor, mai ales că societatea a avut obligații de rambursare a datoriilor în sumă de 9 miliarde dolari până la sfârșitul anului 2002. De asemenea, succesul măsurilor de menținere a solvabilității sale nu era garantat, în special în ceea ce privea vânzări de active și de refinanțare a datoriei. Într-o declarație, Enron a dezvăluit "Un rezultat negativ cu privire la oricare dintre aceste probleme ar avea probabil un impact negativ asupra capacității Enron de a-și continua activitatea."
Două zile mai târziu, la 21 noiembrie, Wall Street și-a exprimat îndoielile serioase că DYNEGY va continua cu afacerea sa sau că ar încerca să renegocieze radical. Mai mult decât atât Enron a dezvăluit într-un depozit de 10-Q, că aproape toți banii pe care i-a împrumutat recent pentru unele scopuri cum ar fi cumpărarea de efecte comerciale, sau că aproximativ 5 miliarde de dolari au fost epuizate în doar 50 de zile. Analiștii au fost deranjați de această descoperire, mai ales că s-a spus că DYNEGY nu era conștient de rata de utilizare a banilor a companiei Enron. Cu scopul de a pune capăt acestei propuneri de preluare, DYNEGY trebuia să demonstreze în mod legal o "modificare substanțială", în circumstanțele tranzacției; abia în 22 noiembrie, surse apropiate DYNEGY au fost sceptici în legătură cu faptul că cele mai recente dezvăluiri au constituit suficiente motive.
SEC a anunțat că a depus plângeri de fraudă civile împotriva Andersen. Câteva zile mai târziu, surse au afirmat că Enron și DYNEGY renegociau termenii acordului lor. DYNEGY cerea acum companiei Enron să fie de acord să fie cumpărat mai degrabă cu suma de 4 miliarde dolari, decât cu 8 miliarde de dolari. Observatorii au raportat dificultăți în constatarea cum că operațiunile Enron ar fi profitabile. Rapoartele au descris o schimbare de afaceri a concurenților Enron de dragul de a reduce expunerea la risc.
Falimentul companiei Enron
Fig. nr. 4.1.
Ca urmare a scăderii prețului stocului, acționarii au pierdut aproape 11 miliarde de dolari.
La data de 28 noiembrie 2001, două posibile rezultate negative ale companiei Enron au devenit realitate: DYNEGY Inc a renunțat în mod unilateral la achiziția companiei, și rating-ul de credit al companiei Enron a fost redus la statutul de junk. Compania a avut foarte puțini bani cu care să opereze, să nu mai vorbim de acoperirea datoriilor enorme. Prețul acțiunilor a scăzut la 0.61 dolari la sfârșitul zilei de tranzacționare. Un observator editorial a scris că "Enron este acum o prescurtare pentru furtuna financiară perfectă."
Consecințele sistemice au fost simțite, în timp ce creditori Enron și alte societăți comerciale de energie au suferit pierderi de mai multe puncte procentuale. Unii analiști au considerat că eșecul Enron ar fi indicat riscurile economiei de după 11 septembrie, și a încurajat comercianții în a-și bloca profiturile unde ar putea. Întrebarea era acum cum să determini expunerea totală a piețelor și a altor comercianți la eșecul Enron. Calcule timpurii era estimate la suma de 18.7 miliarde dolari.
Enron a fost estimat că ar avea aproximativ 23 de miliarde de dolari în datorii atât ca și datorii restante cât și credite garantate. Citigroup și JP Morgan Chase, în special, aveau să piardă sume importante din falimentul Enron. În plus, multe dintre activele majore Enron au fost angajate la creditori, cu scopul de a asigura împrumuturi.
Enron a depus actele pentru faliment pe 30 noiembrie 2001. Acesta a fost cel mai mare faliment din istoria Statelor Unite (înainte de a fi depășit de falimentul WorldCom din anul următor), și a dus la pierderea a 4.000 de locuri de muncă. În ziua în care Enron a depus actele pentru faliment, angajaților li s-a spus să își împacheteze lucrurile și li s-au dat 30 minute să părăsească clădirea. Aproape 62% din planurile de economii a celor 15.000 de angajați s-au bazat pe stocul Enron care a fost achiziționat cu 83 dolari la începutul anului 2001 și care acum era practic lipsit de valoare.
