Noi Reglementari In Domeniul Desfacerii Casatoriei

NOI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL DESFACERII CĂSĂTORIEI

CUPRINS

CAPITOLUL 1

ASPECTE PRIVIND RELAȚIILE DE FAMILIE ȘI INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

1.1.Definiția sociologică și juridică a familiei

1.1.1.Definiția sociologică

1.1.2.Definiția și conținutul juridic al familiei – Precizări prealabile

1.2. Comparație între noțiunea de familie în sens sociologic și noțiunea de familie în sensul Codului familiei

1.3. Definiția căsătorie și efectele ei

3.1. Definirea noțiunii de căsătorie, natura ei juridică și caracterele juridice

1.3.1. Condițiile de fond și de formă a căsătoriei

1.4. Relațiile personale dintre soți

1.5. Relațiile patrimoniale dintre soți

CAPITOLUL 2

DIVORȚUL CA ȘI MIJLOC DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI

2.1. Precizări prealabile

3.3.1. Încetarea căsătoriei

3.3.2. Separația de fapt

3.3.3. Desființarea căsătoriei

2.4 . Cazurile de desfacere a căsătoriei

2.5. Prezentarea unor efecte ale divorțului

CAPITOLUL 3

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN PROCEDURA NOTARIALĂ

3.1. Precizări privind procedura specială a divorțului

3.2.Aspecte practice privind desfacerea notarială a căsătoriei fără minori

3. 2.Aspecte practice privind desfacerea notarială a căsătoriei cu minori

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Având în vedere faptul că divorțul nu poate exista fără căsătorie, am să fac o scurtă comparație istorică a evoluției celor două aspecte.

În cea mai mare parte a istoriei, căsătoria a însemnat mult mai mult decât o simplă alegere individuală, bazată în principal pe atracția emoțională dintre două persoane, implicând familia extinsă și chiar întreaga comunitate din care făcea parte un individ.

Dar pe măsură ce societatea agrară a făcut loc economiei de piață, iar împărații au cedat puterea democrațiilor, noțiunea de căsătorie s-a transformat, ajungând să fie privită ca exprimarea publică a unei legături de dragoste între două persoane – nu neapărat un bărbat și o femeie – cu drepturi egale.

În antichitate, căsătoria reprezenta în principal o alianță strategică, aranjată, între două familii, în legătură cu care tinerii nu aveau, de regulă, prea multe de spus. De multe ori, aceste alianțe se realizau chiar în interiorul aceleiași familii. În Biblie, Isaac și Iacob s-au căsătorit cu verișoare de-ale lor, iar Avraam s-a căsătorit cu sora lui vitregă.

Căsătoria între veri rămâne un element obișnuit în întreaga lume, în special în Orientul Apropiat. De fapt, potrivit lui Robin Fox, profesor de antropologie la Universitatea Rutgers, e foarte probabil ca 80% dintre toate căsătoriile din istorie să fi fost între veri de gradul doi sau rude chiar mai apropiate. Deși monogamia a ajuns să fie considerată un element central, de la sine înțeles în cadrul unei căsătorii de azi, poligamia a fost extrem de comună de-a lungul istoriei. Acest tip de căsătorie a fost practicat chiar și de bărbați reprezentativi din Vechiul Testament, precum Iacov, regele David sau regele Solomon, în ciuda modelului monogam al primei perechi prezentate în Biblie – Adam și Eva. Monogamia a devenit un principiu fundamental în cultura occidentală, undeva între sec. al VI-lea și sec. al IX-lea, afirmă Stephanie Coontz, profesoară de istorie și studii familiale, la universitatea americană Evergreen State College, în cartea „Căsătoria, o istorie: De la supunere la intimitate sau Despre cum dragostea a cucerit căsătoria”. „A avut loc un război îndelungat între Biserica Catolică, pe de o parte, și rege și vechea nobilime pe de cealaltă parte, aceștia din urmă insistând pe ideea «Pot să-mi iau o a doua soție»", afirmă Coontz. Biserica a învins până la urmă, iar monogamia a ajuns un element central al căsătoriei în sec. al IX-lea. Totuși, noțiunea de fidelitate, în special din partea bărbatului, nu a devenit esențială definiției căsătoriei până în sec. al XIX-lea, când au fost anulate numeroase legi duplicitare, care protejau promiscuitatea masculină informală, tolerând-o, susține Coontz.

Copiii – o opțiune. O altă schimbare importantă de paradigmă a fost realizată prin eliminarea necesității existenței copiilor pentru menținerea validității unei căsătorii. În multe culturi timpurii, bărbații puteau dizolva o căsătorie sau își puteau lua o altă soție dacă femeia era infertilă. Totuși, Biserica primară a schimbat optica cu privire la acest subiect, declarând că nu va anula o căsătorie dacă femeia nu poate avea copii, întrucât căsătoria nu este condiționată de producerea de urmași.

Pe fondul mișcării feministe, în urmă cu 50 de ani, au început să prindă rădăcină atât ideea că bărbatul și femeia sunt egali, cât și noțiunea că cei doi au obligații identice în cadrul căsătoriei. În loc să mai privească căsătoria prin prisma rolurilor specifice, dependente de gen, partenerii au început să privească unirea dintre ei în termenii diviziunii flexibile a muncii.

Fără a determina propriu-zis legalizarea căsătoriilor gay, schimbările de definiție din cadrul căsătoriilor heterosexuale au pregătit drumul către acestea. „Unul dintre motivele creșterii rapide a acceptării căsătoriilor gay este schimbarea completă de definiție din partea heterosexualilor a noțiunii de căsătorie dintre un bărbat și o femeie", afrmă Coontz. „Noi considerăm acum că se bazează pe dragoste, atracție sexuală reciprocă, egalitate și diviziune flexibilă a muncii", continuă ea.

Odată ce familia extinsă și-a pierdut din importanță și autoritate, punându-se tot mai mult accent pe individualism și libertate de alegere, odată ce copiii n-au mai fost considerați definitorii noțiunii de căsătorie, iar rolurile complementare, bazate pe gen, n-au mai fost considerate relevante, căsătoria gay n-a mai avut motive solide pentru a fi împiedicată de statele occidentale, prin definiție separate de Biserică și morala biblică.

Pornind de la documentele legiuitoare, am încercat o cronică vie a universului familial, cu tihna și zbuciumul lui, oprindu-mă cu precădere asupra secolului XIX.

Astfel motivele de divorț pe un spațiu mai restrâns, Moldova, și un timp limitat, perioada regulamentară. În Moldova primei jumătăți de veac XIX a existat un mare număr de divorțuri. Literatura și actele oficiale ale vremii conțin numeroase mărturii în acest sens. La 9 martie 1839, mitropolitul Veniamin Costachi înainta domnului o anaforă despre "deasa dispărțenie a căsătoriților care din zi în zi sporește lățindu-se ca și o epidemie fără stavilă de la cei mari până la cei mai mici ai norodului". Mitropolitul avertiza că "înfiorătorul acest rău va sa aducă pe norodul acestei țări la cea mai mare demoralizație și sleire" și cerea adoptarea imediată a unor măsuri riguroase, care să oblige la respectarea legilor civile, solicitând chiar ca timp de un an din acel moment să nu se mai elibereze nici o carte de despărțenie "decât numai la întâmplări neapărate".

Conceptul de divorț se regaseste încă din Antichitate, fiind pe deplin dezvoltat în Grecia Antica. Astfel, o persoana putea divorta doar cu acceptul unui magistrat, caruia trebuia sa ii prezinte motivele decizie sale. Dacă acestea erau considerate suficiente, magistratul îi permitea celui interesat sa realizeze divorțul, respectiv separarea. Dacă în Roma Antică renunțarea la căsătorie era posibilă pentru toți cei dornici în acest sens, creștinarea Imperiului Roman a adus restricții și interdicții privind divorțul, începând cu Împăratul Constantin. De-a lungul timpului, restricționarea și interzicerea divorțului și a separării au consacrat perioade întregi în care familiile erau obligate să continue să existe chiar dacă condițiile reale făceau acest lucru imposibil în mediul normal, societatea ajungând în ultima perioadă să îl reincludă în cadrul procedurilor civile. Este necesar a fi menționat că, în timp ce în țara noastră divorțul este permis, în alte condiții motivate mai mult sau mai puțin, în alte țări, și în prezent acesta este interzis, nu este prevăzut sau este mult îngreunat.

Biblia prezintă clar căsătoria ca o unitate permanentă, intimă, dintre un barbat și o femeie. Textul biblic principal din Vechiul Testament cu privire la divorț este în Deuteronom 24:1-4 – și ne spune următoarele: „Când cineva își va lua o nevastă și se va însura cu ea și s-ar întâmpla ca ea să nu mai aibă trecere înaintea lui, pentru că a descoperit ceva rușinos în ea, să-i scrie o carte de desparțire și, după ce i-o va da în mâna, să-i dea drumul din casa lui. Ea să iasă de la el, să plece și va putea să se mărite după un alt bărbat” ( Deuteronom 24:1-2 ). În acest pasaj cuvintele :„și a găsit ceva rușinos în ea” nu implică adulter. Soțul trebuia să-i scrie soției o carte de despărțire, să i-o dea și s-o trimită de acasă. Acesta era procesul divorțului în Vechiul Testament. Astfel, în Vechiul Testament, divorțul era limitat prin cartea de despărțire.

Cuvântul „document” (certificat) apare în Septuaginta însemnând un document scris sau carte. Astfel, în Deuteronom 24:1-4, întâlnim o procedură în trei pași în procesul divorțului, divorțul neavând loc până nu erau parcurși pașii aceștia.

Era necesar să existe o carte de desparțire (versetul 1). Această carte de divorț trebuia să fie scrisa într-o formă în care să spună clar lucru acesta, scrierea acestei cărți legaliza divorțul. Cartea trebuia să fie înmânată (versetul 1). Cel care divorța trebuia s-o înmâneze personal celeilalte părți. Persoana de care se divorța trebuia trimisă de acasă (versetul 1). Ruptura trebuia făcută și, oficial, persoana divorțată trebuia să părăsească locuința. Cuvântul pentru divorț, în Vechiul Testament (Deuteronom 24; Isaia 50:1, Ieremia 3:8) înseamnă a despărții. Cuvântul divorț, în acest caz, vine de la termenul grecesc apos-tas-ee’-oo, care este un cuvânt compus, însemnând: a termina ceva continuu, a demite pe cineva dintr-o funcție. Cuvintele din Deuteronom capitolul 24:2. o prezintă pe fosta soție în afara casei primului soț, o femeie liberă, cu un document scris de divorț ca dovadă. În versetele 3-4 din același pasaj biblic, întâlnim un al doilea divorț al aceleiași femei. Acesta era atât posibil (în perioada Vechiului Testament) cât și acceptabil. Singura interdicție era că nu se putea întoarce la primul ei soț.

Divorțul – cronologie

1772 î.Hr. – Reguli privind divorțul au fost introduse pentru prima dată de Codul lui Hammurabi din Babilon.

În Roma timpurie divorțul era un proces informal, privat.

449 – Imparații Teodosie și Valentinian al Romei au schimbat legea divorțului, pentru a permite divorțurile libere pentru bărbații și femeile ai căror soți comiteau anumite acte, precum omor, otrăvire, jaf, etc.

În anii 1100, căsătoriile au fost puse în aplicare cu strictete, adulterul putand duce numai la separare, nu și la divort.

În anii 1500, liderii protestanti din Europa au inceput sa recunoasca divorțul ca un protest impotriva institutiei catolice a casatoriei.

În anii 1560, Scotia a recunoscut primul divorț pentru adulter.

1701 – Statul Maryland din Statele Unite a declarat divorțul legal.

1792 – divorțul a fost legalizat în Franța, urmând ca din 1816 sî fie considerat ilegal.

1857 – "The Matrimonial Causes Act" a permis oamenilor obișnuiți din An BVia să divorâeze. Anterior, divorțul era deschis doar bărbaților, și era necesar să fie acordat printr-un document al Parlamentului, care, fiind extrem de scump, permitea astfel doar bărbaților bogați să divorțeze.

În noiembrie 1910 – divorțul a fost legalizat în Portugalia.

În urma Revoluției din 1917, Uniunea Sovietică a trecut printr-o perioada de divorțuri informale, care puteau fi obținute doar dacă unul dintre soți anunța divorțul. Astfel, Moscova a raportat 5.000 de petiții de divorț, în primele luni după schimbare. Mai mult, regulile privind divorțul au fost relaxate și după 1926, când soțul de care se divorța era notificat printr-o scrisoare sau carte postală.

1938 – Legea Divorțului în Scoția recunoștea divorțurile pentru adulter, abandon, cruzime, sodomie, bestialitate și divorțuri "fără vină" pe motiv de nebunie incurabilă.

1949-1950 – Carolina de Sud a declarat divorțul legal.

1960 – divordulter.

1701 – Statul Maryland din Statele Unite a declarat divorțul legal.

1792 – divorțul a fost legalizat în Franța, urmând ca din 1816 sî fie considerat ilegal.

1857 – "The Matrimonial Causes Act" a permis oamenilor obișnuiți din An BVia să divorâeze. Anterior, divorțul era deschis doar bărbaților, și era necesar să fie acordat printr-un document al Parlamentului, care, fiind extrem de scump, permitea astfel doar bărbaților bogați să divorțeze.

În noiembrie 1910 – divorțul a fost legalizat în Portugalia.

În urma Revoluției din 1917, Uniunea Sovietică a trecut printr-o perioada de divorțuri informale, care puteau fi obținute doar dacă unul dintre soți anunța divorțul. Astfel, Moscova a raportat 5.000 de petiții de divorț, în primele luni după schimbare. Mai mult, regulile privind divorțul au fost relaxate și după 1926, când soțul de care se divorța era notificat printr-o scrisoare sau carte postală.

1938 – Legea Divorțului în Scoția recunoștea divorțurile pentru adulter, abandon, cruzime, sodomie, bestialitate și divorțuri "fără vină" pe motiv de nebunie incurabilă.

1949-1950 – Carolina de Sud a declarat divorțul legal.

1960 – divorțul a devenit legal în Canada.

1969 – "The Divorce Reform Act" a fost adoptată în An BVia, lege care permitea cuplurilor să divorțeze după ce au fost separate timp de doi ani (sau cinci ani în cazul în care numai unul dintre soți a vrut divorț). O căsătorie putea fi încheiată dacă era iremediabil ruptă și nici unul dintre parteneri nu mai trebuia să dovedească "vină".

1970 – Statele Unite ale Americii au instituit divorțurile "fără vină".

1974 – Italia a legalizat divorțul.

1978 – divorțul a devenit legal în Brazilia.

1980 – China a legalizat divorțul de comun acord.

1981 – Guvernul din Spania a legalizat divorțul.

27 februarie 1997 – Irlanda a aderat la restul Europei, în a face divorțul legal.

Martie 2004 – Congresul din Chile a aprobat legislația pentru a legaliza divorțul, după nouă ani de dezbateri și o interdicție a divorțului care a durat 120 de ani.

Iulie 2004 – Un cuplu de lesbiene din Ontario, Canada, a devenit primul cuplu de același sex din Canada care a divorțat.

Martie 2005 – O femeie din Congresul din Filipine a publicat un proiect de lege pentru legalizarea divorțului. O încercare anterioară fusese făcuta între anii 2001-2004, dar a murit în Congres fără drept de vot.

2011 – Malta este ultima țară din Uniunea Europeană care reușește să legalizeze divorțul, în urma unui referendum la care 53% din populație a votat în favoarea divorțului. Campania pentru divorț care a dus la referendum a fost condusă de o avocată din Malta, Deborah Schembri.

Toate acestea sunt motive pentru care am dorit să dezbat această temă, complexitatea și importanța ei reprezentând aspecte care ar fi necesare să fie cunosctue de orice persoană.

Astfel lucrarea de licență se întinde pe parcursul a trei capitole, primul fiind destinat aspectelor privind relațile de familie și instituția căsătoriei, cu accent pe condițiile de fond și de formă ale căsătoriei și efectele produse de aceasta. De asemenea, am scos în evidență și re BVementările Noului Cod civil, realizând analize comparative între dispozițiile acestuia și cele prevăzute de Codul familiei. Am reușit să stabilesc pe baza celor expuse asemănări și deosebiri, delimitând astfel sfera de aplicare precum și de abordare a unor noțiuni prin prisma celor două coduri.

Cel de-al doilea capitol abordează divorțul ca unul dintre mijloacele de desfacere a căsătoriei. Ȋn cadul acestuia am abordat cele mai importante aspecte legate de divorț pornind de la definirea noțiunii în prima parte, realizarea unui studiu comparativ între divorț și alte noțiuni juridice (încetarea căsătoriei, separația de fapt, desființarea căsătoriei), identificarea în cea de-a II-a parte a diferitelor re BVementări privind cazurilor de nulitate absolută și relativă, observându-se astfel complexitatea tratării noțiunilor de către N. C. civ. (de ex. lipsa diferenței de sex este prevăzută expres ca fiind caz de nulitate absolută de N. C. civ. în timp ce această nulitate este virtuală sub imperiul C. fam.), până la tratarea cazurilor de desfacere ale căsătoriei și efectele divorțului.

Ultimul capitol este destinat desfacerii căsătoriei pe cale notarială, prin evidențierea aspectelor, atât teoretice cât și practice.

CAPITOLUL 1

ASPECTE PRIVIND RELAȚIILE DE FAMILIE ȘI INSTITUȚIA CĂSĂTORIEI

Noțiunea de familie concepută ca “element fundamental și natural al societății” , în literatura juridică este privită ca o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează dintre bărbat și femeie, o realitate socială, prin comunitatea de viață ce se creează între soți, între parinți și copii, precum și între alte rude și totodată o realitate juridică, prin re BVementările legii privitoare la familie .

