Natura Juridica a Teritoriului de Stat Si Implicatiile Acestuia Asupra Relatiilor Dintre State
LUCRARE DE LICENȚĂ
Natura juridică a teritoriului de stat și implicațiile acestuia asupra relațiilor dintre state
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC
1.1 Natura juridica a teritoriului de stat
1.2 Componentele teritoriului de stat
1.2.1 Teritoriu terestru
1.2.2 Teritoriu acvatic
1.2.3 Teritoriu aerian
1.3 Frontierele de stat
1.4 Modificările teritoriului de stat
CAPITOLUL II REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI DE STAT
2.1 Regimul juridic al spațiului terestru
2.2 Regimul juridic al spațiului acvatic
2.2.1 Apele teritoriale
2.2.2 Marea teritorială
2.2.3 Zone maritime limitrofe cu regim special
2.3 Regimul juridic al spațiului aerian
2.3.1 Considerații preliminare
2.3.2 Suveranitatea statelor asupra spațiului aerian
CAPITOLUL III IMLICAȚIILE ASUPRA RELAȚIILOR DINTRE STATE
3.1 Criteriile de identificare a statelor în dreptul internațional
3.2 Suveranitatea și egalitatea statelor
3.3 Acordul de voință al statelor
3.4 Actele unilaterale ale statelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dreptul internațional a aparut și s-a dezvoltat din nevoia statornicirii unor anumite norme de con-duită bine definite după care statele să se orienteze. De la apariția primelor reguli de conduită cu caracter internațional până la formarea unui sistem de norme obligatorii capabile să reglementeze cele mai importante relațiile internaționale s-a scurs o perioadă îndelungată de timp. Pe masura evoluției istorice, relațiile internaționale s-au dezvoltat și diversificat având loc mutații profunde. Datorita acestor mutații care se petrec în relațiile internaționale, dreptul internațional public trece printr-un proces de înnoire și dezvoltare.
Începuturile dreptului internațional se situează în Antichitate, primele reguli referitoare la relațiile dintre state apărând în Orientul Antic apoi în Grecia și Roma Antică.
Dreptul internațional s-a constituit mai întâi ca un drept al războiului și abia ulterior, ca drept al păcii și cooperării dintre state. Antichitatea consemnează încă de timpuriu la diferite popoare existența unor reguli privind pornirea războiului și ducerea acestuia inclusiv limitarea unor mijlooace de luptă și protecția anumitor categorii de persoane și bunuri. În aceasta perioadă au apărut însă și primele reguli privind alte instituții de rezolvare pașnică a diferendelor, cum sunt meditațiunea și arbitrajul internațional, protecția străinilor, misiunile diplomatice, jus gentium din dreptul roman prefigurând dreptul internațional de mai târziu.
Fărămițarea feudal a dus la o oarecare tagnare și în domeniul regulilor de drept internțional, doar o dată cu centralizarea statală începând cu secolul al XV- lea, s-a produs o aplificare a relațiilor interstatale care a impulsionat dezvoltarea dreptului internațional. Se concurează astfel pentru prima oară principiul suveranității și teoria echilibrului de forțe între state, mijloacele de rezolvare pașnică a diferențelor încep a se utiliza tot mai frecvent, iar dreptul războilului se îmbogățește cu instituții noi, cum ar fi retorsiunea, represaliile și blocada pașincă, precum și cu noi principi în modul de ducere a războiului.
Apar primele încercări de codificare a dreptului internațional dar și importante lucrări și tratate de drept internațional ale unor personalități ca Nicollo Machiavelli ( 1469- 1527), Alberico Gentilis ( 1552- 1608) sau Hugo Grotius ( 1583- 1645). Hugo Grotius este considerat părintele dreptului internațional prin fundamentele teoretice pe care le pune dreptului internațional ca un drept bazat pe rațiunea umană și nu pe voința divină, ca o expresie a voinței și intereselor statelor precum și prin importante lucrări, despre dreptul războiului și al păcii, dreptul războiului, dreptul diplomatic, dreptul mării și dreptul tratatelor.
În epoca modernă, dreptul internațional cunoaște și el o puternică afirmare o dată cu progresele de amploare realizate pe plan politic și juridic în accord cu dezvoltarea generală a societății umane. Revoluția franceză, îndeosebi prin Declarația asupra dreptului ginților, Congresul de la Viena din 1815 și Congresul de la Paris din 1856 constituie momente importante în afirmarea sau dezvoltarea unor principii și regului de dreept internațional.
Un rol deosebit în dezvoltarea dreptului internațional l-au avut cele două conferințe de pace de la Haga din 1899 și 1907, îndeosebi prin codificarea pe care au realizat-o în domeniul dreptului conflictelor armate și în cel al mijloacelor de rezolvare pașnică a diferențelor internaționale, regului codificate atunci fiind în mare parte valabile și astăzi.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începtul secolului al XX-lea apar primele organizații internaționale și se încheie primele convenții pentru sancționarea unor infracțiuni internaționale, domenii care vor cunoaște ulterior o puternică afirmare. Crearea după primul război al Societății Națiunilor ca organizație cu character universal pentru asigurarea securității internaționale și dezvoltarea colaborării dintre state a impulsionat dreptul internațional, înființarea în 1920 a Curții Permanente de Justiție Internațională, proceduralizarea războiului prin Pactul Societății Natiunilor apoi interzicerea lui ca mijloc al politicii statelor prin Pactul Briand-Kellog din 1928, utilizarea pe scară largă a mijloacelor de rezolvare pașnicăa a diferendelor internaționale sunt doar câteva din directțile de dezvoltare a dreptului internațional în perioada dintre cele două războaie mondiale.
După al doilea război mondial, dreptul internațional public cunoaște o puternică dezvotare, un important salt calitativ. În sfera de reglementare internaționale au intrat numerose domenii care anterior nu făcuseră obiect de preocupare pentru dpretul internațional, iar dreptul internațional classic a suferit importante modificări și completări în cadurl unui process vast de dezvoltare progresivă a dreptului internațional inițiat și impulsionat de Organizația Națiunilor Unite, înființată în 19451.
Normele de drept internatțional sunt considerate prin anumite forme specific recunoscute de comunitatea statelor ca fiind izvoare de drept. Prin izvoarele dreptului internațional se înteleg acele mijloace juridice de exprimare a normelor de conduită rezultate din acordul de voință a două sau mai multe state ori alte subiecte de drept internațional.
O enumerare oficială a izvoarelor dreptului internațional s-a facut pentru prima oară în Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională din 1920 fiind apoi preluată de Statutul Curții Internaționale de Justiție. Art. 38 al Statului Curții Internaționale de Justitțe prevede că în soluționarea conform dreptului internațional a diferendelor care îi sunt supuse Curtea va aplica:
– convențiile internaționale;
– cutuma internațională;
– principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
– hotărârile judecătorești;
– doctina specialiștilor celor mai calificați în dreptul public al diferețelor națiunii ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
Codificarea este o operă de sistematizare a normelor de drept internațional, asigură precizia acestor norme, coeziunea și unitatea lor, element deosebit de important pentru respectarea și aplicarea lor corectă de catre toate statele. Sub egida O.N.U., dreptul internațional a cunoscut un vast process de codificare, care continuă și astăzi.
Între morală și dreptul internațional există legături de influențare și intercondiționare reciprocă. O mare parte a principiilor și normelor de drept internațional își au originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile morale.
Dreptul internațional la râdul său influențează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltaraea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept.
Comunitatea internațională este astăzi, mai mult ca oricând, preocupată de promovarea largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațional în acest scop, de realizarea unui system cat mai eficinet de aparare pe diefrite cai legale a drepturilor omului și de asigurarea transpunerii în practica a acestora.
CAPITOLUL I TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC
1.1 Natura juridiă a teritoriului de stat
Teritorul, împreună cu populația care îl locuiește, alcătuiește o premisă necesară a existenței statului ca entitate supremă, prezentând o însemnătate esențială pentru dezvoltarea social-economică și organizarea politică a oricărei comunități umane.
Teritoriul statal este condiția indispensabilă a delimitării spațiale și a acțiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state.
Teritoriul de stat este stabil din perspectiva existenței pe acesta a unei populații permanente organizată politic. Dar este și relativ din perspectiva modului în care este utilizat de stat. Realitatea a demonstrat că nu întotdeauna un teritoriu mare a determinat și o mare putere, dimpotrivă. Un teritoriu vast poate pune în dificultate statul din punct de vedere al administării sale, cu efecte asupra stabilității. Ambiguitatea este subliniată de existența unor teritorii, care deși foarte asemanatoare, pot duce la rezultate diferite în funcție de aspectele particulare ale organizării politice, de tradiții sau ideologie.
Toate statele sunt subiecte egale de drept internațional iar mărimea teritoriului nu are relevanța juridică externă. Mărimea teritoriului și a populațției ce îl locuieste, bogățiile și resursele sale naturale, așezarea geografică sunt tot atatea aspecte pe care fiecare stat le ia în considerare în stabilirea și desfășurarea relațiilor sale politice, economice, cu alte state în cadrul sistemului internațional, global, zonal sau de raporturi bilaterale.
Elementele natural care alcătuiesc însă teritoriul, capătă relevanța juridică internă și internațional, în cadrul și prin întermediul organizării statal-administrative, ca teritoriu de stat. O serie de principii fundamentale ale dreptului internațional formează baza relațiilor între statele lumii. Organizarea politico-administativă a teritoriului, hotarârea sistemului juridic, folosirea după nevoi a propiilor resurse naturale alcătuiesc atribute ale fiecărui stat.
Teritoriul de stat este limitat. Frontierele statului nu sunt simple delimitări spațiale, ci mai ales delimitări ale competențelor înterne ale statelor în virtutea suveranității lor: componente legislative, administrative și jurisdicțoinale.
Teritoriul de stat are largi implicați în dreptul internațional contemporan, în problemele care privesc aspectele: natura juridică a teritoriului de stat, component acestuia (spațiu terestru, acvatic, aerian), frontierele de stat și regimul de frontieră, imunitatea de jurisdicție teritorială a statului străin, fluviile internaționale și cooperarea statelor în acest domeniu, regimul juridic al navigației și al cooperării privind Dunarea, situația juridică a canalelor maritime, care prezintă interes pentru navigația internațională.
Dreptul internațional reglementează prin principiile și normele sale activitatea statelor în privința spațiilor terestre. Dacă avem în vedere criteriul regimului juridic, aceste spații pot fi grupate în:
Spații terestre aflate sub suveranitatea statelor care au un regim juridic reglementat prin normele de drept intern, normele dreptului internațional neavând decât un caracter auxiliar, complementar;
Spații cu regim internațional care depășesc sfera suveranității statelor;
Prima grupă este reglementată de teritoriul de stat al fiecărei țări în parte iar cea de a doua de: marea liberă, spațiile submarine dincolo de jurisdicția națională a statelor, spațial aerian de deasupra mării libere, spațial extraatmosferic, corpurile cerești ș.a.
Potrivit teoriei competenței, teritoriul de stat nu este altceva decaviile internaționale și cooperarea statelor în acest domeniu, regimul juridic al navigației și al cooperării privind Dunarea, situația juridică a canalelor maritime, care prezintă interes pentru navigația internațională.
Dreptul internațional reglementează prin principiile și normele sale activitatea statelor în privința spațiilor terestre. Dacă avem în vedere criteriul regimului juridic, aceste spații pot fi grupate în:
Spații terestre aflate sub suveranitatea statelor care au un regim juridic reglementat prin normele de drept intern, normele dreptului internațional neavând decât un caracter auxiliar, complementar;
Spații cu regim internațional care depășesc sfera suveranității statelor;
Prima grupă este reglementată de teritoriul de stat al fiecărei țări în parte iar cea de a doua de: marea liberă, spațiile submarine dincolo de jurisdicția națională a statelor, spațial aerian de deasupra mării libere, spațial extraatmosferic, corpurile cerești ș.a.
Potrivit teoriei competenței, teritoriul de stat nu este altceva decat spațial suveranității statului, ca suveranitate deplină și exclusive, ceea ce exclude exercitarea unor competențe străine fără scordul acestuia.
Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale, ale existenței statului. Spre deosebire de organizarea gentilică, bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se caracterizează prin legăturile teritorial, apărute ca urmare a așezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.
Teritoriul de stat cu toate părțile sale componente, se află sub puterea exclusivă a acestui stat. Această putere poartă denumirea de supremație (suveranitate) teritorială, parte integrantă a suveranității de stat. Fiecărui stat i se recunosc, prin principiile și normele dreptului internațional contemporan, independența și suveranitatea, inviolabilitatea teritoriului și frontierelor sale, dreptul de a-și stabili de sine stătător regimul politic, organizarea administrativă și economico-socială, statutul juridic al populației, ordinea de drept și sistemul juridic, utilizarea resurselor naturale, stabilirea condiției în relațiile internaționale potrivit intereselor celorlalte state .
1.2 Componentele teritoriului de stat
Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețele terestre, acvatice și marine, din solul, subsolul și spațial aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusive. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiționează existența statului.
Teritoriul definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane constituind astfel o noțiune politico-juridică.
În contextul mai larg al statului ca subiect primar al dreptului internațional public, poate apărea problema modificării structurii comunității internaționale prin dispariția unor state prin, dezmembrare sau separare, urmată de regruparea componentelor (prin fuziune sau absorbție) ori formarea unor state noi. O altă cauză a creării unor state noi a fost procesul de decolonizare. În aceste situații, se pune problema transmisiunii drepturilor și obligațiilor vechiului stat, problemă ce face obiectul instituției succesiunii statelor.
În cadrul O.N.U., Comisia de Drept Internațional a elaborat două convenții multilaterale cu caracter de codificare în materia succesiunii statelor: Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate ( Viena, 1978, intrată în vigoare în 1996 )4 și Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive și datorii ( Viena, 1983; nu a intrat încă în vigoare). Aceste convenții cuprind și o definiție a instituției succesiunii: "prin expresia succesiune a statelor se înțelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește răspunderea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu".
Domeniul cel mai complex al succesiunii statelor este cel al succesiunii la tratate. Dacă numai o parte a unui teritoriu trece de la statul predecesor la statul succesor, tratatele încheiate de statul predecesor își încetează aplicabilitatea pe acest teritoriu, în timp ce tratatele încheiate de statul succesor își extind câmpul de aplicare și pe teritoriul care a devenit parte a statului succesor.
Teritoriul terestru
În perioadele istorice trecute întalnim mai multe teorii cu privire la teritoriu, după cum urmează:
– La feudali teoriile patrimoniale;
– La burghezi teoriile burgheze;
– În secolul al XX –lea teoria competenței.
Teoriile patrimoniale : au apărut în evul mediu și potrivit adepților acestei teorii, statul ar fi luat naștere din dreptul de proprietate asupra pământului.
Teoriile teritoriului obiect
În evul mediu, teritoriul a fost socotit până, la un moment dat, asa cum am aratat deja, proprietatea de drept privat a suveranului și de aceea, la moartea acestuia putea fi împărțit între urmași.
Mai târziu, în scopul de a se evita primejdia fărămițării teritoriului statului, se încetățenește ideea că teritoriul statului nu este proprietatea privată a monarhului, ci aparține coronei, care personifică instituția monarhică.