La data de 17 ianuarie 2002 Enron a concediat Arthur Andersen ca auditor al său, citând sfaturile de contabilitate și distrugerea documentelor. Andersen a replicat că a încheiat deja relația sa cu compania, în momentul în care Enron a intrat în faliment.
Procese
1. Enron
Fastow și soția sa, Lea, au pledat ca fiind vinovați la acuzațiile împotriva lor. Fastow a fost inițial acuzat de 98 de capete de acuzare de fraudă, spălare de bani, insider trading, și conspirație. Fastow a pledat vinovat la două acuzații de conspirație și a fost condamnat la zece ani. Lea a fost pusă sub acuzare pentru șase capete de acuzare, dar procurorii le-au respins mai târziu în favoarea unui singur delict. Lea a fost condamnată pentru ajutorul pe care l-a oferit timp de un an soțului ei în a ascunde veniturile de guvern.
Lay și Skilling a fost judecați pentru rolul lor în scandalul Enron în ianuarie 2006. Actul de acuzare se referă la o gamă largă de infracțiuni financiare, inclusiv a fraudei bancare, declarații false la bănci și auditori, spălare de bani, conspirație, și insider trading. Judecătorul tribunalului Statele Unite, Sim Lake a anulat în prima fază cererea cum că inculpații să aibă procese separate, și să se mute cazul din Houston, unde inculpații au susținut că publicitatea negativă cu privire la prăbușirea Enron ar face imposibilă obținerea unui proces echitabil. La data de 25 mai 2006, juriul în procesul Lay și Skilling au anunțat verdictul. Skilling a fost condamnat pentru 19 de capete de acuzare, 28 de fraude privind titluri de valoare și a fost achitat de cele nouă rămase, inclusiv de taxele de insider trading. El a fost condamnat la 24 de ani și 4 luni de închisoare.
Lay a pledat nevinovat la cele 11 acuzații penale, și a susținut că a fost indus în eroare de cei din jurul său. El a atribuit cauza principală pentru prăbușirea companiei, lui Fastow. Lay a fost condamnat pentru toate cele șase capete de acuzare de valori mobiliare și de fraudă pentru care a primit pedeapsa maximă totală de 45 ani de închisoare. Cu toate acestea înainte de condamnarea sentinței, Lay a murit pe 05 iulie 2006. La momentul morții sale, SEC avea de primit mai mult de 90 milioane dolari de la Lay, în plus față de amenzile civile. Cazul soției lui Lay, Linda, este unul dificil. Ea a vândut aproximativ 500.000 de acțiuni ale companiei Enron între zece minute și treizeci de minute înainte ca informațiile cu prăbușirea companiei Enron să devină publică la 28 noiembrie 2001. Linda nu a fost niciodată acuzată de oricare dintre evenimentele legate de Enron.
Deși Michael Kopper a lucrat la Enron pentru mai mult de șapte ani, Lay nu știa de Kopper, nici după falimentul companiei. Kopper a fost în măsură să păstreze numele său anonim în întreaga afacere. Kopper a fost primul executiv Enron să pledeze vinovat. Șeful Contabil Rick Causey a fost trimis în judecată cu șase acuzații de crimă pentru că a deghizat situația financiară Enron în timpul mandatului său. După ce a pledat nevinovat, el mai târziu a pledat ca fiind vinovat și a fost condamnat la șapte ani de închisoare.
Cu toate acestea fiind spuse, șaisprezece persoane au pledat ca fiind vinovați pentru crimele comise la companie, și altele cinci, dintre care patru foști angajați Merrill Lynch, au fost găsiți vinovați. Opt foști directori ai Enron au mărturisit – principalul martor fiind Fastow – împotriva lui Lay și Skilling, foștii lor șefi.
Michael W. Krautz, un fost contabil Enron, a fost printre acuzați care a fost achitat de acuzațiile cu privire la scandal. Reprezentat de Barry Pollack, Krautz a fost achitat de acuzațiile de fraudă federale penale, după un proces lung de o lună.
2. Arthur Andersen
Arthur Andersen a fost acuzat și găsit vinovat de obstrucționarea justiției pentru mărunțirea a mii de documente și ștergerea de e-mail-uri și de fișiere ale companiei care a legat firma de audit de Enron. Cu toate că doar un număr mic de angajați de la Arthur Andersen au fost implicați în scandal, firma a fost scoasă efectiv din afaceri; SEC nu acceptă auditori condamnați. Compania a predat licența sa la CPA la data de 31 august 2002, iar 85.000 de angajați și-au pierdut locurile de muncă. Condamnarea a fost ulterior anulată de Curtea Supremă a S.U.A. ca urmare a faptului că juriului nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la acuzațiile împotriva companiei Andersen. Hotărârea Curții Supreme de Justiție în mod teoretic i-a dat liber lui Andersen în a-și prelua operațiunile. Cu toate acestea, prejudiciul adus la numele Andersen a fost atât de mare încât compania nu și-a revenit ca fiind o afacere viabilă chiar și pe o scară limitată.