Familia “nu este o entitate care trebuie să se distingă de membrii săi, ci în fiecare dintre membrii săi există o parte a personalității care este a familiei”. Prin “parte a personalității” trebuie sa se înțeleagă aspectul familiar al intereselor care alcătuiesc familia, interese ce sunt comune fiecărui membru al familiei și se concretizează prin însuși comuniunea de viață. Familia reprezintă calea pe care merg cel puțin două persoane în aceeași direcție și în același timp, având o motivație comună.

Din aceasta fac parte soții, părinții, copiii, precum și uneori, alte persoane între care există relații de rudenie. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți, devenind stabilizatorul instituției căsătoriei.

Instituțiile sunt un set de reguli formale sau informale generatoare de ordine în raporturile sociale. Ele reprezintă constrângeri create de indivizi pentru a da forma interacțiunii umane.

Căsătoria înseamnă mai mult decât contextul în care avem tendința de a o vedea ca pe ceva romantic. Ea implică seriozitate, o responsabilitate luată de partenerii care doresc sa-și unească viețile și nu în ultimul rând un jurământ depus unul față de celălalt, care trebuie respectat și neuitat.Este începutul unei vieți în doi, în care se va ține cont de o serie de reguli și norme de comportament moral și etic, norme ce vor asigura durabilitatea unei căsătorii.

1.1.Definiția sociologică și juridică a familiei

Definirea noțiunii de familie poate fi abordată sub trei aspect: unul sociologic, unul juridic și unul moral-creștin, acesta din urmă privind familia ca o instituție de origine divină stabilită de la Creație

Astfel definirea noțiunii de familie ridica unele dificultăți ce țin atât de sensurile complexe ale acestui nucleu fundamental al societății de diversitatea relațiilor dintre membrii grupului cât și de virtualele implicații ale acestora în sfera socială largă. În sens sociologic,familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață,de sentimente,interese și aspirații.Astfel privită, familia ne apare ca o realitate socială distinctă,ca un grup primar al societății în care se manifestă multiple relații, fundamentale, fiind cele de căsătorie și rudenie.

Specificitatea vieții de familie este dată tocmai de această multitudine a relațiilor ce iau naștere în familie, relații fiziologice, psihologice, economice, morale, afective și care comportă anumite particularități în viața de grup.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care-și are originea în acte juridice precum căsătoria,înfierea,rudenia sau în raporturi asimilate relațiilor de familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită și re BVementata de lege.

Devenită cea mai importantă „formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie”, stabilirea exactă a noțiunii de familie comportă discuții îndelungate, determinate de structura acordată acesteia prin diverse acte normative, precum și de faptul că ea a constituit obiect de re BVementare pentru alte discipline. Cu atât mai greu de stabilit este noțiunea de familie, cu cât legiuitorul nu dă o definiție generală acestei noțiuni.

1.1.1.Definiția sociologică

Din punct de vedere al definiției sociologice a familiei, acestea s-au concentrat asupra relațiilor dintre membrii lor, precum și asupra resorturilor acestor relații, remarcând evoluția acestora odată cu evoluția societății, în ansamblul ei.

Tradițional, familia, în sens sociologic, deci ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, sentimente și aspirații. Aceasta este definiția clasică a familiei.

Recent, s-a încercat și o definiție sociologică a familiei care să exprime mutațiile pe care aceasta le cunoaște în societatea contemporană.

Această definiție a fost propusă, având în vedere faptul că, în prezent, există o diversitate de familii ce se pot rezuma doar la unul dintre cele două aspecte menționate. Astfel, familiile monoparentale sunt doar paterne, adică întemeiate pe legături de filiație, și realizează doar latura psihosocială.

Noțiunea sociologică de familie monoparentală este consacrată în art. 5 din O.U.G. nr. 105/2003 privind alocația familială complementară și alocația de susținere pentru familia monoparentală, potrivit căruia „Beneficiază de alocație de susținere familiile formate din persoana singură și copiii în vârstă de până la 18 ani aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta, denumite familii monoparentale” și art. 2 alin. 2 din Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, care prevede „Este asimilată termenului familie și situația persoanei necăsătorite care locuiește împreună cu copiii aflați în întreținerea sa”.

Definițiile sociologice ale familiei accentul pun pe ideea de comunitate umană, conviețuire, de aceea atât căsătoria, cât și filiația – firească sau rezultând din adopție – sunt privite ca situații de fapt.

Studiile de sociologie a familiei au evidențiat schimbările petrecute în structura și funcțiile familiei contemporane, în comparație cu familia tradițională. Sunt, astfel, puse în evidență tendințele actuale ale fenomenului familial, precum:

O scădere generală și semnificativă a ratei nupțialității și a ratei natalității paralel cu o creștere a numărului persoanelor celibatare și a persoanelor care trăiesc în concubinaj (uniuni libere), precum și a cuplurilor fără descendenți;

Creșterea numărului divorțurilor și a copiilor născuți în afara căsătoriei;

La acestea se adaugă presiunea exercitată de cuplurile formate din persoane de același sex (forme moderne de parteneriat sau așa-numitele „experimente neofamiliale”) și implicațiile tehnicilor de procreare asistată medical.

1.1.2.Definiția și conținutul juridic al familiei – Precizări prealabile

Sub aspect juridic, familia desemnează grupul de persoane încre care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și alte raporturi asimilate relațiilor de familie.

Din ansamblul re BVementărilor legale în vigoare, se poate face distincție între conținutul de drept comun, extins și restrâns al familiei.

Distincția prezintă, alături de unele conotații doctrinare și didactice, evidente consecințe practice, deoarece sfera drepturilor și obligațiilor și, mai ales, conținutul și chiar modul lor de exercitare, diferă după cum raporturile juridice de familie se leagă între soți sau între aceștia și copiii lor ori între ei și alte persoane.

Conținutul juridic de drept comun al familiei

Familia de drept comun

Familia de drept comun este alcătuită din soți și din copiii lor minori fără capacitate deplină de exercițiu. Acest conținut se deduce din dispozițiile art. 48 alin. (1) din Constituție care, după cum s-a subliniat deja, așează la baza familiei căsătoria liber consimțită între soți, egalitatea acestora, dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Același conținut de drept comun al familiei rezultă și din dispozițiile art. 258 alin. (1) C. civ.

Conținutul juridic de drept comun al familiei este prevăzut și de unele legi speciale, dintre care, cu titlu de exemplificare, evocăm Legea nr. 112/1995 pentru re BVementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuință trecute în proprietatea statului care, în art. 7 alin. (3) lit. a) și art. 9 alin. (5), prevede explicit că familia chiriașului titular cuprinde soțul, soția și copiii minori.

De asemenea, Legea nr. 272/2004 și Legea nr. 273/2004 stabilesc semnificația familiei de drept comun însă, nejustificat o prevăd diferit și o raportează la părinți și la copiii acestora și, nicidecum la soți și la copiii lor. În concret, potrivit art. 4 lit. b) din Legea nr. 272/2004, familia este alcătuită din părinții și copiii acestora și, în temeiul art. 3 lit. j) din Legea nr. 273/2004, familia cuprinde părinții și copiii aflați în întreținerea acestora.

Este lesne de dedus că, deși ambele legi au aceeași rațiune, adică ocrotirea copilului minor, familia este definită diferit, adică în disprețul principiului ubi eadem est legis ratio ibi eadem legis dispositio. Într-adevăr, contrar acestui principiu, primul text se referă la copiii părinților, iar secundul la copiii aflați în întreținerea părinților (s.n.).

De asemenea, aceste texte nu prevăd că părinții copiilor ar trebui să fie căsătoriți între ei. De fapt, contrar art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ., familia este raportată la copii și la părinții acestora și, nicidecum la căsătoria dintre soți. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca de lege ferenda, să reformuleze cele două texte, în sensul că „familia este alcătuită din soți și din copiii lor minori”.

Copilul ca membru al familiei

Aspecte generale

Unele precizări particulare se impun a fi făcute, în acest context, în legătură cu copilul, ca membru de drept comun al familiei.

Conform reglementărilor legale evocate anterior, pentru ca un copil să facă parte din familia soților, trebuie să întrunească cumulativ următoarele cerințe: să rezulte din căsătoria soților sau din adopția lui de către ambii soți; să fie o persoană minoră; să fie o persoană fără capacitate deplină de exercițiu.

Copilul să rezulte din căsătoria soților sau din adopția lui de către ambii soți

Această cerință se impune, deoarece Constituția și Codul civil au în vedere copiii soților, adică copiii rezultați din căsătoria acestora sau din adopția de către ei împreună.

Pentru ca un copil din afara căsătoriei să facă parte din familia soților este necesar să fie încredințat spre creștere și educare soțului care îi este părinte. Includerea acestui copil în familia soților derivă din obligația de sprijin moral și material ce trebuie să și-o acorde reciproc soții, conform art. 309 alin. (1), respectiv art. 325 alin. (1) C. civ. Pentru aceeași concluzie pledează și legătura de afinitate ce se stabilește între copilul unuia dintre soți și celălalt soț. Pentru identitate de rațiune, în aceeași situație se află și copiii adoptați numai de către unul dintre soți.

Per a contrario, nu fac parte din familia soților copiii lor, din căsătorie sau din afara acesteia, care sunt adoptați de alte persoane.

Persoana să fie minoră

Această condiție este stipulată expressis verbis de art. 38 C. civ., art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004 și art. 1 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului. Facem precizarea că, în sistemul de drept român, persoana este minoră din momentul nașterii și până la împlinirea vârstei de 18 ani, conform art. 38 alin. (2) C. civ., interpretat per a contrario.

Persoana să nu aibă capacitate deplină de exercițiu

Această condiție este, de asemenea, stipulată expressis verbis de art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 38 și art. 39 C. civ. rezultă că nu este copil persoana care, indiferent de vârstă, are capacitate deplină de exercițiu. Astfel, potrivit Codului civil, de principiu, are capacitate deplină de exercițiu persoana majoră (art. 38) și, prin excepție, minorul care se căsătorește (art. 39).

Opiniem că și minorii necăsătoriți, care devin părinți urmare conceperii sau nașterii unui copil, ar trebui să dobândească capacitatea deplină de exercițiu începând cu data stabilirii filiației față de acel copil. Soluția se impune, deoarece capacitatea deplină de exercițiu a acestor minori este reclamată de actele juridice pe care urmează să le încheie sau să le încuviințeze pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce decurg din ocrotirea părintească. Această soluție este impusă și de principiul egalității, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât ambele categorii de persoane se află în situația juridică de a fi părinți. In prezent, această situație este oarecum soluționată. Astfel, în temeiul art. 40 C. civ., pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu.

Conținutul juridic extins al familiei

A. Ipoteza prevăzută de art. 4 lit. c) din Legea nr. 272/2004 și art. 3 lit. k) din Legea nr. 273/2004

În temeiul celor două texte, familia extinsă cuprinde copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv.

Referirea textelor fără distincție la „copil” conduce la concluzia că face parte din familie, deopotrivă, copilul din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Cu toate acestea, pentru ca un copil să facă parte din familia părinților, este necesar să nu se afle sub ocrotirea altei persoane.

Potrivit celor două texte, sunt incluși în familie, de asemenea fără distincție, părinții copilului. Drept urmare, părinții copilului pot fi sau nu căsătoriți între ei ori căsătoriți cu alte persoane. Cu toate acestea, se impune și cerința ca aceștia să aibă copilul sub ocrotirea lor.

Ar fi de observat că, impardonabil, și aceste texte raportează familia la copil și la părinții acestuia și, nicidecum la căsătoria soților, așa cum expres dispune art. 48 alin. (1) din Constituție și art. 258 alin. (1) C. civ.

1.2. Comparație între noțiunea de familie în sens sociologic și noțiunea de familie în sensul Codului familiei

Comparând cele două noțiuni, rezultă că, de regulă, acestea coincid, însă pot exista situații în care nu se suprapun.

a) Astfel, pot exista relații de familie în sens sociologic, fără a fi re BVementate de dreptul familiei.

Este cazul concubinajului (uniunea liberă), despre care se mai afirmă uneori că „este în afara legii”. Aceasta nu înseamnă însă că legea îl interzice ori că aceia care aleg această formă de conviețuire pot fi sancționați, după cum nu înseamnă nici că legea se dezinteresează în mod absolut de această situație. „În afara legii” este doar o expresie care sugerează că raporturile juridice dintre concubini nu sunt supuse re BVementărilor din Codul familiei, care, în prezent, re BVementează numai familia bazată pe căsătorie.

Într-adevăr, potrivit art. 3. din Codul familiei, „numai căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare civilă dă naștere drepturilor și obligațiilor de soți prevăzute de prezentul cod”.

Însă, dacă legea se dezinteresează în ceea ce privește raporturile personale dintre concubini, în schimb, raporturile patrimoniale dintre ei sunt supuse dreptului civil, ca drept comun. De asemenea, în măsura în care din raporturile de concubinaj rezultă copii, filiația precum și raporturile dintre părinți și copiii din afara căsătoriei sunt supuse re BVementărilor din Codul familiei (de exemplu, art. 60 alin. 3, art. 63 și 64) .

Tendința pe plan european este de a asimila raporturilor de familie și unele forme de parteneriat nere BVementate de dreptul nostru – uniuni libere între persoane de sex diferit, supuse înregistrării, dar și forme de parteneriat între persoane de același sex (unele legislație merg până la aplicarea regulilor căsătoriei, alte legislații sunt mai rezervate și au creat norme speciale distincte de cele care re BVementează căsătoria, dar după modelul căsătoriei. Toate acestea au la bază principiul egalității sau al nediscriminării în funcție de sex și de opțiunile sexuale).

Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 3/1988 a invitat statele membre să acorde atenție raporturilor patrimoniale dintre persoanele care conviețuiesc în cadrul uniunilor libere, astfel încât să se asigure valabilitatea convențiilor pe care le încheie între ele, pentru a re BVementa raporturile lor patrimoniale, precum și testamentului pe care unul îl face în favoarea celuilalt, în sensul că acestea nu trebuie considerate ca fiind contrare ordinii publice.

Este semnificativ, din această perspectivă, să menționăm art. 515-1 din Codul civil francez, care prevede: „Un pact civil de solidaritate este un contract încheiat de două persoane fizice majore, de sex diferit sau de același sex, pentru a-și organiza viața lor în comun”.

b) Invers, pot exista situații în care nu există relații de familie, în sens sociologic, deși acestea, din anumite rațiuni, sunt re BVementate de Codul familiei ca raporturi „asimilate” celor de familie, precum raporturile dintre foștii soți privind obligația de întreținere (art. 41 alin. 2-5) sau cele privind împărțirea bunurilor comune după desfacerea căsătoriei (art. . fam.).

1.3. Definiția căsătorie și efectele ei

3.1. Definirea noțiunii de căsătorie, natura ei juridică și caracterele juridice

Noțiunea de căsătorie

Termenul de căsătorie are un dublu înțeles. Ȋn primul rând , el desemnează actul juridic încheiat între cei care doresc sa se căsătorească. Ȋn al doilea rând , el indică situația juridică a celor căsătoriți, situație care se naște ca efect al actului juridic încheiat.

Ȋn literatura franceză, căsătoria reprezintă “un act juridic solemn, prin care un bărbat și o femeie realizează o unire sancționată de legea civilă și care nu poate fi întreruptă decât în condițiile stabilite de lege”. Ȋntr-o altă definiție a doctrinei franceze căsătoria este “actul juridic prin care un bărbat și o femeie, care s-au ales reciproc unul pe altul, se angajează să trăiască împreună până la moarte”.

Legislația spaniolă definește căsătoria ca fiind uniunea între două persoane recunoscută social, cultural sau juridic, care are ca rezultat fundamental realizarea unui grup familiar. Forma tradițională a căsătoriei este cea dintre un bărbat și o femeie, având ca finalitate construcția unei familii.

Jurisconsultul român Modestin definea căsătoria ca fiind o “uniune dintre bărbat și femeie care implică o conviețuire pe întreaga viață, re BVementată de dreptul civil și uman”.

Această noțiune a fost tratată și de juriști români printre care amintim: M. B. Cantacuzino, T.R.Popescu, Albuetc.

Constituția României prevede în art. 44 că “ familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită dintre soți, pe egalitatea acestora, pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor”.

Termenul de “căsătorie” este utilizat în mai multe accepțiuni:

căsătoria este un act juridic, încheiat de cei care doresc să se căsătorească, exprimând acordul de voință al persoanelor respective.

desemnează situația juridică a celor căsătoriți sau statutul legal al soților (art. 26-36 C. fam. referitor la raporturile personale și patrimoniale dintre soți). Ȋn acest sens, spre pildă, în art. 28 C. fam. se prevede că, în timpul căsătoriei, soții au obligația de a purta un anumit nume.

reprezintă “o instituție juridică” a dreptului familiei, adică totalitatea normelor juridice ce re BVementează atât actul juridic, cât și situația juridică a căsătoriei.

căsătoria are și înțelesul de ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.

Având în vedere cele ce preced, dintre numeroasele definiții existente în doctrina juridică română privitoare la căsătorie reținem aceea potrivit căreia “căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, realizată în condițiile prevăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii și are un statut re BVementat de norme legale imperative”.

Natura juridică

Ȋn perioada romană, căsătoria era privită doar ca pe o instituție civilă, însă din cauza influenței tot mai mari a bisericii creștine, aceasta a dobândit treptat un caracter religios.

Ȋncepând din secolul al XVI-lea , autoritățile civile din Franța au reacționat împotriva puterii bisericii în această materie. Au fost câștigate anumite drepturi, cum ar fi acela de a judeca procesele privitoare la interesele patrimoniale izvorând din căsătorie sau la nulitatea căsătoriei.