Din această concepție s-a dezvoltat apoi asa-numita teorie a „teritoriului-obiect”. Potrivit acestei teorii, raporturile dintre stat și teritoriu nu pot fi caracterizate ca un imperium, adică un drept de comandă, întrucât suveranitatea, care este autoritate, nu poate să se exercite decât asupra persoanelor, iar nu și asupra lucrurilor. Drepturile asupra lucrurilor sunt un dominium, iar nu un imperium. Or, dreptul statului asupra teritoriului are ca obiect un lucru, astfel încât el trebuie caracterizat ca un dominium, ca un drept real. Acest drept real nu poate fi însă confundat, potrivit acestei teorii, cu dreptul de proprietate publică sau privată, căci între aceste două categorii de drepturi există deosebiri esențiale. Astfel, în primul rând pe când dreptul de proprietate publică sau privată are ca obiect o anumită porțiune a teritoriului, dreptul statului se întinde la totalitatea lui. În al doilea rând, pe când dreptul de proprietate conferă titularului o serie întreagă de prerogative: jus utendi, jus fruendi și jus abutendi, care îi imprimă un caracter exclusiv, dreptul statului asupra teritoriului nu comportă plenitudine și exclusivitate de puteri, care rămân în principiu proprietarului, ci numai anumite facultăți determinate de utilizare, cum este, de exemplu, posibilitatea de a proceda la exproprieri de utilitate publică, la devastări în scopul apărării naționale ctc. în sfârșit, pe când bunurile ce fac obiectul proprietăii private sunt afectate satisfacerii unor interese particulare, facultățile de utilizare recunoscute statului asupra teritoriului sau sunt menite să servească scopuri de ordin general și de valoare superioară. Tocmai din aceste motive, chiar autorii care susțin aceasta teorie sunt de acord ca dreptul statului asupra teritoriului nu poate fi echivalat cu un drept real construit dupa modelul dreptului privat, ci constituie un drept real de drept public (Laband ) sau, într-o altă terminologie, un drept real instituțional ( Jean Dabin).
Aceasta teorie, care astăzi nu mai este susținută decât de un număr restrans de autori, explică cu ușurință cesiunile teritoriale între state. Recunoscându-i-se statului un drept real de drept public asupra teritoriului supus suveranității sale, este evident că, în mod logic, va trebui să se admită că el are și facultatea de a ceda acest teritoriu.
Teoria competenței
O concepție apropiată de teoria teritoriului limita este teoria competenței. Plecând de la ideea superiorității ordinii internaționale de drept asupra celei statale, aceasta ultimă teorie, în varianta școlii normativiste ( H.Kelscn ), susține că teritoriul statului nu ar fi decât cadrul spațial, determinat de ordinea juridică internatională, în limitele căruia ordinea juridică națională este autorizată să se aplice. Pentru a nega legatura dintre suveranitate și teritoriu, în aceasta teorie se afirmă că, în anumite cazuri, statul își exercită atribuțiile și înafara teritoriului sau ( de exemplu, exteritorialitatea forțelor militare aflate pe teritoriului unui stat străin ). Un stat poate exercita însă, se susține în continuare, în afara teritoriului sau cel mult o competență, țara să își poată extinde suveranitatea. Numai că această argumentare are împotriva ei faptul că, potrivit dreptului internațional, un stat nu poate exercita o competență asupra unor bunuri aflatoare pe teritoriul altui stat decât cu autorizarea liber consimțită a acestuia și în limitele admise de el.
Suveranitatea teritorială în condițiile statului nostru își găsește expresia în prevederile Constituției potrivit căruia Teritoriul României este inalienabil. Determinand limitele spațiale ale existenței sale, Constituția arată că: România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere, sau de origine socială.
Spațiul terestru cuprinde partea terestră ( sol, subsol ) și poate fi format dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule terstre despărțite de ape maritime, care formează un stat arhipelag de exemplu Indonezia, Filipine.
Teritoriul poate fi format dintr-o singură masă continentală sau insulară, poate cuprinde atât teritoriu continental, cât și teritoriu insular, ori mai multe insule constituite în arhipelag,
după cum teritoriul unui stat poate cuprinde alături de un teritoriu compact numeroase alte teritorii situate la mare distanță,uneori pe continente diferite, precum și enclave situate în limitele teritoriale ale altui stat.
Prin asimilare, sunt considerate ca făcând parte din teritoriu și cablurile submarine, precum și navele și aeronavele, când acestea se află dincolo de limitele teritoriului de stat.
1.2.1 Teritoriu acvatic
Acesta este reprezentat de apele interioare ( naționale ) și marea teritorială. La rândul lor, apele interioare cuprind: cursuri de apă ( fluvii, râuri, canale ); lacuri, mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, precum și apele maritime inferioare. În cea ce privește cursurile de apă, în afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există și cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state ( denumite și continue ) și cursuricare tranversează teritoriile a două sau mai multe state ( denumte și successive ).
Apele interioare făcând parte din teritoriul statului sunt supuse suveranității sale, ceea ce înseamna că statul exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa, prin legi interne navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor natural, măsurile de protective a mediului înconjurător, de protective împotriva inundațiilor. Cât privește apele asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său, problemele care se pun în legătură cu navigația, cu exploatarea și utilitarea resurselor acestora fiind, de obicei, reglemetate prin acorduri încheiate între statele riverine.
În dreptul internațional, apele interioare sunt considerate în general ape maritime, dacă asigură navelor accesul într-un port maritim și anume:
– apele situate între coastă și limita interioară a mării teritoriale;
– apele din băi și băile istorice, pînă la limita interioară a mării teritoriale;
– apele dintre insule sau grupuri de insule, formînd arhipelaguri, sau așezate în imediata apropiere de coastă și constituind linia de bază a mării teritoriale;
– apele porturilor și ale radelor, pînă la limita interioară a mării teritoriale;
– fluviile (estuarele) și locurile care servesc drept cale de acces într-un port maritim.
Apele maritime interioare cuprind: apa portului, rada sa, golfurile și băile interioare, precum și apele maritime situate între țărm și limita interioară a mării teritoriale (în cazurile în care linia de bază a acestora nu coincide cu linia țărmului).
Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care unește instalațiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult spre larg. Apele portuare fiind supuse suveranității statului riveran, acesta stabilește regulile de intrare și ieșire a navelor străine, condițiile privind accesul, staționarea și activitatea acestora în apa portului și, de asemenea, poate institui anumite interdicții. Statul riveran are dreptul să permită sau să interzică accesul navelor străine în porturile sale și să stabilească porturile deschise pentru navele străine.
De regulă, porturile militare sunt porturi închise iar celelalte porturi sunt de obicei deschise navelor comerciale străine, în conformitate cu tratatele bilaterale de comerț și navigație, iar în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate, în cadrul Convenției multilaterale de la Geneva din 1923 referitoare la regimul internațional al porturilor sau a dreptului internațional cutumiar.
Referitor la statutul navelor și echipajelor în apele porturilor străine, regula generală este cea conform căreia aceste nave sunt obligate să respecte toate legile și regulamentele statului riveran. Regulile aplicabile navelor străine sunt însă diferite, după cum nava străină este militară ( de război ) sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.
Navele militare sunt acelea care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin, echipaj care este supus disciplinei militare și este subordonat unui comandant cu grad militar.
Navele comerciale sunt cele care aparțin fie unui stat, fie unor resortisanți, persoane juridice sau fizice și care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse marine.
Navele de stat sunt destinate unor scopuri necomerciale cum sunt, de exemplu, navele de cercetare științifică, de poștă, control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaților ș.a.
În scopul asigurării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizații prealabile din partea acelui stat (care poate impune anumite restricții, atât în legătură cu numărul navelor, cât și cu durata staționării lor în apele sale portuare), ori a unei notificări prealabile.
În caz de forță majoră, (furtuni, avarii) navele de război pot intra într-un port străin fără autorizație.
În ultimii ani, o serie de state, între care și România au interzis prin legi interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturi a oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă.
Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 17/1990, în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturile României este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă, sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României.
Navele străine cu propulsie nucleară pot intra în rade sau în porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, care va fi solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data intrării.
Nava de război care e află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechiziționată. De același regim beneficiază și navele de stat afectate unor scopuri necomerciale. Dacă nava încalcă legile și reglementările statului riveran și nu ține seamă de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate aceasta atrage răspunderea statului de pavilion.
În apele portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicții: a statului de pavilion și a statului riveran.
Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit între ei membrii echipajului, ca și faptelor care privesc disciplina internă a navei. Jurisdicția penală a statului riveran se aplică când infracțiunea a fost comisă:
a) la bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparține echipajului;
b) pe uscat, de către membrii echipajului și a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran;
c) atunci când, deși fapta a fost săvârșită la bordul navei, căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităților locale.
Dacă problema este altfel reglementată prin tratatele încheiate de statele în cauză, vor avea prevalență prevederilor acelor tratate.
Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării obligațiilor contractate de nava respectivă în timp ce se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcăturii, ca și pentru despăgubiri și taxe.
În astfel de împrejurări, nava poate fi reținută sau sechestrată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.
Nu intră în această categorie râurile, canalurile și lacurile aflate pe teritoriul unui singur stat, care nu asigură accesul spre un port maritim. În România sunt considerate ca ape naționale: fluviile, râurile, canalurile și lacurile navigabile interioare, precum și apele fluviilor și ale râurilor de frontieră de la malul român până la talveg.
1.2.3 Teritoriu aerian
Spațiul aerian național reprezintă coloana de aer aflată deasupra teritoriului unui stat, până la limita spațiului cosmic. Spațiul aerian internațional este situat deasupra mării libere, a zonei economice exclusive și platoului continental. Acesta din urmă este deschis navigației aeriene a tuturor statelor.
Regimul juridic al spațiului aerian este reglementat de următoarele documente internaționale:
– Convenția de la Chicago din 1944;
– Convenția referitoare la aviația civilă internațională6;
– cele două acorduri internaționale suplimentare privind tranzitul aerian și serviciile aeriene internaționale și anexele acestora.
Convenția de la Chicago
Statele au competența deplină îi exclusivă de a stabili regimul juridic al spațiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea în scopuri comerciale, militare, competență juristicțională, cu luarea în considerare a angajamentelor internaționale.
Evoluția tehnicilor de navigație aeriană și intensificare utilizării acestui spațiu au determinat o largă colaborare internațională pentru stabilirea unor regului juridice internaționale profitabile pentru toate statele.
Prevederile acestei se aplică numai aeronavelor civile și nu se va aplica aeronavelor de stat.
Aeronavele de stat, in care sunt incluse și cele pentru servicii militae, vamale sau de poliție, nu pot survola sau ateriza pe teritoriul unui stat fără să obțină autorizație din parte acestuia.
Statele contractante sunt obligate să țină seama de securitatea navigației aeronavelor civile cand stabilesc reglementări pentru aeronavele de stat.
Prevederi ale Convnției din 1944:
Dreptul aeronavelor străine care nu sunt flolosite pentru serviciile aeriene internaționale regulate de a pătrunde pe teritoriul, de a-l traversa fără escală și de a face escale necomerciale, fără autorizație prealabilă, sub rezerva statului survolat de a cere autorizație,dreptul acelorași aeronave, dacă transportă pasageri, mărfuri sau poștă, să îmbrace sau să debarce călători, să încarce să descarce mărfuri sau poștă cu respecatarea regulilor statului de îmbarcare su debarcare.
Serviciile aeriene regulate nu pot fi exploatate deasupra sau în teritoriul unui stat dacă nu au permisiunea specială sau o autorizație a acestuia.
Cabotajul este permis numai pentru aeronavele statului pe teritoriul căruia se execută transportul.
Aeronavele fără pilot pot survola teritoriul altui numai în baza unei autorizații speciale a acestuia și cu respectarea regulilor impuse prin autorizație, mai cu seamă în ceea ce privește siguranța aeronavelor civile.
Fieacre stat, pentru motive de necesitatre militară sau în interesul securității publice, poate să declare zone interzise pentru aeronavele altor state, dar fără discriminare
Posibilitatea ca,în situații de criză sau în interesul securității publice, să se restrangă sau să se interzică provizoriu survolul întregului teritoriu sau unei părți din acesta, cu aplicație nediscriminatorie
Dreptul statului de a cere oricărei nave care pătrunde în zonele interzise să aterizeze de îndată ce-i va fi posibil pe un aeroport determinat.
Obligația de a se supune controlului vamal atat la aterizare cat și înainte de a părăsi aeroportul
Obligația de a respecta legile și regulamentele naționale privind intrarea și ieșirea din țară a pasagerilor, echipajelor, mărfurilor trasportate, protecția împotriva propagării bolilor.
Tot la Chicago, în același an s-au adoptat două acorduri internaționale care stabilesc cele libertăți ale aerului (două de trafic aerian și trei comerciale):
– Dreptul de survol ( de tranzit );
– Dreptul de a ateriza în scopuri necomerciale (din otive tehnice)
– Dreptul de a debarca pasageri și mărfuri care provin din statl a cărui naționalitate o are nava;
– Dreptul de a îmbarca pasageri și mărfuri cu destinația statului a cărui naționalitate o are nava;
– Dreptul de a îmbarca și debarca pasageri și mărfuri din și pe teritoriul statelor părți.
Fiecare stat are suveranitate deplină și exclusivă asupra spațiului aerian situat deasupra teritoriului său.
Suveranitatea statului asupra spațiului aerian corespunzător teritoriului terestru și acvatic s-a consacrat pentru prima dată prin Convenția internațională privind navigația aeriană, adoptată la Paris, în anul 1919 și reafirmată prin mai multe tratate internaționale ulterioare, cel mai relevant fiind Convenția privind aviația civilă internațională, adoptată la Chicago, la 17 decembrie 1944. Potrivit acesteia statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.
În virtutea acestei prevederi, statele au competența deplină și exclusivă de a stabili regimul juridic al spațiului lor aerian cu privire la orice aspect: regimul de zbor, reguli de securitate, utilizarea în scopuri comerciale, militare, competență jurisdicțională etc., cu luarea în considerare a angajamentelor internaționale.
Convenția de la Chicago din 1944 reglementează și aspecte privitoare la naționalitatea aeronavelor, navigația aeriană, condiții pe care trebuie să le îndeplinească aeronavele, norme și practici internaționale. În același timp, Convenția a creat Organizația Aviației Civile Internaționale (O.A.C.I.), cu scopul de a dezvolta principiile și tehnicile aviației internaționale și să favorizeze dezvoltarea transporturilor aeriene internaționale. România este membră a O.A.C.I. din anul 1966 și a stabilit regimul juridic al spațiului său aerian prin Codul aerian român adoptat în anul 1953. Ulterior, acest cod a fost abrogat și s-a adoptat un nou Cod aerian în anul 2000.
Codul aerian a fost adoptat în anul 19537. Ulterior, acest cod a fost abrogat și s-a adoptat un nou Cod în anul 2000. În baza prevederilor Codului Aerian Civil, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului emite reglementări specifice care stau la baza desfășurării activităților aeronautice civile, avand caracter obligatoriu pentru orice persoană fizică sau juridică care desfășoară activități aeronautice civile în spțiul aerian național și pe teritoriul Romaniei, precum și pentru cele care, prin activitățile desfășurate, pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronutică.
Evoluția tehnicilor de navigație aeriană și intensificarea utilizării acestui spațiu au determinat o largă colaborare internațională pentru stabilirea unor reguli juridice internaționale profitabile pentru toate statele, mai ales în ceea ce privește transporturile civile internaționale. Aceste preocupări și instrumente juridice adoptate au dus la conturarea unei ramuri noi a dreptului internațional public, dreptul internațional aerian.
1.3 Frontierele de stat
Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat, sau, după caz, de marea liberă și care se întind în înălțime până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului, până la limitele accesibile tehnicii moderne.
Graniță sau frontieră reprezintă linia care desparte două entități politice (state, guverne, sau țări). Froniera de stat a fost definite în mai multe feluri, una din cele mai concise definiții o consideră ca fiind o limită juridical în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplinaă și exclusivă.
Frontierele de stat se stabilesc prin lege, în conformitate cu tratatele internaționale. Stabilirea frontierei se face în cadrul a două operațiuni – delimitarea și demarcarea.
Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele dreptului internațional, prin tratate între statele vecine în care se precizează direcția și așezarea generală a frontierei și se face o descriere a traseului , care se fixează pe hartă, anexată la tratat.