3. NatWest Three
Giles Darby, David Bermingham, și Gary Mulgrew au lucrat pentru NatWest Greenwich. Cei trei bărbați britanici au lucrat cu Fastow la o entitate cu scop special pe care el a început-o, și anume Swap Sub. Când Fastow era investigat de către SEC, cei trei bărbați s-au întâlnit cu Autoritatea Britanică a Serviciilor Financiare (FSA) în noiembrie 2001 pentru a discuta despre interacțiunile lor cu Fastow. În iunie 2002, Statele Unite ale Americii a emis mandate de arestare pentru șapte capete de acuzare în domeniul comunicațiilor electrice, și au fost apoi extrădați. La 12 iulie, un potențial martor Enron programat să fie extrădat în SUA, Neil Coulbeck, a fost găsit mort într-un parc din nord-estul Londrei. Cazul Statelor Unite a afirmat că Coulbeck și alții au conspirat cu Fastow. Într-o negociere a pedepsei din noiembrie 2007, trio-ul a pledat ca fiind vinovat la o fraudă în domeniul comunicațiilor electrice în timp ce celelalte șase capete de acuzare au fost respinse. Darby, Bermingham, și Mulgrew au fost condamnați la câte 37 luni de închisoare. În august 2010, Bermingham și Mulgrew și-au retras declarațiile.
Consecințe
1. Angajații și acționarii
Sediul Enron în Downtown Houston a fost închiriat de la un consorțiu de bănci care au cumpărat proprietatea cu 285 milioane dolari în 1990. Acesta a fost vândut pentru 55,5 milioane dolari, chiar înainte de mutarea Enron în 2004.
Acționarii Enron au pierdut 74 miliarde dolari în cei patru ani înainte de falimentul companiei ($40 la $45 de miliarde au fost atribuite la fraudei). În timp ce Enron a avut aproape 67 miliarde dolari pe care îi datora creditorilor, angajații și acționarii au primit limitat. Pentru a-și plăti creditorii, Enron a ținut licitații pentru a vinde activele, inclusiv obiecte de artă, fotografii, semne logo.
În mai 2004, mai mult de 20.000 de foști angajați Enron au câștigat o sumă de 85 milioane de dolari pentru despăgubirea de 2 miliarde dolari, care a fost pierdut din pensiile lor. Din înțelegere, angajații au primit fiecare aproximativ 3.100 dolari. În anul următor, investitorii au primit de la mai multe bănci suma de 4,2 miliarde de dolari. În septembrie 2008, o înțelegere de 7,2 miliarde de dolari de la un proces de 40 miliarde de dolari, a fost atins în numele acționarilor. Suma a fost distribuită între reclamantul principal, Universitatea din California (UC), și 1,5 milioane de indivizi și grupuri. Firma de avocatură a universității, Coughlin Stoia Geller Rudman și Robbins, a primit 688 milioane dolari în taxe, fiind cel mai mare într-un caz de fraudă de valori mobiliare din SUA. La distribuire, UC a anunțat într-un comunicat de presă că "Suntem extrem de încântați să înapoiem aceste fonduri pentru membri clasei. Ajungând aici este rezultatul unor eforturi lungi și dificile, dar rezultatele pentru investitorii Enron sunt fără precedent.”
2. Legea Sarbanes-Oxley
Între decembrie 2001 și aprilie 2002, Comitetul Senatului bancar, de locuințe, precum și de afaceri urbane și Comisia privind serviciile financiare a avut loc mai multe audieri cu privire la scandalul Enron legat de problemele de contabilitate și de protecție a investitorilor. Aceste audieri și scandaluri corporative legate de compania Enron au dus la adoptarea Actului Sarbanes-Oxley la 30 iulie 2002. Legea este aproape "o imagine în oglindă a Enron:. Eșecuri de guvernanță corporativă percepute companiei sunt potrivite practic punct cu punct în prevederile principale ale Legii." Principalele prevederi ale Actului Sarbanes-Oxley au inclus crearea Companiei publice contabile a Consiliul de Supraveghere pentru a dezvolta standarde pentru întocmirea rapoartelor de audit; restricția companiilor publice de contabilitate de a furniza alte servicii non-audit în timpul unui audit; prevederi pentru independența membrilor comitetului de audit, directorii fiind obligați să semneze rapoartele financiare, precum și renunțarea la bonusurile unor directori, în cazul unor reformulări financiare; și divulagea financiară a extinderii companiilor cu entitățile neconsolidate.