Constituția franceză din 1791 declara că legea consideră căsătoria drept un contract civil, legiuitorul revoluționar atribuind ofițerului stării civile competența de a celebra căsătoriile.

Ulterior această idee a fost preluată și de dreptul român, unde căsătoria s-a transformat într-un contract civil, iar ofițerii de stare civilă erau singurii competenți să o celebreze.

Ȋn legătură cu natura juridică a căsătoriei, în doctrina juridică s-au conturat trei teorii:

teoria contractuală (căsătoria fiind considerată fie un contract civil “sui generis”, fie un act juridic;

teoria instituțională (căsătoria este o instituție juridică, un statut re BVementat de lege);

teoria mixtă (contractual-instituțională).

Ȋn opinia noastră, căsătoria este văzută ca un act juridic bilateral, solemn și irevocabil, de dreptul familiei intrucât:

în cazul unui contract fiecare parte își urmărește propriul scop, în timp ce în cazul căsătoriei scopul urmărit de părți este comun;

contractul este în principiu susceptibil de modalități (condiția, termenul), în vreme ce căsătoria nu poate fi afectată de modalități;

neexecutarea unei obligații contractuale atrage rezoluțiunea sau rezilierea după caz, pe când căsătoria poate fi desfăcută numai prin divorț;

efectele juridice ale contractului sunt determinate de părți, în limitele legii, în cazul căsătoriei, voința părților are doar rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei.

Caracterele juridice

Instituția juridică a căsătoriei prezintă următoarele caractere juridice:

Căsătoria este o uniune între un bărbat și o femeie, uniune ce se va realiza numai în momentul exprimării consimțământului celor care se căsătoresc și odată realizată va fi re BVementată de normele legale;

Căsătoria este liber consimțită de viitorii soți, în sensul că soții iși exprimă în mod liber consimțământul, pe baza afecțiunii reciproce existentă între viitorii soți;

Căsătoria este monogamă – Nicio persoană nu poate fi căsătorită în același timp decât cu o singură persoană de sex opus;

Căsătoria este solemnă, aceasta fiind valabil încheiată doar cu respectarea condițiilor cerute de lege. Solemnitatea căsătoriei constă în încheierea acesteia într-un anumit loc, în fața unei anume autorități de fapt, prezența viitorilor soți și a martorilor;

Căsătoria are caracter civil, încheierea și înregistrarea ei sunt de competența exclusivă a autorității de stat;

Căsătoria se încheie pe viață, legătura acesteia este menită să dăinuiască între soți pe tot timpul vieții lor;

Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat și femeie, egalitate ce se referă atât la condițiile în care se încheie căsătoria, cât și la relațiile dintre soți sau dintre aceștia și copiii lor.

Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Când o căsătorie este încheiată în alt scop decât cel al întemeierii unei familii, vom fi în prezența unei căsătorii fictive, lovită de nulitate absolută.

Ȋn practica judiciară, s-a reținut fictivitatea căsătoriei în cazul a doi soți, cetățeni români, care s-au căsătorit la data de 29 octombrie 1998 în Grecia, fiecare păstrându-și numele de familie avut. Ulterior, soții au revenit în România, unde fără a declara existența căsătoriei amintite, s-au căsătorit din nou, în Iași la 24 iunie 2000, de data aceasta soția păstrându-și numele iar soțul luând numele soției. La 29 octombrie 2000 soția dă naștere unui copil și totodată transcrie în registrul de stare civilă al Primăriei Iași certificatul privind încheierea căsătoriei în Grecia. Ȋn 2002 soția solicită Judecătoriei Iași constatarea nulității căsătoriei încheiate în România în 2000, ca fiind fictivă, soțul urmărind prin aceasta schimbarea numelui de familie pentru a beneficia de o nouă identitate și un nou pașaport, întrucât a fost sancționat de autoritățile elene cu interdicția de ședere pe teritoriul Greciei pentru savârșirea unor fapte ilicite.

Instanța a admis acțiunea, a constatat nulitatea celei de a doua căsătorii, dispunând ca soțul sa revină la numele inițial. Ȋn privința reclamantei s-a constatat buna sa credință, aceasta necunoscând scopul pentru care pârâtul a insistat să încheie căsătoria de la Iași.

1.3.1. Condițiile de fond și de formă a căsătoriei

Sunt cunoscute ca și condiții de fond pozitive următoarele:

Diferența de sex

Sub imperiul C. fam., această condiție era atât de evidentă, încât legea nu a mai prevăzut-o expres. Ea se deduce din ansamblul re BVementării căsătoriei ca și din unele texte din C. fam. cum ar fi art. 1 alin. (4) “Ȋn relațiile dintre soți precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale”; art. 25: “Bărbatul și femeia au drepturi egale în căsătorie”.

Ȋn concepția N. C. civ. căsătoria se poate încheia numai între un bărbat și o femeie [art. 259 alin. (1) și (2)], precum și art. 271 care face referire expres la bărbat și femeie.

Mai mult art. 277 prevede expres interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria după cum urmează:

“(1) Este interzisă căsătoria între persoane de același sex.

(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.

(3) Parteneriatele civile dintre persoane de același sex sau de sex opus încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români fie de cetățeni străini, nu sunt recunoscute în România”.

Diferența de sex a viitorilor soți se dovedește cu certificatul de naștere eliberat pe baza actului de naștere.

Această condiție de fond interesează în cazul unor malformații genital grave, care constituie o lipsă de diferențiere sexuală, precum și în cazul transsexualismului. Ȋn cazul schimbării sexului prin intervenție medicală, vor fi aplicate dispozițiile art. 44 din Legea nr. 119/1996, care prevede că în actele de naștere și atunci când este cazul în actul de căsătorie sau deces se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în situația schimbării sexului inclusiv în starea civilă a persoanei, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești.

Ȋn aceste condiții, o persoană care și-a modificat sexul printr-o intervenție medicală se poate căsători cu o persoană care are sexul său de origine, neexistând nicio interdicție în acest sens. Trebuie însă să se rețină acest aspect ca și o obligație de comunicare a acestei împrejurări viitorului soț, în lipsă, căsătoria fiind anulabilă prin dol.

Vârsta matrimonială.

Legea stabilește o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei atât pentru femeie cât și pentru bărbați. Potrivit art. 4 C. fam. în redactarea dată prin Legea nr. 288/2007 “Vârsta minimă este de 18 ani. Pentru motive temeinice minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical cu încuviințarea părinților săi, ori după caz, a tutorelui și cu autorizarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială își are domiciliul”. Ȋntre re BVementările prevăzute în N. C. civ. și C. fam. există o serie de asemănări și deosebiri.

Asemănări:

– se instituie numai o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei din rațiuni de ordin

moral, psihic precum și pentru a asigura un consimțământ liber și conștient;

– nu este necesar să existe o diferență de vârstă între soți;

– se instituie aceeași vârstă matrimonială minimă, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie, și anume, ca regulă 18 ani și ca excepție pentru motive temeinice 16 ani;

– condițiile speciale pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani sunt:

existența unor motive temeinice; avizul medical; încuviințarea părinților sau după caz a tutorelui, autorizarea organului competent.

Deosebiri:

Noul Cod Civil consacră expres o serie de soluții diferite de cele stipulate în art. 4 din C. fam. prin Legea nr. 288/2007:

– autorizarea pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani se va da de

instanța de tutelă și nu de Direcția generală de asistență socială și de protecție a

copilului;

– în cazul în care există divergențe între părinți, N. C. civ. a prevăzut că va decide

instanța de tutelă;

– în cazul în care autoritatea părintească se exercită numai de unul dintre părinți, este suficient consimțământul parintelui care o exercită;

– în ceea ce privește forma în care se dă încuviințarea de către părinți sau alte persoane nu este stipulat nimic în C. fam., în timp ce N. C. civ. soluționează această problemă

precizând în art. 280 alin. (3) faptul că părinții sau după caz tutorele „vor face personal o declarație la oficiul de stare civilă, prin care încuviințează încheierea căsătoriei”.

Consimțământul la căsătorie

Sub imperiul C. fam. potrivit art. 1 alin. (3) “Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți” iar conform art. 16 alin. (1) teza I “Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți”.

Noul Cod Civil nu aduce modificări în această materie, re BVementând aceste aspecte în art. 271 “Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora”.

Consimțământul liber exprimat de fiecare dintre soți, se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebările adresate de ofițerul de stare civilă și nu trebuie să fie viciat (eroare, dol, violență).

Comunicarea reciprocă a stării sănătății

Codul Familiei prevede în art. 10 următoarele: “Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Ȋn cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozițiile acestei legi”.

Potrivit art. 278 din N. C. civ. “Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile”.

Rezultă că, pe fond, re BVementarea este aceeași cu deosebirea că potrivit N. C. civ., condiția nu este prevăzută în rândul condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei, ci în categoria formalităților pentru încheierea căsătoriei. Se înțelege că, din punct de vedere formal, îndeplinirea acestei condiții se constată prin “declarația” soților în acest sens odată cu declarația de căsătorie.

Condițiile de fond negative (impedimentele) sunt împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei.

Ca natură juridică, impedimentele sunt limite legale ale capacității matrimoniale sau ale dreptului de a încheia o căsătorie (incapacități speciale).

Impedimentele la căsătorie se clasifică dupa:

criteriul sancțiunii

criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria unei persoane cu o altă persoană

Ȋn funcție de primul criteriu sunt impedimente dirimante (piedici a căror încălcare atrage nulitatea căsătoriei) printre care amintim: existența unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soți; rudenia (în gradul prevăzut de lege); adopția și alienația și debilitatea mintală precum și impedimente prohibitive (piedici care atrag sancțiuni pentru ofițerul de stare civilă care a oficiat căsătoria ignorând astfel impedimentele): tutela; lipsa aprobării ministrului apărării naționale; lipsa aprobării conducătorului instituției la care este angajat preotul militar.

Având în vedere cel de al doilea criteriu, impedimentele se impart în absolute (cele care opresc încheierea căsătoriei cu orice persoană): starea de persoană căsătorită; alienația sau debilitatea mintală și relative (cele care opresc numai căsătoria unei persoane cu o anumită altă persoană).

Bigamia

Potrivit art. 5 C. fam. “este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Aceeași idee este stipulată și în N. C. civ. în art. 273, care prevede că “este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”.

Astfel, este consacrat principiul monogamiei, a cărui încălcare constituie infracțiunea de bigamie incriminată de art. 303 C. pen.

Impedimentul este dirimant (încălcarea lui se va sancționa cu nulitate absolută potrivit art. 19 C. fam.) și absolut (persoana căsătorită nu se poate căsători cu nicio altă persoană).

Rudenia

Potrivit art. 6 alin. (1) C. fam. precum și art. 274 alin. (1) din N. C. civ., este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, la nesfârșit, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

Cu toate acestea, Codul familiei. prevede că pentru motive temeinice cum ar fi starea de graviditate a femeii, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviințată de președintele consiliului județean sau, după caz, de către primarul general al municipiului București.

Tutela

Potrivit art. 8 C. fam., în timpul tutelei căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră ce se află sub tutela sa. Aceeași re BVementare se găsește și în art. 275 din N. C. civ.

Impedimentul este relativ, prohibitiv sub imperiul C. fam. și dirimant sub imperiul N. C. civ., care îl sancționează cu nulitatea relativă.

Alienația și debilitatea mintală

Potrivit art. 9 C. fam. este oprit să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal. Ȋn art. 276 N. C. civ. se regăsește re BVementare identică.

Acest impediment se încadrează în categoria impedimentelor dirimante, deoarece încălcarea lui se sancționează cu nulitate absolută și este un impediment absolut, deoarece persoana care se află într-o asemenea situație nu se poate căsători cu nicio altă persoană.

Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este pus sau nu sub interdicție judecătorească precum nici în momentele de luciditate pasageră.Pot fi încadrate în categoria alienației și debilității mintale bolile psihice grave precum: schizofrenia, oligofrenia, precum și alte afecțiuni ce alterează grav discernământul unei persoane, chiar dacă aceasta cunoaște unele perioade de luciditate.

Spre deosebire de art. 9 C. fam., N. C. civ. re BVementează distinct această ipoteză în art. 299. Astfel, numai alienația sau debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie, a cărui încălcare se va sancționa cu nulitate absolută, pe când lipsa vremelnică a discernământului constituie doar o cauză de nulitate relativă. Lipsa vremelnică a discernământului poate fi determinată de diverse cauze precum: boală gravă, alta decât aceea ce poate fi calificată ca fiind alienație sau debilitate mintală, beție, hipnoză.

Condițiile de formă se impart în două categorii:

formalități premergătoare încheierii căsătoriei

formalități privind încheierea căsătoriei

Astfel, anterior încheierii căsătoriei soții iși manifestă voința de a se căsători prin întocmirea declarației de căsătorie. Aceasta va fi completată personal de fiecare dintre soți, în scris, la serviciul de stare civilă la care urmează să se încheie căsătoria. Declarația cuprinde voința soților de a se căsători, declarația că au luat cunoștință de starea de sănătate a fiecăruia, declarația că îndeplinesc condițiile de fond, că nu există impedimente la căsătorie precum și declarația cu privire la numele pe care aceștia îl vor purta după căsătorie. La declarație se vor anexa si următoarele documente: actele de identitate ale viitorilor soți; certificatele lor de naștere; dispensele atunci când este cazul.

Ofițerul de stare civilă va dispune în ziua primirii declarației de căsătorie, publicarea acesteia prin afișare într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria.

Afișarea este o măsură de publicitate, care are drept scop să aducă la cunoștință publică proiectul de căsătorie.

Conform art. 14 alin. (1) C.fam. “orice persoană poate face opunere la căsătorie dacă există o piedică legală ori dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite”. Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană îi face cunoscut ofițerului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept, care nu permite încheierea căsătoriei. Persoana care se opune nu trebuie să dovedească vreun interes dat fiind interesul general al societății la încheierea unei căsătorii valide. Pentru a produce efecte această opoziție trebuie să respecte o serie de condiții: să fie făcută în scris și semnată, să arate împrejurarea de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei precum și dovezile pe care se întemeiază.

Din cele de mai sus, putem trage concluzia că solemnitatea căsătoriei constă într-un ansamblu de condiții, care trebuie respectate ad validitatem, spre deosebire de dreptul comun unde, de regulă, caracterul solemn al actului juridic este dat fie de forma scrisă, fie de forma autentică necesară ad validitatem.

Ȋn ceea ce privește data încheierii căsătoriei, aceasta se consideră încheiată la expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declarației de căsătorie. Momentul încheierii căsătoriei coincide cu momentul în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți.

Noul Cod civil consacră expres această soluție în art. 289, potrivit căruia “Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia ditre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți”. Aceasta se va încheia în localitatea aleasă de viitorii soți, sub condiția ca cel puțin unul dintre aceștia să-și aibă domiciliul sau reședința în acea localitate. Ca și regulă, căsătoria se încheie la sediul autorității administrației publice locale, însă în cazuri excepționale aceasta încheindu-se și în afara sediului.

La data fixată pentru celebrarea căsătoriei, ofițerul de stare civilă va verifica: identitatea viitorilor soți, prezența a doi martori, îndeplinirea condițiilor de fond, dacă există impedimente sau opoziții întemeiate la căsătorie. Va citi viitorilor soți dispozițiile art. 1 și 2 din C. fam. precum și cele cu privire la drepturile și obligațiile acestora, i-a consimțământul viitorilor soți și întocmește actul de căsătorie pe baza acestuia, după care va elibera soților certificatul de căsătorie și livretul de familie.

Ȋncheierea unei căsătorii este solemnă, caracterul acesteia decurgând din următoarele elemente: încheierea în fața unei anumite autorități și intr-un anume loc, prezența obligatorie a viitorilor soți și exprimarea consimțământului.

1.4. Relațiile personale dintre soți

Odata realizată, căsătoria generează relații personale între soți, precum și relații patrimoniale între aceștia.

Potrivit art. 48 pct.1 din Constituția României, soții au drepturi și obligații egale în ceea ce privește relațiile dintre ei și în exercițiul drepturilor părintești. Fiecare dintre soți iși poate alege profesia pe care o dorește, fără a fi necesar consimțământul celuilalt soț, are libertatea de opinii politice, sindicale sau religioase.

Căsătoria nu produce efecte asupra cetățeniei. Prin căsătorie minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani dobândește capacitate deplină de exercițiu.

Potrivit art. 20 din Legea nr.105/1992, relațiile personale dintre soți sunt supuse legii naționale comune, iar în cazul în care aceștia au cetățenii diferite se va aplica legea ultimului domiciliu comun al soților.

Pe lângă drepturile enunțate , soții au și o serie de îndatoriri de respectat printre care amintim:

– obligația de sprijin moral care constă în îngrijirea cu caracter personal pe care un soț trebuie să o acorde celuilalt dacă vârsta, sănătatea sau infirmitatea le cere.

– obligația de fidelitate – deși neprevăzută în mod expres implică îndatorirea soților de a nu întreține relații intime in afara căsătoriei punând în evidență încrederea și loialitatea pe care aceștia ar trebui sa le așeze la baza tuturor raporturilor dintre ei. Ȋncălcarea acestei obligații constituie adulter.

– obligația de a locui împreună – soții de comun acord decid domiciliul, refuzul nejustificat al acestora de a locui împreună constituind motiv de divorț.

– îndatoririle conjugale reprezintă obligația soților de a avea raporturi intime împreună

– numele soților – cu privire la această obligație soții au următoarele posibilități:

fiecare poate sa-și păstreze numele avut anterior căsătoriei;

ambii pot purta ca nume comun numele lor reunite;

ambii pot purta ca nume comun numele unuia dintre soți.

Potrivit art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 “minorul care se căsătorește dobândește, prin aceasta, capacitate deplină de exercițiu”.