Demarcarea înseamnă transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei , care se face de regulă de către comisii mixte ale reprezentanților celor două țări și constă în stabilirea concretă a fiecărui element sau porțiune a traseului , fixarea de borne și de stâlpi și de alte asemenea operațiuni.
Traseul demarcat al frontierei se descrie amănunțit în procese verbale și se transpune pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se întocmesc scheme ale fiecărei zone.
Regimul frontierei de stat se stabilește prin legi interne care reglementează modul de trecere a frontierei și controlul la frontieră, paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei, condițiile de folosire a terenurilor din apropiere , șederea în localitățile de frontieră și alte asemenea probleme. Legea română este Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.
Buna vecinătate tinde să devină un principiu al acestui drept, care obligă statele vecine să respecte anumite reguli ale vecinătății. Nu trebuielezate interesele celuilalt stat. Trebuie să se prevină orice posibilă afacere a statului vecin prin activitățindesfășurate la frontieră.
Statele vecine au obligația să nu polueze, în masura în care se deschide un obiectiv care ar putea duce prejudicii statului vecin.
Tot de bună vecinătate ține un alt principiu care constă in a nu intreprinde actiuni ostile, amenințării cu forța exercitii ,ilitare la frontieră, de a nu permite unor bande inarmate sa desfasoare actiuni ostile fata de statul vecin, de a nu permite altor state ca pe teritoriul unui stat sa infiinteze baze militare care sa afecteze securitatea statului vecin. Toatea acestea ar trebui să fie granița unui respect reciproc
Regiml de frontieră îl putem privi din trei perspective: persoanele, bunurile , serviciile.
Din perspectiva persoanelor sunt conoscute facilitatile de mmiscare de trecere acordate unor persoane care locuiesc la frontieră.
Statele vecine trebuie sa reglementeze prin conventii bilaterale aspectele legate de poluare de exploatare a unor resurse naturale din zona de frontiera, de intretinere a unor tunele cae trec pe sub linia de frontiera.
Potrivit dreptului internațional, teritoriul unui stat cuprinde solul, subsolul, apele precum și spțiul aerian de deasupra solului și apelor. Frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate între statele vecine, fie prin tratatele de pace încheiate în urma unui conflict, fie prin hotărâri ale unor instanțe internaționale. Unele frontiere se stabilesc prin lege internă, cum ar fi limita mării teritoriale. Cu scopul controlului la graniță, aeroporturile și porturile maritime sunt considerate ca granițe. Pentru ca omaneii să treacă granițele sunt uneori necesare pasapoarte, vize sau alte forme de identificare. Pentru transportarea bunurilor printr-o graniță este necesar să plăteasca taxe vamale. Care sunt încasate de ofițeri vamali.
Operațiunile practice de determinare a traseului unei frontiere:
– delimitarea, operațiune politică și juridică, care constă în identificarea direcției principale și descrierea amănunțită, în cuprinsul tratatului care se încheie în scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia. In urma acestei descrieri se întocmește și o hartă, anexă la tratat.
– demarcarea propriu-zisă pe teren a liniei de frontieră, care presupune o serie de operațiuni de instalare a unor borne sau identificarea altor semne de demarcație ( copaci, forme de relief natural, geamanduri, ș.a.). Această etapă este efectuată de o comisie care consemnează operațiunile sale într-un proces verbal sau un raport.
Ordonanța de Urgență nr. 105/2001; alte legi interne referitoare la desfășurarea diferitelor activități în zona de frontieră; peste 80 de înțelegeri internaționale bilaterale, încheiate de România cu statele vecine.
Clasificarea frontierelor:
Din punct de vedere al aliniamentelor :
– frontiere natural stabilite în funcție de particularitățile geografie cum sunt apele unor fluvii sau râuri, crestele munților (Urali)
– frontiere geometrice linii convenționale, drepte, care despart teritoriile statelor, traversând diferite forme de teren, fără a ține seama de orientarea acestora. Din considerente practice pentru a nu diviza o localitate se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia dreaptă
– frontiere astronomice sunt cele care urmează paralele sau meridianele globului (cele dintre SUA si Canada)
Din punct de vedere al componențelor teritoriului de stat :
– frontiere terestre se pot trasa cu ajutorul formelor de relief dar pot fi și geometrice sau astronomice (cele de mai sus)
– fluviale se trasează pe senalul navigabil al fluviului ce desparte două state
– maritime delimitează marea teritorială a statelor de marea liberă sau de marea teritorială a altor state
– aeriene separă spațiile aeriene, linii imaginare trasate perpendicular pe frontierele terestre
Operațiunea de stabilire a frontierelor de stat este complexă și necesită încheierea unor acorduri între statele vecine. Întâi se delimitează prin acord (hărți topografice) apoi se merge pe teren și se pun semne vizibile, se face o comisie specială.
Relațiile de vecinătate dintre state implică respectarea unui anumit regim juridic => în doctrină se afirmă existența unui “drept internațional al vecinătății”.
Obligațiile sunt :
– să desfasoare acțiuni de cooperare;
– să se abțină de la activități în zona de frontieră de natura a aduce prejudicii vecinilor;
– să adopte măsuri de prevenție.
1.4 Modificările teritoriului de stat
După cum statele înseși nu au rămas aceleași de-a lungul istoriei, nici teritoriul lor nu a rămas imuabil.Uneori limitele statelor s-au modificat prin voința populației respective sau a statelor în cauză în baza unor acte de drept civil, cum ar fi vânzarea- cumpărarea, cesiunea, schimbul, donația sau arenda, dar cel mai adesea prin forță, istoria cunoscând extrem de numeroase situații când statele puternice, prin presiuni sau războaie, au impus statelor mai slabe ori învinse modificări substanțiale ale teritoriului lor.
Expansiunea statelor europene pe alte continente ca rezultat al descoperirilor geografice a pus problema legitimității cuceririi noilor teritorii descoperite. Asemenea teritorii erau considerate res nulius și puteau fi însușite potrivit teoriei priorității descoperirii sau a primului descoperitor, ca orice lucru care nu aparține nimănui, deși în fapt erau locuite de populații adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formală a puterii statului descoperitor prin ridicarea unui monument sau arborarea pavilionului unei nave era considerată drept temei juridic suficient pentru dobândire.
Odată cu încheierea, în mare, a procesului de cucerire a altor teritorii și de constituire a imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin din 1885 stabilea, în special sub impulsul Germaniei unificate care dorea să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile fictive ale acestora, unele condiții restrictive pentru stăpânirea de teritorii, între care ocuparea lor efectivă, ceea ce presupune posesia reală cu intenția de a-și exercita suveranitatea, stabilirea unei autorități responsabile cu funcții de guvernare și notificarea către alte state a ocupației, cu precizarea situației geografice și a limitelor teritoriului respectiv.
Recunoscându-se, însă, dreptul la război al fiecărui stat, se recunoștea în continuare dreptul de a pune stăpânire pe teritoriile ocupate cu forța. Aceasta se putea face fie prin anexiune (detașarea unei părți din teritoriul statului ocupat), fie prin debelațiune (preluarea întregului teritoriu a statului ocupat și, ca urmare, desființarea statului respectiv). Exemplele sunt numeroase, unor asemenea procedee căzându-le adesea victimă și țara noastră de-a lungul istoriei (Anexarea Bucovinei în 1774, de către Imperiul Habsburgic, a Basarabiei în 1812, apoi în 1940 de către Rusia, ca și a unei părți din Transilvania în 1940 etc.).
Interzicerea războiului de agresiune a determinat ca în conformitate cu dreptul internațional contemporan ocuparea sau anexarea forțată a teritoriului unui stat, ori a unei părți din acesta, să nu mai fie permise, constituind acte ilicite care atrag răspunderea internațională și obligația de restituire. Orice modificare teritorială se poate face astăzi potrivit voinței libere a statelor și dreptului la autodeterminare al popoarelor, exprimate prin adoptarea unor acte politice și legislative corespunzătoare ale organelor reprezentative ale statului sau ale mișcării de eliberare națională respective ori, în anumite conditii, prin voința liberă a populației ce ocupă un anumit teritoriu, exprimată sub forma unui plebiscit organizat sub control international.
CAPITOLUL II REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI DE STAT
2.1 Regimul juridic al spațiului terestru
Spațial aerian este coloana de aer care este supusă suveranității unui stat determinat atunci când se află situate deasupra teritoriului acelui stat, sau nu este supusă dacă se află situate deasupra mării libere.
Raportul juridic al spațiului aerian al statelor este reglementat prin legislația statelor, dar în anumite privințe și prin conventii internațional exemplu: Convenția de la Chicago din 1944 cu privire la aviația civilă internațională. Spațiu cosmic, numit și spațiu extraatmosferic denumire dată spațiului din afara atmosferei Pământului.
Regimul juridic al spațiului cosmic se caracterizează, în principal, prin aceea că nu este supus suveranității statelor, fiind deschis în mod egal explorării și utilizării de către toate statele în conformitate cu dreptul internațional (Carta ONU).
Spațiu maritim este spațiu geografic incluzând apele mărilor și oceanelor, cu solul și subsolul acestora. Marea liberă și marea teritorială constituie zone ale spațiului maritim.
Spațiu locativ, (numit și fond locativ) – ansamblul suprafețelor din interiorul clădirilor destinate locuinței sau unor alte scopuri:
– birouri, destinate activităților social-culturale;
– spații comerciale, destinate activităților comerciale;
– ateliere, destinate activităților industriale și prestări de servicii;
– depozite, garaje.
Sub aspectul regimului se face distinctie intre:
– spațiul aerian al statelor, adică spațiul supus suveranității nationale a statelor
– spațiul aerian national;
– spațiul aerian internațional și anume spațiul aerian de deasupra zonei economice exclusive, a platoului continental al statelor cu litoral, precum și cel de deasupra mării libere;
– spațiul nesupus suveranității statelor.
În timp ce spațiul aerian de deasupra statelor este supus suveranității statelor atât în conformitate cu legile interne în materie ( de regulă codul aerian, constitutie ), cât și cu convențiile internaționale, spațiul aerian de deasupra zonelor maritime nesupuse suveranității statelor, inclusiv marea liberă, este deschis navigației aeriene a tuturor statelor, libertatea de survol fiind una dintre libertățile mării libere, potrivit reglementărilor în domeniu. ( art.58, 78, 87 ale Convenției privind dreptul mării din 1982 ).
Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, odată cu apariția și dezvoltarea navigației aeriene, în doctrina de drept internațional s-au formulat două teorii cu privire la regimul spațiului aerian al statelor:
O primă teorie care susținea libertatea aerului, promovată de autori de prestigiu în domeniu, la sesiunea Institutului de Drept Internațional de la Grand, 1910 și cea de la Madrid 1911;
Cea de a doua teorie afirmă suveranitatea deplină a statului asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului de stat ( cu recunoașterea libertății de trecere a aeronavelor civile ale altor state ), susținută la Conferința de la Paris din 1910 și Congresul de la Verona din 1910.
Lupta dintre aceste două concepții principale cu privire la regimul spațiului aerian a luat sfârșit cu triumful teoriei suveranității statului asupra spațiului aerian, teorie care a fost consacrată pentru prima oară în convenția internațională multilaterală în domeniu, respectiv Convenția de la Paris din 1919 privind navigația aeriană.
Art.1 al Convenției din 1919 prevedea că: fiecare putere are suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.
Acest principiu a fost preluat, ulterior, în: Convenția de la Havana ( 1928 ) și cea de la Chicago (1944 )11, aceasta din urmă este în vigoare și în prezent. Potrivit art. 1 din Convenția de la Chicago Statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.”
O asemenea dispoziție a fost înscrisă și în Codul aerian al României din 1953, ca și în art.1 (2) al Codului aerian actual ( Ordonanța Guvernului nr.29/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 130/2000, republicată în Monitorul Oficial nr. 45/26 ian. 2001, modificată prin Legea nr. 399/2005 ).
În virtutea suveranității sale statul, prin legislația sa internă, poate:
– stabili regimul de zbor și desfășurarea activităților naționale și internaționale în spațiul său aerian;
– stabili zone aeriene interzise zborului aeronavelor străine ( în scopuri militare ori de siguranță publică );
– reglementează regimul intrării, ieșirii și navigației în spațiul său aerian;
– lua măsuri împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spațiul aerian național (Legea Româna nr. 257/2001 privind modul de acțiune împotriva unor asemenea aeronave, modificată de Legea nr. 461/2004, republicată în Monitorul Oficial nr. 684/29 iulie 2005)12;
– exercită dreptul de jurisdicție asupra aeronavelor civile aflate în limitele teritoriului său, exceptând cazurile altfel reglementate în acordurile internaționale;
– stabili rutele aeriene;
– exercită dreptul de control vamal, sanitar, de imigrare, stabilind și aeroporturile deschise traficului aerian internațional și altele ( art. 9,10,11,12,13,14 din Convenție ).
2.2 Regimul juridic al spațiului acvatic
Apele teritoriale (denumite și mare teritorială), reprezintă fâșia de mare de o anumită lățime care se întinde de-a lungul țărmului sau a apelor maritime interioare ale unui stat, și asupra căreia respectivul stat își exercită deplina suveranitate. Începe de la linia mareei înalte maxime (linia de bază), iar pentru statele cu coastă foarte crestată, de la liniile de bază care unesc extremitățile capurilor terestre ale insulelor sau stîncilor din imediata apropiere a coastei.
Regimul apelor teritoriale/mării teritoriale este guvernat de principiile de drept internațional, enunțate de Comisia de drept internațional a ONU, Conferința de codificare de la Haga din 1930 și Conferințele asupra dreptului mării de la Geneva din 1958 și 1960.
În practica statelor, lățimea apelor teritoriale/ mări teritoriale variayă în general între 3 și 12 mm (mile marine) și este adoptată unilateral de statele riverine spre a corespunde securității și intereselor economice. Astfel, SUA și Anglia au adoptat 3mm; țările scandinave :Finlanda și Islanda 4mm; Italia, Spania, Grecia, India, ex- Iugoslavia și alte câteva state, 6mm; Indoneyia, România și alte state, 12mm. unele state, in special din America Latină au adoptat o lățime a apelor teritoriale/mării teritoriale cu mai mult mai mare de 12mm.
Conform dreptului internațional, apele teritoriale/marea teritorială cu solul, subsolul și spațiul de deasupra sa reprezintă o parte a teritoriului statului riveran și este supusă legilor, regulamentelor și jurisdicției acestuia.
În virtutea suveranității sale, statul riveran are dreptul să ia, în interiorul apelor teritoriale, orice măsuri privind: apărarea securității sale; exploatarea bogățiilor naturale ale apelor, solului și subsolului; exercitarea controlului vamal, sanitar și de frontieră; reglementarea salvărilor și scoaterea epavelor și, în anumite condiții, exercitarea jurisdicției penale. Toate aceste drepturi se exercită însă fără a se stingheri trecerea inofensivă a navelor comerciale străine, adică trecerea făcută cu respectarea legilor și regulamentelor statului riveran și a normelor dreptului internațional enunțate în Convenția de la Geneva din 1958. Oprirea sau ancorarea navelor străine în apele teritoriale este permisă numai în condițiile obișnuite ale navigației comerciale și în cazuri de pericol. Navele de război nu au drept de trecere inofensivă prin apele teritoriale ale altor state decât cu autorizarea prealabilă a acestora.
Convenția nr. 108/1958 privind actele de identitate pentru personalul navigant
Conferința generală a Organizației Internaționale a Muncii, convocată la Geneva de către Consiliul de Administrație al Biroului Internațional al Muncii, și reunindu-se, la 29 aprilie 1958, în cea de-a 41-a sesiune a sa, după ce a hotărât să adopte diferite propuneri referitoare la recunoașterea reciprocă sau internațională a unui act de identitate național pentru personalul navigant, problemă care constituie al șaptelea punct al ordinii de zi a sesiunii, după ce a hotărât ca aceste propuneri să ia forma unei convenții internaționale, a adoptat, azi, treisprezece mai una mie nouă sute cincizeci și opt, convenția de mai jos, denumită „Convenția privind actele de identitate pentru personalul navigant, 1958".