La data de 13 februarie 2002, ca urmare a cazurile de infracțiuni corporative și încălcări contabile, SEC a recomandat modificări ale reglementărilor la bursele de valori. În iunie 2002, New York Stock Exchange a anunțat o nouă propunere de guvernare, care a fost aprobată de către SEC, în noiembrie 2003. Principalele prevederi ale propunerii finale NYSE includ:
Toate companiile trebuie să aibă o majoritate de directori independenți.
Directori independenți trebuie să respecte o definiție elaborată de directori independenți.
Comitetul de compensare, comisia de nominalizare și comisia de audit să fie format din directori independenți.
Toți membrii comitetului de audit ar trebui să fie analfabeți din punct de vedere financiar. În plus, cel puțin un membru al comitetului de audit este necesar să aibă o experiență contabilă sau de management financiar.
În plus față de sesiunile sale periodice, consiliul ar trebui să organizeze sesiuni suplimentare fără departamentul de management.
Capitolul V.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Nu putem propune reforme pentru a preveni un alt Enron, cu atât mai puțin să înțelegem lumea post-Enron, fără o înțelegere fermă de ce au avut loc scandalurile. Poveștile sunt complexe, iar fiecare este diferită, dar toate au în comun unele caracteristici comune. Fiecare caz implică o strategie de afaceri care a luat-o pe alte căi, directori determinați să stimuleze pe termen scurt prețul de vânzare prin orice mijloace, directori care nu au reușit să detecteze semnalele de avertizare, contabili care au cedat în fața unei contabilități agresive, bancherii de investiții care au structurat oferte financiare dubioase, și avocați care au arătat modul în care se pot obține rezultatele dorite cu un furnir legal plauzibil.
Un factor major în scandalurile din 2001 a fost un accent sporit pe prețul acțiunilor. Acest lucru a început la începutul anilor 1980, în timpul unei perioade de preluări ostile, atunci când un preț ridicat era cea mai bună apărare. Impulsul pentru compensările ridicate legate de performanță a venit inițial de la companiile preluate în care era necesar să se ridice prețul acțiunilor cât mai repede. Investitorii instituționali au încurajat această tendință, deoarece părea să promoveze buna guvernanță corporativă, prin alinierea intereselor directorilor, mai mult decât cele ale acționarilor. Teoreticienii de finanțare au susținut această idee cu argumente extrase din teoria agenției, care studiază problemele în care acționarii controlează agenții. Directorii s-au fixat pe ideea de creștere a prețurilor acțiunilor, nu numai din cauza pachetelor de remunerare, dar și pentru că un preț ridicat deschidea o strategie ridicată în a face achiziți.
Un al doilea factor important este dereglementarea care a avut loc începând cu anii 1980. Dereglementarea pieței, în special în domeniul energiei și telecomunicațiilor, a început o luptă pentru a dezvolta modele de afaceri pentru un viitor în care nimeni nu putea prezice cu exactitate. Este semnificativ faptul că cele mai mari falimente au avut loc la Enron (o societate comercială de energie), la WorldCom și Global Crossing (ambele telecomunicații). Noutatea acestor companii au cerut noi metode contabile care atestau principiile contabile general acceptate (GAAP). În acest mediu financiar dereglementat, Enron a devenit mai mult un fond de hedging decât o companie de energie.
În plus față de dereglementarea pieței, o reducere a avut loc în anii 1990 în răspunderea juridică a unei firme de contabilitate și a băncilor de investiții. Este dificil pentru o companie să comită o fraudă masivă, fără complicitatea unor contabili, bancheri și chiar avocați. Cu toate acestea, o hotărâre judecătorească din 1994 a constatat că firmele de contabilitate și consilieri de investiții nu pot fi trași la răspundere pentru "complicitate" și fraudă în tranzacții cu valori mobiliare. Deși această dereglementare a fost introdusă pentru a face afacerile mai eficiente, a avut drept o consecință neintenționată de a reduce o constrângere puternică asupra firmelor de contabilitate și asupra băncilor de investiții.