Textul are corespondent în dispozițiile art. 39 din N. C. civ. potrivit carora: “(1) Minorul dobândește prin căsătorie capacitate deplină de exercițiu. (2) Ȋn cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu”.

1.5. Relațiile patrimoniale dintre soți

Ȋn secțiunea a II-a a celui de-al treilea Capitol din C. fam. (art.29-36) sunt re BVementate drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților ce se nasc ca efect al căsătoriei, alcătuind de fapt regimul matrimonial legal al soților.

Ȋn legătură cu regimul matrimonial, au fost formulate în literatura de specialitate mai multe definiții. Astfel, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu și Al. Băicoianu definesc regimul matrimonial ca fiind “un ansamblu de reguli care cârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie”, M. Eliade ca fiind “statutul care re BVementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei” iar Gérard Cornu ca fiind “un ansamblu de reguli având drept scop guvernarea raporturilor pecuniare dintre soți”.

Codul familiei a instituit cu caracter imperativ regimul comunității de bunuri al soților ca singurul regim matrimonial îngăduit de lege de la care părțile nu pot deroga.

S-a stabilit o clasificare a raporturilor patrimoniale ce se nasc între soți în timpul căsătoriei și anume:

a) raporturi cu privire la sprijinul material reciproc între soți, în care intră atât raporturile ce se nasc în legătură cu contribuția soților la cheltuielile căsniciei cât și obligația reciprocă de întreținere;

b) raporturi cu privire la bunurile lor.

Ȋn ceea ce privește prima categorie de raporturi patrimoniale se scoate în evidență obligația soților de a-și acorda unul altuia sprijin material ca urmare a prieteniei și afecțiunii ce stă la baza căsătoriei.

O primă componentă ce intră în conținutul acestei obligații este datoria de a suporta cheltuielile căsătoriei, obligație ce este prevăzută în art. 29 C. fam. “soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”. Prin sintagma “cheltuieli ale căsătoriei” trebuie să se înțeleagă toate cheltuielile necesare pentru menajul comun, pentru creșterea, educarea și pregătirea profesională a copiilor, pentru întreținerea soțului aflat în nevoie din cauza incapacității de muncă, precum și alte asemenea cheltuieli.

Contribuția soților la cheltuielile comune se va face așa cum am menționat anterior în raport cu mijloacele și posibilitățile fiecăruia. Această contribuție poate consta atât din aporturi bănești, cât și din aporturi de altă natură din bunurile proprii și bunurile comune.

Cea de a doua componentă a obligației de sprijin material o constituie obligația de întreținere între soți. Această obligație, întemeiată pe ideea de solidaritate familială și pe starea juridică de căsătorie, se naște numai în situațiile în care soții sunt despărțiți în fapt, având locuințe separate, ori atunci când climatul de prietenie și afecțiune ce caracterizează relațiile dintre soți este deteriorat.

Ȋn ansamblul raporturilor de natură patrimonială ce iau naștere între soți, în timpul căsătoriei, un rol deosebit de important îl au cele privitoare la bunurile dobândite de aceștia.

Art. 30 alin. (1) prevede că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”

Prin derogare de la regimul comunității de bunuri, în art. 31 C. fam. sunt prevăzute în mod limitativ, principalele categorii de bunuri proprii ale soților. Aceste dispoziții legale sunt de strictă interpretare, astfel că sunt considerate bunuri proprii ale soților numai acele bunuri enumerate de acest text de lege.

Ȋn raporturile dintre soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei, iar față de terți, regimul matrimonial este opozabil numai de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege. Ȋn cazul în care soții aleg regimul separației de bunuri sau pe cel al comunității convenționale, ei vor trebui să încheie o convenție matrimonială prin act autentic notarial.

Regimul matrimonial încetează prin anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

CAPITOLUL 2

DIVORȚUL CA ȘI MIJLOC DE DESFACERE A CĂSĂTORIEI

2.1. Precizări prealabile

Problema divorțului este deosebit de controversată. Ȋmpotriva admiterii acestuia există argument de ordin religios și moral, deoarece produce efecte sociale negative, mai ales asupra copiilor rezultați din căsătorie. Totuși, atunci când despărțirea soților reprezintă o realitate de fapt, normele legale trebuie să țină cont de aceasta atunci când viața în comun nu mai poate continua.

Dreptul roman admitea divorțul. Dar, în evul mediu, biserica catolică a adoptat dogma indisolubilității căsătoriei, care face parte din Sfintele Taine. Consecința acestei concepții a fost înlăturarea divorțului, care a fost restabilit, de exemplu, în Franța, abia după 1792.

Pornindu-se de la calificarea căsătoriei ca fiind un contract civil, s-a permis soților să ceară desfacerea acesteia în fața ofițerului de stare civilă sau să se adreseze tribunalului, invocând o serie de motive de divorț ce permiteau astfel desfacerea uniunii dintre ei în condiții foarte largi.

Codul napoleonian era de acord cu divorțul ca mijloc de desfacere al căsătoriei însă îl îngrădea din mai multe puncte de vedere. A fost menținut divorțul prin consimțământ mutual, dar a fost re BVementat prin reguli de procedură greoaie. Cauzele de divorț au fost stabilite în mod limitativ.

Atât vechiul drept românesc, cât și Codul civil de la 1864 au cunoscut divorțul. Biserica ortodoxă nu a admis niciodată dogma indisolubilității și a recunoscut, ca și biserica protestantă, validitatea desfacerii căsătoriei din punctul de vedere al dreptului canonic.

Codul familiei din 1954 a renunțat la divorțul prin consimțământ mutual, a lăsat judecătorului puterea de a aprecia cu privire la cauzele de divorț și a conceput o procedură dificilă de desfacere a căsătoriei, supusă la rândul ei, unor modificări ulterioare.

Codul familiei a fost modificat în 1993, în sensul relaxării condițiilor cerute pentru divorț, care nu mai este considerat a avea caracter excepțional. Desfacerea căsătoriei, divorțul, este singura modalitate de disoluție a căsătoriei valabil încheiate.

Unii autori consideră că sintagma „desfacerea căsătoriei” și noțiunea „divorț” nu sunt sinonime, într-adevăr, din reglementările ce le sunt consacrate rezultă că desfacerea căsătoriei reprezintă generalul, iar divorțul particularul. Astfel, căsătoria se poate desface prin divorț, în condițiile art. 373 și urm. Din noul Cod civil și art. 607-619 C. pr. civ., dar și urmare încheierii unei noi căsătorii de către soțul celui declarat mort prin hotărâre judecătorească, hotărâre care, ulterior, este anulată, în condițiile art. 293 alin. (2) din noul Cod civil.

Conform acelorași autori, divorțul se prezintă ca o modalitate de desfacere a căsătoriei, iar desfacerea căsătoriei, alături de încetarea, nulitatea și anularea căsătoriei, ca o formă de desființare a acesteia.

Legitimitatea procesuală activă sau pasivă a soților în procesele de divorț este determinată de împrejurarea că numai ei sunt părți în actul juridic al căsătoriei care este desfăcut pe calea divorțului.

La fel ca în întreaga materie procesual civilă, și în procesele de divorț, principiul este cel al disponibilității. Astfel, oricare dintre soți, în condițiile legii, are libertatea să decidă dacă este sau nu cazul să declanșeze procesul civil pentru desfacerea căsătoriei ori să pună capăt unui astfel de litigiu prin împăcare cu celălalt soț, în condițiile art. 618 alin. (2) C. pr. civ., sau prin renunțare la judecată, conform art. 618 alin. (1) C. pr. civ.

Mai mult, din ansamblul re BVementărilor legale ce-i sunt consacrate, se poate constata că suntem în prezența unei acțiuni strict personale (intuitu personae), împrejurare ce determină posibilitatea soților de a avea deplină libertate în promovarea sau nepromovarea ori în stingerea ei.

În prezent, art. 380 din noul Cod civil re BVementează condițiile în care moștenitorii pot continua acțiunea de divorț. Astfel, în temeiul acestui text, dacă soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii pot continua acțiunea de divorț [alin. (1)]. Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa exclusivă a soțului pârât [alin. (2)]. Per a contrario, acțiunea nu poate fi continuată de către moștenitorii soțului pârât. Evident, dacă soțul pârât a introdus cerere reconvențională și ulterior a decedat, moștenitorii acestuia pot continua acțiunea acestuia în condițiile art. 380 din noul Cod civil, cu condiția culpei exclusive a soțului reclamant.

2.2. Noțiunea de desfacere a căsătoriei și încadrarea ei juridică

Familia, ca formă istorică de organizare a vieții în comun bazată pe uniunea liber consimțită între bărbat și femeie (căsătoria), interesează societatea, astfel că desfacerea căsătoriei este reglementată printr-o procedură specială. Căsătoria se încheie pe viață. Ȋn principiu această legătură este menită să dainuiască pe tot timpul vieții soților. Ȋn mod firesc, în cazul decesului unuia dintre soți, căsătoria încetează.

Ȋn ziua de astăzi mass-media creează despre divorț impresia că acesta este un fenomen nou și modern, dar acest lucru nu este tocmai real. Divorțul a existat de când a existat și căsătoria; totuși, modul în care divorțăm este diferit.

Divorțul a fost o decizie personală determinată individual, nu de religie sau de legi.

Desfacerea căsătoriei, este un mijloc juridic, prin care la cererea unuia dintre soți instanța pune capăt existenței căsătoriei. Divorțul, ca mijloc de desfacere al căsătoriei, este re BVementat de Codul familieie. în art. 37 alin. (2), care prevede următoarele: “Căsătoria se desface prin divorț”.

Noua reglementare a Codului civil. modifică în mod radical concepția clasică legată de desfacerea căsătoriei, aducând în discuție posibilitatea realizării divorțului pe cale administrativă sau prin procedură notarială, introducând criterii mult mai relaxate din perspectiva cazurilor de divorț edictate prin lege.

De-alungul timpului, mulți au încercat sa definească această noțiune. Conform literaturii mexicane: “ Unii (…) indică divorțul ca fiind o “cauză” de dezintegrare a familiei. Alții definesc divorțul ca fiind un “rău necesar”, căci remediază o situație conflictuală, deși o face prin intermediul dezintegrării. Divorțul ca instituție nu poate fi calificat prin termenii de bun sau rău, așa cum s-a făcut până acum. Divorțul este un stabilizator, nu în mod special al relațiilor conjugale, ci al relațiilor familiale în cazurile de conflict, apoi are virtutea, ca instrument juridic, de a semnala bazele organizatorice între cei care divorțează și între ei și copiii lor atunci când conviețuirea nu mai există, atunci când ruptura internă corespunde cu ruptura externă”.

Ȋn țara noastră, la început divorțul a fost re BVementat în Codul civil, iar ulterior dispozițiile de drept material erau stipulate în Codul familiei (art.37-44) iar cele de procedură în Codul de procedură civilă, în cap. VI din Cartea VI (art.607-619) având titlul de (”Despărțenia”) – ”Divorțul”. Anterior anului 1989, reglementarea divorțului a cunoscut numeroase modificări prin Decretele 779/1996, 680/1969, 174/1974, 312/1977, 475/1977.

3.3. Delimitarea desfacerii căsătoriei de alte noțiuni juridice

Ȋncetarea căsătoriei, desfacerea ei și desființarea căsătoriei sunt cele trei mijloace prin care se poate pune capăt unei căsnicii. Ȋn legislația țării noastre se face distincție între aceste noțiuni. Astfel, potrivit dispozițiilor C. fam., desființarea căsătoriei este urmarea constatării nulității ori anulării căsătoriei, desfacerea căsătoriei se produce prin divorț iar încetarea căsătoriei are loc prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.

3.3.1. Încetarea căsătoriei

Ȋntre noțiunea de desfacere a căsătoriei și cea de încetare a căsătoriei rezultă incă din prevederile art. 37 C. fam. ”căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei ”în timp ce ”căsătoria se desface prin divorț”.

Ȋncetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea (definitivă) de drept a căsătoriei, care intervine în cazurile determinate limitativ de lege.

Ȋncetarea și desfacerea căsătoriei produc efecte numai pentru viitor și presupun existența unei căsătorii încheiate cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă.

Desfacerea căsătoriei prin divorț este rezultatul manifestării de voință al unuia sau al ambilor soți, în timp ce încetarea căsătoriei are loc independent de manifestarea lor de voință, datorită unor cauze naturale și obiective.

Potrivit art. 22 C. fam. ”în cazul în care soțul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii”.

Ȋncetarea căsătoriei are loc de drept.

Dacă pe parcursul procesului de divorț intervine decesul unuia dintre soți, nu se mai poate pune problema desfacerii căsătoriei deoarece ea a încetat prin modul firesc care este decesul și în această situație dosarul se închide indiferent de instanța în fața căreia se află cauza.

Desfacerea căsătoriei are loc prin hotărâre judecătorească ori prin eliberarea certificatului de divorț de către ofițerul de stare civilă sau de notarul public așa cum prevede art. 376 alin. (4) și (5).

Ȋn cazul morții fizic constatate, căsătoria încetează de la data stabilită în certificatul de deces ca fiind data morții.

Ȋn cazul declarării judecătorești a morții unuia dintre soți, căsătoria încetează de la data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte, irevocabilă, ca fiind data morții. Dacă însă, urmare a apariției persoanei ce a fost declarată judecătorește moartă, hotărârea declarativă de moarte este anulată, se pot naște următoarele două ipoteze:

– dacă soțul celui ce a fost declarat judecătorește mort nu s-a recăsătorit, anularea hotărârii declarative de moarte înlătură cu efect retroactiv încetarea căsătoriei ca rezultat al declarării judecătorești a morții și drept urmare căsătoria se consideră că nu a încetat, soții continuând să fie căsătoriți;

– dacă soțul persoanei ce a fost declarată moartă s-a recăsătorit, fiind de bună-credință, și ulterior această hotărâre a fost anulată, în conformitate cu prevederile art. 22 C. fam., căsătoria cu cel ce a fost declarat judecătorește mort încetează pe data încheierii noii căsătorii. Ȋn cazul în care soțul s-a recăsătorit, fiind de rea-credință, adică știind că cel ce a fost declarat judecătorește mort este în viață, căsătoria cea nouă se consideră că a fost încheiată cu nesocotirea prevederilor art. 5 C. fam., care interzice căsătoria unei persoane căsătorite și, drept urmare, cea de a doua căsătorie va fi sancționată cu nulitatea absolută.

Concluzii:

1) căsătoria fiind încheiată intuitu personae, moartea (constatată fizic) unuia dintre soți conduce la încetarea ei;

2) aceeași consecință apare și în cazul declarării judecătorești a decesului unuia dintre soți, data morții fiind cea stabilită prin hotărârea irevocabilă declarativă de moarte;

3) în cazul declarării morții prin hotărâre judecătorească, dacă soțul aflat în viață s-a recăsătorit și, după aceasta cel declarat mort reapare, noua căsătorie rămâne valabilă iar căsătoria veche este considerată că a încetat pe data încheierii noii căsătorii, cu excepția situației în care soțul recăsătorit a fost de rea-credință, noua căsătorie fiind considerată încheiată prin fraudă și este lovită de nulitate absolută.

3.3.2. Separația de fapt

Noțiunea de divorț nu trebuie confundată cu noțiunea de separație de fapt. Se întamplă ca soții să trăiască un oarecare interval de timp desparțiți, împrejurare numită separație de fapt atât în vorbirea curentă cât și în terminologia juridică.

Deosebirea dintre divorț și separație de fapt este evidentă: divorțul pune capăt căsătoriei pe când cea de-a doua noțiune menține căsătoria cu toate efectele personale și patrimoniale pentru care C. fam. le re BVementează.

Ȋntre separația de fapt și divorț se poate stabili o legătură numai atunci când separația constituie un motiv temeinic de divorț dar numai dacă este coroborată și cu alte împrejurări care fac imposibilă continuarea căsătoriei.

Ca orice situație de fapt, separația soților are un conținut imprecis și variabil. Cu toate acestea sunt evidențiate două elemente ce țin de esența acestei noțiuni și anume:

elementul subiectiv care implică intenția soților de a nu mai conviețui o perioadă

de timp determinată sau nu;

elementul material care presupune absența coabitării soților.

Cele două elemente trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca despărțirea soților să reprezinte o separație de fapt. Lipsa intenției celor doi soți de a trăi despărțiți conduce la inexistența noțiunii de separație de fapt cum ar fi: dacă separația temporară este determinată de tratamentul medical, detașarea sau transferul unuia dintre soți într-o altă localitate, executarea unei pedepse privative de libertate.

De asemenea, nu există separație de fapt nici atunci când cei doi soți au domicilii separate, de vreme ce între ei se menține o comunitate de viață.

Ȋn fapt, separația amiabilă a soților există întotdeauna. Ea apare în principiu în viața oricărui cuplu care traversează o perioadă de criză. Neînțelegerile dintre soți vor fi soluționate de cele mai multe ori nu de instanța de judecată, ci de timp.

3.3.3. Desființarea căsătoriei

Prin desființarea căsătoriei (nulitatea) se înțelege inntervenția unei sancțiuni civile în momentul nerespectării unor dispoziții legale privind valabilitatea actului juridic al căsătoriei, care de regulă au ca efect desființarea cu efect retroactiv a căsătoriei încheiate.

Ȋncheierea valabilă a căsătoriei presupune a fi respectate toate condițiile de fond și respectiv de formă prevăzute de lege.

Ȋncetarea și desfacerea căsătoriei așa cum am menționat anterior produc efecte numai pentru viitor, în timp ce desființarea căsătoriei produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, exceptând căsătoria putativă și situația legală a copiilor.

Desființarea căsătoriei este urmarea nerespectării la încheierea căsătoriei a condițiilor prevăzute de lege pentru însăși valabilitatea căsătoriei.