Prezența convenție se aplică fiecărui marinar utilizat, în indiferent ce calitate, la bordul oricărei nave, în afara navelor de război, care este înmatriculată pe un teritoriu pentru care această convenție este în vigoare, și care este în mod normal afectată navigației maritime.
În cazul în care ar exista vreo îndoială cu privire la problema de a ști dacă anumite categorii de persoane trebuie să fie considerate personal navigant, în sensul prezentei convenții, această problemă va fi soluționată, în fiecare țară de către autoritatea competentă, după consultarea organizațiilor armatorilor și ale personalului navigant interesate.
Orice stat membru, pentru care prezența convenției este în vigoare, va elibera fiecăruia dintre cetățenii săi, exercitând profesia de marinar, la cererea sa, un act de identitate pentru personal navigant, conform prevederilor art. 4. Cu toate acestea, în cazul când nu ar fi posibil să se elibereze un astfel de document anumitor categorii de personal navigant, numitul stat membru va putea elibera, în locul menționatului document, un pașaport specificând că titularul este marinar și având, în sensul prezenței convenții, aceleași efecte ca și actul de identitate pentru personalul navigant.
Orice stat membru, pentru care prezenta convenție este în vigoare, va putea elibera un act de identitate pentru personalul navigant oricărui marinar utilizat la bordul unei nave înmatriculate pe teritoriul său sau înscris la un birou de plasare de pe teritoriul său, dacă cel interesat cere aceasta.
Actul de identitate al personalului navigant va fi păstrat întotdeauna de către marinar.
În doctrina de drept internațional fluviile internaționale sunt definite ca fiind cursurile de apă care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean.
Conform unor definiții din surse mai recente Convenția privind utilizarea cursurilor de ape internaționale în alte scopuri decât navigația de la New York 1997, neintrată în vigoare se face distincție între:
– „curs de apă” care se referă la sistemul de ape de suprafață și subterane care constituie, datorita relațiilor fizice dintre ele, un ansamblu unitar și care ajung în mod normal la un punct de sosire comun (art.2, lit.a);
– „curs de apa internațional” care înseamnă un curs de apă ale cărui părți se găsesc în state diferite (art.2, lit.b).
În final Comisia a adoptat deci, noțiunea de bazin sau sistem hidrografic, contrar tendințelor mai multor state, iar în ce privește utilizarea a reținut conceptul de resurse naturale împărțite /partajabile.
În practica internațională, dar și în doctrină s-au mai folosit și alte expresii: cale de apă internațională, bazin comun, sistem hidrologic, care relevă gradul mai mare sau mai redus al internaționalizării regimului juridic dincolo de navigație, la toate categoriile de utilizări, ca și la regimul de protecție împotriva poluării și a altor factori distructivi.
O altă definiție prevăzută în art. 1 (1) al Convenției de la Helsinki privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale din 1992 arată că apele transfrontiere înseamnă orice ape de suprafață sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state; le traversează sau sunt localizate pe teritoriul acestor state.
În doctrină și în practica internațională se mai face distincția între:
– fluvii succesive, care traversează teritoriile mai multor state;
– fluvii contigue ( frontiere ) care separă teritoriile a două state.
În prezent, din motive cum sunt: seceta prelungită, creșterea consumului de apă dulce, precum și construirea unor canale artificiale, fluviile pot să nu mai fie navigabile sau să-și schimbe punctul terminal. În aceste condiții, pare a fi preferabilă una sau alta dintre definițiile folosite în surse recente, dar la care să se adauge elementele juridice.
2.2.1 Apele teritoriale
Apele teritoriale ( denumite și mare teritorială ), reprezintă fâșia de mare de o anumită lățime care se întinde de-a lungul țărmului sau a apelor maritime interioare ale unui stat, și asupra căreia respectivul stat își exercită deplina suveranitate. Începe de la linia mareei înalte maxime (linia de bază), iar pentru statele cu coastă foarte crestată, de la liniile de bază care unesc extremitățile capurilor terestre ale insulelor sau stîncilor din imediata apropiere a coastei.
Regimul apelor teritoriale/mării teritoriale este guvernat de principiile de drept internațional, enunțate de Comisia de drept internațional ONU, Conferința de codificare de la Haga din 1930 și Conferințele asupra dreptului mării de la Geneva din 1958 și 1960.
O perioadă îndelungată de timp se consideră că fiecare suveran avea drepturi absolute asupra sectorului de fluviu de pe teritoriul său și deci nu există principiul libertății de navigație pe fluviile internaționale. În secolele XVIII-XIX, ca urmare a dezvoltării comerțului internațional și a relațiilor dintre state în general se formează o opinie favorabilă principiului libertății de navigație pe fluviile internaționale.
Principalele momente și instrumente juridice privind formarea și afirmarea principiului sunt:
– Tratatul de pace de la Paris din 1814 care a stabilit libertatea de navigație pe Rin;
– Actul final al Congresului de la Viena din 1815 care a recunoscut Dunărea ca fluviu internațional și a extins principiul libertății de navigație și pe alte fluvii europene;
– Congresul de la Paris din 1856 care a stabilit pentru prima oară un regim internațional de navigație pe Dunăre;
– Conferința de la Berlin din 1885 care a stabilit libertatea de navigație pe fluviile internaționale africane Congo și Niger;
– Tratatul de la Versailles din 1919 a reafirmat caracterul de fluviu internațional pentru Elba, Niemen, Oder și Dunăre;
– Convenția, Statutul și Protocolul adițional asupra căilor navigabile de interes internațional încheiate la Conferința de la Barcelona din 1921, care au reafirmat principiul libertății și egalității de tratament în navigația pe fluviile internaționale, sistematizând și dezvoltând regulile stabilite anterior. Statele fluviale importante nu au devenit însă parte la aceste trei acte juridice.
Din reglementările intervenite înainte de cel de-al doilea război mondial, dar și ulterior, cum vom arăta rezultă că varietatea de situații geografice, interesele economice și factorii istorici diferiți au constituit impedimente în calea realizării unei reglementări de ansamblu, sub forma unei convenții multilaterale generale, pentru navigația pe fluviile internaționale.
În legatură cu navigația pe fluviile internaționale s-au format însă o serie de reguli cutumiare referitoare la libertatea de navigație, la drepturile, dar și la obligațiile statelor riverane în utilizarea acestor fluvii.
Libertatea de navigație pe fluviile internaționale implică:
– accesul liber al navelor comerciale ale tuturor statelor, riverane sau neriverane;
– egalitatea de tratament a navelor comerciale, indiferent de pavilionul arborat;
– interzicerea accesului navelor militare, vamale și de poliție ale statelor neriverane pe fluviile internaționale;
– navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga pe aceste fluvii, dar numai în sectoarele supuse suveranității statelor carora le aparțin, pentru sectoarele altor state fiind necesară autorizarea acestora.
Statele riverane, în virtutea suveranității lor teritoriale, sunt singurele care au:
– dreptul de a reglementa condițiile de desfășurare a navigației;
– dreptul de control vamal și sanitar;
– dreptul de supraveghere prin poliția fluvială;
– dreptul de a percepe taxe necesare efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare;
– ele au însă și obligația de a menține fluviul în stare de navigatție.
Fluviile internaționale se folosesc și în alte scopuri decât navigația cum sunt: în domeniul irigațiilor, al producerii energiei electrice, ca și în alte industrii ori în piscicultură.
Inițiativele de elaborare a unor norme de drept internațional au dus în timp la anumite rezultate, între care:
– Rezoluția Institutului de Drept Internațional, adoptată în 1961 cu privire la Utilizarea apelor internaționale nemaritime ( în alte scopuri decât navigația );
– Regulile de la Helsinki 1966 elaborate de Asociația de Drept Internațional;
– Convenția cu privire la utilizarea cursurilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația, adoptată la New York, 1997, dar neintrată în vigoare.
Convenția din 1997 de la New York este rodul unei laborioase activități a Comisiei de Drept Internațional, începută încă din 1974. În intenția părților, aceasta este o convenție-cadru, care definește principiile și regulile generale aplicabile tuturor cursurilor de apă internaționale.
Conform art. 3,4 ale Convenției părțile pot în anumite condiții, să încheie pentru fiecare curs de apă acorduri de utilizare pentru: întregul curs de apă; o parte din cursul de apă; un anumit proiect sau program, pentru o utilizare specifică.
Statele părți care își împart un curs de apă au drepturi, dar și obligații reciproce de natură pentru a asigura o utilizare și avantaje optime, în numele comunității lor de interese.
În cele 37 de articole ale convenției sunt dezvoltate o serie de principii cum sunt:
– utilizarea și împărțirea echitabilă și rezonabilă a cursului de apă ( art.5 );
– obligația de a nu provoca daune semnificative ( art.7 );
– obligația generală de a coopera ( art.8 );
– obligații specifice de a face un schimb regulat de date și informații privind îndeosebi starea cursului de apă sub aspect hidrologic, meteorologic, ecologic ( art.9 );
– respectarea raportului între utilizări, iar în caz de necesitate prioritatea cerințelor umane (art.10 )
În convenție sunt prevăzute și o serie de măsuri pentru protecția ( ecosistemelor, prevenirea, reducerea și controlul poluării ) și gestionarea cursurilor de apă internaționale în: condiții normale; în cazuri de urgență ( inundații, accidente industriale ); în caz de conflict armat.
2.2.2 Marea teritorială
Marea teritorială este partea de mare adiacentă țărmului, până la o anumită distanță în larg, făcând parte din teritoriul de stat și supusă deci suveranității statului riveran. Această suveranitate se extinde și asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, ca și asupra solului și subsolului acesteia.
Fiecare stat are dreptul să stabilească lățimea mării sale teritoriale la o limită care să nu depășească 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază, determinate în conformitate cu dispozițiile Convenției din 1982 ( articolul 3). Este posibil ca, atunci când statele au țărmuri față în față ori adiacente, această limită de 12 mile pentru marea teritorială a fiecărui stat să nu poată fi atinsă ( art. 15 al Convenției din 1982 ).
În aceste cazuri, delimitarea se realizează prin acordul statelor implicate. În lipsa acordului, delimitarea va urma linia mediană obținută prin unirea punctelor echidistante față de punctele cele mai apropiate de liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale. Trasarea liniilor de bază se poate face prin două metode, în funcție de configurația țărmului:
– pentru țărmurile fine, fără crestături adânci, liniile de bază coincid cu linia țărmului sau linia celui mai mare reflux, pentru mările care cunosc acest fenomen;
– pentru țărmurile foarte adânc crestate, liniile de bază se obțin prin unirea punctelor celor mai avansate spre larg ale unui asemenea relief ( linii de bază drepte ).
Regimul juridic al mării teritoriale ca și lățimea acesteia, se stabilește de fiecare stat riveran, cu respectarea unor reguli de drept internațional:
Dreptul de trecere inofensivă a navelor străine prin marea teritorială:
– Prin trecere a unei nave prin marea teritoriala se înțelege: fie navigarea prin acest spațiu înspre sau dinspre porturile statului riveran ori apele interioare ale acestuia, fie traversarea mării teritoriale, fără a intra în porturi sau ape interioare ( traversare lateral ).
– În oricare situație, navigarea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă, urmând rutele maritime indicate de statul riveran prin hărți și alte documente de navigație. Oprirea și ancorarea în marea teritorială se poate face numai în cazuri de forță majoră, incidente de navigație ori pentru a acorda sprijin altor nave în pericol.
Pentru a fi permisă, trecerea trebuie să fie inofensivă, în sensul de a nu aduce atingere păcii, ordinii și securității statului riveran ( art. 19 al Convenției din 1982 ).
– Dreptul statului riveran de a urmări și reține navele străine pentru activități interzise sau încălcări ale altor legi naționale. Împotriva vaselor care desfășoară activități interzise sau care au încălcat legile statului riveran în apele sale maritime, acesta poate exercita dreptul de urmărire și reținere, atât în marea teritorială, cât și în anumite condiții, în marea liberă.
– Statul riveran poate, de asemenea, interzice oricăror nave străine accesul în anumite zone de securitate din marea sa teritorială, cu condiția asigurării dreptului de trecere, prin rutele maritime.
– Reguli aplicabile diferitelor categorii de nave în marea teritorială.
– Jurisdicția penală asupra navelor comerciale străine în marea teritorială.
– Jurisdicția în materie civilă asupra navelor comerciale străine.
– Navele militare și navele de stat, utilizate în scopuri necomerciale, beneficiază în marea teritorială de imunitățile statului străin și asupra lor nu pot fi efectuate acte de urmărire penală, de executare silită ori aplicate măsuri asiguratorii.
Canalele maritime internațioale
Sunt căi maritime de navigație artificiale, construite pentru a lega două mări sau oceane în scopul scurtării rutelor de navigație.
Deși sunt construite pe teritoriul unui stat și ca urmare sunt supuse suveranității statului respectiv, importanța pe care o prezintă pentru navigația internațională a determinat ca statutul celor mai importante asemenea canale să capete un caracter internațional în baza unor tratate, pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru navele tuturor statelor.
Principalele canale internaționale sunt Canalul de Suez, Canalul Panama și Canalul Kiel.
Canalul de Suez a fost construit între 1859-1869, pe teritoriul Egiptului, care în acea perioadă se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pentru a lega pe o rută mai directă Oceanul Indian, prin Marea Roșie, cu Marea Mediterană.Regimul internațional al canalului a fost stabilit în baza Convenției de la Constantinopol din 1888, care consacra libertatea de trecere pentru toate categoriilor de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace cât și în timp de război, fără oprire și debarcare și urmând indicațiile autorității de control. Se stabilea o zonă neutralizată de 3 mile pe ambele maluri care nu putea fi transformată în teatru de război și nici supusă blocadei și în care era interzisă construirea de fortificații permanente și se prevedea posibilitatea ca Egiptul să ia unele măsuri restrictive dacă aprecia că securitatea sa ar fi amenințată.
După naționalizarea, în 1956, de către Egipt a Companiei Canalului de Suez ca expresie a afirmării suveranității sale asupra Canalului și după eșuarea intervenției militare a Angliei și Franței, care doreau să-și păstreze privilegiile în zonă, Egiptul a făcut o declarație unilaterală în aprilie 1957 angajându-se să respecte și după naționalizare statutul internațional al Canalului și să asigure libertatea de navigație deplină a tuturor statelor în condițiile stabilite prin Convenția din 1888.
Canalul Panama a fost construit la începutul secolului XX pe teritoriul Statului Columbia în istmul Panama și deschis navigației în 1914, pentru a se realiza o legătură între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
În 1901 se încheia un tratat între Statele Unite și Anglia prin care se stabilea statutul juridic al canalului care încă nu fusese terminat, în sensul garantării libertății de navigație a tuturor statelor în timp de pace și război în condiții asemănătoare cu cele privind Canalul de Suez, dar fără a fi demilitarizat, Statelor Unite recunoscându-li-se dreptul de a controla și asigura securitatea Canalului.
În 1903, Statele Unite încheie un nou tratat cu noul stat Panama, desprins din Columbia și controlat de S.U.A., prin care dobândea monopolul construcției, întreținerii și gestiunii ulterioare a Canalului, drepturi largi în ce privește apărarea militară a acestuia și unele drepturi suverane pe timp de 99 de ani pe o fâsie de 5 km pe ambele maluri ale Canalului.Se prevedea neutralizarea Canalului, dar S.U.A. au încălcat această obligație, transformând zona într-o bază militară americană.
Ca urmare a revendicării de către Panama a suveranității sale asupra zonei Canalului, în 1977 s-a încheiat un tratat între S.U.A. și Statul Panama potrivit căruia zona canalului trece sub suveranitatea Panama, iar administrația Canalului și apărarea militară a zonei sunt transferate treptat statului Panama până în 1999, după care Canalul urmează să dobândească un regim de neutralitate garantat de S.U.A.