Al treilea factor, și, probabil, cel mai important, îl reprezintă modificările simultane în structurile de compensare pentru directori, contabili și bancheri de investiții. Escaladarea rapidă a plății pentru directorii executivi a devenit puternic cântărită cu opțiunile unor acțiuni care trebuiesc exercitate într-o perioadă scurtă de timp. Acest lucru combinat cu importanța de a satisface așteptările analiștilor, a produs o mare presiune pentru a obține rezultate pe termen scurt.
Firmele de contabilitate au descoperit că era profitabil să vinzi servicii de consultanță pentru clienții lor de audit, ispitindu-i, astfel, să o ia pe căi mai ușoare privind auditul ca nu cumva să-și piardă afacerea de consultanță. Și băncile de investiții au constatat că se puteau face mai mulți bani în afacerile cu companiile mari decât în deservirea clienților individuali de brokeraj.
Efectul acestor modificări a fost că, ceea ce a fost anterior un sistem de control și de echilibru sănătos a devenit un front unit în detrimentul investitorilor. În loc de a avea interese opuse care au servit pentru a proteja investitorii, aveau acum un interes comun nesănătos. Contabili, care urmăreau rapoartele financiare, în scopul de a proteja publicul, aveau acum un stimulent puternic pentru a ajuta directorii în a face tot ce este posibil în creșterea prețului acțiunilor, în scopul de a-i menține în calitate de consultanți financiari. Bancherii de investiții nu au mai servit drept consilieri de încredere pentru clienții lor, examinând cele mai bune titluri de valoare. Ei au considerat că este mai avantajos să lucreze cu directori și contabili pentru a finanța oferte care au ridicat prețurile acțiunilor.
Acesta este un act de acuzare care are în vedere mai mulți factori, dar aceasta prezintă o imagine de un eșec sistemic cu cauze multiple. Este ca un accident industrial major, care se întâmplă de obicei, atunci când o serie de ghinioane mici, neînsemnate de la sine, apar împreună cu rezultate catastrofale. Deși eșecurile individuale sunt previzibile, apariția lor împreună este extrem de improbabilă și, prin urmare, nu sunt prevăzute cu ușurință. Neînțelegând convergența factorilor care au dus la colapsul companiei Enron și la alte falimente, persoanele implicate nu au putut aprecia cu ușurință riscurile pe care le-au luat. Cei mai multi jucau un joc cu care erau familiarizați, dar nu erau constienți de modul perfid în care a devenit terenul de joc.
Atunci când conducătorii companiei Enron au fost acuzați că au înființat "entități cu destinație specială" pentru a ascunde neregulile companiei și de a prezenta o situație mai favorabilă decât era în realitate, principiul din spatele acestor acuzații este defapt transparența, care reflectă noțiunea de respect față de partenerii de afaceri (furnizori, clienți, acționari, organisme guvernamentale, colegi). În spatele acestui principiu se află o motivație pricipală, și anume teama de pedeapsă. Într-adevăr consecințele au fost colapsul financiar și implicațiile sale juridice care i-a condus pe oameni să ia în considerare aspectele morale ale afacerii, mai mult decât orice sentiment cum că principiile profesionale ale transparenței au fost încălcate.
Există puține puncte în identificarea fundamentului eticii de concurență deplină, în speranța că managerii și companiile caută să evite nenorocirile cauzate de Enron. Legile care sunt susținute printr-o combinație de teamă și de ademenire, sentimente care sunt susținute de interesul fiecărei persoane în jocul social al relațiilor comerciale, și stima de sine pe care o dobândește prin arătarea respectului față de părțile interesate sunt doar cuvinte care nu pot înlocui faptele reale mai ales atâta timp cât bazele eticii financiare nu pot fi văzute separat față de cei care o practică. Spectatorii nu sunt fotbaliști, și nici teoreticienii, ci sunt de obicei jucători din domeniu. În funcție de evenimentele care le-au marcat viața și ceea ce acestea au însemnat pentru ei înșiși și pentru alții, fiecare manager poate să descopere fundamentul eticii. Odată ce suntem conștienți de limitările noastre etice, putem începe să ne coportăm ca atare și prin acest mod să descoperim cine suntem cu adevărat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Norme Morale Si Etice In Negocierea Internationala (ID: 128662)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.