Ȋn timp ce cauza de desființare a căsătoriei privește însăși valabilitatea actului juridic al căsătoriei și este anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei, cauza desfacerii căsătoriei este ulterioară încheierii acesteia și se întemeiază pe existența unor motive temeinice de natură a vătăma grav relațiile dintre soți, iar continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă. Cauzele ce au ca efecte desființarea căsătoriei sunt prevăzute în Capitolul II din Titlul I C. fam. intitulat “Nulitatea căsătoriei” cuprins între art. 19-21 care constituie cazuri exprese de nulitate iar în art. 23-24 este re BVementată căsătoria putativă.

Nulitățile sunt clasificate în nulități absolute și nulități relative.

Cazurile de nulitate absolută a căsătoriilor sunt:

căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la vârsta matrimonială (art.19 și 4 C. fam.);

căsătoria a fost încheiată de o persoană care era deja căsătorită (art.19 și 5 C. fam.);

căsătoria a fost încheiată între persoane care sunt rude în grad prohibit de lege (art.19

și 6 C. fam.);

căsătoria s-a încheiat între cel care adoptă, sau rudele lui, pe de o parte și cel adoptat

ori rudele acestuia, pe de altă parte (art. 19 C. fam. și art. 1 Legea nr. 272/2004);

căsătoria s-a încheiat de alienatul sau debilul mintal (art. 19 și 9 C. fam.);

căsătoria s-a încheiat fără respectarea prevederilor art. 16 C. fam. (art. 19 C. fam.);

necompetența ofițerului de stare civilă;

căsătoria fictivă;

căsătoria s-a încheiat între persoane de același sex (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C.

fam.).

Profesorul Albu mai enumeră ca și cazuri de nulitate absolută “lipsa de solemnitate…”, art. 19 și 16-17 C. fam. referindu-se la absența de la căsătorie, a unuia dintre viitorii soți, și neexprimarea consimțământului sau nedeclararea încheierii căsătoriei de către ofițerul de stare civilă, sau clandestinitatea.

Cazurile de nulitate relativă în literatura de specialitate sunt acceptate ca fiind cele privitoare la viciile de consimțământ: eroarea, dolul și violența; lipsa încuviințărilor cerute de lege minorului; lipsa discernământului; tutela.

Făcând o analiză comparativă între re BVementarea din C. fam. și cea prevăzută de N. C. civ., rezultă că, pe lângă viciile de consimțământ, ca și cazuri de nulitate relativă, a căror reglementare este identică aceleia din C. fam., Noul Cod civil prevede expres sancțiunea nulității relative în mai multe cazuri discutabile sub imperiul C. fam.

2.4 . Cazurile de desfacere a căsătoriei

Potrivit vechii reglementări a art. 37 alin. (2) C. fam. “căsătoria se poate desface prin divorț”. După cum rezultă din prevederile cuprinse în art. 38 C. fam. desfacerea căsătoriei poate fi pronunțată fie la inițiativa unuia dintre soți fie pe temeiul consimțământului ambilor soți.

Conform noii reglementări prevăzută de art. 373 N. C. civ. divorțul poate avea loc în următoarele ipoteze:

prin acordul soților, la cererea ambilor soți, ori a unuia dintre soți însă acceptată de

celălalt soț;

atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;

la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea

căsătoriei.

Noua reglementare abordează atât cazurile de divorț, cât și și motivele de divorț într-o manieră mult mai relaxată și mai puțin formalistă, încercând o adaptare a instrumentelor juridice la realitățile societății moderne. Împrejurarea că legiuitorul a consacrat această concepție, lasă să se înțeleagă faptul că încurajează desfcerea căsătoriei, divorțul obținându-se în condiții de drept material și de drept procesual mai puțin dificile.

În cele ce urmează vom face scurte referiri la fiecare tip de divorț.

Divorțul prin acordul soților poate fi soluționat pe cale judiciară potrivit art. 374 N. C. civ. în următoarele condiții:

– indiferent de data încheierii căsătoriei;

– indiferent de existența sau nu a unor copii minori rezultați din căsătorie;

– în condițiile existenței consimțământului soților, consimțământ liber și neviciat;

– la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț.

Ȋn sistemul actual re BVementat de art. 38 alin (2) C. fam., acesta se realizează numai pe cale judiciară cu respectarea următoarelor condiții:

– trecerea a mai mult de un an de la încheierea căsătoriei;

– inexistența unor copii minori născuți din căsătorie;

– existența consimțământului soților;

– existența unei cereri formulate de ambii soți în fața instanței competente.

Ȋn literatura de specialitate, se apreciază că termenul de un an nu este nici de prescripție, nici de decădere, prin urmare se va socoti pe zile întregi, fără a se lua în calcul ziua încheierii căsătoriei și se consideră împlinit în ziua și luna corespunzătoare momentului inițial.

Noile texte ale C. civ. respectiv art. 373 lit. a) și 375-378, instituie pe de o parte posibilitatea realizării divorțului prin acord pe cale judiciară, iar pe de altă parte posibilitatea desfacerii căsătoriei prin acord pe cale administrativă sau notarială.

Divorțul din culpă

Potrivit celor deja menționate în actuala reglementare a art. 38 al. (1) C. fam.: “Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț, atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă”.

Cauzele de desfacere a căsătoriei pot fi de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unuia sau ambilor soți și care a condus la deteriorarea relațiilor de familie (art. 38 alin.1 C. fam.) sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soți cum ar fi boala gravă a unuia dintre soți, boală care face imposibilă continuarea căsătoriei (art. 38 alin. 3 C. fam.).

Ȋn practica judiciară au fost reținute ca fiind întemeiate motive precum: sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de a conviețui împreună dacă, în raport cu împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor administrate, instanța și-a format convingerea că despărțirea faptică este definitivă, nefiind cu putință reluarea vieții conjugale; exercitarea de acte de violență fizică și verbal de unul dintre soți; infidelitatea unuia dintre soți.

Ȋn schimb, simpla trecere a unuia dintre soți la un cult religios diferit de al celuilalt soț nu poate constitui motiv de divorț dacă această împrejurare nu conduce la deteriorarea relațiilor de familie.

Motivele de natură subiectivă sau obiectivă afirmate și dovedite în fața instanței de judecată vor constitui temei al desfacerii căsătoriei numai dacă au vătămat grav relațiile dintre soți.

Sub aspectul soluționării cererii de divorț, prezintă importanță numai relațiile dintre soți, de aceea eventualele discordii dintre unul dintre soți și alți membri ai familiei nu sunt relevante.

Ȋn re BVementarea noului C. civ. potrivit art. 373 lit. b) și art. 379-380 se poate pronunța divorțul din culpă atunci când din cauza unor motive temeinice raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Elementul de noutate îl prezintă pronunțarea divorțului chiar dacă în totalitate culpa aparține reclamantului, caz în care divorțul se va putea pronunța din culpa acestuia, soțul nevinovat putând sa-i ceară soțului vinovat despăgubiri, în conformitate cu art. 388 N. C. civ.

Ȋn situația în care soțul reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț potrivit art. 380 din N. C. civ. Această acțiune va fi admisă numai dacă instanța va constata culpa exclusivă a soțului pârât.

Ȋn dreptul comparat, există trei modalități de re BVementare a divorțului pronunțat din vina unuia dintre soți, și anume:

– prin enumerarea legislativă a cauzelor de divorț. Ȋn acest sistem, rolul judecătorului este mai redus, deoarece nu are posibilitatea de a aprecia cu privire la gravitatea culpei soțului pârât, ci trebuie numai să constate existența unei cauze de divorț considerată preemptorie de către legiuitor;

– prin aprecierea motivelor de divorț de către judecător. Acesta are dreptul de a aprecia dacă o anumită situație reprezintă temei pentru desfacerea căsătoriei. Instanța va determina dacă fapta imputată constituie motiv de divorț.

– prin crearea unui sistem mixt, care enumeră anumite situații ce constituie motive preemptorii de divorț și lasă celelalte cazuri la aprecierea instanței.

Motivele de divorț invocate și dovedite în cursul procesului permit instanței să stabilească culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea căsătoriei.Practica judiciară este constantă în a respinge divorțul atunci când se invocă de către reclamant propria culpă în desfacerea căsătoriei, deși au existat și păreri opuse. Desigur, în acest caz, reclamantul nu va invoca propria culpă, de pildă infidelitatea sa față de soție, ci va invoca imposibilitatea conviețuirii în viitor ca urmare a separației în fapt prin plecarea reclamantului din domiciliul conjugal la “prietena” sau “prietenul său”.

Stabilitatea familiei nu este o chestiune care să privească exclusiv soții în cauză, de aceea instanța nu reprezintă un loc unde să se înregistreze divorțul. Rolul cel mai important al acesteia este de a asigura trăinicia relațiilor prin mijloace juridice de apărare, menținerea acesteia ori de câte ori neînțelegerile dintre soți au caracter pasager precum și de a pronunța desfacerea căsătoriei numai dacă prin acest mod se poate realiza protejarea intereselor unuia sau ambilor soți.

Putem concluziona, că divorțul nu se poate pronunța numai pentru că există “culpă” a unui soț sau a ambilor, ci numai dacă, datorită ei, raporturile dintre soți s-au vătămat grav, astfel încât continuarea căsătoriei a devenit imposibilă pentru cel ce a cerut divorțul. Deci divorțul nu poate fi analizat în afara ideii de imposibilitate a continuării căsătoriei.

Divorțul după o separare în fapt

Prin art. 373 lit. c) din N. C. civ. este introdusă posibilitatea desfacerii căsătoriei “la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani”.

Acest motiv de divorț prevăzut în articolul sus menționat aduce un element de noutate ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților. Ȋn această ipoteză, divorțul se va pronunța din culpa exclusivă a soțului reclamant. Ȋn cazul în care pârâtul se va declara de acord cu divorțul cerut de reclamant, instanța se va pronunța fără a face mențiunea despre culpa soților.

Divorțul din cauza stării sănătății unuia dintre soți

Motivele de natură obiectivă, independente de conduita culpabilă a vreunuia dintre soți, constituie temei al desfacerii căsătoriei și „oricare dintre soți poate cere divorțul atunci când starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei” potrivit art. 38 alin. (3) C. fam.

Această posibilitate a fost preluată și de Noul Cod Civil în art. 373 lit. d) și art. 381.

Ȋn situația în care desfacerea căsătoriei se va face în temeiul art. 373 lit. d) atunci nu se va face mențiunea despre culpa soților.Ȋn lipsa oricărei precizări cu privire la natura afecțiunii ce poate susține cererea de divorț apreciem că s-au avut în vedere atât afecțiunile de natură fizică, cât și cele de natură psihică. Gravitatea maladiei precum și severitatea formelor sale de manifestare sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându-se pronunța, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea căsătoriei.

Ținând seama de prevederile art. 9 coroborat cu prevederile art. 19 din C. fam., căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal, precum și de cel lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu a avut discernământul faptelor sale, este lovită de nulitate absolută. Ȋn situația în care boala psihică de natura celor amintite cu excepția debilității mintale, boală ce există de la naștere și nu se dobândește, apare ulterior încheierii căsătoriei, cererea de divorț fondată pe art. 38 alin. (3) C. fam. este admisibilă.

Necomunicarea reciprocă de către viitorii soți cu privire la eventualele afecțiuni de care suferă, altele decât cele care, potrivit art. 9 C. fam. sunt impedimente la căsătorie constituie o încălcare a obligației instituite prin art. 10 C. fam. și poate atrage anularea căsătoriei la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin dol (art. 21 C. fam.).

Spre deosebire de nulitatea absolută a actului juridic, nulitatea relativă este supusă unui termen de prescripție, de 6 luni în materie de căsătorie, care începe sa curgă de la data când soțul îndreptățit să o invoce a cunoscut motivul de nulitate absolută. Prin nerespectarea acestui termen de prescripție soțul va pierde șansa de a obține desființarea căsătoriei, însă boala celuilalt soț poate constitui motiv de divorț în momentul în care, se înțelege că reprezintă cauza imposibilității continuării relațiilor maritale.

Acest motiv de divorț va putea fi invocat de însuși soțul bolnav, spre deosebire de motivele temeinice de natură subiectivă care nu justifică desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soțului reclamant în prezenta re BVementare a Codului Familiei. La cererea ambilor soți, instanța, pronunțând divorțul nu va motiva hotărârea sa potrivit art. 617 alin. (2) C. proc. civ. Dată fiind natura motivelor invocate, nu se va statua cu privire la vinovăția soților în desfacerea căsătoriei, aspect care a fost preluat și de Noul Cod civil

2.5. Prezentarea unor efecte ale divorțului

Desfacerea căsătoriei produce consecințe care se răsfrâng atât asupra relațiilor personale dintre soți, cât și asupra relațiile patrimoniale dintre aceștia generate prin încheierea căsătoriei. Efecte se produc și asupra relațiilor dintre soți și între soți pe de o parte, și copiii lor, pe de altă parte. Alături de aceste raporturi intrafamiliale, se vor simți anumite modificări și în relațiile cu terții.

Ca idee principală, toate efectele divorțului se vor produce numai pentru viitor, spre deosebire de cele ale desființării căsătoriei care, în principiu, operează atât pentru trecut cât și pentru viitor.

Ȋn conformitate cu dispozițiile art. 382 N. C. civ. “Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă”.

Ȋn mod excepțional, în caz de continuare a acțiunii de divorț de către moștenitorii soțului reclamant, căsătoria se va considera desfăcută la data decesului (art. 380 N. C. civ.).

Ȋn ceea ce privește procedurile realizate în conformitate cu dispozițiile art. 375 N. C. civ., respectiv divorțul prin acordul soților pe cale notarială, căsătoria va fi desfăcută cu data eliberării certificatului de divorț.

Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți

Divorțul produce, în principal, efecte asupra relațiilor personale dintre foștii soți.

Odată cu pierderea calității de soț, vor înceta drepturile și obligațiile personale reciproce dintre aceștia. Din cele expuse rezultă că, soții nu vor mai fi ținuți să-și acorde sprijin moral, se vor stinge îndatoririle de coabitare, de fidelitate, precum și cele conjugale.

Ȋn privința numelui dobândit prin încheierea căsătoriei, acesta se va putea păstra în continuare sau va fi redobândit numele de la data încheierii căsătoriei conform celor stabilite de instanța de divorț ținându-se cont și de opțiunea părților.

Aceste aspecte sunt stipulate în art. 383 din N. C. civ., care stabilește că odată cu desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să-și păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Pentru anumite motive temeinice, instanța va putea încuviința păstrarea numelui dobândit prin încheierea căsătoriei de soți, chiar în lipsa unei neînțelegeri între ei (interesul superior al copilului sau interes justificat de unul dintre soți).

Ȋn situația în care, instanța nu a încuviințat o asemenea cerere ori soții nu au fost de acord cu stabilirea numelui ce urmează să fie purtat de către aceștia, fiecare soț va purta numele avut anterior încheierii căsătoriei.

Stabilirea numelui de familie de comun acord reprezintă o cerință esențială pentru a se putea aborda posibilitatea desfacerii căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă sau a notarului public (art. 375-378 N. C. civ.).

Desfacerea căsătoriei nu are consecințe asupra capacității depline de exercițiu a femeii minore la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Potrivit art. 384 din N. C. civ.”Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile anterioare încheiate cu terții i le atribuiau”. Aceste drepturi însă, nu se vor pierde atunci când se face vorbire de culpă comună sau de divorț prin acordul soților.

Efectele divorțului asupra relațiilor patrimoniale dintre foștii soți

Ȋn urma desfacerii căsătoriei, va înceta obligația reciprocă de sprijin material, de contribuire la susținerea cheltuielilor căsniciei, precum și obligația legală de întreținere între soți, luând naștere o nouă obligație de întreținere între foștii soți (art.41 alin.(2)-(5) C. fam.).

Ȋn această secțiune se tratează următoarele:

– efecte cu privire la regimul matrimonial;

– dreptul la despăgubiri;

– obligația de întreținere între foștii soți;

– prestația compensatorie.

Efecte cu privire la regimul matrimonial

Sub imperiul C. fam. cel mai important efect privește comunitatea de bunuri a soților.

Potrivit art. 36 alin. (1) C. fam. se stabilește că: “la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se impart între soți, potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc cu privire la împărțirea bunurilor comune, va hotărî instanța judecătorească”.

Abordarea N. C. civ. distinge, însă, în art. 385 noile ipoteze legate de instituirea regimurilor matrimoniale, precizând în alin. (1) că, în cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț.

Ȋn cazul divorțului prin acordul soților, N. C. civ. dă posibilitatea soților să ceară fiecare în parte sau împreună, să se constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.

Aceleași posibilități se vor aplica și în cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

Toate actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale ce privesc bunurile comune, indicate în art. 346 alin. (2), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității de bunuri încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț, vor fi lovite de nulitate relativă dacă au fost făcute prin frauda celuilalt soț.

Soțul ale cărui interese au fost prejudiciate printr-un act juridic și nu a participat la încheierea lui în condițiile art. 345 N. C. civ. va putea pretinde daune-interese de la celălalt soț, fără însă, a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.

Față de terți, vor fi opozabile în condițiile legii certificatul de divorț și hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul.

Dreptul la despăgubire

Ȋn art. 388 din N. C. civ. este stipulată “posibilitatea ca soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei să poată cere soțului vinovat să-l despagubească”, despăgubiri ce se stabilesc de instanța de judecată prin hotărârea pronunțată.

Ȋn practica instanțelor de judecată se vor observa criteriile și situațiile concrete de stabilire a unor asemenea despăgubiri.