Canalul Kiel a fost construit de Germania pe teritoriul său între 1885-1895 și leagă Marea Baltică cu Marea Nordului.
Statutul său internațional a fost stabilit după primul război mondial prin Tratatul de la Versailles, care-l declara deschis navigației libere a tuturor navelor militare și civile, în timp de pace și război, pentru toate statele, pe bază de egalitate, cu dreptul pentru Germania ca în timp de război să-l poată inchide pentru navele statelor inamice. Germaniei i se recunoștea dreptul de a reglementa paza canalului, precum și regimul vamal și sanitar în zonă.
În 1936, Germania a denunțat tratatul și a elaborat un nou regulament prin care se menținea libera trecere a navelor comerciale străine, iar trecerea navelor militare era condiționată de obținerea unor autorizații speciale din partea autorităților germane. În 1945, regimul internațional al Canalului Kiel a fost restabilit.
Protecția mediului marin se realizează în baza legilor interne și a convențiilor internaționale pentru zonele de sub jurisdicția națională și prin convenții internaționale regionale sau cu caracter multilateral general pentru zonele internaționale. Astfel, începând cu Convenția de la Londra din 1954 ( modificată în 1962 și 1969 ) privind combaterea poluării mării cu hidrocarburi, continuând cu convențiile de la Bruxelles din 1969, privind răspunderea și intervenția în caz de accident, cu cea din 1971, referitoare la stabilirea unui fond internațional de compensare, s-au stabilit reguli și principii care au constituit baza unor reglementări ulterioare.
În acest sens, în 1971 s-a încheiat Convenția privind protecția împotriva poluării cu materiale radioactive, in 1972 Convenția relativă la prevenirea poluării marine prin scufundarea (dumping) deșeurilor de pe nave și aeronave sau instalașii marine. De asemenea, s-au încheiat convențiile regionale privind protecția mediului marin referitoare la Marea Baltică 1974, Mediterană 1976, Pacificul de Sud 1986 .
În acest context, subliniem semnificația deosebită a Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București, 12 aprilie 1992, convenție care are ca obiectiv combaterea poluării cu substanțe periculoase, a diferitelor surse de pe uscat, de pe nave, din activități ce se desfășoară, pe platoul continental.
Subliniem și faptul că prin Convenția privind dreptul mării din 1982 s-au stabilit prevederi de aplicabilitate generală, vizând toate formele și tipurile de poluare și toate zonele mărilor și oceanelor. S-a creat, astfel un cadru adecvat și cuprinzător pentru protecția și conservarea mediului marin în toate componentele sale.
Supravegherea și controlul respectării prevederilor convențiilor revin statului riveran în zonele de sub jurisdicția sa, în zonele internaționale, în principal statului de pavilion. În baza unor convenții s-au creat și organisme internaționale speciale ( comisii internaționale sau regionale ) având o serie de funcții în acest domeniu.
Cu toate acestea construirea și punerea în circulație a unor supertancuri petioliere cu o capacitate de mii și chiar sute de mii de tone au pus de multe ori în pericol mediul marin.
Asemenea pericole grave pentru fauna și flora marină au produs, de pildă, în 1967 naufragiul navei Torry Canyon, sub pavilion liberian asupra coastelor franceze și engleze ale Oceanului Atlantic; în 1978 naufragiul, în aproprierea coastelor franceze, a navei petroliere Amoco Codiz sub pavilion liberian, aparținând unei companii americane; în 1989 naufragiul, în apropiere de Alaska, a petrolierului american Exxon Valdez, iar în 1993, naufragiul pe coastele Scoției a petrolierului Braer, sub pavilion liberian.
Sunt realități care îndeamnă atât la măsuri sporite de siguranță a tancurilor petroliere și de securitate a navigației, cât și măsuri de răspundere, precum și acțiuni prompte în colaborarea statelor implicate pentru înlăturarea consecințelor unor astfel de catastrofe ecologice.
2.2.3 Zone maritime limitrofe cu regim special
Marea teritorială și zonele maritime cu regim special. Plecând de la acest principiu, de-a lungul secolului XVIII, libertatea mării continuă să câștige adepți, fiind considerată drept lege sacră, permițând, totodată, Statelor riverane,exercitarea unor drepturi suverane asupra unei fâșii din mare, considerată, astfel, extindere a teritoriului terestru și denumită, în consecința, mare teritorială. Acest concept a cunoscut o serie de evoluții, în timp, pentru a se ajunge la definiția din zilele noastre. Marea teritorială este fâșia de apă situată între teritoriul de Stat marea liberă, având o întindere maximă către larg de 12 mile maritime, competența stabilirii revenind Statului de coastă, în funcție de specificitațile topografice.
În ceea ce privește determinarea mării teritoriale, s-a evoluat progresiv de la regula ghiulelei din secolul XVIII, la principiul unei distanțe de 3 mile marine în larg un secol mai târziu, pentru a se ajunge, în secolul XX, odată cu dezvoltarea tehnicii și conștientizarea de către Statele de coastă a importanței acestei zone, la regula stabilirii cât mai largi a întinderii mării teritoriale. Pentru a contracara aceasta tendință de exces, Convenția de la Montego Bay privind dreptul mărilor a stabilit limita maximă a mării teritorale la 12 mile marine de la linia de bază. Cu toate acestea, pentru a garanta Statele de coastă împotriva unor potențiale abuzuri și pentru a le acorda celor mai puțin dezvoltate o serie de drepturi economice, legate în special de exploatarea resurselor naturale, acest document prevede existența unor zone care, deși nu aparțin Statelor, acestea au anumite drepturi suverane asupra lor, fiind considerate zone maritime cu regim special.
Astfel, plecând de la limita exterioară a mării teritoriale, din punct de vedere al criteriului proprietății începe marea liberă. Cu toate acestea, sunt zone marine care reprezintă prelungiri ale teritoriului maritim al unui Stat suveran, care poate să-și exercite drepturile, jursidicția sau controlul exclusiv asupra marii libere, în condiții diferite însă de regimul normal al teritoriului acvatic.
Suveranitatea deplină a unui stat maritim asupra teritoriului său se exercită până la limita exterioară a mării teritoriale, dincolo de care începe marea liberă.
Nevoile de securitate ale unor state, sau de realizare a unor interese proprii și în anumite porțiuni de mare situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale au dus la apariția și consacrarea unor zone speciale în care statele sunt îndrituite să exercite anumite atribute ale suveranității lor.
Aceste zone sunt: zona contiguă, platoul continental și zona economică exclusivă.
Zona contiguă : Este porțiunea din mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale până la o distanță de 24 mile marine de la liniile de bază spre larg, în care statul riveran are anumite drepturi exclusive, precis determinate.
În acest spațiu statul riveran este îndreptățit să exercite controlul pentru prevenirea încălcării legilor și regulamentelor sale din domeniile vamal, fiscal, sanitar și al regimului de frontieră. Statul riveran poate lua orice măsuri de prevenire și de sancționare a încălcării legislației proprii în aceleași condiții ca și în teritoriul său național, dar numai în domeniile menționate.
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau zonele în care anumite puteri maritime și-au rezervat încă din secolul al XVIII-lea unele drepturi de control exclusiv în domeniul vamal, apoi și în alte domenii, pentru protejarea mai bună a intereselor lor, în condițiile în care marea teritorială nu depășea 3 km în lărgime.
Platoul continental : Sub aspect geologic platoul continental reprezintă prelungirea în pantă sub apele mării a țărmului unui stat riveran pâ nă la zona abruptă.
Sub aspect juridic Convenția asupra dreptului mării din 1982 definește platoul continental ca fiind solul și subsolul spațiilor submarine care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita exterioară a taluzului continental, sau până la o distanță de 200 mile marime măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la această distanță.
În situația în care taluzul continental se întinde pe distanțe pe distanțe foarte mari, de multe sute de kilometri, aceeași convenție stabilește că platoul continental nu poate depăși 350 de mile de la linia de bază sau de 100 km dincolo de punctul în care adâncimea apei atinge 2500 m.
Delimitarea platoului continental se face, în limitele stabilite de convenția menționată, de către fiecare stat riveran pentru zona sa.
Între statele vecine sau între țările situate față în față delimitarea se face prin acordul părților în temeiul dreptului internațional, cu condiția ca soluția la care s-a ajuns să fie echitabilă.
Consacrarea juridică a platoului continental a apărut și s-a impus după al doilea război mondial, atunci când perfecționarea mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor submarine (flora și faună, zăcăminte de țiței și gaze sau metalifere) a trezit interesul pentru valorificarea de către statele dezvoltate a unor asemenea resurse.
Regimul juridic al platoului continental s-a conturat la început ca o practică unilaterală a unor state, care a căpătat caracter de cutumă, iar apoi a fost consacrat în cadrul Convenției asupra platoului continental semnată la Geneva în 1958, de unde a fost preluat în Convenția asupra dreptului mării din 1982.
Pe platoul continental statul riveran exercită drepturi suverane de explorare și exploatare a resurselor sale naturale.
Nici un alt stat nu poate dobândi drepturi asupra platoului continental fără consimțământul expres al statului riveran. Totuși, statul riveran nu poate împiedica un alt stat de a instala și a utiliza conducte și cabluri submarine în perimetrul platoului său continental. Traseul acestora se stabilește, însă, împreună cu statul riveran.
Drepturile statului rinveran în platoul său continental nu depind de ocuparea efectivă sau de vreo declarație expresă din partea acestuia.
Drepturile asupra platoului continental nu pot aduce atingere mării libere de deasupra acestuia și nici spațiului aerian respectiv, care rămân în afara oricărui drept de suveranitate.
Statul riveran este ținut să exploateze platoul său continental fără ca prin aceasta să se stânjenească navigația liberă sau să se aducă atingeri grave resurselor biologice ale mării.
El poate să construiască sau să implanteze insule artificiale sau alte instalații destinate explorării și exploatării resurselor din zonă și să stabilească în jurul acestora zone de securitate de până la 500 m, cu condiția ca ele să nu fie amplasate în locuri ce ar stingheri utilizarea normală a căilor de navigație.
Zonele economice exclusive : Conceptul de zonă economică exclusivă este de dată recentă, el apărând după 1946 când unele state sudamericane, interesate în protejarea resurselor lor piscicole, au instituit anumite zone de protejare a pescuitului în dreptul litoralului lor, dincolo de marea teritorială, pe distanțe variabile de până la 200 mile marine în largul oceanului. Asemenea zone au fost ulterior stabilite și de alte state, în special din Asia și Africa. Pe cale convențională acest drept a fost consacrat prin Convenția asupra dreptului mării din 1982, ca una din cele mai importante noutăți aduse de această convenție.
Zona economică exclusivă este o porțiune a mării libere care se întinde spre largul mării pe distanță de 200 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară marea teritorială.
Zona economică exclusivă nu face parte din teritoriul național al statului riveran.Ea este supusă jurisdicției acestuia numai în ce privește unele drepturi economice de exploatare a resurselor.
În zona economică exclusivă statul riveran are drepturi suverane în ce privește explorarea și exploatarea, conservarea și gestionarea resurselor naturale, biologice și nebiologice, ale mărilor și oceanelor.
Liberatea de navigație, de survol și de așezare a cablurilor și conductelor submarine, pe care o au toate statele lumii în marea liberă trebuie să fie respectată în acestă zonă.
Statul riveran poate construi și utiliza în zonă insule artificiale, instalații și lucrări în scop economic și este singurul în drept să autorizeze și să reglementeze construirea și utilizarea unor asemenea instalații de către alte state.
El are, de asemenea, dreptul de a desfășura cercetarea științifico-marină în zonă și de a stabili măsurile de conservare a mediului marin, celelalte state având nevoie pentru asemenea activități de autorizarea sa.
Statul riveran poate desfășura în zonă activități de pescuit, dar și alte activități de exploatare și de explorare în zonă în scopuri economice, cum ar fi producerea de curent prin utilizarea apei, a curenților marini și a vântului etc. In privința pescuitului, statul riveran poate stabili volumul total al capturilor de pește, volumul propriei sale capturi și, prin acorduri cu alte state, cotele de pescuit ale acestora în zonă, acordând în această privință un regim preferențial țărilor fără litoral și celor dezavantajate economic, așa cum se recomandă în cuprinsul Convenției din 1982.
2.3 Regimul juridic al spațiului aerian
Sub aspectul regimului se face distincție între:
– spațiul aerian al statelor, adică spațiul supus suveranității naționale a statelor – spațiul aerian national;
– spațiul aerian internațional și anume spațiul aerian de deasupra zonei economice exclusive, a platoului continental al statelor cu litoral, precum și cel de deasupra mării libere
– spațiul nesupus suveranității statelor.
În timp ce spațiul aerian de deasupra statelor este supus suveranității statelor atât în conformitate cu legile interne în materie (de regulă codul aerian, constituție), cât și cu convențiile internaționale, spațiul aerian de deasupra zonelor maritime nesupuse suveranității statelor, inclusiv marea liberă, este deschis navigației aeriene a tuturor statelor, libertatea de survol fiind una dintre libertățile mării libere, potrivit reglementărilor în domeniu. (art.58, 78, 87 ale Conventâției privind dreptul mării din 1982).
Spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, odată cu apariția și dezvoltarea navigației aeriene, în doctrina de drept internațional s-au formulat două teorii cu privire la regimul spațiului aerian al statelor:
O primă teorie care susținea „libertatea aerului”, promovată de autori de prestigiu în domeniu, la sesiunea Institutului de Drept Internațional de la Grand, 1910 și cea de la Madrid 1911;
Cea de a doua teorie afirmă suveranitatea deplină a statului asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului de stat (cu recunoasterea libertății de trecere a aeronavelor civile ale altor state), sustinută la Conferința de la Paris din 1910 și Congresul de la Verona din 1910.
Lupta dintre aceste două concepții principale cu privire la regimul spațiului aerian a luat sfarșit cu triumful teoriei suveranității statului asupra spațiului aerian, teorie care a fost consacrată pentru prima oară în convenția internațională multilaterală în domeniu, respectiv Convenția de la Paris din 1919 privind navigația aeriană.
Art.1 al Convenției din 1919 prevedea că „Fiecare putere are suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său”.
Acest principiu a fost preluat, ulterior, în: Convenția de la Havana (1928) și cea de la Chicago (1944), aceasta din urmă este în vigoare și în prezent. Potrivit art. 1 din Convenția de la Chicago „Statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.”
O asemenea dispoziție a fost înscrisă și în Codul aerian al României din 1953, ca și în art.1(2) al Codului aerian actual (Ordonanța Guvernului nr.29/1997, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.130/2000, republicată în M.Of. nr. 45/26 ian.2001, modificată prin Legea nr. 399/2005).
În virtutea suveranității sale statul, prin legislația sa internă, poate:
– stabili regimul de zbor și desfășurarea activităților naționale și internaționale în spațiul său aerian;
– stabili zone aeriene interzise zborului aeronavelor străine (în scopuri militare ori de siguranța publică);
– reglementa regimul intrării, ieșirii și navigației în spațiul său aerian;
– lua măsuri împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spațiul aerian național (Legea româna nr. 257/2001 privind modul de acțiune î mpotriva unor asemenea aeronave, modificata de Legea nr. 461/2004, republicată în Monitorul Oficial nr.684/29 iulie 2005);
– exercită dreptul de jurisdicție asupra aeronavelor civile aflate în limitele teritoriului său, exceptând cazurile altfel reglementate în acordurile internaționale;
– stabilirea rutelor aeriene;
– exercită dreptul de control vamal, sanitar, de imigrare, stabilind și aeroporturile deschise traficului aerian internațional și altele (art. 9,10,11,12,13,14 din Convenție).
– Regimul juridic al navigației aeriene
– În vederea reglementării aviației civile internaționale pe baze multilaterale la Conferința de la Chicago (1 noiembrie-7 decembrie 1944) s-au adoptat urmatoarele acorduri:
– Convenția privind Aviația Civilă Internațională;
– Acordul cu privire la tranzitul serviciilor aeriene internaționale (Acordul celor două libertăți);
– Acordul cu privire la transportul aerian internațional (Acordul celor cinci libertăți);
– Acordul interimar pentru crearea organizației provizorii (P.I.C.A.O.), până la intrarea în vigoare a O.A.C.I., la 4 aprilie 1947;
Cea mai importantă dintre aceste reglementări pentru dreptul internațional este Convenția de la Chicago, care reprezintă cadrul juridic general pentru încheierea celor circa 2500 de acorduri bilaterale aeriene, în baza cărora se înfăptuiesc, în concret, serviciile aeriene internționale.
Convenția cuprinde dispozitii cu privire la: navigația aeriană, organizarea și funcționarea O.A.C.I., transportul internațional aerian. Ea a intrat în vigoare la 4 aprilie 1947.
În baza art.1 din Convenție părțile contractante recunosc fiecărui stat suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său. Potrivit Convenției din 1944 se fac două distincții principale între categorii de aeronave și categorii de servicii aeriene și se stabilesc consecințele acestora.
O primă distincție se face între: aeronave civile și aeronave de stat și se prevede, în art.3, că:
a) dispozițiile convenției se vor aplica numai aeronavelor civile, și nu se vor aplica aeronavelor de stat;
b) aeronavele folosite în scopuri militare,vamale și de politie sunt considerate aeronave de stat;
c) nici o aeronavă de stat a unui stat contractant nu va putea survola teritoriul unui alt stat sau ateriza pe acest teritoriu, fără să fi obținut o autorizație printr-un acord special sau în vreun alt fel, și conform condițiilor stabilite.
Pentru aeronavele de stat sunt prevăzute o serie de reguli și în legislația națională.
Cea de a doua distincție se face conform art. 5 și 6 din convenție între:
– servicii aeriene neregulate
– servicii aeriene regulate
Astfel, în timp ce, aeronavelor neangajate în servicii aeriene internaționale regulate li se recunoaste survolul și aterizarea în scopuri necomerciale, direct prin convenție, cu titlu de drepturi ( art.5 ), pentru aeronavele folosite în serviciile aeriene internaționale regulate, convenția prevede, în mod imperativ, numai necesitatea autorizării, iar drepturile sunt prevăzute sub denumirea de libertăți doar în cele două acorduri.
Conform Convenției din 1944 aeronavele:
– au naționalitatea statului în care sunt înmatriculate;
– nu pot fi valid înmatriculate decât într-un singur stat;
– trebuie să poarte semnele nationalității și pe cele de înmatriculare care îi sunt proprii.
Cerința îmnmatriculării este determinată de necesitatea exercitării unui control asupra oricărei aeronave de către statul sub pavilionul căruia navighează în scopul de a se asigura că aeronavele:
– se conformează standardelor internaționale, practicilor și procedurilor recomandate, care rezultă din certificatele de navigabilitate ale aeronavei și certificatele de competență ale echipajului;
– se conformează în ce priveste documentele și echipamentele de la bordul navelor.
Cele două acorduri, respectiv Acordul celor două libertăți și Acordul celor cinci libertăți consacră libertățile pe care statele contractante urmau să și le acorde pe baza multilaterală în ce privește serviciile aeriene internaționale regulate. Primele două libertăți sunt prevăzute în Acordul privind tranzitul, dar sunt reluate și în Acordul referitor la transportul aerian internațional, alcatuind cele cinci libertăți ale aerului:
– libertatea de a survola teritoriul său fara aterizare;
– libertatea de a ateriza pentru scopuri necomerciale;
– libertatea de a debarca pasageri, posta și mărfuri îmbarcate pe teritoriul statului a cărui naționalitate o posedă aeronava;
– libertatea de a îmbarca pasageri, posta și mărfuri cu destinația pe teritoriul statului a cărui naționalitate o posedă aeronava;
– libertatea de a îmbarca pasageri, posta și mărfuri cu destinația pe teritoriul oricărui alt stat contractant și libertatea de a debarca pasageri, posta și mărfuri provenind din teritoriul oricărui alt stat contractant.
La primul acord, dar mai ales la Acordul celor cinci libertăți au devenit părți un număr mic de state și mai ales state nesemnificative pentru sectorul aviatic.
Ca atare, problemele concrete legate de înfaptuirea serviciilor aeriene internaționale regulate (care beneficiază de regularitatea programelor, frecvențelor, orarelor și rutelor), adică navigație în scopuri comerciale au început să fie reglementate prin acorduri bilaterale.
În cadrul acordurilor bilaterale cele trei libertăți comerciale, inclusiv stabilirea rutelor fac obiectul unor negocieri dificile în care sunt luate în considerare interesele specifice ale fiecărei părti, dar mai ales structura traficului, nivelul concurenței, poziția geografică, situația flotei aeriene ș.a
Organizația Aviației Civile Internaționale (O.A.C.I.)
În baza părții a doua a Convenției (art.43-66) a fost creată O.A.C.I. și și-a început activitatea în 1947 (înlocuind P.I.C.A.O.), devenind totodată instituție specializată a O.N.U., cu sediul la Montreal, Canada.
Structura instituțională a O.A.C.I.:
Adunarea, constituița din delegați ai tuturor statelor (185 state membre), cu atribuții administrative, instituționale și cvasile-gislative;
Consiliul, alcătuit din reprezentanți a 33 de state membre, aleși de Adunare pe o perioadă de 3 ani, cu atribuții jurisdicționale (soluționarea diferendelor dintre părți), încheierea de acorduri cu state sau alte organizații internaționale pentru gestiunea unor servicii sau instalații necesare asigurării securității zborurilor, el este organul executiv și aduce la îndeplinire sarcinile trasate de Adunare;
Secretariatul, care este răspunzator de îndeplinirea sarcinilor administrative.
În conformitate cu art. 44 din Convenție, O.A.C.I. are ca obiective dezvoltarea principiilor și tehnicilor navigației aeriene internaționale, precum și siguranța și extinderea transporturilor aeriene internaționale.
În vederea realizării acestor obiective O.A.C.I. trebuie, între altele:
– să asigure dezvoltarea ordonața și sigura a aviației civile internaționale;
– să pună la dispoziția popoarelor lumii transporturi aeriene sigure, regulate, eficace și economice de care acestea au nevoie;
– să evite risipa economică provocată de concurența excesivă;
– să asigure ca drepturile statelor contractante să fie integral respectate și ca fiecare stat contractant să aibă o posibilitate echitabilă de a exploata intreprinderi de transport aerian internațional;
– să evite orice discriminare între statele contractante.
Începând cu anii 1960 fenomenul infracțional, având la origine în special cauze politice, a devenit un pericol pentru securitatea zborurilor în aviația civilă internațională. Cooperarea statelor pentru reprimarea unor infracțiuni în domeniul aviației a dus la încheierea urmatoarelor convenții:
Convenția referitoare la infracțiuni și alte acte savârșite la bordul aeronavelor, Tokio 1963;
Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, Haga 1970, a cărei sferă de aplicare este limitată la aeronavele în zbor;
Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal 1971 (care extinde sfera incriminării și la acte privind deteriorarea sau distrugerea aeronavei, a instalațiilor și serviciilor la sol, comunicarea de informații false);
Protocolul adițional 1988 la Convenția de la Montreal 1971 privind reprimarea actelor de violenta împotriva unei persoane aflată pe un aeroport destinat aviației internaționale.
În ce privește raspunderea transportatorului pentru prejudiciile cauzate pasagerilor, bagajelor sau mărfurilor s-a încheiat Convenția pentru unificarea anumitor reguli privitoare la transportul aerian internațional la Varșovia în 1929 ( modificată prin Protocolul de la Haga din 1955, Convenția suplimentară de la Guadalajara, Mexic, 1961, Protocolul de la Guatemala City 1971, precum și cele patru Protocoale de la Montreal din 1975 ). În transportul aerian internațional răspunderea este obiectivă ( limitată ), răspunderea bazată pe culpă intervenind numai în situații specifice.
La 28 mai 1999, la Montreal s-a adoptat o nouă convenție, menită a înlocui Convenția din 1929 de la Varșovia astfel cum a fost modificată. Cu alte cuvinte, noua convenție urmarește după 70 de ani, în condițiile progresului și dezvoltării actuale, să armonizeze și să codifice anumite reguli referitoare la transportul aerian internațional, înlăturând dezunificarea ce s-a creat în baza instrumentelor juridice care au suplimentat, amendat ori și completat Convenția din 1929. Problema principală care a determinat în mod succesiv divergențe a constituit-o, în esență, limitele răspunderii pentru daunele cauzate în transportul aerian internațional, îndeosebi pasagerilor pentru deces sau vătămare corporală. Noua Convenție realizează o mai bună protecție a intereselor consumatorilor în transportul aerian internațional și a necesității existenței unor despăgubiri echitabile, bazate pe principiul restituirii. Între realizări menționăm:
Clarificarea regulilor și conditților răspunderii transportatorului pentru:
– decesul sau vătămarea pasagerilor și daunele produse bagajelor (art.17);
– daune produse mărfii;
– daune de întarziere;
Ridicarea plafonului compensării daunelor pentru deces sau vătămare corporală la 100.000 Drepturi Speciale de Tragere (D.S.T.), față de 20.000$ cât prevedea Protocolul de la Haga.
România a ratificat noua Convenție de la Montreal prin Ordonanța nr. 107/2000, aprobată prin Legea nr. 14/2001. Convenția din 1999 a intrând în vigoare în 2004. Noua Convenție din 1999 are prioritate asupra tuturor regulilor care se aplică transportului aerian internațional efectuat în urmatoarele două situații:
Între statele părți la Convenția din 1999, în virtutea faptului că acestea sunt în același timp părți la Convenția de la Varșovia din 1929 astfel cum a fost modificată și completată prin instrumentele juridice menționate anterior;
Pe teritoriul unui singur stat parte la Convenția din 1999, în virtutea faptului că acest stat este parte la unul sau mai multe dintre instrumentele menționate anterior ( art.55 din Convenția din 1999 ).
Răspunderea pentru daunele cauzate la sol este guvernată de dispozițiile Convenției de la Roma din 1952 ( modificată prin Protocolul de la Roma din 1978 ).
Regimul spațiului aerian al României
Din 1997 regimul spațiului aerian este reglementat, în principal, prin noul Cod aerian al României, adoptat prin Ordonanța nr. 29/1997 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 130/2000, republicată în M.Of nr .45/26 ian.2001, modificată prin Legea nr. 399/2005), la care se adaugă o serie de convenții și acorduri la care România este parte.
Din cuprinsul amplu (116 articole) al acestui nou cod aerian reținem numai urmatoarele:
Aeronavelor militare străine, inclusiv celor care transporta trupe, armament, tehnică de luptă, materiale militare, materiale periculoase și orice alte tipuri de încarcatură, care prin natura lor pot afecta siguranța națională le este permis traficul aerian, în spațiul aerian național repartizat aviației civile numai conform aprobării de survol acordate de Ministerul Transporturilor, cu avizul Ministerului Apărării Naționale (art. 12 lit.c);
Transporturile aeriene internaționale de pasageri, bagaje, mărfuri și posta sunt supuse acordurilor și convențiilor internationale la care România este parte (art.45);
Operatorii aerieni străini pot efectua transporturi aeriene publice, prin curse regulate sau neregulate, spre sau dinspre România, pe baza drepturilor de trafic acordate de ministerul în domeniu, în conformitate cu prevederile acordurilor și convențiilor internaționale la care România este parte (art. 50 alin. 3).
România este parte la o serie de convenții privind navigația aeriană:
– Convenția de la Chicago 1944, dar nu și la acordurile cu privire la libertățile aerului;
– Convențiile privind reprimarea infracțiunilor împotriva securității zborurilor;
– Convențiile în domeniul răspunderii pentru prejudicii aduse pasagerilor, bagajelor sau mărfurilor, precum și pentru daune la sol;
– Convenția pentru unificarea anumitor reguli privind sechestrul asigurator asupra aeronavelor, Roma 1933 și cea referitoare la recunoașterea internațională a drepturilor asupra aeronavelor, Geneva 1948;
– Tratatul privind cerul deschis, 1992;
România a încheiat acorduri aeriene bilaterale cu peste 60 de state.
Activitatea aeronautică civilă din România este condusă, coordonată și supravegheată de Ministerul Transporturilor.
2.3.1 Considerații preliminare
În dreptul internațional succesiunea statelor se pune îndeosebi în urmatoarele patru situații de modificări teritoriale:
– unificarea a două sau mai multe state într-un singur stat prin fuziune sau absorție (de exemplu Egipt și Siria (1958-1961), cu denumirea Republica Arabă Unită (R.A.U.), R.D.Germană cu R.F.Germana în oct.1990);
– separarea sau secesiunea unei părți dintr-un stat și formarea unui stat nou (de exemplu separarea în 1947 a Pakistanului de India ori în 1905 a Norvegiei de Suedia);
– dezmembrarea (ori și disolutia) unui stat (cazul U.R.S.S. în 1991 și, respectiv al Cehoslovacieiîin 1993);
– transferul de teritorii (cesiunile teritoriale).
În fiecare dintre cele patru situații se ridică problema poziției noului stat (a statului succesor), față de drepturile și obligațiile preexistente asumate de statul predecesor în ce priveste teritoriul în cauza.
De la început, subliniem că în situația transformarilor revoluționare și a schimbării guvernelor se aplică principiul continuității statelor; guvernul instituit ca urmare a unei revolutii trebuie sa respecte obligațiile internaționale asumate de autoritățile anterioare.
În dreptul internațional problemele succesiunii statelor sunt reglementate în baza a doua convenții internaționale în domeniu:
– Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978, intrată în vigoare în 1996);
– Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive și datorii de stat (din 1983, neintrată înca în vigoare)16.
Ca denumire termenul succesiune este preluat din dreptul civil, dar în dreptul internațional ea nu are caracter privat, regulile și principiile sale sunt diferite de cele din dreptul intern, precum și diferentiate în functie de natura modificarilor teritoriale intervenite.
În cazul diferențierilor, ambele convenții consacră o definiție unică succesiunii arătând că: Prin expresia succesiunea statelor se întelege substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește responsabilitatea pentru relațiile internaționale ale unui teritoriu ( art.21 (b) identic în ambele convenții ).
Totuși, în dreptul internațional specificitatea succesiunii rezultă din modul în care sunt preluate de către statul succesor drepturile și obligațiile statului predecesor.
Statul succesor nu este continuatorul statului predecesor. Fiecare dintre aceste state are o personalitate juridică internațională proprie. Succesiunea într-un anumit teritoriu atrage înlocuirea ordinii juridice a statului predecesor cu ordinea juridică a statului succesor.
În consecință, statul succesor nu este, în principiu, obligat să preia automat și integral drepturile și obligațiile statului predecesor, ci în temeiul suveranității sale are dreptul de a decide în ce măsură va menține raporturile juridice ale predecesorului său.
Importanța tratatelor în relațiile internaționale face ca cel mai complex domeniu al succesiunii statelor să fie succesiunea la tratate.
O altă componentă a succesiunii statelor o constituie domeniul public al statului predecesor, adică succesiunea la bunuri, arhive și datorii de stat.
Succesiunea în fiecare dintre cele două domenii se conduce după anumite principii și norme, în funcție de natura modificării ( mutării ) teritoriale care s-a produs. Asemenea principii și norme sunt consacrate în cele două convenții de la Viena din 1978 și respectiv 1983 privind succesiunea.
În cazul tratatelor, practica interstatală confirmă principiul potrivit căruia nu se mențin în vigoare ( nu sunt transmisibile ) tratatele politice, cum sunt:
– tratatele de alianța militară;
– convențiile privind un statut de neutralitate;
– convențiile de asistență reciprocă;
– convențiile de stabilire a unor baze militare (tratatele de extrădare au o situație mai puțin clară ).
2.3.2 Suveranitatea statelor asupra spațiului lor aerian
Suveranitatea statului asupra spațiului aerian corespunzător teritoriului terestru și acvatic s-a consacrat pentru prima dată prin Convenția internațională privind navigația aeriană, adoptată la Paris, în anul 1919 și reafirmată prin mai multe tratate internaționale ulterioare, cel mai relevant fiind Convenția privind aviația civilă internațională, adoptată la Chicago, la 17 decembrie 1944.
Potrivit acesteia statele contractante recunosc că fiecare stat are suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său.
Suveranitatea și egalitatea statelor reprezintă principii de bază ale dreptului internațional și ale societății internaționale. Doctrina dreptului internațional a identificat cele mai importante consecințe ale celor două principii:
– suveranitatea implică în primul rând competența exclusivă asupra unui teritoriu determinat și asupra populației ce îl ocupă;
– suveranitatea implică obligația de non-ingerință a altor state în zona de competență exclusivă a statului;
– suveranitatea și egalitatea statelor implică dependența oricăror obligații ce decurg din cutumă sau din tratate de acordul statului ce se obligă;
– dreptul statelor de a-și stabili liber regulile interne, de a defini și încheia liber relațiile internaționale, de a aparține sau nu organizațiilor internaționale.
Suveranitatea este privită ca un concept care înlesnește relațiile internaționale, fiindcă statele exercită nu numai autoritatea în cadrul unei entități teritoriale distincte, ci își exercită și calitatea de membru al comunității internaționale.
Doctrina suveranității dispune de o dublă reclamare; autonomie în politica externă și competență sigură în afacerile interne. Istoria noțiunii suveranitate e strâns legată de istoria contemporană a Europei și reflectă etapele formării componentelor statului. Pacea de la Westphalia din 1648 a epuizat procesul executării discuției despre mandatele comunității și autorităților puterii în
corespundere cu posibilitățile lor. Astfel, toate 145 de subiecte suverane, ce au semnat Tratatul de la Westphalia, reprezentau civilizația creștină europeană. Pe parcursul primilor 150 de ani de existență, sistemul statelor suverane a rămas a fi eurocentrist, iar ocuparea si valorificarea periferiilor pământurilor gigantice se consideră că acțiunea reciprocă cu acele popoare și gene-rații, care reprezentau un sistem secundar al statelor semisuverane.
Indiferent de întinderea teritorială, numărul populației, forța economică, statele au personalitate juridică internațională, putere de comandament. Statul și nu națiunea ( suma naționalilor ) beneficiază de personalitate juridică internațională.
Statul suveran ocupă o poziție dominantă între subiectele de drept internațional public și aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept și este singurul care posedă capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa, independent de faptul că celelalte state le recunosc sau nu această calitate.
Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridica internaționala, adică aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor și asumarea de obligații.
Suveranitatea este un atribut al puterii de stat de a fi dotată cu autonomie totală și competență nelimitată.
În virtutea atributului de suveranitate, statul își exercita autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor șai, precum și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, edictând legi și aplicând sancțiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta națiunea și a o angaja în raporturi cu alte națiuni .
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o entitate pentru a putea constitui un stat sunt: populație permanentă; un teritoriu determinat, un guvern independent și o ordine socială, politică și juridică.
Spațiul aerian este o componentă a teritoriului de stat ce reprezentă coloana de aer
situată deasupra spațiului terestru și acvatic al statului. Reglementările privind spațiul aerian au
început să se dezvolte după 1900, când, ca urmare a progreselor rapide în domeniul aviației, a apărut necesitatea reglementării navigației aeriene, a creării unor norme de drept internațional public, care să guverneze activitatea statelor în aer.
Deși principiul suveranității statului asupra spațiului aerian a foststabilit prin Convenția de la Paris din 1919 privin dnavigația aeriană și reafirmat prin Convenția adoptată la Conferința asupra aviației civile internaționale de la Chicago din 1944, precum și prin alte tratate multilaterale, ca și prin legi naționale, acest lucru nu exclude, ci, dimpotrivă presupune colaborarea internațională în vederea reglementării navigației și transporturilor civile internaționale. Având în vedere aceste considerente, prezentul articol își propune să realizeze o scurtă prezentare a evoluției cadrului juridic internațional și European privind spațiul aerian.
CAPITOLUL III IMPLICAȚIILE ASUPRA RELAȚIILOR DINTRE STATE
Criteriile de indentificare a statelor în dreptul internațional
Convenția de la Montevideo privind drepturile și îndatoririle statelor din 1933 cuprinde o un set complet de criterii pentru identificarea statelor. Art. 1 al acestei convenții stabilește că statul, ca persoană în dreptul internațional, trebuie să aibă următoarele caracteristici:
– o populație permanentă;
– un teritoriu determinat: reprezintă spațiul în cadrul căreia se exercită suveraniatea de stat ;
– o autoritate guvernamentală: reprezintă ansamblul de organe care exercită prerogative ale suveranității în limitele teritoriului determinat și asupra populației aflată pe acest teritoriu.
Existența unei autorități care să exercite jurisdicția efectivă și exclusivă asupra teritoriului și populației este cea mai bună dovadă a existenței unui stat.
– capacitatea de a intra în relații cu alte state: presupune capacitatea de a încheia tratate internaționale ; capacitatea de a fi membru al organizației internaționale interguvernamentale și de a participa la activitatea acestora ; capacitatea de a înainta plângeri în fața instentelor internaționale ; capacitatea de a stabili relații diplomatice și de constatare a acesteia cu alte state.
Drepturile și obligațiile statelor
Unele dintre drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor au fost menționate în Convenția de la Montevideo 1933, care reprezintă actul constitutiv al Organizației Statelor Americane (O.S.A.) sși în Carta drepturilor și obligațiilor economice ale statelor ( O.N.U. 1974 ). Dintre drepturile statelor se rețin:
– dreptul la existența și suveranitate;
– dreptul la pace și securitate;
– egalitatea în drepturi;
– dreptul de a participa la viața internațională;
– dreptul la legitima aparare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de agresiune din partea altor state;
– dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege și de a organiza în mod liber sistemul politic și de a dispune nestingherit de resursele sale economice și naturale;
– dreptul la dezvoltare și progres.
Conform reglementărilor de drept internațional, statele beneficiază de imunitate de jurisdicție a lor și a bunurilor lor, în fața organelor judecătoresti ale altor state. Acesta reprezintă un drept la care statul poate sa renunțe, în anumite împrejurări.
Obligațiile statelor au la bază, în primul rând, respectarea principiilor fundamentale ale dreptului internatțional public și constă în:
– obligația de a nu recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forță în relațiile interstatale;
– obligația de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
– obligația de a rezolva orice diferend pe cale pașnică ;
– obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile internaționale rezultând din tratate;
– obligația de a proteja mediul.
Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internațional public, în calitatea lor de colectivități umane organizate care se bucură de suveranitate: de altfel, suveranitatea este cea care asigură baza politică și juridică a calității statului ca subiect de drept internațional.
În societatea internațională există mai multe tipuri de state:
– state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii și administrației de stat și reprezintă subiecte unice de drept;
– uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederațiile și federațiile.
– statul permanent neutru, care are un statut propriu.
Confederațiile sunt acele uniuni de state în cadrul cărora statele membre își păstrează calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care își conduc singure relațiile internaționale. Statele uniunii instituie organe comune, care centralizează și coordonează activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu, Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederații regionale, constituită în baza Acordului de la Minsk 1991 încheiat între statele fostei U.R.S.S. și cuprinde în structura sa mai multe organe: Consiliul Șefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Șefilor de Guverne, Comitetul de coordonare și consiliere ( organ permanent executiv ), Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe, care coordonează politica externă a statelor membre, Consiliul Miniștrilor Apărării ( responsabil de coordonarea politicii militare a statelor member ), un Stat Major, Consiliul comandanților trupelor frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatală și un Secretariat executiv.
Prin tratatele încheiate la nivel de confederație, statele membre vizează să creeze o uniune economică în care să fie asigurată libera circulație a mărfurilor, a capitalului, a serviciilor și a persoanelor din această zonă, precum și asigurarea unei zone de liber schimb.
De cele mai multe ori, confederația este o formă de tranziție înspre constituirea unei federații. Este cazul S.U.A, care înainte de a deveni un stat federativ a prezentat forma unei confederații. Federațiile reprezintă uniuni de state care au renunțat la independența lor, transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre își păstrează competența de a administra strict probleme de interes local, statul federal fiind cel care le conduce relațiile externe. Este cazul Belgiei, a Elveției.
3.2 Suveranitatea și egalitatea statelor
În doctrina internațională, suveranitatea reprezintă pretenția statului de a se autoguverna pe deplin, iar recunoașterea mutuală a pretențiilor la suveranitate este temelia societății internaționale, reprezintă supremația unică, deplină și indivizibilă a puterii de stat în limitele frontierelor teritoriale și independența acesteia în raport cu orice altă putere, ceea ce se exprimă în dreptul exclusiv și inalienabil al statului de a- și stabili și realiza de sine stătător politica sa internă și externă, de a-și exercita funcțiile, de a-și îndeplini măsurile practice de organizare a vieții sociale interne și a relațiilor sale externe în baza respectării suveranității altor state, a principiilor și normelor de drept internațional acceptate prin acordul său de voință.
Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoașterea reciprocă, pe temeiul egalității juridice și nu trebuie să confundăm concepțional suveranitatea cu libertatea de acțiune, la mijloc existând circumstanțe determinate de relațiile inegale de putere.
Apariția conceptului de suveranitate a avut loc paralel cu apariția similară a ideii de proprietate privată, ambele punând accentul pe drepturile exclusive concentrate într-un singur posesor, fixarea suveranității ca autonomie internă a principelui, care ieșise învingător asupra Papalității, egalitatea statelor în relațiile dintre ele, introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc de menținere a păcii.
Monarhii însã continuau să fie expresia statalității, în așa fel încât suveranitatea se referea în primul rând la persoana lor.
Suveranitatea și egalitatea statelor reprezintă principii de bază ale dreptului internațional și ale societății internaționale.
Doctrina dreptului internațional a identificat cele mai importante consecințe ale celor două principii:
– suveranitatea implică în primul rând competența exclusivă asupra unui teritoriu determinat și asupra populației ce îl ocupă;
– suveranitatea implică obligația de non-ingerință a altor state în zona de competență exclusivă a statului;
– suveranitatea și egalitatea statelor implică dependența oricăror obligații ce decurg din cutumă sau din tratate de acordul statului ce se obligă;
– dreptul statelor de a-și stabili liber regulile interne, de a defini și încheia liber relațiile internaționale, de a aparține sau nu organizațiilor internaționale.
Principiul egalității suverane a statelor presupune respectarea suveranității tuturor statelor și egalității lor în cadrul RI. Principiul se caracterizează prin următoarele: statele sunt obligate sărespecte egalitatea suverană și drepturile inerente suveranității; fiecare stat are îndatorirea de arespecta personalitatea altor state; fiecare stat e în drept să-și aleagă și să-și dezvolte în mod liber sistemul său politic, social, economic și cultural; toate statele dispun de drepturi și obligații egale.
Principiul egalității suverane a statelor urmărește respectarea suveranității și respectarea egalității în drepturile statului. Potrivit Cartei ONU, egalitatea în drepturi a statelor e una din condițiile atingerii decătre organizațiile a principalelor sale scopuri – menținerea păcii și securității Internaționale.
Suveranitatea și egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relațiilor internaționale au fost recunoscute pentru prima dată prin tratatele păcii din Westfalia în 1648.
Pacea Westfalică este un tratat de pace încheiat în anul 1648 prin care a fost pus capăt Războiului de Treizeci de Ani.
Tratatul de pace este alcătuit din două documente: Tratatul din Münster ( încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Franța ) și Tratatul din Osnabrück ( încheiat între Sfântul Imperiu Roman și Suedia ). Cele două tratate alcătuiesc împreună Pacea Westfalică.
Primele negocieri de pace au avut loc în Köln, urmate de negocierile din Lübeck și Hamburg.
Trimisul imperial, contele ( ulterior Prinț) Johann Ludwig von Nassau Hadamar, conduce negocierile de pace cu succes, până la capăt.
Trimișii spanioli și olandezi semnează Pacea din Münster în Rathaussaal ( Primăria orașului ), la 15 mai 1648. Pentru tratatele din 24 Octombrie 1648 nu a avut loc o asemenea ceremonie festivă.
În Pacea Westfalică au fost reafirmate prevederile Păcii Religioase de la Augsburg 1555 prin care religia catolică și cea protestantă ( luterană ) erau privite ca religii egal îndreptățite și totodată, aceste prevederi au fost extinse, cuprinzând și confesiunea calvină din imperiu.
Egalitatea statelor este cea mai importantă consecință a suveranității.
Egalitatea statelor a fost recunoscută ca normă a dreptului internațional contemporan prin carta ONU, care în art. 2 alin. 1 prevede că organizația se întemeiază pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor săi.
Egalitatea statelor presupune recunoașterea aceleași capacități juridice în relațiile convenționale între ele.
Aceasta determină : o egalitate de statut și capacitate juridiă în exercitarea drepturilor și obligațiilor cu respectarea drepturilor inerente suveranității celorlalte state ; egalitatea în participarea la elaborarea normalor de drept internațional ; aplicarea egală a mijloacelor de soluționare pașnică diferendelor internționale.
Majoritatea specialiștilor sunt de acord, că suveranitatea poate fi împărțită în suveranitatea politico-economică ca izvor al afirmării conceptului dar și inițiator al schimbărilor de-a lungul anilor și suveranitatea juridică prin încercarea de normativizare a idealurilor politice și transpunerea lor în teoria juridică, pilonul de bază fiind egalitatea în drepturi a statelor în relațiile internaționale, concept introdus de Vattel prin Le droit de gens, în 1758.
Respectarea egalității suverane s-a dovedit a fi cea mai eficace modalitate de protejare a suveranității statale în sistemul internațional, dreptul internațional cunoscând noi dezvoltări în secolul al XX-lea, cu precădere după cel de-al Doilea Război Mondial.
Teritoriul reprezintă spațiul în cadrul căruia se exercită suveranitatea de stat. Elementele teritoriului sunt: solul, subsolul, apele interioare, marea teritorială, spațiul aerian.
Populația este colectivitatea umană aflată în mod permanent sau temporar pe un anumit teritoriu, formată din cetățeni ai statului respectiv, precum și din cetățeni străini și apatrizi.
Autoritatea guvernamentală reprezintă ansamblul de organe care exercită prerogativele suveranității în limitele teritoriului determinat și asupra populației aflate pe acest teritoriu.
Capacitatea de a intra în relații cu alte state, denumită și independență, a fost considerată de juriști ca Charles Rousseau și Guggenheim ca fiind criteriul decisiv în determinarea existenței statului.
3.3 Acordul de voiță al statelor
Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state și entități internaționale. Atunci când apar state noi în societatea internațională nu este nevoie de o declarație de acceptare a dreptului internațional public din partea acestora. Dreptul internațional în vigoare, în momentul apariției lor, le este în principiu opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume internaționale, precum și de a iniția noi reguli cutumiare.
Realizarea acordului de voință al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obține în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex și nu sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.
O mare parte din domeniile de interacțiune între state sunt reglementate de dreptul internațional. Există totuși un domeniu rezervat, o zonă în care statelor li se acordă o largă libertate de acțiune, acest domeniu aparținând competenței lor naționale exclusive și care include : alegerea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ teritorială, apararea și securitatea națională. În acest domeniu nu este admisă nici o intervenție exterioară, în numele necesității respectării dreptului internațional public. Problema respectării drepturilor fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internațional tradițional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte în prezent din domeniul cooperării internaționale.
Acordul de voință este rezultatul manifestării tacite sau exprese a voinței suverane a statelor exprimate în mod clar.
Normele de drept internațional devin obligatorii numai atunci când decurg din voința liber exprimată a acestora, voință care este manifestată în tratate saualte izvoare ale dreptului internațional. Voința fiecărui stat este determinată în conținutul său de condițiile social-politice existente în interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de voință nu se creează o voință unică ci fiecare stat își păstrează voința sa suverană.
Normele dreptului internațional public nu pot fi create prin simple manifestări de voință a statelor, ci numai prin consensul acestora. N. Titulescu susținea că legea internațională are un character de coordonare și nu de subordonare iar raporturile dintre state nu sunt raporturi de dependență ci de independență.
Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de voință:
1. Dreptul internațional public ca un sistem general este acceptat de toate statele și ca urmare a acestui fapt este expresia voinței lor. Potrivit acestei teorii statele nu au obligația să respecte regulile dreptului internațional public pe care nu le-au acceptat.
2. Potrivit acestei teorii se susține că un stat ar putea să-și retragă consimțământul dat la dreptul internațional și să părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960 care nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele dreptului internațional privind dreptul la integritate teritorială și independență politică și alte drepturi fundamentale recunoscute de dreptul internațional respingând unele reguli de ordin cutumiar.
3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susține că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei norme cutumiare vechi necesită consimțământul statelor. El poate fi tacit în cazul cutumelor și expres în cazul tratatelor.
4. Potrivit acestei teorii se susține că un stat care nu a consimțit la o regulă cutumiară de drept este liber să respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care nu au consimțit la o regulă cutumiară de drept se împart:
– State care au formulat obiecții exprese față de regulă în general.
– State care nu au manifestat nici acceptare și nici obiecții.
5. Orice stat ar fi liber să-și exercite dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru motivul că nu este în concordanță cu voința actuală a acelui stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziție pentru că aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.
Între normele de drept internațional public și dreptul intern există o serie de asemănări și deosebiri. În continuare vom enumera deosebirile care există între acestea:
Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul internațional are obiect de reglementare relațiile dintre state chiar dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele, aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internațional.
Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relațiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populația unui stat.
Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului internațional sunt în primul rând statele suverane și egale în drepturi, organizațiile internaționale și mișcările de eliberare națională recunoscute. Statele participante la viața internațională sunt subiecte fundamentale în sistemul dreptului internațional. Temeiul politic și juridic al calității sale de subiect al dreptului internațional îl formează suveranitatea de stat. În ce privește dreptul intern subiectele sunt persoanele fizice și juridice.
Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul societății internaționale nu există o autoritate publică superioară sau un guvern mondial care să fie împuternicit cu funcții de legiferare a normelor dreptului internațional. Normele dreptului internațional public sunt create de state și tot ele sunt destinatarele lor. În dreptul intern statul edictând sau sancționând normele de drept se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduit persoanelor ce-i sunt subordonate.
Deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern sunt relevate și în sfera aplicării și sancționării normelor de drept internațional. Astfel normele dreptului internațional nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internațional ci de state care acționează în mod individual sau colectiv și prin organizații internaționale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat de stat și având o autoritate superioară față de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate.
3.4 Actele unilaterale ale statelor
Jurisprudența internațională a recunoscut existența și contribuția la formarea dreptului internațional și a altor categorii de instrumente juridice care se disting de tratate prin caracterul lor unilateral sau prin autonomia lor în raport cu dreptul tratatelor.
Este vorba de anumite acte care constituie moduri de formare voluntara a dreptului internațional public, având o caracteristică comună, care constă în a exprima voința unui subiect de drept internațional, care tinde să creeze efecte juridice.
Actul unilateral este imputabil unui singur subiect de drept internațional, cel de la care emană. Creșterea numărului actelor din această categorie este în mod firesc legată de multiplicarea subiectelor de drept internațional public, iar în prezent se include în această categorie atât actele organizațiilor internaționale cât și cele ale statelor.
În dreptul internațional, anumite acte emanând de la un stat sunt susceptibile de a produce efecte juridice, atât în privința statului căruia îi sunt imputabile, dând însă naștere la drepturi și obligații și pentru alte state. Principalele categorii de acte unilaterale ale statelor sunt: notificarea, declarația, recunoașterea, protestul, renunțarea și promisiunea.
Notificarea este actul solemn prin care se aduce la cunoștința unuia sau mai multor state un fapt determinat care produce efecte juridice ( notificarea denunțării unui tratat ).
Declarația este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziția sa în legătură cu o anumită situație și este în masură să angajeze acel stat pe plan extern. De exemplu, declarația statului prin care acceptă jurisdicția obligatorie a Curții Internaționale de Justiție, sau declarațiile unor state de stabilire a unor drepturi exclusive și suverane asupra platoului continental (acestea din urmă au determinat formarea unor norme cutumiare în domeniu.
Recunoașterea este actul prin care un stat constată apariția unui nou subiect de drept internațional ( un alt stat, o organizație internațională ) sau a altor categorii ( guvern, națiune care luptă pentru dobândirea independenței sau insurgenții dintr-un război civil) și prin care își manifestă dorința de a stabili cu acestea relații oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internațional;
Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziție împotriva acțiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atragându-i atenția asupra responsabilității sale sau solicitându-i reparații pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
Renunțarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau parțial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaționale. De exemplu, renunțarea unui stat la imunitatea de jurisdicție și de execuție, pentru a putea obține un credit important de pe piața financiară internațională și a răspunde în cazul nerambursării la timp a creditului.
Promisiunea este un act unilateral care se referă la acte sau fapte deja existente si dă nastere la drepturi noi în profitul unor terți.
Autoritățile europene sunt libere să aleagă actul pe care îl consideră cel mai pertinent pentru a pune în aplicare politica lor. De exemplu, în cadrul unei politici de tip incitativ, Consiliul sau Comisia pot opta pentru o recomandare.
În virtutea principiului de atribuire, actele au un temei juridic în Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene care corespunde domeniului în care autoritățile europene doresc să intervină. În cazul lipsei unui temei juridic precis, ele pot recurge la clauza de flexibilitate ( art. 352 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ) care privește competențele complementare ale Uniunii Europene.
Mai mult, actele unilaterale adoptate de instituțiile europene fac obiectul unui control jurisdicțional din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Regimul juridic al actelor unilaterale
În ceea ce privește forma, actele obligatorii trebuie să facă obiectul citării ( partea dispozitivă este precedată de cuvintele având în vedere ) și trebuie motivate ( partea dispozitivă este precedată de cuvântul întrucât ), făcându-se referire la temeiul lor juridic.
În ceea ce privește publicitatea, actele obligatorii trebuie să fie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. De asemenea, acestea pot fi notificate destinatarilor, la fel ca în cazul deciziilor.
Actele intră în vigoare, în principiu, în ziua notificării sau a publicării lor în Jurnalul Oficial. Prin derogare, actele pot să prevadă intrarea în vigoare în a 20-ea zi de la publicarea lor. De asemenea, acestea pot să prevadă o punere în aplicare ulterioară datei intrării în vigoare.
CONCLUZII
Studiul prezent pornește de la noțiunea teritoriului de stat, componentele teritoriului de stat, frontierele de stat, moficările teritoriului de stat regimul juridic considerații preliminare.
În urma cercetărilor efectuate am ajuns la următoarele concluzii ce vor constitui bază științifică pentru înaintarea unor propuneri și recomandări.
În lucrare sunt prezentate noțiuni ca: stat, teritoriu și teritoriu de stat, astfel încât dimensiunea materială a statului este considerată ca fiind teritoriul.
Am definit și evidențiat noțiunile de mai sus din punctul de vedere al autorilor de drept constituțional și al celor de drept public internațional, fiind obiect de studiu al mai multor discipline.
Organizarea administrativ−teritorială a statului în prezent este reprezentată prin sisteme de formare a regiunilor economice, care pot fi considerate din punctul nostru de vedere avntajoase, întrucât aduc beneficii marteriale prin accesarea și absorția de fonduri la nivel european, pentru o mai bună cooperare economică.
Considerăm oportun constituirea euroregiunilor, menționând că ele reprezintă cooperarea în vederea dezvoltării relațiilor economice și cooperarea transfrontalieră.
Analizând opinia savanților în domeniu cu privire la natura juridică a teritoriului și ținând cont de stadiul actual de dezvoltare a relațiilor naționale și internaționale, considerăm că exercitarea puterii statului trebuie să aibă la origini voința poporului așezat pe un spațiu determinat, denumit teritoriu. Teritoriul are un rol important în apariția și dezvoltarea națiunii căreia trebuie să i se recunoască suveranitatea în limitele teritoriului.
Prezentăm diverse tipuri de clasificare a teritoriului. Astfel, teritoriul este subdivizat în trei tipuri: teritorul de stat, teritoriu cu regim juridic internațional și teritoriu cu regim juridic special. În funcție de dezvoltarea societății, teritoriul s-a constituit în șase categorii: teritoriu canonic, teritoriu de stat, teritoriu internațional, teritoriu de regim mixt, teritoriu cu regim de tranziție și teritoriu administrativ ca parte a acelui de stat.
Teritoriul și cetățenia se află în strânsă legătură în existența unui stat, cu mențiunea că cetățenii sunt participanți la raporturile de dept constituțional existând un raport juridic al indivizilor cu statul pe teritoriul căria trăiesc. Obținerea cetățeniei poate fi făcută prin naturalizare, fixând apartenența individului la un anumit stat, la un anumit teritoriu.
Recomandările au fost formulate pe baza concluziilor studiului efectuat, fiind în măsură să contribuie la rezolvarea atât normativă cât și practică a unor probleme de natură statal-teritorială.
Considerăm că trebuie găsite soluții la nivel european pentru a nu aduce atingere actualei împărțiri administrativ-teritoriale a României. Pentru a putea folosi absorbția fondurilor europene, propunem utilizarea Nomenclatorului Unităților.
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional Contemporan, Editura All Beck, București, An 2000;
2. Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, An 2002;
3. Andronovici Constantin, Dreptul Internațional Public, Editura Graphix, Iași, An 1993;
4. Andre Fontanie, Istoria Războiului Rece, Vol. I-IV, Bucuresti, Editura , An: 1992 – 1994;
5. Allan M. Winkler, Eseuri și Documente despre America de după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, An 1996, P: 423;
6. Bianca Selejan-Guțan, Drept Internațional Public, Editura Universității „ Lucian Blaga”, Sibiu, An 2003;
7. Dumitru Mazilu, Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, vol.1-2008, Vol. II- 2009;
8.Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internațional Public, Casa de editură și presă "șansa S.R.L.", București, An 1997;
9. Diaconu Ion, Manual de Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, An 2010, P: 399;
10. Florian Coman, Drept Internațional Public, vol. 1-2, Editura Sylvi, București, An 1999, P: 15-69;
11. Grigore Geamianu, Drept Internațional Public, Editura Didactică și Pedagogică, București, Vol. I An 1981 și Vol. II An 1983;
12. Ion Anghel, Subiectele de drept internațional, Editura Lumina Lex, București, An 1998;
13. Ilie Marian, Drept Internațional Public, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2011;
14. Ilie Marian, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2012, P: 228;
15. Ilie Marian, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2013, P: 111;
16. Ilie Marian, Dreptul Mării- delimitarea spațiilor maritime, Editura Universul Juridic, București, An 2011;
17. Miga-Besteliu, Raluca, Drept Internațional Public, Editura Ch Beck, București, An 2010, P: 224;
18. Marian Mihăilă, Elemente de Drept Internațional Public și Privat, Editura All Beck, București, An: 2001;
19. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drep Internațional Public, Editura „Hyperion”, București, An 1993;
20. Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura Cristian, Editura All Beck, București, An 2002, P: 365;
21. Nicolae Purdă, Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Loredana Pîrvu, Drept Internațional Public, Editura Universitară, București, An 2008;
22. Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Drept Internațional Public, Editura Sitech, An 2010;
23. Vasile Crețu, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2008;
24. Vasile Crețu, Drept Internațional Public, Editura Fundația de Mâine, București, An 1999, P: 224;
25. Veliscu Viorel, Pîrvu Loredana, Drept Internațional Public, Editura Sitech, Craiova, An 2012, P: 479;
Legea română este Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României
Legea romana nr. 257/2001 privind modul de actiune impotriva unor asemenea aeronave,modificata de Legea nr. 461/2004, republicata in M.Of. nr.684/29 iulie 2005
Tratatul de la Paris din 1951, instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO).
Tratatul de la Roma din 1957, instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA).
Actul Unic European din 1987.
Ordonanta Guvernului nr.29/1997, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.130/2000,republicata in M.Of.nr.45/26 ian.2001, modificata prin Legea nr. 399/2005
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional Contemporan, Editura All Beck, București, An 2000;
2. Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, An 2002;
3. Andronovici Constantin, Dreptul Internațional Public, Editura Graphix, Iași, An 1993;
4. Andre Fontanie, Istoria Războiului Rece, Vol. I-IV, Bucuresti, Editura , An: 1992 – 1994;
5. Allan M. Winkler, Eseuri și Documente despre America de după cel de-al doilea război mondial, Editura Dacia, Cluj-Napoca, An 1996, P: 423;
6. Bianca Selejan-Guțan, Drept Internațional Public, Editura Universității „ Lucian Blaga”, Sibiu, An 2003;
7. Dumitru Mazilu, Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, vol.1-2008, Vol. II- 2009;
8.Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internațional Public, Casa de editură și presă "șansa S.R.L.", București, An 1997;
9. Diaconu Ion, Manual de Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, An 2010, P: 399;
10. Florian Coman, Drept Internațional Public, vol. 1-2, Editura Sylvi, București, An 1999, P: 15-69;
11. Grigore Geamianu, Drept Internațional Public, Editura Didactică și Pedagogică, București, Vol. I An 1981 și Vol. II An 1983;
12. Ion Anghel, Subiectele de drept internațional, Editura Lumina Lex, București, An 1998;
13. Ilie Marian, Drept Internațional Public, Partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2011;
14. Ilie Marian, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2012, P: 228;
15. Ilie Marian, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2013, P: 111;
16. Ilie Marian, Dreptul Mării- delimitarea spațiilor maritime, Editura Universul Juridic, București, An 2011;
17. Miga-Besteliu, Raluca, Drept Internațional Public, Editura Ch Beck, București, An 2010, P: 224;
18. Marian Mihăilă, Elemente de Drept Internațional Public și Privat, Editura All Beck, București, An: 2001;
19. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drep Internațional Public, Editura „Hyperion”, București, An 1993;
20. Năstase Adrian, Aurescu Bogdan, Jura Cristian, Editura All Beck, București, An 2002, P: 365;
21. Nicolae Purdă, Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Loredana Pîrvu, Drept Internațional Public, Editura Universitară, București, An 2008;
22. Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Drept Internațional Public, Editura Sitech, An 2010;
23. Vasile Crețu, Drept Internațional Public, Editura Fundației România de Mâine, București, An 2008;
24. Vasile Crețu, Drept Internațional Public, Editura Fundația de Mâine, București, An 1999, P: 224;
25. Veliscu Viorel, Pîrvu Loredana, Drept Internațional Public, Editura Sitech, Craiova, An 2012, P: 479;
Legea română este Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României
Legea romana nr. 257/2001 privind modul de actiune impotriva unor asemenea aeronave,modificata de Legea nr. 461/2004, republicata in M.Of. nr.684/29 iulie 2005
Tratatul de la Paris din 1951, instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO).
Tratatul de la Roma din 1957, instituind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA).
Actul Unic European din 1987.
Ordonanta Guvernului nr.29/1997, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.130/2000,republicata in M.Of.nr.45/26 ian.2001, modificata prin Legea nr. 399/2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Natura Juridica a Teritoriului de Stat Si Implicatiile Acestuia Asupra Relatiilor Dintre State (ID: 128637)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.