Obligația de întreținere între foștii soți

Această obligație este re BVementată de N. C. civ. în art. 389, care prevede că: “prin desfacerea căsătoriei obligația de întreținere între soți încetează, soțul divorțat având dreptul la întreținere dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei”.

Soțul aflat în incapacitate va beneficia de acest drept și în situația în care, incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă acea incapacitate este cauzată de o împrejurare ce are legătură cu căsătoria.

Actualul C. fam. re BVementează o astfel de îndatorire în relația dintre foștii soți în art. 41 alin. (2)-(5).

Fundamentul obligației legale de întreținere dintre foștii soți se află în acele reguli morale, umanitare, ce impun asistența materială între persoanele legate în trecut prin căsătorie.

Dreptul la întreținere presupune întrunirea condițiilor de drept comun în materie, și anume: starea de nevoie a celui care pretinde întreținerea, stare ce va fi determinată de incapacitatea sa de a munci și de existența mijloacelor necesare întreținerii celuilalt fost soț.

Cuantumul pensiei de întreținere poate fi stabilit până la o treime din venitul net din muncă al fostului soț, în sistemul actualului C. fam. și până la o pătrime din acest venit net în sistemul N. C. civ. Dacă același debitor este ținut cu o obligație de întreținere față de copii, cele două categorii de pensii, însumate, nu vor putea depăși jumătate din venitul lunar net din muncă al debitorului (art. 41 alin. (3) C. fam. ; art. 389 alin. (3) din N. C. civ.).

Dacă, înafara veniturilor de muncă, debitorul are la dispoziție și alte mijloace materiale, acestea vor fi avute în vedere la stabilirea pensiei de întreținere. De exemplu, instanța de divorț, stabilind dreptul la întreținere al unuia dintre foștii soți, poate dispune obligarea debitorului să asigure creditorului o suprafață locativă corespunzătoare, eventual chiar în imobilul proprietatea sa și în același timp plata unei sume de bani reprezentând pensia de întreținere.

Virtual, dreptul la întreținere al fostului soț se naște din momentul în care dobândește „calitatea” de „fost soț”, adică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț.

Ȋn toate cazurile, dreptul la întreținere al fostului soț se va stinge prin recăsătorire și prin moartea creditorului sau debitorului întreținerii.

Prestația compensatorie

N. C. civ. aduce în discuție posibilitatea acordării unei prestații compensatorii soțului nevinovat.

Prin regulile stabilite de art. 390-395 N. C. civ., se scot în evidență termenii de acordare a unei asemenea prestații.

Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se acorda aceste prestații sunt:

– divorțul să se fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului pârât;

– căsătoria să fi durat cel puțin 20 ani;

– să se solicite odată cu cererea de desfacere a căsătoriei;

– să existe un dezechilibru semnificativ pe care divorțul îl determină în condițiile de viață

ale celui ce solicită prestația.

Această prestație nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere, astfel soțul solicitant trebuie să decidă dacă va apela la solicitarea unei prestații compensatorii ori a pensiei de întreținere la momentul derulării procedurilor de divorț.

Ȋn stabilirea termenilor precum și a nivelului prestației compensatorii trebuie să se țină cont de următoarele elemente:

– resursele soțului solicitant în momentul divorțului precum și ale celuilalt soț;

– efectele pe care le are sau le poate avea lichidarea regimului matrimonial;

– orice alte împrejurări de natură să modifice condițiile de viață ale solicitantului.

Prestația compensatorie așa cum este prevăzută în art. 392 N. C. civ. poate îmbrăca următoarele forme:

o sumă de bani: o sumă BVobală, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației; rentă viageră, în cotă procentuală; o sumă de terminată, ce poate fi indexată trimestrial în funcție de rata inflației.

în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile aparținând debitorului

Prestația compensatorie poate fi modificată prin hotărârea instanței, în sensul de a fi micșorată sau mărită, în funcție de modificările ce intervin în mijloacele de care dispune debitorul sau resursele pe care creditorul le are.

Cazurile de încetare a prestației compensatorie sunt:

soțul creditor se recăsătorește;

unul dintre soți decedează;

3. soțul creditor obține resurse de natură să îi asigure condițiile de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori

Ȋn acestă secțiune se includ:

– efecte ale desfacerii căsătoriei asupra relațiilor personale dintre părinți și copii;

– efecte ale desfacerii căsătoriei asupra relațiilor patrimoniale dintre părinți și copii.

Efecte ale desfacerii căsătoriei asupra relațiilor personale dintre părinți și copii

Potrivit art. 42 alin. (1) și (2) C. fam., odată cu pronunțarea divorțului, instanța este obligată să hotărască, în lipsa cererii părților chiar și din oficiu asupra încredințării copiilor spre creștere și educare, în funcție de interesul superior al minorului, fie unuia dintre părinți, fie în mod excepțional, unei terțe persoane sau familii cu consimțământul acesteia ori unei instituții de ocrotire.

Prin dispozițiile art. 396 din N. C. civ., se stabilește că instanța va avea în vedere și concluziile rapoartelor de anchetă psihosocială, precum și în anumite cazuri învoiala părinților pe care îi ascultă. Minorii, de asemenea, vor fi ascultați cu respectarea dispozițiilor art. 264 N. C. civ.

Noua reglementare stabilește în art. 397 N. C. civ. faptul că după divorț autoritatea părintească va reveni în comun ambilor părinți, cu excepția situațiilor în care instanța poate decide ca autoritatea părintească să revină numai unui singur părinte, celălalt dispunând doar de dreptul de a veghea la modul de creștere și de educare a copilului precum și dreptul de a consimți la căsătoria și adopția acestuia.

Instanța va stabili și aspectele cu privire la exercitarea drepturilor asupra bunurilor copilului de către ambii părinți ori numai de unul dintre aceștia.

Măsura încredințării copilului are un caracter provizoriu, întrucât asupra măsurii prin care s-a dispus încredințarea copilului se poate reveni oricând, în situația în care se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat soluția dată. Astfel, instanța de judecată va putea dispune, la cererea oricărui părinți sau a unui alt membru de familie, a autorității tutelare, instituții de ocrotire ori chiar și la solicitarea procurorului, reîncredințarea copilului (dacă a împlinit 14 ani) spre creștere și educare, dacă se constată interesul minorului.

Modalitățile de exercitare a drepturilor părintești recunoscute aceluia dintre părinți căruia nu i-au fost încredințați copiii, se vor stabili pe cale convențională de către părinții aflați în divorț ori divorțați, și numai în subsidiar de către instanța de judecată, fie în cadrul procesului de divorț, fie în cadrul unei acțiuni ulterioare. Ȋn situația în care, instanța va fi investită în acest sens, va fi obligatorie audierea copilului conform dispozițiilor art. 401 alin. (2) din N. C. civ.

Ȋn principiu, părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul va putea să-l viziteze la domiciliul celuilalt părinte, să-l ia în grijă la propriul domiciliu pentru a petrece timp împreună chiar și pe perioada vacanțelor, poate coresponda cu copilul și transmite informații acestuia.

Ȋn ceea ce privește stabilirea locuinței copilului după divorț, este stipulată în art. 400 din N. C. civ. Astfel, instanța va decide că locuința copilului minor va fi la părintele cu care locuiește în mod statornic, în situația în care soții nu se înțeleg cu privire la acest aspect ori când există interese contrare intereselor minorului. Ȋn ipoteza în care, copilul a locuit cu ambii părinți atunci instanța va stabili, ținând cont de interesul superior al copilului, locuința la unul dintre părinți.

Efecte ale desfacerii căsătoriei asupra relațiilor patrimoniale dintre părinți și copii

Dispunând desfacerea căsătoriei, instanța va stabili contribuția fiecăruia dintre părinți la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională.

Cuantumul întreținerii datorate se va stabili în funcție de nevoile minorului și de mijloacele fiecărui părinte.

Dispozițiile art. 402 din N. C. civ. preia același principiu, menționând în alin. (1): “Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor”.

CAPITOLUL 3

DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN PROCEDURA NOTARIALĂ

Cunoscută sub denumirea de “divorț prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială”, această formă de desfacere a căsătoriei este re BVementată de Noul Cod civil, în art. 375-378.

3.1. Precizări privind procedura specială a divorțului

Desfacerea căsătoriei prin divorț reprezintă un mijloc juridic prin care se pune capăt căsătoriei pe cale judecătorească ori administrativă. Art. 375 alin. (1) din N. C. civ. stabilește că dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori născuți din căsătorie sau adoptați, vor putea solicita desfacerea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă sau în fața unui notar public.

Spre deosebire de divorțul pe cale administrativă, în fața ofițerului de stare civilă, divorțul pe cale notarială poate fi constatat de notraul public și în cazul în care există copii minori.

Totuși pentru ca divorțul să se pronunțe în fața notarului, soții trebuie să fie de accord cu toate aspectele ce privesc desfacerea căsătoriei, aspecte referitoare la:

Numele de familie pe care să îl poarte după divorț;

Exercitarea autorității părintenști obligatoriu de către ambii părinți;

Stabilirea locuinței copiilor după divorț;

Modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separate și fiecare dintre copii;

Stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.

Alin. (2) al articolului sus menționat completează dispozițiile prevăzute în primul alin. menționând umătoarele: “Divorțul prin acordul soților poate fi constatat prin notarul public și în cazul în care există copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care sa-l poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor”.

Pentru ca soții să poată divorța la notariat atunci când au copii minori, ei trebuie să convină asupra următoarelor aspecte, așa cum decurge din textul de lege:

numele de familie pe care sa îl poarte fiecare după divorț;

exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

stabilirea locuinței copilului minor după divorț (potrivit art. 400 N. C. civ. copilul poate locui doar la unul dintre părinți);

modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copiii minori;

stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională.

Toate condițiile enumerate mai sus trebuie îndeplinite cumulativ, neînțelegerea soților cu privire la aspectele menționate atrăgând respingerea cererii de divorț și trimiterea acestora în fața instanței de judecată pentru a soluționa divorțul.

Este competent cu desfacerea căsătoriei, notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților.

Astfel, competența teritorială de soluționare a cererilor de divorț de către notari este una alternativă, soții putând decide locul unde urmează să introducă cererea de divorț (din localitatea unde s-a încheiat căsătoria ori unde se află domiciliul lor comun la momentul formulării cererii de divorț).

Prin ultima locuință se înțelege locuința în care au conviețuit soții. Dovada acesteia se va putea face cu actele de identitate a soților, din care rezultă domiciliul comun sau reședința lor comună, ori dacă nu este posibil acest lucru se va face prin declarație pe propria răspundere, autentică, a fiecăruia dintre soți, din care să rezulte care a fost ultima locuință comună a acestora.

Ȋn cazul divorțului prin procedura notarială este admisibilă reprezentarea, însă numai la depunerea cererii de divorț, situație în care mandatul va cuprinde acordul soțului reprezentat cu privire la toate elementele menționate în cerere.

Ȋn mandatul de reprezentare la depunerea cererii de divorț se va menționa că termenul comunicat mandatarului, conform art. 376 C. civ., este termen în cunoștință pentru soțul reprezentat. Lipsa din acest mandat de reprezentare a unuia din elementele menționate în cerere va atrage respingerea cererii de divorț.

După ce se va înregistra cererea de divorț la RNECD și în registrul de divorțuri de la biroul notarial, notarul public va sesiza autoritatea competentă în vederea efectuării raportului de anchetă psihosocială, dacă soții au copii minori.

Ȋn ceea ce privește numele pe care copiii îl vor purta după divorț, va fi acela cuprins în actul de naștere, cu alte cuvinte, copiii își vor păstra numele trecut în certificatul de naștere.

Ȋn situația în care pe parcursul procedurii divorțului unul dintre soți decedează, căsătoria încetează prin deces, iar procedura divorțului se clasează.

După eliberarea certificatului de divorț, foștii soți pot solicita notarului public autentificarea unei convenții de lichidare a regimului matrimonial.

Ȋn cadrul procedurii divorțului cu copii minori, audierea acestora se va face de către notarul public după realizarea, de către organele abilitate, a raportului de anchetă psihosocială.

Ȋn urma constatării divorțului, notarul public va stabili, pe baza înțelegerii soților, părintele cu care va locui minorul.

Dacă în urma analizării cererii de divorț și a documentelor depuse la dosar rezultă că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile legale, notarul public va întocmi o încheiere de respingere a cererii de divorț. Ȋn acest caz, respingerea cererii de divorț trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, motivul respingerii cererii de divorț, precum și îndrumarea părților către instanță.

Notarul public va emite încheierea de respingere a cererii de divorț în unul din următoarele cazuri, precum și în alte situații în care nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile legale prevăzute de N. C. civ. pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților:

a) nu are competența legală să soluționeze cererea de divorț;

b) unul dintre soți este pus sub interdicție;

c) unul dintre soți nu își poate exprima consimțământul liber și neviciat;

d) la depunerea cererii de divorț nu sunt prezenți ambii soți sau nu sunt reprezentați ori mandatul de reprezentare nu cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 375 N. C. civ., iar soțul prezent insistă să fie înregistrată cererea;

e) unul dintre soți refuză să semneze cererea personal, în fața notarului public;

f) soții refuză să dea declarațiile prevăzute de prezentul regulament;

g) soții nu se înțeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat după divorț de către fiecare dintre ei;

h) soții nu prezintă, la depunerea cererii de divorț, actul de căsătorie în original;

i) soții au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați, și nu s-a realizat acordul

acestora cu privire la următoarele cereri accesorii

– exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

– stabilirea locuinței copiilor după divorț;

– dreptul soțului separat de copil de a păstra legături personale cu acesta/aceștia;

– contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului/copiilor;

j) unul dintre soți se prezintă în fața notarului public la termenul de 30 de zile acordat

potrivit art. 376 N. C. civ. și declară că nu mai stăruie în cererea de divorț;

k) unul dintre soți nu mai stăruie în cererea de divorț întrucât nu s-a prezentat în fața

notarului public la expirarea termenului de 30 de zile acordat potrivit art. 376 N. C.civ. pentru a declara că stăruie în cererea de divorț;

l) cererea a rămas fără obiect întrucât căsătoria dintre soți a fost desfăcută de către o altă autoritate competentă;

m) soții se împacă;

n) soții își retrag cererea de divorț;

o) înainte de finalizarea procedurii unul dintre soți a decedat, căsătoria încetând în acest mod;

p) lipsa raportului de anchetă psihosocială;

q) imposibilitatea audierii minorului peste 10 ani;

r) concluziile raportului de anchetă psihosocială menționează că înțelegerea soților cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești sau privind stabilirea locuinței minorului/ minorilor nu este în interesul acestuia/acestora.

3.2.Aspecte practice privind desfacerea notarială a căsătoriei fără minori

Soții care nu au copii minori pot divorța în fața ofițerului de stare civilă sau în fața notarului public conform art. 375 pct. 1 N. C. civ.

Legea prevede că este competent a desface căsătoria notarul public de la locul unde s-a încheiat căsătoria ori acela de la ultimul domiciliu comun al soților. De exemplu, dacă soții s-au căsătorit la Brașov , însă ei au avut ultima locuință comună la București, aceștia se vor putea adresa fie unui notar din Brașov , fie unui notar din București.

Cei doi soți se vor prezenta împreună personal sau reprezentați prin mandatar cu procură autentică la, Biroul Noratului Public competent ales unde vor depune o cerere însoțită de următoarele acte în original: acte de identitate, certificatul de căsătorie, certificatele de naștere precum și procura autentică (numai dacă este cazul).

M 1. Model cerere de divorț fără minori

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Brașov, Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

Dată în fața mea azi 18.04.2012

Nr. 456 din 18.04.2012

Notar public C.T.

Termen 26.04.2015

CERERE DE DIVORȚ

Subsemnatul Vlad Marcel, fiul lui Costel și al Elena, născut la data de 26.12.1960, în localitatea Brașov , județul Brașov , titular al actului de identitate/pașaport seria BV, nr. 246384, CNP 1601226170345, cu domiciliul în Brașov , strada Morilor, nr. 5 și subsemnata Vlad Ana, fiica lui Marius și a Maria, născută la data de 4.07.1967 în localitatea Brașov , județul Brașov , titular a actului de identitate/pașaport seria BV, nr. 453987, CNP 2670704176545, cu domiciliul în Brașov , strada Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, căsătoriți la data de 20.03.1990, la Primăria localității Brașov , județul Brașov conform certificatului de căsătorie seria BV5395, nr. 376529, eliberat în baza actului nr. 563/20.03.1990, cu ultima locuință comună în Brașov , strada Morilor, nr. 5, sector/județ Brașov , de comun acord, rugăm să constatați desfacerea căsătoriei și să eliberați certificatul de divorț.

Luând cunoștință de prevederile art. 292 Cod Penal cu privire la falsul în declarații, declarăm că:

a) ne exprimăm consimțământul liber cu privire la desfacerea căsătoriei;

b) nu avem copii minori din căsătorie sau adoptați;

c) niciunul dintre noi nu este pus sub interdicție;

d) nu am mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei;

e) locuința comună este cea declarată mai sus;

f) după divorț dorim să purtăm numele de familie după cum urmează:

– fostul soț Vlad;

– fosta soție Tănase;

Ne întemeiem cererea pe dispozițiile art. 375 alin. 1 din noul Cod Civil.

Anexăm următoarele acte în fotocopii:

– certificate naștere ale soților;

– acte identitate;

– certificate căsătorie în original

Semnături,

soț,

soție,

După primirea cererii de divorț depusă de cei doi soți, notarul public va proceda la înregistrarea cererii și va acorda un termen de 30 de zile, reprezentând termen de reflecție.

M 2. Model de cerere prin care se solicită înregistrarea cererii de divorț în RNNECD

REGISTRUL NAȚIONAL NOTARIAL DE EVIDENȚĂ A CERERILOR

DE DIVORȚ (RNNECD)

BIROUL NOTARIAL “C.T.”

Mun. Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

CIF 6534986

Tel./Fax 0268/56.43.11

E-mail [anonimizat]

Nr. 45432/18.04.2012

Solicităm înregistrarea și comunicarea numărului de înregistrare a cererii

de divorț în RNNECD privind pe soții:

Numele și prenumele soțului Vlad Marcel

Codul numeric personal al soțului 1601226170345

Numele și prenumele soției Tănase Ana

Codul numeric personal al soției 2670704176545

Totodată precizăm că termenul stabilit pentru soluționarea cererii de divorț este la data de 20.05.2015

Ultima locuință comună a soților/reședința soților

Locul încheierii căsătoriei/locul transcrierii actului de căsătorie

Data, NOTAR PUBLIC,

18.04.2015 C.T.

Dacă în urma analizării cererii de divorț și a documentelor depuse la dosar, notarul va constata că nu au fost îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile legale va întocmi o încheiere de respingere a cererii de divorț și o cerere de informare către RNECD. Ȋn acest sens părțile vor fi îndrumate să se adreseze instanței de judecată conform art. 374 N. C. civ.:

M. 3. Model de încheiere de respingere a cererii de divorț

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Sediu: Strada Oțelarilor, nr. 8

Operator date cu caracter personal nr. 3456

Dosar de divorț nr. 45432/18.04.2015

ȊNCHEIERE DE RESPINGERE A CERERII DE DIVORȚ

nr. 45432 din data 18.04.2015

Ȋn dosarul de divorț aflat pe rolul acestui birou notarial, privind pe Vlad Marcel și Vlad Ana, înregistrat cu numărul 45432 din data de 18.04.2015, având ca obiect desfacerea căsătoriei prin acordul soților, la apelul nominal au răspuns:

1. Vlad Marcel, domiciliat în Brașov , strada Morilor, nr. 5,

2. Vlad Ana, domiciliată în Brașov , strada Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90

Care au declarat următoarele: ne exprimăm consimțământul liber cu privire la desfacerea căsătoriei; nu avem copii minori din căsătorie sau adoptați; niciunul dintre noi nu este pus sub interdicție; nu am mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei; locuința comună este cea declarată mai sus; după divorț dorim să purtăm numele de familie după cum urmează:

– fostul soț Vlad;

– fosta soție Tănase;

Lipsă: nu am mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei

Notarul public,

având în vedere că divorțul prin acordul soților nu poate fi constatat prin procedura notarială prevăzută de art. 375 alin. (2) N. C. civ., în sensul nu s-a respectat una din condiții și anume interdicția de a solicita altă autoritate de a desface căsătoria

DISPUNE:

Respinge cererea pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților, privind pe soții Vlad Marcel și Vlad Ana.

Ȋndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.

Fără cale de atac, conform art. 378 alin. (2) N. C. civ.

Onorariu 620 lei (T.V.A. inclus)

Achitat cu chitanța nr. 5762983

Notar public,

C.T

M. 4. Model de cerere adresată RNNECD în cazul respingerii cererii de divorț

REGISTRUL NAȚIONAL NOTARIAL DE EVIDENȚĂ A CERERILOR

DE DIVORȚ (RNNECD)

BIROUL NOTARIAL “C.T.”

Mun. Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

CIF 6534986

Tel./Fax 0268/56.43.11

E-mail [anonimizat]

Nr. 45432/18.04.2015

Referitor la cererea înregistrată în REGISTRUL NAȚIONAL DE EVIDENȚĂ A CERERILOR DE DIVORȚ (RNECD) la poziția nr. 324/17.03.2015, vă comunicăm:

Am respins cerera de divorț, sens în care vă solicităm să închideți poziția din RNECD.

Data, NOTAR PUBLIC,

18.04.2015 C.T.

3. 2.Aspecte practice privind desfacerea notarială a căsătoriei cu minori

Conform noilor re BVementări intrate în vigoare în octombrie 2011 prin N. C. civ., notarul public poate constata și divorțul prin acordul soților care au copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați conform art. 375 pct. 2 din N. C. civ.

Legea prevede că este competent a desface căsătoria în această situație același notar despre care am făcut vorbire la procedura notarială de desfacere a căsătoriei fără copii minori (notarul de la locul unde s-a încheiat căsătoria ori notarul de la ultimul domiciliu comun al soților).

Actele necesare care trebuie depuse la dosarul de divorț sunt următoarele:

– certificatul de căsătorie al soților;

– certificatele de naștere ale soților;

– certificatul de naștere al copilului minor rezultat din căsătorie;

– procură autentică dacă este cazul.

Ca și în cazul procedurii de desfacere a căsătoriei prin acordul soților fără copii minori, procedura cu copii minori respectă în principiu aceiași pași, soții prezentându-se împreună la Biroul Notarial Public competent ales pentru a depune o cerere de divorț.

M 5. Model cerere de divorț cu minori

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

Tel./Fax 0268/56.43.11

E-mail [anonimizat]

Operator date cu caracter personal nr. 3856

Dată în fața mea azi 18.04.2015

Nr. 45632 din 18.04.2015

Onorariu 868 lei (T.V.A. inclus)

Bon fiscal nr. 5649342

Notar public “C.T”

Termen 20.05.2015

CERERE DE DIVORȚ

Subsemnatul Vlad Marcel, fiul lui Costel și al Elena, născut la data de 26.12.1960, în localitatea Brașov , județul Brașov , titular al actului de identitate/pașaport seria BV, nr. 246384, CNP 1601226170345, cu domiciliul în Brașov , strada Morilor, nr. 5 și subsemnata Vlad Ana, fiica lui Marius și a Maria, născută la data de 4.07.1967 în localitatea Brașov , județul Brașov , titular a actului de identitate/pașaport seria BV, nr. 453987, CNP 2670704176545, cu domiciliul în Brașov , strada Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, căsătoriți la data de 20.03.1990, la Primăria localității Brașov , județul Brașov conform certificatului de căsătorie seria BV5395, nr. 376529, eliberat în baza actului nr. 563/20.03.1990, cu ultima locuință comună în Brașov , strada Morilor, nr. 5, sector/județ Brașov , de comun acord, rugăm să constatați desfacerea căsătoriei și să eliberați certificatul de divorț.

Luând cunoștință de prevederile art. 292 Cod Penal cu privire la falsul în declarații, declarăm că:

a) ne exprimăm consimțământul liber cu privire la desfacerea căsătoriei;

b) nu avem copii minori din căsătorie sau adoptați;

c) avem următorii copii minori comuni rezultați din căsătorie/adoptați/din afara

căsătoriei: Vlad Magda

d) niciunul dintre noi nu este pus sub interdicție;

e) nu am mai solicitat altor autorități desfacerea căsătoriei;

f ) locuința comună este cea declarată mai sus;

g) după divorț dorim să purtăm numele de familie după cum urmează:

fostul soț Vlad;

fosta soție Tănase;

h) s-a realizat acordul nostru cu privire la următoarele:

– autoritatea părintească se va exercita, în comun de către ambii părinți;

– copilul minor va avea după divorț locuința la părintele Vlad Ana, cu domiciliul în

Brașov , strada Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, județ Brașov ;

– părintele separat de copil are următoarele drepturi:

de a avea legături personale cu minorul, după cum urmează: vizitarea minorului ori de câte ori va dori, luarea acestuia în vacanță la domiciliul personal al părintelui separat de copilul său;

– cu privire la contribuția la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire

profesională a copilului acordul nostru este următorul: tatăl va plăti lunar suma de

350 lei.

Ne întemeiem cererea pe dispozițiile art. 375 alin. (2) din noul Cod Civil și suntem de acord cu efectuarea raportului de anchetă psihosocială și cu audierea minorului/minorilor luând cunoștință că audierea minorului se va realiza numai în prezența noastră, personal.

Am luat cunoștință că nu se pot acorda mai multe termene, decât pentru realizarea raportului de anchetă psihosocială și pentru imposibilitatea, din motive temeinice, a audierii minorului/minorilor, precum și de împrejurarea că suntem obligați să ne prezentăm personal la îndeplinirea tuturor actelor de procedură.

Semnături : soț,……………….

soție,………………

După ce notarul constată că a fost legal învestit înregistrează cererea, va acorda un termen ca și în cazul desfacerii căsătoriei fără minori de 30 de zile și solicită îndeplinirea formalităților necesare în legătură cu minorul respectiv efectuarea anchetei psihosociale și audierea minorului.

M 6. Model de cerere privind efectuarea anchetei psihosociale

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

Tel./Fax 0268/56.43.11

E-mail [anonimizat]

Operator date cu caracter personal nr. 3856

Dosar de divorț nr. 45432/2015

Către Primăria Municipiului Brașov

Serviciul de Autoritate Tutelară Brașov

Având în vedere dosarul mai sus menționat privind cererea de divorț formulată de soții Vlad Marcel și Vlad Ana, din căsătoria cărora a rezultat copiii minori Vlad Magda, CNP 2010220170032, cu domiciliul în mun. Brașov , str. Morilor, nr. 5, vă rog să efectuați raportul de anchetă psihosocială prevăzut de art. 375 N. C. civ. Menționăm că soții Vlad Marcel și Vlad Ana, au convenit în cererea de divorț, depusă în dosarul sus menționat, următoarele:

– autoritatea părintească se va exercita în comun, de către ambii părinți;

– minora locui la adresa de domiciliu a mamei Vlad Ana și anume

mun. Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, jud. Brașov ;

– tatăl putea vizita minora ori de câte ori va dori;

– contribuția la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorului se va face de către ambii părinți, în cote egale, în funcție de nevoile minorului.

Termenul de soluționare a cauzei este 20.05.2015.

Notar public,

C.T.

După primirea raportului de anchetă psihosocială, notarul public fixează un termen pentru audierea minorului mai mare de 10 ani. Potrivit art. 264 N. C. civ. “ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie”.

Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea ca minorul să poată cere și primi orice informație, să-și poată exprima opiniile și să fie informat asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Opiniile copilului minor vor fi luate în considerare în funcție de maturitatea și de vârsta sa, afirmație stipulată în art.264 alin. (4) N. C. civ.

Ȋn plus, la audiere copilul minor va fi însoțit obligatoriu de părinții săi, în prezența cărora va da declarațiile necesare, semnând apoi declarația consemnată de notarul public.

M 7. Model de proces-verbal de audiere minor

cu vârstă de peste 10 ani

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Sediu: Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

Operator date cu caracter personal nr. 3856

Dosar de divorț nr. 45432/2015

PROCES-VERBAL DE AUDIERE MINOR CU VÂRSTĂ DE PESTE 10 ANI

Azi, data de 05.05.2015, în fața mea C.T., notar public, în cadrul procedurii de divorț ce formează obiectul dosarului nr. 45432/2015, s-au prezentat:

– minora Vlad Magda, CNP 2010220170032, domiciliată în mun. Brașov , str. Morilor, nr. 5, fiica lui Marcel, și a Ana, însoțită de mama sa Tănase Ana, și de tatăl său Vlad Marcel, care a declarat, sub sancțiunea legii penale, că minora prezentată este copilul lor.

După ce au fost informați asupra obiectului audierii, respectiv dezbaterea procedurii divorțului între părinți, și le-au fost puse în vedere prevederile art. 264 N. C. civ., minora a declarat că vrea să locuiască cu mama sa, Tănase Ana.

Prezentul proces-verbal a fost încheiat într-un singur exemplar care rămâne la dosarul cauzei și a fost semnat de:

Minor……………………..

Mamă…………………….

Tată………………………..

Notar public,

C.T.

Dacă până la termenul fixat nu i s-a comunicat biroului notarial raportul de anchetă psihosocială și nici nu s-a putut audia minorul din anumite motive întemeiate soții pot solicita acordarea unui termen sau mai multor termene pentru îndeplinirea celor două condiții.

Ȋn consecință, încheierile prin care se acordă un nou termen pot fi motivate doar prin lipsa anchetei psihosociale și/sau imposibilitatea audierii minorului.

Ȋn situația în care la dosar s-au depus: raportul de anchetă psihosocială și procesul-verbal de audiere a minorului, părinții vor încheia o convenție privind toate aspectele stabilite între ei până în momentul acela la dosar.

M. 8. Model de convenție încheiată în procedura

divorțului cu copii minori

Subsemnații:

1. Vlad Marcel, domiciliat în Brașov , CNP 1601226170345, în calitate de soț,

2. Vlad Ana, domiciliată în Brașov , CNP 2670704176545, în calitate de soț,

căsătoriți, conform actului de căsătorie înregistrat la Primăria mun. Brașov , între care s-a înregistrat sub nr. 4532876, la data de 20.03.1990, pe rolul biroului notarial C.T., cererea de desfacere a căsătoriei prin acord conform art. 375 alin. (2) N. C. civ., cerere înregistrată în RNECD sub nr. 542/2015, pentru care s-a respectat procedura prevăzută de art. 376 N. C. civ., în sensul că la termenul de azi, 08.05.2015, la dosar s-a depus raportul de anchetă psihosocială de Vlad Ana și Vlad Marcel, procesul verbal de audiere a minorului Vlad Magda, iar noi soții stăruind în cererea de divorț am hotărât, conform înțelegerii din cererea de divorț, corroborate cu probele administrate, următoarele:

– după desfacerea căsătoriei vom purta numele:

fostul soț Vlad Marcel;

fosta soție Tănase Ana;

– autoritatea părintească în ceea ce privește minora Vlad Magda, rezultată din

căsătoria noastră, să fie exercitată în comun;

– după divorț, locuința minorei este stabilită să fie la Tănase Ana, situată în mun.

Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, jud. Brașov ;

– în ceea ce privește contribuția noastră la cheltuielile de creștere, educare,

învățătură și pregătire profesională ale copilului am convenit următoarele: Vlad

Marcel va plăti lunar suma de 350 lei;

– în ceea ce privește modalitatea de a păstra legăturile dintre părintele Vlad Marcel și minora Vlad Magda, aceasta se va îndeplini astfel: tatăl își va vizita ori de câte ori va dori copilul.

Prezenta convenție s-a încheiat între noi soții potrivit dispozițiilor art. 375 alin. (2) N. C. civ., reprezintă voința noastră fiind în interesul superior al minorului și este conformă cu raportul de anchetă psihosocială și se va menționa în certificatul de divorț.

SOȚ…………….. SOȚIE………………….

După administrarea tuturor documentelor menționate mai sus și verificarea lor de către notarul public dacă au fost corect îndeplinite și respectate potrivit legii, acesta va consemna încheierea prin care se admite cererea de divorț, încheiere ce va cuprinde toate mențiunile declarate de ambii soți în cererea de divorț precum și cele rezultate din actele ulterior încheiate.

M. 9. Model de încheiere de admitere a cererii de divorț

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Sediu: Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

Operator date cu caracter personal nr. 3856

Dosar de divorț nr. 45432/2015

ÎNCHEIERE DE ADMITERE A CERERII DE DIVORȚ

nr.456 din data 20.05.2015

Ȋn dosarul de divorț aflat pe rolul acestui birou notarial, privind pe Vlad Marcel și Vlad Ana, înregistrat cu nr. 45432 din data de 18.04.2012, având ca obiect desfacerea căsătoriei prin acordul soților, la apelul nominal au răspuns:

1. Vlad Marcel, domiciliat în Brașov , str. Morilor, nr. 5

2. Vlad Ana, domiciliată în Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90

Cu ultima locuință comună în Brașov , str. Morilor, nr. 5

Soții, prezenți în fața notarului public, declară că își mențin cererea de divorț depusă la data de 18.04.2012 și că au convenit ca după desfacerea căsătoriei:

a) soțul:

– să păstreze și să poarte numele Vlad, avut atât înaintea căsătoriei cât și în timpul ei;

b) soția:

– să poarte numele Tănase, avut înaintea căsătoriei;

c) prin convenția autentică sub nr. 4657/2012, s-a luat act de acordul părinților cu

privire la:

– exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

– stabilirea locuinței copilului după divorț astfel: va locui la domiciliul mamei sale

Tănase Ana în Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90;

– soțul separat de copil va avea dreptul să păstreze legături personale cu acesta,

după cum urmează: îl va putea vizita ori de câte ori va dori la domiciliul său;

– contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire

profesională a copilului se va executa astfel: ambii părinți vor plati suma de 350 lei pe lună;

d) s-a efectuat raportul de anchetă psihosocială de către Serviciul de Autoritate Tutelară Brașov , care a concluzionat că acordul soților cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești și cel cu privire la stabilirea locuinței copilului minor la părintele Tănase Ana, cu adresa în Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, este în interesul copilului minor.

Stăruim în cererea de divorț:

Semnături:

1. soț…………………….

2. soție……………………..

Notarul public,

având în vedere declarația soților că stăruie în cererea de divorț, precum și actele depuse la dosarul de divorț, văzând că sunt îndeplinite condițiile pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soților, prevăzute de art. 375 alin. (2) și urm. N. C. civ.

CONSTATĂ:

1. Stăruința soților în cererea de divorț, pentru desfacerea, la cerere și prin acordul soților, a căsătoriei încheiate la data de 20.03.1990 la Primăria județului Brașov , între Vlad Marcel și Tănase Ana.

2. Ȋnvoiala soților cu privire la numele pe care îl vor purta după desfacerea căsătoriei: – soțul Vlad Marcel; – soția Tănase Ana;

3. Acordul soților cu privire la:

– exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;

– stabilirea locuinței copilului după divorț astfel: va locui la domiciliul mamei sale

Tănase Ana în Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90;

– soțul separat de copil va avea dreptul să păstreze legături personale cu acesta,

după cum urmează: îl va putea vizita ori de câte ori va dori la domiciliul său;

– contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului se va executa astfel: ambii părinți vor plati suma de 350 lei pe lună;

4. Concluziile raportului de anchetă psihosocială, care au stabilit că acordul soților este în interesul minorului;

5. Opinia minorului, în sensul de a locui cu părintele Tănase Ana la adresa Brașov , str. Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90.

Pentru aceste motive,

DISPUNE

Admite cererea de desfacere a căsătoriei prin acordul părților.

Eliberează certificatul de divorț pentru desfacerea căsătoriei, privind pe soții Vlad Marcel și Tănase Ana.

Efectuează mențiunea realizării acordului dintre părinți cu privire la copilul minor conform convenției autentificate sub nr. 4657 din data 08.05.2012.

Efectuează pe certificatul de căsătorie mențiunea prevăzută la art. 87⁷ alin. (3) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995, cu modificările și completările ulterioare.

Onorariu 868 lei (T.V.A. inclus)

Achitat cu chitanța nr. 6540300

Notar public,

C.T.

Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condițiile art. 375 N. C. civ., notarul public va respinge cererea de divorț pronunțându-se printr-o încheiere asemănătoare procedurii de desfacere a căsătoriei fără copii minori. Ca și în cazul divorțului fără minori, refuzul notarului public nu va fi supus niciunei căi de atac.

Admiterea cererii face ca notarul public să formuleze o cerere către RNECD, prin care va solicita obținerea numărului de certificat de divorț.

M. 10. Model de cerere pentru obținerea

numărului de certificat de divorț

REGISTRUL NAȚIONAL NOTARIAL DE EVIDENȚĂ A CERERILOR

DE DIVORȚ (RNNECD)

BIROUL NOTARIAL “C.T.”

Mun. Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

CIF 6534986

Tel./Fax 0236/56.43.11

E-mail [anonimizat]

Nr. 45432/18.04.2015

Referitor la cererea înregistrată în REGISTRUL NAȚIONAL NOTARIAL DE EVIDENȚĂ A CERERILOR DE DIVORȚ (RNNECD) la poziția nr. 456 din data de 18.04.2015, vă solicităm să ne obțineți numărul de certificate de divorț din Registrul Unic al Certificatelor de Divorț.

Totodată vă precizăm că cererea de divorț a fost admisă prin încheierea din data de 20.05.2015 iar numele pe acre îl vor purta soții după divorț este:

Fostul soț: Vlad

Fosta soție: Tănase

NOTAR PUBLIC,

Ȋn cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta va emite certificatul de divorț și va înainta o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria spre a se face această mențiune în actul de căsătorie.

M. 11. Model de certificat de divorț

ROMÂNIA

BIROUL NOTARIAL “C.T”

Sediu: Brașov , Strada Oțelarilor, nr. 8, jud. Brașov

Operator date cu caracter personal nr. 3856

Dosar de divorț nr. 45432/2015

CERTIFICAT DE DIVORȚ

nr. 523 din data 22.05.2015

Notar public, C.T., constat desfăcută prin acordul soților căsătoria înregistrată la Primăria mun. Brașov , județul Brașov , în Actul de căsătorie nr. 563 din 20.03.1990, dintre Vlad Marcel, născut la data de 26.12.1960, în localitatea Brașov , județul Brașov , CNP 1601226170345, fiul lui Costel și al Elena, cu domiciliul în Brașov , strada Morilor, nr. 5 și Vlad Ana, născută la data de 4.07.1967 în localitatea Brașov , județul Brașov , CNP 2670704176545, fiica lui Marius și a Maria, cu domiciliul în Brașov , strada Brândușei, nr. 6, Bl. B3, et. 4, ap. 90, în temeiul art. 375 alin. (2) N. C. civ.

Numele după divorț:

– fostul soț: Vlad Marcel;

– fosta soție: Tănase Ana;

S-a realizat acordul părților cu privire la minora născută la data de 20.02.2001, cu privire la toate aspectele prevăzute de art. 375 alin. (2) N. C. civ., conform convenției autentificate sub nr. 484 din data de 08.05.2012.

Prezentul certificat de divorț produce efecte între părți de azi 22.05.2012, data eliberării, și va fi transmis autorității competente pentru a se face mențiunile corespunzătoare pe actul de stare civilă.

Notar public,

C.T.

CHESTIONAR

CU DATE NECESARE COMPLETĂRII

BULETINULUI STATISTIC PENTRU DIVORȚ

(însoțește fiecare certificat de divorț)

CONCLUZII

Procedură nouă și relativ facilă, procedura notarială este de recomandat pentru a fi urmată, indiferent dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii minori. O condiție esențială însă pentru finalizarea acestei proceduri cu obținerea certificatului de divorț este acordul soților în privința desfacerii căsătoriei și a tuturor cererilor accesorii divorțului.

Pentru o întocmire cât mai eficientă a acestei lucrări, menționez că am abordat toate aspectele privind procedura notarială de desfacere a căsătoriei pornind de la definirea noțiunii de familie, abordarea instituției căsătoriei, evidențierea condițiilor necesare valabilității căsătoriei, efectele produse de aceasta până la divorț în general ca mijloc de desfacere al căsătoriei și nu în ultimul rând aprofundarea noii re BVementări a C. civ. privind divorțul la notar cu minori și respectiv fără minori.

Astfel, în urma parcurgerii acestei lucrări se desprinde ca idee principală și fundamentală necesitatea de a întemeia o familie și importanța protejării ei pentru a evita consecințele urâte ce se pot răsfrânge asupra căsătoriei prin prisma divorțului. Am constata că pentru a întemeia o familie și a evita efectele negative ale divorțului este necesară prezența și cultivarea unei responsabilități a ambilor părinți precum și aptitudinea acestora de înțelegere și de stabilire a tuturor condițiilor viitoare pentru copiii lor.

Ȋn primul capitol am tratat aspecte despre familie precum și despre căsătorie punând accent pe condițiile de fond și de formă ale căsătoriei și efectele produse de aceasta. De asemenea, am scos în evidență și re BVementările Noului Cod civil, realizând analize comparative între dispozițiile acestuia și cele prevăzute de Codul familiei. Am putut stabili pe baza celor expuse asemănări și deosebiri, delimitând astfel sfera de aplicare precum și de abordare a unor noțiuni prin prisma celor două coduri.

Pe baza unei analize profunde conchidem faptul că Noul Cod civil consacră expres o serie de soluții diferite de cele stipulate de C. fam., cum ar fi: autorizarea pentru căsătoria minorului care a împlinit vârsta de 16 ani se va da de instanța de tutelă și nu de Direcția generală de asistență socială și de protecție a copilului; tot de aceasta vor fi soluționate și divergențele între părinți iar încuviințarea părinților va îmbrăca forma de declarație făcută personal la oficiul de stare civilă.

Tot în acest capitol, am identificat efectele căsătoriei (relațiile personale și patrimoniale dintre soți), pe care le-am tratat în mod distinct, observând astfel atât drepturile cât și îndatoririle soților pe care trebuie să le respecte cum ar fi: obligația de sprijin moral și material; de fidelitate; de a locui împreună; conjugale și de stabilire a numelui de familie ce va fi purtat de soți.

Capitolul al doilea al lucrări este alcătuit din 4 subcapitole. Ȋn cadul acestuia am abordat cele mai importante aspecte legate de divorț pornind de la definirea noțiunii în prima parte, realizarea unui studiu comparativ între divorț și alte noțiuni juridice (încetarea căsătoriei, separația de fapt, desființarea căsătoriei), identificarea în cea de-a II-a parte a diferitelor re BVementări privind cazurilor de nulitate absolută și relativă, observându-se astfel complexitatea tratării noțiunilor de către N. C. civ. (de ex. lipsa diferenței de sex este prevăzută expres ca fiind caz de nulitate absolută de N. C. civ. în timp ce această nulitate este virtuală sub imperiul C. fam.), până la tratarea cazurilor de desfacere ale căsătoriei și efectele divorțului.

Ȋn partea a treia a acestui capitol am făcut o clasificare a cazurilor de desfacere ale căsătoriei, evidențiindu-se faptul că acestea pot fi de natură subiectivă, fondate pe conduita culpabilă a unuia sau ambilor soți sau de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soți (existența unei boli grave). Astfel, sunt recunoscute ca și cazuri de divorț următoarele: divorțul din culpă (art. 38 alin. 1 C. fam.); divorțul după o separare în fapt (art. 373 lit. c) N. C. civ.); divorțul din cauza stării sănătății unuia dintre soți (art. 38 alin. 3 C. fam, art. 373 lit. d) și art. 381 N. C. civ.).

După analiza celor expuse anterior am decis să finalizez acest capitol cu câteva referiri la efectele juridice produse prin divorț. Ca idee principală se poate remarca faptul că desfacerea unei căsătorii va atrage consecințe atât asupra relațiilor personale dintre soți (îndatoririle de coabitare, sprijin moral, fidelitate, conjugale) cât și asupra relațiilor patrimoniale dintre aceștia generate prin încheierea căsătoriei (dreaptul la despăgubire, obligația de întreținere între foștii soți, prestația compensatorie), sfera consecințelor lărgindu-se și asupra relațiilor dintre soți , pe de o parte și copiii lor, pe de altă parte (interesul superior al copilului, contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională).

Ultimul capitol al acestei lucrări este alcătuit din două părți. Ȋn prima parte am cuprins latura teoretică a acestui subiect făcând referire la art. 375 pct. 1 și 2 din N. C. civ, care oferă soților o altă alternativă de a pune capăt căsătoriei, soluție ce va putea fi îndeplinită numai cu respectarea următoarelor condiții: acordul comun al soților de desfacere a căsătoriei în fața notarului public, stabilirea de către aceștia a numelui de familie ce-l vor purta după divorț respectiv și pentru copil, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copilului minor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și minor precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile necesare copilului.

Pe lângă latura teoretică am tratat și aspecte practice, analizând separat actele întocmite în cazul divorțului fără minori respectiv cu minori.

Pentru o abordare cât mai concretă a acestor aspecte am indicat pașii urmăriți și efectuați atât de notarul public cât și de ambii părinți. Astfel, în cazul divorțului cu minori se va respecta următoarea ordine de depunere a actelor: soții vor depune personal cererea de divorț împreună cu actele de identitate, certificatul de căsătorie, certificatele de naștere; înregistrarea cererii de către notarul public în RNECD și acordarea unui termen de 30 de zile; întocmirea unei cereri prin care se respinge divorțul în cazurile în care se va constata neîndeplinirea vreunei condiții cerute de lege și întocmirea unei cereri de informare către RNECD, părțile fiind îndrumate să se adreseze instanței de judecată (art. 374 N. C. civ.). Divorțul fără minori va respecta în principiu aceiași pași menționați mai sus la care se vor mai adăuga: certificatul de naștere al copilului minor; efectuarea anchetei psihosociale; audierea minorului; încheierea unei convenții între cei doi soți cu privire la toate aspectele stabilite între ei; consemnarea de către notar a unei încheieri prin care se admite cererea de divorț; formularea unei cereri către RNECD pentru obținerea numărului de certificat de divorț și emiterea certificatului de divorț, care va fi comunicat printr-o copie certificată Primăriei locului unde s-a încheiat căsătoria.

Ȋn concluzie, divorțul reprezintă un fenomen care duce la destrămarea familiei, la ruperea relațiilor între membrii familiei și are urmări pe termen lung. Indiferent de religie, vârstă, ocupație, mediu de proveniență, oamenii apelează la divorț ca fiind singura soluție, de aceea stabilirea condițiilor de desfacere a unei căsătorii prezintă o mare importanță.

BIBLIOGRAFIE

Lupașcu, Dan, Crăciunescu Cristiana, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011

Pricopi, C. Pricopi “Dreptul familiei. Căsătoria”, Ed. Lumina Lex, București 2004

Bacaci, Alexandru, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, Editura CH Beck, București, 2012

Bodoașcă, Teodor Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universal juridic, București, 2012

Banciu, Adrian-Alexandru, Raporturile patriminiale dintre soți potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011

Corhan, Adriana, Dreptul familiei. Teorie și practică, Editura Lumina Lex, București, 2009

Emese, Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. C. H. Beck, București, 2011

Frențiu, Cristina Gabriela, Bogdan Dumitru Moloman, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă, Ediția a III-a, revăzută și actualizată potrivit Noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Filipescu, Ion, P, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2006

Leș, Ion, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București, 2010

Stanoiu, M. Voinea “Sociologia familiei”, Ed. Univ. București, 1983

Al. Zaharia, “Drept procesual civil. Partea specială”, ediție revăzută și adăugită, Editura Universitară “Danubius” Brașov , 2009

Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil roman”, vol. III, Ed. All Beck, București, 1998

Stăniloaie – Teologia dogmatică ortodoxă, vol.III, București, 1978

Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, “Codul familiei adnotat”,Ed. Hamangiu, București, 2007

Dumitru Lupulescu, Ana-Maria Lupulescu, “Dreptul familiei”, Editura C. H. Beck, București, 2006

Gabriela Lupșan, “Dreptul familiei – conform re BVementării Noului Cod civil.”, note de curs, 2011

I.Albu, “Căsătoria în Dreptul Român”, Ed. Dacia, 1988

I.M. Rusu, “Procedura divorțului în dreptul românesc”, Ed. Rosetti, București, 2003

I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, “Tratat de dreptul familiei”, ed.a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006

M. Avram, C. Nicolescu, “Regimuri matrimoniale”, Ed. Hamangiu, 2010

M. Banciu, “Dreptul familiei”, Editura Argonaut, București, 1998

M. Bădescu, “Drept constituțional și instituții politice”, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Marcel Ioan Rusu, “Procedura divorțului în dreptul românesc”, Editura Rosetti, București, 2003

Milena Tomescu, “Dreptul familiei. Protecția copilului”, Editura All Beck, București, 2005

Paul Vasilescu, “Regimuri matrimoniale”, Editura Universul Juridic, București, 2009

Tudor Radu Popescu, “Dreptul familiei – Tratat”, vol.I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965

Marilena Uliescu (coordonator), Noul Cod civil: comentarii, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență, vol. 1, Ed. Hamangiu, București, 2012

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Noul Cod civil: întrebări și răspunsuri pe înțelesul tuturor, Monitorul Oficial, București, 2011.

Stephanie Coonty – Marriage, a History: How Love Conquered Marriage, Penguin Publiching Group, London, 2012

LEGISLAȚIE

Constituția României

Codul familiei

Cod civil

Codul de procedură civilă

Noul Cod civil

Noul Cod de procedură civilă

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor

Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă

Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciara de timbru

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

BIBLIOGRAFIE

Lupașcu, Dan, Crăciunescu Cristiana, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011

Pricopi, C. Pricopi “Dreptul familiei. Căsătoria”, Ed. Lumina Lex, București 2004

Bacaci, Alexandru, Viorica Claudia Dumitrache, Cristina Codruța Hageanu, Dreptul familiei, Editura CH Beck, București, 2012

Bodoașcă, Teodor Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Editura Universal juridic, București, 2012

Banciu, Adrian-Alexandru, Raporturile patriminiale dintre soți potrivit noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2011

Corhan, Adriana, Dreptul familiei. Teorie și practică, Editura Lumina Lex, București, 2009

Emese, Florian, Dreptul familiei, ediția a 4-a, Ed. C. H. Beck, București, 2011

Frențiu, Cristina Gabriela, Bogdan Dumitru Moloman, Elemente de dreptul familiei și de procedură civilă, Ediția a III-a, revăzută și actualizată potrivit Noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Filipescu, Ion, P, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2006

Leș, Ion, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București, 2010

Stanoiu, M. Voinea “Sociologia familiei”, Ed. Univ. București, 1983

Al. Zaharia, “Drept procesual civil. Partea specială”, ediție revăzută și adăugită, Editura Universitară “Danubius” Brașov , 2009

Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil roman”, vol. III, Ed. All Beck, București, 1998

Stăniloaie – Teologia dogmatică ortodoxă, vol.III, București, 1978

Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, “Codul familiei adnotat”,Ed. Hamangiu, București, 2007

Dumitru Lupulescu, Ana-Maria Lupulescu, “Dreptul familiei”, Editura C. H. Beck, București, 2006

Gabriela Lupșan, “Dreptul familiei – conform re BVementării Noului Cod civil.”, note de curs, 2011

I.Albu, “Căsătoria în Dreptul Român”, Ed. Dacia, 1988

I.M. Rusu, “Procedura divorțului în dreptul românesc”, Ed. Rosetti, București, 2003

I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, “Tratat de dreptul familiei”, ed.a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006

M. Avram, C. Nicolescu, “Regimuri matrimoniale”, Ed. Hamangiu, 2010

M. Banciu, “Dreptul familiei”, Editura Argonaut, București, 1998

M. Bădescu, “Drept constituțional și instituții politice”, Ed. Lumina Lex, București, 2001

Marcel Ioan Rusu, “Procedura divorțului în dreptul românesc”, Editura Rosetti, București, 2003

Milena Tomescu, “Dreptul familiei. Protecția copilului”, Editura All Beck, București, 2005

Paul Vasilescu, “Regimuri matrimoniale”, Editura Universul Juridic, București, 2009

Tudor Radu Popescu, “Dreptul familiei – Tratat”, vol.I, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965

Marilena Uliescu (coordonator), Noul Cod civil: comentarii, Ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2011

Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență, vol. 1, Ed. Hamangiu, București, 2012

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Noul Cod civil: întrebări și răspunsuri pe înțelesul tuturor, Monitorul Oficial, București, 2011.

Stephanie Coonty – Marriage, a History: How Love Conquered Marriage, Penguin Publiching Group, London, 2012

LEGISLAȚIE

Constituția României

Codul familiei

Cod civil

Codul de procedură civilă

Noul Cod civil

Noul Cod de procedură civilă

Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor

Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă

Legea nr. 146/1997 privind taxa judiciara de timbru

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale