Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale din Romania
CUPRINS
– Muzeul "ASTRA". Muzeul Civilizației Populare Tradiționale din România
1. La început a fost MUZEUL ASTREI
2. Preliminarii la apariția MUZEULUI TEHNICII POPULARE
3. MUZEUL TEHNICII POPULARE: Concepția științifică, structura tematică și organizarea expozițională
4. Tranziția de la Muzeul Tehnicii Populare la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA"
5. Reflecții și impresii
PATRIMONIUL CULTURAL MATERIAL
– Poartă monumentală, Mârșa, județul Sibiu (73 E)
– Galeriile de Artă Populară
– Pavilion pentru manifestări cultural-științifice și pentru proiecții de film
– Casă, Sârbi, județul Maramureș. Centrul de Informare Turistică (140 C)
– Expoziția Proiectului Tematic al Muzeului în aer liber
PROCESE ȘI PROCEDEE PENTRU OBȚINEREA ȘI PRELUCRAREA PRODUSELOR ANIMALE ȘI VEGETALE, ÎN SCOP ALIMENTAR
Grupa A. Vânătoare
– Capcane de vânătoare
– Stand pentru urs
– Capcane pentru jder
– Groapă cu leasă pentru lupi
– Coteț de prins vulpi
– Cursă de fier pentru urși
Grupa B. Pescuit
– Ghețărie, Mahmudia, județul Tulcea (8 A)
– Cherhana, Mahmudia, județul Tulcea (8)
– Colibă de pescar, Mahmudia, județul Tulcea (9)
– Gospodărie de pescar, Mahmudia, județul Tulcea (10)
Grupa C. Albinărit, boștinărit, lumânărit
– Teasc de boștină pentru extragerea cerii, Sebeșu de Jos, județul Sibiu (13)
– Gospodărie de boștinar-lumânărar, Sebeșul de Jos, județul Sibiu (14)
Grupa D. Păstorit
– Surlă, Sătic, județul Argeș (19 B)
– Colibă pastorală, Jieț, județul Hunedoara (19 A)
– Colibă pastorală cu crosnie și obor, Sătic, județul Argeș (19)
– Staul circular, Ludeștii de Sus, județul Hunedoara (15 A)
– Staul poligonal, Rășinari, județul Sibiu (15)
– Cruce de plai, Jieț, județul Hunedoara (17 C)
– Gospodărie pastorală cu ocol, Câmpu lui Neag, județul Hunedoara (16)
– Stână cu două încăperi , Muntele Puru, județul Alba (17)
– Cotroană, Munții Parâng, județul Hunedoara (17 A)
– Gomile, Jieț, județul Hunedoara (17 B)
– Stână cu trei încăperi, Muntele Colții Giuvalei, județul Argeș (18)
– Gospodărie cu ocol întărit, Măgura, județul Brașov (21)
– Gospodărie de oier transhumant, cu atelier de confecționare a lumânărilor din seu de oaie, Rășinari, județul Sibiu (20)
Grupa E. Pomicultură
– Zdrobitoare și teasc de fructe, Rășinari, județul Sibiu (22)
– Cuptor de uscat prune, Bărbuleț, județul Dâmbovița (23)
– Cramă pomicolă cu etaj, Polovragi, județul Gorj (27)
– Povarnă cu roată hidraulică, Sârbești, județul Gorj (25)
– Gospodărie de pomicultor, Bălănești, județul Gorj (29 A)
– Zdrobitoare și teasc de fructe, Roșia, județul Sibiu (22 A)
Grupa F. Viticultură
– Cramă de vie, Bălănești, județul Gorj (29)
– Cramă de vie cu beci, Corni-Huși, județul Vaslui)
– Gospodărie de pomicultor, Vlădești, județul Vâlcea (28)
– Teasc viticol "medieval", Vințu de Jos, județul Alba (36 A)
– Teasc cu masa de piatră "roman", Cristian, județul Sibiu (36 B)
– Pavilion de prezentare a teascurilor (34 A)
Grupa G. Prelucrarea semințelor oleaginoase
– Gospodărie de oloier, cu piuă acționată manual, Livada, jud. Hunedoara (37)
– Uleiniță cu piuă cu scripete și teasc cu berbeci, Arbore, județul Suceava (35)
– Teasc de ulei cu berbeci, Racovița, județul Vâlcea (36)
– Uleiniță cu piuă acționată prin tracțiune animală, Grid, județul Hunedoara (39)
– Uleiniță cu piuă acționată cu piciorul, Nădășdia, județul Hunedoara (38)
– Teasc de ulei cu roată frontală călcată cu piciorul, Băiești, jud. Hunedoara (40)
– Uleiniță cu piuă cu săgeți acționată hidraulic, Ohaba, județul Hunedoara (42)
– Uleiniță și piuă de haine acționată hidraulic, Tălmăcel, județul Sibiu (41)
Grupa H. Agricultură
– Gospodărie de agricultor din Podișul Transilvaniei, Mierța-Dragu, județul Sălaj (46)
– Gospodărie de agricultor, Feneș, județul Alba (44A)
– Troiță de hotar, Întregalde, județul Alba (44B)
– Coliba de păstor și cramba cu staul mutător, Feneș, județul Alba (44C)
– Gospodărie de agricultor, Desești, județul Maramureș (46A)
– Complex de industrii populare cu batoză hidraulică, Sârbi, județul Maramureș (40B)
– Batoză (Gura Râului, județul Sibiu) acționată de motor cu aburi (Pâncota, județul Arad) (46B, 46D)
Grupa I. Cămări, pătule, crame
– Coșar pentru porumb, Șoroștin, județul Sibiu (47G)
– Coș din nuiele pentru mălai, Hoteni, județul Maramureș (47H)
– Pătul înalt pe stâlpi (slon), Curtea de Argeș, județul Argeș (47B)
– Cămară (găbănaș), Sâncraiu Almașului, județul Sălaj (47C)
– Cămară (pejniță), Răstolțu Mare, județul Sălaj (47 A)
– Cămară de alimente, Preluca Nouă, județul Maramureș (47 D)
– Cămară , Cerbia, județul Hunedoara (47)
– Pivniță (cramă monocelulară), Pisteștii din Deal, județul Gorj (47 F)
– Pivniță cu conac etajat, Bălănești, județul Gorj (47 E)
Grupa J. Morărit
– Moară de mână cu curea de transmisie, Bumbuiești, județul Vâlcea (50)
– Moară cu cai, Sâmpetru, județul Timiș (51)
– Moară cu ciutură, Topleț, județul Caraș-Severin (52)
– Moară cu ciutură și admisie prin butoni, Svinița, județul Mehedinți (53)
– Moară cu două ciuturi și angrenaje de transmisie, Râu de Mori,
județul Hunedoara (53 A)
– Moară cu trei ciuturi, Arcani, județul Gorj (54)
– Moară de tip roman (angrenaj de transmisie) și cu admisie inferioară, Dăbâca,
județul Hunedoara (55)
– Moară cu admisie medie, Poienii de Jos, județul Bihor (55 A)
– Moară cu admisie superioară, Orșova, județul Mureș (56)
– Moară cu admisie superioară și transmisie în două trepte, Rogojelu,
județul Cluj (57)
– Moară cu admisie superioară, Almaș-Săliște, județul Hunedoara (58)
– Moară cu admisie inferioară și elevator, Roșcani, județul Hunedoara (60 A)
– Fântână cu vârtej și tracțiune animală, Chirnogeni, județul Constanța (67 A)
– Moară de vânt cu etaj, Dunavăț, județul Tulcea (64)
– Moară de vânt joasă, Enisala, județul Tulcea (63)
– Moară de vânt cu etaj, Frecăței, județul Tulcea (65)
– Moară de vânt cu pânze, Curcani, județul Constanța (66)
– Moară plutitoare, Lucăcești, județul Maramureș (61)
– Moară plutitoare, Munteni, județul Vâlcea (62)
– Moară de vânt căciulată, Beștepe, județul Tulcea (67)
– Moară hidraulică cu alvan, Ciocmani, județul Sălaj (60)
TEHNICI ȘI MIJLOACE DE TRANSPORT ȘI COMUNICAȚII
– Pavilion de prezentare a mijloacelor de transport populare (74 C)
– Monoxila de pe Siret, județul Bacău (74 B)
– Pod plutitor pe cablu, Turnu Roșu, județul Sibiu (74)
– Bac cu zbat, Topalu, județul Constanța (74 A)
MONUMENTE DE UTILITATE PUBLICĂ
– Poartă monumentală, Sat Șugatag, județul Maramureș (73 A)
– Casă cu vraniță, Bârsana, județul Maramureș (73 B)
– Han tradițional, Tulgheș, județul Harghita (73)
– Casa meșteroaiei, Săpânța, județul Maramureș (73 C)
– Gospodărie de învățător de țară, Săliște, județul Sibiu (73 I)
– Han tradițional, Veștem, județul Sibiu (73 K)
– Scrânciob, Bicaz-Chei, județul Neamț (72 C)
– Popicărie, Păltiniș, județul Sibiu (72 B)
– Cârciumă țărănească, Bătrâni, județul Prahova (72)
– Pavilion de joc, Botiza, județul Maramureș (72 A)
– Pavilion de joc cu remiză de pompieri, Cacova-Fântânele, județul Sibiu (73 G)
– Remiză de pompieri, Colun, județul Sibiu (73 H)
– Pavilion – loc de popas, Piatra, județul Maramureș (73 J)
PRELUCRAREA LEMNULUI, PIETREI, METALELOR, ARGILEI, CHIHLIMBARULUI ȘI MINEREURILOR
Grupa A. Prelucrarea lemnului
– Moară cu șase ciuturi, Găleșoaia, județul Gorj (54 A)
– Gospodărie-atelier de dogar, Tomuțești, județul Alba (92 A)
– Gospodărie de preot – Școala memorială "Avram Iancu", Stănești,
județul Alba (92 B)
– Gospodărie-atelier de negustor ambulant, Goiești-Vidra, județul Alba (92 C)
– Troiță de pomenire, Nereju, județul Vrancea (89 A)
– Gospodărie-atelier de dogar, Nereju, județul Vrancea (89)
– Gospodărie-atelier de dogar-rotar, Obârșa, județul Hunedoara (90)
– Gospodărie-atelier de spătar, Râșculița, județul Hunedoara (87)
– Complex arhitectonic maramureșan (79)
Gospodărie arhaică, Ferești, județul Maramureș (79 I)
Gospodărie de "nemeș", Berbești, județul Maramureș (79 II)
– Biserică de lemn "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil". Troiță de cimitir,
Bezded, județul Sălaj (79 A)
– Gospodărie-atelier de rogojinar, Văleni, județul Gorj (99)
– Troiță de piatră, Fântânele, județul Sibiu (79 E)
– "Căsoaie", Cacova-Fântânele, județul Sibiu (79 D)
– Complex arhitectonic (80)
Gospodărie "bătrână", Stolojani, județul Gorj (80 I)
Gospodărie cu locuință pe două nivele, Târgu Cărbunești, județul Gorj (80 II)
– Gospodărie-atelier de fluierar, Hodac, județul Mureș (97)
– Gospodărie-atelier de confecționat instrumente muzicale, Câmpulung
Moldovenesc, județul Suceava (96)
– Gospodărie-atelier de dogar, Straja, județul Suceava (96 A)
Subgrupa industrii populare. Fierăstraie
– Fierăstrău hidraulic (joagăr) cu roată mică, Gura Râului, județul Sibiu (83)
– Fierăstrău hidraulic (gater) cu transmisie prin angrenaj, Suncuiuș,
județul Bihor (82 A)
– Complex de industrii țărănești, Tomești, județul Hunedoara (82)
– Joagăr cu tracțiune cabalină (cu Ghepel), Gura Râului, județul Sibiu (81)
Grupa B. Prelucrarea metalelor
– Șteamp pentru zdrobirea minereului aurifer și Cram, Abrud, județul Alba 109
– Galerie de mină auriferă, Roșia Montană, județul Alba (108)
– Ciocan hidraulic, Rimetea, județul Alba (107)
– Cruce de piatră, Bezdead, județul Dâmbovița (79 F)
– Gospodărie-atelier de fierar-rotar, Mănești, județul Dâmbovița (112)
– Atelier de clopotar și fierărie, Poiana Teiului, județul Neamț (113)
– Gospodărie-atelier de fierar, Călinești, județul Maramureș (111)
Grupa C. Prelucrarea argilei
– Gospodărie-atelier de olar, Marginea, județul Suceava (116)
– Gospodărie-atelier de olar, Săcel, județul Maramureș (117)
– Gospodărie-atelier de olar, Oboga, județul Olt (120)
– Biserică de lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, județul Cluj (79 G)
– Gospodărie-atelier de olar, Horezu, județul Vâlcea (120 A)
– Casă-atelier de olar, Horezu, județul Vâlcea (120 B)
– Troiță, Bunești, județul Vâlcea (79 J)
– Gospodărie-atelier de olar, Sasca-Română, județul Caraș-Severin (118)
– Gospodărie-atelier de olar, Corund, județul Harghita (121)
– Casă-atelier de olar, Saschiz, județul Mureș (119)
– Gospodărie-atelier de olar, Obârșa, județul Hunedoara (123)
– Duplex gospodării de olar. Găleșoaia, județul Gorj
Casa bătrânească (120 C).
Casa nouă (120 D),
Grupa D. Prelucrarea minereului și a pietrei
– Gospodărie-atelier de prelucrare a chihlimbarului, Colți, județul Buzău (105)
– Gospodărie-atelier de prelucrare a pietrei, Cupșeni, județul Maramureș (104)
– Gospodărie de miner marmurar, Alun, județul Hunedoara (108 A)
– Fântână cu hecnă, Dumbrăvești, județul Prahova (73 D)
PROCESE ȘI PROCEDEE PENTRU PRELUCRARE A PIEILOR ȘI
FIBRELOR ANIMALE ȘI VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ȘI
OBIECTE DE UZ UTILITAR-GOSPODĂRESC
Grupa A. Industria casnică
– Gospodărie-atelier de cojocar-curelar, Săliște, județul Sibiu (124)
– Troiță din lemn, Sibiel, județul Sibiu (124 A)
– Gospodărie-atelier de prelucrare a straielor vâltorite și date la dârstă, Tilișca,
județul Sibiu (128 A)
– Gospodărie de țesător de straie vâltorite, Săpânța, județul Maramureș 141A
– Gospodărie pastorală cu atelier de prelucrare a lânii, Poiana Sibiului,
județul Sibiu (128)
– Gospodărie-atelier pentru prelucrarea părului de capră, Musculești-Petrești,
județul Gorj (129)
– Gospodărie-atelier pentru prelucrarea borangicului, Croici-Mătăsari,
județul Gorj (130)
– Gospodărie de prelucrare a inului și a cânepii, Lisa, județul Brașov (144)
– Gospodărie-atelier pentru prelucrarea cânepii și de funărit, Săsăuș,
județul Sibiu (143)
Grupa B. Industrii textile hidraulice
– Piuă cu batere verticală și vâltoare, Rod, județul Sibiu (132)
– Complex de industrii textile, Gura Râului, județul Sibiu (139 A)
– Moară cu piuă (dube), Fânațe, județul Bihor (133)
– Piuă hidraulică cu batere orizontală și vâltoare, Prigor,
județul Caraș-Severin (134)
– Dârstă cu coș mixt și cu vâltoare, Moeciu de Sus, județul Brașov (138)
– Dârstă cu două valuri și cu două vâltori, Nistorești, județul Vrancea (139)
– Piuă cu batere orizontală și vâltoare (admisie prin butoni), Sichevița,
județul Caraș-Severin (136)
– Troiță (Crucea din Capul Satului de Jos), Rășinari, județul Sibiu (79 I)
Grupa C. Complexe de industrii hidraulice
– Complex de industrii textile (piuă, dârstă, vâltoare), Rucăr, județul Argeș (140)
– Complex de industrii populare, Polovragi, județul Gorj (140 A)
ETNO TEHNO PARC
– Poartă monumentală, Vadu Izei, județul Maramureș (79 C)
– Casă cu șatră, Bârsana, județul Maramureș (79 B)
– Etno Tehno Parc
– Termeni speciali în legătură cu tehnica populară
PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL
– "Tezaure umane vii"
– Asociația Creatorilor Populari din România
– Galeriile de Artă Populară
– Târgul Creatorilor Populari din România
– Olimpiada Națională "Meșteșuguri Artistice Tradiționale"
– Festivalul Național al Tradițiilor Populare
– Simpozionul Internațional "Cultură-Tradiție-Toleranță". Dialog multicultural
prin cunoașterea tradițiilor culturale ale popoarelor lumii
– Academia Artelor Tradiționale din România
– Expoziția "Tezaure umane vii"
– Centrul European pentru Promovarea Tradițiilor prin Valorile Patrimoniului
Cultural Imaterial
– Festivalul Național al Datinilor și Obiceiurilor
– Argument pentru un Program național – "Tezaure umane vii" – de salvgardare
a patrimoniului cultural imaterial
PATRIMONIUL CULTURAL ARTISTIC
– Galeria modernă de sculpturi monumentale
– Bibliografie
– Harta de proveniență a monumentelor
– Anexe
CUPRINS
– Muzeul "ASTRA". Muzeul Civilizației Populare Tradiționale din România
1. La început a fost MUZEUL ASTREI
2. Preliminarii la apariția MUZEULUI TEHNICII POPULARE
3. MUZEUL TEHNICII POPULARE: Concepția științifică, structura tematică și organizarea expozițională
4. Tranziția de la Muzeul Tehnicii Populare la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA"
5. Reflecții și impresii
PATRIMONIUL CULTURAL MATERIAL
– Poartă monumentală, Mârșa, județul Sibiu (73 E)
– Galeriile de Artă Populară
– Pavilion pentru manifestări cultural-științifice și pentru proiecții de film
– Casă, Sârbi, județul Maramureș. Centrul de Informare Turistică (140 C)
– Expoziția Proiectului Tematic al Muzeului în aer liber
PROCESE ȘI PROCEDEE PENTRU OBȚINEREA ȘI PRELUCRAREA PRODUSELOR ANIMALE ȘI VEGETALE, ÎN SCOP ALIMENTAR
Grupa A. Vânătoare
– Capcane de vânătoare
– Stand pentru urs
– Capcane pentru jder
– Groapă cu leasă pentru lupi
– Coteț de prins vulpi
– Cursă de fier pentru urși
Grupa B. Pescuit
– Ghețărie, Mahmudia, județul Tulcea (8 A)
– Cherhana, Mahmudia, județul Tulcea (8)
– Colibă de pescar, Mahmudia, județul Tulcea (9)
– Gospodărie de pescar, Mahmudia, județul Tulcea (10)
Grupa C. Albinărit, boștinărit, lumânărit
– Teasc de boștină pentru extragerea cerii, Sebeșu de Jos, județul Sibiu (13)
– Gospodărie de boștinar-lumânărar, Sebeșul de Jos, județul Sibiu (14)
Grupa D. Păstorit
– Surlă, Sătic, județul Argeș (19 B)
– Colibă pastorală, Jieț, județul Hunedoara (19 A)
– Colibă pastorală cu crosnie și obor, Sătic, județul Argeș (19)
– Staul circular, Ludeștii de Sus, județul Hunedoara (15 A)
– Staul poligonal, Rășinari, județul Sibiu (15)
– Cruce de plai, Jieț, județul Hunedoara (17 C)
– Gospodărie pastorală cu ocol, Câmpu lui Neag, județul Hunedoara (16)
– Stână cu două încăperi , Muntele Puru, județul Alba (17)
– Cotroană, Munții Parâng, județul Hunedoara (17 A)
– Gomile, Jieț, județul Hunedoara (17 B)
– Stână cu trei încăperi, Muntele Colții Giuvalei, județul Argeș (18)
– Gospodărie cu ocol întărit, Măgura, județul Brașov (21)
– Gospodărie de oier transhumant, cu atelier de confecționare a lumânărilor din seu de oaie, Rășinari, județul Sibiu (20)
Grupa E. Pomicultură
– Zdrobitoare și teasc de fructe, Rășinari, județul Sibiu (22)
– Cuptor de uscat prune, Bărbuleț, județul Dâmbovița (23)
– Cramă pomicolă cu etaj, Polovragi, județul Gorj (27)
– Povarnă cu roată hidraulică, Sârbești, județul Gorj (25)
– Gospodărie de pomicultor, Bălănești, județul Gorj (29 A)
– Zdrobitoare și teasc de fructe, Roșia, județul Sibiu (22 A)
Grupa F. Viticultură
– Cramă de vie, Bălănești, județul Gorj (29)
– Cramă de vie cu beci, Corni-Huși, județul Vaslui)
– Gospodărie de pomicultor, Vlădești, județul Vâlcea (28)
– Teasc viticol "medieval", Vințu de Jos, județul Alba (36 A)
– Teasc cu masa de piatră "roman", Cristian, județul Sibiu (36 B)
– Pavilion de prezentare a teascurilor (34 A)
Grupa G. Prelucrarea semințelor oleaginoase
– Gospodărie de oloier, cu piuă acționată manual, Livada, jud. Hunedoara (37)
– Uleiniță cu piuă cu scripete și teasc cu berbeci, Arbore, județul Suceava (35)
– Teasc de ulei cu berbeci, Racovița, județul Vâlcea (36)
– Uleiniță cu piuă acționată prin tracțiune animală, Grid, județul Hunedoara (39)
– Uleiniță cu piuă acționată cu piciorul, Nădășdia, județul Hunedoara (38)
– Teasc de ulei cu roată frontală călcată cu piciorul, Băiești, jud. Hunedoara (40)
– Uleiniță cu piuă cu săgeți acționată hidraulic, Ohaba, județul Hunedoara (42)
– Uleiniță și piuă de haine acționată hidraulic, Tălmăcel, județul Sibiu (41)
Grupa H. Agricultură
– Gospodărie de agricultor din Podișul Transilvaniei, Mierța-Dragu, județul Sălaj (46)
– Gospodărie de agricultor, Feneș, județul Alba (44A)
– Troiță de hotar, Întregalde, județul Alba (44B)
– Coliba de păstor și cramba cu staul mutător, Feneș, județul Alba (44C)
– Gospodărie de agricultor, Desești, județul Maramureș (46A)
– Complex de industrii populare cu batoză hidraulică, Sârbi, județul Maramureș (40B)
– Batoză (Gura Râului, județul Sibiu) acționată de motor cu aburi (Pâncota, județul Arad) (46B, 46D)
Grupa I. Cămări, pătule, crame
– Coșar pentru porumb, Șoroștin, județul Sibiu (47G)
– Coș din nuiele pentru mălai, Hoteni, județul Maramureș (47H)
– Pătul înalt pe stâlpi (slon), Curtea de Argeș, județul Argeș (47B)
– Cămară (găbănaș), Sâncraiu Almașului, județul Sălaj (47C)
– Cămară (pejniță), Răstolțu Mare, județul Sălaj (47 A)
– Cămară de alimente, Preluca Nouă, județul Maramureș (47 D)
– Cămară , Cerbia, județul Hunedoara (47)
– Pivniță (cramă monocelulară), Pisteștii din Deal, județul Gorj (47 F)
– Pivniță cu conac etajat, Bălănești, județul Gorj (47 E)
Grupa J. Morărit
– Moară de mână cu curea de transmisie, Bumbuiești, județul Vâlcea (50)
– Moară cu cai, Sâmpetru, județul Timiș (51)
– Moară cu ciutură, Topleț, județul Caraș-Severin (52)
– Moară cu ciutură și admisie prin butoni, Svinița, județul Mehedinți (53)
– Moară cu două ciuturi și angrenaje de transmisie, Râu de Mori,
județul Hunedoara (53 A)
– Moară cu trei ciuturi, Arcani, județul Gorj (54)
– Moară de tip roman (angrenaj de transmisie) și cu admisie inferioară, Dăbâca,
județul Hunedoara (55)
– Moară cu admisie medie, Poienii de Jos, județul Bihor (55 A)
– Moară cu admisie superioară, Orșova, județul Mureș (56)
– Moară cu admisie superioară și transmisie în două trepte, Rogojelu,
județul Cluj (57)
– Moară cu admisie superioară, Almaș-Săliște, județul Hunedoara (58)
– Moară cu admisie inferioară și elevator, Roșcani, județul Hunedoara (60 A)
– Fântână cu vârtej și tracțiune animală, Chirnogeni, județul Constanța (67 A)
– Moară de vânt cu etaj, Dunavăț, județul Tulcea (64)
– Moară de vânt joasă, Enisala, județul Tulcea (63)
– Moară de vânt cu etaj, Frecăței, județul Tulcea (65)
– Moară de vânt cu pânze, Curcani, județul Constanța (66)
– Moară plutitoare, Lucăcești, județul Maramureș (61)
– Moară plutitoare, Munteni, județul Vâlcea (62)
– Moară de vânt căciulată, Beștepe, județul Tulcea (67)
– Moară hidraulică cu alvan, Ciocmani, județul Sălaj (60)
TEHNICI ȘI MIJLOACE DE TRANSPORT ȘI COMUNICAȚII
– Pavilion de prezentare a mijloacelor de transport populare (74 C)
– Monoxila de pe Siret, județul Bacău (74 B)
– Pod plutitor pe cablu, Turnu Roșu, județul Sibiu (74)
– Bac cu zbat, Topalu, județul Constanța (74 A)
MONUMENTE DE UTILITATE PUBLICĂ
– Poartă monumentală, Sat Șugatag, județul Maramureș (73 A)
– Casă cu vraniță, Bârsana, județul Maramureș (73 B)
– Han tradițional, Tulgheș, județul Harghita (73)
– Casa meșteroaiei, Săpânța, județul Maramureș (73 C)
– Gospodărie de învățător de țară, Săliște, județul Sibiu (73 I)
– Han tradițional, Veștem, județul Sibiu (73 K)
– Scrânciob, Bicaz-Chei, județul Neamț (72 C)
– Popicărie, Păltiniș, județul Sibiu (72 B)
– Cârciumă țărănească, Bătrâni, județul Prahova (72)
– Pavilion de joc, Botiza, județul Maramureș (72 A)
– Pavilion de joc cu remiză de pompieri, Cacova-Fântânele, județul Sibiu (73 G)
– Remiză de pompieri, Colun, județul Sibiu (73 H)
– Pavilion – loc de popas, Piatra, județul Maramureș (73 J)
PRELUCRAREA LEMNULUI, PIETREI, METALELOR, ARGILEI, CHIHLIMBARULUI ȘI MINEREURILOR
Grupa A. Prelucrarea lemnului
– Moară cu șase ciuturi, Găleșoaia, județul Gorj (54 A)
– Gospodărie-atelier de dogar, Tomuțești, județul Alba (92 A)
– Gospodărie de preot – Școala memorială "Avram Iancu", Stănești,
județul Alba (92 B)
– Gospodărie-atelier de negustor ambulant, Goiești-Vidra, județul Alba (92 C)
– Troiță de pomenire, Nereju, județul Vrancea (89 A)
– Gospodărie-atelier de dogar, Nereju, județul Vrancea (89)
– Gospodărie-atelier de dogar-rotar, Obârșa, județul Hunedoara (90)
– Gospodărie-atelier de spătar, Râșculița, județul Hunedoara (87)
– Complex arhitectonic maramureșan (79)
Gospodărie arhaică, Ferești, județul Maramureș (79 I)
Gospodărie de "nemeș", Berbești, județul Maramureș (79 II)
– Biserică de lemn "Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil". Troiță de cimitir,
Bezded, județul Sălaj (79 A)
– Gospodărie-atelier de rogojinar, Văleni, județul Gorj (99)
– Troiță de piatră, Fântânele, județul Sibiu (79 E)
– "Căsoaie", Cacova-Fântânele, județul Sibiu (79 D)
– Complex arhitectonic (80)
Gospodărie "bătrână", Stolojani, județul Gorj (80 I)
Gospodărie cu locuință pe două nivele, Târgu Cărbunești, județul Gorj (80 II)
– Gospodărie-atelier de fluierar, Hodac, județul Mureș (97)
– Gospodărie-atelier de confecționat instrumente muzicale, Câmpulung
Moldovenesc, județul Suceava (96)
– Gospodărie-atelier de dogar, Straja, județul Suceava (96 A)
Subgrupa industrii populare. Fierăstraie
– Fierăstrău hidraulic (joagăr) cu roată mică, Gura Râului, județul Sibiu (83)
– Fierăstrău hidraulic (gater) cu transmisie prin angrenaj, Suncuiuș,
județul Bihor (82 A)
– Complex de industrii țărănești, Tomești, județul Hunedoara (82)
– Joagăr cu tracțiune cabalină (cu Ghepel), Gura Râului, județul Sibiu (81)
Grupa B. Prelucrarea metalelor
– Șteamp pentru zdrobirea minereului aurifer și Cram, Abrud, județul Alba 109
– Galerie de mină auriferă, Roșia Montană, județul Alba (108)
– Ciocan hidraulic, Rimetea, județul Alba (107)
– Cruce de piatră, Bezdead, județul Dâmbovița (79 F)
– Gospodărie-atelier de fierar-rotar, Mănești, județul Dâmbovița (112)
– Atelier de clopotar și fierărie, Poiana Teiului, județul Neamț (113)
– Gospodărie-atelier de fierar, Călinești, județul Maramureș (111)
Grupa C. Prelucrarea argilei
– Gospodărie-atelier de olar, Marginea, județul Suceava (116)
– Gospodărie-atelier de olar, Săcel, județul Maramureș (117)
– Gospodărie-atelier de olar, Oboga, județul Olt (120)
– Biserică de lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, județul Cluj (79 G)
– Gospodărie-atelier de olar, Horezu, județul Vâlcea (120 A)
– Casă-atelier de olar, Horezu, județul Vâlcea (120 B)
– Troiță, Bunești, județul Vâlcea (79 J)
– Gospodărie-atelier de olar, Sasca-Română, județul Caraș-Severin (118)
– Gospodărie-atelier de olar, Corund, județul Harghita (121)
– Casă-atelier de olar, Saschiz, județul Mureș (119)
– Gospodărie-atelier de olar, Obârșa, județul Hunedoara (123)
– Duplex gospodării de olar. Găleșoaia, județul Gorj
Casa bătrânească (120 C).
Casa nouă (120 D),
Grupa D. Prelucrarea minereului și a pietrei
– Gospodărie-atelier de prelucrare a chihlimbarului, Colți, județul Buzău (105)
– Gospodărie-atelier de prelucrare a pietrei, Cupșeni, județul Maramureș (104)
– Gospodărie de miner marmurar, Alun, județul Hunedoara (108 A)
– Fântână cu hecnă, Dumbrăvești, județul Prahova (73 D)
PROCESE ȘI PROCEDEE PENTRU PRELUCRARE A PIEILOR ȘI
FIBRELOR ANIMALE ȘI VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ȘI
OBIECTE DE UZ UTILITAR-GOSPODĂRESC
Grupa A. Industria casnică
– Gospodărie-atelier de cojocar-curelar, Săliște, județul Sibiu (124)
– Troiță din lemn, Sibiel, județul Sibiu (124 A)
– Gospodărie-atelier de prelucrare a straielor vâltorite și date la dârstă, Tilișca,
județul Sibiu (128 A)
– Gospodărie de țesător de straie vâltorite, Săpânța, județul Maramureș 141A
– Gospodărie pastorală cu atelier de prelucrare a lânii, Poiana Sibiului,
județul Sibiu (128)
– Gospodărie-atelier pentru prelucrarea părului de capră, Musculești-Petrești,
județul Gorj (129)
– Gospodărie-atelier pentru prelucrarea borangicului, Croici-Mătăsari,
județul Gorj (130)
– Gospodărie de prelucrare a inului și a cânepii, Lisa, județul Brașov (144)
– Gospodărie-atelier pentru prelucrarea cânepii și de funărit, Săsăuș,
județul Sibiu (143)
Grupa B. Industrii textile hidraulice
– Piuă cu batere verticală și vâltoare, Rod, județul Sibiu (132)
– Complex de industrii textile, Gura Râului, județul Sibiu (139 A)
– Moară cu piuă (dube), Fânațe, județul Bihor (133)
– Piuă hidraulică cu batere orizontală și vâltoare, Prigor,
județul Caraș-Severin (134)
– Dârstă cu coș mixt și cu vâltoare, Moeciu de Sus, județul Brașov (138)
– Dârstă cu două valuri și cu două vâltori, Nistorești, județul Vrancea (139)
– Piuă cu batere orizontală și vâltoare (admisie prin butoni), Sichevița,
județul Caraș-Severin (136)
– Troiță (Crucea din Capul Satului de Jos), Rășinari, județul Sibiu (79 I)
Grupa C. Complexe de industrii hidraulice
– Complex de industrii textile (piuă, dârstă, vâltoare), Rucăr, județul Argeș (140)
– Complex de industrii populare, Polovragi, județul Gorj (140 A)
ETNO TEHNO PARC
– Poartă monumentală, Vadu Izei, județul Maramureș (79 C)
– Casă cu șatră, Bârsana, județul Maramureș (79 B)
– Etno Tehno Parc
– Termeni speciali în legătură cu tehnica populară
PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL
– "Tezaure umane vii"
– Asociația Creatorilor Populari din România
– Galeriile de Artă Populară
– Târgul Creatorilor Populari din România
– Olimpiada Națională "Meșteșuguri Artistice Tradiționale"
– Festivalul Național al Tradițiilor Populare
– Simpozionul Internațional "Cultură-Tradiție-Toleranță". Dialog multicultural
prin cunoașterea tradițiilor culturale ale popoarelor lumii
– Academia Artelor Tradiționale din România
– Expoziția "Tezaure umane vii"
– Centrul European pentru Promovarea Tradițiilor prin Valorile Patrimoniului
Cultural Imaterial
– Festivalul Național al Datinilor și Obiceiurilor
– Argument pentru un Program național – "Tezaure umane vii" – de salvgardare
a patrimoniului cultural imaterial
PATRIMONIUL CULTURAL ARTISTIC
– Galeria modernă de sculpturi monumentale
– Bibliografie
– Harta de proveniență a monumentelor
– Anexe
MUZEUL "ASTRA". MUZEUL CIVILIZAȚIEI POPULARE TRADIȚIONALE DIN ROMÂNIA
1. La început a fost MUZEUL ASTREI
"Muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor își apără originea, identitatea și tot ce a moștenit de la străbuni".
Iosif Sterca Șuluțiu
În anul 1963, după aprobarea Proiectului tematic de către Academia României (în anul 1962) și a Proiectului de organizare expozițională, inițiate sub îndrumarea științifică a lui Cornel Irimie, de către un colectiv entuziast, avându-i în frunte pe Herbert Hoffmann și arh. Paul Niedermaier, debutau lucrările de organizare a MUZEULUI TEHNICII POPULARE, care, prin terenul arondat (96 ha) și prin numărul monumentelor prevăzute (146) se anunța a fi cel mai mare muzeu în aer liber din România și unul din cele mai mari din Europa.
Despre cauzele și contextul istoric și cultural privind apariția acestui muzeu, ca prim muzeu specializat tematic din România, mult timp nu s-a vorbit și scris, în mod amănunțit.
Astăzi, suntem în măsură să prezentăm întreaga istorie a acestei instituții, răspunzând întrebărilor: când și cum a apărut ideea unui "muzeu al creației tehnice populare românești", de ce s-a putut organiza acest muzeu în România și tocmai la Sibiu, cine au fost promotorii ideii și autorii inițiativelor ce au condus la realizarea acestei opere culturale impresionante prin gabaritul său, care au fost etapele desăvârșirii ideii, în cadrul unei concepții tematice riguros științifice și cele ale înfăptuirii muzeului prin constituirea colecțiilor și organizarea expoziției, ce fel de metode și mijloace au fost utilizate, de-a lungul anilor, pentru a se asigura, într-un timp atât de scurt, succesul unei întreprinderi atât de vaste, iar din perspectiva zilelor noastre, pentru ce s-a realizat, în deceniile șapte și opt ale secolului al XX-lea, această importantă investiție culturală, în ce context și de ce și-a schimbat profilul, conținutul și denumirea în momentul ieșirii României din comunism, în decembrie `89, în sfârșit, și ce reprezintă Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" pentru istoria culturii poporului român, iar, prin integrarea sa, în structurile euro-atlantice, pentru istoria culturii europene și universale, deopotrivă pe plan documentar-istoric și instructiv-educațional?
În istoria culturii, este dificil a depista, cu exactitate, momentul nașterii unei idei și, uneori, la fel de greu este să stabilești legătura dintre evenimente, aparent fară nici o relație între ele. Deși Muzeul Tehnicii Populare a prins contur, în ceea ce privește concepția tematică, abia în anii 1961-1963, este greu de crezut că el ar fi putut lua naștere fără temeinice tradiții și valoroase inițiative mult antemergătoare.
La fel cum însăși creația tehnică populară este rezultanta finală a unui îndelungat efort colectiv și a transmiterii, de la o generație la alta, a celor mai valoroase achiziții ("Tradiția – afirma Constantin Noica – este păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut"), tot astfel și Muzeul Tehnicii Populare nu putea să apară decât ca rodul unor strădanii colective a mai multor generații de gânditori – oameni de știință și de cultură – și de muzeografi, din întreaga țară.
1.1 Începutul îl identificăm cu inițiativa ASTREI – Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (înființată în anul 1861, cu sediul la Sibiu), din deceniile șapte – nouă ale secolului al XIX-lea, de a organiza, în orașele Transilvaniei, cele dintâi expoziții publice cu productele industriei casnice textile și ale meșteșugului țărănesc, din rațiuni de promovare a industriei naționale (afirma Partenie Cosma – la vernisarea expoziției din Sibiu, din anul 1881, "Industria, este în timpul de astăzi, măsura cu care se cumpănește valoarea unui popor"). Cele organizate în anii următori, în orașele Hațeg, Hunedoara, Cugir și Brad, aveau să creeze climatul cultural favorabil ideii că "s-ar putea înjgheba, rând pe rând, un muzeu de lucruri de industrie națională" (scria Daniil Barcianu, în "Foaia Pedagogică" din anul 1897).
La Adunarea generală a ASTREI din anul 1897, ținută la Mediaș, Corneliu Diaconovici (care avea să fie numit, pentru meritele sale deosebite în proiectarea expoziției inaugurale a Muzeului ASTREI, în anul 1904, "urzitorul intelectual și înfăptuitorul principal în afacerile expoziției") formulează, pentru întâia oară, ideea necesității imperioase a construirii, la Sibiu, a unui muzeu național, "adăpost pentru păstrarea clenodiilor trecutului său (…), pentru monumentele culturii sale și pentru toate produsele valoroase ale muncii sale naționale" (s.n.).
În "Apelul pentru întemeierea unui museu istorico-etnografic românesc la Sibiiu", apărut în anul 1904, se afirmă cu privire la viitorul acestuia: "trebuie să afle aicia loc tot de ce se referă la traiul original și patriarhal al poporului nostru și mai ales, uneltele, sculele și obiectele cari încep să dispară, făcând loc înnoirilor influențate de civilisațiunea care străbate în cele mai ascunse colțuri ale vieții poporului".
Proiectul tematic al expoziției inaugurale (Programa) rămâne, până astăzi, un model prin concepția sa larg cuprinzătoare și prin viziunea sa sistemică. Sectoarele expoziției tratează întreg universul culturii tehnice populare românești, începând cu mediul natural, așezările, gospodăria și locuința, continuând cu ocupațiile de bază și auxiliare, cu îndeletnicirile, meșteșugurile și industriile populare – prezentate prin machete ale instalațiilor, păstrate și astăzi în colecția Muzeului Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA", și încheind cu creațiile artistice și portul. Contingențele sale cu viitorul Proiect tematic general al Muzeului Tehnicii Populare, sunt frapante.
Prezentarea în cadrul Muzeului ASTREI, inaugurat în 19 august 1905 (în clădirea ridicată preponderent cu acest scop, prin subscripție publică, în parcul din centrul orașului), pentru întâia oară în țara noastră, a celor mai diferite mijloace de muncă din toate domeniile, are semnificația majoră a pătrunderii ireversibile, în muzeografia românească, alături de creațiile artei populare, a însuși atelierului de creație tehnică, cu întreg instrumentarul său. Acesta este momentul istoric din dezvoltarea muzeografiei românești, care anunță viitorul muzeu național al civilizației populare tradiționale din România, momentul revelației – și al demonstrării – în spiritualitatea românească, a necesității definirii propriei culturi, din perspectiva cea mai generoasă și elocventă, aceea a forței progresului tehnic, considerat a fi însăși "forța obiectivată a cunoașterii" (V. Gordon Childe).
Deceniile care au urmat au fost o curgere inexorabilă a timpului spre săvârșirea acestei opere de cultură națională, cu dificultățile inerente unei asemenea înfăptuiri, ceea ce nu diminuează cu nimic efortul celor care și-au asumat sarcina împlinirii acestui deziderat al culturii românești și nici meritul inițiativei de a continua, în forme și cu mijloace specifice noii epoci, începuturile datorate ASTREI și devotaților ei cărturari – patrioți.
Expunerea, tot atunci, în parcul din fața muzeului, a unei stâni originare din Poiana Sibiului, cu întreaga recuzită funcțională, alături de atelierul demonstrativ al unor meșteri aurari din Munții Apuseni, prefigurează metoda expunerii unor monumente în muzeele etnografice în aer liber, aceasta fiind o adevărată premieră națională în domeniu.
1.2 În lucrările lor, exponenții "Școlii geografice" de la București și de la Cluj, din primele decenii ale secolului al XX-lea (Simion Mehedinți, Vintilă Mihăilescu, George Vâlsan, Tiberiu Moraru ș.a.) aveau să accentueze preocuparea pentru cunoașterea cât mai profundă și amănunțită, a manifestărilor economice tradiționale și, totodată, să sugestioneze muzeografia etnografică românească, în legătură cu formarea unor colecții, cât mai complete, de unelte de muncă, din toate domeniile activității lucrative, singure capabile să descifreze demersul milenar al umanității, de la natură spre cultură, progresul său istoric, din stadiul de culegător, spre stadiul superior, de producător.
În anul 1920, Simion Mehedinți avea să definească, în lucrarea sa: "Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale", un adevărat program de cercetare și colecționare a valorilor instrumentale, indispensabile, idee ce avea să devină, peste patru decenii, motto-ul Muzeului Tehnicii Populare: "Acela care vrea să-și dea seama științific despre elementele civilizației unui popor și să cerce a-l caracteriza ca o variantă a omenirii, trebuie să culeagă cu cea mai mare îngrijire, toate uneltele muncii sale și anume, în exemplare autentice care să poarte semnul muncii".
Orientarea cercetării etnografice românești în direcția descifrării diversității tematice și tipologice a instrumentarului tehnic, păstrat până în zilele noastre în civilizația populară tradițională, a oferit cea dintâi dimensiune a cunoașterii patrimoniului civilizației populare tradiționale, capabilă să evidențieze impresionanta investiție de inteligență și creativitate a românilor, de-a lungul istoriei lor, în procesul făuririi unei civilizații proprii, distincte de a celorlalte popoare de pe continent.
Rezultat al viziunii și cercetării sincronice a realității complexe a culturii populare, cantonată la nivelul înregistrării artefactelor pe baza observației, a analizei particularităților lor morfologice și stilistice (tehnic – constructive și funcționale, în cazul uneltelor), a înregistrării ariilor de circulație, frecvență și maximă densitate, a comparației cu fapte similare din alte culturi – din același orizont temporal sau din propria cultură, dar din orizonturi temporale diferite, acest nivel de cunoaștere se cerea depășit printr-o cercetare diacronică a realității cultural-istorice în progresie istorică și culturală. Aceasta, pentru a oferi noi argumente peremptorii în demonstrarea străvechimii civilizației băștinașe pe acest teritoriu, a autohtoniei și continuității de viață și creație a românilor de-a lungul unei istorii de peste două ori milenară, în vatra carpato-ponto-dunăreană, a "custării" (literarul "constare") ființei lor etnice, în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cunoscute, a caracterului agrarian al civilizației lor tradiționale.
Este meritul Școlii sociologice de la București (Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl, Traian Herseni ș.a.) de a fi inaugurat, prin metoda cercetării multidisciplinare și a "arheologiei sociale", investigarea diacronică a fenomenelor și faptelor de cultură și civilizație populară românească.
"În perspectiva timpului – scria Traian Herseni, încă în anul 1939 – fenomenele populare nu sunt, decât foarte rar, creații ale prezentului; ele sunt, de cele mai multe ori, fenomene tradiționale. Aceasta înseamnă că nu le putem explica fără raportare la trecut. A explica, în cazurile acestea, înseamnă nu numai a stabili funcțiile și înțelesurile, ci mai degrabă, a stabili originile și evoluția fenomenului, geneza și dezvoltarea lui ".
Această dimensiune secundă a programului cercetării patrimoniului cultural național, a istoricității faptelor de civilizație, a evaluării etiologice (cauzale) și axiologice (valorice), odată relevată, putem considera deplin culturală ideea cunoașterii creației tehnice populare din toate timpurile, pentru a sluji la o cât mai dreaptă caracterizare culturală a poporului nostru. Transpunerea ei în muzeele de etnografie sau de istorie a presupus aceeași evoluție în timp, repetate încercări, la scara unor simple expoziții tematice sau muzee provinciale (ținutale), desăvârșirea concepției și a metodologiei, toate servind, în final, definitivării proiectului tematic a ceea ce s-a numit, convențional, Muzeul Tehnicii Populare, dar în realitate, în condițiile înfăptuirii întregului program propus – expoziția în aer liber urmând a fi completată cu o expoziție pavilionară de esență interdisciplinară – se definește ca fiind "un muzeu național al istoriei civilizației populare tradiționale din România".
1.3. Dincolo de contribuțiile științifice și metodologice, este meritul reprezentanților celor două școli mai sus menționate de a fi fondat cele mai mari muzee etnografice din România, atât cu expunere în aer liber, cât și cu expunere pavilionară, în ambele ipostaze, exponatele de tehnică populară, instrumentale și monumentale găsindu-și o reprezentare corespunzătoare, atât ca proporție și diversitate tipologică, în cadrul colecțiilor, cât și ca prezență efectivă, în cadrul expozițiilor.
La Cluj, Romulus Vuia organizează, în anul 1927, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, secția pavilionară, completată din anul 1932, cu secția în aer liber de la Hoia, în timp ce, la București, în anul 1936, Dimitrie Gusti fondează Muzeul Satului.
Discipolii celor doi întemeietori de școală etnografică și sociologică românescă preiau și duc mai departe această ștafetă culturală, contribuind decisiv la constituirea unei rețele naționale a muzeelor etnografice în România, fie desăvârșind opera începută de înaintași, cum a fost cazul lui Gheorghe Focșa, la București și a lui Valer Butură, la Cluj, fie întemeind instituții noi, cum este cazul lui Ion Chelcea, la Iași, în anul 1940, al lui Cornel Irimie, la Sibiu, cu Secția de artă populară din cadrul Muzeului Brukenthal, în anul 1956 și cu Muzeul Tehnicii Populare, în anul 1963, sau cel al lui Francisc Nistor, la Sighet, întemeietor, între anii 1960 și 1980, al Muzeului Etnografic al Maramureșului. Datorită inițiativelor lor, a fost păstrată vie flacăra salvării patrimoniului național etnografic, prin organizarea unor mari colecții muzeale și prin valorificarea acestora în cadrul unor expoziții cu certă ținută științifică.
2. Preliminarii la apariția MUZEULUI TEHNICII POPULARE
"Muzeele etnografice sunt nu numai colecții de material științific, ci și un fel de scară intuitivă de proporții a civilizației omenești".
Simion Mehedinți
Desființarea abuzivă a Muzeului ASTREI din Sibiu, în anul 1950, și integrarea a ceea ce s-a salvat în timpul mutării dezordonate și nesupravegheate a colecțiilor sale, în Palatul Muzeului Brukenthal, a marcat sfârșitul unei epoci din istoria culturii și a muzeografiei sibiene, dar și începutul unei epoci noi.
În cadrul noii etape istorice, o primă inițiativă valoroasă a fost aceea a creării, în anul 1956, de către Cornel Irimie, a Secției de artă populară, în cadrul Muzeului Brukenthal.
După organizarea propriei expoziții de bază pavilionare, în anul 1956, tânărul, dar inimosul colectiv, condus de Cornel Irimie, pornește acțiunea (care, pe atunci, a părut multora o utopie) de organizare a celui mai mare muzeu etnografic în aer liber din România, acolo unde îl "văzuse" și Romulus Vuia, cu aproape două decenii în urmă, în Dumbrava Sibiului. Abia după două decenii, acel proiect vizionar a putut deveni realitate.
După obținerea terenului (în anul 1960) prin transfer, din partea Primăriei orașului, în anul următor a fost convocat la Sibiu, un colocviu al celor mai valoroși cercetători și muzeografi, din institutele Academiei și din muzeele mari din țară (metodă colocvială care avea să se permanentizeze în stilul de muncă al Muzeului Tehnicii Populare), în scopul dezbaterii proiectului noii instituții muzeale, în scopul stabilirii profilului său tematic și a caracterului de reprezentare teritorială.
După îndelungi dezbateri, s-a stabilit ca la Sibiu să se organizeze un "muzeu al meșteșugurilor și industriilor populare" de pe întreg cuprinsul României, profil aprobat, în anul 1962, de către Ministerul Învățământului și Culturii și definitivat, în anul următor, sub denumirea de Muzeul Tehnicii Populare, denumire aprobată de Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă.
În anii 1961 și 1963, a fost elaborat "Planul tematic și de organizare a Secției etnografice în aer liber din Dumbrava Sibiului", sub îndrumarea științifică, de specialitate, a lui Cornel Irimie, document programatic important care a prefigurat modul de organizare tematică și teritorială a Muzeului Tehnicii Populare.
Pe baza prevederilor sale, în vara anului 1963, au început lucrările de demontare, transferare și reconstrucție a primelor monumente de tehnică populară, cele dintâi fiind joagărul hidraulic din Gura Râului (județul Sibiu) și moara hidraulică din Dăbâca (județul Hunedoara), datată în anul 1848.
Problema decisivă pentru începerea lucrărilor de organizare a muzeului a fost aceea a depistării, la scara întregii țări, a celor mai valorase și reprezentative monumente de tehnică populară. Metodele și tehnicile folosite de specialiștii Muzeului Tehnicii Populare au fost variate, apelându-se, deopotrivă, la cercetarea indirectă (informația de arhivă, chestionarul tematic sau "fișele semnal"), dar și la cercetarea directă (periegheză în colectiv, la care au participat, îndeosebi între anii 1961 și 1963, cercetători și muzeografi din numeroase instituții din țară).
O primă sursă de informare a fost arhiva de date constituită prin Ancheta Comisiei de Stat a Apelor, din anul 1957. Aceasta a înregistrat și cartografiat, la scara întregii țări, un număr de 5518 instalații hidraulice tradiționale de industrii populare, reprezentând: 4479 instalații de măcinat cereale, 446 vâltori, pive, dârste și darace, 424 fierăstraie și circulare, 30 uleinițe și 139 alte instalații. Cifra lor totală (diminuată chiar față de realitatea constatată cu prilejul unor cercetări ulterioare anchetei, în anumite zone), ca și repertoriul tipologic, de o impresionantă varietate, au constituit argumente hotărâtoare în sprijinul ideii necesității organizării unui muzeu național având ca profil creația tehnică populară, pentru salvarea de la dispariția definitivă a acestor martori originali ai unei civilizații tehnice populare, de excepție, ai vredniciei, iscusinței și spiritului iscoditor al românilor, dar și al geniilor din România.
O asemenea arhivă vie a zestrei tehnice tradiționale a unui popor, sporită însutit, înmiit poate, prin inventarul instrumental mărunt al atelierelor meșteșugărești de pe întreg cuprinsul țării, păstrată nealterată, în timp ce patrimoniul similar al altor popoare europene a dispărut cu mai multe decenii și chiar secole în urmă, datorită condițiilor istorice diferite de dezvoltare, conferea acțiunii începută la Sibiu, în anul 1963, calitatea și valoarea unui act cultural de importanță nu doar numai națională, ci chiar și internațională.
O altă modalitate tehnică de sondare a patrimoniului virtual cu caracter tehnic, indiferent de calitatea fenomenului (ocupațional, meșteșugăresc, "industrial" sau aparținând transporturilor populare), a constituit-o lansarea, în toată țara, a caietelor-chestionar general, precum și a chestionarelor tematice (de exemplu, cel al transporturilor) și a fișelor semnal de monument. Răspunsurile primite din partea cadrelor didactice antrenate în acțiunea de completare a acestor chestionare au oferit numeroase informații de cel mai real folos pentru întocmirea unui program prioritar de cercetări periegheză, întreprinse de colective lărgite de cercetători și muzeografi. Pe baza rezultatelor culese din teren, a fost posibilă întocmirea Listei de monumente anexată "Proiectului tematic" și "Proiectului de organizare", prin gruparea lor, după criteriul tipologic, în cadrul a patru mari sectoare tematice, fiecare dintre acestea fiind structurate pe grupe de fenomene (după materia primă prelucrată, tehnologia și instrumentarul propriu fiecăruia în parte). Cercetările s-au soldat cu o voluminoasă documentație științifică și tehnică formată din filme, diapozitive, fotografii, planșe grafice, relevee de monumente, grafică documentară, statistici documentare, parte din acestea fiind valorificate în cadrul dosarului de monument.
În ceea ce privește metodologia lucrărilor muzeotehnice, în organizarea Muzeului Tehnicii Populare s-a ținut seama de întreaga experiență națională, cât și de experiența altor țări europene cu realizări de prestigiu în acest domeniu, specialiștii muzeului beneficiind de numeroase călătorii de documentare în străinătate, iar după constituirea Asociației Europene a Muzeelor în Aer Liber, organism afiliat ICOM, participând regulat la simpozioanele organizate în diferite țări din Europa.
Muzeul Tehnicii Populare a organizat, periodic, sesiuni de comunicări, de analiză și dezbatere, ale Consiliului Științific, prilej de confruntare a experienței diferitelor colective, de estimare a realizărilor în fiecare etapă, de lansare a unor noi metode de lucru.
Pe măsura progresării cercetării științifice asupra instrumentarului tehnic tradițional sau asupra istoriei fenomenelor de tehnică populară, aceste manifestări au fost completate cu Colocviile naționale de istorie a civilizației populare din România (inaugurate în anul 1979, sub egida Academiei Române și "Ministerului Culturii" – CCES) și cu Consfătuirile naționale pe problema tipologizării mijloacelor de muncă tradiționale ale poporului român, inaugurate în anul 1982.
Promovând cele mai noi metode de cercetare și de valorificare a rezultatelor dobândite în cadrul expoziției de bază în aer liber, privind întreaga civilizație tehnică populară din România, Muzeul Tehnicii Populare a devenit, în scurt timp de la înființare, cea mai importantă instituție națională specializată în cercetarea științifică, formarea, conservarea și valorificarea expozițională a patrimoniului național privind creația tehnică populară tradițională din România.
Publicațiile științifice editate de muzeu, începând cu periodicul bilingv Cibinium (din care au apărut până astăzi, opt ediții), continuând cu volume tematice speciale, cu două tratate științifice, cu ghidurile și pliantele destinate muzeului în aer liber din România, cu seria de broșuri destinate prezentării monumentelor sau colecțiilor transferate în Muzeul Tehnicii Populare și încheind cu recentul tratat despre istoria civilizației populare din România, evaluată din perspectivă modernă, interdisciplinară, în sfârșit, cu broșura Patrimoniul tehnic tradițional (preindustrial) din România. Categorii, tipologii, structuri social-istorice, constituie o contribuție de seamă la cunoașterea, în țară și peste hotare, a patrimoniului cultural național, a eforturilor pe care le face statul român pentru conservarea acestuia în muzeele etnografice în aer liber, în general, și în muzeul numit inițial, "al tehnicii populare", iar după 1990, al "civilizației populare tradiționale", în special.
3. MUZEUL TEHNICII POPULARE:
Concepția științifică, structura tematică și organizarea expozițională
"Tehnica, din punct de vedere etnografic, este înțeleasă aici, în sens mai larg, ca fenomen de cultură, precum și ca mijloc de caracterizare a modului de trai și a specificului național, totodată ".
Cornel Irimie
Într-o accepțiune pluridisciplinară, conceptul de civilizație se raportează, primordial, la ansamblul achizițiilor tehnice ale omenirii de care aceasta s-a slujit, în efortul său multimilenar, la transformarea conștientă a categoriilor naturale în valori culturale, în bunuri de consum, devenind prin aceasta, cum scria André Malraux, "altceva decât un simplu accident al universului".
Făurirea civilizației a început în mijlocul naturii, prin activitatea demiurgului "homo faber", pe planul cunoașterii, prin iscodirea atentă a acesteia pentru deslușirea tainelor sale (a legilor care guvernează întreg universul natural), iar pe planul creației, prin producerea întâilor mijloace de muncă, a întâilor valori instrumentale, având o importantă funcție antropogenetică, urmată de un șir de invenții care au perfecționat bagajul său de procedee tehnice și instrumentarul folosit, având valoarea unor praguri calitative în progresul social-istoric.
Prin aceste necontenite (oricât de lente, uneori) acumulări de cunoștințe, și deprinderi de practici și experimentări, prin continua perfecționare, diversificare tipologică și extindere a ariei funcționale a mijloacelor de muncă, prin extinderea
capacității energetice și exploatarea benefică a forțelor naturii (ale focului, apei, curenților de aer), omenirea și-a durat, în timp, propriul univers cultural, concretizat, pe planul civilizației, prin acel patrimoniu colectiv milenar, dobândit, îmbogățit și transmis de la o generație la alta, în structuri și forme distincte pentru fiecare comunitate etnică, căci, "nu există – scria Mihai Eminescu – o civilizație umană general-accesibilă tuturor oamenilor, în același grad și în același chip, ci fiecare popor își are civilizația sa proprie, deși în ea intră o mulțime de elemente comune și altor popoare".
Împărțirea considerabilei suprafețe de teren afectată organizării expoziției permanente în aer liber a Muzeului Tehnicii Populare, în cadrul celor patru sectoare tematice (inițiale, astăzi, cinci la număr) și a numeroaselor grupe, fiecare tratând un anumit fenomen de civilizație populară tradițională, s-a făcut din considerentul delimitării, cât mai exacte, a proceselor de muncă, în ordinea detașării lor ca forme specifice de organizare a producției, pe baza unor procedee și a unui instrumentar propriu fiecăreia, a evoluției istorice a omenirii din stadiul de “culegător" la cel de "producător", a perfecționării continue a structurii ocupaționale, prin perfecționarea însăși a procedeelor și a inventarului tehnic și adoptarea unor noi forme de energie. S-a pornit de la ocupațiile de culegere din natură, devenite treptat, în zorii civilizației omenirii, ocupații auxiliare (cu foarte puține excepții, când factorii naturali au provocat o specializare în această direcție), trecând apoi la ocupațiile de producere în natură a unor materii agro-alimentare (devenite, la scurt timp după sedentarizarea comunităților umane, neolitice, ocupații principale sau de bază), evoluând, în continuare, pe planul transformării materiilor prime de cea mai diversă natură, pentru confecționarea celor mai variate bunuri de întrebuințare, de la faza generală, nespecializată, a îndeletnicirilor, la cea superioară specializată a meșteșugurilor producătoare de marfă, destinate schimbului și, în final, la cea a mecanizării tehnologiilor de producție, prin utilizarea unor energii naturale, adică cea a industriilor populare, care modifică statutul creatorului popular, din cel de realizator nemijlocit (manu propria) la cel de conducător și supraveghetor al procesului muncii.
Un alt criteriu al departajării grupelor tematice a fost cel al speciei cultivate, în cazul ocupațiilor, al materiei prime prelucrate (lemnul, argila, piatra, metalele, vegetalele, pieile și blănurile) sau chiar cel al produselor realizate, în ceea ce privește meșteșugurile ori, așa-numita "industrie casnică textilă".
Cum circuitul producției presupune, în mod obligatoriu, pe cel al circulației și transportului mărfurilor sau al materiilor prime, a fost integrat, în structura tematică a muzeului și un sector al mijloacelor de transport popular tradiționale.
În cazul transporturilor, criteriul sectorizării tematice l-a constituit sistemul funcțional al fiecărei grupări de mijloace: plutitoare, purtate, târâte, rulate, glisate. Cu privire la succesiunea monumentelor de tehnică sau arhitectură populară, în cadrul aceleiași grupe expoziționale, criteriul expunerii a fost acela al progresului planimetriei și tehnicii de construcție, în cazul monumentelor de arhitectură sau cel al progresului tehnic, în cazul monumentelor de tehnică populară.
Cât privește succesiunea sectoarelor tematice, s-a acceptat o singură licență, determinată de configurația terenului: sectorul transporturilor populare ocupă locul secund, după cel al alimentației populare, și înaintea meșteșugurilor de prelucrare a lemnului și materiilor prime anorganice, deși, în mod ideal, s-ar fi cuvenit ca acesta să încheie expoziția.
Păstrând această ordine riguroasă a Proiectului tematic de organizare a Muzeul Tehnicii Populare, s-a făcut efortul, încă de la început, prin concepția generală, dar mai ales pe parcursul lucrărilor, să se asigure, în cazul fiecărui monument în parte, o integrare peisagistică cât mai fidelă aspectului originar al locului de proveniență, urmărindu-se o prezentare cât mai "naturală" a monumentelor prin amenajări de teren sau hidrotehnice, ori chiar prin lucrări de sistematizare peisagistică (plantarea de molizi, în locul foioaselor la sectorul păstorit, plantarea de viță de vie la grupa viticultură, amenajarea grădinilor de zarzavat, la toate gospodăriile).
În cazul instalațiilor hidraulice, s-a mers până acolo, încât câteva monumente au fost expuse în condiții de funcționare, mai multe dintre ele fiind prezentate periodic, în funcțiune, cu ocazia unor manifestări deosebit de importante, activități cu caracter demonstrativ, filmări etc.
Cu privire la categoriile de monumente prezentate în acest muzeu, credem cuvenit a face sublinierea că orientarea organizatorilor în selecția tematică și categorială s-a făcut după criterii mai generoase decât cele aplicate, în acest domeniu, până la noi, urmărindu-se a fi reprezentate nu numai atelierele meșteșugărești și instalațiile de industrie populară, ci totalitatea monumentelor de arhitectură și tehnică populară care includ construcții cu caracter general sau specializat într-o activitate productivă, din domeniul obținerii de materii prime, al prelucrărilor manuale sau industriale a acestora, al depozitării și transportului, cu instrumentarul specific fiecărui proces.
Urmare unei asemenea orientări, patrimoniul muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului se compunea, la finele anului 2007, din următoarele categorii de monumente: 20 construcții specializate cu profil ocupațional, din principalele domenii ale civilizației populare (cherhana, colibe pastorale, staul și stâni, crame pomicole și viticole, galerie de mină auriferă), 37 gospodării, din care: 3 cu profil pastoral, 2 agro-pastoral și 30 cu profil meșteșugăresc, 2 ateliere meșteșugărești fără gospodărie anexă, 65 instalații de industrie populară (aici incluzându-se și cele câteva monumente din această categorie care sunt integrate gospodăriilor, cum este cazul morii de vânt din gospodăria de pescar) și, în sfârșit, 3 monumente în sectorul transporturilor populare. Dintre toate acestea, colecția cea mai reprezentativă pentru muzeul etnografic sibian și, în același timp, cea mai completă din toată țara, este cea a instalațiilor de industrie populară. Ea se compune din: 36 instalații de industrie alimentară, 6 de industrie forestieră, 1 minieră, 1 metalurgică, 17 de industrie textilă, 4 fiind adevărate complexe de industrii populare. Două pavilioane specializate tematic (prin expunerea, în primul, a tuturor tipurilor de zdrobitoare și teascuri cunoscute în România și în cel de al doilea, inaugurat în anul 2007, a mijloacelor de transport rulante) conferă, o dată în plus, Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului, unicitate absolută, între toate muzeele de profil din România.
Păstrate în economia tradițională a satelor țării noastre, până în contemporaneitate, "monumentele de tehnică populară" se constituie în martori originali a ceea ce am numit "marea Revoluție tehnică (de natură energetică) medievală", dovedind, prin transferarea lor în Muzeul Tehnicii Populare și prezentarea pe serii evolutiv-tipologice, nivelul european de dezvoltare a tehnicii populare, pe teritoriul României, începând cu secolul al XIV-lea când se produce difuzarea tuturor acestor sisteme tehnice complexe și la noi, începând cu Transilvania. În legătură cu originea lor și direcția difuziunii (dinspre feudele medievale sau dinspre oraș spre sat), în cursul secolelor XIV-XVI, trebuie spus că, dacă până nu demult, a mai persistat, în literatura istorică și etnografică, falsa teorie protocronistă, potrivit căreia, pe motivul supraviețuirii până astăzi a instalațiilor hidraulice, în mediul rural, dintr-un conservatorism energetic și instrumental caracteristic, s-ar putea afirma întâietatea satului în promovarea energiei hidraulice la instalații de utilitate publică, ca urmare a cercetărilor științifice întreprinse de specialiștii muzeului sibian, a fost dovedit, în cazul tuturor categoriilor de "mori de apă" (termen generic, în evul mediu european, pentru toate sistemele hidraulice prelucrătoare), că apariția și difuziunea lor, la nivelul economiei medievale a întregii societăți europene, a fost o problemă de prioritate tehnică a feudelor medievale și apoi, a orașelor.
Promovarea unor noi surse de energie, de-a lungul timpului, a apărut ca o necesitate fundamentală, dictată de rezolvarea nevoilor, în continuă creștere a populației, ca urmare a sporului demografic, net superior în lumea orașelor față de cea a satelor, transferul de tehnici superioare fiind direcționat, prin dinamica progresului tehnic, la nivelul întregii societăți, dinspre oraș spre sat, acesta rămânând mai conservator, prin structurile sale fundamentale socio-economice, devenite sau considerate de la începutul secolului al XIX-lea anacronice în mediul urban.
Circulația acelorași valori instrumentale în ambele medii culturale – urban și rural – conferă conceptului de cultură și civilizație populară sensul unei sinteze istorice și culturale reprezentative pentru creația întregului popor și nu numai, așa cum s-a afirmat decenii la rând, pentru lumea satului.
Mai mult decât atât, în cazul civilizației populare românești, se poate aprecia că aceasta a apărut, s-a dezvoltat și a dat forme specifice etnosului românesc, printr-o osmoză permanentă a valorilor urbane și rurale a celor de import, majoritatea din Occidentul medieval, odată cu coloniile din Transilvania, începute în secolul al XII-lea și continuate în secolele următoare, prin circulația necontenită a materiilor prime, a produselor, cât și a creatorilor și – deci, a ideilor – între cele două medii, care constituie, de fapt, cei doi poli ai aceluiași univers cultural românesc. Abandonul brutal al sistemelor tehnice tradiționale de către oraș, după descoperirea și aplicarea practică a surselor noi de energie (mai întâi a puterii vaporilor – "morile de foc" – la noi, după anul 1840, cea dintâi fiind amintită la Iași, în 1842, a domnitorului Mihail Sturza), urmată de energia motoarelor cu explozie și, la începutul secolului XX, de cea a electricitătii, a creat, brusc, un decalaj valoric între civilizația rurală și cea urbană, pe care eforturile contemporane de diminuare a diferențelor dintre sat și oraș, de emancipare și modernizare a vieții satului, caută să-l atenueze.
Dintr-o asemenea perspectivă de istorie a culturii și civilizației, colecția de monumente de tehnică populară a muzeului din Dumbrava Sibiului se constituie în cel mai prețios material documentar cu privire la o importantă etapă istorică, de aproape un mileniu, din viața poporului nostru, evidențiind eforturile și investiția de inteligență și de creativitate tehnică pentru asigurarea progresului social-istoric și, în ultimă instanță, cultural.
Cunoașterea acestui patrimoniu, unic pe plan european, oferă cea mai temeinică și obiectivă bază științifică în efortul de caracterizare etnografică (deci cultural-istorică) a poporului român, de revelare a originalității și universalității civilizației sale tradiționale.
Muzeul Tehnicii Populare s-a impus pe plan național și internațional prin: unicitatea profilului său tematic (nicăieri în lume nu mai există un alt muzeu național destinat prezentării creației tehnice populare preindustriale a unui popor – în cazul de fată, a românilor), prin originalitatea concepției organizării sale (fundamentată pe ideea progresului tehnic – "însăși urzeala istoriei", cum îl numea V. Gordon Childe), prin caracterul grandios al muzeului, atât ca suprafată (96 ha, din care 42 ha rezervate expoziției, aleea de vizitare având 9 km), cât și prin patrimoniu (proiectul tematic general prevede 146 monumente, din care au fost transferate până în anul 2007, 133 monumente, însumând peste 335 construcții și aproximativ, 22.000 obiecte de inventar) în sfârșit, prin caracterul de reprezentare națională (monumentele provenind de pe întreg cuprinsul României).
Dorind a ne confrunta propriile opinii, la încheierea acestei etape din istoria muzeului, să răsfoim Cartea de impresii a muzeului, spicuind doar câteva dintre acestea:
"Minunat, desăvârșit, acest Muzeu al Tehnicii Populare în care organizatorii s-au dovedit, deopotrivă, oameni de știință și de artă, lăsând să străbată, cu îndemânare, un discret, dar cald fluid de mândrie patriotică".
Prof. Dr. Doc. Richard Wolfram, Universitatea din Viena.
"Am văzut Muzeul Tehnicii Populare. E extraordinar! Niciodată n-am văzut așa ceva. Ați făcut muzeul atât de curat științific, atât de bine reprezentat, încât este un unicat".
Prof. Univ. Walter M. Bacon, Universitatea Nebraska, S.U.A.
"Suntem uimiți de concepție și de realizare. Este unul dintre cele mai interesante muzee în aer liber din Europa, care și-a îndeplinit și sarcina pedagogică".
Dr. Helga Gerndl, Universitatea din München, Germania.
"Este un muzeu extraordinar, care nu are asemănare în Europa. Prin bogăția patrimoniului său, are o importanță fundamentală pentru istoria culturii europene".
Dr. Bruno Contardi, Universitatea din Roma.
"Vizitarea Muzeului Civilizației Populare ne-a umplut sufletul și mintea de bucurie și de mândrie că aparținem acestor meleaguri. Prin deosebita organizare, profesionalismul și dragostea cu care au fost selectate și prezentate exponatele reprezentative pentru întreaga Românie, acest muzeu pune în valoare patrimoniul cultural și de civilizație al poporului nostru și poate rivaliza cu alte muzee celebre, mai ales Muzeul Skansen din Stockholm.
Felicităm din tot sufletul organizatorii și conducerea Muzeului pentru dăruirea și profesionalismul cu care contribuie la integrarea României în spațiul de civilizație europeană căruia îi aparținem dintotdeauna".
Victoria Popescu,
Ambasadorul României în Suedia.
"Este cea de-a patra vizită la Muzeul Astra. Fiecare vizită aduce partea sa de noi descoperiri și surprize. De data aceasta, magnifica biserică Dretea cu interiorul pictat. Târgul meșterilor pe care l-am vizitat în 1992 m-a făcut să descopăr că meșteșugurile românești se mențin "întotdeauna" la fel de vii datorită meșteșugarilor și încurajărilor lor de către muzeele de etnografie și civilizație. Echipa Muzeului Astra condusă de către Corneliu Bucur face din aceasta o muncă excepțională care ar trebui să devină un model pentru toate muzeele din Europa. Bravo și încă o dată mulțumesc pentru minunata primire".
Dr. Denis Chevallier,
Director adjunct al Muzeului Civilizațiilor Europene și al Mediteranei, Marsilia.
"Mulțumesc domnului profesor Corneliu Bucur pentru opera pe care a creat-o, pentru credința de profesie pe care o iubește și pentru dedicația și aplecarea domniei sale spre etnologie, etnografie, antropologie, sociologie. S-a dedicat și a dedicat această operă minunată nu doar poporului român ci și popoarelor Europei și lumii, această operă minunată a istoriei minții, invențiilor și entuziasmului omului care schimbă lumea! Încă o dată, cordiale mulțumiri dumneavoastră și colaboratorilor dumneavoastră de la Muzeul ASTRA. Ați reușit să materializați proverbul latin ‘Per aspera ad Astra’ ".
Dušan Čaplovič,
Vicepremier al Republicii Slovace.
"Vizitarea și trăirea unui muzeu atât de viu într-un astfel de peisaj natural, face într-adevăr parte din cele mai extraordinare experiențe ale unui etnograf. Cât de extraordinară este această idee și acest gând al planurilor de viitor, de a face istoria accesibilă tuturor oamenilor lumii contemporane! Felicitările noastre pentru importantul și minunatul proiect. Am avut ocazia de a fi martori la modul în care muzeul este individual însușit de fiecare generație și am rămas impresionate de încântarea și bucuria extraordinară, dar și de seriozitatea copiilor și tinerilor participanți la Olimpiada meșteșugurilor… Aceasta arată cum creația tradițională își păstrează încă un loc important în tradiția vie din regiunile României, contribuind astfel la educarea și creșterea noii generații. Mulțumim pentru întâmpinarea atât de prietenoasă precum și pentru atenția și grija purtată în Muzeul ‘Astra’ ".
Dr. Lydia Iche-Schwalbe, Muzeul de etnografie din Dresda,
Prof. Dr. Ursula Thiemp-Sachse, Universitatea din Berlin.
La început a fost doar o idee: "caracterizarea etnografică a unui popor prin munca și uneltele sale" (Simion Mehedinți), iar la sfârșitul anului 2007 ne aflăm în fața unui proeminent monument al culturii naționale, indispensabil cunoașterii științifice a locului pe care îl ocupă poporul român – prin valorile fundamentale ale civilizației sale preindustriale – în cultura universală.
4. Tranziția de la Muzeul Tehnicii Populare la
MUZEUL CIVILIZAȚIEI POPULARE TRADIȚIONALE "ASTRA"
"Colecțiile unui muzeu, oricari ar fi ele, nu reprezintă adevăratul scop al muzeului, care este știința, cultura, educația".
Grigore Antipa
Discipol al Școlii sociologice de la București, fondatorul Muzeului Tehnicii Populare, Cornel Irimie a avut intuiția, încă de la început, de a depăși, prin concepția sa, limitele strict etnografice ale unui muzeu în aer liber.
"Colocviile naționale interdisciplinare privind istoria civilizației populare românești", organizate de către noi începând cu anul 1979, aveau să pună în evidență caracterul limitat al conceptului de "muzeu al tehnicii populare", imposibil de reprezentat expozițional, în aer liber, fără riscul de a deveni un simplu "muzeu politehnist".
Încă din anul 1970, preluând conducerea muzeului în aer liber, am lansat, cu toată opoziția unor lideri ai școlii românești de muzeologie în aer liber (Gheorghe Focșa, Valer Butură), o nouă concepție privind necesitatea – deopotrivă științifică și culturală (muzeografică) – integrării aspectelor tehnic-specializate (ateliere meșteșugărești, industrii populare), în contextul socio-cultural de apartenență (gospodării, locuințe, complexe habitaționale).
Prin transferul celor dintâi gospodării cu un profil ocupațional complex, integrând însă și atelierul de creație tehnică – comun sau specializat – a devenit explicită tendința muzeului sibian de a deplasa accentul dinspre procesualitatea tehnică (obiectivată muzeografic prin instalații, unelte, spații specializate de producție), spre complexitatea fenomenelor cuprinse și ilustrate de triada antropologică: habitat (locuire) – trăire (viețuire) și creație tehnică (procese de creație).
După mai multe asemenea experiențe, care au început să contureze un nou model cultural în muzeele în aer liber din România (gospodăriile-atelier specializate tehnic, urmate apoi, de gospodăriile de agricultor, păstor, viticultor, pomicultor, boștinar, lumânar, miner, frânghier, mătăsar etc.), a devenit evident faptul că muzeul sibian, prin profilul său tematic și prin noua viziune științifică și muzeologică adoptată, nu numai că putea, ci chiar trebuia să abordeze o asemenea concepție globală, vizând reprezentarea nu doar a creației tehnice populare, ci a însăși civilizației populare tradiționale românești, care integrează și creația tehnică.
Evident, noua concepție ridică cel puțin două probleme de mare dificultate, aparent insurmontabile: cea dintâi vizează dezvoltarea acestei noi concepții, respectând "croiul" (structura) tematic inițial, a cărui aplicare riguroasă, în practică, a condus la o configurare materială în teren, întru totul fidelă proiectelor de sistematizare a terenului și de organizare expozițională inițială, cea de a doua vizând costurile mult superioare ale aplicării noii viziuni muzeologice. Transferarea succesivă a numeroase gospodării cu cel mai diferit profil tehnic-ocupațional – fapt care avea să rotunjească, din ce în ce mai mult, profilul expoziției, adăugând variilor "scenarii" tehnice, inefabilul specificității ocupaționale din diferitele zone ale țării, evidențiată de valorile utilitare și decorativ-artistice ale inventarului fiecărei gospodării, ale fiecărei locuințe sau anexe – au demonstrat, fără putință de tăgadă, câștigul imens, în plan cultural, oferit de soluția aleasă. Departe de a rămâne un muzeu tehnic, rezervat, ca atare, doar specialiștilor în domeniul tehnologiei, cum risca să se configureze Muzeul Tehnicii Populare (oricare ar fi fost bogăția și varietatea tipologică a categoriilor tehnice, deopotrivă monumentale sau instrumentale), muzeul sibian evidenția, în egală măsură virtuțile creației arhitectonice și tehnic-constructive ale poporului român. Pe lângă "un muzeu al tehnicii populare", muzeul din Dumbrava Sibiului se realizează și ca un muzeu al ocupațiilor și transporturilor, al meșteșugurilor și industriilor, tot atât cât și unul al habitatului și modului de viață (de locuire), al culturii artistice (artei populare) și al vieții spirituale, laice (tradițiile și patrimoniul cultural imaterial) și religioase (cruci, troițe, biserici).
Toate aceste aspecte se completează și se echilibrează reciproc, anunțând, în premieră europeană, un adevărat muzeu al civilizației populare tradiționale a unui popor european (al românilor).
Deplasarea accentului dinspre obiectual și tehnic (unealtă-instalație), spre antropologic (omul cu necesitățile sale complexe) și fenomenologic, învederează caracterul modern al noii concepții, întrezărind marele succes public al muzeului sibian, în noua sa alcătuire.
Și aceasta, fără să se modifice nimic din structura tematică inițială, grație rigurozității științifice a concepției și structurării proiectului inițial, dar și generozității spațiului afectat, încă de la început, fiecărui sector și grupe tematice, fiecărui fenomen ce urma a fi prezentat.
S-au exprimat și opinii contrare acestei noi viziuni (considerată "megalomană"), argumentându-se chiar și inutilitatea unei asemenea abordări generoase, pe considerentul existenței, deja, a unui asemenea muzeu, la București (Gheorghe Focșa) sau la Cluj (Valer Butură).
Astăzi, la conturarea definitivă a muzeului sibian, din perspectiva viziunii atât de îndrăznețe, creionate de noua conducere instalată la 1 august 1970, încă din 1971, avem, prin comparație, imaginea reală a apropierilor și deosebirilor față de cele două muzee naționale, unul realizat, aproape definitiv, în anul 1936, celălalt, început în anul 1932 și modernizat, după anul 1955.
În timp ce muzeul din București rămâne, în pofida eforturilor de reprofilare tematică a sa, din ultimii ani, un muzeu predominant al arhitecturii populare, prin prezentarea covârșitoare a tipurilor regionale (și specific zonale) de gospodării și locuințe, așezate pe criterii geografice, în sectoarele expoziționale reprezentând marile provincii istorice ale României, muzeul sibian, avantajat considerabil, de conformația variată a terenului, prezența unui curs de apă și a unui lac de 6 ha și de diversitatea vegetației (care fac extrem de credibilă relația monument-mediu), prezintă, într-o evoluție istorică, exprimată prin tipologii riguroase, într-o configurare tematică proiectată documentat și chiar într-o perspectivă sistematică (inițial prin 4, astăzi prin 6 sectoare, cuprinzând, inițial 32, astăzi 36 grupe tematice), cu 236 unități muzeale însumând aproximativ 340 construcții, care acoperă, în mod proporțional, cele mai numeroase tipuri de monumente de arhitectură și de tehnică populară. Astăzi, sunt expuse aici 52 gospodării cu 195 construcții, 21 porți monumentale și 17 tipuri diferite de fântâni, 10 case fără anexe gospodărești și 2 ateliere meșteșugărești izolate, 37 construcții specializate (crame, cămări, stâni, cherhana, ghețărie, colibe, staule, poduri plutitoare, cuptor de uscat prune), în sfârșit, 88 monumente de industrie populară (dintre care: 21 teascuri de mari dimensiuni, 31 mori de cereale, 9 pive de postav, 8 vâltori, 5 joagăre, 1 gater, 4 dârste, 8 uleinițe, 1 povarnă, 1 ciocan hidraulic, 1 șteamp), culminând cu 6 mari complexe de industrie țărănească, două specializate pe textile, din Gura Râului (județul Sibiu) și Rucăr (județul Argeș) și patru mixte din Polovragi (județul Gorj), (cereale, lemn, textile), din Sârbi (județul Maramureș), (textile, cereale și distilerie), din Tălmăcel (județul Sibiu), (piuă de ulei și de postav) și din Fânațe (județul Bihor), (moară și piuă de postav).
Dezvoltarea impetuoasă, deopotrivă sub aspect patrimonial și expozițional, a muzeului în aer liber, amploarea pe care a luat-o prezentarea arhitecturii populare și preocuparea tot mai accentuată, în ultimii ani, pentru reprezentarea fenomenologică a principalelor procese social-culturale, a condus la ideea constituirii unui sector special destinat monumentelor cu funcții publice, social-comunitare, deopotrivă din perimetrul vieții economice (șoproane cu instalații de stins incendiul), a celei comerciale (prăvălia, cârciuma și hanul), a celei spirituale, laice (școala) și ecleziastice (biserici, troițe), în sfârșit, a sectorului ludic (pavilioane de joc, popicăria, scrânciobul).
Prin realizarea acestui nou sector tematic, conținutul și caracterul de muzeu reprezentativ pentru întreaga civilizație populară tradițională, au devenit promisiuni împlinite.
În sfârșit, realizarea unei Expoziții în aer liber, de sculptură monumentală, complementară și exterioară spațiului expozițional, completează prin cele 26 sculpturi, în mod ideal, Muzeul Civilizației Populare Tradiționale, evidențiind valoarea de sursă infinită de inspirație a satului românesc și a culturii sale tradiționale, pentru arta modernă academică și prelungirea până în contemporaneitate a mesajului său artistic și cultural.
Galerie de sculptură contemporană organizată inițial pe Aleea Călăreților, extinsă apoi și în alte zone ale muzeului, neocupate de monumente etnografice, oferă o pildă vie a polifuncționalității unui muzeu modern cu o prezentare în aer liber.
Departamentul Etno Tehno Parc, fondat în anul 2007 și destinat instrucției și educației copiilor și tinerilor în spiritul cunoașterii și prețuirii patrimoniului civilizației populare, în general, și celui de tehnică poulară preindustrială, în special, conferă muzeului sibian, pe lângă caracterul unicității și specificității distincte, calitatea de a oferi generațiilor tinere șansa petrecerii extrem de atractive a timpului în muzeu, prin jocurile puse la dispoziție într-o diversitate foarte mare, prin valorile ludice de mare atracție (care, căruțe, roabe, tomberoane, teascuri de mână și alte instrumente tehnice), la care se adaugă cele 12 instalații hidraulice active (miniaturi ale unor monumente de tehnică populară), o adevărată încântare. 5. Reflecții și impresii
Ajunși la capătul excursului nostru prin istoria unui muzeu centenar ale cărui obârșii se află în anii de la începutul veacului al XX-lea, este firesc să ne întrebăm cu ce sentiment părăsim Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA", ce gând a încolțit în mintea noastră și va rămâne pururea treaz, căutându-i pereche, de acum încolo, în orișicare muzeu, din țară sau de peste hotare, pe care îl vom vizita?
Fără îndoială că, înainte de toate, avem sentimentul împlinirii îndatoririi de a culege și tezauriza, cu cel mai înalt devotament, mărturiile istoriei civilizației poporului nostru, cea dintâi carte de învățătură a unui neam privind edificarea identității sale etno-culturale în planul valorilor de civilizație.
Închinând, mai apoi, gândul nostru de omagiu și adâncă recunoștință marelui făurar a tot ceea ce s-a săvârșit, în timp, pe aceste meleaguri, POPORULUI ROMÂN, nu vom uita această aleasă lecție de istorie a muncii, căutând, fiecare dintre noi, după puterea și capacitatea noastră, să purtăm mai departe făclia nestinsă a dragostei de muncă, a dorinței de progres, de ridicare a țării la un nivel de cultură și civilizație europeană.
Impresiile extrase din CARTEA DE AUR a Muzeului, după 1990, confirmă din plin aceste performanțe.
"Ce simți când pășești într-o împrejmuire unde sunt cuprinse, deopotrivă, biserici și arbori, pridvoare și porți, civilizația unui popor concentrată într-un petec de frumusețe năzuind spre sublim?"
Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crișanei și Maramureșului.
"Sunt impresionat de ceea ce am văzut în acest muzeu al culturii tehnice românești. Este o realizare de excepție. Cred că prin dezvoltările din ultimii ani, acest centru al culturii românești a depășit cu mult condiția de muzeu. Ceea ce este uimitor, este valorificarea prin concepte moderne (aș îndrăzni să spun specifice business-ului) a moștenirii culturale românești, fără a pierde nici un moment ideea fundamentală – cultura și promovarea acesteia în lume. Cu multă stimă și considerație pentru realizatorii acestui centru cultural românesc".
Theodor Stolojan, fost prim-ministru al României.
"Fiind din Norvegia, soția mea și cu mine avem un interes deosebit pentru arhitectura tradițională (biserici din lemn) și pentru arta populară. Am avut marele noroc să putem vedea câteva minunate monumente ale arhitecturii populare, în timpul șederii noastre în România, nu numai în București. Cu toate acestea, vizita noastră la Sibiu depășește tot ceea ce am văzut până acum. Multitudinea monumentelor reconstruite aici constituie un tezaur de importanță istorică. Călduroase mulțumiri !"
Rolf Trolle Andersen, Ambasador al Regatului Norvegiei.
"Nu vom uita acest loc, frumusețea și personalitatea lui, tradițiile reprezentate în cuprinsul său. Nu vom uita eforturile ce au fost eternizate în fiecare din monumentele sale! În fiecare țară există un spirit uman universal ce face cunoscută evoluția și cultura propriei sale țări".
Julie Francis Robeiro, Ambasador al Indiei. "Și ceea ce s-a realizat deja la Dumbrava Sibiului și ceea ce s-a programat pentru viitor se află exact pe cea mai bună cale, cea a realizării unui proces real de valorizare globală a patrimoniului cultural din România. Patrimoniul de viață, de istorie, de calități umane, de tehnologie, de creativitate". Roberto Togni,
Universitatea din Trento, Italia, Facultatea de Litere, Președinte AIMA-UNESCO.
"Unul dintre cele mai frumoase, poate cel mai frumos muzeu privind tehnicile, pe care ai ocazia să-l vizitezi vreodată! Europa occidentală are nevoie să cunoască mai bine existența acestui potențial enorm, din punct de vedere cultural și științific. Completarea următoare care se impune va fi, desigur, în sensul utilizării audio-vizualului și al evocării celei mai complete imagini a existenței oamenilor și a societăților care au creat aceste tehnici. Felicitări întregii echipe, din partea prietenilor lor francezi".
Francois Calame, Ministerul Francez al Culturii,
Christian Bramberger, Universitatea din Provența,
Philippe Marchenay, CNRS, Laurence Berard, CNRS,
Catherine Calame, medic.
"Am vizitat muzeul, am văzut cât de minunat este, am văzut varietatea activităților, am simțit creativitatea și entuziasmul colectivului, dar nu numai al lui, ci și al vizitatorilor. Toate acestea, prin intermediul discuțiilor cu dl. director Corneliu Bucur și colectivul său și prin vizionarea unor filme foarte interesante, pe care muzeul le realizează. Un exemplu splendid al unei culturi ce trăiește! O datorie morală și o obligativitate pentru orice turist inteligent, ce vizitează România! După cum se spune în ghidul Michelin: ‘cela vont un grand detour’(merită să faci un ocol oricât de mare)".
Karen Fogg, Șef al Delegației Permanente a Comisiei Europene în România.
"Mi s-a oferit marele privilegiu de a putea avea o imagine adevărată, într-un muzeu care a susținut și continuă să susțină o activitate atât de importantă și esențială. Mi se pare că ceea ce-l face să se distingă de muzeele în aer liber din alte țări este situația specială a României, în acest ultim secol. Evenimentele au concurat la realizarea activității de conservare a tradițiilor și a spiritului esențial al comunității de aici. Tradiții și spirit atât de valoroase care oferă muzeului șansa de a deveni custode al esenței naționale! Acesta este un obiectiv mult mai amplu și generos decât al multor altor muzee. Admir foarte mult curajul și ambiția cu care se abordează un astfel de obiectiv! Vă doresc mult noroc în următorul secol…"
John Leeds, National Heritage-Londra, .
"M-am întâlnit la cu lucruri de o uimitoare frumusețe. Am înțeles, după venirea aici, că nu cunosc, în suficientă măsură, România, această prietenă, deși o vizitez de ani de zile… Sibiul este de fapt, el însuși, un ‘oraș muzeu’. În acest oraș există în același timp, muzee extrem de interesante. De pildă, Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ‘ASTRA’ condus, de fapt chiar creat de către dl. director dr. Corneliu Bucur. Acest muzeu extraordinar arată nivelul atins de muzeologie în România cât și faptul că directorul Corneliu Bucur conduce un muzeu de talie mondială".
Dr. Irfan Unver Nastrattinoglu, Ankara, Turcia.
"O experiență deosebită și neașteptată, într-o zi deja plină de impresii. Această lume, conștientă de ea însăși, trezește speranța că și alte țări vor urma exemplul acestui parc magnific". Alan Bratley, Director financiar, Uniunea Europeană.
"Pentru reprezentanții muzeului fondat în 1811, este foarte impresionant să viziteze un muzeu care joacă un rol hotărâtor, depășind cu mult canoanele tradiționale. Acest fapt este posibil dacă un grup de oameni entuziaști acționează în slujba societății”.
Friedrich Weidacher, Muzeul Landului Graz, Austria.
"Acesta este unul din cele mai mari muzee din Europa și depozitarul unei imense moșteniri culturale, ce merită o atenție mai apropiată și o înțelegere plenară din partea vizitatorilor!"
John Nandris, Universitatea din Londra, Anglia.
„Ce privilegiu să vezi un muzeu atât de unic și important pentru țara sa.
România milenară se regăsește aici, iar acest muzeu ilustrează această țară inteligentă, semnificativă și inventivă. Din cunoștințele mele nu cred că există ceva asemănător acestui muzeu. Este ceva de care poporul român poate fi extrem de mândru. Statele Unite ale Americii admiră un asemenea spirit cultural".
"A doua mea vizită în acest extraordinar muzeu a fost chiar mai interesantă decât precedenta. Este un loc unic în Europa, unul de care românii trebuie să se simtă mândri. D-na Taubman și cu mine vă mulțumim pentru calda dumneavoastră ospitalitate".
Nicholas F. Taubman, Ambasador al Statelor Unite în România.
"Suntem forte impresionați de această expresie magnifică a identității naționale și vom duce cu noi o inspirație pentru propriul nostru Skansen".
Kjell Espmark,
Membru al Academiei Regale Suedeze și al Comitetului Nobel pentru Literatură.
"Astăzi am avut experiența să mă întorc în marele Muzeu Național "ASTRA" în compania a patru artiști – toți membri Academiei Regale din Scoția. Numele lor sunt: Doug Cocker, Bill Scott, Arthur Watson și Michael Visocchi. Toți împărtășesc convingerea mea că acest uimitor muzeu în aer liber este într-adevăr o operă de artă imensă, este o ‘gesamptkunstwerk’, o manifestare neprețuită a moștenirii culturale Christo-Iudaică a Europei concentrându-se doar pe România".
Prof. Richard Demarco, CRE Demarco European Art Foundation.
"Muzeul ASTRA din este bijuteria/giuvaierul coroanei României o coroană deja bine împodobită".
Jonathan Scheele, Șef al Delegației Comisiei Europene în România.
"Am avut marea plăcere de a vedea imensa ingeniozitate a strămoșilor noștri. Mandatul acestui muzeu în aer liber este unul de cea mai mare importanță: să salveze patrimoniul umanității în ultimele clipe înainte de dispariție. Activitatea acestui muzeu aparține misiunii de protecție a UNESCO. Felicitări acestei echipe dedicate".
Gresiczki Peter, Secretar General al UNESCO Ungaria.
"Vizita în Muzeul ASTRA mi-a adus o imensă bucurie și am învățat extrem de multe lucruri despre viața poporului român. Vă mulțumesc foarte mult".
Koïchiro Matsuura, Director General UNESCO.
"Am vizitat multe muzee în aer liber din Europa, dar acest muzeu este cel mai impresionant dintre toate. Este nu numai un muzeu, dar și o expoziție vie a vieții poporului român. La mulți și prosperi ani! Vă mulțumesc foarte mult pentru fascinanta sclipire a spiritului românesc".
Terry Davis, Secretar General al Consiliului Europei.
"Vizita în acest important muzeu a constituit o experiență memorabilă. Cultura popoarelor se află reprezentată, aici, prin propriile sale rădăcini. Varietatea, în unitatea sa, permite o sinteză a vieții și a evoluției obiceiurilor, care au format identitatea românească autentică. Nu vă putem decât felicita, pe toți cei care ați contribuit la conservarea acestui frumos paradis transilvănean. Multe felicitări!"
Jaime Gil Aluja,
Președintele Academiei Regale de Științe Economice și Finanțe din Spania.
"În Dumbrava Sibiului s-a creat un tărâm de vis și – paradoxal – un teren expozițional pe care se reconstituie și reconstruiește o întreagă civilizație scufundată în adâncuri. Pe acest „picior de plai”, pe această „gură de rai”, știința, munca aplicată și nu mai puțin un adevărat etos au contribuit la reînvierea civilizației rurale, cu rădăcini ancestrale. Cinste celor ce au proiectat, înălțat, păstrat cu pricepere și pietate toate aceste valori și ni le-au oferit spre delectare și învățătură".
"Ziua aceasta de 19 mai 2006 reprezintă pentru mine o fericită regăsire în orașul drag inimii mele, Sibiu a prietenilor mei din Cercul literar de altădată, în ipostaza reînoită, reîmprospătată, a unor emuli generoși și dăruiți, adunați sub egida (cerchistă) a noului Euphorion și a unui admirabil Muzeu, mărturie a valorilor străvechi și eterne".
Prof. Univ. Dr. Nicolae Balotă
Nice, Franța.
"O memorie vie a culturii populare merită să devină un Centru Cultural European".
Alexander Veigel,
Secretar General IOV.
"Vizita mea la Muzeul ASTRA mi-a rezervat frumoase surprize. Mărimea impresionantă a acestui minunat loc destinat plimbării și descoperirii și inteligența cu care sunt amenajate (regizate) casele și morile istorice este o reușită totală. Am regretat faptul că nu am rămas mai mult timp în regiune pentru că mi-ar fi plăcut extrem de tare să vizitez muzeul noaptea. Un astfel de loc merită fonduri importante și sper că autoritățile politice locale și naționale sunt conștiente de faptul că pentru imaginea României, a întreține cu grijă un astfel de loc necesită mijloace umane și financiare importante. Sper să am plăcerea de a reveni în Muzeul ASTRA și vă mulțumesc pentru ajutorul acordat și pentru comentariile avizate".
Alain Constant, Le Monde.
"Pace, frumusețe, emoție toate acestea reprezintă "Dulcea Românie’". Felicitări tuturor celor care au făcut ca acest vis să devină realitate!"
Donato Chiarini,
Ambasador al Uniunii Europene la București.
"Îi sunt recunoscător prietenului meu Alexandru Mironov, care mi-a înlesnit vizita în acest muzeu excepțional. UNESCO a încercat din totdeauna să demonstreze că știința și tehnologia sunt parte a patrimoniului nostru comun. Acest loc este dovada vie a acestui concept. Suntem mândri să fim asociați cu această instituție. Anul viitor Sibiul va deveni Capitală Culturală a Europei. Cred că acest muzeu va fi unul din elementele principale în definirea contribuției acestui oraș la dezvoltarea patrimoniului tehnic și imaterial din această parte a Europei".
Mustafa El Tayeb,
Director al Diviziei pentru Politici Științifice și Dezvoltare Durabilă, UNESCO, Paris.
"Cu prilejul Zilelor Academiei Artelor Tradiționale am vizitat Muzeul din Dumbrava Sibiului. Auzisem despre acest muzeu, dar ce am văzut a depășit toate asteptările. Ce a realizat aici Directorul General Corneliu Bucur este absolut remarcabil. Prima dată am călcat în Dumbrava Sibiului în anii copilăriei. Am locuit în Sibiu în timpul refugiului, între 1940-1945, când părinții mă aduceau uneori ‘la iarbă verde’. Vizita mi-a trezit amintiri de demult… Academia Artelor Tradiționale face un lucru minunat cultivând tradiția culturală românească, amenințată de vremurile postmoderne. Sinceritatea, devotamentul, lucrul bine făcut și un suflet, caracterizează activitatea acestei academii. Doresc succes deplin celor care s-au angajat, de bună voie și nesiliți de nimeni, în acest efort admirabil".
Acad. Ionel Haiduc,
Președinte al Academiei Române.
"Muzeul acesta impresionează, bucură, te face să te simți mândru că ești român. E o bijuterie și în același timp un monument al culturii tradiționale românești. Felicitări și recunoștință celor care îngrijesc și dezvoltă acest muzeu".
Acad. Florin Filip,
Vicepreședinte al Academiei Române.
"Când te afli în fața unei cărți grozave, încercând să găsești cuvintele potrivite ce ai putea să spui? Mulțumesc tuturor gazdelor și colegilor noștri din România pentru extraordinarul schimb de experiență, schimb de cunoștințe și puncte de vedere. Plec o personă schimbată. De asemenea vă mulțumesc pentru ospitalitate!"
Björn Rekdal, Președinte ICME.
"Mă bucur foarte mult că am putut vedea Muzeul ASTRA. Azi a fost prima ocazie și aș vrea să revin. Am impresia că noi japonezii trebuie să copiem încercarea grandioasă a sibienilor de a avea și îngriji acest parc. Sau aș aduce casele țărănești din Japonia. Vă mulțumesc foarte mult că mi-ați dat ideea frumoasă. Și multumesc foarte mult și sincer din inimă d-lui director Bucur, care ne-a condus prin parc cu trăsura și ne-a explicat multe lucruri, mai ales trad-iția și trad-are".
Kanji Tsushima, Ambasadorul Japoniei.
"Am fost deosebit de încântat să vizitez împreună cu soția mea Muzeul Civilizației Populare Astra – ecomuzeu exemplar prin importanța sa, prin calitatea prezentării monumentelor și grija pentru autenticitate. Acest frumos loc unde tradiția și patrimoniul revin împreună cu scopul de a descoperi bogăția istorică și culturală a țării pentru care merită să faci un ocol. Cele mai vii felicitări!"
Philippe Richet, Vicepreședinte al Senatului francez.
"Am vizitat acest muzeu de aproape 10 ori. Prima dată când am vizitat muzeul (1975) era director fondatorul acestuia, Cornel Irimie. După revoluția din 1989 m-am întors, și cu această ocazie l-am cunoscut pe prof. Corneliu Bucur. Este fantastic să constați progresele făcute. Cunosc majoritatea muzeelor din Europa și nu cred că aș îndrăzni prea mult dacă aș susține că acest muzeu este cel mai important din întreg continentul muzeologic european. Susțin cu tărie îmbinarea tuturor aspectelor științifice, didactice și educative. Muzeul poate deveni, de fapt chiar este, o școală pentru noi toți. Sper ca toată lumea să-și dea seama că, în contextul celebrării culturale europene Sibiu 2007, acest muzeu trebuie să prezinte, în acest spațiu minunat, o ofertă excepțională privind identitatea culturală a poporului român. Ceea ce înseamnă o contribuție majoră adusă întregii culturi europene".
"Am avut prilejul să vizitez acest muzeu în anul 1975, când încă trăia fondatorul muzeului Cornel Irimie, iar Corneliu Bucur era tânăr colaborator. După revoluția din 1989, am revenit în muzeu de mai mult de 10 ori, singur sau împreună cu elevii mei. Ultima dată am trăit surpriza noutăților în materie de cerectare și construcții, toate cu rezultate excepționale. A fost totuși nevoie de circumstanța reprezentată de Sibiu Capitala Culturală Europeană pentru a ajunge la acest nivel valoric foarte ridicat. Așadar, îndrăznesc să afirm că acest muzeu este fără îndoială cel mai important, cel mai cuprinzător și cel mai valoros din punct de vedere științific și didactic din întreaga Europă".
Roberto Togni,
Profesor de muzeologie la Universitatea din Trento, Italia.
"Omagiu Muzeului ASTRA din Dumbrava Sibiului, esența identitară a neamului românesc, a culturii românești, a viitorului nostru născut din atât de minunate tradiții, omagiu directorului său, Corneliu Bucur, care în cuvânt și în practică ne amintește ceea ce suntem sau ceea ce am putea și ar trebui să fim. Nu cunosc pe nimeni care în ziua de azi să reveleze ca el esența noastră existențială și nici loc mai inspirator pentru orice român care ar dori să știe cine e, de unde vine și unde s-ar putea ridica în altitudini, ca acest muzeu Astral. Aici este pentru mine Capitala Europeană a Culturii 2007".
Radu Varia
Doctor în Istoria Artei și Civilizației al Universității din Paris
Președintele Fundației Internaționale Constantin Brâncuși
Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare / Comandor al Republicii Italiene
"Mulțumiri pentru acest muzeu genial, plurivalent, multicultural, exemplar. Pentru a nu simți oribila apăsare a timpului pe umerii noștri, asupra existenței popoarelor pe pământ, trebuie să ne păstrăm tezaurul”. (Charles Baudelaire). Mulțumiri pentru acest tezaur plin de viață". Fred Sunnen, Șef al Delegației din Luxemburg
"Un adevarat Muzeu al Europei anului 2007".
Olaf Schwencke, Comisar European Germania.
"Ce călătorie minunată în spațiu și timp! Ce excepțională stăpânire a memoriei care ne amintește că personalitatea unei națiuni se construiește prin ancorarea în conștiința de sine și prin conștientizarea existenței sale în lume. (…) Am primit o lecție formidabilă despre amploarea schimbului cultural, despre importanța esențială a interculturalității. Acest magnific muzeu este emblema unui principiu de viață, acela de a oferi și a primi".
Dr. Rudolf El Kareh, Politolog, profesor la Universite Libre de Bruxelles.
IMAGINI:
Clădirea "Muzeului Asociațiunii", inaugurat în 1905
Șteampuri din Valea Vinului, Munții Rodnei
Inaugurarea Muzeului Tehnicii Populare
PATRIMONIUL CULTURAL
MATERIAL
73 E Poartă monumentală, Mârșa, județul Sibiu
Poarta monumentală transferată în anul 1974 de la Uzina Mecanică din Mârșa, situată la intrarea principală a Muzeului în aer liber, a fost la origine un arc de triumf ridicat între anii 1940-1942 de către o echipă de elevi ai Școlii de Arte și Meserii din comuna Racovița, din dorința comandantului militar al Uzinei, colonelul Ioan Popoviciu. Proiectul acestei capodopere îi aparține lui Traian Bilțiu Dăncuș.
Inspirată din poarta tradițională din Maramureș, poarta are trei stâlpi, între care sunt fixate foile porții și o portiță laterală, sub un singur acoperiș. Dimensiunile sunt impresionante: lungime 9,61 metri, lățime 4 metri, înălțime 7 metri, aripile porții având o lățime de 6 metri, iar portița de 1,20 metri. Stâlpii, fruntarul (grinda de sus a porții), pragul de sus al portiței și chitușii (elementele de îmbinare a stâlpilor cu fruntarul), care formează împreună tiara (scheletul porții), sunt asamblate cu ajutorul cuielor de lemn. Hăizașul (acoperișul) este susținut de zece grinzi transversale, frumos cioplite cu motive geometrice, fiind acoperit cu draniță (șiță) de brad. Aripile porții sunt făcute din cinci scânduri așezate pe orizontală, frumos ornamentate cu motivele: dintele de lup (în forma dinților de fierăstrău), corigăul (linia în zig-zag), ghinul (unghia) și bradul. Scândura superioară are un brâu continuu de lănci. Fundătura (partea de deasupra portiței) este formată dintr-o impresionantă cruce împodobită și ea cu funia răsucită, rozete și alte motive geometrice.
Poarta din Mârșa este foarte bogată în decor, artiștii populari folosind în acest scop toate suprafețele care se pretează închistriturii (ornamentării). Motivele cioplite pe porți au avut inițial funcții magico-mitice, de apărare împotriva spiritelor malefice și de purificare și punere sub semnul binelui a tot ce este dincolo de poartă: simboluri solare – cercul, cercuri concentrice, cercul tăiat de cruce, vârtejul (simbolizând soarele în mișcare), discuri, romburi flancate de cercuri și rozete.
Funia răsucită (aspirația către înălțime), rozeta solară (simbolul soarelui care este văzut ca izvor de lumină și de căldură, de care depinde însăși viața, simbolizând și nădejdea în mai bine) și pomul vieții sunt elementele centrale ale decorațiilor porților maramureșene care, asociate masivității grinzilor și a stâlpilor, dau impresia de măreție și durată.
Motivul dominant care simbolizează viața fără de moarte și rodnicia nesfârșită este pomul vieții, care, după tiparul traco-dacic, este reprezentat de un brad stilizat, cu rădăcini care pornesc de la baza stâlpului (ce poartă denumirea de urs).
De concepție artistic aulică, autorul proiectului introduce două personaje simbolice realizate în basorelief pe stâlpii centrali ai porții: o țărancă îmbrăcată în port popular, care toarce din furcă și un țăran maramureșan îmbrăcat cu cojoc și cu căciulă de blană în cap, sprijinit pe un topor, pregătit parcă să plece la pădure.
Pe stâlpul median al porții este sculptat numele celui care a conceput-o: Traian Bilțiu Dăncuș, iar într-unul din medalioanele porții, dictonul "Am fost și vom fi". Din păcate, textele înscrise în alte două medalioane, deasupra portiței, au fost radiate după 1950. Într-unul (cel mic) era numele colonelului Ioan Popovici (care a comandat realizarea porții) și în medalionul cel mare, numele celor șapte meșteri artizani care au executat lucrarea.
IMAGINI:
Detaliu poartă
Detaliu stâlpi
Galeriile de Artă Populară
De pe terasele din spatele Pavilionului Central, se accede în Galeriile de artă populară. Aici sunt expuse spre vânzare cele mai variate creații ale tuturor genurilor de artă populară tradițională, deopotrivă, creații contemporane realizate de meșteri populari și artizani din toate zonele etnografice ale țării, dar și valori vechi de peste o jumătate de secol și chiar mai vechi de atât, ofertate de locuitorii satelor, preferate de turiștii străini care știu să aprecieze valorile autentice de artă populară, un suvenir de neuitat din România.
Pavilion pentru manifestări cultural științifice și pentru proiecții de film
Un pavilion multifuncțional asigură, la intrarea principală, spațiile necesare funcționării Caseriei, Biroului muzeografilor de serviciu, Grupurilor sanitare și unei Săli de conferințe, expoziții și proiecții de filme documentare, extrem de utile inițierii publicului vizitator în caleidoscopica și tulburătoarea experiență trăită în secole și milenii de poporul român, în câmpul muncii, al creației materiale și spirituale, al cărei produs final îl constituie fascinanta civilizație populară tradițională, ilustrată în Muzeul "ASTRA".
140 C Casă, Sârbi, județul Maramureș
Centrul de Informare Turistică
Maramureșul, vatră de civilizație, păstrătoare și purtătoare de civilizație tradițională românească, a dezvoltat în timp cea mai spectaculoasă și mai originală arhitectură de lemn din țara noastră. Ingeniozitatea de care dădeau dovadă meșterii s-a păstrat nealterată până în zilele noastre, transmițându-se din generație în generație. Casa din Sârbi, localitate situată în depresiunea Șugatag, pe valea Cosăului, a fost transferată în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" în anul 1999 și a fost reconstruită în anul 2007. Prin materialul de construcție, prin tehnicile de lucru – de cioplire și îmbinare a lemnului de brad, cât și prin planimetrie, casa este tipică pentru arhitectura veche din zona submontană a Maramureșului. Are în compunere trei încăperi: odaia de locuit, tinda și cămara, iar la fațadă, în lungul ei, o prispă deschisă – șatra – ridicată pe șapte stâlpi sculptați, legați în partea superioară de cunună prin contrafise arcuite și sculptate. Construcția este așezată pe un soclu de piatră neprelucrată, legată cu argilă, având pereții construiți din bârne rotunde de brad, cioplite doar pe două părți, așezate în cununi orizontale și, cu excepția celor de la bază, care pentru a da stabilitate construcției, sunt cioplite.
Acoperișul are înălțimea clasică, fiind învelit cu draniță de brad și are decupate, pe două ape, la fațadă și în lateral, trei lucarne de tip sprânceană, pentru evacuarea fumului din pod. Tâmplăria este tipică arhitecturii vechi: ferestre de mici dimensiuni, ușa masivă la intrare – închisă cu zăvor de lemn, acționat de cheie metalică.
În Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA", care deține una dintre cele mai mari și mai valoroase colecții de monumente de arhitectură și tehnică populară și este un obiectiv turistic de clasă internațională, casa din satul Sârbi a devenit sediul Centrului de Informare Turistică, fiind reconstruită în apropierea intrării principale în muzeu. Prin diversitatea serviciilor, informațiilor și materialelor turistice prezentate, acest centru, inaugurat în 2 mai 2007, oferă turiștilor care îi trec pragul, prin intermediul personalului specializat, o informare comprehensivă și utilă cu privire la: serviciile cultural-turistice oferite de Muzeul "ASTRA", posibilitățile de petrecere a timpului liber în județul Sibiu, cele mai importante obiective turistice ale județului, ofertele de cazare și transport existente, programele și activitățile culturale desfășurate în regiune. Totodată, Centrul de Informare Turistică din Muzeul "ASTRA" constituie și un punct de vânzare a materialelor de promovare a Complexului Național Muzeal "ASTRA" și a operatorilor culturali și turistici, în scopul răspândirii pe scară largă, a informațiilor cu caracter de interes cultural – turistic.
IMAGINI:
Prispă
Interior
Centrul de Informare Turistică găzduit în casă tradițională maramureșană
Expoziția Proiectului Tematic al muzeului în aer liber
Expoziția prezintă aspecte din istoria și activitatea muzeului, conținând date și informații cu privire la locul și rolul Muzeului în aer liber, tradițiile sale, activitatea de cercetare științifică, de organizare muzeală, de conservare și restaurare, de reconstrucție a monumentelor. De asemenea, materiale privind cercetările psiho-sociologice asupra publicului, materiale privind activitățile culturale ale muzeului (festivaluri folclorice, târguri ale creatorilor populari, activitatea Academiei Artelor Tradiționale), precum și perspectivele creșterii patrimoniului muzeal, cu noi monumente.
Expoziția mai cuprinde machete ale instalațiilor țărănești reprezentate în muzeu, unele din ele provenind de la Expoziția "ASTREI", organizată în anul 1905 la Sibiu.
PROCESE ȘI PROCEDEE PENTRU OBȚINEREA ȘI PRELUCRAREA PRODUSELOR ANIMALE ȘI VEGETALE, ÎN SCOP ALIMENTAR
Procese și procedee pentru obținerea și prelucrarea produselor animale și vegetale în scop alimentar
Sectorul alimentației populare cuprinde monumentele cele mai reprezentative pentru ilustrarea principalelor procese ale muncii, procedee tehnice și instrumentar specific, de tradiție multimilenară, pentru obținerea din natură a celor mai diferite resurse agro-alimentare: vânătoare, pescuit, albinărit – legat de acesta și extragerea cerii din faguri (boștinăritul) și prepararea lumânărilor din ceară, creșterea animalelor, pomicultură – cu distilarea alcoolului, viticultură – cu vinătirul, agricultură- cu uleit și morărit.
Ordinea expunerii este cea convențională în disciplina etnografică și ea corespunde evoluției istorice a proceselor muncii, în funcție de progresul tehnicii, al procedurilor și instrumentarului.
1. Cea dintâi grupă tematică, a vânătorii tradiționale, prezintă prin reconstituire, "cele dintâi mașini din istoria omenirii", cum numește Julius Lips capcanele pentru capturarea animalelor sălbatice.
Instalații de mare diversitate tipologică, în funcție de animalul vânat și de tehnica specifică a capturării (suspendare, închidere, rănire sau ucidere), capcanele dovedesc, prin construcția lor, o mare ingeniozitate tehnică, o fină psihologie în cunoașterea comportamentului faunei. Tehnic, acestea sunt îngropate (groapa de lupi), construcții pe sol (cotețul de vulpi), sisteme suspendate în arbori (teascul pentru jderi, lotul pentru păsări), sisteme metalice cu arc (capcana de urși).
2. Pescuitul a constituit din cele mai vechi timpuri, pentru locuitorii acestui pământ, dată fiind bogăția cursurilor sale de apă și a faunei piscicole, una dintre ocupațiile cele mai frecvent practicate, în numeroase regiuni ale țării, iar în Delta Dunării și în satele riverane fluviului, o ocupație predilectă, intensificată pe măsura perfecționării tehnicilor de recoltare, conservare și transport.
În civilizația tradițională, această ocupație a generat, pe plan arhitectonic, specializarea unor construcții, începând cu modestele colibe ale pescarilor din Deltă și terminând cu cherhanalele, ridicate pe pilonii casei în apa fluviului sau a unor anexe ale gospodăriei din sat, cum sunt ghețăriile, afumătoarile și încăperile pentru depozitarea bogatului instrumentar piscicol.
La rândul său, instrumentarul de pescuit s-a diversificat necontenit, în funcție de specificul surselor de apă (lacuri, iazuri, râuri, fluviu, mare) și al speciei de pește, de progresul tehnic general.
Monumentele și inventarul prezentate în muzeul sibian înscriu o pagină de mare interes în istoria civilizației populare din România.
3. Albinăritul a reprezentat, la rândul său, o statornică ocupație a românilor și strămoșilor aborigeni geto-daci, produsele de bază obținute (mierea și ceara) fiind amintite, ca articole de export, încă din antichitate și apoi în evul mediu. Specializarea unor construcții (prisăci) în cazul practicării acestei ocupații, folosirea arhaicelor coșnițe și știubeie, oferă posibilitatea expunerii instrumentarului utilizat de-a lungul timpului, pentru producerea și exploatarea mierii, cât și a reziduurilor de ceară a fagurilor (boștina), după colectarea mierii.
4. Boștinăritul are atât un profil ocupațional cât și unul meșteșugăresc, cel dintâi, evidențiat în faza de colectare, de pe mari suprafețe teritoriale și transportării în sat a materiei prime cu căruțele cu coviltir, cel secund, manifestat în momentul prelucrării, în construcții special realizate pentru adăpostirea acestui proces și a instalațiilor specifice (teascurile de mare volum și capacitate), prin încălzirea și tescuirea materiei prime.
Activitatea de confecționare a lumânărilor, din ceara obținută de către boștinari, reprezintă un meșteșug preluat de câteva centre din vecinătatea marilor orașe, în cadrul gospodăriei tradiționale fiind inclusă o construcție neutră care adăpostește întreg inventarul tehnic necesar topirii cerii și formării lumânărilor, prin turnare în tipare sau prin tehnica îmbăierii succesive.
În ambele cazuri, trebuie subliniată adoptarea acestor activități, cu o răspândire foarte redusă la scara întregii țări, în mod complementar față de ocupația de bază, de agricultori, din momentul în care dezvoltarea demografică face ca suprafața agricolă a satelor să nu mai poată satisface cererile mereu crescânde de produse alimentare, o parte a locuitorilor îndreptându-se spre activități tehnice complementare.
5. Creșterea animalelor a constituit, în întreaga existență a românilor, ocupația de bază, alături de cea a cultivării pământului, ambele fiind practicate în limitele hotarului satelor, până la apariția, în secolul al XIV-lea (sub condiționarea expresă a industriei textile urbane, de producere a lânii în cantități sporite, solicitată de noile industrii hidraulice), a transhumanței pastorale, constând din pendularea sezonieră, regulată, a turmelor de animale, însoțite de un număr restrâns de bărbați și nu o migrație de populație, ca în cazul fârșeroților din Balcani, între pășunile alpine (pentru vărat) și zonele de câmpie, din sud, cu climă mai caldă (pentru iernat).
Cea mai concludentă dovadă a sedentarismului pastoral la români, ca model al organizării vieții pastorale din cele mai vechi timpuri (Vergiliu scria, în poemul "Georgice", despre staulele dacilor, iar, Ovidiu, în "Triste" și "Pontice", despre iernarea animalelor de către daci, în staule), o constituie monumentalitatea construcțiilor pastorale din zonele alpină și cea a fânețelor, caracterul solid, închegat, multifuncțional, al gospodăriilor pastorale, deopotrivă din zona fânețelor, din așezările montane de tip risipit (care au consacrat și la români, gospodăria cu ocol întărit) sau din vatra așezărilor cu acest profil, dar peste toate aceste argumente, menționăm nivelul superior de sistematizare și dezvoltare a așezărilor cu profil economic, predominant pastoral, și uneori transhumant (cazul satelor din Mărginimea Sibiului și al celor din Mocănimea Brașovului).
Decisivă în această argumentare a continuității arhetipului pastoral, în chiar zonele care au practicat cel mai de timpuriu și cel mai intens, transhumanța, credem a fi păstrarea în funcțiune, în zona fânețelor, până astăzi, a staulului (lat. stabul[u]m) construcție poligonală parțial acoperită, servind, încă din antichitate, pentru adăpostirea animalelor, iarna, situație exemplificată în muzeu de monumentele din Rășinari (județul Sibiu) și Ludești (județul Hunedoara).
În același sens, pledează și instrumentarul arhaic pastoral legat de prelucrarea lactatelor, expus în monumentele din muzeu (cupa de muls și crinta monoxilă, cujba de atârnat cazanul cu lapte la foc, răvarul de fărâmat cașul, trocile și linguroaiele pentru smântânit, ca și putineiul de bătut untul), sau cel pentru păstrarea socotelilor între asociații la stână (răbojul, având o tradiție neolitică pe teritoriul României), ca și păstrarea în acest sector de activitate economică tradițională, a celor mai vechi termeni din substratul traco-geto-dac (strungă, țarc, brânză, urdă, zer, cârlan, fluier și pare-se, chiar stână) sau din lexicul latin (alături de staul, o semnificație deosebită având-o cuvintele fân și nutreț, legate de creșterea animalelor în centre stabile, cu iernarea în hotarul satului, prin comparație, limba maghiară a împrumutat, din slavă, cuvintele referitoare la nutrețul uscat și la adăpostul vitelor).
6. Cultura pomilor fructiferi și a viței de vie, atestată arheologic încă din neolitic, dezvoltată în civilizația dacică, până la intrarea în legendă, oferă, prin voluminosul material arhitectonic (aici distingem drept construcții specializate cramele pomicole și viticole), dar mai ales prin cel instrumental (cosorul și chitonogul amintesc, prin formă, până la identitate, pe cele dacice) posibilitatea demonstrării elocvente a vechimii și continuității acestor culturi, a străvechimii uneltelor de bază, a continuității bimilenare a principalelor instalații folosite pentru prelucrarea fructelor (zdrobitoarea cu ruloul de piatră, amintind de anticul tribulum) sau a strugurilor (linul de tradiție clasică, utilizat la zdrobirea strugurilor prin călcarea cu picioarele, teascurile cu șurub central, fix sau mobil, numite de Vitruviu axul cu vârtej).
Prezentarea unor poverne pentru distilarea alcoolului din fructe, utilizând roata hidraulică pentru alimentarea recipientului de răcire a vaporilor de alcool din țevile alambicului, demonstrează că nici acest sector de muncă nu a fost ocolit de progresele determinate de introducerea utilizării energiei hidraulice în prelucrarea celor mai diverse materii prime agro-alimentare.
7. În cazul preparării uleiului comestibil din semințele plantelor oleaginoase, ceea ce atrage atenția, în mod deosebit (situație pe care o mai întâlnim numai în cazul morilor), este perfecționarea seriei topologice, în cadrul ambelor procese tehnologice: zdrobirea semințelor și tescuirea turtelor din făină uleioasă. Astfel, în ceea ce privește pivele, întâlnim aici toată gama uneltelor și instalațiilor cunoscute din antichitate și până în epoca modernă: cele cu pilug acționat direct (de tradiție neolitică), cu pilug ridicat de o coardă naturală, odată cu destinderea acesteia, sau acționat cu ajutorul scripeților, pivele de picior, funcționând pe principiul pârghiei, cu unul sau mai mulți pilugi, pivele malaxor cu roată de piatră, rulată prin tracțiune animală într-un jgheab circular și, în sfârșit, cele cu ciocane sau săgeți acționate pe principiul axului cu came, adaptat unei roți hidraulice, acestea fiind de tradiție medievală. La rândul lor, teascurile de ulei formează una dintre cele mai complexe serii tipologice, începând cu cele cu pene, bătute de un ciocan acționat manual sau izbite de așa-numiții berbeci, dispuși orizontal sau vertical (ambele tipuri fiind cunoscute încă din antichitate, cele cu berbeci apărând în tratatele mecanicienilor eleniști, la Heron, în secolul al II-lea î.Hr.), evoluând către cele cu șurub din lemn, de cea mai veche tradiție, dispus vertical, central sau excentric și încheind cu cele de proveniență industrială, din metal, mono- sau dublu filetate și dispuse de regulă, în plan orizontal și acționate cu o roată verticală, fie manual, fie călcată cu picioarele.
Reunirea în cadrul unui pavilion specializat situat la intersecția acestor trei grupe tematice, a tuturor tipurilor de teascuri, într-o sinteză tipologică unică, face dovada iscusinței creatorilor populari, a spiritului lor iscoditor, preocupați continuu de perfecționarea arhetipului, din dorința dobândirii unui randament superior.
Cu riscul de a ne repeta, trebuie să subliniem faptul că numai o civilizație de tip agrarian, statornică, timp îndelungat în aceeași vatră istorică, face posibilă acumularea sistematică și, mai ales, păstrarea în funcțiune a unui instrumentar atât de divers, ai căror capi de serie constituie analogii perfecte cu tipuri instrumentale, din preistorie sau din antichitate.
8. Agricultura cerealieră a reprezentat, în bazinul Dunării de Jos, încă din neolitic, una din activitățile de cea mai mare importanță, devenite odată cu introducerea securii și a fierului de plug din metal, a sapei și secerii, a îmblăciului și dicamei cu silexuri, baza ocupațională a populațiilor din nordul Dunării (Xenophon îi numea pe traci "mâncători de mei", iar Horațiu scria despre geți că "produc roade pe pământuri fără hotare").
Popor de agricultori, românii consolidează tradițiile autohtone, încetățenind în limbă termeni de obârșie latină pentru majoritatea imensă a cultivării speciilor de mei, grâu, orz, secară sau a proceselor muncii și instrumentarului (a ara, a treiera, a săpa, a grăpa, a măcina respectiv sapă, seceră, aratru, moară ș.a.).
În pofida unor teze false despre întreaga perioadă a migrațiilor popoarelor, în secolele IV-XIII, nu numai că acestea nu au condus la dispariția populațiilor autohtone agricole din regiunile europene care au cunoscut această maree a triburilor călărețe ci, dimpotrivă, presupun cu necesitate, prezența lor pentru co-interesarea noilor veniți în exploatarea acestor regiuni.
Întreg instrumentarul descoperit în așezările datând din această perioadă și îndeosebi morile de mână, care cunosc chiar o fază nouă a perfecționării lor, prin integrarea dispozitivului (numit pârpăriță), care permite reglarea spațiului dintre pietre, deci și a calității măcinișului, face dovada continuității practicilor agricole de către români, în pofida tuturor vicisitudinilor incontestabile ale perioadei.
Practicarea agriculturii de către români, în cadrul tuturor formelor de relief, din Lunca Dunării și a marilor râuri, pe terasele (răzoare) situate la 1200-1300 m altitudine și până în pășunea alpină, reprezintă, după cum scria David Prodan "…cel mai demonstrativ exemplu de persistență, până la exagerare, în agricultură, pe care o încearcă împotriva tuturor adversităților naturii și în cele mai neprielnice locuri, cu riscul de a nu recolta adesea, nici măcar cât a semănat, oferit de români de-a lungul întregului mileniu al doilea, dovadă incontestabilă a sedentarismului și statorniciei lor, iar ca un corolar, a continuității lor bimilenare în vatra istorică a etnogenezei lor".
Prezentarea în muzeu a diferitelor sisteme agricole se realizează prin intermediul instrumentarului agrar specific fiecărei forme de relief: plugul cu corman schimbător și treieratul cu îmblăciul, în șurile cu arie de treierat, cu plan ovoidal, patrulater sau hexagonal, în zonele deluroase sau premontane, respectiv plugul cu corman fix și rariță, descendentă din anticul aratru, treieratul cu dosca (decania) sau pietroiul, în arman și realizarea unei arhitecturi în tehnica chirpicului, cu învelitoare din paie sau olane din ceramică, în câmpie și în Dobrogea.
O problemă de cel mai mare interes, în condițiile fertilității scăzute a pământului din numeroase regiuni din țară, a constituit-o, din cele mai vechi timpuri, cea a fertilizării terenurilor de cultură. Practicile adoptate în diferite zone geografice evidențiază nivelul tehnicii agrare și, totodată, valoarea tradițiilor locale.
Una dintre cele mai vechi tehnici de fertilizare a terenurilor de cultură, păstrată până astăzi în câteva enclave etnografice din Munții Apuseni, constă în așa numita târlire, constând din mutarea, în fiecare zi, a țarcului în care sunt închise animalele peste noapte și odată cu acesta, și a adăpostului păstorului, constând, în aceste cazuri, dintr-o colibă portabilă (numită crambă) acoperind astfel (și gunoind totodată) întreaga fâneață sau teren de cultură.
Acest sistem rămâne cel mai demonstrativ exemplu de simbioză între cultura pământului și creșterea animalelor, care se condiționează reciproc, cel mai adeseori ponderea unei activități sau a celeilalte fiind dependentă de specificul reliefului și nivelul de dezvoltare a tehnicii.
9. Culturile legumicole cunosc aceeași vechime de peste două ori milenară, pe teritoriul țării noastre, dovadă etimologia termenilor diferitelor plante cultivate din substratul tracic (mazăre, varză) sau din lexicul latin (ceapă, linte, nap ș.a.).
Specializarea unor regiuni sudice sau răsăritene în producerea de legume, în cantități mari, pentru desfacerea pe piață, a presupus introducerea unor tehnici de producție de mare randament, între acestea, cea mai importantă fiind aceea a roților de irigat.
Avându-și originea în anticele instalații elevatoare, din antichitatea orientală și nord-africană, cu tracțiune animală (fântâna cu vârtej, expusă în vecinătatea morilor de vânt este o replică autohtonă din zilele noastre, a anticelor saquia), roțile de irigat progresează pe plan tehnic, românii utilizând, deopotrivă, roți acționate de animale, roți instalate pe cursul râurilor (roata povernei din muzeu este un astfel de tip, adaptat la instalațiile de distilat) și, în unele zone mai restrânse, din sud, chiar roți acționate de forța vântului. 10. Măcinarea cerealelor a constituit, în întreaga istorie a civilizației omenirii, sfera de activitate productivă care a receptat, cea dintâi, noile investiții în domeniul mișcării, al transmiterii acesteia prin sistemele specifice proceselor tehnologice și surselor de energie.
Pe de altă parte, perenitatea pietrelor morilor oferă posibilitatea urmăririi, începând din neolitic și până astăzi, fără nici un hiatus istoric, a modului în care a evoluat acest adevărat "monumentum princeps" al civilizației tuturor popoarelor cu o civilizație prin excelență sedentară, de caracter agrarian.
Materialele arheologice descoperite în România pun la dispoziție, cu generozitate, martorii originali ai acestei evoluții istorice relevând importanța contactelor culturale cu marile civilizații ale antichității greco-romane, care și-au pus amprenta asupra întregului univers instrumental al spațiului circum-mediteranean, deopotrivă în perioada clasică elenă (atunci apare și se generalizează moara paralelipipedică cu mișcare liniară), elenistică (acum se produc trecerea de la moara liniară la cea circulară) și mai ales romană (când se generalizează tipurile fundamentale ale morii: de mână, cu tracțiune animală – în varianta cea mai simplă, cu transmisie directă – dar și cea hidraulică, răspândită în ambele versiuni tipologice, cu transmisie directă – tipul oriental, cu roată orizontală – sau având roata verticală și un angrenaj format din roți dințate, pentru multiplicarea vitezei, numit occidental sau vitruvian (pentru faptul că întâia sa descriere amănunțită aparține arhitectului roman, Vitruviu).
Dacia a cunoscut moara de apă, cel puțin la nivelul marilor orașe și reședințe de Legiuni, caracterizate printr-o mare densitate demografică, de unde și necesitatea utilizării unor tehnologii superioare, încă din secolele II-III d. Hr., așa cum ne dovedesc pietrele de moară descoperite la Apullum, Napoca și Micia, care prezintă analogii cu descoperiri similare din întreg Imperiul Roman.
Terminologia latină a întregii structuri tehnice a morilor de mână și de apă, dovedește că aceste instalații au rămas în uzul populației autohtone întreg mileniul întâi, unele dintre ele progresând chiar, pe planul perfecționării tehnice și al randamentului. Aceasta înseamnă că, în momentul așezării slavilor la nordul Dunării, al sedentarizării lor și începerii practicării agriculturii mai evoluate, procesul evoluției morii de mână fusese încheiat, ei preluând de la localnici instalația perfecționată căreia îi împrumută numirile slave, așa cum se va întâmpla și cu moara de apă, numiri asimilate ulterior și de către localnici (cazul râșniței, al pârpăriței, al crângului ș.a.).
Prin generalizarea morilor de apă, între secolele X-XII, în întreaga Europă, inclusiv în țara noastră, morăritul devine, dintr-o mai veche îndeletnicire domestică, o importantă industrie feudală, la început, în regim de monopol al marilor feude laice și ecleziastice și al domnilor de țară sau al principilor, treptat, intrând în posesia orașelor și a comunităților obștești țărănești (așa cum s-a întâmplat și cu alte instalații hidraulice). Introducerea uriașelor mori cu cai, începând din secolul a XIV-lea, în toată Europa, după generalizarea noului sistem de înhămare a cailor (hamul pectoral) în locul colierului de gât, din antichitate chiar și a morilor de vânt (introduse în Europa după încheierea cruciadelor spre Orient din secolele XII-XIII) completează seria tipurilor energetice proprii civilizației tradiționale europene. În cadrul fiecăreia dintre categoriile energetice se produce, o diversificare tipologică cu adevărat impresionantă, la nivelul construcției roților de apă și de vânt, al sistemelor de transmisie și a treptelor de realizare a acesteia, cât și pe planul construcției propriu-zise a morilor, studiul acestui domeniu consacrând o adevărată nouă știintă: mulinologia.
Prin numărul de exponate din această grupă expozițională (până acum au fost transferate 33 de instalații din toate tipurile și variantele), a fost demonstrată capacitatea de adaptare și creație originală, în domeniul tehnic, a românilor, aici regăsindu-se cea mai mare parte a tipurilor de mori europene, atât din aria sa răsăriteană sau occidentală, cât și din nordul sau sudul mediteranean, ceea ce conferă întregii colecții, valoarea de sinteză originală pe plan continental și chiar euro-asiatic.
Fenomene specifice României, ca acela al incomparabilei densități a morilor cu ciutură (au existat sate care aveau odinioară și 30-40 asemenea mori de apă, înșiruite pe unul sau două cursuri de apă, asemeni unei salbe de mărgele) sau valorificarea – cu maximă ingeniozitate – a particularităților locale ale rețelei hidrologice, ca și a altor agenți naturali, a generat impresionanta varietate tipologică a instalațiilor de morărit. În sfârșit, cel al specializării unor localități în exploatarea morilor de apă, cu cai sau de vânt, deservind zone întinse din jur, sau chiar în construirea și exportarea unor asemenea instalații (cazul câtorva sate din Muntenia, între care Căscioarele, care sunt amintite, ani la rând, în Registrele vamale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ca exportatoare de mori plutitoare – pe dubașe – în Imperiul Otoman), ilustrează importanța excepțională, în istoria civilizației românilor, a acestui sector al alimentației populare, determinant pentru stabilirea caracterului sedentar-agrar al civilizației unui popor.
Ce concluzie finală se poate desprinde dintr-o sinteză a ideilor privind modul de valorificare a resurselor alimentare oferite de întreg spațiul românesc?
Fără îndoială că aceasta se referă mai mult la străvechimea și necontenita locuire, de către români și strămoșii lor, a acestui spațiu, căci numai sedentarismul și practica milenară neîntreruptă pot asigura o civilizație atât de bogată în cunoștințe și practici, în procedee și instrumentar tradițional, pentru achiziția din natură a tuturor resurselor și prelucrarea acestora atât de diversă, pentru acoperirea tuturor nevoilor vieții.
În al doilea rând, diversitatea instrumentală întâlnită în acest sector tematic demonstrează, totodată, însă, o altă calitate a românilor, aceea a deschiderii lor spre dialogul cultural cu alte popoare, fără ca aceasta să-i altereze originalitatea propriei culturi, idee evidențiată și de Constantin Noica: "Când civilizația noastră s-a ridicat până la cultură, ea nu a creat totul din nou, ci a fost, ca și în fața naturii, întru culturi istorice date. Nu s-a ivit la noi ispita deșartă a noutății totale. Noi am știut să aducem noutatea întru ce ne era istoricește propriu".
În sfârșit, acest patrimoniu tehnic preindustrial de excepție, prin variabilitatea sa constructivă și tipologică, ilustrează disponibilitatea excepțională pentru creația tehnică, la români, grație și multiculturalismului, contactelor și influențelor multiple exercitate de varii factori civilizatori, veniți din Occidentul Europei.
Capcane de vânătoare
Includerea, încă de la început (1962), a vânătorii tradiționale ca grupă distinctă a Proiectului tematic al Muzeului Tehnicii Populare din Dumbrava Sibiului (astăzi Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA"), în cadrul Sectorului Alimentației tradiționale, are ca explicație importanța vânătorii ca ocupație primordială în istoria civilizației spațiului carpato-ponto-danubian. Potrivit lui Julius Lips "Obârșia lucrurilor", capcanele sunt primele mașini din istoria omenirii, deci primele achiziții tehnice ale umanității bazate ca principiu de funcționare, numai pe energia gravitațională.
Ianugurată abia în anul 2007, în Dumbrava Sibiului, prin valorile ecosistemului natural deosebit de generos, într-un cadru ambiental ce reproduce cât se poate de fidel condițiile naturale în care au fost utilizate aceste capcane, grupa Mijloacelor de vânătoare tradiționale (capcanele) cuprinde exponate distribuite pe principiul evoluției (complexității tehnice) construcției și sistemului tehnic care asigură funcționarea acestora. În construcția lor, meșterii populari au ținut seama de comportamentul tuturor speciilor animale pentru capturarea (închiderea, izolarea, suspendarea), rănirea sau uciderea cărora au fost inventate.
Stand pentru urs
În vânătoarea tradițională s-au utilizat diverse construcții de tipul observatoarelor pentru pândari, cu rolul de a asigura eficiența vânătorii prin micșorarea distanței dintre vânător și vânat. Folosirea lor a devenit mai frecventă odată cu întrebuințarea armelor de foc, asigurându-i vânătorului securitate deplină și poziția optimă pentru uciderea animalului.
Standul pentru urs este un observator construit pe tulpinile înalte ale arborilor din păduri, suspendate la circa câțiva metri de la sol. Construcția este rudimentară, din ramuri sau bârne de grosime medie, acoperite cu cetină sau ramuri înfrunzite. Accesul se face printr-o scară așezată în poziție aproape verticală, pentru a preveni accesul animalului vânat să urce și să atace pândarul.
Capcane pentru jderi
Cele mai răspândite capcane din întreg spațiul românesc sunt cele pentru prins jderi, animale vânate pentru blana lor fină, aflată și astăzi la mare preț. Patul de jder, simplu sau cu pârghii, melița sau bilița, sunt capcane care funcționează pe principiul căderii provocate de mișcările animalului în încercarea de capturare a momelei, a unei greutăți poziționate în plan înclinat, care strivește animalul. Sistemul de pârghii care susțin greutatea este dislocat din poziția de echilibru, în momentul în care animalul mușcă și trage de momeală.
Diobul și știubeiul pentru jderi, sunt capcane bazate pe același principiu, al căderii unei greutăți poziționate în plan vertical, având ca efect închiderea, într-un trunchi găunos, a animalului.
Lațurile pentru jder, cu arc metalic sau cu greutate, sunt realizate mai complicat decât alte curse, având un grad de eficiență sporit și fiind mai ușor de camuflat, ele acționând prin strangularea animalului.
Groapă cu leasă pentru lupi
Cel mai vechi mijloc de capturare a vânatului bazat pe schimbarea echilibrului natural și izolarea sa într-un spațiu din care acesta nu poate ieși, este groapa cu leasă de nuiele. Sursa de inspirație a constituit-o gropile naturale, în care animalele cădeau, accidental în timpul hăituirii. Ele au fost înlocuite de gropile artificiale, amplasate la trecătorile frecventate de vânat, prevăzute cu gard de dirijare și acoperite cu leasă de nuiele, crengi, frunze sau ramuri subțiri. Groapa a fost completată prin
fixarea deasupra ei a unui capac ce se rotește în jurul unui tambur, dezechilibrând animalul.
Coteț de prins vulpi
Este o construcție realizată din trunchiuri subțiri de brad, încheiate la capete în cheotoare rotundă, cu acoperișul în două ape și învelitoare de șindrilă. Mecanismul de capturare a animalului constă din căderea ușii cotețului (desprinderea din pârghia care asigură suspendarea acestui dispozitiv vertical), în momentul în care animalul intrat în coteț, încearcă să tragă de momeală, blocându-se în interiorul cotețului.
Cursă de fier pentru urși
Pentru vânat mare (de regulă urși), a fost inventat un dispozitiv din metal, de mari dimensiuni, cu două arcuri metalice, al cărui sistem de declanșare se bazează pe apăsarea cu piciorul, pe o pedală din interiorul capcanei, care declanșează destinderea arcurilor semicirculare și rănirea labei animalului, care rămâne prins în dispozitivul ce exercită o presiune mare și provoacă o rănire gravă a acestuia. Realizată și de fierarii satelor, după modelul unor produse industriale, acest tip de cursă poate fi utilizat la capturarea, prin imobilizare, a diferite specii de vânat cu păr. În cazul vânării caprelor negre, în stâncării (unde fierul nu poate fi fixat), cursa este legată de un par de jneapăn, care, târât de animal, se înțepenește între stânci sau între tufele de jneapăn din apropiere.
8A Ghețărie , Mahmudia, județul Tulcea
Ghețăria (ghețarul) este instalația pentru conservarea peștelui, construită de obicei în apropierea unei cherhanale, pe un grind mai înalt, pentru a fi ferită de inundații sau de infiltrarea apei. Ea are ușa întotdeauna orientată spre nord.
Ghețăria este alcătuită dintr-o groapă adâncă de 1 m, căptușită cu maldări de stuf, deasupra căreia se află un acoperiș în două ape, realizat dintr-un schelet de căpriori de brad (salcâm), încheiați dulgherește, pe o cunună din grinzi de stejar, învelit în stuf bătut după tehnica nemțească.
Gheața se recoltează iarna, se așează în straturi de 10-20 cm, intercalată cu paie. Uneori când e mai frig se toarnă apă peste straturile de gheață încât acestea formează un bloc masiv, acoperit cu maldări de stuf.
Ghețăria, care completează ansamblul de construcții pentru prelucrarea peștelui, a fost reconstruită în muzeu în anul 1994, de meșteri din Delta Dunării.
8 Cherhana, Mahmudia, județul Tulcea
Cherhanaua pescărească provenită dintr-un sat de pescari de pe malul Dunării, Mahmudia, județul Tulcea, brațul Sfântul Gheorghe, a fost transferată în muzeu în anul 1972 și reconstruită pe amplasamentul amenajat pe malul lacului artificial din incinta muzeului.
Construcția specializată a apărut încă de la începutul veacului al XVIII-lea, în regiunile piscicole, pentru colectarea zilnică a recoltei de pește, în scopul prelucrării parțiale și transportării acestuia pe piețele târgurilor, pentru prelucrare industrială și comercializare.
Cherhanaua este un complex piscicol compus din: construcția propriu-zisă a cherhanalei, ghețarul, bucătăria de vară, umbrarul pentru bărci și adăpostul temporar al pescarilor.
Construcția cherhanalei, realizată din scânduri de brad, cu un acoperiș în două ape, din stuf, este sprijinită pe piloni de stejar.
Planul interior este compartimentat în două încăperi cu funcții bine delimitate: biroul cherhanalei, în care se păstrează evidențele scrise privind activitățile din cherhana și cherhanaua propriu-zisă, în care se recepționează peștele și se tratează parțial (curățat, sărat, extras icrele etc.). Tot în această încăpere se păstrează căzile, mașina de sfărâmat gheață și sare, cântarul și o parte dintre uneltele de pescuit.
Fațada este prevăzută pe toată lungimea ei cu o prispă (michilie), având funcția de debarcader. Pe timp frumos, tot aici, se desfășoară și unele dintre operațiunile menționate la încăperea mare a cherhanalei, ca: sortarea, cântărirea, spălarea, spintecarea peștelui mare și sărarea.
Pontonul (schela), lung de circa 6 m și alipit perpendicular, la mijlocul michiliei, este construit pe piloni, având funcția de debarcader.
Dintre construcțiile anexe ale complexului piscicol, cea mai importantă este ghețarul (construcție adâncită în sol, cu acoperișul din stuf, bine izolat termic) cu funcție de depozit pentru gheața necesară conservării în timpul preparării și transportării peștelui.
IMAGINI:
Clonc
Vârșă
Ustensile de pescuit
Cherhana foto in situ
9 Colibă de pescar, Mahmudia, județul Tulcea
În sezonul pescuitului în Delta Dunării, departe de sat, pescarii din Deltă își amenajează, pe grinduri, un adăpost sezonier (o colibă), folosind singurul material de construcție disponibil, stuful.
Având un plan dreptunghiular, coliba este construită dintr-o structură lemnoasă fragilă, având pereții înclinați în două ape, cu pante accentuate pentru a permite scurgerea rapidă a apelor pluviale. Coama este împletită din stuf într-o cunună strânsă pentru a nu permite înfiltrarea apei de ploaie. Pardoseala este din pământ natural, pe ea fiind amenajate priciuri (servind pentru odihna pescarilor) acoperite cu stuf și un țol. De asemenea, coliba servește pentru depozitarea inventarului sumar – ustensilele de pescuit și cele de preparare a hranei.
10 Gospodărie de pescar, Mahmudia, județul Tulcea
Gospodăria de pescar, specifică pentru localitățile din Delta Dunării, având o economie piscicolă predominantă, provine din comuna Mahmudia, județul Tulcea și a fost reconstruită în Muzeul Tehnicii Populare între anii 1975-1979.
Împreună cu cherhanaua, ghețăria și coliba de pescari – originare din aceeași localitate și amplasate în apropierea ei – formează un complex expozițional unitar care înfățișează cele mai caracteristice aspecte din problematica complexă, legată de practicarea pescuitului în condițiile specifice ale Deltei. Bogatul inventar de unelte de pescuit, expuse atât în cherhana, cât și în unele încăperi ale gospodăriei, dau vizitatorului posibilitatea să cunoască diferite tehnici și procedee de pescuit, care sunt o mărturie grăitoare a specializării și a nivelului tehnic atins de populația de pescari din zonă.
Prin amenajarea acestui complex gospodăresc – care cuprinde, în afară de casa de locuit și acareturile aferente: grajdul (dam), cotețul pentru păsări (curnic), cuptorul de copt pâine, baia (bania), cât și o mică moară de vânt – se ilustrează modul de viață, de locuire și de muncă a pescarului din Delta Dunării. Construcțiile sunt caracteristice pentru arhitectura din satele din nordul Dobrogei, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Folosind ca material de construcție exclusiv lutul amestecat cu paie (chirpici), ele sunt văruite în alb strălucitor și acoperite cu stuf clădit în solzi.
Construcțiile sunt grupate după noțiuni funcționale riguroase, în cele trei spații distincte ale gospodăriei: curtea mare cu casa, baia și cuptorul de pâine, curtea din spate, cu damul și curnicul, iar grădina cu moara de vânt și latrina. Accesul se face separat, în cele două curți care comunică între ele, prin două portițe.
Casa, așezată cu latura îngustă spre stradă și dezvoltată planimetric în lungime, este prevăzută pe două laturi cu o prispă străjuită de stâlpi. Casa prezintă o bogată ornamentație de lemn, lucrată în tehnica traforajului și desfășurată, în special, pe timpanul frontonului de la fațadă – unde se remarcă geamul podului, ornat cu doi cai de mare, puși față în față, cât și pe pazii, la streașină. Ea cuprinde două încăperi: două camere de locuit, cu o tindă mediană (sala), folosită ca bucătărie și o magazie în care se păstrează uneltele de pescuit. În interiorul locuinței ni se înfățișează o surprinzătoare și originală îmbinare de vechi și nou, de elemente tradiționale și elemente preluate, care formează un ansamblu unitar, exprimând gustul și universul estetic al pescarului lipovean. Alături de tradiționalele sisteme de încălzit, alimentate din sală, ca: soba oarbă (hruba), cuptorul de pâine (pecica) și nelipsitul pat de lut încălzit (lâjanca), se găsesc prețioase icoane pictate pe lemn și ferecate în metal, din secolele XVII și XVIII, textile românești deosebit de decorative și, de asemenea, unele piese de mobilier și alte elemente preluate din mediul orășenesc și adaptate gustului local.
Un element specific, nelipsit din gospodăria tradițională lipovenească, este baia, un fel de saună, amenajată într-o clădire aparte, prevăzută cu două încăperi: o încăpere cu funcția de vestiar și baia propriu-zisă, având în interior o vatră din bolovani de piatră, în care este montat cazanul pentru apă.
Tot în curtea din față se află și un cuptor de pâine, prevăzut cu o plită, pe care se gătea în timpul verii.
Un gard de trestie, înfipt în pământ și împletit artistic (pescărește), în partea superioară, desparte prima curte, de curtea gospodărească, unde se află grajdul pentru vite (damul), prevăzut cu o magazie și un spațiu pentru depozitarea atelajelor, cât și cu cotețul pentru păsări (curnicul), o construcție care, arhitectural, imită (în miniatură) o casă de locuit.
În grădină, de asemenea împrejmuită cu un gard de trestie, se mai găsește și o mică moară de vânt cu pivot și pereți din stuf, folosită pentru satisfacerea nevoilor gospodăriei.
IMAGINI:
Damul
Cuptorul
Baia
Moara de vânt
Igliță
Căpăușcă
Dicanie
Pat încălzit
Leagăn
13 Teasc de boștină pentru extragerea cerii, Sebeșul de Jos, județul Sibiu
Teascul datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a aparținut lui Popa Adam Tanasie – rudă a proprietarului Flucsă Gheorghe (în buletin"Fluxa", născut în 1896, agricultor). Ultimul proprietar al teascului l-a moștenit de la unchiul său, Ion Doican Antonie. În sat mai existau, la vremea achiziției (1963), încă șapte teascuri.
Construcția este de formă dreptunghiulară cu dimensiunile: lungime 10 m, lățime 4 m, înălțime 2 m + 4 m.
Temelia și pereții: sunt construiți din piatră de râu lipită cu pământ pe care sunt fixate două cununi de scândură de brad.
Acoperișul este înalt, în două ape, cu șarpantă din caferi din lemn de brad (opt perechi 4,5 lungime), iar învelitoarea este din șiță de brad lungă de 1 m, cele două timpane fiind înfundate cu șiță de brad prinsă pe lați.
Construcția, unicamerală, cu pardoseală din pământ, nu are sistem de captare a fumului, acesta evacuându-se printr-o deschizătură în acoperiș. Lumina pătrunde prin cele două rânduri de scândură ale pereților, prin acoperiș sau prin ușile deschise. Unica fereastră este îndreptată spre sud. Ușa principală de acces este amplasată pe fațada dinspre uliță; cea de a doua ușă, amplasată pe peretele din dreapta, a fost construită special pentru a asigura accesul direct la sursa de apă. În interior sunt adăpostite: presa de miere, cuptorul cu două cazane pentru topit boștina și teascul de boștină.
Instalația de tescuit constă dintr-un teasc cu crăcană și șurub uriaș, excentric, ce exercită presiunea prin intermediul unui piston și a unei plăci de presiune patrulatere ce închide perfect oala de tescuire dăltuită, într-un butuc de stejar impozant. Crăcana este o grindă masivă, lungă, bifurcată la un capăt, și fixată la celălalt capăt într-un stâlp înfipt adânc în pământ, lângă butucul cu oala. Pentru urcarea sau coborârea crăcanei, se folosește un șurub cioplit din lemn de păr. Vârtejul, ce străbate capătul liber al crăcanei și este fixat jos într-o ramă masivă de lemn, (grapa) se încarcă cu pietre mari.
În procesul de tescuire, grinda coboară, apăsând prin intermediul pistonului asupra conținutului oalei. La greutatea crăcanei se adaugă și cea a pietrelor de pe grapă care, prin înșurubarea vârtejului, se ridică de la pământ, amplificând forța ca efect al lungimii grinzii, care îndeplinește și rolul de pârghie.
Ceara obținută din tescuirea boștinei se colectează într-un vas (butia de lemn) îngropat în pământ, sub butucul cu oala.
Anexe: O fântână cu cumpănă aflată la o distanță de circa 3 m, de unde se aducea apă, pe un scoc primitiv din lemn, la cazanele de topit boștină.
14 Gospodărie de boștinar – lumânărar, Sebeșu de Jos, județul Sibiu
Monumentul provine din satul Sebeșu de Jos, comuna Turnu Roșu, județul Sibiu, un centru specializat în boștinărit (vezi teascul de boștină) unde, pe lângă instalațiile de tescuit ceara de albine, au apărut la începutul secolului al XX-lea și mici ateliere în care se produceau lumânări. Construcții tipice pentru arhitectura zonei din secolul al XIX-lea, ele au fost reconstruite în muzeu, în anul 1966 (casa) și 1968 (șura și atelierul de lumânărit). Gospodăria se compune din: casă de locuit, șură cu grajd, atelier de lumânărit și coteț de porci, fiind împrejmuită cu un gard din zidărie de piatră și scânduri de brad.
Casa este ridicată în pantă, pe un soclu de zidărie de piatră, care formează și pereții beciului, cu intrare din fațada laterală. Construiți în tehnica tradițională a cununilor orizontale de bârne din lemn de fag, pereții sunt lipiți în interior și exterior cu pământ și zugrăviți într-un albastru puternic, specific caselor din Transilvania. Acoperișul înalt, în două ape, este învelit cu țiglă, care a înlocuit, în a doua jumătate a secolului trecut, învelitoarea tradițională de șindrilă sau pâși (coceni de porumb); planul casei este cel tradițional, cu trei încăperi: casa din față, tinda și celarul.
Tinda, așezată median, are funcția de încăpere-depozit și loc de muncă. Aici se află și cuptorul de pâine și ustensilele necesare gospodăriei, cât și intrarea în pod.
În stânga tindei, celarul are funcția de cameră de locuit și de gătit și este locul unde se desfășoară aproape toată viața familiei. Casa cea mare, orientată spre stradă, are și ea rolul de cameră de locuit, dar mai cu seamă de reprezentare, aici concentrându-se elementele decorative ale inventarului gospodăresc (textile, mobilier pictat, ceramică, icoane pictate pe sticlă etc.).
Opus casei, se află atelierul de lumânărit, o construcție dreptunghiulară, rezultată din transformarea unui șopron mai vechi, de la care s-au păstrat stâlpii de susținere, din lemn de brad, și acoperișul înalt, în două ape, învelit cu țiglă. Pereții din zidărie de cărămidă sunt prevăzuți cu două geamuri mari, în trei canaturi, specifice anului când s-a făcut amenajarea atelierului. Interiorul este dotat cu utilaje necesare pentru confecționarea lumânărilor, folosindu-se în acest scop mai multe procedee: turnarea în forme, scurgerea și îmbăierea. Pentru îmbăiere se întrebuințează două tambure (butoi) pe care se înfășoară firul de bumbac care servește drept fitil. Acesta se mută alternativ de pe un butoi pe celălalt, trecând totodată printr-o baie de ceară. Lumânările obținute au grosimi variate, în funcție de durata operațiunii. Inventarul atelierului este completat cu o masă lungă de lucru, instalația pentru turnarea lumânărilor, un cuier cu ustensilele boștinarului și o sobă de gătit, aflată în colțul de lângă ușa de intrare.
Șura de lemn reprezintă tipul vechi, specific secolului al XIX-lea, cu un singur grajd, având pereții din bârne de fag, cioplite în patru fețe și lipite cu pământ; alături se află aria, spațioasă, închisă în față și în spate prin câte o poartă înaltă și având peretele lateral căptușit cu scândură. Aria este locul unde se păstrează uneltele agricole și mijloacele de transport (în special căruța cu coviltir a boștinarului) și care pe vremuri se folosea drept arie de îmblătit grâul. Furajele se păstrează deasupra grajdului, în spațiul mare creat de acoperișul înalt, cu pantă înclinată și învelitoare de țiglă.
Un mic coteț de porci, din bârne de fag și acoperiș în două ape învelit cu șindrilă, completează acareturile gospodăriei.
IMAGINI
Transportarea cerii la târg
Căruța cu coviltir a boștinarului
Instalație pentru confecționarea lumânărilor prin îmbăiere
Instalație "de tras" lumânările
Discul de atârnat lumânările
Instalație pentru confecționarea lumânărilor prin îmbăiere
19 B Surlă, Sătic, județul Arges
Surla a constituit cea mai răspândită formă de adăpost uman în afara vetrei satului, din zona Rucărului, până la începutul secolului nostru. Ea are o formă conică și plan circular, fiind construită din lemne crăpate, așezate pe un schelet de bârne subțiri, numite martaci.
Acest tip de construcție se găsea cu deosebire în zonele de fânețe unde livezile cu fân erau la mare distanță de casă obligând cosașii să rămână până la terminarea muncii.
19A Colibă pastorală, Jieț, județul Hunedoara
În zonele de fânețe, pe proprietățile situate la o distanță apreciabilă de sat, populația pastorală a construit adăposturi utilizate temporar atât vara, în perioada prelucrării furajelor cât și primăvara și toamna, când fânațul devine pășune intermediară între munte și vatra satului. Aceste adăposturi, construite din bârne rotunde de brad încheiate stânește și caracterizate prin lipsa tavanului, constituie o etapă de evoluție superioară surlei și sunt cunoscute sub denumirea de colibe de fânaț, colibe de fân sau colibe de vară.
În Valea Jiului, zona de fâneață prin excelență, colibele de fân au înlocuit primitiva covercă – adăpost realizat din pari și acoperit cu crengi și frunze, dar au fost transformate sau înlocuite treptat de colibele de iarnă care, pe lângă posibilitatea încălzirii, prezintă ca anexe staule de oi și grajduri pentru vite. Coliba de fânaț transferată și reconstruită în muzeu în anii 2006-2007 este unul din ultimele două astfel de adăposturi care se mai puteau întâlni în zona pastorală de la poalele Parângului, la limita superioară a zonei de fânaț, numită Plaiul Jiețului (cota 1700). Ridicată în prima jumatate a secolului al XX-lea, pe lângă utilitatea sa pastorală, coliba a fost folosită ca loc pentru popas de vânătorii locului, în deplasările lor spre culmile alpine frecventate de caprele negre.
Prin materialul și tehnica de construcție, coliba de fânaț reprezintă supraviețuirea, miraculoasă în contextul fenomenelor de colectivizare socialistă și modernizare capitalistă, a unui străvechi tip de adăpost, mărturie vie a unei etape istorice de civilizație pastorală românească.
IMAGINI:
Cheie cu "limbă" și "zăvor crestat"
"Cujbă"
13 Colibă pastorală cu crosnie și obor, Sătic, județul Argeș
Iernarea animalelor la poalele munților, în zona de cultură a fânațelor, specifică păstoritului pendulatoriu, precum și muncile desfășurate aici în timpul anului (îndeosebi pregătirea nutrețului) au dus la apariția și dezvoltarea unor construcții adecvate adăpostirii omului și animalelor.
O astfel de gospodărie pastorală, de pe cursul superior al Dâmboviței, a fost transferată din Sătic, comuna Dâmbovicioara, județul Argeș și reconstruită în muzeu în vara anului 1973.
Această gospodărie se compune din hodaie (formă evoluată de adăpost uman), cu crosnii (grajduri, adosate hodăii) și obor pentru oi.
Hodaia, adăpost evoluat, care a înlocuit în totalitate surla, are un plan patrulater, cu o singură încăpere.
Pereții din bârne de brad, cioplite în patru fețe și încheiate la capete în cheutoare – coadă de rândunică sunt așezați pe o fundație de piatră de râu. Șarpanta, în patru ape, este realizată din căpriori și lați, cu învelitoare din șiță de brad. Adosate hodăii, pe două laturi, se găsesc crosniile, construite în aceeași tehnică, acoperișul lor fiind o prelungire a acoperișului hodăii. În interior sunt compartimentate trei încăperi, prevăzute cu iesle.
Oborul este un țarc pentru oi, având o latură comună cu hodaia, alte două laturi, realizate din lobde (lemne de arin crăpate), fiind aplecate spre interior pentru a oferi animalelor un adăpost față de intemperii, iar ultima fiind constituită de un gard obișnuit de scânduri, cu portiță de acces în interiorul oborului.
IMAGINI:
Oborul
Legendă:
1. Hodaie
2. Crosnie
3. Obor
Colțul oborului
15 A Staul circular, Ludeștii de Sus, județul Hunedoara
În munții Orăștiei, civilizația dacilor a atins înflorirea deplină înaintea cuceririi de către romani. Este zona în care dacii au edificat mari construcții și fortificații de piatră, având în jurul lor numeroase așezări rurale, multe din acestea continuând în timp, cu așezările actuale ale țăranilor din această zonă înaltă a sudului Transilvaniei.
Vechea casă dacică, reprezintă o soluție specifică de adaptare la mediul de viață montan și la tradițiile arhitecturii civile. Neîndoielnic, ea s-a constituit în model, pentru realizarea încă din epoca preromană și apoi din cea daco-romană, a construcțiilor poligonale cu funcții pastorale, denumite staul (lat. stabulum,-i) documentate arheologic în Munții Orăștiei. Staulele poligonale, cu nouă laturi, mai puteau fi văzute, cu zecile, pe culmile dealurilor din imediata apropiere a cetăților dacice, până în perioada interbelică.
Asemenea staule erau răspândite din platforma Luncanilor până în Valea Sebeșului. Valoarea lor documentar-istorică sporește prin oferirea soluțiilor tehnice de cea mai mare eficiență constructivă: cu minimum de materiale de construcție și de efort, se obținea un maximum de spațiu de adăpostire a animalelor pe timp de iarnă. Staulele de acest tip continuă modalități dacice de construire a caselor; pe cununa de bârne orizontale, dispuse pe nouă laturi, se ridică un acoperiș conic, din căpriori de brad, acoperit cu șiță și având asemeni unei chei de boltă, în vârful său, o cruce de lemn, cu triplă funcție: punct de îmbinare, pălărie de protecție a vârfului construcției pentru a preveni infiltrarea ploilor sau a apei din topirea zăpezii (popular i se mai spune în zonă cruce cu pălărie ) și simbol al credinței creștine de protecție a staulului împotriva spiritelor rele. Staulul a aparținut familiei de oieri Rujoi, din Ludeștii de Sus. Din cauza distanței până la biserica din sat (staulul se află pe Dealul Strugarilor, la 1000 m altitudine și trei ore de urcuș), mormintele familiei se află în vecinătatea staulului, obicei întâlnit des în partea de vest a Carpaților Meridionali, amintind de celebra temă a Mioriței, balada păstorului român.
IMAGINI :
Structura construcției
Detaliu de îmbinare a grinzilor
Cheia de boltă crucifixă a staulului
15 Staul poligonal, Rășinari, județul Sibiu
Transferată în muzeu, în anul 1980, din zona de fânațe a localității Rășinari (dealul Dârjani, 1206 m altitudine) județul Sibiu, această construcție pastorală, aparținând categoriei ocoalelor poligonale, constituie un ansamblu arhitectonic format din adăpostul oamenilor (coliba) și adăpostul pentru oi (staorul), termen popular derivat din latinescul stabulum,-i, având ca funcție iernarea oilor în hotarul satului, cu nutrețul pregătit în zona fânațelor, din timpul verii.
Semnificația etno-lingvistică și istorico-culturală a acestui document al civilizației poporului nostru este deosebită pe linia demonstrării vechimii bimilenare a celui mai arhaic tip pastoral (cu iernarea oilor închise în staule, în vatra satului), dovadă peremptorie a economiei mixte agro-pastorale a românilor, a sedentarismului și continuității de viață în vatra strămoșească.
Construit acum o jumătate de veac, monumentul are un plan pentagonal, patru laturi fiind formate din pereții staulului, construiți din bârne de brad, cea de a cincea latură constituind-o coliba; întreaga construcție este așezată pe temelie de piatră.
Coliba este o construcție dreptunghiulară (7 m x 2,90 m) având pereții din cununi orizontale de brad, cioplite în două fețe. Acoperișul, în două ape (frontoanele sunt închise cu șiță lungă), realizat din căpriori fixați în cuie de lemn, are învelitoarea de șiță de 1,60 m lungime.
Planimetric, coliba are spațiul interior împărțit în două încăperi: locuința ciobanului și grajdul. Accesul în prima încăpere se face printr-o ușă îngustă (0,7 m), amplasată pe latura mică a colibei. Interiorul colibei este organizat simplu, caracteristic locuințelor pastorale sezoniere, fiind dotat cu mobilier de strictă necesitate – polițe prinse în perete – în colțul drept, lângă ușă, aflându-se vatra focului (chetrarul).
Accesul în grajd (în care sunt adăpostite animalele mari) se face din interiorul staulului, printr-o ușă amplasată pe latura mare.
Staorul propriu-zis, are planul patrulater, cu laturile egale ca lungime (7,30 m). Este o construcție deschisă spre interior, având pereții construiți din cununi orizontale de brad, cioplite în două fețe. Acoperișul, în două ape, cu învelitoare din șiță de brad, de 1,60 m lungime, protejează de intemperii spațiul construit, mijlocul ocolului fiind neacoperit. Accesul animalelor în staul se face printr-o ușă relativ largă (1,10 m).
Frecvent și în regiunile de fânațe din alte zone etnografice (Valea Sebeșului, Valea Jiului) acest tip de construcție pastorală constituie, alături de gospodăria cu colnă, transferată de la Câmpu lui Neag, o verigă evolutivă spre gospodăria cu curte închisă și întărită (tip arhitectonic exemplificat, în muzeu, prin monumentul de la Măgura – Bran) caracteristică zonelor pastorale, în general și așezărilor risipite, situate la altitudini mari, în special.
IMAGINI :
Interior colibă
Interior colibă
Chetrarul (vatra focului)
Planul construcției
Legenda
1.Coliba
2. Grajdul (pentru fătatul oilor)
3. Staulul
Crintă
Găleată de muls
17 C Cruce de plai, Jieț, județul Hunedoara
Crucea este din lespede de piatră iar deasupra prezintă un postament de lemn care "închipuie" brațul crucii. Tipul acesta de monument se întâlnește în zona alpină a Munților Parâng. Amplasarea se face de obicei fie la o intersecție fie într-un loc "urâcios". Ctitorii acestui tip de monument sunt ciobanii care așează pe postamentul de lemn o icoană cu Sfinți (de obicei Sfântul a cărui nume respectivul cioban îl poartă).
16 Gospodărie pastorală cu ocol (staul) Câmpu lui Neag, județul Hunedoara
Transferată în muzeu în 1980, gospodăria pastorală cu colnă din Câmpu lui Neag, județul Hunedoara, se încadrează în tipologia construcțiilor pastorale, folosite temporar în zona de fânațe a Văii Jiului, cunoscute în zonă sub denumirea de conace.
Acest ansamblu arhitectonic, bine închegat, de tipul ocolului poligonal, se compune din: adăpostul omenesc (căsoană), adăpostul pentru animale (colna propriu-zisă), cămara construită deasupra gropii de cartofi, poarta și portița de acces în interiorul ocolului.
Căsoana este o construcție dreptunghiulară, cu pereții din bârne masive de brad, cioplite în două fețe, așezați pe temelie de piatră. Acoperișul în patru ape, cu învelitoarea din prăștilă de brad, respectă tradiția zonei, prin înclinația puternică a șarpantei, pentru scurgerea zăpezii și a apei pluviale. Planimetric, căsoana are două încăperi, una servind ca locuință pentru cioban (căsoana) și cealaltă, pentru păstrarea unor unelte, haine etc. (cămara), fiecare având intrare separată, dispusă pe fațada principală.
Interiorul căsoanei este mobilat simplu: pat de scânduri, cu picioarele înfipte în pământ, masă joasă, lavițe prinse în pereți, vatra focului, dispusă în colțul stâng al încăperii, având deasupra căloniul – un coș de tiraj, piramidal, construit din nuiele împletite lipite cu lut, pe o ramă din lemn de fag, fixată pe pereții construcției – servind la evacuarea fumului din vatra deschisă.
Colna propriu-zisă, care constituie adăpostul oilor, este o construcție unghiulară care închide ocolul, unind, pe cele două laturi, casa, situată în față, cu cămara situată în spatele ocolului. Pereții săi exteriori sunt construiți din bârne rotunde de brad. Acoperișul, în două ape, are învelitoarea din prăștilă de brad. Spre interiorul ocolului, construcția fiind deschisă, acoperișul este prevăzut cu stâlpi de sprijin.
Cămara pentru groapa de cartofi este un element etnografic specific zonei Văii Jiului, având o funcție complexă. Construcția protejează o groapă zidită cu piatră, în care sunt păstrați cartofii (accesul la acest depozit subteran făcându-se din interiorul cămării) și servește la păstrarea unor alimente și a vaselor cu murături. De formă dreptunghiulară, cămara este construită din bârne cioplite de brad, pe temelie de piatră, având acoperiș în patru ape, cu învelitoare din prăștilă de brad. Accesul se face din interiorul ocolului, prin ușa amplasată pe latura mai lungă.
Monumentul de arhitectură pastorală de la Câmpu lui Neag, având o mare importanță documentar-etnografică, reflectă modul de organizare al vieții pastorale din zonă, axată pe iernarea animalelor la fânațe, ceea ce a dus la construirea unui tip distinct de gospodărie care integrează organic, în planul său, adăpostul oilor. Devenit astăzi o locuință sezonieră prin restructurarea așezării și construirea, în majoritatea cazurilor, a unor gospodării moderne, în vatra satului, gospodăria cu colnă, prezentată în muzeu ilustrează arhetipul locuinței populare pastorale, din așezările risipite ale zonei superioare a Văii Jiului.
Gospodăria cu colnă din Valea Jiului reprezintă, în planul evoluției gospodăriei pastorale, pornind de la staulul poligonal cu o colibă, o etapă superioară, procesul evoluând spre gospodăria cu curte închisă și întărită, ilustrată în muzeu prin monumentul din Poiana Sibiului și finalizat prin gospodăria din zona Branului (Măgura), care relevă înaltele virtuți constructive ale meșterilor populari.
IMAGINI :
Interior căsoană
Interior colnă
Planul construcției
Legendă
1. Căsoană
2. Colnă
3. Cămară (groapă pentru cartofi)
17 Stână cu două încăperi (fierbătorul și celarul), Muntele Puru, județul Alba
Adusă din Munții Sebeșului, de la o altitudine de circa 2000 m, stâna de băcițe de pe muntele Puru reprezintă păstoritul românesc într-o zonă în care această ocupație a fost intens practicată.
Veche de peste 80 de ani, construcția stânii păstrează caracteristicile arhitecturii pastorale din zona reprezentată; planul dreptunghiular de dimensiuni mijlocii (14 x 6 m) este compartimentat în două încăperi adaptate, ca tehnică de construcție, funcțiunilor ce le îndeplinesc: fierbătoarea pentru prepararea produselor și celarul, pentru păstrarea produselor. Acoperișul, în patru ape, are o învelitoare de șiță și este prevăzut cu fumare.
Construcția este lucrată din bârne rotunde, încheiate la capete stânește. Pe lângă stână, ca anexe, găsim strunga (care se mută săptămânal) cu comarnicul pentru mulsul oilor, oborul de vaci și grajdul de viței. Funcționarea stânii este asigurată de cinci femei, băcițe, angajate de proprietarii de oi asociați, care suportă cheltuielile și împart veniturile în mod proporțional cu numărul de oi. Numărul băcițelor este indicat în stână de cârligele atârnate deasupra vetrei de foc. Fiecare băciță prelucrează laptele, având în cadrul stânii mica ei gospodărie și răspunzând de oile celor care au angajat-o, de produsele obținute și de inventarul uzual. Paza turmei este sarcina ciobanilor.
Tipul acesta de stână, întâlnit pe o vastă arie din vestul Carpaților Meridionali, se deosebește de stânile din altă zonă, prin sistemul de organizare, tehnica și inventarul folosit la prelucrarea laptelui.
IMAGINI :
Grajdul de viței
Grajdul de vaci cu obor
Comarnicul și staulul mutător
Fierbătoarea
Celarul
Răboj
Planul stânii a. Celar b. Stână
17 A Cotroana , Munții Parâng, Jieț, județul Hunedoara
Existența pășunilor mănoase pe culmile cele mai înalte ale Carpaților românești a prilejuit dezvoltarea unei vieți pastorale intense în zonele alpine, mult peste limita superioară a pădurilor de conifere. Așezarea aici a târlelor de sterpe (oi nefătate, miei, mioare, berbeci) și, mai rar, a stânelor de mânzări a impus, în lipsa materialului lemnos, realizarea unor construcții de piatră cu funcții diverse. Adăpostul specific al ciobanilor sterpari, numit cotroană sau perdea în Parâng și bordei în Retezat ori Făgăraș, este o construcție rotundă de dimensiuni reduse (1,5 – 2 m diametru și 1 – 1,5 m înălțime) cu acoperișul conic din lespezi de stâncă sau, într-una sau două ape, din șindrilă de brad. Forma rotundă a zidului este determinată de necesitatea valorificării optime a spațiului prin evitarea unghiurilor, în condițiile în care cantitatea limitată a materialului de construcție impune o restrângere a suprafeței la strictul necesar al ciobanilor: adăpostirea hranei, cojoacelor și hainelor de schimb, uscarea hainelor ude, prepararea și consumarea hranei în condiții de ploaie. În locul de vărat al unei singure turme se întâlnesc mai multe astfel de adăposturi, folosite pe rând din mai multe considerente: igiena animalelor, îngrășarea solului și facilitarea accesului la pășune.
Cotroana ( bordei de piatră) a fost transferată din Munții Parâng, din zona pastorală a momârlanilor din satul Jieț, județul Hunedoara, și reconstruită în muzeu, în toamna anului 2006. Planimetria construcției este rotundă, cu un diametru de 2 m. Acoperișul conic este realizat din lespezi de stâncă.
Zidul prezintă două deschideri, o fereastră mică, astupată cu pietre în lipsa ciobanilor, și intrarea de 1 m lățime, închisă de o ușă din pari de jneapăn. Vatra de foc, deasupra căreia se află, prinsă în zid, cocaia – un lemn orizontal cu crestături la capăt pe care se prinde toarta căldărușei de gătit, și, alături de vatră, un bloc de piatră cu funcție de scaun, sunt singurele amenajări ale spațiului interior.
IMAGINI:
Cotroană, adăpost pastoral din piatră
17 B Gomile , Munții Parâng, Jieț, județul Hunedoara
Un fenomen inedit, întâlnit pe culmile stâncoase ale Carpaților, este prezența gomilelor (mămâi), stâlpi de piatră clădită în formă de cilindru, con sau trunchi de con, depășind rareori 1,5 m înălțime. Scopul în care au fost ridicate în trecut este necunoscut astăzi ciobanilor care le întrețin, dar transformarea unor gomile în cruci, prin adăugarea la trunchi a două brațe diametral opuse, conferindu-le astfel o semnificație creștină, indică faptul că, la origini, aveau o utilitate sacramentală.
Două gomile, cu formă tronconică respectiv de cruce, au fost transferate și reconstruite în muzeu în toamna anului 2006. Pe Vârful Slăvei, Munții Parâng, județul Hunedoara locul lor de proveniență, mai mult de 20 de gomile creează imaginea impresionantă a unui străvechi sanctuar.
IMAGINI :
Gomilă de formă conică
Gomilă în formă de cruce
18 Stână cu trei încăperi, Muntele Colții Giuvalei, județul Argeș
Provenind din zona Rucărului, județul Argeș, stâna cu trei încăperi din muntele Colții Giuvalei (în vecinătatea fostului punct vamal Giuvala, dintre Transilvania și Tara Românească, care a funcționat între anii 1836-1918) a fost transferată și reconstituită în muzeu în anul 1973.
Construită aproximativ în jurul anului 1938, de către obștea sătenilor din Rucăr, stâna a fost folosită de aceștia mai mult de un sfert de veac, într-un sistem tradițional al păstoritului de pendulare dublă, constând din iernatul oilor pe lângă casă și văratul pe pășunile alpine, primăvăratul și tomnatul facându-se la fânețe.
Construcția stânii întrunește caracteristicile arhitecturii pastorale din zona reprezentată, având planul dreptunghiular și compartimentarea în trei încăperi cu funcționalități deosebite: comarnicul (încăpere folosită, în principal, la mulsul oilor), fierbătoarea (atelier de prelucrare a laptelui) și stâna foilor, celarul (pentru păstrarea produselor).
Tehnica de construcție este cea arhaică, a bârnelor rotunde încheiate la capete în cheutori rotunde, spațiile libere fiind închise în tehnica șoșilor. Acoperișul este în patru ape. În spatele stânii se află strunga oilor.
Particularitatea principală a monumentului constă în situarea comarnicului în construcția stânii, excentric, ca o primă încăpere, prin care se face accesul în stână, deschisă total pe o latură și parțial pe latura opusă, în care sunt practicate ușițele de trecere a oilor din strungă, la muls. Prelucrarea laptelui este asigurată de baci, cioban angajat de proprietarii asociați, față de care răspunde direct de produsele obținute și de inventarul întrebuințat, ajutând ciobanilor la muls, aceștia având în principal, sarcina de a păzi și păstori turma.
Ca răspândire, tipul acesta de stână acoperă o arie largă de pe versantul sud-estic al Carpaților Meridionali.
IMAGINI :
Bădău pentru scos untul din smântână
Fațadă celar
Legendă :
1. Comarnicul
2. Fierbătoarea
3. Celarul
21 Gospodărie cu ocol întărit, Măgura, județul Brașov
Transferată în muzeu în anul 1972, gospodăria cu ocol întărit, Măgura, provine din zona Branului – străveche vatră românească – locuită de o populație harnică de păstori și crescători de vite, care a știut să folosească cu pricepere condițiile naturale.
Datând de la 1844 (cum dovedește o inscripție aflată pe una din grinzile casei de locuit), monumentul reprezintă forma cea mai evoluată și interesantă, cunoscută de arhitectura pastorală românească, cu o largă răspândire în regiunile muntoase ale țării, formă întâlnită și în alte țări. Apărut din necesități economice, în forme incipiente încă în epoca dacică, acest tip arhitectonic constituia, în satele brănene, modul obișnuit de alcătuire a locuințelor, până la finele secolului al XIX-lea. În general, gospodăriile cu ocol întărit din zona Branului, sunt alcătuite din patru laturi (două-trei ocupate de casă și acareturi, pe ultima fiind un gard întărit și acoperit), dar se întâlnesc și exemplare cu mai multe laturi – șase, nouă sau chiar doisprezece.
Unitatea adusă în muzeu, respectă planul și toate elementele acestui gen de construcții din zonă, fiind reprezentativă.
Se compune din: locuința propriu-zisă (tinda, căsuța, casa mare și un celar), două grajduri pentru vite și fierbătoarea, cu pivniță sub ea, aflate în interiorul ocolului și o crosnie (adăpost pentru oi), aflată în afara ocolului.
Este construită pe fundație de piatră, din bârne de brad, groase, încheiate la capete cu cheutori. Acoperișul, în patru ape, este realizat din căpriori și lați prinși în cuie de lemn, cu învelitoare din șindrilă horjită. Curtea interioară, pavată cu piatră, pe margini este prevăzută cu podea de lemn. Podurile grajdurilor în care se păstrează fânul comunică cu podurile aflate deasupra gardului și deasupra fierbătoarei, nu au însă legătură cu podul locuinței, spre a feri fânul de scântei. Dimensiunile întregii construcții, cât și unghiul de înclinație al șarpantei, îi conferă o notă deosebită de monumentalitate.
Cu rosturi funcționale, bine determinate, acest tip de gospodărie a avut o mare importanță în viața economică a crescătorilor de animale. Astăzi nu se mai construiesc astfel de gospodării, numărul celor existente fiind în descreștere, fapt ce întărește valoarea documentară și importanța istorico-etnografică a acestui monument.
IMAGINI:
Interior cameră
Cuptor
Cujbă
Aria șurii
Detaliu grindă Grindă "meșter" cu inscripționarea anului 1844
Perspectivă axionometrică
20 Gospodărie de oier transhumant, cu atelier de confecționare a lumânărilor din seu de oaie,
Rășinari, județul Sibiu
Între satele României specializate în creșterea oilor și comercializarea produselor ovine, Rășinari a fost unul din cele mai renumite centre ale păstoritului transhumant din Transilvania, întâiul atestat documentar ca practicând iernarea animalelor în Țara Românească, încă de pe la 1400, sub Mircea cel Bătrân. Alături de prelucrarea lânei și a pieilor de ovine, confecționarea lumânărilor din seu de oaie, într-un atelier modest din cadrul gospodăriilor tipice de oieri, a constituit o îndeletnicire și, mai târziu, un meșteșug (cu producție – marfă pentru piață) practica cu mare intensitate până la începutul secolului al XX-lea, sporind renumele acestei localități.
Importanța iluminatului cu lumânări și opaițe cu seu (în satele colinare și de șes, lumânăritul era practicat, întrebuințând ceara fagurilor de albine), deopotrivă în gospodărie, în școli și edificii publice (primării, cârciumi etc.), cât și în locașurile de cult religios (biserici, mănăstiri, schituri), a conferit, veacuri la rând, o importanță deosebită acestui meșteșug ale cărui origini coboară în negura istoriei.
Atelierul de lumânări, rânduit de regulă într-o construcție aparte, cu una sau două încăperi, având drept caracteristică fumarul înălțat pe muchia acoperișului, pentru a ușura evacuarea fumului și mirosului greu rezultat din topirea seului de oaie, cuprindea ca instrumentar specific: cuptorul cu cazanul de topit seul (și linguroaiele mari de lemn), teascul de jumări, care servea la extragerea seului, sub presiune, din jumările grăsimii de oaie și scaunul de lumânări, care cuprindea recipienți metalici în care se turna seul fluid.
Casa oierului prezintă toate caracteristicile monumentelor tipice pentru Mărginimea Sibiului, având planul tricelular (o tindă în mijloc, casa mare, fără sobă, în dreapta și casa mică, cu cuptor, în stânga); fațadele scurte sunt prevăzute cu câte o singură fereastră excentrică, care servea la împărțirea interiorului camerei în două spații: cel întunecos, pentru pat, și cel luminos, pentru masă.
Mai rețin atenția pinioanele acoperișului, pe laturile scurte, foarte înalte și ascuțite, îmbrăcate în șițe lungi de 1,60 m.
Fața lungă a casei este împodobită de privariul cu stâlpi ciopliți ce protejează intrarea din curte, în chimniță.
Șura, cu cele două grajduri și cămara alăturată (compartiment atipic, rezultat tocmai din nevoia unui spațiu excedentar pentru adăpostirea materiilor prime) sunt realizate – ca și casa – în tehnica cununilor orizontale din bârne, cioplite în patru fețe, cu acoperiș în două ape, învelit cu șită de brad lungă de 1 m.
Întreaga gospodărie e împrejmuită cu pălan din scânduri (satul Rășinari a fost unul dintre cele mai importante centre de jogărit din sudul Transilvaniei) și o poartă și portiță lucrate cu vădit simț artistic, renumite în toată Mărginimea.
Gospodăria din Rășinari evidențiază modul original, specific gospodăriei de oier, de închidere a curții prin așezare perimetrală a construcțiilor și umplerea golurilor cu garduri și porți, dând imaginea unei cetăți fortificate, tip evident asemănător gospodăriilor cu ocol întărit, cum este cea din Măgura (așezată în amonte, în muzeu). Împreună cu staulul din Rășinari, transferat și expus în aceeași grupă tematică, formează un complex pastoral ce evidențiază organizarea vieții oierilor din Mărginimea Sibiului.
IMAGINI:
Șura cu grajd
Șoprul pentru care
Profil fațadă cu casă franconă
Planul gospodăriei: Legenda:
1. Casa
2. Atelier de lumânări
3. Șura cu două grajduri si cămară
Scaun de lumânărit
Detaliu portiță
22 Zdrobitoare și teasc de fructe , Rășinari, județul Sibiu
Această instalație tradițională pentru prelucrarea fructelor, provine din cătunul Trăinei al comunei Rășinari, județul Sibiu, unde cultivarea fructelor, îndeosebi a merelor și cireșelor, ocupă un loc important în economia sătească.
Pentru zdrobirea merelor se folosește o instalație compusă dintr-o troacă curbată, săpată într-un trunchi de copac, și o roată de zdrobit din piatră, acționată de forța omului, prin intermediul unui ax de lemn.
La teascul de mere, forța de presiune se transmite direct printr-un șurub central (din lemn de păr) filetat într-o grindă transversală, susținută de cei doi stâlpi ai teascului. Oala de tescuire este săpată într-un trunchi masiv de stejar, așezat la baza presei. Grinda transversală poartă inscripția: B ANNO 1761.
Zdrobitoarea, ca și teascul, fiind de capacitate mică, acoperă de obicei numai nevoile unei familii.
IMAGINI:
Teasc
Zdrobitoare
23 Cuptor de uscat prune, Bărbuleț, județul Dâmbovița
Cuptorul de uscat prune provine din zona subcarpatică a văii Dâmboviței, localitatea Bărbuleț, în care ocupația principală a locuitorilor este pomicultura.
A fost adus și reconstruit în muzeu în anul 1966. Construcția care adăpostește cuptorul este din lemn, respectiv patru stâlpi susțin acoperișul în două ape, cu învelitoare din șiță. Pereții din fața cuptorului și din stânga acestuia sunt înfundați cu scânduri groase, formând un spațiu liber în care se desfășoară diferite operațiuni necesare procesului de uscare a fructelor.
Cuptorul propriu-zis este semiîngropat în pământ, terenul fiind în pantă. Vatra este construită din cărămidă, la baza cuptorului având forma unui canal în formă de "S" și menține o temperatură ridicată, fiind alimentată continuu cu lemne.
Prunele sunt așezate pe grătare de nuiele dispuse sub formă de etajeră, deasupra vetrei. Ele sunt uscate datorită căldurii, fără a veni în contact cu fumul care se evacuează printr-un horn.
IMAGINI:
Secțiune cuptor
Vatra cu grătare
27 Cramă pomicolă cu etaj , Polovragi, judetul Gorj
Construit în anul 1883, în comuna Polovragi, județul Gorj, Oltenia, monumentul a fost transferat în muzeu în anul 1967.
În regiunile pomicole, în care fabricarea țuicii este o îndeletnicire străveche și răspândită, întâlnim, pe lângă diversele instalații pentru distilarea țuicii, și construcții speciale, denumite crame, folosite la adăpostirea vaselor în care are loc fermentarea prunelor și, în special, pentru păstrarea butoaielor de țuică.
Deși construcții cu scop strict utilitar, cramele întrunesc toate elementele arhitecturale specifice zonei respective, completând în mod armonios ansamblul gospodăriei.
Crama cu etaj din comuna Polovragi, denumită în graiul local pimniță, este o construcție tipică de acest gen. Amplasată în pantă, ea se compune dintr-un beci din zidărie de piatră (folosind ca liant mortar cu var nestins) și din crama propriu-zisă, care formează catul superior – o construcție din cununi orizontale de bârne de brad, cioplite în patru fețe și împreunate la capete prin încheietură dreaptă. Acoperișul în patru ape este învelit cu șiță. O sală mică, în fața catului superior, este decorată cu stâlpi sculptați și închisă cu un parapet din scânduri asamblate cu uluc. Ușa de intrare este dublă și lată, pentru a permite manevrarea butoaielor. Urcarea este asigurată de o scara masivă, cioplită dintr-un singur trunchi de copac.
Beciul din piatră este folosit pentru adăpostirea putinilor în care are loc fermentarea prunelor și ca magazie de bucate. La etaj se păstrează butoaiele de țuică, înșirate pe peretele opus al ușii, diverse recipiente folosite la culesul prunelor (coș de nuiele, baniță, hârdău), cât și vase de lemn pentru transportul țuicii de la cramă, mici butoiașe cu capacitate de 2 – 10 l, lucrate de dogarul satului. Pentru scoaterea țuicii din butoi s-a folosit până nu demult tâlvul, cucurbitaceu cu tijă lungă. Tradițională este și pâlnia mare, scobită în lemn de esență moale și denumită neleiu.
IMAGINI:
Scară monoxilă
Tâlv
Tiugă
Masă cioplită dintr-o bucată
25 Povarnă cu roată hidraulică , Sârbești, județul Gorj
Reconstruită în muzeu în anul 1966, povarna provine din comuna Sârbești, județul Gorj, Oltenia, datând din prima jumătate a secolului
al XX-lea (1935).
Ea reprezintă o construcție specifică zonelor pomicole subcarpatice, în care fabricarea țuicii era o îndeletnicire veche și răspândită. În trecut, distilarea țuicii s-a practicat sub diferite forme, evoluând de la instalațiile cele mai simple, improvizate, până la cele cu roți de alimentare cu apă, care rămâneau instalate tot timpul anului.
Povarna din Sârbești, o construcție dreptunghiulară cu un cerdac în față, are un schelet portant din bârne de stejar. Pereții înalți sunt căptușiți cu două rânduri de scânduri de arin, rândul al doilea acoperind rosturile rândului inferior. Acoperișul înalt, în patru ape, este învelit cu șiță, având deasupra coamei, coșul pentru fum. Intrarea în povarnă, largă de peste 2 m, permite manevrarea cu ușurință a buților și vaselor de mari dimensiuni.
Interiorul adăpostește instalațiile de distilat, compuse din două cazane de capacități diferite (unul mai mic, cu capac de lemn, reprezentând tipul mai vechi, iar al doilea cu capac de aramă și capacitate de 500 l), putină de răcire și bote pentru țuică. Putina, în care se produce răcirea vaporilor de alcool, este în continuu alimentată cu apă rece, adusă din râul apropiat. Scoaterea apei din râu se face cu ajutorul unei roți mari cu cupe, care în timpul rotirii golește apa din cupe pe jgheabul suspendat pe furci, până la nivelul putinei de răcire.
Din inventarul povernei mai menționăm putinile cu cercuri de lemn sau de fier, de capacități de până la 2 000 l, folosite pentru fermentatul prunelor, vasele pentru păstrarea țuicii, hârdăul cu mâni, un vas de lemn pentru transportul borhotului la cazan, pâlnia de lemn (neleiu) etc.
IMAGINI:
Interior povarnă
Butoaiele cu boască de prune
Sistemul de distilare a țuicii
29A Gospodărie de pomicultor , Bălănești, județul Gorj
În cadrul Sectorului alimentației populare, au fost prevăzute, încă de la începutul proiectării sale, prezentarea a două gospodării, una pentru grupa viticulturii (casa din Vlădești, județul Gorj), iar cealaltă pentru grupa pomiculturii (gospodăria din Bălănești, județul Gorj).
Casa prezintă parter și etaj. Parterul casei este compus din două încăperi: pivniță și celar, ambele fiind destinate depozitării uneltelor necesare pentru cultivarea viței de vie și a pomilor fructiferi.
Etajul rămâne folosit ca locuință, fiind format din trei încăperi, bucătăria cu vatră liberă și cortabă (primbă) și două încăperi de locuit cu sofic din cărămidă. Accesul la etaj se face printr-o scară adosată peretelui din partea stângă, într-o prispă largă mărginită de elemente traforate, apoi în bucătărie și de aici se accede în camerele de locuit prin două intrări.
Construcția este realizată din bârne masive de stejar clădite pe o structură impunătoare din bușteni de stejar de mare durabilitate. Acoperișul este realizat în patru ape, iar învelitoarea este din șindrilă.
Anexele casei sunt formate dintr-un pătul pentru mălai din lați de scândură, acoperit cu șindrilă și un șopron deschis, pe stâlpi masivi, servind drept grajd (la parter) și depozit de furaje pentru animale (în pod).
Gospodăria din Bălănești are o valoare excepțională fiind cu adevărat un monument al geniului constructor al țăranului gorjean.
22A Zdrobitoare și teasc de fructe Roșia, județul Sibiu
În satele din sudul Transilvaniei, deopotrivă românești și săsești, s-au generalizat sistemele tehnice de zdrobit și tescuit fructele (pentru prepararea mustului și oțetului de mere) de mare capacitate, cele mai simple sunt jgheaburi semicirculare, iar cele de mari dimensiuni în forma jgheaburilor circulare, acestea fiind de sorgintă occidentală.
De regulă acest atelier de producție domestic (de uz gospodăresc) era amenajat în șopron deschis. Cel de la Roșia, era adosat în spatele peretelui de cărămidă ale unei construcții învecinate, așezată pe granița dintre proprietăți.
Zdrobitoarea constă dintr-un jgheab circular din lemn, de esență tare, în care este rulată o piatră de moară (având grosimea jgheabului), dispusă vertical, al cărei ax orizontal este fixat în orificiul central al pietrei, capătul opus, pe un stâlp, în centrul cercului configurat de instalația circulară, pasivă servind ca piuă pentru zdrobirea, prin presare, a fructelor. Piatra zdrobitoarei este acționată în sistem manej, de un cal care tractează piatra în sens giratoriu, în aria șopronului. În cadrul unei producții mai mici, piatra poate fi acționată și manual, cu un efort destul de mare.
Sistemul amintește de pivele de zdrobit măsline datând din civilizația antică a Eladei, preluat de romani sub numele de trapentum și generalizate în tot Imperiul Roman. El este exploatat mai târziu la parametrii industriei medievale din Occidentul European.
Teascul de stors mustul este de tipul celui cu șurub central rotit de o pârghie transversală, la origine din lemn, după 1950, tot mai des, din metal.
IMAGINI:
Zdrobitoare
29 Cramă de vie, Bălănești, județul Gorj
Crama a fost achiziționată în satul Voiteștii de Vale, comuna Bălănești, județul Gorj și reconstruită în muzeu în anul 1966.
Denumită în graiul local și pimniță, crama este o construcție care a apărut și s-a dezvoltat în această zonă ca o consecință a cerințelor impuse de cultivarea viței de vie. Ea este destinată păstrării și depozitării vinului, fiind folosită totodată și pentru adăpostirea uneltelor necesare practicării acestei ocupații tradiționale.
Spre deosebire de pimnița din sat, cuprinsă în cadrul gospodăriei, crama prezentată în muzeu este o pimniță de vie, fiind amplasată inițial în mijlocul plantațiilor de viță de vie, în afara vetrei satului. Ea a fost ridicată probabil în anul 1820, dată gravată pe o bârnă din dreapta ușii.
Crama este o construcție monocelulară, având planul aproape pătrat. Este prevăzută în față cu un mic târnaț, element arhitectural nelipsit din zona Gorjului. Aici era de obicei adăpostit linul, folosit pentru călcarea strugurilor în procesul de tescuire. Pe o talpă groasă din lemn rotund sunt ridicați pereții masivi din bârne de stejar, cioplite cu barda, cele de sub streașină având capetele profilate.
Acoperișul în patru ape este învelit, după un procedeu local, cu vrejuri de viță rămase de la tăierea viei. Pentru a asigura o izolare termică corespunzătoare păstrării vinului, dar și din motive de securitate, crama este prevăzută cu un tavan din blăni masive de stejar. Construcția este lipsită de ferestre.
Singura ușă este alcătuită din două foi masive de stejar, cioplite din câte o singură bucată, care se închid peste un stâlp vertical, denumit ușor. Acest sistem permite, prin demontarea ușorului, manevrarea cu ușurință a buților și butoaielor de mari dimensiuni. Un sistem ingenios de închidere, încuietoarea cu căței – care în esență are la bază un principiu utilizat mult mai târziu la broasca Wertheim – asigură inaccesibilitatea cramei, pentru un vizitator nedorit. Acest fel de închidere constă în trecerea unei punți glisante prevăzută cu căței, pe după ușă, care se manevrează cu mâna, după ce încuietoarea a fost deschisă cu ajutorul cheii cu căței. Mâna se introduce, din exterior, printr-o gaură a peretelui, acoperită cu un drug solid de lemn, asigurat de o altă cheie, mânuită din exterior.
Deși construcție cu scop strict utilitar, crama nu este lipsită de elemente decorative. Astfel, târnațul are ca element arhitectural specific pentru zona Gorjului, renumită pentru sculptură în lemn, doi stâlpi ornamentați artistic.
IMAGINI:
Cosor
Cheie
Încuietoare (cheia grecească)
Tehnica de utilizare a vrejilor de viță de vie ca învelitoare a acoperișului
31 Cramă de vie cu beci, Corni-Huși, județul Vaslui
Monumentul datează de la mijlocul secolului al XIX -lea. Reconstruit în muzeu în anii 1970-1971, el provine din satul Corni, orașul Huși (județul Vaslui), dintr-o zonă cu o străveche tradiție viticolă. Legat de nevoile specifice ale acestei ocupații, s-au dezvoltat construcții speciale, dintre care cramele, destinate procesului de vinificare și păstrare a vinului, sunt cele mai caracteristice. După locul lor de amplasare, în cadrul gospodăriei din cuprinsul satului, sau pe locurile cultivate cu viță de vie, deosebim crama de curte și crama de vie.
Crama din Corni (zona Huși) este tipică pentru cramele de vie din zonă. Având planul dreptunghiular, pereții sunt construiți din pământ amestecat cu paie, folosind sistemul furcilor de stejar, care sunt înfipte la cele patru colțuri ale clădirii cât și în cuprinsul pereților. Pentru întărirea scheletului de susținere a pereților, între furci sunt intercalați, la distanță mică, pari așezați vertical și prinși sus în coștoroabă (grindă orizontală, îngropată pe jumătate în perete și susținută de furci). Acoperișul în patru ape, destul de scund, are o învelitoare groasă de stuf, care este așezat după o tehnică mai veche, denumită de localnici dat la prăștilă. La acest sistem, stuful este fixat din exterior cu prăjini orizontale, prinse cu cuie de lemn pe căpriorii șarpantei, iar coama este împletită.
În interior și exterior, pereții de pământ sunt lipiți cu lut, amestecat cu pleavă și zugrăviți în alb.
Interiorul cuprinde două încăperi: așa numita horă, care servește drept spațiu pentru prelucrarea strugurilor, cât și pentru adăpostirea vaselor și a uneltelor folosite în procesul de vinificare, și crama propriu-zisă, de dimensiuni mai mari, unde se depozitează butoaiele de vin.
Spre deosebire de prima încăpere, crama propriu-zisă este prevăzută cu un tavan, sprijinit pe un sistem de grinzi transversale și lucrat din împletitură de nuiele, lipită pe ambele fețe cu un strat gros de lut. Ușa de intrare, vopsită în roșu (ca la toate cramele din zonă), este dublă, pentru a permite manevrarea vaselor mari de lemn.
Ambele încăperi sunt lipsite de ferestre, având doar răsuflători – orificii circulare în perete, pentru aerisire.
În prima încăpere se află și intrarea în beciul boltit, săpat sub cramă și căptușit cu zidărie de cărămidă, în care se păstrează butoaiele cu vin răvășit a doua oară.
Din inventarul cramei destinat prelucrării strugurilor, menționăm: călcătoarea în formă de jgheab, săpat într-un trunchi de copac, teascul de lemn cu unu sau două șuruburi, pâlnia cioplită în lemn și diversele recipiente pentru must, lucrate din doage.
Din punct de vedere funcțional, crama din Huși, cu pereții groși, cu acoperișul de stuf și beci săpat sub cramă, a constituit în condițiile viticulturii tradiționale, o soluționare optimă a problemei asigurării microclimatului adecvat pentru păstrarea vinului, dacă ținem seama de materialul de construcție existent în această zonă.
IMAGINI:
Interiorul cramei
Teascul cu șuruburi fixe și piulițe mobile
Teasc modern
Secțiune prin cramă și zemnic (pivniță)
28 Gospodărie de pomicultor, Vlădești, județul Vâlcea
În regiunile deluroase ale Munteniei, casa cu foișor, are alura unei construcții dispusă pe două nivele, datorită faptului că este ridicată pe un soclu înalt din piatră. În soclu, casa are la parter, o pivniță dispusă sub toată suprafața locuibilă.
Casa prezintă, două încăperi și foișorul. Accesul se face prin două locuri: prin foișor în camera de zi, printr-o scară de piatră dispusă la fațada casei și pe ușa aflată pe peretele sudic. Cele două camere comunică între ele printr-o ușă, camera care nu avea acces din exterior fiind considerată camera bună unde erau primiți oaspeții.
Pereții locuinței sunt construți dintr-un schelet de lemn împletit cu nuiele, cunoscut în zonă sub denumirea de grădelele, un sistem constructiv specific zonei submontane a județului Vâlcea. Se aseamănă cu paianta folosită în zona Munteniei. Sistemul constă în fixarea unor pari din lemn de carpen, cu diametrul cuprins între 6 și 8 cm, în talpa de jos (în orificii dăltuite) și în cosoroaba paralelă. Odată fixați acești pari se începea procesul de împletire al nuielelor în jurul lor. Distanța dintre pari este destul de mică (cca. 15-20 cm) și acest lucru nu permitea folosirea oricărui tip de nuia. Se foloseau doar nuiele din alun și carpen cu diametrul de 1-3 cm. Pentru ca nuielele să aibă o durabilitate mai lungă și să fie și flexibile (ca să nu se rupă când se împleteau după pari) se tăiau în intervalul noiembrie- februarie, această perioadă fiind optimă pentru tăiere deoarece nu mai prezintă în structura compozițională o cantitate atât de mare de sevă. În jurul parilor se împleteau nuielele. Pentru tencuiala pereților se folosea pământ galben (destul de cleios) amestecat cu pleavă de grâu, care apoi se fixa cu mâna pe grădele. Pereții, după ce se uscau bine erau văruiți în alb.
Foișorul se găsește în capătul din dreapta al fațadei. Element de podoabă a fațadei, născut din nevoia de a adăposti gârliciul care dă acces la pivniță, foișorul este în același timp o piesă folositoare casei. El mărește și completează spațiul de locuit stabilind totodată o legătură permanentă, firească, între casă și curte, între om și natură.
IMAGINI:
Ușa de la beci
Secțiune transversală
Soclul de piatră cu intrarea în pivniță
Structura portantă pentru împletitura de nuiele a pereților casei
36 A Teasc viticol medieval , Vințu de jos, județul Alba
În istoria sistemelor tehnice de tescuit produsele pomi-viticole sau uleioase, o contribuție importantă a avut-o inventarea șurubului de către Arhimede (secolul al II-lea î.Hr.). Procedeul s-a aplicat prin realizarea apăsării unei punți mobile sau a unui piston asupra materiei așezate pe o suprafață rezistentă. Șurubul era pus în funcțiune prin învârtirea sa într-o piuliță, el fiind partea activă a instalației, realizat dintr-o materie rezistentă (lemn, ulterior metal), iar suprafața de presare (masa teascului), de asemenea, dintr-un material cât se poate de rezistent, dar care reprezintă partea pasivă a instalației, opunând forței o contraforță, între care se realiza tescuirea materiei prime, lichidul fiind colectat, ulterior, în vase. Instalațiile de presare au evoluat pe principiul mecanic al pârghiei, în funcție de poziția șurubului (vertical, orizontal, dispus central sau excentric). În condițiile specifice spațiului carpato-dunărean în care lemnul era abundent, atât partea activă cât și partea pasivă a teascului se realizau din lemn tare (păr sălbatic, stejar, fag).
Colonizarea sașilor în Ardeal a favorizat transferul experienței proprii din apusul Europei, din toate ariile civilizației, inclusiv în materie de tehnologii alimentare. Odată cu teascurile cu șurub excentric și crăcană de mare capacitate răspândite în toată Transilvania, ei au introdus și masa de piatră, în timp ce țăranii români transilvăneni au continuat să le utilizeze, aproape exclusiv, pe cele din lemn. Cu timpul a fost preluat modelul teascurilor cu masă de piatră și în gospodăriile românești, în zonele viticole fiind adăpostite în șoproane provizorii sau permanente.
Teascurile prezentate în muzeu provin din asemenea zone viticole locuite de sași și de români, cum ar fi Coasta Mureșului, la Vințu de Jos (județul Alba) sau pe dealurile însorite ale Cristianului (județul Sibiu). În satele respective, cultivarea viței de vie era o ocupație de veche tradiție, astfel încât în aproape fiecare gospodărie existau asemenea teascuri, de diferite dimensiuni, unele dintre ele satisfăcând și cererile satelor învecinate.
IMAGINI:
Teasc cu șurub excentric și grapă cu bolovani
Teasc medieval cu șurub exterior și masă de piatră
36 B Teasc cu masă de piatră roman , Cristian, județul Sibiu
Teascul din Cristian, cu șurub vertical central, ilustrează prima generație de teascuri cu șurub atestate încă din imperiul roman, în timp ce Teascul din Vințu de Jos (din fostul sat Vurpăr), acționat manual de 1-2 oameni, este de tipul cu crăcană, cu șurub vertical, excentric și contragreutate (grapă cu bolovani), provinind din civilizația medievală. Ambele au masa de piatră din rocă locală, dură, care poate fi prelucrată în forma dorită. În cazul teascului de la Vinț, pe orificiul de scurgere este sculptat chipul lui Bachus, zeul roman al vinului, model de asemenea adus dinspre Apusul Europei.
Amplasare celor două teascuri, în grupa viticulturii, în imediata apropiere a cramei de la Bălănești (județul Gorj) – unde se folosea linul (împletitură de nuiele de tip țarc cu corfe) prin călcarea strugurilor cu picioarele, fără ca acest proces preistoric să fie urmat de storsul la teasc, cât și a cramei de la Corni-Huși (județul Vaslui) – unde zdrobirea strugurilor se face într-o călcătoare monoxilă, iar teascurile sunt de tipul cu șurub fix și piulițe mobile – vine să completeze seria tipologică a sistemelor de presat din muzeu, punând în oglindă cele două sisteme arhaice, instrumente din antichitate specific autohtone (călcătoarea și linul) cu cele două tipuri alogene de teascuri, împrumutate și adoptate de românii transilvăneni.
IMAGINI:
Teasc roman cu șurub central mobil
34 A Pavilion de prezentare a teascurilor
Utilizate pentru stoarcerea strugurilor sau a poamelor, pentru presarea boștinei fagurilor din ceară ai stupilor, sau a făinii semințelor oleaginoase, teascurile sunt instalații de străveche utilitate în civilizația populară din România. Ele funcționează pe principiul efectelor gravitației, la care se adaugă un surplus de energie umană. Diversitatea lor tipologică este prezentată într-un pavilion special, situat între grupele tematice ale viticulturii, pomiculturii și uleitului.
În introducere la seria tipologică a teascurilor, este expus linul, instalație de tradiție antică, în care zdrobirea fructelor se face prin călcare cu picioarele într-un recipient confecționat din lemn sau împletitură de nuiele de tipul țarcului cu corfe din Bălănești (județul Gorj).
Dintre teascurile funcționând pe principiul șurubului, cele mai simple sunt teascurile cu câte două șuruburi fixe și piulițe masive mobile, prin răsucirea cărora, pe axul șurubului, este coborâtă grinda orizontală ce exercită presiune asupra strugurilor din coș. Acestea sunt ilustrate prin teascurile de la Ardeanca, Câhnești, Corni-Huși (județul Vaslui).
Din categoria teascurilor cu șurub mobil, dispus central și acționat direct, ca element de transmitere a presiunii asupra materiei prime, fac parte teascurile din Saschiz și Saroș (județul Mureș).
Ca o variantă a acestui tip avem teascul cu două șuruburi mobile, provenit din Șeica Mare (județul Sibiu).
Urmează teascurile de mari dimensiuni cu șurub mobil dispus excentric, numite popular cu crăcană. Confecționat din lemn de păr rezistent și fixat la bază într-un grătar de lemn, pe care sunt așezați bolovani având funcția de contragreutate, șurubul este acționat prin învârtire de către 2-3 persoane, cu ajutorul unei pârghii introduse prin axul său. În acest mod este deplasată, în plan vertical, grinda masivă de presiune, pe care se află de multe ori inscripții atestând vechimea instalației și numele meșterilor. Din această categorie fac parte: teascul pentru vin din Băgaciu(județul Mureș), datat 1735, cel din Seleuș (județul Mureș), datat 1796, teascul de ulei și boștină din Căpâlnaș (județul Arad), având o inscripție cu litere chirilice: "Această oloiniță le-au făcut Dionisie Mikorescu în anul 1854" și teascul pentru vin și ulei făcut de meșterul Ion Axentea din Șeica Mare (județul Sibiu), în anul 1879.
O instalație cu totul aparte prin natura construcției este teascul de ulei din Păucinești (județul Hunedoara), caracterizat prin dispunerea orizontală a șurubului mobil și răsucirea acestuia pentru apropierea grinzii de presiune prin intermediul unei roți frontale de mare diametru, acționată inițial cu mâna și, pe ultima porțiune a rotației, călcată cu picioarele.
IMAGINI:
Teasc cu șurub din Saschiz
Teasc cu ciocane
Teasc cu două șuruburi din Apoldul de Sus
Teasc acționat prin înșurubare
Teasc cu butuc acționat prin pârghie
Teasc cu mâner
Teasc cu roată calcată cu piciorul
Teasc cu roată mediană pe șurub filetat
Teasc cu furcă și grapă
Tipologie teascuri pavilion
Mustuitor
Lin
Teasc cu piston
Teasc cu pene
Teasc de lemn cu coș de scânduri
Teasc cu ciocane
37 Gospodărie de oloier, cu piuă acționată manual, Livada, județul Hunedoara
Caracteristică arhitecturii rurale din Țara Zarandului, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, gospodăria de oloier din Livada, județul Hunedoara, transferată în muzeu în anul 1981, prezintă utilizarea, în cadrul gospodăresc, a produselor tehnice și instrumentarului tradițional (în proces evolutiv), de obținere a uleiului vegetal, în scop alimentar.
Structurată în mod unitar, sub aspect arhitectonic, tehnic-constructiv și al materialelor de construcție, gospodăria este compusă din: casa de locuit, cămara (cămări), șopronul pentru teasc, șura poligonală, colna și cocina.
Realizate din bârne de gorun încheiate în cheotoare simplă și protejate de acoperișuri în patru ape cu învelitoare din paie călcate, construcțiile sunt dispuse variabil în planul gospodăriei (după cotele de teren), îndeplinind funcții complementare: de locuire, de producere a uleiului, de adăpostire și de creștere a animalelor, de depozitare a utilajelor agricole, a mijloacelor de transport și a produselor.
În centrul gospodăriei este situată casa de locuit, monocelulară. Având plan dreptunghiular, construcția este realizată din cununi de grinzi de stejar, clădite pe tălpi masive, peretele din dreapta casei având un polmol (pleteniță) întărit cu o împletitură de nuiele.
Fațada dinspre curte este prevăzută cu o prispă deschisă (târnaț), cu patru stâlpi, în partea de sus ornamentați prin crestare, la fel cu capetele grinzilor care susțin grinda longitudinală (cusurău) pe care sunt fixați căpriorii (cronii), uniți prin laturi transversale și având la bază, tălpigi de sprijin pentru învelitoarea de paie.
Cele două încăperi ale anexei gospodărești – cămările-erau folosite pentru depozitarea produselor agricole și pentru adăpostirea și exploatărea instalațiilor de oloit.
Construcțiile, deosebite tipologic, ilustrează evoluția instrumentarului tehnic în ultimul secol. Pentru pisat se folosea piua cu ciocan acționat prin călcarea cu piciorul și piua cu săgeți acționate manual, prin intermediul unei roți și al axului cu came, iar pentru tescuit, șaităul (teascul) cu două șuruburi fixe și piulițe mobile, cu cozi.
Tot aici, se găsea soba (cotlonul) de prăjit aluatul, obținut din făina rezultată prin pisarea semințelor de dovleac.
Construcțiile anexe, specifice economiei agro-pastorale locale, sunt colna cu grăjduț pentru adăpostirea animalelor și fânului (varianta cea mai arhaică a construcțiilor având aceste funcții), șura poligonală (cu șase laturi), compartimentată în două: pentru animale și pentru fân, și cocina pentru porci și păsări.
Acest complex ocupațional ilustrează prin construcții, prin obiecte de inventar interior și prin instrumentarul specific producerii uleiului, particularitățile etnografice ale unei localități rurale "specializate" în obținerea uleiului vegetal, după procedee și cu un repertoriu tehnologic tradițional (șaităul a funcționat până în momentul transferului).
IMAGINI:
Șură
Colnă și cocină
Plan gospodărie
Legendă:
1. Casă
2. Șură poligonală
3. Cămări
4. Colnă cu grajd
5. Coteț de porci
6. Fântână
Planul casei
Inscripție pe una din bârnele interne ale șurii
Șaităul
Teasc cu "berbeci"
Piua cu săgeți
35 Uleiniță cu piuă cu scripete și teasc cu berbeci, Arbore, județul Suceava
Această instalație tradițională pentru prelucrarea semințelor oleaginoase în vederea obținerii uleiului vegetal provine din comuna Arbore, județul Suceava, fiind transferată și reconstruită în muzeu în anul 1966.
Construcția cu planul dreptunghiular, care adăpostește instalațiile de stors uleiul, este specifică arhitecturii de lemn, din zonă, de la începutul secolului al XX-lea. Pe o fundație de piatră, pereții sunt ridicați din bârne de rășinoase încheiate la colțuri în amnar (stâlpi verticali). Acoperișul în două ape, este învelit cu șindrilă de brad și înfundat, la cele două frontoane, cu scândură.
Interiorul adăpostește într-un spațiu mic (7 x 4m), instalațiile necesare pentru cele trei faze de lucru: pisarea semințelor, prăjitul aluatului și stoarcerea uleiului. Piua, de o formă caracteristică locală, se compune dintr-un butuc – oala – cu trei cavități, în care se introduc semințele. Cu ajutorul unor frânghii, care trec peste un scripete, se ridică pisălogii masivi, care servesc la pisatul semințelor.
Aluatul de semințe, rezultat din prima fază de prelucrare, se încălzește pe vatra de prăjit, o vatră obișnuită de cărămidă, cu o placă de fier deasupra, amplasată pe peretele lateral.
Pentru stoarcerea uleiului, se folosește un teasc masiv de lemn, care tipologic face parte din categoria teascurilor cu pene. Baterea penelor se face cu ajutorul berbecilor, maiuri masive de lemn, care se mișcă în plan orizontal, având un dispozitiv de susținere, fixat în peretele posterior.
O formă veche de piuă, folosită mai ales pentru cantități mici de semințe, este piua de mână, cioplită într-un trunchi de copac. Pisarea semințelor se face prin batere cu un pisălog (chilug) cilindric.
În stânga ușii este amplasată o râșniță obișnuită, folosită în unele cazuri pentru decorticarea și pisarea semințelor oleaginoase.
IMAGINI:
Piuă cu scripete
Teasc cu berbeci
Piuă cu pisălog
Teasc cu berbeci
Legendă
1. Stâlp
2. Grindă
3. Berbeci
4. Teasc
36 Teasc de ulei cu berbeci , Racovița, județul Vâlcea
Achiziționată din comuna Racovița, județul Vâlcea, această instalație de stors uleiul vegetal a fost reconstruită în muzeu în anul 1966.
Ea reprezintă un tip tradițional al teascului de ulei, la care forța de presiune se obține prin baterea unor pene de lemn deasupra unei grinzi orizontale, care transmite mișcarea pistonului.
Oala de tescuire este scobită într-un butuc masiv de lemn, care formează baza instalației.
Baterea penelor se face cu ajutorul berbecilor, doi butuci masivi, suspendați de o grindă, care încheie în partea superioară scheletul teascului.
Față de baterea penelor cu maiul, folosirea berbecilor oglindește un progres tehnic evident. Fiind suspendați, ei permit mărirea masei lemnoase și, în consecință, a greutăților. Acționarea lor adaugă deci, forței de lovire a omului, și forța unei greutăți mai mari, sporind mult efectul.
IMAGINI:
Schema de funcționare
39 Uleiniță cu piuă acționată prin tracțiune animală, Grid, județul Hunedoara
Instalație pentru preparat uleiul din semințe, care cuprinde unelte pentru: a) decorticarea semințelor; b) prăjitul semințelor; c) storsul uleiului.
Instalația pentru decorticat semințele, un gen de malaxor, este formată din așa numitul vălău- un jgheab din lemn în care se rotește o roată de piatră, care prin greutatea ei zdrobește semințele.
Prăjitul semințelor se face cu ajutorul unui cuptor montat în interiorul încăperii alăturate.
Pentru stors semințele, în zona Orăștiei se folosesc două tipuri de instalații și anume: a) teascul, la care presiunea se exercită prin apăsare, cu ajutorul unui șurub, direct pe pistonul teascului; b) teascul care funcționează prin șurub dublu care apropie două pârghii masive.
IMAGINI:
Teasc cu șurub
38 Uleiniță cu piuă acționată cu piciorul, Nădăștia, județul Hunedoara
Adusă din Nădăștia, județul Hunedoara, unitatea este compusă din casă (camera de locuit a familiei, folosită și ca spațiu de muncă pentru frământat) și șopron, care adăpostește instalația de zdrobit și stors uleiul vegetal.
Piua este construită dintr-un butuc cu 11 cavități în care semințele se zdrobesc cu cele 11 ciocane, acționate cu piciorul. Acest tip de piuă a fost foarte răspândit în Crișana, Banat, Muntenia subcarpatică și sud-vestul Transilvaniei.
Teascul funcționează prin tracțiunea realizată cu ajutorul unui șurub filetat la ambele capete, care apropie două pârghii masive. Răsucirea șurubului se realizează prin intermediul unei roți centrale. Teascul constituie o perfecționare a instalației de stors obișnuite, cu șurub simplu, având ca rezultat micșorarea efortului și mărirea randamentului.
În aceeași încăpere, se află cuptorul de pâine și soba cu tiganie pentru prăjitul aluatului.
IMAGINI:
Piuă cu ciocane
Teasc cu șurub și roată
Schema procesului tehnologic:
I-piuat(zdrobit)
II – prăjit
III – tescuit
40 Teasc de ulei cu roată frontală călcată cu piciorul, Băiești, județul Hunedoara
Achiziționată din satul Băiești, comuna Pui, județul Hunedoara, această instalație a fost reconstruită în muzeu în anul 1972.
Pe lângă teascurile cu șurub de fier vertical (uleinița din satul Grid), sau cele cu roată centrală (uleinița din satul Nădăștia), în zona Hațegului s-au folosit instalații de tescuit uleiul vegetal la care presiunea este exercitată de un șurub de fier central, așezat în plan orizontal și acționat de o roată frontală. Atât șurubul, cât și oala de tescuire, sunt susținute de o ramă de bârne masive de stejar, prinse cu o dublă legătură de platbanda de fier și așezate pe un postament de grinzi masive.
La începutul procesului de tescuire, roata frontală, de dimensiuni mari, este acționată manual, apoi – pe măsură ce se strânge șurubul central – este călcată cu piciorul, folosindu-se, în acest scop în final, o rudă prinsă cu un cârlig de spițele roții, cu rol de pârghie, pe care se urcă 4-5 persoane. Oala de tescuire, din fontă, este găurită pe circumferință, iar uleiul stors se scurge într-o troacă de lemn așezată dedesubt.
Teascul de ulei din Băiești este adăpostit într-o construcție din bârne cioplite, de arin, așezată pe un soclu de piatră de râu și având un acoperiș în două ape, învelit cu țiglă.
Instalația de tescuire este completată de o sobă cu lespede sau tiganie, o placă de fontă pe care se prăjește aluatul rezultat din prima fază de lucru. Pisarea semințelor stoarse în teasc se face într-o instalație specială, de obicei în piua cu săgeți, acționată hidraulic și reprezentată în muzeu, în uleinița din Ohaba, provenind din aceeași zonă.
IMAGINI:
Secțiune longitudinală
Plan și secțiune transversală
42 Uleință cu piuă cu săgeți acționată hidraulic , Ohaba, județul Hunedoara
Achiziționată din satul Ohaba, județul Hunedoara și reconstruită în muzeu în anul 1968, această instalație de tescuit uleiul datează din anul 1933.
Uleinița se compune din: piuă cu săgeți pentru decorticarea și zdrobirea semințelor, sobă din piatră cu tiganie pentru prăjit aluatul și teasc cu șurub central, dispus în plan orizontal. Piua, acționată de un ax cu came pus în mișcare de o roată hidraulică cu admisie superioară, constă dintr-un butuc cu 12 cavități (oale), în care bat cele 12 perechi de săgeți.
Teascul a fost refăcut în 1946, aducându-i-se o serie de îmbunătățiri pe linia tendințelor de trecere de la acționarea manuală, la cea hidraulică. Vechiul tip de teasc, specific zonei, era acționat manual cu ajutorul unei roți frontale.
Inovația care i s-a adus constă în adaptarea teascului la sistemul hidraulic tradițional, printr-un angrenaj de roți dințate. Prin această inovație s-a realizat o tendință în tehnica populară, spre mecanizare, în scopul realizării unei mari economii de efort.
Construcția de adăpostire, de formă dreptunghiulară, are pereții din zidărie din piatra de râu și un acoperiș în două ape, învelit cu scândură.
IMAGINI:
Secțiune transversală
Secțiune longitudinală
Sobă cu tiganie
41 Uleiniță și piuă de haine acționate hidraulic, Tălmăcel, județul Sibiu
Achiziționată din satul Tălmăcel, comuna Tălmaciu, județul Sibiu, unitatea a fost reconstruită în muzeu în anul 1965.
Cazurile în care în cadrul unei unități de instalație țărănească se găsesc mai multe folosințe hidromecanice, sunt frecvente în țara noastră. Astfel în această unitate sunt combinate o uleiniță și o piuă de haine.
Uleinița este compusă din piua de ulei, cu cinci ciocane, lespedea de încălzit aluatul și teascul cu crăcană.
Piua de haine cuprinde două perechi de ciocane cu coadă, scaunul de întins postavul și cuptorul cu cazan pentru încălzit apa.
Cele două pive, de ulei și de haine, sunt acționate de aceeași roată hidraulică, prin intermediul unui singur fus, și pot funcționa atât concomitent cât și alternativ. Piua de haine din această unitate completează tipologic seria pivelor expuse în sectorul de prelucrare a fibrelor textile.
IMAGINI:
Profilul construcție instalației tradiționale
Piuă de postav
Piuă de ulei cu ciocane
Teasc cu crăcană
46 Gospodărie de agricultor din Podișul Transilvaniei, Mierța-Dragu, județul Sălaj
Gospodăria de agricultor din Mierța-Dragu, județul Sălaj respectă tradițiile tehnic-constructive și arhitecturale ale zonei, ilustrând principala ocupație din satele zonei etnografice Meseș.
Ansamblul integrează armonios casa din satul Mierța, comuna Cuzăplac, șura cu poiată din Țăudu, comuna Almaș și șura pe tălpi reconstruită de meșteri din comuna Dragu (primele două monumente au fost transferate în 1990).
Casa de locuit este datată pe grinda-meșter în anul 1834 și a fost construită conform memoriei satului, de Perțea Pavel, căpitan în oastea lui Avram Iancu, în Revoluția de la 1848. Monumentul este reprezentativ pentru arhitectura tradițională a satelor de pe Valea Almașului, având plan tricameral (casa, tinda și cămara) și târnaț cu cinci stâlpi sculptați, de o valoare estetică deosebită. Este construită din lemne rotunde și subțiri de gorun, în tehnica șoșilor, pe tălpi groase în patru fețe, încheiate în cheutori drepte, așezate pe temelie de piatră. Șarpanta acoperișului este învelită cu paie de grâu călcate și încărcate de la streșinarul cu țepușe. În tindă se află cuptorul de copt pâine cu corlan (coș de lemn în formă de trunchi de piramidă, cu baza mică în sus, lipit cu lut pe dinăuntru, pentru reținerea scânteilor), iar în încăperea de locuit, cuptorul cu ungheț.
Șura cu poiată, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea, constituie tipul general răspândit în epocă, în centrul și nord-vestul Transilvaniei, reunind, sub același acoperiș șura propriu-zisă (în care se îmblătesc cerealele cu îmblăciul și se adăpostește inventarul agricol) și poiata (grajdul pentru animale) cu două obloace înspre șură, prin care se introduce fânul în iesle. Raportul volumetric dintre înălțimea acoperișului de paie și cea a pereților este de 2:1, ceea ce conferă o armonie deosebită monumentului.
Șura pe tălpi este o construcție-acoperiș cu o structură arhaică, inedită, fără pereți, spațiul-adăpost fiind cuprins între cele patru perechi de corni mari, curbați, ce coboară până la pământ și se sprijină pe două tălpi masive de gorun, cioplite în patru fețe, ușor curbate în exterior, fiecare fiind așezată pe câte trei tălpi scurte (dispuse transversal). Reconstruirea cu meșteri locali a reprezentat singura șansă de salvare a tipului ce amintește în arhitectura tradițională românească de construcțiile medieval-europene cu șarpanta ce imită structurile de rezistență ale catedralelor gotice, fapt ce-i amplifică valoarea documentar – istorică și etnografică.
Șura de la Dragu a fost utilizată în secolul al XIX-lea ca spațiu de depozitare și îmblătire a snopilor, restul anului adăpostind otava, atelajele, căzile de poame, uneltele agricole, funcția ultimă devenind apoi exclusivă. În perioada interbelică snopii erau adăpostiți în șură, până la sosirea batozei care îi treiera în curtea gospodarului.
IMAGINI:
Casă
Șură cu poiată
Șură pe tălpi
Jug
Îmblăciu
Grinda meșter
Plug
44A Gospodărie de agricultor , Feneș, județul Alba
Adusă în muzeu în anul 1971 din județul Alba, de pe valea Ampoiului, gospodăria din satul Feneș datează de circa 160 de ani (de la jumătatea secolului al XIX-lea) și este menită să reprezinte agricultura de munte din satele românești, practicată cu unelte specifice, îmbinată cu creșterea vitelor. Gospodăria se compune din casă de locuit, șură poligonală, coșer pentru porumb, împletit din nuiele, și coteț. La o oarecare depărtare de casă, pe platoul aflat deasupra teraselor agricole, se află staulul, cramba (coliba mobilă) și coliba de iarnă din zona de fânațe.
Casa întrunește caracteristicile arhitectonice tradiționale având cameră de locuit, tindă și cămară. E învelită cu paie puse cu furca, acoperișul înalt terminându-se cu țăpuși de lemn care fixează paiele la coamă.
Lucrată din bârne de fag și stejar încheiate în clește, casa are pereții cercuiți și tencuiți. Sistemul de încălzire constă dintr-o camniță, iar în tindă se află cuptorul de pâine cu camniță la gură. Șura, cu plan poligonal, este construită din bârne de fag și stejar, încheiate tot în cheutori și se compune din două grajduri pentru vite și șura propriu-zisă, unde se îmblătește grâul și unde se păstrează uneltele agricole: carul, plugul, îmblăciul etc. În podul șurii se păstrează nutrețul pentru vite.
Uneltele agricole ca: plugul de lemn cu corman schimbător și brăzdar simetric, plugul de coasta etc., sunt specifice pentru arătura în răzoare care se practica în zonă. În spatele gospodăriei sunt amenajate răzoarele (terase) caracteristice sistemelor de cultură din Munții Apuseni.
IMAGINI:
Șură
Coșer
Coteț
Plug
Îmblăciu
44B Troiță de hotar , Întregalde, județul Alba
Poziționată "în crucea drumului", într-o intersecție formată din încrucișarea aleilor ce unesc grupele tematice ale agriculturii, uleitului, morăritului și sectorului administrativ, Troița din Întregalde, construită din bârne de brad, având acoperișul conic, cu învelitoare din șiță de brad constituie, prin construcție și prin decorațiunea sa valoroasă, o capodoperă arhitecturală, artistică și a simbolismului religios, a uneia dintre cele mai valoroase și expresive civilizații populare a lemnului, aparținând Țării Moților (care conservă cele mai valoroase vestigii arhaice despre civilizația poporului român, una dintre cele mai arhaice zone din România).
Ca structură arhitectonică, troița se distinge prin închiderea compactă a unui spațiu circular la nivelul superior (la intersecția brațelor orizontale cu axul vertical) prin îmbinarea unor segmente masive din lemn, arcuite, perfect simetrice, formând un disc cu o suprafață masivă, compactă, perfect circulară, pe care este realizată o valoroasă decorațiune plurisemantică.
În centrul crucii, apare dispusă pe brațul orizontal, data execuției (1930) și o inscripție simbolizând personalitatea simbolică a lui Iisus, în stânga axului N.И., iar în dreapta K.A, ambele traducându-se "Biruitorul". Pe piciorul troiței, apar literele, sus N.C. (Iisus), iar jos X.S. (Hristos).
Decorația suprafeței circulare (care sugerează, simbolic, discul solar și, ca atare, cultul soarelui) este realizată amplu, în cercuri concentrice, prin tehnicile inciziei și exciziei.
Motivele ornamentale (desigur că toate au avut o valoare simbolică respectată cu religiozitate în credința și practica meșterilor populari) sunt realizate prin cercuri concentrice desenate de o mare rigoare, în pofida striațiunilor lineare specifice esenței rășinoaselor, constând din următoarele motive, dinspre exterior, spre interior: un prim brâu zimțat, cu dinții spre interior, în tehnica exciziei, urmat de al doilea brâu, format din "funia" în relief (simbolizând lumea celor vii, în comuniune cu lumea celor morți), realizat în tehnica incizării, al treilea este brâul înalt, având incizat, în spațiul cel mai proeminent al său, brâul cu "dintele de lup" (simbolizând spiritul protector al zeității totemice a băștinașilor din antichitatea dacică), ultimul brâu, al cercului cu diametrul cel mai mic, închide întreaga compoziție cu brâul "dinților de ferăstrău", realizat prin excizie, de această dată, orientați spre exterior. Același brâu zimțat formează un chenar dreptunghiular, riguros desenat pe toată lungimea stâlpului central al troiței.
Absolut revelator pentru istoria credințelor religioase din spațiul intracarpatic, consumate încă din antichitatea daco-romană dar având rădăcini adânci în cultul preistoric al soarelui (definitoriu pentru spiritualitatea popoarelor indoeuropene, în cazul nostru, pentru traci), întâlnim aici cele două simboluri ale cultelor păgâne precreștine, rozetele cu șase raze (simbol al soarelui) dispuse pe fiecare braț al crucii, la extremitățile acestora, fiecare rozetă fiind înconjurată discret de brâul "dintelui de lup". Acest motiv este omniprezent în civilizația populară și în arta lemnului, el apărând pe numeroase alte monumente din muzeu, cum sunt: portița căsuței din Cacova, rama ferestrelor casei din Tilișca, poarta gospodăriei din Săliște, portalul naosului bisericii din Dretea, fruntarul morii din Orșova, în toate cazurile revelând (prin prezența sa obligatorie, alături de simbolul crucii), bigotismul tradițional al țăranilor români, care păstrau, cu obstinație, asociate și cultivate regulat, însemnele ambelor credințe .
Ca o concluzie, simbolismul decorativ al acestei troițe, care este o capodoperă artistică și un "manual" al simbolisticii religioase (în evoluție istorică) prezintă, într-o evoluție de aproape trei milenii, succesiunea credințelor spirituale ale epocii, la data confecționării și decorării troiței.
Și pentru a marca dominanța creștinismului, la data ridicării troiței, pe "piciorul" acesteia este configurată, prin scobire, o cruce treflată.
IMAGINI:
Detaliu troiță
Troiță
44C Coliba de păstor și cramba cu staul mutător, Feneș, județul Alba
Coliba de păstor și cramba cu staul mutător au fost transferate în muzeu odată cu gospodăria de agricultor din Feneș, fiind amplasate la o oarecare depărtare de casă, pe platoul aflat deasupra teraselor agricole.
Coliba cu o singura încăpere și de dimensiuni mici (4 x 4 m) este construită din bârne de fag, cu acoperiș în patru ape, învelit cu șindrilă. Construcția era folosită ca loc de preparare a laptelui și pentru adăpostirea ciobanilor sau a proprietarilor veniți la stână. În colibă se găsește vatra deschisă, așezată într-un colț al construcției, la care se adaugă inventarul specific prelucrării laptelui: găleți pentru muls, ciubere pentru închegat, căldari de aramă de 5-6 herii (50-60 de litri) pentru fiert zărul.
Târlirea oilor reprezintă cea mai veche practică pastorală de fertilizare a terenului de cultură agricolă situat la mari înălțimi.
În vederea înfăptuirii târlirii, odată cu staulul mutător (care închide oile în timpul nopții, când ele acoperă întreg spațiul țarcului cu excremente fertilizante) se muta și adăpostul păcurarilor, adică coliba (comarnic, colniță, cociubă sau crambă).
Coliba mutătoare are tălpile încovoiate ca la sanie. În părțile posterioare ale tălpilor se introducea câte un stâlp. Apoi, printr-o grindă, se unea vârful fiecărei tălpi cu stâlpul de dinapoi. În grinzi se prindeau capetele prăjinilor sau șipcilor arcuite iar peste acestea se așternea învelișul propriu-zis, lucrat din scânduri, dând acoperișului o formă boltită asemănătoare coviltirului.
IMAGINI:
Plugul cu corman mutător
Crambă
Staul mutător
46 A Gospodărie de agricultor, Desești, județul Maramureș
Gospodăria de "nemeși" din Desești, a fost transferată în muzeu între anii 1998 – 2001 și reconstruită între anii 1999 – 2001.
Reprezentativă pentru agricultura tradițională practicată în zonele deluroase, prin structura sa compusă din casa de locuit, șura cu două grajduri, șopronul (colejna) cu cotețele de porci, pătulul de porumb – coș la mălai, șopru la fân, fântâna și poarta monumentală tipică nemeșilor; ea trădează o viață economică bogată.
Casa, prin plan tricameral, tehnica constructivă, elevația pe două niveluri (cu pivniță la parter și spații de locuit la etaj), prispa (șatră) dezvoltată pe două laturi la parter și pe trei la etaj, cu cei 25 stâlpi sculptați și cununi vălurite reprezintă un moment de apogeu în evoluția arhitecturii tradiționale din Maramureșul istoric, o culme a virtuților constructive și decorative ale meșterilor maramureșeni și puterea economică deosebită a locuitorilor.
Șura este construită pe două niveluri, având grajdul la parter, aria de treierat și al doilea grajd, la etaj a fost proiectată și adaptată funcțional, valorificând inteligent terenul în pantă, pentru instalarea batozei de treierat acționată de cai (aria este mărită pentru a crea spațiu noilor instalații și numărului sporit de participanți la treieratul cerealelor). Pereții construcției suferă modificări prin practicarea unor deschideri – porți, uși, ferestre –destinate alimentării cu snopi sau evacuării paielor și grânelor. Șura surprinde momentul restructurării anexelor gospodărești ca urmare a evoluției tehnicilor de lucru și a instrumentarului agricol, prin introducerea, la începutul secolului trecut, a mijloacelor semimecanizate, de factură industrială.
Șopronul (colejna) este realizat din stâlpi verticali și înfundat cu scândură în spate și lateral-dreapta, având două părți distincte: cotețele de porci realizate din cununi orizontale de bârne din stejar, încheiate la capete în cheutoare dreaptă și spațiul pentru protejarea mijloacelor de transport și a inventarului agricol. Între tavanul cotețelor și învelitoarea de draniță de brad, bătută dublu, prin închiderea cu scândură a laturilor exterioare, s-a realizat un spațiu semideschis pentru depozitarea știuleților de porumb.
Pătulul de porumb, din nuiele de alun, are o formă tronconic-elipsoidală, cu baza mică îndreptată în jos. Estetica acestuia fiind este dată de ritmicitatea împletiturii și mai ales, de brâul împletit înspicat, împrejurul pereților, la jumătatea acestora.
Șopronul pentru fân este o construcție originală, atipică față de tipul tradițional (ridicată pe patru stâlpi de brad aflați la colțurile unui perimetru pătrat și legați la jumătatea lor cu un jug orizontal de grinzi). Aceasta are, în scopul asigurării fânului depozitat, între aceste grinzi și stâlpi, pe toate laturile, o succesiune de scândurele de brad, dispuse oblic, sub forma unui desen asemănător unei pânze de păianjen, ce amplifică estetica construcției.
Poarta este construită în stilul tradițional al vechilor porți maramureșene, din trei stâlpi (montanți) legați deasupra de cununa mare și o cununa mică deasupra portiței, toate elementele fiind decorate prin sculptarea în relief înalt, cu motive specifice: funia, bradul, cercul solar. În panoul în scânduri, deasupra portiței, este traforată o vază de flori.
Ansamblul monumental din Desești încheie seria evolutiv – tipologică a celor cinci gospodării maramureșene, provenind din microzone diferite, fiind o capodoperă a arhitecturii laice din Maramureș.
IMAGINI:
Interior cameră
Interior tindă
Șură
Șopron
Pătul de porumb
Fânar
Poartă
Detaliu poartă
140 B Complex de industrii populare cu batoză hidraulică, Sârbi, județul Maramureș
Complexul hidraulic din Sârbi, județul Maramureș format din piuă, vâltoare, cazan de țuică, batoză de treierat acționată hidraulic (construite în perioada interbelică) și din construcțiile de adăpostire, a fost transferat în muzeul din Dumbrava Sibiului în anul 2000. Șopronul de adăpostire a batozei și sistemul mecanic de acționare al acesteia au fost construite în anii de după al doilea război mondial.
Piua de haine este de tip vertical, cu șase ciocane având alăturat cuptorul în care este montat cazanul de încălzit apa, folosită în procesul de prelucrare (îngroșare) a textilelor din lână.
Cazanul de țuică (alambic pentru distilat alcoolul), din tablă de cupru, este montat pe o vatră de cărămidă și are ca elemente auxiliare puntea de trecere a vaporilor și serpentina de răcire, montate într-o putină din lemn, alimentată cu apă rece printr-un jgheab de lemn ce preia apa din jgheabul principal al roții hidraulice.
Batoza este o instalație complexă, de tip industrial (construită în Atelierele Regale din Budapesta), care, pe lângă zdrobirea spicelor (grâu și ovăz), face și o selecție a boabelor, separându-le de paie și impurități (pleavă și semințe de buruieni). Acționarea batozei se face de către o roată hidraulică verticală cu admisie superioară, prin intermediul sistemului de multiplicare a rotației (pinion – roată dințată) și a unei curele de transmisie din piele. Batoza prelucra aproximativ două tone de grâu sau ovăz pe zi, din care 200 kg (10%) reveneau proprietarului batozei, sub formă de uium (impozit în natură).
Șopronul de adăpostire a batozei este o construcție dreptunghiulară, de tip șopron deschis, cu un schelet din stâlpi portanți din lemn de brad care susține acoperișul în două ape, învelit cu șiță de brad.
Piua și cazanul de țuică sunt adăpostite de o construcție monocelulară, cu pereții din cununi orizontale din bârne de brad, cu cheutori îmbinate în coadă de rândunică, având acoperișul, în patru ape, învelit cu draniță de brad.
Sistemul hidraulic de aducțiune și admisie a apei la roți este compus din două jgheaburi, primul alimentând, succesiv, cele două roți hidraulice, iar al doilea vâltoarea, de tip semiîngropat, așezată excentric între cele două roți.
Complexul hidraulic din Sârbi completează seria complexelor de industrii țărănești din toată țara, reprezentând Maramureșul istoric, alături de Transilvania (complexul din Gura Râului), Muntenia (complexul din Rucăr), Gorjul (complexul din Polovragi) și, în perspectivă, Bistrița (complexul din Rebrișoara).
IMAGINI:
Batoza
Sistemul de transmisie al batozei
Piua
46 B 46 D Batoză (Gura Râului, județul Sibiu) acționată de motor cu aburi (Pâncota, județul Arad)
Locomobilul (achiziționat în anul 1995 din localitatea Pâncota, județul Arad) a fost construit în anul 1889 la Atelierele Regale din Budapesta, fiind utilizat la acționarea batozelor de treierat grânele. Agregatul este înzestrat cu sistem de autopropulsie destinat deplasării pe "arie", în locul unde se executa operațiunea de treierat, dar datorită masei sale, a manevrabilității și forței motrice relativ reduse dezvoltate de motor, nu era utilizat pe scară largă precum un mijloc rapid și util de transport.
Acest tip de motor cu aburi era folosit cu mare eficacitate și prin excelență ca și motor static, ca un generator de energie mecanică solicitată de un alt utilaj cu care se lucra în sistem agregat. Prin mișcarea înainte-înapoi a pistonului din cilindrul dispus orizontal se obținea energie mecanică transmisă unei roți metalice exterioare cilindrului, care prin intermediul unei curele de transmisie de mari dimensiuni acționa sistemul de treierat al batozei, ajungându-se astfel ca evoluția continuă a tehnicii în agricultură să înceapă să suprime treptat milenarul îmblăciu.
În antichitatea elenistică, Heron din Alexandria (secolul al II-lea î.Hr.) a demonstrat că gazele se expansionează și se contractă când sunt încălzite, respectiv răcite. Prima aplicație tehnică notabilă apare în anul 1690, când savantul Denis Papin (1674-1712?) a folosit condensarea aburului sub un piston aflat într-un cilindru, ca mijloc de a crea un vacuum.
Englezul Thomas Newcomen (1663-1729), în anul 1712 (după 15 ani de experimente independente) construiește primul său motor cu abur care avea un cilindru cu diametrul de 48 cm și dezvolta 5,5 C.P.
Inginerul englez James Watt (1736-1819) a realizat că pierderile termice enorme rezultau din mărirea și micșorarea temperaturii cilindrului, la fiecare deplasare a pistonului (când aburul era admis și apoi condensat). Soluția de remediere, transpusă în practică de James Watt în anul 1765, a constat în construcția condensatorului izolat și îmbrăcarea pistonului într-o cămașă de abur care să mențină o temperatură relativ constantă a acestuia.
A urmat o diversificare și îmbunătățire continuă a tipurilor de motor cu abur, tipul cel mai simplu și mai comun, cel cu un singur cilindru orizontal, fiind construit, în număr mare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta este și cazul locomobilului expus în muzeu.
Motorul cu aburi a fost utilizat pe scară largă, în contextul revoluției industriale din secolul al XVIII-lea, în minerit (evacuarea apelor), în industria textilă (la mașinile din industrie), în transporturi (locomotivele cu aburi) și în agricultură (la treierat), fiind indicele cel mai puternic al industrializării unor procese tehnologice esențiale în cadrul dezvoltării economice.
Prin asocierea expozițională a locomobilului cu batoza de treierat cereale, achiziționată și transferată în anul 2005 din localitatea Gura Râului, județul Sibiu, instituția noastră a reușit să ilustreze în sectorul alocat agriculturii tradiționale, întreaga tipologie și evoluție a instalațiilor de treierat, începând cu îmblăcitul manual (gospodăria din Feneș), treieratul cu batoza acționată de cai (gospodăria din Desești) și cu batoza acționată hidraulic (complexul de industrii țărănești din Sârbi).
IMAGINI:
Locomobil
Batoză
47 G Coșar pentru porumb, Șoroștin, județul Sibiu
În satele din Sudul Transilvaniei unde cultivarea porumbului a fost intens practicată începând din secolul al XVIII-lea (înlocuind cultura meiului de tradiție antică, chiar neolitică), ducând la delimitarea unor părți întregi de teren arabil în sistemul de rotație trienală ("în trei câmpuri"), întâlnim frecvent construcții speciale de depozitat "cucuruzul". Așezate în gospodărie, chiar spre uliță, și ca atare extrem de vizibile precum fațadele locuințelor, coșarele constituie un semn al prosperității și hărniciei gospodarilor.
Coșarul din Șoroștin (județul Sibiu, zona Târnavelor) a aparținut unei gosopodării săsești, dovadă și inscripția văzută din stradă care indică inițialele numelui proprietarului și anul construirii: "HA 18.84 IM".
Construit din lemn de stejar, în formă paralelipipedică, pe șase picioare, coșarul are pereții din stâlpi uniți cu grinzi orizontale și pereți din lați deși, cu spații între ei pentru a asigura ventilația produselor depozitate. Acoperișul în două ape are învelitoare de țiglă. Știuleții de porumbul se introduc în coșer pe o deschizătură aflată în partea superioară și se scot pe gura de evacuare situată mai jos, astfel încât conținutul coșarului avea o mișcare descendentă.
Ornamentica coșarului este realizată prin contrafise de formă curbă care se întretaie cu stâlpii și grinzile sub forma unor cruci de lemn, care dau construcției valoare estetică, pe lângă cea funcțională.
IMAGINI:
Coșar
Detaliu pe fațadă
47 H Coș din nuiele pentru mălai, Hoteni, județul Maramureș
Transferat din Hoteni, județul Maramureș o localitate cu caracter preponderent agricol, situată între două râuri din zona etnografică a Maramureșului, Mara și Iza, coșul de mălai din nuiele este reprezentativ din punct de vedere etnografic pentru civilizația populară românească, fiind considerat alături de gropile de provizii a fi cel mai arhaic mijloc de depozitare a cerealelor.
Coșul de mălai, are o formă trapezoidal-ovoidală, evazat în partea superioară pentru a mări capacitatea de depozitare, și se sprijină pe patru grinzi transversale sub care sunt așezate lespezi de piatră. Structura de rezistență a coșului este realizată din patru perechi de stâlpi verticali și două perechi de grinzi orizontale, între care s-a realizat împletitura de nuiele. Patru perechi de contrafise fixează stâlpii verticali de tălpile construcției, conferindu-i stabilitate. Nuielele de lază (arbore asemănător cu salcia, dar mai elastic și mult mai rezistent în timp) sunt împletite orizontal, într-un singur fir. Pentru a crește rezistența împletiturii, din loc în loc, nuielele verticale sunt prinse în chingi de lemn, dispuse transversal în interiorul coșului. Acoperișul, cu șarpantă în patru ape și învelitoare din draniță de brad, are două uși, dispuse spre fațadă, prin care se realizează umplerea coșului cu porumb după recolta de toamnă. În partea de jos, coșul de mălai are două ușițe prin care gospodarul extrage cantitățile necesare, săptămânal sau zilnic.
47 B Pătul înalt pe stâlpi (slon) , Curtea de Argeș, județul Argeș
Pătulele de fân suspendate pe stâlpi înalți sunt construcții specializate în asigurarea depozitării și conservării furajelor. Specifice zonelor subcarpatice ale Olteniei și Munteniei, pătulele simple, împletite din nuiele și așezate direct pe sol, reprezintă forma arhaică a acestui gen de construcție.
Construcția are ca elemente portante șase stâlpi masivi de stejar, așezați pe blocuri de piatră de râu. Stabilizarea lor este asigurată de două juguri din grinzi de stejar, orizontale.
Pătulul propriu-zis, de formă paralelipipedică, împletit din nuiele de alun, are ca postament un schelet din grinzi cioplite, pe care sunt montați parii în jurul cărora este realizată împletitura de nuiele.
Moara de mână, prezentă în dreptul acestei construcții cu funcție de depozitare, este una simplă, acționată printr-o pârghie dispusă excentric la extremitatea pietrei mobile.
IMAGINI:
Moară de mână cu pârghie fixată pe stâlp
47 C Cămară (găbănaș) , Sâncraiu Almașului, județul Sălaj
Construită din grinzi masive de stejar, cioplite cu barda, din bușteni foarte groși (diametru 65-75 cm), cămara are un plan monocelular, cu o prispă frontală, protejată de acoperișul în consolă de paie călcate. Aici este instalată râșnița, folosită la măcinarea grăunțelor de grâu și boabelor de cucuruz, acționată prin pârghie dublă prin intermediul tijei fixate în grinda acoperișului, alături de o râșniță simplă, acționată prin intermediul unui mâner de lemn dispus excentric în piatra alergătoare. Postamentul ambelor râșnițe este monoxil, detaliu care le conferă o și mai mare valoare etnografică și documentară.
Valoarea materialului constructiv și acoperișul înalt de paie, în patru ape, conferă construcției noblețe și monumentalitate.
Datată la mijlocul secolului al XIX-lea, cămara are pe stâlpul din dreapta ușii înscris anul 1895, reprezentând anul primei mutări a monumentului (asemenea construcții erau frecvent mutate chiar și dintr-un sat în altul).
IMAGINI:
Zăvor (încuietoare)
Moară de mână cu pârghie fixată în perete
47 A Cămară (pejniță) , Răstolțu Mare, județul Sălaj
Construcția este tipică zonei și reprezintă, prin parametrii săi arhitectonici și prin elevație, un monument valoros din punct de vedere arhitectural, tehnic și estetic.
Construcția este realizată pe două nivele, planurile fiind monocelulare, la fiecare nivel. Ușile sunt construite cu tăblii și prinse în balamale metalice. La etaj, pe toată lungimea fațadei, cămara prezintă o prispă frontală, sprijinită pe doi stâlpi, care conferă întregii construcții fast și monumentalitate. Acoperișul, în patru ape, din paie călcate, îi accentuează monumentalitatea.
Situată pe un teren înclinat, care îi pune în valoare și mai pregnant silueta și întreaga elevație, pejnița servea la depozitarea tuturor produselor alimentare.
Pe prispa situată la nivelul superior se află o râșniță de mână acționată prin intermediul unei pârghii fixată excentric pe partea superioară a pietrei mobile.
IMAGINI:
Tehnică de construcție
Moară de mână cu mâner excentric
47 D Cămară de alimente, Preluca Nouă, județul Maramureș
Construcția are planul tradițional al cămărilor de alimente din zona etnografică Chioar: o încăpere de formă pătrată (4x4m) prevăzută la fațada principală cu o prispă pe stâlpi, lată de un metru. Ridicată pe o temelie de piatră, fără mortar (zid sec), construcția are pereții confecționați din dulapi de stejar așezați în două tehnici: în căței, la mijlocul pereților și în cheotoare nemțească la colțuri. La partea superioară, pereții sunt fixați în călăreți – grinzi, ce ies longitudinal în consolă – sprijinindu-se pe o cunună și patru stâlpi ornamentați prin sculptare. Acoperișul se sprijină pe un sistem de grinzi dispuse transversal, longitudinal și în diagonală. Șarpanta, în patru ape, are căpriorii din stejar fasonat în patru muchii, lații de brad și învelitoare din draniță de fag bătută la 20 cm.
Aspectul estetic este dat de proporția volumelor, de finețea execuțiilor, de masivitatea lemnului încorporat în construcție, dar mai ales de decorul prispei cu stâlpi și contrafise îngrijit lucrate prin sculptare.
IMAGINI:
Detaliu
Moară manuală cu manivelă
47 Cămara, Cerbia, județul Hunedoara
Cămară de alimente, adusă din satul Cerbia și reconstruită în muzeu în anul 1967, este construită din bârne de stejar cioplite în patru fețe și încheiate la capete în coada rândunicii. Un pridvor în consolă, cu stâlpi decorați prin incizii și arcade semicirculare ce se sprijină pe aceștia, printr-un ingenios sistem de îmbinare, formează o galerie de un efect estetic remarcabil, pe două laturi ale construcției.
Întreaga construcție se sprijină pe patru piloni cu baza evazată, așezați la rândul lor pe o ramă din bârne fixată sub construcția retrasă în interior, pentru a preveni accesul rozătoarelor la cămara în care se depozitau cerealele.
Pe fronton figurează o inscripție: "Acest edificiu s-a adus din Vâsca în anul 1886 de Petru Ștef, preot, fiul lui Ursu, s-a făcut 1806 de Ursu Ștefu părintele lui Ștef Nicolae din Vâsca".
În prispa cămării, alături de coșul pentru depozitarea cerealelor, se află o rășniță simplă, acționată prin intermediul unui mâner dispus excentric în piatra alergătoare.
IMAGINI:
Tălpile construcției
Moară de mână cu mâner excentric
47 F Pivniță (cramă monocelulară), Pisteștii din Deal, județul Gorj
Cramă transferată din Pisteștii din Deal, comuna Scoarța, județul Gorj, un conac – pivniță – datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Admirabil proporționată, aceasta era folosită ca spațiu de depozitare a diferitelor vase cu băuturi, dar și al altor alimente. Ea se prezintă ca o construcție solidă, cu un singur nivel, realizată din bârne fasonate, de stejar, încheiate în cheutori drepte, cu șarpanta din stejar și învelită cu viță de vie. Cerdacul cramei, folosit ca spațiu de trecere spre interior, susținut de stâlpi frumos sculptați, conferă fațadei un aspect estetic deosebit.
47 E Pivniță cu conac etajat, Bălănești, județul Gorj
Provenită din zona Gorjului Mijlociu, satul Glodeni, comuna Bălănești, pivnița cu conac (crama cu etaj) este o construcție solidă cu două nivele din bârne fasonate de stejar, încheiate în cheutori drepte, cu șarpantă în două ape și învelitoare din șiță de stejar. Construcția este o importantă casă cu rol bivalent: de depozitare a produselor viticole și pomicole, dar și de locuire a proprietarului în perioada muncilor verii, fiind într-adevăr reprezentativă pentru fenomenul caracteristic întregii lumi arhaice românești, constând din pendulare, în funcție de sezon, între vatra satului și dealul cu podgorii.
La ambele nivele, pivnița cu conac are același cerdac cochet, decorat cu stâlpi sculptați. Accesul la etaj se face printr-o scară fixă de lemn. Spațiul de la nivelul inferior, lipsit de ferestre, se constituie într-un loc de depozitare a alimentelor, a băuturilor și a diferitelor unelte.
La etaj, conacul, locuință sezonieră, este mărginit pe două laturi de cerdac, o fereastră asigură lumina necesară locuinței, iar cuptorul din cărămidă tencuită și văruită asigură încălzirea spațiului.
IMAGINI:
Fațada frontală
50 Moară de mână cu curea de transmisie , Bumbuiești, judeul Vâlcea
Reconstruită în muzeu în anul 1966, această instalație de măcinat provine din satul Bumbuiești, comuna Boișoara, județul Vâlcea, dintr-o zonă etnografică cu străvechi tradiții, cunoscută sub denumirea de Țara Loviștei. Moara datează din prima jumătate a secolul al XX-lea.
Pe lângă instalațiile de măcinat acționate de forța apei sau a vântului și cele acționate de animale, în unele zone, lipsite de ape curgătoare, întâlnim mori cu acțiune manuală care se bazează pe același principiu de funcționare ca și morile mari hidraulice. Și aici mișcarea de rotație este transmisă pietrei de moară cu ajutorul unui angrenaj, format dintr-o roată cu măsele și un pinion cu bolțuri. Datorită randamentului scăzut aceste mori au fost denumite și râșnițe.
Moara de mână din Bumbuiești are un sistem de acționare compus dintr-o roată-volant masivă, prevăzută cu o manivelă, a cărei mișcare rotativă se transmite, prin intermediul unei curele de transmisie, mecanismului de măcinat, amplasat alături pe un postament din bârne. Instalația de măcinare este aproape identică cu cea întâlnită la morile acționate hidraulic, deosebindu-se doar prin dimensiunea mult mai redusă a pieselor componente.
IMAGINI:
Schema de funcționare
51 Moară cu cai, Sânpetru Mare, județul Timiș
Pe teritoriul României, morile cu tracțiune animală (boi sau cai), numite în documentele medievale molla seca (de unde și termenul bănățean săoace) sunt atestate documentar în secolul al XIV-lea (Registrul notarului genovez de la Chilia, din anii 1360-1361) și ilustrate grafic în Codex Parisinus (datat în secolul al XV-lea). În zonele de câmpie, fără cursuri de apă și extrem de secetoase, aceste instalații au dominat industria morăritului până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când începe ofensiva motoarelor cu ardere internă (morile de foc), frecvent întâlnite chiar și la sate, după primul război mondial.
Moara prezentată în muzeu este reconstituită pe baza unor vestigii de instalații: obezile roții măselate, descoperite la Lenauheim (în gospodăria lui Michael Klein) și instalația de măcinat din Sânpetru Mare (în gospodăria unui agricultor șvab, Peter Wischet – n. 1912), originalul fiind construit în anul 1829 și demontat în 1940.
Instalația morii cu cai din Lenauheim / Sânpetru Mare, aparține tipului de moară cu angrenaj complex și tracțiune pe roata dințată orizontală, dispusă orizontal, la cca. 60 de cm de sol. Arhetipul morii cu cai sau cu asini, molla asinaria, a apărut în antichitatea elenistică, s-a generalizat în Imperiul Roman, constând din pietre conice (cele inferioare) și bitronconice (cele superioare), activate de pârghii tractate direct de cai, având doar colierul jugular ca sistem de tracțiune. Marile invenții ale epocii feudale, au constat din introducerea hamului pectoral în locul colierului jugular, a pietrelor aplatizate în locul celor clepsidrice și a angrenajului roților măselate în locul tracțiunii directe prin pârghie. Acesta este punctul final al evoluției instalațiilor cu tracțiune animală pentru măcinarea cerealelor timp de un mileniu și jumătate.
Ceea ce domină întreg ansamblul tehnic este roata măselată cu un diametru considerabil (de la 10 la 18 m) care asigura, prin cuplarea crângului cu un diametru foarte mic, o multiplicare a vitezei de rotație inițiale de până la 60-80 ori, la piatra alergătoare, asigurând un randament net superior.
Construcția de adăpostire a morii propriu-zise, de formă conică, cu un diametru de 14 m și o înălțime de 9 m, se sprijină pe stâlpi robuști, din salcâm, de foarte mari dimensiuni, îngropați în pământ și având șarpanta protejată de o învelitoare de stuf.
Instalația se compune din roata dințată cu diametrul de 12 m, confecționată din segmente cioplite din grinzi masive din stejar (năplazi), încheiate în tehnica obezilor roților de car. Roata are fixate, pe cantul exterior, în plan orizontal, aproximativ 600 de măsele din lemn de corn, cu lungime de 20 cm în exterior și de 7 cm în interior. Ea este fixată la 60 de cm de sol, pe un arbore vertical, robust, ancorat în partea superioară între două grinzi sprijinite de construcția acoperișului, care pivotează în partea inferioară, într-un lagăr metalic, prin intermediul unui pinten de oțel, fixat în mijlocul său. Roata este fixată pe acest arbore vertical, prin 12 spițe orizontale, prinse la nivelul năplazilor și prin alte 12 spițe oblice, necesare susținerii greutății considerabile a acesteia. De spițele orizontale sunt fixate dropcinicurile, de care erau atelați 2 sau 4 cai de tracțiune.
Măselele roții mari se cuplează cu cele 10 spițe ale crângului (având un diametru de 40 cm), ceea ce face ca raportul de transmisie să fie de 1:60. Mișcarea rapidă de rotație a crângului este transmisă la piatra alergătoare, prin intermediul axului său, în vârful căruia este fixată pârpărița ce angrenează piatra alergătoare. Perechea de pietre este protejata de o corfă așezată pe postamentul morii. Instalația de măcinare propriu-zisă era adăpostită într-o construcție aparte (casa morii), al cărei acoperiș se înnădește cu cel conic al morii.
Exponatul din muzeul sibian este un unicat în România, fiind reconstituit pe baza releveului unor mori originale din Ungaria și Iugoslavia și utilizând piesele originale achiziționate din cele două sate ale Câmpiei Banatului.
IMAGINI:
Structura acoperișului
Instalație de măcinat
Moară cu cai din antichitatea romană
Perspectiva și planul morii
Moară cu cai (roată măselată și crângul)
52 Moară cu ciutură, Topleț, județul Caraș-Severin
Moara datează de la jumătatea secolului al XIX-lea. Ea a fost transferată în muzeu din comuna Topleț, județul Caraș-Severin, în anul 1966.
În categoria instalațiilor pentru măcinat cereale, moara cu ciutură reprezintă cea mai simplă instalație din seria tipologică a morilor hidraulice, având transmisia mișcării, de la roată la piatra alergătoare, directă.
Pentru randamentul său scăzut, datorat tocmai acestor parametri tehnici, denumirea sa populară este de râșniță.
Morile de acest fel au ocupat, în România, întreg spațiul submontan din sudul Carpaților, de la colțul Vrancei, până în sud-vestul țării (județul Caraș-Severin), fiecare localitate având mai multe instalații și compensând, prin numărul lor mare, randamentul scăzut. În Topleț, pe apa Bigărului, au funcționat, până la 1950, 14 mori (în alte localități numărul lor depășea chiar 30). Constructiv, moara din Topleț prezintă caracteristicile generale ale instalațiilor de acest fel, prin separarea pe niveluri a instalației de măcinat propriu-zisă (în construcția morii), de cea hidrotehnică, așezată în planul inferior, sub moară. Cele două nivele rezultă din înălțarea construcției pe piloți, pentru a permite așezarea axului roții și a ridicătorului în poziția verticală. Ridicătorul constă dintr-o pârghie instalată paralel cu axul roții, la capătul unei furci pe care se sprijină vârful axului, și care, manipulate prin ridicare și coborâre, antrenează axul roții în aceeași mișcare în plan vertical, mărind sau micșorând distanța dintre pietre și ajutând, astfel, la măcinarea calitativ diferită a grăunțelor.
Construcția, având un plan pătrat, este lucrată din blăni de fag, cioplite cu barda și încheiate la capete cu căței; are în fața intrării o prispă mică și o scară de acces pe balustradă. Monumentul original a fost ridicat pe furci, din trunchiuri groase de copac, având acoperișul în patru ape, învelit cu șindrilă de stejar, iar ridicătorul pietrelor era terminat cu o bârnă transversală de care se ridica în sus și se fixa cu pene.
Modificările aduse monumentului în timp (piloți și zid de susținere din piatră, acoperișul în două ape, cu țiglă, și ridicătorul cu manivelă) au fost doar parțial îndepărtate (în cazul acoperișului s-a revenit la forma inițială, în patru ape).
Admisia la moară se face printr-un vălău (jgheab monoxilic secționat longitudinal și scobit), al cărui canal poate fi blocat, în partea inferioară cu o scândură (opritor), acționată, din interiorul morii, pentru oprirea instalației prin întreruperea admisiei.
IMAGINI:
Secțiune prin moară
Sistemul de admisie
53 Moară cu ciutură și admisie prin butoni, Svinița, județul Mehedinți
Râșnița cu butoni a fost transferată în anul 1967, din comuna Svinița, județul Mehedinți, situată pe apa Elișovei din Clisura Dunării.
În registrul cadastral austriac, râșnița Novana (moara nouă), denumire dată de localnici pentru că a fost prima instalație de acest fel a cărei construcție fusese realizată din zidărie de piatră și nu din bârne așezate în cununi orizontale, este atestată de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Debitul mic și nestatornic al pâraielor din Clisură a impus unele amenajări artificiale de teren și adaptarea unui sistem de ameliorare a admisiei foarte ingenios, care constă în accelerarea vitezei și, implicit, mărirea presiunii apei.
Apa captată din pârâu este condusă printr-un canal artificial (erugă) deasupra amplasamentului morii, de unde este apoi dirijată spre roată, printr-un trunchi de copac (buton) având un canal median, care este puternic înclinat, până la 60o. În capătul inferior, acesta este înfundat cu un dop de lemn detașabil, scobit conic în interior și cu un orificiu central, (gălețea), prin care este eliminată apa spre roata morii. Mai multe la număr și având orificiile cu diametrele variabile, aceste dispozitive se înlocuiesc în funcție de debitul apei, servind la suplinirea insuficienței debitului, prin creșterea vitezei apei.
În trecut, butonul era realizat din trunchiuri scorburoase de copac (tei), prin ardere înăbușită; astăzi este lucrat din beton armat.
La morile din Svinița, pietrele alergătoare sunt mai multe la număr și de grosimi diferite, ele înlocuindu-se odată cu gălețeaua și în funcție de debitul apei.
Atât pietrele cât și roata hidraulică sunt mai mici, în diametru, decât la instalațiile similare, cu admisie simplă.
Construcția, realizată din blocuri de gresie și piatră de râu, cu acoperișul în două ape și învelitoare de șindrilă, include instalația hidraulică într-o casă a roții, acoperităde podul morii, pe care este așezată instalația propriu-zisă de măcinat.
Planul dreptunghiular este compartimentat funcțional, în două camere: cea anterioară, cu vatra de foc, servește drept loc de odihnă pentru rândași, iar încăperea din spate, de deasupra casei roții, este ocupată de instalația de măcinat.
IMAGINI:
Admisia prin butoni
Gălețea
Secțiune longitudinală prin moară
53 A Moară cu două ciuturi și angrenaje de transmisie, Râu de Mori, județul Hunedoara
Instalația morii hidraulice cu două ciuturi și angrenaje de transmisie a fost recuperată în anul 1982, de la un monument dezafectat, din comuna Râu de Mori, județul Hunedoara.
Moara a fost construită în anul 1920, având mai multe inovații față de tipul tradițional, răspândit frecvent în satele din zona Hațegului, tip caracterizat prin dotarea cu o singură roată, având un diametru mediu, de cca. 0,80 cm și transmisia directă, prin axul vertical al roții hidraulice.
La instalația transferată în muzeu impresionează diametrul mare al roților (1,60 m), nemaiîntâlnit în alte zone și justificat de debitul constant mare al Râului Mare, și arhaicul dispozitiv litic (lagărul) din cremene, care înlesnește învârtirea roților.
Dacă pietrele morii nu se deosebesc prin altceva decât prin mărimea lor, în general neobișnuită pentru morile cu ciutură (corelate aici cu roțile puternice de apă), în schimb sistemul de transmisie inovează față de cel clasic, al tipului de moară cu roată hidraulică orizontală, prin introducerea angrenajului format din roată dințată (instalată pe axul roții) și crângul, în scopul multiplicării vitezei de rotație imprimată de roata de apă, efectul fiind acela de accelerare în raportul 1:8.
Întrucât aici se cerea doar accelerarea vitezei, roata și piatra alergătoare fiind dispuse în planuri paralele, roata din față este fixată, la rândul ei, paralel cu cele două măsele, angrenând frontal pinionul vertical, susținut de două grinzișoare prinse pe podul morii. O altă inovație este cea a suprimării ridicătorului, pârghia verticală, paralelă cu axul roților orizontale, prin intermediul căreia se făcea reglarea distanței dintre pietre. La moara perfecționată din Râu de Mori, operația se execută cu ajutorul unui dispozitiv modern, cu șurub și manivelă.
Prin modificările ingenioase aduse tipului clasic, s-a obținut, în această unică enclavă transilvană, în care s-a răspândit moara cu ciutură, o instalație de mare randament, care valorifică potențialul energetic superior, potrivit nevoilor în continuu progres ale civilizației sătești.
IMAGINI:
Fruntarul morii
Secțiune instalație
Angrenajul de transmisie (roțile dințate cu crângurile)
54 Moară cu trei ciuturi, Arcani, județul Gorj
A fost inițial construită în satul Stroiești, fiind mutată pe la mijlocul secolului al XIX-lea în comuna Arcani, județul Gorj, pe cursul râului Mateiaș, afluent al Jaleșului, unde pe la 1900 au funcționat șase mori, cu două – trei ciuturi.
Donat de către Consiliul Popular al comunei Arcani, acest monument a fost reconstruit în muzeu în anul 1965.
Moara din Arcani este una dintre cele câteva sute de mori cu ciutură existente până nu demult în zonele de nord ale Olteniei. Spre deosebire de morile cu ciutură din Banat, cele din Oltenia sunt de dimensiuni mai mari, debitul cât și căderea apei permițând construirea unor mori mari, cu câte trei – patru și chiar și cu șase ciuturi.
Moara din Arcani este prevăzută cu trei instalații de măcinat, acționate fiecare de câte o ciutură, o roată hidraulică orizontală cu cupe (căuce) în formă de lingură – strămoșul turbinei Pelton.
Axul vertical al ciuturii pune în mișcare piatra alergătoare, prin transmisie directă, fără intermediul vreunui angrenaj. Admisia apei la roată se face prin trei scocuri separate, puternic înclinate.
Construcția morii, cu planul dreptunghiular, este înălțată pe nouă piloți deasupra apei, legătura cu malul fiind asigurată de o scară înaltă. Pereții sunt lucrați din bârne masive, de stejar, cioplite cu barda și prinse la capete prin cheutoare dreaptă, bârnele extreme, de sub streașină, având capetele profilate. Un mic târnaț, în față, este prevăzut cu stâlpi sculptați și un fruntar profilat. Prin elementele amintite, construcția păstrează caracteristicile arhitecturii din Gorj, renumită pentru ansambluri arhitecturale de o deosebită frumusețe și monumentalitate.
Interiorul este compus din două încăperi: moara, cu instalațiile de măcinat și celarul, o încăpere mică situată în partea stângă, folosită drept spațiu de depozitare a măcinișului.
IMAGINI:
Secțiune longitudinală
Schema instalației morii
Roata morii cu ciuturi
55 Moară de tip roman (angrenaj de transmisie) și cu admisie inferioară, Dăbâca, județul Hunedoara
Provenind din satul Dăbâca, comuna Toplița, județul Hunedoara, instalația datează, conform inscripței de pe fruntar, din anul 1848. Este primul monument adus și remontat în cadrul Muzeului Tehnicii Populare. Achiziționată în 1963, ea a fost reconstruită în 1964. Construcția este așezată pe o fundație de piatră, are pereți din bârne de stejar. Acoperișul în patru ape, învelit cu șindrilă, este reconstruirea fidelă a acoperișului inițial. În exterior, construcția este din lemn aparent, în interior pereții fiind parțial tencuiți. Construcția prezintă două încăperi: moara propriu-zisă și camera de locuit.
Instalația de măcinat este formată dintr-o pereche de pietre de 102 cm diametru, puse în mișcare de o roată hidraulică cu aripi, cu admisie inferioară. Mișcarea se transmite prin intermediul unui sistem format din roata măselată și val (piciorul de cuplaj) dințate care transformă rotirea axului orizontal, în mișcarea rotativă, verticală a axelor pietrelor. Instalația este susținută de un jug de stejar masiv, format din patru tălponi, patru ușciori și fruntariu. Pe cei doi ușciori din față și pe fruntariu se găsește o decorație sculptată, datată 1848 precum și inscripția cu litere chirilice: "1848 Pătru a Barbului… (indescifrabil) Dumitru a Barbului au făcut moara cu Kostandin".
IMAGINI:
Instalația de măcinat
Sistemul hidraulic și de transmisie
55A Moară cu admisie medie, Poienii de Jos, județul Bihor
Moara comunală, transferată din satul Poienii de Jos, comuna Buntești, județul Bihor, de pe apa Crișului Pietros, un afluent al Crișului Negru, prezintă, pe plan arhitectonic și tehnic-constructiv, caracteristicile principale ale tipului vechi de moară hidraulică, cu roată verticală, din zonă, specific pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima parte a secolului al XIX-lea. Ea a fost achiziționată în anul 1974 și reconstruită în muzeu în anii 1975 – 1976. Așezată pe o fundație de piatră de râu, construcția morii impresionează prin masivitatea bârnelor de stejar, cioplite în patru fețe și prinse la capete în încheietură dreaptă. Acoperișul, în patru ape, puternic înclinat, are o învelitoare de șiță de brad horjită.
Planul dreptunghiular este compartimentat în două încăperi: cea destinată adăpostirii instalației și locuința morarului angajat de comunitatea sătească.
Instalația de măcinat este acționată de o roată cu admisie inferioară, de dimensiuni mari (diametrul 3,30 m), prevăzută cu doi colaci, între care sunt prinse aripile, lopățelele, în care lovește apa. Mișcarea roții de apă se transmite, prin intermediul unui angrenaj format din roată cu măsele și pinion cu bolțuri (lucrate în întregime din lemn), fusului pietrelor dispus vertical, care acționează piatra alergătoare.
Pentru a regla distanța dintre pietre, în funcție de calitatea de făină dorită, mecanismul de măcinare dispune de ridicătorul pietrelor, un dispozitiv format dintr-un sistem de pârghii, acționat prin baterea unor pene (icuri), forma cea mai arhaică a unui asemenea organism de reglare a spațiului dintre pietre.
Încăperea de locuit, cu pereți tencuiți și tavan de scândură cu grinzi aparente, este organizată în stilul caracteristic Țării Bihariei (o zonă etnografică situată în depresiunea Beiuș-Vașcău, de o parte și de alta a Crișului Negru). În colțul format de peretele median și cel longitudinal, în stânga ușii, se află camanița, o vatră liberă, de dimensiuni mari, cu un horn din căhăli nesmălțuite, lucrate în cunoscutul centru ceramic bihorean, Lelești. Cele două paturi înalte sunt așezate paralel pe lângă pereții longitudinali și în fața lor stau cele două scande, bănci cu spătar, decorate cu traforuri, iar între ele, sub fereastră, este așezată masa înaltă, acoperită de o felegă de masă, bogat ornamentată. Dintre piesele de mobilier se remarcă, atât prin formă cât și prin decor, cele lucrate în Budureasa, cunoscut centru de meșteri specializați: lada de zestre (lădoiu), așezată în continuarea patului, leagănul copilului, cât și podișorul, dulapul pentru veselă, amplasat în spatele ușii. Impresionantă este și bogăția textilelor cu caracter decorativ, așezate pe culme, pe pereți, pe cele două paturi sau pe masă, care, împreună cu blidele de ceramică și icoanele pictate pe sticlă, formează un ansamblu decorativ de o valoare estetică deosebită.
IMAGINI:
Interior casa morarului
Cuptorul cu cahle
Roata hidraulică / Roata dințată / Crângul / Ridicătorul cu pene
Structura instalației de măcinat
56 Moară cu admisie superioară , Orșova, județul Mureș
Adusă din Orșova, comuna Gurghiu, județul Mureș, moara datează, după anul cioplit pe fruntarul morii, din 1833. Monumentul a fost remontat în muzeu în anul 1965.
Este o construcție din bârne de fag, tencuită în interior și exterior și are un acoperiș în patru ape, învelit cu draniță.
Construcția adăpostește două încăperi – casa morarului și moara propriu-zisă – sub care este montată roata hidraulică, așa-numita casa-roții, spre a o feri de intemperii și mai ales pentru a putea măcina și iarna pe ger. De-a lungul morii propriu-zise se află un târnaț (o prispă deschisă).
Instalația de măcinat este formată dintr-o pereche de pietre, acționate de o roată hidraulică cu cupe, cu admisie superioară. Întregul mecanism de transmisie a rotației imprimată de axul orizontal al roții de apă este din lemn.
Pe fruntarul morii se află inscripția "ANO 1833 DIE 18 APRIL" și motive decorative sculptate și incizate ca: vârtejul, dintele de lup soarele, funia, șarpele în pomul cu mere, crucea și peștele. Decorația de pe fruntarul morii este un fenomen tipic în Valea Gurghiului, ilustrând păcatul originar (șarpele și pomul cu mere din rai) dar combinând, totodată, motivele decorative precreștine (dintele de lup și simbolul solar) cu cele creștine (crucea și peștele) într-un tablou sincretic impresionant. Motivația acestei alegorii, prezentă în numeroase mori din toată Europa semnifică atenționarea de a nu păcătui la moară, la îndemnul Sfântului Bernard, patronul cistercienilor.
IMAGINI:
Instalația de măcinat
Detalii fruntar
Fruntarul morii
57 Moară cu admisie superioară și transmisie în două trepte, Rogojelu, județul Cluj
Moara hidraulică cu roată mare, verticală, având admisia superioară și transmisia dublă (în două trepte), provine din satul Rogojelu, comuna Săcuieni, județul Cluj.
Instalația morii, datând din anul 1853 (dată înscrisă pe fruntarul morii), a fost recuperată în anul 1981, în cursul operațiunii de demolare a monumentului in situ. Aceasta se compune din: mecanismul de măcinat (perechea de pietre cu 1,10 m diametru) și accesoriile necesare alimentării cu apă, sistemul hidraulic, format din roată cu cupe, având un diametru de 4,30 (cea mai mare roată de apă a unei mori hidraulice din colecția muzeului), fusul roții (axul motor) și jgheabul de admisie, iar între acestea două, sistemul de transmisie, care transportă și transformă mișcarea roții (viteza și planul) hidraulice, la piatra alergătoare. Dubla transmisie formează partea cea mai originală a întregului ansamblu tehnic. Caracterul original constă în montarea a două perechi de roți dințate cu pinioane (crânguri) în scopul accelerării vitezei inițiale, foarte lentă, datorită diametrului foarte mare al roții, adaptată la rândul ei, potențialului energetic (hidraulic) scăzut, din localitate. Prin această originală realizare tehnică – inspirată pare-se de soluția clasică a morilor plutitoare, foarte frecvente odinioară în această zonă – s-a obținut un raport final de transmisie de 1:14, la o rotație completă a generatorului hidraulic (roata de apă), piatra alegătoare învârtindu-se de 14 ori. Moara de la Rogojelu este încă o dovadă a ingeniozității creatorilor populari care găsesc cele mai variate soluții tehnice pentru rezolvarea problemelor ridicate de specificul rețelei hidrografice.
IMAGINI:
Secțiune prin instalație de măcinat
Fruntarul morii
58 Moară cu admisie superioară, Almaș-Săliște, județul Hunedoara
Moara, cu roată hidraulică verticală, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea, provine din comuna Almaș-Săliște, județul Hunedoara și a fost adusă și reconstruită în muzeu în anul 1967.
Face parte din seria morilor cu roată hidraulică verticală, cu admisie superioară, a cărei răspândire cuprinde întreg teritoriul țării.
Construcția morii este din bârne de stejar, încheiate la capete în cheutori. Pereții sunt netencuiți, iar acoperișul, în patru ape, are învelitoare din ferigă și paie.
Instalația de măcinat se compune din două pietre masive, mărginite de veșcă; piatra alergătoare este acționată de un fus vertical a cărui mișcare de rotație este multiplicată prin intermediul unei roți dințate, sistem întâlnit la toate morile de acest gen, transmisia făcându-se prin intermediul unui fus orizontal, acționat de roata hidraulică.
Apa este condusă la roată printr-un jgheab din scânduri, suspendat pe piloți.
Alături de moară este situată o cocină de porci cu colnă (șopron deschis având un acoperiș cu pante abrupte ), în care se adăpostește sania, mijloc de transport specific acestui ținut.
IMAGINI:
Roata hidraulică cu admisie superioară
60A Moară cu admisie inferioară și elevator, Roșcani, județul Hunedoara
Construită de membrii unei familii de sași, la jumătatea secolului al XIX-lea, pe apa râului Dobra, în satul Roșcani, comuna Dobra, județul Hunedoara, moara de apă cu două zbaturi a fost transferată în muzeu în anul 1999 și reconstruită între anii 2002 – 2003.
Moara are două instalații de măcinat, acționate prin intermediul a două roți hidraulice puternice (cu colaci dublii între care sunt prinse aripile), de mari dimensiuni (2,80 m respectiv 3,60 m în diametru) și cu admisie inferioară. Particularitatea deosebită a morii, prin care completează, în mod fericit, seria tipologică a instalațiilor hidraulice de măcinat cereale prezentate în muzeul sibian, constă în prezența unor instalații auxiliare: elevatorul, instalația de treierat, circularul și piua pentru zdrobirea semințelor plantelor oleaginoase. Aceste instalații, acționate hidraulic prin sisteme de transmisie în două până la patru trepte, cu roți dințate și curele de transmisie, îi conferă calitatea de veritabil complex de industrii țărănești.
Constructiv, moara este realizată din cununi de bârne de gorun, cioplite în patru fețe și îmbinate la capete în cheotoare dreaptă, ridicată pe o fundație și un soclu masive, din piatră de râu. Acoperișul este în patru ape cu învelitoarea din șiță de stejar.
Interiorul construcției este organizat pe două nivele; astfel, la nivelul inferior al morii se află angrenajele cu roți dințate și coșul de încărcare-alimentare a elevatorului ce urcă cerealele în pod, la treier. Pe podul morii, sunt amplasate cele două instalații de măcinare, treierul, cu sistemele de transmisie și multiplicare a mișcării preluate de la axele roților de apă, acestea acționând, după necesități, și circularul sau piua, plasate în fața morii și acționate prin curelele strecurate prin fantele decupate în pereții morii.
În exteriorul morii se află cele două roți hidraulice de tip vertical, construite pe doi colaci uniți prin aripi de mare anvergură. Energia hidraulică exploatată este cea cinetică, spre deosebire de roțile morilor din Almaș-Săliște (județul Hunedoara), Orșova (județul Mureș) sau Rogojelu (județul Cluj), de tipul roților cu cupe, care exploatează energia potențială (a greutății apei ce încarcă cupele). Roata mai mică acționează prima instalație de măcinare, folosită îndeosebi la măcinarea grâului, elevatorul, treierul și circularul sau piua, alternativ iar a doua roată, mai mare, acționează a doua instalație de măcinare, utilizată la măcinarea porumbului.
Complexul hidraulic din Roșcani, prin complexitatea și multifuncționalitatea instalațiilor sale, se constituie într-un monument al ingeniozității tehnice populare, încheind prezentarea în muzeu a instalațiilor hidraulice de măcinare a cerealelor cu roată verticală.
IMAGINI:
Roțile hidraulice
Piua de ulei
Volantă cu curea de transmisie
Piua cu săgeți
67A Fântână cu vârtej și tracțiune animală, Chirnogeni, județul Constanța
Fântâna cu vârtej din comuna Chirnogeni, județul Constanța, reprezintă tipul instalațiilor de scos apa de la mare adâncime, cu ajutorul animalelor. Ea este specifică pentru satele din sudul Dobrogei – singurul ținut al țării lipsit de o rețea semnificativă de ape curgătoare – unde, din cauza solului sărac în substanțe lutoase, apa subterană se găsește la mari adâncimi.
Săpată în stâncă și căptușită în partea superioară (pe o adâncime de cca. 3 m) cu piatră de calcar, fântâna are la suprafață un ghizd foarte lat (cu diametrul de peste 3 m) de formă circulară, zidit din piatră masivă cioplită. Într-o parte, ghizdul este prevăzut cu un jgheab monolitic sub care este așezată troaca, cioplită și ea dintr-un bloc mare de piatră.
Instalația de scos apa se compune din capră, un jug de lemn fixat pe ghizd și prevăzut cu scripete de lemn, peste care trece funia burdufului, și vârtejul, acționat de animal (cal). Vârtejul este un troliu vertical de cca. 2 m înălțime, de forma unei vârtelnițe cu patru brațe, pe el înfășurându-se funia burdufului. Fiecare locuitor avea funia și burduful său. Însăși denumirea de burduf arată că, inițial, pentru scoaterea apei erau folosite recipiente din piele, acestea fiind înlocuite mai târziu de burdufuri de pânză. Tot sub denumirea de burduf este cunoscută și găleata lucrată din doage sau din tablă. De la fântână, apa se căra cu sacaua (o căruță mică pe două roți și cu un butoi).
IMAGINI:
Vârtejul
Capra cu scripetele
Ghizdul și troaca
64 Moară de vânt cu etaj , Dunavăț de Sus, județul Tulcea
Inițial, această moară a fost construită în satul Caraorman, comuna Crișan – în mijlocul Deltei – de unde a fost mutată, la începutul secolul al XX-lea, în satul Dunavățu de Sus, comuna Murighiol, județul Tulcea. Ea a fost achiziționată și reconstruită în Muzeul Tehnicii Populare, în anul 1966.
Din punct de vedere tipologic, moara din Dunavățu de Sus este o moară cu pivot (cu proțap), cu etaj și cu două instalații de măcinat. Ca atare, ea nu prezintă deosebiri esențiale față de moara din Frecăței, în ceea ce privește sistemul de rotire sau mecanismul de acționare și măcinare. Doar construcția de adăpostire are unele particularități, care îi dau un aspect aparte. Construcția înaltă și zveltă, de formă dreptunghiulară, are pereții drepți și un acoperiș în două ape. Scheletul portant, format din bârne de stejar masive este căptușit cu două rânduri de scânduri de brad, rândul al doilea fiind bătut peste rosturile primului rând. Un balcon deschis, amplasat pe peretele lateral, cu acces de la etaj, este prevăzut cu un troliu orizontal, acționat manual pentru urcarea și coborârea sacilor, care se face prin exterior. La fel ca la majoritatea morilor de vânt din țara noastră, aripile morii, în număr de șase, sunt fixate de niște spițe solide care străbat capătul exterior al valului. Ele sunt formate dintr-o ramă de lemn trapezoidală, cu o nervură mediană pe axul de simetrie. Acest schelet de lemn este acoperit cu obloane din scânduri subțiri de brad, o parte din ele putând fi îndepărtate după nevoie. Prin adăugarea sau îndepărtarea acestora, se face adaptarea suprafeței de captare, la diferitele grade de tărie a vântului.
IMAGINI:
Secțiune prin instalație
Balcon cu troliu orizontal pentru ridicat sacii
63 Moară de vânt joasă, Enisala, județul Tulcea
Datând din secolul al XIX-lea, această moară de vânt provine din satul Enisala, comuna Sarichioi, județul Tulcea, unde a funcționat până în anul 1966.
Tipologic, ea aparține categoriei morilor de vânt cu pivot central (proțap), pe care casa morii se rotește circular, în direcția vântului.
Moara din Enisala este o construcție de lemn, dreptunghiulară, de dimensiuni mici, cu un schelet portant din bârne de stejar, căptușit cu scânduri de brad și un acoperiș în două ape, învelit cu scândură. Spre deosebire de morile cu etaj, ea are o singură încăpere ce adăpostește o singură instalație de măcinat.
Necesitatea de a posta sistemul de captare a forței motrice cât mai sus a obligat la așezarea morii pe un soclu de piatră care este de formă circulară cu un diametru mai mic decât baza morii. El este prevăzut cu un cadran poligonal de lemn de stejar pe care se rotește, prin alunecare, casa morii, în direcția vântului.
Mecanismul de acționare și de măcinare este identic cu cel descris la moara din Frecăței, cu deosebirea că valul pe care este montată roata măselată, este pus în mișcare numai de patru aripi de scândură, de dimensiuni mai mici.
Proțapul, care servește drept pivot central pentru rotirea mare, la baza construcției este format din două bârne fixate se cuplează cu sistemul de rotire a corpului morii format și împreunate la capete, unde sunt sprijinite pe cu o roată mică de car.
IMAGINI:
Secțiune
Sistem de frânare a roții măselate
65 Moară de vânt cu etaj, Frecăței, județul Tulcea
Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moara de vânt provine din comuna Frecăței, județul Tulcea. Ea a fost reconstruită în muzeu, în anul 1967.
Instalațiile de măcinare acționate de forța vântului au fost folosite în România în mai multe ținuturi, cea mai mare răspândire au cunoscut-o însă în Dobrogea, unde sunt atestate documentar pentru prima dată în anul 1585, lucru de altfel firesc, dacă luăm în considerare condițiile geografice deosebite de aici. La începutul secolului al XX-lea numai în județul Tulcea funcționau încă 437 de astfel de instalații, păstrându-se aici și cel mai îndelungat timp.
Moara de vânt din Frecăței este o moară cu pivot, tipul cel mai răspândit în România. Caracteristic pentru acest tip de moară este existența unui pivot central, înfipt adânc în pământ, în jurul căruia casa morii se poate roti în întregime, pentru a îndrepta aripile în direcția vântului.
Construcția înaltă, dreptunghiulară, are un schelet portant din bârne masive de stejar, căptușite cu scânduri de brad și un acoperiș în două ape, învelit cu scândură. Interiorul este împărțit în două niveluri, din care cel inferior servește ca loc de depozitare, iar la etaj se găsesc cele două instalații de măcinat. Două balcoane laterale închise, la nivelul catului superior, măresc suprafața încăperii de măcinat și facilitează totodată, urcarea și coborârea sacilor, care se făcea prin exterior, cu ajutorul unui troliu orizontal, acționat manual. Construcția înaltă se sprijină pe un soclu mic de piatră prevăzut cu o ramă masivă de lemn. Pe acest cadran se realizează, prin alunecare, rotirea morii, care este prevăzută la bază, cu două bârne masive de stejar, așa numita sanie. De sanie este fixat proțapul, un lemn rotund de vreo patru metri lungime, care servește drept pârghie pentru rotirea morii. Pentru aceasta se folosește un troliu vertical pe care se înfășoară un lanț legat de proțap. Astfel, rotirea morii în direcția vântului poate fi efectuată de un singur om.
Aparatul de captare a energiei eoliene, este constituit din șase aripi, fixate de niște spițe solide, care străbat capătul exterior al valului, axul motor al morii. Pe acest ax orizontal sunt fixate două roți măselate care, prin intermediul felinarului, un angrenaj cu bolțuri, antrenează fiecare câte un fus al pietrelor. Cele două instalații de măcinat sunt amplasate pe axul median al încăperii, simetric, față în față. Pentru oprirea întregului mecanism de rotire al morii, aceasta este prevăzută cu un sistem de frânare compus din doi saboți de lemn care se strâng pe roata măselată prin intermediul a două pârghii cu brațe inegale, acționate cu ajutorul unui sistem de scripeți simpli cu role.
IMAGINI:
Sistemul de frânare cu saboți
Sistemul de rotire al morii
66 Moară de vânt cu pânze, Curcani, județul Constanța
Moara de vânt din satul Curcani, comuna Negrești, județul Constanța, datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ea a fost achiziționată în anul 1968 și reconstruită în Muzeul Tehnicii Populare în anul 1970.
Ea face parte din tipul morilor de vânt cu pivot, ridicate pe soclu de piatră. Ceea ce o deosebește esențial de celelalte trei mori cu pivot expuse în muzeu, este sistemul de captare a forței motrice a vântului, care folosește în locul aripilor de scândură 12 aripi de pânză sub forma unor vele triunghiulare.
Acest sistem cu pânze, cunoscut la morile de vânt de tip mediteranean (Grecia, Portugalia etc.), este atestat în România numai pentru sudul Dobrogei, unde a fost utilizat la morile de vânt cu o singură instalație de măcinat. Pânzele triunghiulare sunt fixate de niște spițe solide. Numai patru din cele 12 spițe sunt fixate însă de nadele care trec prin capătul valului, celelalte opt fiind atașate de acesta printr-un colier de fier. Un catarg de cca. 3 m lungime prelungește valul. De vârful său sunt prinse cablurile ce fixează fiecare spiță în parte, între ele fiind de asemenea legate printr-un cablu.
Transmisia și angrenajele, ca și mecanismul de măcinare nu prezintă principial deosebiri față de celelalte mori cu pivot din muzeu. Ca și moara din Enisala, construcția morii de formă dreptunghiulară este instalată pe un soclu din piatră. Acest soclu de formă dreptunghiulară, pe care se realizează rotirea morii, este însă, aici, umplut cu zidărie de piatră care mărește rezistența pivotului central. Construcția adăpostește o singură instalație de măcinat. Pe peretele posterior este construit un balcon deschis care are montat pe partea laterală un troliu orizontal, pentru urcarea sacilor. Moara de vânt din satul Curcani este un exponat deosebit de valoros, fiind ultimul exemplar de acest tip de moară, care a supraviețuit în România până în zilele noastre.
IMAGINI:
Secțiune prin moară
Sistemul de rotire a morii
Sistem de frânare
61 Moară plutitoare, Lucăcești, județul Maramureș
Acest monument de tehnică populară a fost achiziționat din satul Lucăcești, comuna Pribilești, județul Maramureș, unde a funcționat pe râul Someș, până în anul 1963, data demontării. Monumentul a fost reconstruit în muzeu în anul 1966. Principial, sistemul hidraulic, mecanismul de transmisie și cel de măcinare al morii plutitoare pe vase din Lucăcești, nu prezintă diferențe esențiale față de moara plutitoare din Munteni, aflată în muzeu.
Anumite particularități ale construcției de adăpostire a mecanismului de măcinare, cât și sistemul constructiv al bărcilor îi conferă însă un aspect deosebit.
Cele două vase, strașnicul și bontăul, sunt lucrate din bârne masive de stejar, cioplite și prinse cu scoabe. Spre deosebire de moara din Munteni, prora vaselor se termină în formă unghiulară, cu vârf ascuțit.
Mecanismul de măcinare, instalat pe vasul cel mare, este adăpostit într-o construcție de lemn de formă poligonală, care acoperă în întregime vasul suport. Pereții, având un schelet portant din bârne de stejar, sunt căptușiți cu scânduri orizontale de brad, iar acoperișul este învelit cu șindrilă din fag.
Roata hidraulică cu admisie inferioară are forma unui tambur alungit, cu un diametru de peste patru metri. Pentru oprirea instalației de măcinare se folosește o stavilă simplă, de scândură, de lungimea roții, potrivită din interiorul morii cu ajutorul unui troliu de lemn.
IMAGINI:
Secțiune prin instalație
Sistem de transmisie dublă
62 Moară plutitoare , Munteni, județul Vâlcea
Reconstruită în muzeu în anul 1964, moara plutitoare din satul Munteni, comuna Mihăilești, județul Vâlcea, este una din cele câteva zeci de mori de acest tip, care au funcționat, până nu demult, pe cursul inferior al râului Olt, între Râmnicu Vâlcea și Drăgășani.
Morile plutitoare pe vase sunt atestate, la noi în țară, cu secole în urmă, existând până în zilele noastre astfel de instalații în numeroase localități, pe marile fluvii și râuri, cum sunt: Dunărea, Oltul, Mureșul, Siretul, Someșul, Tisa și Nistrul.
Condițiile hidrologice ale cursurilor mari de apă, cu debit mare și cădere mică, au dus la apariția acestui tip de instalație medievală, prin care se exploatează la maximum avantajele oferite de marile râuri.
Moara plutitoare din Munteni, un exemplar tipic de acest gen, este montată pe două vase (dube), de dimensiuni diferite, având o formă specifică locală, cu prora în formă de lopată. Vasul mare, ovolnița, cuprinde moara propriu-zisă, iar vasul mic, strașnicul, sprijină capătul axului motor, opus morii.
Construcția, care adăpostește instalația de măcinat, nu se suprapune în întregime bărcii mari. De formă dreptunghiulară, ea are pereții de scândură și un acoperiș în două ape, învelit cu șiță de brad.
Fixată de mal doar prin câteva ancore simple, moara poate fi mutată, dupa necesități, în locul cel mai avantajos al albiei, prin plutire în aval.
O punte mobilă, compusă din două blăni, cu mâna curentă într-o parte, asigură legătura cu malul.
Roata hidraulică cu admisie inferioară este de dimensiuni foarte mari și fixată între cele două corpuri de vase plutitoare. Spre deosebire de majoritatea morilor de apă cu roată verticală, la care mișcarea de rotație este transmisă pietrelor printr-un singur angrenaj (roată cu măsele și pinion cu bolțuri), la morile plutitoare se utilizează, în acest scop, două angrenaje succesive, realizându-se o transmisie în două trepte. Prin cuplarea roții mari cu un pinion cu bolțuri cu diametrul mai mic, mișcarea lentă a roții de apă se transformă printr-o multiplicare apreciabilă a turației pionului secund, care permite utilizarea unor pietre de dimensiuni foarte mari, realizându-se, în consecință, o eficiență superioară și un randament mărit.
IMAGINI:
Secțiune longitudinală
67 Moară de vânt căciulată , Beștepe, județul Tulcea
Pe lângă morile de vânt cu pivot, la care întreaga construcție poate fi rotită pentru a orienta aripile în direcția vântului, în nordul Dobrogei a existat și un al doilea tip de moară de vânt, denumit de localnici moara rotundă sau moara căciulată (cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de moara olandeză, după țara de maximă răspândire), unde construcția, sub formă de turn înalt, este fixă, numai acoperișul conic, împreună cu roata de vânt, sunt mobile putând fi rotite în direcția vântului. Acest tip de moară este reprezentat în muzeu prin moara căciulată din comuna Beștepe, județul Tulcea.
Construcția casei morii, executată integral din lemn (schelet portant din bârne de stejar, căptușit cu scândură de brad), are forma unui trunchi de piramidă cu opt muchii, fiind așezată pe o fundație de piatră de formă octogonală. În partea superioară, casa morii se termină cu un cadran masiv de formă circulară, pe care se rotește – prin alunecare – căciula (acoperișul), prevăzută la baza ei cu o sanie. Casa morii are un subsol scund, care adăpostește angrenajele inferioare, un pod la nivelul solului – cu postamentul pietrelor cu cele două instalații de măcinat – și două poduri în partea superioară, pentru a permite accesul la angrenajele superioare. Două uși, la nivelul solului, dispuse față în față, permit accesul în moară, în orice poziție a aripilor.
Aripile, în număr de patru și de dimensiuni mari, sunt executate identic cu cele ale morilor cu pivot central.
Mecanismul de acționare folosește o transmisie în două trepte, cu antrenare inferioară a pietrelor. Rotirea valului (axul motor al morii) se transmite prin intermediul unei roți măselate (ischidarul cu măsele) și a unui pinion cu bolțuri, ușor conic, a unui fus solid de lemn, care străbate pe verticală construcția morii, până în subsol. Aici se constituie a doua treaptă de transmisie, formată dintr-o roată dințată mare (stureac) fixată pe fusul vertical, care se cuplează, în mod simetric, cu două angrenaje cu bolțuri (felinare), al căror ax vertical acționează pietrele morii.
Instalația de măcinat este formată din două perechi de pietre, de dimensiuni diferite, așezate pe un singur postament, în stânga și dreapta axului vertical. Sistemul de frânare al întregului mecanism este adaptat la poziția aproape centrală a roții măselate din partea superioară a arborelui receptiv, situație în care nu se pot utiliza brațele de pârghie lungi, ca la morile cu pivot. Oprirea se face cu un singur sabot de lemn, semicircular, care cuprinde jumătatea superioară a roții măselate.
Moara căciulată reprezintă, față de morile cu pivot, un progres tehnic evident. Utilizând un mecanism de acționare cu transmisia în două trepte – prin care se cuplează succesiv o roată mai mare, la una mai mică – se obține o viteză de turație a pietrelor mai mare decât la mecanismele cu o singură treaptă de transmisie, ceea ce asigură un randament mărit. La aceasta se mai adaugă ușurarea manevrelor de învârtire a aripilor morii în direcția vântului, prin rotirea numai a cupolei și nu a întregii construcții.
IMAGINI:
Sistemul de rotire a căciulii
Sistemul de transmisie dublă a energiei eoliene
60 Moara hidraulică cu alvan, Ciocmani, județul Sălaj
Moara cu alvan aparține, tipologic, categoriei morilor cu roată verticală și admisie inferioară. Ceea ce o diferențiază de celelalte mori din această categorie este alvanul – un sistem industrial utilizând lanțul Gall pentru poziționarea roții hidraulice în funcție de nivelul apei (iarna, permițând ridicarea roților din apa Someșului, prevenind astfel înghețarea lor). În situația în care sursa energetică este un râu mare, cu debit variabil, tipul obișnuit de moară cu roată verticală nu poate fi folosit, datorită fluctuației nivelului apei. Soluțiile găsite, în aceste cazuri, sunt reprezentate de morile plutitoare (inventate la Roma, anul 537 și prezente pe teritoriul României, conform documentelor de epocă, din secolul al XX-lea) iar morile cu alvan, din secolul al XX-lea. Morile plutitoare (care necesitau cunoștințe tehnice constructive deosebite) prezentau dezavantajul distrugerii lor de către sloiurile de gheață sau de trunchiurile purtate de ape.
Alvanul pare a fi o invenție locală, nemaifiind întâlnit în alte zone etnografice. Sistemul deosebit de ingenios de suspendare a roții hidraulice deasupra apei Someșului, în caz de îngheț, alvanul constă dintr-o construcție din stâlpi și grinzi orizontale care susține dispozitivele care permit ridicarea sau coborârea roții, prin intermediul unor scripeți, cabluri și a unui troliu. Acest sistem a permis amplasarea construcției de adăpostire a instalației de măcinare pe mal, direct lângă apă, eliminând astfel ambele dezavantaje ale morilor plutitoare.
Moara cu alvan din Ciocmani a fost transferată în anul 1997. Moara era instalată pe malul Someșului, la un kilometru în amonte de vatra satului, beneficiind de un baraj din stâlpi de lemn și împletitură de nuiele. Inițial, moara a fost construită ca o moară plutitoare, la Letca, în anul 1907, fiind adusă la Ciocmani între anii 1920-1922 și reconstruită ca moară cu alvan, în anul 1952, de un grup de meșteri (Neagotă Ion, Câmpan Ion, Câmpan Gheorghe, Câmpan Vasile, Lucaci Ion și Achim Gheorghe). Aici ea a funcționat, măcinând porumb, grâu, ovăz, sare și ghips, până în anul 1991. La inundațiile din anul 1970, moara a fost distrusă parțial și reconstruită de morarul Bota Traian, în cadrul C.A.P.-ului (care a preluat-o în anul 1958).
Construcția morii are un plan monocelular, fiind construită cu pereți din scândură și acoperiș în patru ape, cu căpriori rotunzi și învelitoare din șiță de fag.
Instalația hidraulică exterioară este formată din roata hidraulică, cu palete pe trei colaci. Axul roții poate culisa vertical, pe distanța de 1,5 m, un capăt având axul montat pe un cadru metalic ce se deplasează pe două ghidaje verticale, dispuse pe pilonii anteriori ai alvanului, celălalt capăt deplasându-se vertical prin intermediul unui cablu ce face parte din alvan.
Alvanul este o construcție fixă formatădin opt piloni verticali, înalți de 4 m, așezați de o parte și de alta a axului roții hidraulice, uniți între ei la partea superioară, cu două traverse orizontale în consolă, peste care se întind cablurile ce susțin roata hidraulică, într-o parte (cu o contragreutate în cealaltă parte). Deplasarea cablului (și implicit a roții hidraulice) se face manual, cu ajutorul unui troliu cu reductor și angrenaj metalic.
Pe axul roții hidraulice se află o roată de lanț, iar transmisia se realizează prin intermediul unui lanț de tip Gall, către un pinion aflat pe axul roții măselate a instalației interioare. Aceasta din urmă este compusă dintr-un angrenaj format din roată măselată și un pinion metalic, care transmite mișcarea la piatra superioară, raportul de transmisie de la roata hidraulică la piatra superioară fiind de 1:18.
Moara din Ciocmani a fost ultima moară cu alvan rămasă în teren, până la data transferării sale în muzeu. Prin transferul său, patrimoniul muzeului s-a îmbogățit cu ultimul tip care completează seria tipologică impresionantă a instalațiilor de măcinare a cerealelor, demonstrând ingeniozitatea și spiritul tehnic progresist al țăranilor din Sălaj.
IMAGINI:
Alvanul morii
Secțiune prin moară
TEHNICI ȘI MIJLOACE DE TRANSPORT ȘI COMUNICAȚII
Mijloace de transport populare
TEHNICI ȘI MIJLOACE DE TRANSPORT ȘI COMUNICAȚII
Sectorul transporturilor populare își propune să realizeze o sinteză larg cuprinzătoare a celor mai diferite sisteme tehnice și echipamente auxiliare, de pe teritoriul României, tradiționalizate în anumite zone etnografice, care reflectă modalitățile cele mai diverse de efectuare a circulației materiilor prime, instrumentarului și produselor muncii, în cadrul gospodăriei, în vatra satelor (și odinioară și a orașelor), între acestea și terenurile de cultură sau zonele exploatate, în sfârșit, între diferite centre de producție specializate, piețe de desfacere sau chiar provincii istorice.
Constituind, în ansamblul lor, "sistemul vascular" al procesului muncii, mijloacele de transport au jucat un rol deosebit de important în istoria civilizației omenirii, începând din neolitic și până astăzi, ele rămânând unul dintre indicii cei mai obiectivi și relevanți ai progresului tehnic și științific.
La nivelul fiecărei epoci istorice, transporturile reflectă cantitatea, valoarea și specificitatea producției, nivelul consumului și dezvoltarea pieței, a relațiilor de schimb, deschiderea fiecărei colectivități, naționale sau zonale, spre schimbul de valori, ceea ce presupune receptare, dar și difuzare.
Renunțând la enumerarea sistemelor de transport individual (care vor forma obiectul unei alte expuneri pavilionare), vom insista, în succinta caracterizare a mijloacelor de transport tradiționale, asupra celor rulante (cele mai importante), glisante și plutitoare.
1. Mijloacele de transport rulante au reprezentat, în societatea postneolitică, revoluția produsă în domeniul circulației produselor muncii, apariția roții constituind, după V. Gordon Childe, "o strălucitoare încoronare a dulgheriei preistorice".
Pe teritoriul României, carul cu roți este atestat arheologic din Epoca bronzului, dovadă descoperirile de la Cuciulata, datând de la 1.800 î.Hr. Aceasta a asigurat o stabilitate superioară colectivităților umane, facilitând exploatarea unor suprafețe mai mari de teren, cât puteau fi străbătute într-o zi, dus-întors, cu carul.
Structurate fundamental pe două tipuri: care cu proțap, pentru cornute și căruțe cu oiște, pentru cabaline, mijloacele de transport rulante se diversifică, tipologic și morfologic, în funcție de multipli factori generali sau particulari, cei naturali (geografici) și cei culturali (economici) jucând un rol preponderent.
În funcție de formele de relief, deosebim trei variante distincte: carele de șes (de câmpie), de regulă cele mai mari, neexistând solicitări de tracțiune deosebite, pe terenul fără contrapante și diferențe de nivel, o particularitate distinctă constând din diferența maximă între diametrul roților din față și a celor din spate, având funcția de accelerare a vitezei de deplasare; carele din regiunile de deal, intermediare, prin particularitățile constructive, între cele două tipuri extreme, dar având cea mai mare variabilitate tipologică datorită diversității naturii terenului și solicitărilor în procesul muncii, și carele de munte, mai mici, dar mai robuste (eforturile de tracțiune și transport sunt aici cele mai mari), diametrul roților din față și din spate fiind aproximativ egal, datorită pantelor mari de teren.
Raportate la sarcinile economice îndeplinite în cadrul gospodăriei mixte agro-pastorale, cu profil meșteșugăresc sau a celor specializate în transporturi (în zonele de graniță, în vecinătatea pasurilor și depresiunilor intramontane, numeroase sate se specializează, în evul mediu, în efectuarea de transporturi de materii prime sau mărfuri, de cele mai multe ori în beneficiul orașelor cu o producție economică foarte dezvoltată, fenomen stimulat de schimbul istoric permanent de mărfuri dintre cele trei țări românești, cu o economie complementară), mijloacele rulante, cu tracțiune animală se adaptează atât proceselor de muncă, cât și materiilor transportate.
O primă variantă, funcție de acest criteriu, ar consta din adaptarea carului cu loitrii pline, joase, pentru transportul produselor agricole (grâne, fructe, legume), a îngrășămintelor naturale, a materialelor de construcție, a produselor meșteșugărești. Carul cu loitrile înalte și goale (cu fuștei și nu cu scânduri) se folosesc la transportul vegetalelor cu volum mare și greutate mică (snopi, paie, fân, cânepă, stuf etc.).
Transportarea buștenilor de construcție sau a lemnelor de foc din pădure obligă, de regulă, modificarea carului în acest scop, prin demontarea loitrilor și montarea, în locul "inimi" scurte a unei "inimi" lungi care să repartizeze echilibrat greutatea, pe cele două "dricuri".
Un alt interesant caz de adaptare a construcției carului la forma și dimensiunea butoaielor mari, pentru transportul mai facil al acestor recipienți cu vin sau chiar cu apă (cazul sacalelor din Dobrogea), ni l-a relevat descoperiea fortuită a carului de acest tip, datând din secolul al XVIII-lea, piesă valoroasă păstrată în Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc.
O formă cu totul aparte a mijloacelor rulante de transportare a utilajului agricol la câmp, răspândită cu deosebire în sudul Transilvaniei, este cea a căroaiei prevăzută numai cu roțile din spate, în față montându-se, până la câmp, rotilele de la plug, demontate aici și utilizate la arat.
Între mijloacele de transport cu numai două roți, amintim "teleaga" și "sacaua". Un caz cu totul particular, menționat de documentele medievale, este carul cu proțap dublu, folosit în regiunile deluroase cu un relief accidentat, care nu permite întoarcerea lejeră a carului pentru schimbarea direcției de mers, mijloc recomandat, mai ales în clipele de mare primejdie (a unei retrageri în fața unui dușman cotropitor), din considerente strategice.
Din punct de vedere istoric, perfecționarea esențială a mijloacelor rulante a constat din consolidarea roților cu piese din metal și, mai târziu, ferecarea roților și a carelor.
În anumite zone etnografice submontane, mai conservatoare, a mai rămas, până în zilele noastre, amintirea (și uneori, chiar meșterii rotari care au mai lucrat asemenea mijloace) carelor lucrate numai din lemn, cu obezile masive din lemn de frasin sau stejar, fără nici o întăritură din metal, uzura fiind evident mai rapidă, iar transportul mai incomod.
Introducerea metalului la ferecarea carelor și a căruțelor s-a făcut, mai întâi, prin fixarea pe talpa obezilor, cu ținte, a unor fâșii din metal, de regulă peste porțiunea de înnădire a obezilor, care era cea mai puțin rezistentă și mai târziu pe toată circumferința roților.
Abia de la sfârșitul veacului al XIX-lea, meșteșugarii satelor trec la metoda legării roților și, treptat, și a altor piese ale carului sau căruței, cu metal, datorită facilităților mai mari ale procurării și valorii ridicate a acestuia.
Un capitol aparte al mijloacelor rulante îl constituie cel al vagoneților cu roți de lemn, pe șine de lemn, pentru transportarea minereului aurifer în subteran și la gura minei, utilizați în mineritul țărănesc, până la sfârșitul deceniului al cincilea al secolul al XX-lea.
Acest sistem, de mare eficiență față de transportul cu coșurile și în saci, practicat până la inventarea sa, apare în secolul al XVI-lea în Transilvania, originalul, aflat la Muzeul Transporturilor din Berlin, constituind o prioritate românească, pe plan european.
2. Departe de a avea importanța și utilizarea celor rulante, mijloacele glisante (alunecânde), tractate de animale (în principal, săniile), au fost și mai sunt, încă, folosite iarna, pentru toate necesitățile unei gospodării, adaptându-se acestora prin folosirea coșului la transportarea unor materiale ori persoane, sau numai a tălpilor, în cazul transportului de bușteni. Pentru buștenii de lungi dimensiuni, se procedează la fel ca în cazul carului, utilizându-se un rând de tălpi în față și un altul în spate, la mare distanță, unele de altele, pentru a putea fixa încărcătura la ambele capete, sistem deosebit de sanie, numit cocârlă.
3. Categoria mijloacelor plutitoare are aceeași îndelungată tradiție a utilizării lor de către locuitorii acestor meleaguri. Cea mai frecventă tehnică de execuție a ambarcațiunilor era, odinioară, cea monoxilă, a scobirii interiorului unui trunchi de arbore (la asemenea mijloace se referă Arrian în relatarea trecerii Dunării, cu mijloacele flotante ale băștinașilor riverani, în campania militară a lui Alexandru Macedon, din anul 335 î.Hr.), tehnică păstrată, în anumite zone, până aproape de zilele noastre.
Construirea ambarcațiunilor din schelet portant curb (crivace), pe care sunt bătute scânduri și, apoi, întregul vas este călăfătuit cu câlți de cânepă și smoală, pentru impermeabilizarea sa, a permis construirea unor mijloace mai perfecționate, mai stabile și de gabarit mai mare.
În aceleași tehnici sunt lucrate și podurile umblătoare (plutitoare), numite de documente broduri sau bacuri și folosite pentru traversarea marilor cursuri de apă, în interiorul țării (în zona Mureșului sunt atestate încă din secolul al X-lea), dar și al Oltului, Prutului sau a Dunării.
Modul de exploatare a celor două tipuri diferă, pe râuri fiind utilizate podurile pe cabluri din cânepă (hurduzău) sau mai recent, din metal, iar pe Dunăre, cele cu zbat (roată acționată manual, prin învârtirea, din barcă, a unui arbore cotit, pe care este fixată roata, în scopul deplasării în amonte, până la jumătatea fluviului, de unde bacul este dirijat, cu ajutorul curentului și al mânuirii vâslelor, în punctul de sosire, situat în linie dreaptă cu cel de plecare). Prezentarea acestei vaste problematici, pe categorii, tipuri și subtipuri, prin monumente originale, cum sunt cele două poduri plutitoare și barca monoxilă expuse în aer liber, dar și prin numeroase mijloace instrumentale, expuse în cadrul unui pavilion tematic, care adăpostește totalitatea acestor exponate (22), în gospodăriile din muzeu și în depozite – 109 exemplare, oferă publicului vizitator o viziune sistemică asupra domeniului, o imagine caleidoscopică impresionantă privind civilizația transporturilor la poporul român.
74 C Pavilion de prezentare a mijloacelor de transport populare
Transportul tradițional, conceput ca un sistem funcțional ce mijlocește activitățile ocupaționale, meșteșugărești, comerciale, realiza deplasarea resurselor, produselor agricole, mărfurilor și persoanelor sub formă de povară, constituind, în același timp, o componentă esențială a civilizației populare.
Lumea satului a cunoscut diverse procedee și mijloace de transport care și-au găsit expresia tehnică superioară în vehiculele folosite la sol, alături, acolo unde a fost cazul, de ambarcațiuni și vase utilizate pe cursul apelor stătătoare sau curgătoare, reprezentate și acestea prin monumente specifice în același sector al muzeului.
Vehiculele tradiționale au la bază mijloace de transport arhaice, unele din ele găsite și astăzi în peisajul rural (de exemplu procedeele și mijloacele folosind târârea la sol).
Problema lor tehnică este realizarea deplasării unei poveri utile pe o anumită distanță, caracterizată prin variabile de dificultate, îndeosebi frecarea de mediul terestru sau acvatic, situație ce trebuie eliminată prin procedee tehnice specifice: tălpi care să alunece pe zăpadă, gheață sau chiar pe sol, dar mai cu seamă roți. Raportul între viteza deplasării, distanța parcursă și cantitatea de povară transportată va fi ecuația esențială a oricărui transport tradițional sau popular, în funcție de nivelul de civilizație atins de comunitatea umană.
Săniile și vehiculele cu două roți, denumite căroi sau telegi, cotigi etc., reprezintă formele tehnice mai simple pentru transport. Asocierea lor, îndeosebi a căroaielor, în vehicule cu patru roți, prin intermediul carelor telegite au dat naștere vehiculelor intens utilizate, denumite generic care (lat. carrus).
Diferențierea lor în funcție de structura-postament pentru povară (resurse naturale lemn, fân, bucate dar și mărfuri și persoane) au dat naștere la o mare diversitate de tipuri și subtipuri, variante și subvariante de vehicule cu roți: care de pădure, de fân (cu postamente specifice: corcii, sclife etc.) dar și care de bucate, unele schimbabile în funcție de povara transportată (carele de ogașe). Asemenea vehicule, pentru poveri mari erau trase de boi (prin înjugarea lor). Schimbarea sursei de tracțiune (pe cai) a dus la evoluția mijloacelor de transport și la transportul de marfă și persoane.
Căruțele sunt mijloacele reprezentate în pavilion de tracțiunea cu cai (căruța aișpenăr) sau cele grele, trase de doi cai (denumite uneori după locul de proveniență căruță de Săliște, de exemplu). Vehiculele de acest fel ajung la a poseda calități stilistice (căruțele pictate) sau cu semnificații în obiceiuri (căruțele de nuntă).
În sate au pătruns, din secolul al XIX-lea, și mijloacele de transport urban cum ar fi trăsurile (folosite ca poștalioane locale) sau birjele. Căruța-poștalion din Rășinari transporta corespondență, mărfuri sau persoane, iar birja din Vicșani (județul Suceava) călători la gară.
Mijloacele de transport prezentate în pavilion se completează cu un set de potcoave de boi și cai din Jina (județul Sibiu), precum și cu juguri. De asemenea, sunt prezentate și structurile și elementele componente ale unui car: structuri de cuprindere a poverii, structuri de deplasare, structuri de transmisie și auxiliare.
IMAGINI:
Imagine din Pavilion
Părțile componente ale unui car Mohu, județul Sibiu
Teleagă, Viștea de Jos, județul Brașov
Căruță pictată, Ludoș, județul Sibiu
Car de boi, Costești, județul Vâlcea
Car de ogașe, Drăguș, județul Brașov
Căroaie, Mohu, județul Sibiu
Birjă, Vicșani, județul Suceava
Structura unui car
Legenda:
A – Structuri de cuplare a poverii
B – Structuri de deplasare (roți, tălpi
C – Structuri energetice și de transmisie
74 B Monoxila de pe Siret, județul Bacău
Monoxila (gr. monoxilos "un singur lemn") reprezintă cel mai arhaic mijloc de plutire, realizat, individual, pentru pescuit și asamblat, în poduri plutitoare (broduri) atestate și la noi, încă din secolul al X-lea, sub numele slav de broduri, servind la traversarea apelor mari a oamenilor și a carelor cu poveri tractate de animale.
Tradiția lor coboară până în antichitatea tracică, prima atestare datorându-se lui Arrian, care amintește, în relatarea trecerii lui Alexandru Macedon (335 î.Hr.) prin aceste locuri, de abundența monoxilelor: "locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit pe Istru sau când merg unii la alții pe fluviu, iar mulți fac cu ele piraterie". În civilizația tradițională rurală sunt extrem de răspândite în toată țara, sub cele mai diverse denumiri: luntre, cin, ciobacă, cinac, dubă, oraniță, opacină, butuc, dubaș, mai rar, barcă pescărească.
Monoxilele aveau o formă cilindrică sau ovoidală, cu vârf ascuțit și spate drept. Uneori erau compartimentate prin praguri, alteori aveau plutitori laterali pentru echilibrare în plutire și se deplasau în direcția cursului apei sau în amonte cu ajutorul prăjinilor (ghiondere) sau vâslelor și lopeților, vâslașii putând sta așezați sau în picioare. Monoxilele de mari dimensiuni, uneori lungi de peste 10-12 metri, descoperite arheologic pe Someș sau Mureș, erau utilizate la pescuit sau, câte două, la podurile plutitoare. În Evul Mediu, asemenea luntre monoxile se utilizau și asociate, prin legare în "poduri de vase".
Orificiile dispuse paralel, pe bordura părții superioare, sugerează fixarea unor grinzi transversale prin legarea acestora cu ajutorul unor frânghii de cânepă, constituind astfel o platformă compactă care reprezintă suprafața portantă de transport, a podului (bacului) plutitor.
Exponatul prezentat în muzeul sibian cu o lungimea de 11 m (ceea ce sugerează utilizarea la transportul unei sarcini mai mari cel mai probabil un pod plutitor), a fost descoperit cu ocazia inundației Siretului în anul 1970, în malul nisipos surpat, din apropierea orașului Bacău.
IMAGINI:
Monoxila
Monoxila
74 Pod plutitor pe cablu, Turnu Roșu, județul Sibiu
Inițial, amplasat la intrarea în comuna Turnu Roșu, județul Sibiu, el este unul din zecile de poduri plutitoare care, înainte, făceau legătura între cele două maluri ale Oltului. Podul plutitor a fost transferat în muzeu în anul 1969.
Podul propriu-zis se compune din două bărci lungi cu fundul plat, legate între ele printr-o ramă de grinzi, podită cu blăni, care formează platforma de încărcare. Legătura între pod și mal se face cu ajutorul a două căroaie, o platformă podită și înclinată, care se sprijină pe două roți pline, din lemn.
Podul este pus în mișcare de curentul de apă. Fiind însă fixat, prin lanț metalic și scripete, de un cablu metalic, întins peste apă (hurduzău), se deplasează de-a lungul acestuia, spre malul opus.
Ancorarea cablului se face cu ajutorul unui jug lucrat din lemn masiv de stejar având stâlpi înfipți adânc în pământ. Dintre acestea scara, un pilot înalt cu crestături, folosește pentru a fixa înălțimea cablului, iar capra, un troliu vertical montat într-un schelet masiv de stejar și având un mic acoperiș de scânduri, asigură întinderea corespunzătoare a cablului.
În apropierea podului se află casa podarului, care servește drept adăpost podarului.
Construcția dreptunghiulară, ridicată pe un mic soclu de piatră, are pereții zidiți din cărămidă și un acoperiș în două ape, învelit cu țiglă.
Singura încăpere este mobilată simplu, cu două paturi, o masă și o sobă de gătit.
IMAGINI:
Sistemul de ancorare al cablului ("capra")
Sistemul complex al funcționării podului plutitor pe cablu
74 A Bac cu zbat, Topalu, județul Constanța
Transportul pe apă, utilizat dintr-o necesitate economică, a favorizat schimburile de bunuri între diferite zone specializate. În cazul de față, avem de-a face cu un alt aspect al comunicațiilor, și anume, un mijloc ce înlesnea legăturile între locuitorii de pe ambele maluri ale Dunării. Până la primul război mondial au predominat bacurile cu rame, iar după aceea au fost înlocuite de cele cu zbaturi.
Bacul cu zbat expus în Sectorul transporturi populare, provine din satul Capidava, comuna Topalu, județul Constanța. El a ieșit din uz în anul 1970, fiind construit în anul 1928. Pe cele două bărci, cu fundul plat, există o platforma de 6×6 m, având balustrade spre cele două extremități, iar părțile opuse, dinspre mal, sunt prevăzute cu câte un oblon. Între cele două bărci este montat zbatul cu un diametru de 1,85 m, iar prin axul său trece un arbore cotit. Funcționarea se asigura în felul următor: prin învârtirea arborelui cotit de către doi-șase oameni, bacul era pus în mișcare jumătate de kilometru, în amonte, împotriva cursului apei, dar după aceea se cârmea la vale, spre malul opus.
Prin amplasarea bacului cu zbat, în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA", se salvează încă un monument ce marchează o fază a progresului tehnic.
IMAGINI:
Sisteme de propulsie și dirijare a bacului
Sensul de înaintare
Încarcatură
Cârmaci
Cârma
Vâslași
Modalitate de traversare
Debarcader
Dunărea
Traversare în aval
Traversare în amonte
Firul apei
Plutire liberă
Plutire utilizând forța manuală
Sensul curgerii hidraulice
MONUMENTE DE UTILITATE PUBLICĂ
Monumente de utilitate publică
Prin acumulările patrimoniale și expoziționale, anterioare anului 1990, muzeul primise – în ansamblul său – conturul și aspectul unui sat-sinteză al tuturor satelor din România, un sat al tuturor timpurilor, ilustrând, prin calitatea exponatelor sale, o evoluție multiseculară, pe cele două coordonate ale sistemului cultural-istoric: conservarea tradițiilor și trădarea tradițiilor (tradiția are ca etimon latin pe trado,- ere, cu înțelesul de a păstra, a transmite, a înmâna, pe lângă sensul a trăda), în perspectiva evoluției consensuale cu valorile cultural universale și primordial europene.
La o privire mai atentă a acestui sat-sinteză, reconstituit până la sfârșitul anului 1989, am constatat că îi lipsea ceva esențial: martorii obiectuali ai unei vieți sociale comunitare publice, constând din monumentele ce instituționalizează funcțiile publice ale comunității sătești, atât cele din sfera economică (prin excelență, cea comercială, căci sectorul tehnic a fost bine reprezentat prin numeroasele instalații de industrie țărănească circumscrise, în fapt, tot monumentelor de utilitate publică sau cel habitațional, prin cele 46 de gospodării și case ce ilustrează tipologia monumentelor de arhitectură), cât și din sfera vieții spirituale și cultural-ludice.
Noua categorie de monumente comunică – în marea lor majoritate – prin caracteristicile arhitectonice (plan, elevație, structură, stil, funcționalitate), descendența lor din casa țărănească (chiar și biserica din lemn are aceeași origine), dar, în același timp, pun în evidență asimilarea unor influențe străine de mediul rural (provenite, deci, din mediul aulic românesc) sau străine de "țară", prin adoptarea unor modele impuse de exercițiul administrării temporare a țărilor române de către imperii străine (cazul pavilionului de joc, difuzat din mediul urban austriac).
Așa a apărut ideea unui nou sector tematic al muzeului, care să reunească cele mai multe dintre aceste monumente de utilitate publică.
La nivelul vieții economico-comerciale, avem, mai întâi, cârciuma (cu casa cârciumarului încorporată în ansamblul cu funcție mixtă, conceput și realizat în spiritul arhitecturii tradiționale locale), apoi hanul, amplasat de regulă în pasurile intracarpatice, impus, încă din evul mediu, de intensitatea transporturilor de mărfuri dintre Transilvania și Moldova sau Țara Românească, acesta reflectând, prin stilul arhitectonic, sinteza armonioasă realizată de constructor, nu numai între funcțiile de local public și de locuință a hangiului, de loc de odihnă și loc de servire a mesei, ci și între stilurile arhitectonice adoptate de ambele provincii, unite și nicidecum despărțite de trecătoarea montană în care a apărut noua instituție publică. În sfârșit prăvălia (bolda, în Transilvania), ea evoluând de la un spațiu amenajat în locuința săteanului sau târgovețului, spre o incintă distinctă, cu funcții bine delimitate (spațiu-depozit, spațiu comercial și spațiu de primire-foișorul), atașată, prin cele mai ingenioase și organic-integrate soluții, locuinței prăvăliașului, care respectă stilul casei locale tradiționale, ea însăși adaptată funcțiilor complexe, recent asimilate.
Viața ludică trebuie, la rândul său, a fi reprezentată prin monumentele adaptate nevoilor ludice, mereu sporite în pas cu moda vremii și copiind modele urbane, cum sunt: pavilionul de joc (introdus, inițial, în Transilvania, de administrația austriacă și apoi generalizat, prin substituirea sa în locul șopronului sau șurii de joc), popicăria (destul de frecventă și ea, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, în satele României) și scrânciobul, instalație "de joacă", preferată de copii și tinerii satelor.
Viața spirituală este reprezentată, în acest sector, prin monumente consacrând instituții ce cultivă spiritul: prin învățătură, deci prin instrucție și educație (școala) sau prin credință ( biserica).
În cazul școlii, sunt prevăzute ambele forme de materializare a funcției învățământului la sate: casa-școală (aparținând de regulă, prin tradiție, preotului satului, devenit și întâiul dascăl) și școala propriu-zisă, având funcția și parametrii construcției, prestabiliți.
În cazul bisericii, se intenționează ilustrarea varietății arhitectonice deosebite, derivată atât din adaptarea acestui tip de edificiu religios la nevoile cultice (bisericile cu turlă încorporată, specifice Transilvaniei, sau bisericile cu clopotniță alăturată, specifice Olteniei) cât și la structura și numărul membrilor comunităților locale (pornind de la bisericile specifice comunităților restrânse, izolate, din Munții Apuseni, prin transferarea unei biserici de crâng, a unor comunități medii sau largi). De asemenea, sunt prevăzute a fi reprezentate ambele rituri religioase autohtone: ritul ortodox și cel greco-catolic, însuși locul de așezare a celor două biserici, în cadrul muzeului, fiind stabilit în funcție de vecinătățile imediate, cât mai armonios.
Un alt aspect al vieții spirituale prezentat în cadrul sectorului dedicat edificiilor publice, îl reprezintă troițele, încercând, și în acest caz, o ilustrare exhaustivă a variantelor tipologice (atât ca semnificație, funcționalitate, localizare, utilitate, particularități arhitecturale și decorative etc.).
Un loc cu totul aparte îl ocupa, odinioară, în viața satelor, casa vrăjitoarei (sau a meșteroaiei – cum i se spune în Maramureș). La limita între "loc privat" și "loc public", trădând reminiscențe puternice de mentalitate precreștină, aceasta era, de regulă, până astăzi, una dintre locuințele cele mai "retrase" (uneori izolate chiar, geografic) și mai arhaice, proprietara/-ul nefiind, prin educația și psihologia sa, compatibili cu noul, cu modernul.
Cu aceste noi utilități, muzeul s-a "rostuit" definitiv, oferind, în toate compartimentele sale, posibilitatea unei ample documentări tematice, în cele mai diverse domenii ale civilizației și culturii satului tradițional românesc, iar pe ansamblu, sugerând imaginea supraviețuirii miraculoase a unui sat de odinioară, o versiune originală, specific românească, a satului european.
73 A Poartă monumentală, Sat Șugatag, județul Maramureș
Poarta provine dintr-o zonă cu tradiții în prelucrarea artistică a lemnului și datează din anul 1978, fiind construită de un meșter din Berbești, județul Maramureș. Este un tip deosebit de poartă, alcătuită din cinci stâlpi, din care trei în spate și doi în față, așezați pe un plan dreptunghiular, între ultimii doi fiind confecționate două bănci, perpendiculare pe poartă.
Hăizașul (acoperișul) este din șiță de stejar și e susținut de două grinzi masive, bogat ornamentate, în care sunt încastrate penele celor cinci stâlpi, consolidate cu cuie de lemn.
Întreaga suprafață a stâlpilor și a tăbliilor porții este împodobită cu motive sculptate, tradiționale, specifice porților maramureșene și românești, în general – geometrice și vegetale: funia răsucită, rozeta, spirala, pomul vieții și crucea.
Această variantă constructivă, de poartă cu cinci stâlpi, prin mărimea și ornamentația bogată, semnifică în muzeu, păstrarea tradițiilor de prelucrare artistică a lemnului, asemenea porți fiind nelipsite în satele maramureșene.
IMAGINI:
Funia răsucită
Pomul vieții
73 B Casă cu vraniță, Bârsana, județul Maramureș
Maramureșul istoric a dezvoltat, în timp, una din cele mai spectaculoase și mai originale arhitecturi în lemn din țara noastră. Laică sau religioasă, ea se distinge prin ingeniozitatea tehnicilor constructive, proporția și echilibrul volumelor, bogata și rafinata decorație a elementelor componente. Pe Valea Izei, "coloana vertebrală" a zonei, în arhitectura țărănească, atât din punct de vedere tipo-morfologic, cât și sub aspect decorativ, excelează casa și poarta – adevărate embleme pentru starea social-economică a proprietarilor.
Deși construită relativ recent, în perioada interbelică, casa transferată în muzeu, în anul 1994, și reconstruită în anul următor, relevă prin planimetrie, elemente constructive, tehnici și materiale folosite, unul din cele mai arhaice tipuri de locuință. Cu plan bicameral – odaie de locuit și tinda neîncălzită – casa are dezvoltată la fațadă, longitudinal, o prispă – șatră, care îmbină atât funcția practică de protejare a construcției, cât și cea estetic-decorativă. Constructiv, casa este așezată pe un mic soclu de piatră de râu, cu pereți din bârne cioplite de stejar, așezate în cununi orizontale, încheiate la capete în cheutoare dreaptă. Șatra este legată de restul construcției prin tălpi, la bază, și, prin grinzile tavanului, de acoperiș. În partea superioară, se compune dintr-o succesiune de stâlpi verticali și arcade, tăiate în cunună de legătură, toate bogat ornamentate prin sculptarea de elemente geometrice.
Întreaga construcție este protejată de un acoperiș înalt, în patru ape, învelit cu draniță de brad.
Interiorul camerei de locuit reunește toate elementele tipice casei maramureșene: cuptor cu plită – spori, pat și rudă bogat împodobită cu textile, lavițe și masă, icoane și taigere, pe pereți.
Proporțiile casei, succesiunea stâlpilor și arcadelor sculptate, bogăția și eleganța interiorului fac dovada peremptorie că frumosul a fost apanajul și celui mai modest maramureșean.
Vranița este tipul arhaic al porților maramureșenilor, în a cărei simplitate regăsim atât ingeniozitatea practică, cât și simțul estetic al meșterului popular. Realizată din cinci traverse orizontale, prinse în trei stâlpi sculptați, poarta pivotează în jurul unui stâlp fix, fiind menținută, în plan orizontal, de o contrafisă dispusă în diagonală.
IMAGINI:
Fereastra casei și stâlpul șatrei
Interior (cuptorul cu plită)
Stâlpii de la șatrei (detaliu)
73 Han tradițional, Tulgheș, județul Harghita
Provenit din localitatea Tulgheș, situată pe valea râului Bistricioara (pe șoseaua Toplița-Poiana Teiului, la 18 km de renumita stațiune cu ape minerale, Borsec), hanul, transferat în muzeu în anul 1991, reprezintă una din construcțiile specifice pasurilor intracarpatice care mediau comunicațiile (realizate, secole la rând, prin cărăușie) între Transilvania și Țările Române, în cazul de față, Moldova.
Hanul a fost construit în anul 1922, luând locul, neîndoielnic, unui han mai vechi și mai modest, de către un negustor grec (Gorok), la o răscruce de drumuri, în chiar mijlocul comunei.
În anul 1925 este cumpărat de prăvăliașul german Friederich Jahrmann, care-l adaptează ca "hotel și restaurant", funcționând astfel până în anul 1958.
Hanul făcea parte dintr-o gospodărie complexă care mai cuprindea o șură și un grajd, o bucătărie de vară, un ghețar și o fântână. Construcția hanului reprezintă o sinteză între arhitectura rurală tradițională și cea de influență orășenească. Fundația, pivnița și soclul sunt din zid de cărămidă, pereții din lemn, construiți din stâlpi și curmezișuri, între care sunt prinse scânduri, iar acoperișul, în două ape, cu învelitoarea din șiță de brad, are timpane laterale, adăpostind un pod de mari dimensiuni.
Planul întregului ansamblu arhitectonic are forma de L; la întâlnirea celor două corpuri de clădire, în unghi, și ușor avansat față de restul construcției, aflându-se turnul, de 10 m înălțime, care "leagă" cele două corpuri ale construcției, conferindu-i întregului ansamblu, monumentalitate și un aspect aparte.
Corpul principal era format, inițial, dintr-o sală de han (restaurant), o bucătărie și o cameră pentru înnoptarea călătorilor.
Corpul secund, reprezentând locuința hangiului, cuprindea două camere, o bucătărie și accesul la pod, pe toată lungimea fațadei având un foișor deschis, ce accentuează nota de ospitalitate a ansamblului.
Sub acest corp se află și beciul, servind la depozitarea alimentelor și a băuturilor. Intrarea în han se face prin ușa de la parterul turnului, iar în locuința hangiului, din curte, prin foișor.
Așezat la una din intrările principale în muzeu, hanul își retrăiește funcția sa originară, servind la primirea și ospătarea publicului vizitator, într-o ambianță tradițională.
Tâmplăria amplă și bogat decorată a părții superioare a turnului, cu cele patru ferestre, îi conferă acestuia o notă de decorativism suplimentară. În dreptul ferestrelor, în interior, era instalată o candelă aprinsă, îndeplinind rolul de far, pentru semnalizarea de la distanță, pe timp de noapte, a existenței hanului.
IMAGINI:
Turnul hanului cu ferestrele având rolul de "far"
Planul hanului și al casei hangiului
1 – turn / 2, 3, 4, 5, 6 – săli de mese / 7 – bucătărie / 8 – cămară / 9 – prispă / 10 – foișor
11 – grup sanitar / 12 – acces în pivniță
73 C Casa Meșteroaiei, Săpânța, județul Maramureș
Meșteroaia satelor maramureșene era aceea care știa, prin vrăji și descântece, să dezlege făcăturile strigoaicelor, ielelor sau în cauzele diferitelor boli, vindecând oameni, animale sau redând "mana" câmpului.
Și dacă nu se poate vorbi de o locuință tipică destinată acestui personaj pitoresc, în peisajul comunității rurale, tradiționale, nu se poate nega prezența în jurul său a unei aure de mister.
Obiectivul numit Casa Meșteroaiei, transferat în muzeu în anul 1994 și reconstruit în anul 1997, datează din secolul al XVIII-lea și reprezintă, în tipologia arhitecturii țărănești din Maramureș, una din cele mai interesante variante tipologice, cea a trecerii de la casa fără prispă, la cea cu prispă. Planimetric, casa are trei încăperi: casa de locuit, tinda rece, dispusă median și cămara de alimente. Prin retragerea ultimelor două încăperi spre interior, s-a creat un spațiu liber, la fațada principală, dând naștere prispei parțiale sau șetrei înfundate. În acest spațiu liber, sarcina acoperișului este preluată prin cununa longitudinală de trei stâlpi simpli, nedecorați; între cei care delimitează intrarea în casă, o arcadă simplă este decorată prin sculptarea motivului funiei, mai mult sugerată.
Tehnicile constructive, materialul folosit, dispunerea asimetrică a ferestrelor, la odaia de locuit, atestă odată în plus, vechimea casei.
Ridicată pe un soclu de piatră de râu, casa are pereții din bârne masive cioplite din stejar, așezate în cununi orizontale, încheiate la capete în cheutoare românească, dreaptă. Întreaga construcție este protejată de un acoperiș zvelt – 2/3 din înălțimea casei – în patru ape, învelit cu draniță de brad.
Interiorul camerei de locuit are simplitatea lucrului vechi. Cuptorul cu vatra deschisă servea atât la gătitul hranei, cât și la odihna coconilor sau bătrânilor casei. Cele două ruzi așezate deasupra patului, altfel frumos gătite, serveau în lipsa lăzilor de zestre, la păstrarea textilelor de uz gospodăresc și a pieselor de port. În sfârșit, cele două lavițe masive de lemn, sprijinite pe stâlpi fixați în pământ, serveau, în egală măsură, la repausul și la odihna stăpânilor. Spiritul bigot al țăranului maramureșean – practicile magice fiind de sorginte precreștină -este relevat de icoanele așezate pe pereți, în colțul dintre ferestre, deasupra mesei.
Tinda casei are o dublă funcție: cea de spațiu de trecere spre celelalte încăperi, dar și de depozitare a inventarului gospodăresc. În cămară erau depozitate, deopotrivă, alimente și ierburi folosite în practicile magice.
IMAGINI:
Interior casa de locuit
"Cuptorul la care se fierbeau leacuri"
73 I Gospodărie de învățător de țară, Săliște, județul Sibiu
Săliștea Sibiului este atestată documentar ca una dintre cele mai emancipate comune românești din Evul Mediu transilvan, figurând în documentele epocii, încă din anul 1366, ca un "mare sat al românilor", iar din anul 1616, ca având prima școală laică din toate satele românești din Transilvania.
Am ales tocmai această localitate spre a ilustra statutul economic și social, regimul habitațional al unui învățător sătesc, în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA".
Prin donația Primăriei din Săliște, am transferat o asemenea gospodărie, păstrată miraculos în chiar centrul comunei, în fața Primăriei, gospodăria învățătorului, urmând a fi reconstruită în sectorul ocupațiilor specializate, altele decât cele având profil economic (până în prezent, aici existând casa hangiului, casa cârciumarului, casa vrăjitoarei (în termeni locali maramureșeni meșteroaiei).
Gospodăria este formată din casa construită pe două nivele, parterul, din piatră tencuită, prevăzută cu un geam de aerisire, având funcția de pivniță și magazie, iar etajul, din bârne fasonate din lemn de brad, cu două încăperi (tinda și casa) și un privar (prispa deschisă decorată cu stâlpi), protejat de o prelungire a acoperișului casei în două ape, cu timpanele triunghiulare închise cu șită de brad după modelul "casei francone", împrumutat din Occident, în secolul al XV-lea, inițial în orașe (din zid), apoi, și în satele din Mărginime (din lemn), de către cei mai de vază locuitori, cu activitate "economă" sau intelectuală.
Ferestrele casei sunt dispuse asimetric (trase spre colțurile camerei împărțind interiorul în două triunghiuri: cel luminos, în unghiul format din pereții cu ferestre, în care sunt așezate lavițele și masa (iarna, în locul mesei așezându-se războiul de țesut) și cel întunecos, format din pereții fără ferestre pe latura lungă, aici fiind așezat patul, pentru protecția retinei împotriva luminii (un model ergonomic, ilustrativ pentru nivelul de civilizație al epocii).
Șura (cu un grajd) are, în față, spațiul deschis pentru adăpostirea căruței cu un cal (sau mai târziu, a șaretei, cu care învățătorul se deplasa în satele comunei pentru a-și vizita elevii și pe părinții acestora) și în spate, grajdul pentru cal .
O viitoare împrejmuire (gard) din scândură, cu portiță și poartă, joase, din lemn de brad, cu coteț de porci și o fântână, vor completa acest ansamblu ce ilustrează un habitat modest, specific învățătorului sătesc de odinioară.
IMAGINI:
Privariul casei (in situ)
Șura cu grajd (in situ)
73 K Han tradițional, Veștem, județul Sibiu
Hanul, primit ca donație de la familia Doina și Romeo Medan, provine din satul Veștem și era situat în afara hotarului satului, pe D.N.1, la 15 km de Sibiu și 5 km de Veștem și Tălmaciu. Hanul a fost edificat de către un comerciant sas pentru a oferi serviciile specifice călătorilor de pe această arteră ce leagă Ardealul de Oltenia, prin celebra Vale a Oltului.
Monumentul este o construcție caracteristică sfârșitului secolului al XIX-lea și completează, în mod fericit, în colecția muzeului, reprezentarea tipologică a edificiilor de acest gen de pe teritoriul țării noastre.
Clădirea realizată pe trei nivele, construită integral din bârne de lemn de brad, pe un soclu de cărămidă, este compusă din 20 de încăperi cu destinații diferite, dispuse la subsol, parter și etaj.
Funcțiile edificiului au fost multiple: subsolul clădirii adăpostea o carmangerie cu abator, afumătoarea și instalația de preparare a produselor din carne, la grătar, o popicărie și o brutărie (cu un cuptor având o capacitate de coacere de 80 de pâini simultan).
La parter erau situate bucătăria, sala de mese și camerele de locuit ale hangiului și ale personalului care servea clienții, iar la etaj erau camerele oferite spre închiriere, drumeților ce poposeau la acest complex economic și comercial.
Atât parterul cât și etajul prezintă câte o prispă cu stâlpi împodobiți, balconul ieșind în afară din linia prispei. Acoperișul este sprijinit pe stâlpi și legat de cel general al casei.
Una din scările de acces la etaj, cu trepte de stejar, este așezată în partea din față a construcției, în interiorul prispei, cealaltă fiind în partea din spate a construcției, în capătul holului.
Prin reconstrucția acestui monument, încadrat în sectorul tematic Edificii de utilitate public-socială (inaugurat după 1990), se asigură, pe de o parte, dezvoltarea muzeului conform proiectului său tematic, iar pe de altă parte, suplimentarea serviciilor oferite publicului. Nu lipsit de importanță este faptul că, pe lângă posibilitatea de a gusta din bucatele tradiționale românești, unitatea transferată oferă și șansa de a înnopta aici, ambele servicii, într-un decor ce amintește de civilizația românească de acum 150 de ani.
IMAGINI:
"Iisus", icoană din interiorul hanului
Profil fațadă han
72 C Scrânciob, Bicaz-Chei, județul Neamț
Având denumiri diferite în zonele istorico-etnografice în care este atestat (scrânciob – în Moldova, ringhișpil sau țuțul – în Transilvania, dulap și leagăn – în Muntenia), scrânciobul reprezintă cea mai cunoscută instalație ludică din cultura tradițională a satului românesc. Exponatul muzeal provine din localitatea Bicaz-Chei, zona etnografică Neamț, de unde a fost transferat în anul 1996 și reconstruit în 1999.
Întâlnit odinioară mai în toate târgurile și bâlciurile regulate sau ocazionale, scrânciobul pătrunde treptat și în cadrul oferit de sărbătorile sătești, adăugându-se horei și altor jocuri tradiționale dar păstrându-și, în toate situațiile, funcția sa originară, aceea de mijloc de divertisment, de joc și distracție, pentru tineri și copii.
Scrânciobul, descendent din cunoscutul leagăn străvechi, a fost difuzat în lumea satului pe filieră urbană și integrat, conform unei mai vechi mitologii proprii leagănului, adăugându-și treptat, din punct de vedere semantic, elemente din mitologia creștinismului. Legenda spune că a fost făcut în amintirea spânzurătoarei lui Iuda Iscarioteanul și era folosit, strict conexat, în anumite zile din calendarul creștin (spre exemplu, în Moldova, scrânciobul "se ține în cele 2 zile ale Paștilor, adică luni și marți, și după aceea toate sărbătorile și duminicile până la Ispas").
Scrânciobul era amplasat, de regulă, pe locul unei manifestări cu caracter public, sau în spațiul cu destinație publică din sat, fiind astfel prezent atât în marginea satului (loc de târg), cât și în centrul satului, în vecinătatea prăvăliei, a cârciumii sau a șopronului de joc.
Exponatul muzeal utilizează un sistem constructiv bazat pe același principiu ca și cel al roților elevatoare: între doi stâlpi masivi, din lemn de stejar, înalți (de cca. 3,5 m) și bine fixați în pământ, este montat, în partea lor superioară, un ax de rotație (grândei), prin care sunt petrecute două perechi de săgeți (dreve), care au prins, la capete, câte un ax (grândeuț), pe care se montează câte un scaun.
Acționarea scrânciobului se făcea manual, de către doi tineri sau două perechi de tineri, numiți scrânciobari, care îl puteau învârti atât într-un sens cât și în celălalt.
IMAGINI:
Scaun
Structura scrânciobului
72 B Popicărie, Păltiniș, județul Sibiu
Construită în stațiunea montană Păltiniș, Munții Cindrel, în jurul anului 1920, de către meșteri țărani din Rășinari, Mărginimea Sibiului, și relevând un fenomen de difuziune în lumea sătească a modelelor urbane de divertisment și petrecere a timpului liber, din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, popicăria era localizată în sat în preajma cârciumii, a hanului sau a pavilionului de joc, principalii actanți fiind bărbații. În muzeu ea și-a recăpătat funcția originară.
Popicăria a fost transferată în muzeu în anul 1992 și a fost reconstruită în anul 1993. Este o construcție simplă, din lemn de brad, cu o structură planimetrică specifică, constituită, pe de-o parte, dintr-un șopron patrulater (5 x 5 m) cu acoperișul în două ape, din șiță de brad și închis pe trei laturi cu scânduri, care este folosit ca spațiu de lansare a bilei și pe de altă parte, dintr-un șopron deschis, alungit (20 x 2 m), reprezentând pista de rostogolire a bilei spre cele nouă popice așezate în capătul opus.
În spatele platformei popicelor este suspendată o perdea pendulară, realizată din bile manele, în scopul amortizării bilei și al protejării celor ce repun, după fiecare "lovitură", popicele căzute.
Lateral, în exteriorul șopronului deschis, este fixat, în cădere spre locul de aruncare a bilelor, un jgheab din scânduri, unghiular în secțiune, pe care bilele se întorc spre cei ce le lansează.
În muzeu, popicăria se află în fața cârciumii din Bătrâni, conturând, alături de pavilonul de joc și în perspectivă de o școală, un viitor "spațiu public" al satului tradițional, toate monumentele din acest spațiu oferindu-se activ vizitatorilor, la nivelul funcțiilor originare.
IMAGINI:
Popice și bilă
Popicărie Secțiune longitudinală
72 Cârciumă țărănească, Bătrâni, județul Prahova
Zona de tranzit între Muntenia și Transilvania, renumită pentru culturile de pruni (și țuica de prune), Vălenii de Munte și împrejurimile erau, odinioară, înțesate de cârciumi și hanuri, care animau, economic și cultural, viața locuitorilor și drumeților din această zonă de curbură a Carpaților.
Provenit din satul Bătrâni, monumentul transferat în muzeu în anul 1988, a fost construit în jurul anului 1850, de către o familie de negustori (Zamfirescu), care l-au exploatat până în 1952, ca prăvălie, cârciumă și locuință.
Monumentul este un hibrid format din două corpuri de construcție, zidite în formă de L: cel mai important corp, care-i conferă stil și personalitate, este cârciuma propriu-zisă, formată dintr-o sală mare, clădită pe un beci zidit din lespezi de piatră, prevăzută pe latura lungă cu o prispă închisă cu scândurele traforate și stâlpi sculptați, iar pe fațada scurtă, cu un foișor ușor înălțat peste intrarea în beci, și el încins cu același brâu traforat. Pe toată lungimea prispei și a foișorului, în interior, este o bancă pentru clientela venită la cârciumă, având balustrada de sprijin înclinată la 15 grade, în exterior.
Casa cârciumarului, alipită în unghi drept la cârciumă, are toate caracteristicile caselor din zonă, cu plan tricelular cu tinda mediană, casa mare (de sărbătoare) și casa mică (bucătăria).
Ambele construcții sunt ridicate din bârne de fag și stejar, încheiate în cheutoare rotundă și tencuite, în interior și exterior, pe cercuială; acoperișul este în patru ape, din șiță de brad, având la colțuri (punctele de îmbinare a apelor), oale smălțuite ce protejează infiltrarea apei pluviale, fiind și extrem de decorative din punct de vedere etnografic.
Ca detalii specifice cârciumii, avem intrarea pe colț, ușa în două canate și cele două ferestre mari, dispuse simetric, de o parte și alta a ușii, arcuite în partea superioară și având suprafața împărțită în nouă ochiuri. Glisarea acestora pe verticală permite servirea clienților direct pe prispă, prin golul ferestrelor.
În timp ce cârciuma și casa mică au fost dotate cu mobilier de cârciumă (copii după piese originale) și tinda a fost închisă, formând o cămară de alimente, casa mare a fost dotată cu utilaje moderne, întreg ansamblul fiind dat în funcțiune pentru servirea publicului vizitator.
IMAGINI:
"Cârciuma în zi de sărbătoare”
Fațada longitudinală a construcției:
1 – Cârciuma cu foișorul și prispa
2 – Casa cârciumarului
72 A Pavilion de joc, Botiza, județul Maramureș
Șopronul de joc provenit din satul Botiza ne introduce în spațiul ludic tradițional al satului românesc, evindențiind preocuparea gospodarilor de a amenaja, pentru jocul tinerilor, în zilele de sărbătoare, o bătătură curată, în fața cârciumii, mai târziu o șură de joc și, în sfârșit, un șopron sau, în termeni orășenești, un pavilion de joc.
Monumentul din Botiza amintește, prin caracteristicile planimetrice (octogonul valorifică ideal aria circulară, cu un minimum de material lemnos de construcție) și constructive (sistemul de grinzi dispuse radial, asemeni unor raze, și sprijinite, în exterior, pe stâlpii sculptați ce înconjoară cercul ariei de joc, iar în mijloc, fixate pe o chingă ce coboară din vârful construcției), soluția optimă de sprijinire a acoperișului conic, fără picior (stâlpi, de sprijin, în centrul construcției).
Închiderea spațiului de joc, până la 1 m înălțime, cu scândurele protejate de o balustradă și prelungirea acoperișului conic, la intrarea în șopron, printr-un fronton triunghiular, decorat prin traforarea cu două inimi, simbolul dragostei, în sfârșit, cioplirea și crestarea stâlpilor, în stilul specific maramureșean, conferă modestei, dar cochetei construcții, eleganță și un stil specific.
Utilizarea sa de către vizitatorii muzeului precum și de către cei ce doresc să privească "hora satului" sau să învețe "a juca românește", se recomandă ca cea mai firească modalitate de valorificare a acestui monument.
IMAGINI:
Frontonul
73 G Pavilion de joc cu remiză de pompieri, Cacova-Fântânele, județul Sibiu
Ansamblul arhitectural, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, transferat din satul Cacova, în anul 2002, este o construcție polifuncțională de utilitate publică, structurată în două spații distincte: pavilionul destinat jocului și respectiv, remiza de pompieri.
Amplasat in situ, în zona centrală a satului, pavilionul de dans, denumit în zonă șopron de joc, a fost difuzat în spațiul sud-transilvănean din mediul urban, pe filiera austriacă (influența culturală austriacă este deosebită în Mărginimea Sibiului, începând cu secolul al XVIII-lea), îndeplinind funcția de spațiu special amenajat pentru joc și sărbătoare, dedicat întregii comunități.
Conexată cu șopronul de joc într-un mod ingenios din punct de vedere constructiv, remiza de pompieri (având funcția de depozit și spațiu de protecție pentru instalațiile și uneltele de stins incendiile), relevă, într-un moment în care satul Cacova era la apogeul dezvoltării sale economice, demografice și culturale, progresul atins de comunitatea locală și, în general, de comunitățile "mărginene". Astfel de remize au existat, în aceeași perioadă, în majoritatea satelor din Mărginimea Sibiului pentru organizarea activităților cu caracter de servicii publice, în cazul de față, serviciul de intervenții împotriva incendiilor.
Remizele de pompieri au reprezentat o primă etapă în procesul de emancipare, dezvoltat ulterior, în perioada interbelică și mai ales după cel de-al doilea Război Mondial, în comunele din Ardeal de introducere a unor instituții specializate pe ofertarea de servicii publice, comunitare (baia populară, dispensarul, brutăria, căminul cultural), specifice mediului urban.
Sub aspect tehnic, ansamblul arhitectural realizat de către o echipă de meșteri austrieci (landleri), "tocmită" din satul Cristian (plasat în imediata vecinătate a Sibiului), renunță la stilul local tradițional de construcție (cununi orizontale de bârne, încheiate în cheutoare dreaptă), în favoarea unui stil mai "curat" și cu valențe estetice specifice construcțiilor de acest gen, de proveniență orășenească: structură de stâlpi portanți, consolidați prin contrafise, îmbrăcați în scândură, cu șarpantă în două ape, având învelitoarea din țiglă și frontoanele închise cu scândură.
Plasat în muzeu în apropierea celorlalte construcții de tip pavilionar, șopronul de joc din Cacova completează tipologic seria construcțiilor cu funcții cultural-ludice, alăturându-se celui din comuna Botiza, județul Maramureș.
Localizarea lângă cârciuma țărănească din Bătrâni permite o bună valorificare muzeală a acestuia, prin reconstituirea relațiilor culturale existente în sat, între cele două tipuri de construcții.
IMAGINI:
Tulumbă
Fațada pavilionului și a remizei
73 H Remiză de pompieri, Colun, județul Sibiu
La începutul secolului al XX-lea, s-a difuzat, în Țara Oltului, o construcție de utilitate publică, generalizată în satele din Mărginimea Sibiului încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, specializată pentru adăpostirea instalațiilor de stingere a incendiilor.
Remiza de la Colun, comuna Porumbacu de Sus, județul Sibiu, este o construcție de formă dreptunghiulară, cu plan monocelular, pe 6 stâlpi portanți din lemn de stejar, consolidați prin contrafise și drugi orizontale dispuse median, construcția fiind închisă pe trei laturi cu scânduri de brad, bătute vertical. Accesul se face prin fațada remizei, prin două porți cu tăblii duble.
Șarpanta acoperișului în două ape este realizată pe o structură de căpriori și lați de brad, cu învelitoare de țiglă solzi.
Ca o particularitate a elevației, remiza are un turn de mici dimensiuni, dispus central, care prezintă, pe latura dinspre sat, o deschidere sub formă de jaluzele false, utilizat pentru uscarea furtunelor din dotarea remizei. Accesul în turn se face din interiorul construcției, prin intermediul unei scări mobile.
Inventarul remizei este compus dintr-o pompă, o tulumbă de mici dimensiuni și o saca (mijloc de transport pe două roți, care susține pe platforma portantă butoiul în doage, cu apă, utilizat în stingerea incendiilor).
IMAGINI:
Tulumbă
73 J Pavilion – loc de popas, Piatra, județul Maramureș
Construcția, provenită din localitatea Piatra, datează din a doua jumătate a secolului al XX-lea, fiind edificată lângă un izvor, în scopul evident al adăpării trecătorilor, la marginea drumului care străbate pădurea peste Muntele Huța (drum de hotar între județul Maramureș și județul Satu-Mare).
Pavilionul are aspectul unui pridvor de casă mai larg, închizând locul de adăpost, în cazul de față, locul de popas, și îndeplinind funcțiile de primire, adăpostire și poposire. Concepția arhitectonică și realizarea tehnică se inspiră din spațiul destinat primirii oaspeților la intrarea într-o casă. De formă patrulateră, având central o masă dulgherească sprijinită pe picioare înfipte direct în pământ, mărginită de două bănci fără spătar, asemeni lavițelor prinse între bârnele caselor maramureșene, de secolul al XIX-lea, spațiul servea drept loc de popas și odihnă, pentru o gustare frugală, lângă apa izvorului.
Baza pavilionului o constituie un zid de piatră pe care se sprijină, pe fiecare latură lungă, câte cinci stâlpi sculptați, iar pe cele scurte, câte doi, de o parte și alta a spațiului liber, de acces. Balustradele ce închid spațiul până la baza stâlpilor sunt traforate cu motive florale și geometrice, accentuând estetica generală a ansamblului construit.
Arcadele și stâlpii, sculptați în stil maramureșean tradițional, conferă pavilionului un aspect artistic remarcabil.
Frontoanele triunghiulare care înalță acoperișul, din draniță de stejar, în dreptul intrării, pe laturile scurte, îi dau un aspect original, cu totul deosebit. Dimensiunile miniaturale îi dau aspectul unei căsuțe din povești. Așezat la liziera pădurii, pe malul pârâului ce străbate muzeul, locul de popas închide seria pavilioanelor care se constituie într-o grupă tematică unică în muzeele din România.
IMAGINI:
Stâlp
Fațada. Secțiune longitudinală
Balustradă – detaliu
PRELUCRAREA LEMNULUI, PIETREI, METALELOR, ARGILEI, CHIHLIMBARULUI ȘI MINEREURILOR
Meșteșuguri și industrii pentru prelucrarea lemnului, metalelor, argilei, blănurilor și firelor textile animale și vegetale, pieilor, a pietrei, minereurilor și chihlimbarului
Sectorul prelucrării vegetalelor (stuful), lemnului și materiilor minerale (piatra, minereurile, metalele și argila) este, prin excelență, sectorul meșteșugurilor populare și al industriei forestiere (fierăstraiele).
Importanța deosebită a proceselor reprezentate aici, pentru caracterizarea civilizației populare tradiționale a românilor, decurge din dezvoltarea deosebită pe care au cunoscut-o, de-a lungul timpului, activitățile de exploatare și prelucrare a tuturor acestor materii prime, existente din belșug pe teritoriul României, ilustrată între altele, prin existența, secole la rând, a numeroase sate specializate în meșteșuguri de toate felurile.
Unii istorici au afirmat, în operele lor, existența, la români și la strămoșii noștri geto-daci, a unei puternice civilizații a lemnului, argumentată de bogăția fondului forestier (mult diminuat începând cu secolele XIII-XIV, ca urmare a creșterii demografice spectaculoase, care duce la formarea a numeroase noi așezări, dar și în urma perfecționării utilajului agricol și a începerii marii ofensive agricole și pastorale, în dauna pădurii), dar și de descoperirile arheologice.
Investigațiile arheologiei contemporane, ample și extrem de minuțioase, au dovedit existența, din cele mai vechi timpuri, în spațiul carpato-ponto-dunărean, a unei strălucite civilizații metalurgice deopotrivă a fierului (dovadă numeroasele descoperiri de unelte din fier, ateliere de fierar și cuptoare de redus minereul feros, în această categorie intrând și primul cuptor siderurgic cu coș de tiraj, din Europa, atestat la Ghelari și datând din secolul al IX-lea d.Hr.), cât și a metalelor neferoase (aur, argint și cupru, îndeosebi).
Cetățile dacice din piatră, monumentele și edificiile romane, apoi monumentele de artă medievală (Curtea de Argeș, Trei Ierarhi, mănăstirile din Bucovina și Oltenia și bisericile-cetăți din Transilvania), atestă o incontestabilă și elevată civilizație a pietrei, iar numărul impresionant de centre de olari și bogația morfologică și stilistică a produselor acestora sunt dovezi de netăgăduit despre puternica civilizatie a lutului, mărturiile sale multimilenare servind ca argument decisiv pentru certificarea permanenței populației autohtone, din toate timpurile și în pofida tuturor vicisitudinilor istorice.
A pretinde întâietatea sau suveranitatea unora dintre acestea asupra celorlalte este un lucru destul de anevoios, dacă ne referim la întreaga noastră istorie și la întreg teritoriul României. La o cercetare succintă, apare evident faptul că oferta naturală, extrem de generoasă, le-a prilejuit tuturor premise dintre cele mai favorabile pentru dezvoltare, unele zone beneficiind mai mult de pădure, altele, de zăcăminte neferoase, aurifere, cuprifere sau argintifere, altele, de argilă, pentru oale, iar cele din apropierea munților, de piatră bună de sculptură sau pentru construcții.
De o expansiune mai mare și o intensitate mai puternică s-au bucurat, însă, cele care au necesitat tehnologii simple și instrumentar de muncă ieftin, căci istoria nu a asigurat prea multă liniște și, adeseori, nici deplină libertate de creație, locuitorilor acestor pământuri. Iată pentru ce Nicolae Iorga aprecia, la rândul său, că: "deși nu am avut, ca Mesopotamia și străvechiul Egipt, tăblițe de lut sau imense lăcașuri, tot din acele vremi, am deprins a ne scrie necurmatul letopiseț în lutul olarilor, în piatră, dar mai ales în lemn, în lemnul căruia noi i-am dăruit ceva din ființa noastră, dincolo de pragul tuturor vremurilor".
1. Prelucrarea lemnului a constituit, încă de la apariția omului, cea mai accesibilă sursă pentru însușirea întâilor unelte de apărare și lovire (măciuca, bâta), iar din momentul sedentarizării grupurilor de oameni, pentru amenajarea celor dintâi locuințe, creații ale omului.
Pădurile de esențe diferite, care îmbrăcau masivele muntoase ale Carpaților, au oferit nu numai o redută naturală inexpugnabilă, în fața năvălitorilor, ci și materia primă pentru încălzirea locuinței și prepararea hranei, construirea locuinței sau a anexelor gospodărești, dar și a unui instrumentar care acoperă aproape toate domeniile producției sociale.
Condiții istorice potrivnice, constând din numeroase agresiuni și migrații necontenite, timp de aproape un mileniu și jumătate, au însemnat veacuri de restriște, de instabilitate și primejdii, improprii construcțiilor monumentale din piatră, a căror edificare durează mai multe generații, ca în centrul și apusul Europei.
Românii au fost scutul Europei la poarta sa răsăriteană, apărându-i liniștea cu prețul unor sacrificii importante pe planul propriei civilizații; ei au construit o arhitectură din lemn, puțin durabilă, ades pârjolită și distrusă de către dușmani, edificată din nou, pe aceleași locuri, după trecerea pericolului, în stilul și tehnica locală, transmise cu sfințenie de la o generație la alta.
Dacă în ceea ce privește monumentalitatea construcțiilor, arhitectura românească nu prezintă realizări deosebite, cu excepția bisericilor de lemn din Maramureș, în schimb, în ceea ce privește armonia proporțiilor, dată de raportul dintre planimetrie și elevație, preocuparea înzestrării caselor, porților și chiar a anexelor gospodărești cu elemente sculpturale (stâlpii, prin excelență, de la prispe, grinzile încrustate și undrelele), sau decorative, de mare efect artistic, funcționalitatea desăvârșită a spațiilor și exploatarea cu o reală știință a calităților diferitelor specii de lemn, la cele mai diverse unități în cadrul ansamblului gospodăresc sau în interiorul locuinței, putem vorbi de adevăratele capodopere ale meșterilor populari din Maramureș sau Gorj, din Vâlcea sau Muscel, din Prahova sau Buzău, din Bucovina sau Munții Apuseni.
În același timp, românii au înfăptuit și o adevarată civilizație instrumentală a lemnului, cel mai ieftin și cel mai accesibil material aflat la îndemâna creatorilor populari: urmărind tematica grupelor expoziționale ale acestui sector, realizăm că lemnul a constituit suportul material pentru realizarea celor mai diferite creații instrumentale de strictă necesitate, în fiecare gospodărie țărănească, dar și orășenească, cât și pentru cea mai mare parte a obiectelor de uz gospodăresc (mobilier, vase pentru depozitare și transport, lăzi de cereale, lăzi de zestre, instrumente muzicale și multe altele).
1.1. Legată direct de exploatarea pădurilor și confecționarea materialelor de construcție (scândura), secționarea buștenilor de fierăstraie acționate de forța apelor curgătoare sau prin tracțiune animală, constituie profilul celei dintâi grupe tematice.
După repetate încercări de adaptare a axului cu came la tăierea buștenilor (despre care ne informează Caietele lui Villard de Honnecourt, datând din 1240), în secolul al XIV-lea apare și, treptat, se răspândește în toată Europa, noua invenție a bielei-manivele, aplicată, în principal, la instalația de despicat buștenii.
Preluată din mediul urban, care beneficiază cel dintâi de noile invenții ale evului mediu european (fapt căruia i se datorează și generalizarea în Transilvania – pe lângă termenul istoric antic de fierăstraie (lat. ferrum-restrum), a unor numiri ale administrației străine din sud, joagăr, de la săsescul "Säge", iar în nord, firez, de la maghiarul fürezs), noua instalație se răspândește și în lumea satelor, unele dintre acestea specializându-se în exploatarea lor și în comercializarea produselor, cum este cazul Boiței, amintită încă din 1512 ca făcând comerț cu scânduri, cu Țara Românească, sau cel al Gurii Râului, care ajunge, în secolul al XIX-lea, să folosească zeci de asemenea instalații, "gurenii" devenind cei mai cunoscuți comercianți de lemn de construcție fasonat din jurul Sibiului.
În ceea ce privește construcția lor, fierăstraiele hidraulice respectă schema morilor de apă, prezentând două tipuri distincte: cel cu roată mică și transmisia directă la cuțitul fierăstrăului, acționat de biela-manivelă și cel cu roata mare și transmisia multiplicată prin intermediul unui sistem de roți dințate, ambele reprezentate în muzeu.
Progresele tehnice au apărut prin mecanizarea transportării saniei pe care este fixat bușteanul, spre cuțitul fierăstrău, fie prin intermediul unui sistem ingenios de pârghii și o roată dințată, fie prin intermediul mai modernului sistem al axului-cremalieră.
De asemeni, s-a căutat să se folosească aceeași sursă de energie pentru acționarea și a altor instalații cuplate la roata de apă a fierăstrăului sau exploatate de alte roți de apă ce folosesc același canal hidrotehnic: cuțite circulare, pive de ulei și chiar melițe, mai rar, un fierăstrău auxiliar pentru retezarea capetelor buștenilor.
Un hibrid ingenios, rezultat din aplicarea sistemului modern, industrial, al axului cardanic – utilizat la diverse instalații care sunt acționate prin tracțiune animală – și al angrenajului de roți dințate metalice, la o instalație tradițională de fierăstrău, acționat odinioară hidraulic, îl întâlnim la joagărele cu cai, din Gura Râului, introduse în uz după al doilea război mondial. În noua variantă a fierăstrăului, cel cu tracțiune animală, întreg ansamblul tehnic, format din mecanismul de transmisie, dispus în aer liber și instalația mecanică, protejată de același șopron clasic, deschis spre partea de introducere a buștenilor, este transferat și exploatat în incinta gospodăriei din sat, cele hidraulice fiind dispuse, de regulă, în afara satului sau chiar în apropierea exploatării forestiere.
În aceeași categorie a materialelor de construcție din lemn intră șița, șindrila și dranița, executate din esențe lemnoase prin despicarea pe fibră, cu ajutorul cuțitoaiei și confecționarea, la unele, a canalului pe cant (uluc), cu un cuțit special numit horj.
Extrem de răspândite, odinioară, ca practici generale și, în unele zone, chiar specializate (există sate numite Șindrilari, după activitatea de realizare a acestor materiale), lucrările de secționare a arborilor, debitarea lor la lungimea comandată (de la 30 cm, pănâ la 1,60 m) și confecționarea propriu-zisă a șițelor, se desfășurau în pădure, sub cerul liber, mai rar în gospodării, instrumentarul fiind redus la cel deja amintit, la care se mai adăuga securea de doborât arborii, fierăstrăul de mână pentru două persoane și scaunul de cuțitoit sau cel de horjit, motiv pentru care nu s-a mai organizat o grupă specială pentru prezentarea acestor aspecte, ele fiind ilustrate în mai multe din gospodăriile de pe traseu.
1.2. Confecționarea vaselor din doage (dogăritul) reprezintă unul dintre meșteșugurile legate de prelucrarea lemnului care a cunoscut o dezvoltare cu totul aparte în anumite zone sau centre meșteșugărești sătești, firească dacă ne gândim la importanța deosebită a vaselor din lemn, în economia tradițională preindustrială.
Confecționarea scândurelelor (doagelor) din care se asamblau vasele, prin legarea cu cercuri din lemn sau, mai recent, din metal, se făcea în tehnica despicării lemnului pe fibră și curățirii cu ajutorul cuțitoaiei, al curbării mecanice și prin coacere, cercuirea făcându-se cu ajutorul unui dispozitiv arhaic (parul cu funia) sau cu ajutorul unui dispozitiv mai recent, pe bază de șurub. Pentru satisfacerea necesităților de vase din lemn, utile în gospodărie, în economia pomi-viticolă, în industria lactată, în alimentarea cu apă etc., fiecare mare zonă etnografică cu fond forestier propriu, avea în trecut propriile centre de dogari, câteva detașându-se prin intensitatea și calitatea producției realizate, până în timpurile noastre: Dobroțul, în Țara Zarandului, Nerejul, în Vrancea, Buciumul și Cotnarii, în zona Iașului, Fundul Moldovei, în Bucovina ș.a.
Dar fenomenul de maximă amplitudine, dezvoltat la nivelul unei zone întregi și cu o circulație, aproape generalizată în întreaga țară, a produselor realizate aici sau a creatorilor înșiși, îl reprezintă Țara Moților.
Renumiții meșteri ciubărari de aici, refuzând părăsirea satelor natale, cu un sol extrem de sărac, transformă activitatea de confecționare a vaselor din doage, într-o adevărată emblemă economică, împânzind toată țara și, pin excelență, zonele din sud, agricole și viticole, dar și cele pastorale din sudul Transilvaniei, cu produsele lor, pe care le schimbă, prin troc, cu produsele specifice acestor regiuni sau, în ultimul timp, cu bani. Prin pirogravarea vaselor din doage se asigură o estetică deosebită acestora, ceea ce sporește plăcerea utilizării lor în gospodărie.
1.3. Confecționarea vaselor de lemn, monoxile (rudăritul) reprezintă un fenomen particular deosebit de interesant în etnografia românească. Exponenții acestui meșteșug, practicat în trecut cu o intensitate deosebită și cu o virtuozitate tehnică pentru care erau numiți carii lemnului, sunt rudarii sau băieșii, o categorie de rromi sedentari folosiți, cu secole în urmă, pe moșiile boierești sau mănăstirești, ca lucrători în mine (minele se numeau în evul mediu românesc, rude sau băi, de unde și numele lor) sau spălători de nisip aurifer.
Repertoriul produselor lucrate de rudari este foarte variat: blidare și lingurare, mese și scaune, hambare și lăzi de făină, coveți, scafe și troci, cârpătoare, fuse și linguri etc.; atunci când un grup manifestă predilecție pentru un anumit fel de produse, el preia numele produsului respectiv: lingurari, covătari, fusari etc.
Așezați în cătune-satelit ale satelor românești din Oltenia, Muntenia și sudul Transilvaniei, odinioară în bordeie, iar astăzi, în case din bârne de lemn sau chiar din cărămidă, desfăcându-și produsele prin târgurile și bâlciurile organizate periodic la sate și orașe, rudarii rămân una dintre enigmele etnografiei românești.
1.4. Confecționarea roților și carelor (rotăritul) a fost unul dintre cele mai frecvent întâlnite meșteșuguri rurale de prelucrare a lemnului, datorită asigurării curente a mijloacelor de transport specifice economiei tradiționale, cât și a subansamblelor (roți, leuci, loitrii, dricuri ș.a.) pentru repararea celor dintâi.
Deși situația general-răspândită în toată țara era cea a existenței unor meșteșugari rotari în cadrul unui grup de sate, nici aici nu lipsesc centrele specializate care asigură, cu acest gen de produse, zone întregi cu numeroase așezări, cum este cazul satelor: Leaoț în Țara Zarandului, Rășinari în Mărginimea Sibiului, Drăguș în Țara Oltului, Rușețu în Brăila, Tansa în Moldova, Leicești în Muntenia și Mârșani în Oltenia.
Prezentarea tehnologiei și instrumentarului propriu acestui meșteșug, în cadrul unei gospodării mixte de dogar și rotar din Țara Zarandului, este completată prin numeroasele mijloace de transport pe roți, din inventarul fiecărei gospodării transferate în celelalte sectoare ale muzeului, precum și prin expunerea organizată, după o tematică riguros științifică, a problematicii mijloacelor de transport, în cadrul unui pavilion tematic.
1.5. Spătăritul sau meșteșugul confecționării spetelor pentru războaiele de țesut, deși reprezentat prin puține centre din țară specializate în această activitate migăloasă, dar deloc pretențioasă tehnic, cum este, de pildă, comuna Râșculița, din aceeași Țară a Zarandului, are o importanță deosebită în cultura populară românească; el face dovada unei diviziuni la scară națională pe profile meșteșugărești, atât de intensă și bine reglată, încât destramă orice teorie abstractă despre autarhia economiei tradiționale, promovând-o pe aceea a organizării întregii economii naționale asemeni unui sistem conceput și realizat până în cele mai mici detalii, adică până la specializarea unor centre în producerea unor accesorii ale războiului de țesut pe care le valorifică, apoi, în întreaga țară și chiar dincolo de granițele sale.
Fenomenul mai relevă capacitatea specializării întregii colectivități rurale și nu numai a unor meșteșugari individuali, ceea ce argumentează teza despre capacitatea politehnică deosebită a românilor.
În sfârșit, în cadrul rudăritului, ca și în cazul majorității celorlalte meșteșuguri rurale, practicarea acestor activități specializate nu presupune abandonarea ocupației principale, comună cu cea a tuturor locuitorilor din aceeași localitate sau zonă, de regulă una mixtă, agropastorală, meșteșugarul rămânând țăran, avându-și gospodăria sa ca toți consătenii și lucrând numai în răgazul oferit de lucrările agricole.
Însăși absența, de regulă, a atelierului de creație meșteșugărească, distinct de locuință sau de anexele gospodărești, cu funcții bine stabilite, dovedește că la români nu s-a produs, decât în foarte puține cazuri (de exemplu, al fierarilor), definitivarea separării meșteșugului de ocupațiile de bază, aceasta datorită faptului că piața nu absorbea, regulat, totalitatea produselor realizate, într-un an calendaristic, de către meșteșugari.
Fenomenul are consecințe deosebite pe planul păstrării mai consecvente a procedeelor și instrumentarului, a morfologiei și facturii stilistice tradiționale a produselor, înnoirile producându-se lent, lipsind mobilul promovării progresului tehnic.
1.6. Meșteșugul edificării construcțiilor din lemn (dulgheritul) a constituit, neîndoielnic, cel mai vechi și cel mai general răspândit fenomen de creație populară, dintre toate meșteșugurile ce aparțin sferei civilizației lemnului, la români.
În pofida caracterului său de generalitate, chiar și acest meșteșug a dat naștere la sate specializate în construcția locuințelor și acareturilor, a edificiilor laice și de cult, a porților sculptate și troițelor, a stâlpilor funerari sau a stâlpilor sculptați care decorează casele ș.a.
Cercetarea etnografică a evidențiat existența, până la începutul secolului al XX-lea, a unor sate care produceau, în serie sau la comandă, asemenea lucrări arhitectonice, lucrându-le chiar în sat, de unde beneficiarii le transportau cu carele acasă și le montau după semnele distincte făcute pe fiecare grindă (Bedeciu și Meziad, în Transilvania și Vama, în Moldova).
Pornind de la ideea că, deși muzeul sibian este un muzeu al creației tehnice, în numeroase cazuri, monumentele transferate prezentând și valențe de ordin arhitectonic, atât la nivelul tehnicilor de construcție, cât și la cel al evoluției planimetriei, funcționalității, elevației și stilului ornamental, în cadrul grupei tematice special destinată acestui meșteșug au fost transferate cinci complexe arhitectonice din Țara Moților, Țara Zarandului, Bucovina, Maramureș și Gorj – zone etnografice care au dat valori de excepție în aria cioplirii și sculptării lemnului, în arhitectura populară românească. În fiecare caz, cele două gospodării care compun complexul provin din aceeași microzonă, dar datează din secole diferite (XIX și, respectiv, XX).
S-a urmărit, în felul acesta, să se evidențieze, în cadrul muzeului, dinamica elementelor care definesc tiparul tradițional specific fiecărei zone, abandonându-se o altă teorie cu privire la caracterul imuabil al acestor valori, la caracterul conservator, absolut, al tradiției.
Prin selecția monumentelor din structura fiecărei gospodării, începând cu locuința, anexele de bază, fântâna, poarta sau împrejmuirea și teminând cu instalațiile interioare, cu mobilierul și întreaga recuzită de interior, prin dispunerea construcțiilor și întreg sistemul de organizare a interiorului locuinței, s-a urmărit să se definească stilul fiecărei epoci, constituit prin mutațiile calitative intervenite, condiționate de un întreg context socio-economic, istoric și cultural, dar subsumat, în mare, stilului specific zonei etnografice respective.
Experimentul probează, încă o dată, faptul că nu există domeniu al culturii și civilizației tradiționale care să rămână refractar înnoirilor, dictate de întreg progresul social-istoric sau cultural al societății, chiar dacă acestea se manifestă în ritm diferit, în cadrul zonelor din țară.
1.7. Construirea (confecționarea) instrumentelor muzicale, la un popor cu un atât de dezvoltat simț al melosului și având un folclor muzical atât de bogat, nu putea să nu ducă la o dezvoltare și a activităților meșteșugărești de confecționare a celor mai diferite instrumente muzicale, cum este fluierul și naiul, avându-și tradițiile în antichitatea elină și cea traco-dacă, altele apărând și evoluând în pas cu moda.
Profilarea unor centre, cele mai numeroase din zonele cu o economie pastorală mai dezvoltată, pe realizarea unor anumite tipuri de instrumente muzicale: Hodac – Mureș, Vaideeni – Vâlcea, Jina – Mărginimea Sibiului, în confecționarea fluierelor, Avram Iancu, în cea a tulnicelor, Câmpulung Moldovenesc, în realizarea buciumelor și tilincilor, Mușca și Lupșa – Munții Apuseni, în construirea viorilor, Bătrâni – Prahova, în confecționarea cimpoaielor, Olari – Oltenia în confecționarea ocarinelor etc., integrează și aceste produse ale meșteșugarilor populari în circuitul schimbului liber, la scară națională, nedeile și târgurile populare de veche tradiție, cum este cel de pe muntele Găina, din Munții Apuseni, jucând un rol important în valorificarea acestui gen de produse.
În cadrul muzeului au fost transferate, două gospodării ale unor producători de instrumente muzicale: cea de fluierari din Hodac și cea de buciumari și tilincari din Câmpulung Moldovenesc. În cadrul ambelor monumente, sunt prezentate toate construcțiile care definesc activitatea de bază, cea de agricultori și crescători de animale, atelierul de creație reducându-se la instrumentarul specific, format mai ales din unelte de tăiat și perforat, de diferite dimensiuni, iar spațiile de lucru fiind amenajate, vara, în șoproanele de lângă șuri, iar în sezonul rece, în tinda casei, în dreptul ferestrelor.
1.8. Împletirea vegetalelor (a papurei) a dat naștere, îndeosebi în Oltenia, dar și în Câmpia Dunării, unui meșteșug care se definește, prin caracterul arhaic al uneltelor de muncă, drept unul din cele mai vechi meșteșuguri, desprins dintr-o practică îndelungată având caracterul unei îndeletniciri gospodărești, odată cu cererea regulată pe piață a produselor sale (cel de bază fiind rogojina, cu multiple utilități în gospodăria țărănească, de unde și denumirea sa de rogojinărit).
Specializarea unor centre rurale în practicarea acestui meșteșug, cum ar fi Căluiul, pe Valea Oltețului sau Vălenii, în Gorj, face dovada operării, și aici, a diviziunii muncii pe profile de creație meșteșugărească, urmărindu-se, pe de o parte, utilizarea tuturor resurselor naturale din cadrul fiecărei zone, pe de altă parte, asigurarea veniturilor suplimentare celor dobândite din agricultură, sectorizarea producției și a desfacerii operând în mod natural, dar eficient.
Tehnologia meșteșugului aduce, până în zilele noastre, cele mai vechi unelte de răsucire (prealabile torsului) și instalații de țesere – atestate de arheologi sau atribuite de istoricii tehnicii, preistoriei (începând chiar cu mezoliticul) – vârtejul, pentru formarea firului de papură și războiul de împletit vertical (din neolitic), care reprezintă cea mai simplă formă a acestei străvechi instalații.
Dintre grupele tematice neorganizate, deocamdată, amintim confecționarea uneltelor de muncă, în centre de asemeni specializate (unelte agricole, juguri, furci și războaie de țesut etc.), confecționarea mobilierului (mese, cuiere, scaune, paturi etc.), pentru care termenul de cea mai largă circulație în cultura populară este cel de măsărit, confecționarea lăzilor de zestre (una dintre cele mai dezvoltate activități meșteșugărești în lemn, odinioară, numeroase centre specializându-se exclusiv în producerea acestui obiect nelipsit din nici o gospodărie țărănească), fenomenul luând și de data aceasta numele produsului, lădărit), iar în încheiere, producerea cărbunelui din lemn, a mangalului (cărbunăritul), indispensabil forjelor țărănești, topitoriilor mari și altor necesități economice ale societății tradiționale, fapt care a asigurat continuitatea milenară a practicii, în general, și a tehnologiei, în special, până în zilele noastre.
Sintetizând într-o singură imagine retrospectivă traseul tematic al acestui subsector din cadrul Muzeului Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA", nu ne rămâne decât să subscriem la aprecierea unor istorici prestigioși (Nicolae Iorga, Vasile Pârvan ș.a.) cu privire la străvechea și valoroasa civilizație a lemnului săvârșită de români, de-a lungul întregii lor istorii, expresie concludentă a valorificării optime, în condițiile istorice cunoscute, a potențialului lor de creație.
2. Următoarea grupă tematică aparține pietrei.
Fără a contesta importanța și diversitatea producției și valorificării lemnului, prelucrarea pietrei a cunoscut, pe întreg teritoriul României și în toate epocile istorice, din paleoliticul superior și până astăzi, o practică continuă.
În zonele cu cariere de piatră și gresie, au apărut sate de meșteșugari specializați în realizarea celor mai diferite produse de utilitate gospodărească (stâlpi de porți, troițe și cruci de hotar, ghizduri de fântână, țesturi de piatră pentru vatră etc.), dar și produse utilizate în cadrul îndeletnicirilor, meșteșugurilor sau industriilor populare de prelucrare a diferitelor materii prime (mojare pentru zdrobit substanțele minerale, pietre de râșniță și de moară, pietre de ascuțit cuțitele și securile sau pânzele de fierăstrău, tocilele, gresiile pentru ascuțit coasa și multe altele).
În viitor, pe lângă gospodăria de pietrar din Cupșeni (județul Sălaj), vor mai fi transferate aici două monumente reprezentative pentru problematica tehnologică și instrumentală a acestui domeniu de creație (unul din Dobrogea).
3. Exploatarea și prelucrarea minereurilor, deși ilustrată simbolic în muzeu numai prin două monumente, a constituit una din constantele ocupaționale ale populației autohtone și, în același timp, unul dintre motivele repetatelor agresiuni externe împotriva pașnicei populații din spațiul carpato-dunărean, începând încă cu năvălirile celților și sciților, continuând cu cucerirea romană și încheind cu tot ce a urmat, mai bine de un mileniu și jumătate, până la cucerirea independenței României.
Și în acest caz, continuitatea istorică a populației autohtone a generat o continuitate a practicilor străvechi în cadrul aceluiași mod de viață, iar aceasta, pe cea instrumentală; în interiorul cramului aparținător șteampului de prelucrare a minereului, regăsim unelte descrise în secolul II î.Hr. de către Diodor din Sicilia, ca specifice mineritului aurifer din întreg Imperiul Roman (mojarul și râșnița cu două mânere), alături de care întâlnim șaitrocul medieval pentru spălarea nisipului aurifer și hurca (dispozitivul din scândură cu aplicarea unor nervuri transversale), pe care se așează țesătura din pănură ce reține, la trecerea apei peste roca măcinată, praful aurifer, întrebuințate până în secolul nostru, în mineritul țărănesc.
Dacă progresul cel mai spectaculos îl marchează, în minerit, utilizarea explozibilului și introducerea vagoneților din lemn, pe șine cu "ac și inimă", tot din evul mediu datează introducerea "morilor de piatră" sau a șteampurilor (cum a rămas denumirea instalației hidraulice, după termenul german Stampfmühle), funcționând pe principiul axului cu came, datorită maximei sale exploatări în perioada administrației austriece.
În proiectul tematic, amendat recent, în grupa mineritului, ar urma, pe lângă gospodăria cu atelier de prelucrare a chihlimbarului și cea de miner marmurar, adusă din Alun (județul Hunedoara), să mai fie transferate câte o gospodărie de miner pentru a ilustra aurăritul (Corna, Munții Apuseni) și mineritul în sare (Praid).
O "fântână cu hecnă" (un cilindru voluminos, fixat pe un ax vertical, de pe care se derulează capetele unei frânghii orientate în direcții opuse, fie coborând, fie urcând o greutate), transferată din comuna Dumbrăvești (județul Prahova), ilustrează acest sistem tehnic, utilizat, odinioară, în exploatarea (ridicarea) păcurei din puțurile petroliere.
4. Metalurgia populară este ilustrată, ca și mineritul, prin două categorii de monumente: ateliere de fierari care prezintă tehnica prelucrării manuale, de cea mai veche tradiție în acest meșteșug care a revoluționat universul civilizației omenirii, după apariția fierului (de fapt, a oțelului) și ciocanul acționat hidraulic, care evidențiază trecerea, și aici, în cursul secolelor XIV-XV, de la faza meșteșugărească, la cea de industrie medievală, premergătoare viitoarei mari industrii metalurgice.
Cel dintâi meșteșug complet emancipat de sub tutela activității ocupaționale agro-pastorale (și aceasta datorită complexității sale pe planul cunoașterii tuturor secretelor de prelucrare, dar și al practicării), păstrând încă numele materiei prime – dovadă suplimentară a vechimii sale – fierăritul conservă și transmite, din generație în generație, timp de peste două mii de ani, o tehnologie și un instrumentar care nu s-a schimbat prea mult, procedeele fiind dictate de esența proceselor (de călire prin martelare, de forjare prin ridicarea temperaturii până la incandescența materialului, cu ajutorul unor suflanți manuali sau acționați cu piciorul – cei hidraulici, introduși abia din secolul al XIV-lea, la topitoriile de cupru sau fier, fiind rareori utilizați la forjele atelierelor de fierărie – de perforare cu dornul, de nituire la cald etc.), iar instrumentarul, ajuns la definitivarea formelor de maximă eficiență, – încă din antichitate.
Cele trei monumente prezentate în grupa fierăritului au fost selecționate din Transilvania (Călinești, Maramureș), Muntenia (Valea Dâmboviței) și Moldova (zona Neamțului), în ideea de a evidenția, și în acest domeniu, unitatea vieții materiale, a faptelor de civilizație, de pe întreg cuprinsul României, pe planul procedeelor și a instrumentarului tehnic tradițional.
5. Din motive de relief și vegetație, grupa tematică a olăritului urmează după cea a fierăritului, deși istoricește, practicarea lor a fost în ordine inversă. Extracția și prelucrarea argilei în scopul confecționării instrumentarului de uz gospodăresc și a unor valori decorativ-artistice (olăritul) a constituit, pe teritoriul României, încă din zorii civilizației omenirii – civilizația neolitică, cea dintâi și cea mai importantă industrie casnică prin intensitatea practicării sale (în evul mediu nu au existat, practic, micro-zone fără olari, iar satele specializate în olărit au fost de ordinul sutelor, chiar și astăzi țara noastră bucurându-se de reputația de a fi conservat cel mai deplin – pe plan european – tehnica și arta olăritului tradițional), prin caracterul de generalitate al utilizării produselor, prin specializarea acestei activități în cadrul a numeroase centre și valorificarea curentă a produselor în întreaga țară, în târguri sau prin comerțul ambulant.
Ceramica populară, definită de V. Gordon Childe drept "cea mai veche întrebuințare pe deplin conștientă și calculată, pe care omul a dat-o unei transformări chimice", a cunoscut, printre cele dintâi, efectele revoluției neolitice, constând, în acest caz, din perfecționarea arderii închise în cuptoare, uni sau bicamerale, unele simple, fără vatră organizată, altele, bicamerale, cu placa perforată care desparte "camera de foc" de "cea de ardere", și din introducerea roții de olar, inițial, cu mișcare înceată, acționată manual, ulterior, cu acționare rapidă, cu piciorul (cea dintâi s-a păstrat în funcțiune până în deceniul șase al secolului al XX-lea) în trei sate de pe cursul superior al Mureșului (de la Morăreni la Pietriș).
Introducerea procedeului smălțuirii vaselor, târziu, în evul mediu, și nu în toate zonele (Maramureșul conservă, până în zilele noastre, cel mai vechi procedeu de diminuare a porozității naturale a vaselor ceramice, prin lustruirea pereților vaselor cu o piatră de râu, originar tot din neolitic), completează seria progreselor tehnice la nivelul proceselor și al procedeelor care au asigurat perfecționarea meșteșugului ceramic.
Simbol al sedentarismului și continuității populației de agricultor, în satele neolitice și material fundamental în cercetarea arheologică pentru determinarea apartenenței etnice și cronologice a diferitelor comunități umane (încadrat în așa numitele culturi arheologice), ceramica populară a găsit, prin eforturi de cristalizare la nivelul fiecărei comunități și chiar a fiecărei zone etnografice sau centru specializat, a unei îndelungate experiențe tehnologice și artistice, un tipar stilistic propriu, definit deopotrivă prin repertoriul stilistic, prin morfologia produselor, dar și prin particularități tehnologice, felul arderii și tipul cuptorului jucând un rol important.
Urmărind, în egală măsură, reprezentarea în muzeu a tuturor provinciilor istorice și geografice din România, dar și a tipurilor distincte de ceramică populară românească sau aparținând celorlalte naționalități conlocuitoare (maghiară și germană), factor care subsumează procedeele tehnice diferite în cadrul proceselor de preparare a pastei, plasticizare, modelare a vaselor, uscare, impermeabilizare, ardere și decorare, a fost constituită o grupă tematică reprezentativă pe plan național, monumentele transferate aici provenind din Bucovina și Maramureș, din zonele de deal ale Olteniei și Gorjului, din Banat și Transilvania, ultimele, care vor completa seria, urmând a fi aduse din Muntenia și Dobrogea.
Problematica grupei este completată de o serie de alte aspecte etnografice importante cum sunt cele ale stilului arhitectonic și al tehnicilor de construcție specifice fiecărei zone, structura interiorului și caracteristicile organizării atelierului olarului, natura ocupațiilor de bază, completate prin practicarea meșteșugului, reflectată de anexele gospodărești și instrumentarul agro-pastoral, din raportul tuturor acestor materiale rezultând și importanța olăritului în cadrul fiecărui centru, statutul social, economic și cultural al meșteșugarului.
În felul acesta, satul olarilor se constituie – ca și celelalte grupe tematice – într-o expoziție care reconstituie un sat sui-generis, în cadrul unui mare muzeu care, propunându-și caracterizarea civilizației tradiționale a poporului român din perspectiva progresului istoric al fenomenelor care structurează fundamental civilizația sa tradițională, definirea modului său de viață prin prisma infrastructurilor tehnice ale economei tradiționale, recurge la o amplă proiecție expozițională, cea mai cuprinzătoare de acest fel pe plan internațional, a fiecărui fenomen în parte – prezentat în cadrul unei grupe tematice – realizată multilateral prin evidențierea categoriilor tehnice, morfologice și stilistice, prin integrarea particularităților zonale într-o amplă viziune națională. Încercând o sinteză a concluziilor parțiale, formulate în urma analizei fenomenelor prezentate în cadrul celor patru sectoare tematice parcurse, se evidențiază o trăsătură cardinală a întregii culturi a poporului român: unitatea remarcabilă a vieții social-economice a românilor, bazată pe complementaritatea absolută a materiilor prime și produselor obținute prin practicarea specializată a unor îndeletniciri, ocupații, meșteșuguri și industrii populare, de-a lungul întregii sale istorii.
În pofida unor mai vechi teorii, potrivit cărora rețeaua montană a Carpaților ar fi determinat, în mod decisiv, izolarea vremelnică a românilor în cadrul celor trei "țări românești" (create la începutul evului mediu, sub incidența unor factori politici externi), rețeaua centrelor de producție și ampla circulație, la scara întregului teritoriu al României, a producătorilor și creațiilor lor, avantajată de caracterul centrifug al rețelei hidrologice (văile râurilor constituind, din cele mai vechi timpuri, cele mai lesnicioase căi de comunicație), a creat unitatea vieții noastre economice, pe care s-a edificat unitatea culturală.
"Unitatea pământului românesc – scria P.P. Panaitescu – stă în putința de circulație a oamenilor și bunurilor în interiorul său și în armonioasa împărțire a zonelor economice: pășunile de la munte, podgoriile de la dealuri, grânele de la șes, peștele din bălțile Dunării, care impun o circulație omenească între centrele de producție așezate aproape concentric. Prin trecerea păstorilor, de la baltă la munte, a negustorilor la iarmaroace și nedei, a cărăușilor prin drumurile sării, peștelui, mierii și a buților, se completează circulația străveche în interiorul pământului nostru, care a întărit și unitatea limbii și a neamului, înainte de unitatea politică".
Posibilitatea și necesitatea realizării acestui schimb permanent de produse au determinat, din îndepărtata istorie a societății neolitice, începutul specializării și profilării unor centre de "meșteșugari", ceea ce a dus, în timp, la o desăvârșire a deprinderilor tehnice, în cele mai diverse domenii ale creației materiale, la activarea calităților politehnice ale românilor, în proporție de masă și la scară națională, recunoscută obiectiv de numeroși călători străini care au trecut prin țările române: "Cât despre neamul românesc, în general, e deajuns să-l cunoști pentru a-ți da seama limpede că românii sunt înzestrați cu foarte multă pricepere și sunt capabili să reușească în orice meserie de care s-ar apuca… Cât despre alte îndeletniciri meșteșugărești, le duc la capăt minunat de bine. Învață tot ce văd și nu este lucru de mână, fie de modă turcească, fie după obiceiul nostru, pe care să nu-l poată imita foarte bine" – scria, cu admirație, acum trei secole și jumătate, Antonio Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
54 A Moară cu șase ciuturi, Găleșoaia, județul Gorj
Transferată în muzeu în anul 1972, moara cu șase ciuturi provine din satul Găleșoaia, comuna Câlnic, județul Gorj, de pe apa râului Tismana, unde fusese ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin anumite particularități tehnice și arhitecturale, dar mai ales prin numărul de instalații de măcinat, ea completează seria tipologică a morilor cu ciutură din muzeu, demonstrând spiritul creator al constructorilor populari din această zonă, care, prin anumite modificări ale instalației tradiționale, au reușit să folosească maximal resursele locale.
Având un debit de apă puternic, râul Tismana a permis construcția unor mori mari, cu patru până la șase instalații de măcinat, acționate fiecare de câte o ciutură. Pe de altă parte, vadul adânc al râului, cât și pericolul inundațiilor, care primăvara erau frecvente, au obligat la așezarea acestor mori pe piloți înalți și masivi, la o înălțime de 4-5 m, deasupra apei, ceea ce conferă acestor mori un aspect deosebit, nemaiîntâlnit la alte mori cu ciutură din țara noastră, accentuând, deseori, caracterul de monumentalitate al acestor construcții.
Moara din Găleșoaia, ultimul martor al acestor instalații de pe râul Tismana, este înălțată pe 12 piloți, la o înălțime de cca. 5 m deasupra apei. Construcția are un plan dreptunghiular, pereții fiind executați din bârne de stejar, cioplite în patru fețe și prinse la capete în încheietură dreaptă.
Acoperișul, în două ape, este învelit cu șiță de brad, cele două frontoane fiind înfundate cu scândură. Interiorul formează o singură încăpere care adăpostește cele șase instalații de măcinat. Un element specific pentru morile de pe râul Tismana îl constituie conacul, o construcție dreptunghiulară de bârne, cu acoperiș în două ape, înălțată, de asemenea, pe piloți, deasupra apei, și amplasată în dreptul morii, în stânga ușii de intrare. Mobilat foarte simplu, cu un pat, o masă și sobă, acest conac servea morarului drept adăpost în timpul lucrului.
Legătura cu malul înalt se făcea printr-o punte din bârne de stejar, lungă de cca. 25 m.
Pentru a asigura căderea, cât și cantitatea de apă necesare pentru acționarea concomitentă a celor șase ciuturi, apa râului Tismana se stăvilea într-un mic lac, așa-numitul zăton, în imediata apropiere a morii. De aici, apa era dirijată peste podul morii – un fel de punte de scândură ușor înclinată și susținută de piloți – spre ciuturi, admisia apei la roată realizându-se prin câte un scoc înclinat și conic, din scânduri, pentru fiecare ciutură în parte.
Pentru scoaterea din funcțiune a unei instalații, fiecare scoc este prevăzut cu un fel de ridicător, element specific morilor de pe râul Tismana, acționat din interiorul morii, și care permite ridicarea scocului astfel încât jetul de apă să treacă deasupra ciuturii. Instalația de acționare și de măcinare nu se deosebește, esențial, de cea a morii cu trei ciuturi din Arcani, provenită din aceeași zonă.
În ceea ce privește sistemul de proprietate și de exploatare a morii, întâlnim și aici coposesiunea frecventă la morile cu ciutură din Banat, moara de la Găleșoaia având peste 40 de coproprietari repartizați pe cele șase instalații. Drepturile de măcinare se calculau pe zilele și orele lunii, pentru fiecare proprietar în parte.
IMAGINI:
Sistemul de admisie a apei la cele șase ciuturi
Sistemul de aducțiune și admisie
Secțiune longitudinală prin instalație
Instalația de acționare și de măcinare
1-coșul; 2-postăviță; 3-fiulare; 4-pană; 5-titirez; 6-piatra de sus (alergătoare);
7-ocolul pietrelor; 8-jugul coșului; 9-făinar; 10-podul pietrelor; 11-gura; 12-lada de făină;
13-15-ridicătorul pietrelor (13-gâscă, 14-pene, 15-lumânare); 16-crăcană; 17-posada;
18-fusul ciuturii; 19-căpățâna ciuturii; 20-aripile ciuturii; 21-călcâiul ciuturii; 22-broasca;
23-scoc; 24-ridicătorul scocului; 25-gâsca de la ridicătorul scocului; 26-stavilă; 27-podul morii.
92 A Gospodărie-atelier de dogar, Tomuțești, Poiana Vadului, județul Alba
Transferată în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" în anul 1994, gospodăria provine din crângul Tomuțești din Poiana Vadului, sat răsfirat din zona Munților Apuseni, cu populație românească, având ca ocupații principale creșterea vitelor, pădurăritul și dogăritul.
Casa pe două nivele, construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de meșteri locali, reprezintă un moment arhaic, cu plan monocelular, la parter și la etaj, cu acoperișul cel mai vechi, din paie călcate, în patru ape, reprezentativ tipului de habitat din zona superioară a izvoarelui Arieșului. La parter, proprietarul își avea atelierul de dogărie.
Târnațul cu arcade, dispus pe colț, completează, în mod fericit, planimetria nivelului al doilea, de aici făcându-se accesul în casă.
Construcția are o fundație înaltă, din piatră de carieră, continuată cu pereți din bârne de brad, cioplite cu barda. Acoperișul, în patru ape, are învelitoarea din paie.
În contextul crângului din Munții Apuseni, transferat și reconstruit în muzeu, casa de dogar din Tomuțești reprezintă o etapă evolutiv superioară, din punct de vedere planimetric și al tehnicilor de construcție, față de casa din Hănășești, și inferioară celei din Goiești.
Gospodăria este completată cu o șură arhaică având un plan hexagonal, în care se treierau manual grânele și un coteț de porci, din bârne de stejar, având un acoperiș în patru ape, din șiță.
IMAGINI:
Șură
Planul șurii
Coteț
92 B Gospodărie de preot Școala memorială Avram Iancu, Stănești, Poiana Vadului, județul Alba
Depistată în comuna Poiana Vadului și cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "Casa Haneș Zamfira", construcția datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Transferată în muzeu în anul 1992, "Școala din Stănești" ilustrează atmosfera tipică de școală sătească din Țara Moților, de acum două secole. Construită pe teren în pantă, din piatră (pchiatră cu ieruri), fără tencuială, casa are, la primul nivel, două încăperi care, în momentul depistării, aveau funcțiile de pivniță și, respectiv cămară-depozit.
La nivelul al doilea, construcția este alcătuită din grinzi masive de brad, cioplite în patru muchii, dispuse în cununi orizontale și încheiate în cheutoare (mușcătoare) dreaptă. Planul este format din târnaț, dispus pe colț, la fațada principală, din care se accede separat în casă și într-o încăpere secundă, locuită.
Ca elemente ornamentale, semnalăm arcadele târnațului, ușița de acces a târnațului, care la partea superioară imită forma arcadelor și elementelor de feronerie de la ferestre, cu rol de protecție dar și ornamental (rosteele).
Acoperișul, în patru ape, are învelitoarea din șindrilă de brad, horjită și bătută la un rând.
Locuită, la sfășitul secolului al XIX-lea, de familia unui preot, care a adăpostit un transfuh din oastea lui Tudor Vladimirescu – conducătorul revoluției din 1821, din Țara Românească, această casă a fost cea dintâi "școală" pentru pruncii familiilor din această zonă a Munților Apuseni.
Această casă-școală, are o valoare memorială deosebită: aici a învățat, după cum ne informează tradiția orală din zonă, două clase primare, Avram Iancu, "Craiul Munților" și tot aici avea obiceiul să poposească adesea, în timpul peregrinărilor sale, eroul neamului.
Gospodăria este completată de o bucătărie de vară cu cuptor de copt pâine, și o șură de îmblătit cu grajdul adosat acesteia, având, împreună, un plan hexagonal.
IMAGINI:
Tăbliță de scris
Interior casă
Șură cu grajd
Bucătăria cu cuptorul de pâine
Fațada principală
Planul șurii hexagonale
92 C Gospodărie-atelier de negustor ambulant, Goiești-Vidra, județul Alba
Transferat în muzeu, în anul 1992, monumentul ilustrează tipul cel mai elocvent de gospodărie tradițională din așezările răsfirate de-a lungul cursului de apă (în cazul de față Arieșul), din care se vor naște, prin roire, așezările de tip crâng, de pe înălțimi, evidențiind casa cu foișor, fără târnaț.
Monumentul este compus din casă, o șură poligonală, coteț de porci și păsări, anexele fiind construcții independente în cadrul gospodăriei.
Planimetric, locuința are câte două încăperi la ambele nivele, având intrări separate în fiecare încăpere.
Ca elevație, casa are nivelul inferior construit din piatră de râu, legată cu argilă, în timp ce nivelul al doilea este construit din grinzi masive de brad, încheiate în cheotoare dreaptă.
Fațada principală a casei este prevăzută cu un foișor, de inspirație sudcarpatică, având ca puncte de sprijin, la parter, două coloane paralelipipedice din babdiță (calcar). În foișor se accede pe o scară din lemn, relativ abruptă.
Foișorul are stâlpii sculptați, arcade și o balustradă traforată la partea inferioară.
Tencuirea, la exterior și interior, peste o cercuială din nuiele de alun despicate, prezența meleilor între grinzile pereților, alături de înălțimea și grosimea zidului de piatră, completează impresia de temeinicie și soliditate a construcției.
Prezența casei și a casei de dincolo la al doilea nivel, dar mai ales concentrarea funcțiilor locuinței (cohea și cămara nu mai sunt construcții independente) ilustrează, și în acest plan, aspectul evolutiv.
Șura cu grajd, pe două nivele, are planul hexagonal, cu grinzile pereților fasonate, parterul fiind din zidărie masivă, de piatră de munte. Faptul că nu este compartimentată, ca urmare a specializării sale numai pentru îmblătit și depozitarea fânului în pod, indică diversitatea profilului ocupațional din zonă. În această a doua șură, era adăpostită și căruța cu coviltir, trasă de un cal sau doi, cu care moțul mergea "pe țară" pentru a-și vinde produsele.
IMAGINI:
Cămară
Șură cu grajd
Interiorul "casei"
Interiorul "casei de dincolo"
89 A Troiță de pomenire, Nereju, județul Vrancea
Troițele de pomenire, ridicate de o comunitate rurală, comemorează un eveniment important care s-a petrecut în sânul acesteia, o presonalitate istorică de care se leagă istoria acesteia și eroii săi. În cazul de față troița este ridicată în cinstea "sfinților" voievozi Constantin Brâncoveanu și Ștefan cel Mare.
Localitatea Nereju a fost un cunoscut centru de prelucrare artistică a lemnului, iar comunitatea respectivă era renumită pentru datinile și obiceiurile care se țineau cu sfințenie. Faptul că era centru de prelucrare artistică a lemnului o dovedește stilul compozițional aparte al troiței originale (în muzeu este expusă doar o copie). Astfel, puțin mai sus de bază, din trunchiul central pornesc două cruci gemene care sunt specifice troițelor generate de cultul eroilor, apoi se continuă cu o troiță discoforă și se încheie cu o Răstignire. Din punct de vedere compozițional și arhitectural, este o adevărată capodoperă de artă a meșterilor cruceri din zonă, care au realizat-o la cererea comunității respective.
Troița este sculptată cu motive geometrice, cum ar fi cele trei rozete simple, cu simboluri creștine, Ochiul lui Dumnezeu încadrat de triunghiul divinității, ramurile de măslin, cu personaje și scene biblice: Arhanghelul Gavriil care ține în mâna dreaptă sabia de foc iar în mâna stângă o creangă de măslin. În partea superioară este sculptată Scena Răstignirii lui Iisus.
IMAGINI:
Decorație și inscripție pe cruce
89 Gospodărie-atelier de dogar, Nereju, județul Vrancea
Comuna Nereju, situată pe valea Zăbalei, are cinci sate aparținătoare, răspândite pe culmile dealurilor, sate de tip împrăștiat, cu căi de acces foarte abrupte, iar legatura între gospodării este făcută, în majoritatea cazurilor, numai prin poteci de picior.
Ocupația locuitorilor este munca la pădure și creșterea vitelor. Având material lemnos din abundență, un număr restrâns dintre muncitorii forestieri s-au specializat în dogărie.
Atelierul de dogărie este organizat într-o încăpere destinată numai acestui scop, aflată în continuarea grajdului și făcând corp comun cu acesta.
Casa de locuit, tipică ținutului, este construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu o singură încăpere de locuit, tindă și cămară, cu intrare din cameră. Fațada are o prispă deschisă cu doi stâlpi sculptați, avînd însă decorațiuni diferite. Este construită din lemn rotund, lipit cu pământ. De remarcat este încuietoarea cu căței a ușii de intrare și soba din interior, cu vatra și corlata din nuiele lipite cu pământ.
Gospodăria este înconjurată de gardul de răslogi, având o poartă specifică Vrancei secolului al XIX-lea, care se deschide numai dacă este ridicată una dintre scândurile transversale, prevăzută cu o piedică secretă.
Ca materie primă, dogarii folosesc lemnul de brad, care este crăpat și tăiat după diferite dimensiuni în pădure, după care se transportă și se depozitează în stive, în gospodăria dogarului, pentru a se usca.
Uneltele folosite sunt cele obișnuite: scaun de dogărie, cuțitoaie, compas, gărdinar, custure, topor, fierăstrău, masă pentru tras doage.
Dogarii din Săhastru confecționau vase de diferite mărimi și forme, având fiecare întrebuințări precise. Printre produse menționăm: bote, cofe, cofițe, ciubere, putini, căpcele, putinei de băut lapte, șiștare pentru muls, bălii pentru spălat etc. În trecut, produsele erau vândute la târguri sau comercializate prin intermediul vânzătorilor ambulanți sau chiar de către dogarii care colindau satele, vânzându-și marfa pe produse sau bani.
IMAGINI:
Interior casă
Atelier de dogar
Stâlpi cu profil diferit
Cuțitoaie
Scaun de dogar
90 Gospodărie-atelier de dogar-rotar, Obârșa, județul Hunedoara
Satele din Țara Zarandului, ca de altfel din întreaga zonă a Munților Apuseni, s-au specializat în meșteșuguri, în special de prelucrare a lemnului, având materie prima la îndemână și foarte puțin teren fertil pentru agricultură.
Gospodăria care provine din satul Obârșa, județul Hunedoara, este datată din 1822. A fost adusă și reconstruită în muzeu în anul 1971.
Unitatea se compune din: casa de locuit, șura cu grajd, cotețul de porci și fântâna, toate împrejmuite cu gard din nuiele împletite, acoperite cu o streașină din jneapăn.
Casa de locuit este construită pe un mic soclu din piatră, din bârne de stejar încheiate la capete în cheutori. Pereții sunt lipiți cu pământ pe ambele suprafețe și zugrăviți cu var alb. Pe toată lungimea fațadei se întinde târnațul deschis, mărginit de cinci arcade, susținute de stâlpi, realizate printr-o încheiere meșteșugită a elementelor componente, prinse în cuie de lemn. Acoperișul este înalt, în patru ape, susținut de căpriori rotunzi pe care sunt fixați cu cuie de lemn, lați ciopliți pe două fețe ce susțin învelitoarea din paie.
În interior, casa are două încăperi ce comunică printr-o ușă. Accesul în casă se face din târnaț, în camera de locuit, din care se trece apoi în încăperea cea mică care are rolul de cămară.
Lângă peretele ce desparte cele două încăperi este construită soba cu camniță, din cahle smălțuite cu motive decorative în relief. Alături de sobă, la peretele din fund este podișorul (dulap de bucătărie) și, în continuare, un pat, cu bancă cu spătar, în față. La peretele opus se află un alt pat în fața
căruia se găsește de asemenea o bancă. Între cele două bănci este masa. Lângă ușa de intrare, pe perete, este fixat un blidar. Alături de mobilier se găsesc produse textile, vase din lut și obiecte de uz casnic. În cămară se află hambarul, o ladă mare pentru grâne, vase din lemn pentru depozitat alimente, obiecte de uz etc.
Șura cu grajd are forma poligonală și este construită din bârne cioplite, încheiate în cheutori, având acoperișul înalt, cu învelitoare din paie.
În aceeași tehnică este construit și cotețul de porci, în formă dreptunghiulară, cu un mic târnaț în față.
Atelierul de dogar și rotar, după tradiție neavând construcție proprie, este amenajat în șura de treierat manual, largă care servește mai mult pentru depozitarea uneltelor și pieselor executate, deoarece majoritatea fazelor de lucru, pentru ambele meșteșuguri, erau efectuate afară, în curte. Inventarul uneltelor este bogat și variat. Menționăm masa de tras doage, o instalație de 2 metri lungime, asemeni unui gilău enorm, în care se fixează doagele și se geluiesc pe muchie, cu ajutorul unui cuțit fixat în partea mobilă a acesteia.
Dogarii confecționează vase din lemn de stejar de diferite mărimi, începând de la capacitatea de 10 l până la 500 l.
Rotarii execută lucrări de reparații și confecționează care noi cu toate părțile componente, ce sunt legate apoi de fierar. Produsele se desfac pe loc sau în târgurile mai apropiate.
IMAGINI:
Casă
Anexele gospodăriei
Interiorul camerei de locuit
Teslă
Compas
Sfredel
Clește de tras cercuri de fier pe roată
Gărdinar
Scaun de fasonat obezi și spițe
Vase din doage
Cuțitoaie
87 Gospodărie-atelier de spătar, Râșculița, județul Hunedoara
Gospodăria de spătar din Râșculița provine din Țara Zarandului. A fost transferată în muzeu în anul 1971, monumentul datând din a doua jumătate a secolului trecut.
Gospodăria se compune din: casa de locuit, șura cu două grajduri, cotețul de oi și porci și fântâna, fiind împrejmuită cu gard din nuiele împletite, acoperit cu jneapăn.
Casa de locuit este construită pe un soclu de piatră și are două încăperi, la nivelul superior, fiecare cu accesul din târnațul care se întinde pe toată fațada. Pridvorul este mărginit de o balustradă închisă cu scânduri, prinse în cuie de lemn. La nivelul inferior are o singură încăpere, săpată în terenul în pantă, ai cărei pereți îi formează soclul din piatră. Ușa de intrare se află în peretele lateral al soclului. Acoperișul este înalt, învelit cu paie.
Încăperile de locuit sunt construite din bârne cioplite din stejar și fag. Pereții sunt lipiți cu pământ, pe ambele suprafețe și zugrăviți cu var. Planșeul este susținut de grinzi masive, căptușite cu scânduri, pe care este așezat un strat de pământ bătătorit. Plafonul este din scânduri de fag, susținute de grinzi transversale ale căror capete, ieșite în exterior, formează baza de susținere a cosoroabei (grinda longitudinală pe care sunt fixați, cu cuie de lemn, căpriorii acoperișului). În interior, pe sub toate grinzile transversale, trece meșter grinda care are rol de susținere.
Cele două încăperi sunt inegale ca suprafață, având și funcțiuni diferite. Cea mare servește ca locuință aici desfășurându-se toate activitățile gospodărești și totodată ca atelier de lucru, iar cea mică are funcția de cămară de alimente și depozit de obiecte casnice și haine.
Casa de locuit are soba cu camniță, construită din cahle smălțuite, ornamentate în relief, două paturi așezate în colțurile opuse ale sobei și ușii de intrare, în fața cărora se afIă băncile cu spetează, între care, sub fereastră, este așezată masa. La peretele de lângă sobă stă așezat podișorul.
Meșterul spătar nu are o încăpere specială destinată confecționării spetelor; acestea se lucrează peste tot, în orice colț al gospodăriei, iarna și pe timp ploios. Materialul lemnos este depozitat în șură, unde se crapă cu securea și se taie după dimensiunile necesare. Dinții spetelor se fac din lemn de alun care se crapă cu un cuțit special, în fâșii subțiri. Această operațiune se desfășoară pretutindeni. Asemenea femeilor care torc, râșculițencele ies la poartă, în loc de furcă, cu bucățile de lemn de alun din care confecționează dinții. Vergele lungi și subțiri se crapă din stejar, între acestea fixându-se dinții care sunt legați cu sfoară subțire de cânepă.
Spata este o parte componentă a războiului de țesut, care are diferite mărimi, de la 10 la 100 cm lungime, după dimensiunea și calitatea materialului care este țesut în război.
Practicarea meșteșugului confecționării spetelor este un fenomen general pentru râșculițeni, fiind practicat de toți locuitorii satului, atât de bărbați cât și de femei. Procurarea materialului din pădure, tăierea și pregătirea lui se face numai de către bărbați, iar confecționarea părților componente, cât și legarea spetei, se face în aceeași măsură de către bărbați și de către femei.
Spătarii își desfac produsele în toate părțile țării, plecând cu sacul în spate, din sat în sat, schimbul făcându-se numai în bani.
IMAGINI :
Interior casă
Interior atelier
Anexele gospodăriei
Cuptorul de pâine
Spată pentru bete
Cuțite de spătar
79 Complex arhitectonic maramureșan
Compus din două gospodării tipic maramureșene, reprezentând o evoluție planimetrică și tehnic-constructivă a principalelor construcții componente (casa, șura cu grajd, colejna, cotețul de porci, pătulul, fânarul, fântâna, poarta și gardul împrejmuitor), complexul arhitectonic, transferat în anul 1973 din satele Ferești și Berbești și reconstruit în anul următor în muzeu, ilustrează evoluția civilizației populare – tehnicile de construcție și ornamentare a monumentelor de arhitectură populară, din lemn de esență tare (stejar), de pe Valea Cosăului, din secolele XVIII-XIX.
IMAGINI :
Interior din Berbești
Interior din Ferești
79 I. Gospodărie arhaică, Ferești, județul Maramureș
Gospodaria "bătrână" este alcătuită din casa de locuit, fără șatră, având planul tradițional, format din trei încăperi: tinda, camera de locuit și cămara. Casa este construită din grinzi masive de stejar, cioplite cu barda și încheiate la capete în cheutori, pereții fiind, atât în interior cât și în exterior, netencuiți. Acoperișul este lucrat în patru ape simetric egale, cu o pantă extrem de înclinată pentru a asigura scurgerea apei.
Impresionante sunt portalurile și ușile masive, cu balamale lungi de un metru, fixate cu cuie mari din lemn de stejar și ferestrele mari, toate cioplite din bardă.
În aceeași tehnică și din același material este construită și șura, compartimentată în interior, în grajd și șura propriu-zisă. În componența acestei gospodării mai intra un coteț de porci, cu o singură încăpere și acoperiș în patru ape, un pătul pentru porumb, un fânar, precum și o fântână cu cumpănă. Toate acoperișurile sunt înalte, în patru ape, cu învelitoare din șiță de brad.
Gardul împrejmuitor al întregii gospodării este din nuiele împletite, acoperite cu fân sau paie.
IMAGINI :
Casă
Fântână și șură cu grajd
Fânar
Interior din Ferești
79 II. Gospodărie de "nemeș", Berbești, județul Maramureș
Gospodăria "nouă" este compusă din casă de locuit cu șatră, având un plan evoluat, format din patru încăperi: tindă, două camere de locuit și cămară adosată pe toată lungimea construcției (aceasta fiind elementul planimetric nou), cu șatra decorată cu arcade sculptate, pe două laturi (fațada principală și laterală). În interiorul casei, tinda este tăvănită, cămara a fost transformată în atelier de țesut, pardoseala este din scândură, pereții sunt tencuiți și zugrăviți, cuptorul tradițional are atașat o plită din fontă, cu hornul de tablă, iar mobilierul evidențiază progresul urban de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pătruns în lumea satului.
Caracterul nobil de împodobire deosebită a fațadei casei o constituie galeria dispusă pe fațada principală a construcției și pe latura lungă dinspre curte, având stâlpii frumos decorați și cu arcade ce conferă ansamblului o estetică deosebită.
Șura este mai evoluată, fiind compartimentată în trei încăperi: două grajduri, dispuse simetric de o parte și alta a șurii propriu-zise, prevăzută cu două intrări opuse.
Gospodăria mai cuprinde un coteț de porci, cu două încăperi, o colejnă (construcție din patru stâlpi care susțin un acoperiș oblic, în patru ape, având doar trei pereți închiși cu bârne cioplite și servind ca adăpost pentru acareturi), un coș de porumb împletit din nuiele, susținut de un schelet din bârne de stejar cioplite, cu un acoperiș în patru ape, având învelitoarea de șiță de brad și o fântână cu roată, cu acoperișul din șiță, conic.
Gardul gospodăriei, tot din nuiele împletite, este protejat de o streașină în două ape, din șiță de brad. Accesul în curte se face printr-o poartă masivă din stejar, cu stâlpii sculptați, protejată de un acoperiș în patru ape, cu învelitoare de șiță de brad.
Poarta sculptată, înaltă, monumentală, este simbolul privilegiilor "nemeșilor", recunoscuți drept clasă socială cu privilegii "nobiliare". Ea afirmă, ostentativ, imunitatea (privilegiul medieval) de care se bucură "nemeșii" (și cnezii) maramureșeni, ca răsplată pentru serviciile militare și prestația eroică în interesul regalității ungare.
IMAGINI :
Poartă
Fântână
Șură cu grajd
Colejnă
Motive ornamentale / Cruce / Rozetă
Interior din Berbești
79 A Biserică de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Troiță de cimitir Bezded, județul Sălaj
Datată la jumătatea secolului al XVIII-lea, biserica ilustrează, în mod deosebit, procedeele tehnice utilizate de meșterii populari la edificarea construcțiilor monumentale din lemn, sistemul constructiv fiind caracterizat prin tehnica de îmbinare a pereților din grinzi orizontale, cioplite și încheiate în cheutoare dreaptă, ale căror capete, ieșite în afară, sunt profilate în trepte și dau un efect estetic cu totul deosebit întregului ansamblu.
Totodată, biserica din Bezded oferă posibilitatea ilustrării procedeelor tehnice aplicate la realizarea bolților cilindrice din lemn și a scheletelor de susținere a turlelor înalte, caracteristice bisericilor transilvănene din lemn, conferindu-le acestora, valoarea absolută a arhitecturii populare tradiționale.
Având în vedere planimetria monumentului – pronaos, naos și altar – prezența prispei pe latura lungă a acesteia, cu accesul în interior la extremitatea vestică, forma acoperișului cât și materialul și sistemul constructiv – se poate face afirmația că arhitectura acestui edificiu de cult este în strânsă și directă legătură cu casa țărănească românească, indicând punctele de convergență, până la identificarea celor două linii de dezvoltare: este vorba de bisericile-casă, adică de acele edificii în care sunt întrunite și contopite, în mod intim, caractere ținând de ambele categorii de construcții, sugerând filogeneza monumentelor de cult religios din vechea casă țărănească.
Valoarea artistică a acestui monument constă, în primul rând, în echilibrul și proporția volumelor, în efectul plastic evidențiat de sistemul constructiv, de dimensiunile și dispunerea bârnelor, de felul în care acestea sunt îmbinate la capete și de modul în care sunt tăiate în trepte capetele îmbinărilor.
Asemenea caselor țărănești, ornamentica sculpturală a monumentului este realizată îndeosebi de stâlpii prispei și arcadele fixate în cuie de lemn, având capetele înflorate, iar ca decor, rozeta încadrată în chenare de romburi, linii frânte și dinte de lup.
Pictura interioară a bisericii respectă stilul iconografic tradițional de ornamentare a bisericilor de lemn din Transilvania: chenare florale delimitează scene biblice și laice realizate în desen sigur, cu un colorit armonios, ce acoperă în întregime pereții și bolțile interioare. Dintre acestea distingem, pe latura de sud a naosului, Sărutarea lui Iuda, Când au dus pe Iisus Hristos la Ana, iar pe latura de nord, Intrarea în Ierusalim. În pronaos, pe latura de sud este zugravită o scenă laică, Cătana și Moartea, prin care se releva practicile de odinioară de prindere a flăcărilor pentru oaste, de către, cătanele austro-ungare. Tot aici este zugravită scena intitulată Pilda celor zece Fecioare, încadrată de bogate chenare florale.
Faptul că șirul preoților slujitori ai acestei biserici a fost deschis de Alexandru loan Pop, tatăl lui Alexandru Papiu Ilarian, crește substanțial valoarea istorică a monumentului.
IMAGINI :
Zi de sărbătoare la Biserică
Pictura iconostasului
Interior
Masă de pomenire
Portalul de la intrarea în pronaos
Portalul de la intrarea în naos
Planul bisericii
99 Gospodărie-atelier de rogojinar, Văleni, județul Gorj
Din satul Văleni, comuna Cărbești, județul Gorj, a fost remontată în muzeu, în anul 1972, această gospodărie, provenită dintr-un centru specializat, ce ilustrează fazele de lucru ale împletitului rogojinilor.
În cadrul acestui meșteșug, practicat la noi în țară pe o scară relativ redusă și mai ales în sate apropiate de bălți și mlaștini, se folosește un instrumentar rudimentar ca factură și redus ca număr, cu care, pe lângă rogojinile obișnuite, meșterii produc ștergătoare și papornițe, cărora adeseori le imprima și un accent artistic.
Primul element al gospodăriei este casa de locuit, o construcție din lemn rotund, masiv, de stejar, cu un acoperiș în pantă relativ mare, învelit cu șiță. Casa are două nivele, la etaj aflându-se prispa și cele două încăperi ce serveau atât ca locuință cât și ca spații de exercitare a meseriei, la parter, pivnița. Grajdul de vite este o construcție din pari înfipți în pământ, cu pereți împletiți din nuiele și lipiți cu lut și un acoperiș în patru ape, învelit cu coceni de porumb. Pătulul și curuiagul de găini sunt și ele construcții din împletitură de nuiele, fixate pe schelet de bârne.
IMAGINI:
Pătulul și curuiagul pentru găini
Război de țesut rogojini
Rogojină în timpul țeserii
79 E Troiță din piatră, Cacova-Fântânele, județul Sibiu
Pomenită în vechile hrisoave și zapise boierești și domnești medievale ca semn de hotar, troița derivată din polimorfismul crucii, reprezintă pentru mentalul colectiv sătesc un semn cu proprietăți magice, sacre, plasat în spațiul satului, pe locurile în care se realizează o confluență cosmică, subtilă, între cele două lumi: lumea de aici și cea de dincolo.
Așezată într-o răscruce a satului, troița provenită din satul Cacova (unde se mai păstrează nouă asemenea troițe) semnifica, pentru comunitatea locală, atât credința magică în puterile ei apotropaice, de respingere a forțelor răului și apărare a locului și oamenilor ce-l traversează, de acțiunile unor făpturi nefaste (iele, strigoi și demoni), cât și credința creștină în cruce ca simbol al răstignirii divine, pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor, al biruinței vieții eterne asupra morții.
Datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, troița a fost transferată în muzeu în anul 1997, și apoi, ridicată și sfințită în același an. Troița este cioplită în piatră masivă, dintr-o singură bucată, în forma unei cruci duble și acoperită de o pictură în frescă, pe toate laturile, având un aspect de-a dreptul monumental, aducând cu marile monumente similare boierești, domnești sau princiare.
Pictura, realizată de circa 200 de ani, amintește, prin stil și tehnică, de pictura murală a monumentelor de cult religios din zona Mărginimii Sibiului, specifică epocii medievale.
Tematic, aria picturală este acoperită cu scene specifice unui asemenea tip de monument-simbol, cu scene reprezentative pentru credincioșii creștini.
Întreaga arie picturală este împărțită în trei registre tematice: în partea superioară, pe cele două brațe sunt reprezentate scenele Răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos, pe fațadă, și a Botezului în apa Iordanului, pe spatele crucii. Lateral, sunt reprezentate chipuri de îngeri și arhangheli. Registrul median cuprinde figuri de sfinți și apostoli, iar cel inferior, un epitaf, care este complet deteriorat și ilizibil.
Maniera în care este realizată pictura, respectiv anatomia iconică și simbolismul culorilor, atât al veșmintelor, cât și al fiecărei scene în parte, scot în evidență talentul artistic al zugravului acestei cruci.
IMAGINI:
Detaliu pictură: Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos
79 D Căsoaie, Cacova-Fântânele, județul Sibiu
Cacova (Fântânele) este una dintre cele mai mici așezări ale Mărginimii Sibiului, care păstrează trăsăturile definitorii ale structurării gospodăriei și arhitecturii laice, specifică zonei. În cadrul gospodăriei, ce amintește de ocolul închis specific zonelor pastorale, casa mică (căsoaia), având funcția de bucătarie de vară, este o construcție cu una sau două încăperi, de mici dimensiuni, ocupând, de regulă, spațiul opus casei mari, pe aliniamentul porții și portiței.
Căsoaia transferată în muzeu a aparținut fostei gospodării parohiale a satului, având o valoare de unicat prin încorporarea – în prelungirea peretelui longitudinal din spatele căsoaiei -, portiței atașate porții mari în două canate, servind la accesul pietonal în gospodărie.
Tipică vechilor portițe din Mărginimea Sibiului, aceasta se impune prin ampla deschidere a arcadei dintre cei doi stâlpi, ceea ce îi conferă monumentalitate.
Sub aspect decorativ-artistic, portițele din Mărginime se detașează prin bogăția decorului, prin varietatea elementelor artistice ce le împodobesc și prin multitudinea modalităților de decorare (sculptare, incizare și pictare realizate în spațiile incizate, la care se adaugă feronerie aplicată).
Construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, monumentul a suferit, în anul 1905 (data inscripționată în tencuiala unuia dintre hornuri), modificări semnificative: tencuieli interioare, construirea altor sisteme de gătit, redispunerea și mărirea ușilor și ferestrelor.
Transferată și reconstruită în muzeu între anii 1998-1999, casa reconstituie interiorul tradițional constând dintr-o simbioză discretă între obiectele de factură urbană (în special mobilierul, consecință firească a statutului social al proprietarilor), obiectele de uz și decorative și piesele textile de înaltă valoare artistică.
Simbol al ospitalității gospodăriei sătești, căsoaia din Cacova a fost instalată pe aleea de acces în muzeu, în dreptul bisericii din Bezded, îndeplinind și funcția de caserie, întâmpinând ospitalier oaspeții muzeului.
IMAGINI:
Poartă
Fereastră
Portiță
80 Complex arhitectonic, Stolojani și Târgu Cărbunești, județul Gorj
Prezentarea în cadrul muzeului a unui complex arhitectonic gorjean s-a făcut în scopul ilustrării calităților de excepție, tehnic-constructive și artistic-decorative, ale realizărilor arhitectonice din această zonă în care meșteșugul dulgheriei și arta sculpturii în stejar a atins virtuți inegalate în arhitectura populară românească.
Complexul este compus din două gospodării provenite din zone învecinate, ambele formate din locuință, anexe gospodărești, împrejmuiri și porți sculptate, una simplă și cealaltă monumentală, care evidențiază statutul social și economic diferit al locuitorilor, dar totodată, etapele succesive în realizarea tehnică, evoluția planimetrică, decorația locuinței și organizarea interiorului, pe o perioadă de aproximativ 150 de ani.
IMAGINI:
Stâlp în torsadă Stolojani
Stâlp cu florar, Târgu Cărbunești
80 I Gospodărie "bătrână", Stolojani, județul Gorj
Achiziționată în anul 1980 și transferată în anul următor din satul Stolojani (comuna Bălești, județul Gorj), prima gospodărie evidențiază cele mai vechi tradiții constructive gorjene, specifice arhitecturii rurale din zona colinară a Gorjului, datând din secolele XVIII-XIX.
Monumentul care exprimă chintesența cunoștințelor constructive și harului artistic al dulgherilor gorjeni, este casa cu un singur nivel și două încăperi (la foc și la sobă), anexele gospodărești (pivnița și pătulul cu cotețul de păsări) fiind construcții independente în cadrul gospodăriei.
Ca elevație, casa este construită pe o temelie joasă din piatră de râu, pe care sunt așezate tălpile masive de stejar, având în continuare pereții din cununi de bârne de stejar, cioplite în patru fețe și îmbinate la capete în cheutoare dreaptă. Acoperișul este construit în patru ape, cu învelitoarea din prăștilă de stejar.
Planimetric, locuința are cele două încăperi cu funcții distincte, ambele având intrarea proprie din prispă și comunicând între ele printr-o ușă practicată în peretele median. În prima încăpere (la foc) este vatra cu corlată (coșul de tiraj) pentru pregătit mâncarea, iar în încăperea secundă (odaia) este locul de odihnă prevăzut cu o sobă oarbă din cărămidă.
Fațada principală a casei are prispă deschisă, mărginită de trei stâlpi sculptați în torsadă, fixați la bază într-o talpă masivă de stejar și susținând, prin capitelurile cu romburi, fruntarul casei (grinda, frumos decorată, pe care se sprijină căpriorii acoperișului).
Un alt element decorativ, specific arhitecturii gorjenești, nelipsit la casele mai vechi, este undreaua, un stâlp vertical decorat striat, în care se îmbină, la colțul casei și lângă tocul ușii, capetele grinzilor transversale.
Tăbliile ușilor sunt lucrate în tehnica parchetului, care le dă un aspect decorativ deosebit. În sfârșit, coama acoperișului este terminată, la capete, printr-o țeapă, între care se înșiră ciocârlanii, tăiați cu cuțitoaia în forme stilizate.
Pivnița, lucrată în tehnica cununilor de grinzi masive de stejar, servește ca depozit de alimente și alte produse, iar în adaosul prelungit sub același acoperiș, este amenajată bucătăria de vară (având o vatră deschisă, în interior). Este depozitat linul pentru călcat strugurii.
Pătulul pentru porumb, nelipsit în satele gorjene, este construit din scheletul de grinzi portante și pereți din nuiele împletite, având acoperișul în patru ape, cu învelitoare din șindrilă. Sub pătul este amenajat cotețul de păsări.
Dintre piesele de mobilier, menționăm masa rotundă joasă cu scăunele "dimprejur", patul din țăruși înfipți în pământ, războiul de țesut, iar din inventarul bucătăriei, țăstul de tradiție neolitică, precum și vatra liberă, dispusă în centrul locuinței.
IMAGINI:
Casă
Interior "la foc"
Interior "la sobă"
Detaliu stâlpi cu undrea
80 II Gospodărie cu locuința pe două nivele, Târgu Cărbunești, județul Gorj
Achiziționată în anul 1979, din localitatea Târgu Cărbunești, gospodăria secundă a complexului prezintă casa construită din bârne rotunde de stejar, pe două nivele (la parter, pivnița, la etaj, locuința), realizare arhitectonică de valoare deosebită, având ca unică zonă de răspândire, pe teritoriul întregii țări, Gorjul subcarpatic.
Construcția, de o monumentalitate impresionantă, (inspirată de modelul culei balcanice), este așezată pe o temelie din piatră de râu, talpa pereților fiind formată din trunchiuri masive de stejar (groși).
Pereții pivniței sunt construiți din bârne rotunde, netencuite, îmbinate în tehnica cununilor orizontale și a cheutorii rotunde.
Pereții locuinței sunt realizați tot din bârne rotunde, tencuiți și zugrăviți pentru a asigura o izolare termică deplină.
Acoperișul înalt, în patru ape, are învelitoarea din șindrilă de stejar.
Planul locuinței este identic cu acela al casei joase din Stolojani, în tindă fiind, și aici, vatra cu corlată, iar în odaie, o sobă oarbă, alimentată cu lemne de foc, prin orificiul creat în peretele median.
La parter, patru stâlpi decorați geometric, așezați pe o grindă masivă din stejar, au o dublă funcție: constructivă, pentru susținerea prispei de la etaj, și decorativă, delimitând o prispă similară, deschisă complet, în fața intrării în pivniță. Prispa locuinței este prevăzută cu un parmalac, construit din șipci verticale, fixate în pană și uluc.
Accesul pe prispa de la etaj se realizează de pe scara exterioară, instalată pe fațada principală a casei, pornind de pe prispa de la parter. Stâlpii prispei superioare, simetric dispuși și decorați identic cu cei de la parter (cu volume succesive, având suprafețe sculptate cu un X viguros), susțin florarul decorat prin incizare, cu frumoase torsade pe toată lungimea lui. Pe acesta se sprijină grinzile transversale (caii), la capetele cărora sunt fixați căpriorii acoperișului.
Remarcăm, și în acest caz, preocuparea meșterilor dulgheri de decorare a tuturor pieselor fațadei, având ca principală funcție, în ansamblul construcției, cea de rezistență.
Pe verticala monumentului, cu o siluetă zveltă, elegantă, ultimul detaliu ornamental este șirul ciocârlanilor de pe coama acoperișului.
Pivnița este deosebit de spațioasă, fiind prevăzută în scopul asigurării accesului vaselor mari și a butoaielor pentru depozitarea produselor pomicole, cu o poartă masivă în două canate, susținute în balamale de lemn, închise pe un stâlp median, prevăzut cu o încuietoare din lemn, cu căței.
Pătulul, cu dimensiuni mari, este construit în aceeași tehnică a scheletului portant și a coșului din nuiele împletite, cu un acoperiș în patru ape, cu învelitoare din șindrilă, deasupra unui coteț de păsări, din bârne orizontale.
Mobilierul tradițional al gospodăriei, profilat funcțional, pe cele două spații distincte ale locuinței, este format din masa rotundă, joasă, înconjurată de scăunele cu trei picioare, un blidar și o ladă de făină – toate produse rudărești – instalate în tindă. În odaie, avem patul pe capre, masa înaltă, scaunele cu spetează și dulapul de haine, care a înlocuit lada de zestre.
IMAGINI:
Vatra cu corlată
Interior
Poartă
Pătul
97 Gospodărie-atelier de fluierar, Hodac, județul Mureș
Gospodăria din Hodac, județul Mureș, datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea și a fost remontată în muzeu în anul 1971. Este compusă din: casa de locuit, șura cu două grajduri și două cotețe de porci. Construcția este completată cu un șopron atelier și, împrejmuită cu un gard din nuiele împletite, acoperit cu paie.
Casa este construită pe un mic soclu din piatră pe care sunt așezate tălpi masive din stejar. Pereții sunt din bârne de fag cioplite, încheiate la capete în cheutori. Acoperișul este în patru ape, cu învelitoare din șiță. Atât în interior cât și în exterior, pereții sunt lipiți cu pământ galben și văruiți în alb. Pardoseala este din pământ bătătorit, iar plafonul este din scânduri, fixate pe grinzi transversale care se prelungesc în exterior.
Casa are trei încăperi: tinda, în care se intră direct de afară și unde se găsește soba din cahle, cu vatră deschisă. În spatele tinzii este cămara, cu accesul din tindă și, în dreapta, camera de locuit. Această încăpere are ca mobilier o masă, sub geamurile dinspre stradă și două paturi, în stânga și dreapta acesteia. O ladă de zestre, două lavițe, un blidar și scaune întregesc mobilierul, iar pereții sunt decorați cu farfurii și ștergare.
Șopronul-atelier este construit din patru stâlpi verticali ce susțin acoperișul, în trei ape, învelit cu șiță. Între stâlpi, pe două treimi din înălțime, sunt fixate bârne subțiri și scânduri
groase, formând pereții care, în partea superioară, rămân deschiși. Latura din stânga este mărginită de un coteț pentru păsări, compartimentat în două.
Șura este construită din bârne de fag, cioplite și încheiate la capete în cheutori. Pereții sunt lipiți cu lut, pe ambele fețe, și văruiți. Acoperișul este înalt, în două ape, cu învelitoare din șiță. Construcția adăpostește două grajduri de vite, dispuse de o parte și alta a spațiului liber destinat adăpostirii căruțelor. În continuarea grajdului din dreapta sunt două cotețe de porci, retrase de la linia fațadei, rezultând un spațiu mare, liber, protejat de acoperiș.
În șopronul-atelier se pregătea lemnul de alun din care se confecționau fluierele, prin tăierea materialului după dimensiuni, scobirea în interior și cojire, după care fazele de finisare și ornamentare se executau în casa de locuit.
Fluierele produse aici sunt de mărimi diferite. Aria de desfacere a lor, la început redusă, a cunoscut, în ultimii ani, o extindere apreciabilă, datorită dezvoltării impetuoase a mișcării artistice de amatori și cererii tot mai mari a obiectelor de artă populară apreciate de public și valorificate prin comerț.
IMAGINI:
Casă
Interiorul camerei de locuit
Fluier
Burghiu
Daltă ascuțită
Cuțit pentru tăiat și curățat
Daltă rotundă pentru sculptat
96 Gospodărie-atelier de confecționat instrumente muzicale, Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava
Achiziționată din Câmpulung Moldovenesc, gospodăria prezintă caracteristicile arhitectonice specifice zonei pastorale ale Bucovinei, ilustrând – prin inventarul atelierului meșteșugăresc și prin produsele realizate: buciume și tilinci – specificul tehnologic și instrumental al străvechiului meșteșug de confecționare a instrumentelor muzicale populare, din acest renumit centru.
În cadrul arhitecturii populare specifică zonei montane cu mari păduri de conifere, se evidențiază casa cu foișor și prispă, precum și anexele gospodărești cu caracter pastoral, realizate din grinzi masive de brad, clădite în cununi orizontale și încheiate la capete în coadă de rândunică.
Casa, datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, prezintă, la etaj, un plan evoluat, format din locuința propriu-zisă, cu trei încăperi (tindă, odaie și bucătărie) iar la parter, un beci cu intrarea din curte, amenajat sub ultima încăpere. Pe fațada principală a casei și pe latura dreaptă, aceasta prezintă o prispă deschisă, cu stâlpi ornamentali (care susțin streașina lată a acoperișului), întreruptă de foișorul plasat asimetric, în partea stângă a fațadei.
Instalațiile de foc ale locuinței și mobilierul fix (lavițele, dispuse în unghiul luminos al încăperii) constituie elemente etnografice valoroase care configurează schema tradițională a organizării interiorului locuinței.
Șura și grajdurile ilustrează, prin dimensiuni, tehnică de construcție și materiale, importanța preponderentă a creșterii animalelor în economia gospodăriei.
Planimetric, construcția este prevăzută cu trei compartimente: în mijloc, șura deschisă (pentru adăpostirea utilajului agricol), în dreapta, grajdul animalelor și, opus acestuia, cămara, cu o mică prispă în fața intrării. Spațiul etajat peste toate cele trei compartimente, extins în consolă spre curte, servește ca fânar. La mijlocul acoperișului înalt, în trei ape (cea de la frontonul anterior al construcției este teșită, după modelul baroc austriac, pătruns în toată Bucovina în secolul al XIX-lea), cu învelitoare din șiță de brad, este practicată deschiderea pentru introducerea fânului din curte.
Fântâna este de tipul celor cu roată și ghizd octogonal, din grinzi de brad încheiate în coadă de rândunică, cu acoperișul conic, din șiță.
Atelierul meșterului buciumar și fluierar (tilincile sunt fluiere din lemn de esență moale, fără dop) este improvizat, degroșarea materialului făcându-se în curte, o parte a operațiunilor, în șură și altele în foișorul casei. Aceasta denotă caracterul auxiliar al meșteșugului, apărut în numeroase centre cu străvechi tradiții pastorale, ca o completare firească a acestei ocupații.
Tehnologia meșteșugului se reduce la operațiuni simple de tăiere, cojire, scobire, îmbinare și învelire în coajă de mesteacăn, iar instrumentarul este compus din diferitele unelte ascuțite, adecvate procedurilor amintite, fără o specializare deosebită.
IMAGINI:
Casă
Fântână
Interior odaie
Cuptor
Bucium
Cobză
Țambal
96 A Gospodărie-atelier de dogar, Straja, județul Suceava
Situată în zona Obcinelor Bucovinei – munții mijlocii, acoperiți cu păduri de foioase și conifere, cu pășuni bogate și fânețe mănoase, cu terenuri prielnice agriculturii în pantă, Straja s-a afirmat ca un sat renumit în meșteșugurile de prelucrare a lemnului, cu deosebire dogăritul.
Atelierul de dogar, cu unelte specifice și întreg repertoriul produselor tradiționale, aparținea meșterului Vasile Cârciu, unul dintre cei mai iscusiți dogari din Bucovina.
Gospodăria, transferată în muzeu, în anul 1991, este o gospodărie tipică acestui sat, pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, amintind, prin tehnicile de construcție și de împrejmuire, de cele mai arhaice valori ale arhitecturii și meșteșugului dulgheriei, din Bucovina, reprezentând, pe plan socio-economic, trăsăturile unei gospodării de agricultor și crescător de animale.
Casa aparține tipului arhaic, cu prispa liberă de jur împrejur, cu un podmol ușor înălțat, având lățimea streașinei acoperișului, cuprins într-o cingătoare din grinzi de lemn.
Planimetric, casa prezintă tipul bicameral, cu tindă descoperită și o singură încăpere, prevăzută cu un cuptor de mari dimensiuni, ce își evacua fumul în tindă.
Pereții casei sunt construiți din bârne cioplite pe două fețe, încheiate la capete în coadă de rândunică și netencuite în exterior, cu excepția unei rame în jurul ușilor (căci tinda este prevăzută cu două uși) și al ferestrelor.
Acoperișul este în patru ape, cu învelitoare din draniță de brad.
Șura și grajdul sunt adăpostite în aceeași construcție, lucrată în tehnică asemănătoare casei și dovedind, prin dimensiuni, importanța economiei agro-pastorale, din localitate.
Atelierul de dogar se află lipit de șură, pe aliniamentul împrejmuirii, având numai trei pereți din bârne de brad, cu deschidere frontală spre curte; peretele din spate servește și de gard gospodăriei.
Împrejmuirea și poarta din răzlogi reprezintă cea mai veche tehnică de închidere a perimetrului unei gospodării, în toată Bucovina. Dintre uneltele de dogărit menționăm: banca de dogărit, topoare, bărdițe, cuțitoaie, cuțite de crăpat lemnul, scobitori, compasuri, dălți, gărdinare, fierăstraie, sfredele, șpacluri, dornuri, șpănuitoare, jihale pentru pirogravat, iar dintre produsele specifice: untărița, cofa pentru lapte sau apă, berbințele pentru rachiu sau brânză, putini, ciubere, vane.
IMAGINI:
Casă
Grajd
Fântână cu cruce
Interior tindă
Interior cameră
83 Fierăstrău hidraulic (joagăr) cu roată mică, Gura Râului, județul Sibiu
În Mărginimea Sibiului, jogăritul este un vechi meșteșug popular, atestat în numeroase documente încă din evul mediu.
Joagărul (de la săsescul Säger), de tip gater, din Gura Râului, datează de la începutul secolului al XX-lea și a fost adus în muzeu în anul 1964, fiind una din cele 57 de instalații de acest gen, de pe cursul râului Cibin, dintre care 19 erau situate în localitatea menționată, iar 38 în afara comunei.
Acest tip de joagăr, acționat de o roată hidraulică de dimensiuni mici și cu admisie inferioară, este caracteristic apelor repezi de munte, cu debit și cădere apreciabilă, fiind frecvent întâlnit pe ambele versante ale Carpaților.
Construcția, care adăpostește instalația de tăiat și angrenajele, are formă dreptunghiulară și este realizată pe un schelet din bârne groase care susține acoperișul în două ape, cu învelitoarea din scândură. Are două nivele: cel superior, unde se află instalațiile de tractare și tăiere, respectiv carul mobil, pe care sunt fixați buștenii și jugul mobil, în care sunt fixate pânzele. Nivelul inferior, mai redus ca dimensiuni, este săpat în mal, aici găsindu-se mecanismele de acționare și transmisie, alcătuite din două elemente principale: roata fixată la capătul unui fus, ale cărui capete se sprijină pe două lagăre, și un braț biela-manivelă având fixat la capătul fusului, opus roții, iar în partea inferioară jugului fiind cu pânze, element care imprimă mișcarea de ridicare și coborâre a acestuia din urmă.
Roata, angrenată hidraulic, imprimă mișcarea de rotație fusului, care transmite aceeași mișcare bielei-manivele și aceasta transformă mișcarea de rotație în mișcare de "dute-vino", necesară jugului cu pânze pentru a realiza tăierea pe verticală.
Apa este condusă printr-un jgheab din scânduri și are o cădere aproape verticală, de la înălțimea de 1,50 m, în cupele roții, exploatându-se energia potențială, superioară.
Bogăția de păduri, posibilitatea de folosire a cursurilor de apă ca sursă de energie, cât și existența unei piețe de desfacere a cherestelei, în Sibiu și în satele din împrejurimi, au contribuit la dezvoltarea amplă a acestui meșteșug, Gura Râului devenind un centru specializat în jogărit, fiind, totodată, unul dintre cele mai mari centre specializate și în industria casnică textilă.
IMAGINI:
Secțiune prin joagărul cu roată mică
Principiul de funcționare
82 A Fierăstrău hidraulic (gater) cu transmisie prin angrenaj, Șuncuiuș, județul Bihor
Construit între anii 1949-1950 și transferat din localitatea Șuncuiuș, în anul 1995, monumentul completează, în mod fericit, colecția de fierăstraie mecanice a muzeului sibian (cinci instalații). Prin sistemul de transmisie în două trepte, cu roți dințate din lemn, gaterul din Șuncuiuș se încadrează în etapa a doua de dezvoltare a acestui tip de mecanisme, între transmisia directă (joagărul hidraulic cu roată mică de la Gura Râului, județul Sibiu) și cea cu curea (complexul de industrii țărănești din Tomești, județul Hunedoara), ambele reprezentate în expoziția în aer liber.
Construcția este dispusă în pantă, pe două nivele și are parterul zidit din piatră de râu, ca și casa roții de apă și canalul de evacuare a apei după acționarea roții. Aici se află instalația hidraulică și sistemul de transmisie cuplat cu biela-manivelă, care transformă mișcarea circular-continuă în mișcare rectilinie alternativă, determinând mișcarea în plan vertical a pânzelor de fierăstrău.
La nivelul superior, construcția este realizată dintr-un schelet portant îmbrăcat cu scânduri de brad (lăturoaie), adăpostind spațiul de lucru dotat cu jugul port fierăstrău și ghidajul său fix, sania (căruțul) de deplasare a buștenilor spre cuțit și mecanismul de avans cu clichet, care sincronizează căderea pânzei fierăstrăului, cu înaintarea bușteanului spre cuțit. Tot aici se află amplasat și circularul acționat prin curea de transmisie.
Instalația hidraulică este alcătuită din roata mare cu cupe, fixată pe axul grindei, iar sistemul de transmisie constă din roata dințată, frontală, din lemn, ce se află în angrenare cu un pinion, tot din lemn (crâng), aceasta constituind prima treaptă a angrenajului. Cea de-a doua treaptă a angrenajului este formată prin angrenarea roții dințate, coaxială cu pinionul descris anterior și un al doilea pinion, de asemenea din lemn.
Axul pinionului II este prevăzut cu un cot ce constituie manivela care, cuplată cu biela, formează mecanismul de transformare a mișcării circulare uniforme în mișcare rectilinie alternativă, determinând mișcarea pânzei de fierăstrău.
Tot pe axul pinionului II se află, solitare, două roți volante care au și rolul de roți de curea pentru antrenarea circularului.
Accesul în spațiul de lucru (de tăiere) se realizează prin două uși care, deschise, permit evacuarea produselor.
IMAGINI :
Roata dințată cu valul
Relația dintre axul roții și sistemul de transmisie al joagărului
82 Complex de industrii țărănești, Tomești, județul Hunedoara
Transferat din comuna Tomești, județul Hunedoara, monumentul se compune din cinci instalații diferite, acționate de aceeași roată hidraulică (cu admisie superioară) și ilustrează – pe planul evoluției instalațiilor hidraulice – o etapă superioară a dezvoltării civilizației tehnice populare românești: cea a formării complexelor de industrie populară, prin asocierea mai multor instalații hidraulice având diferite funcțiuni și acționate de aceeași sursă energetică.
Instalațiile complexului din Tomești sunt dispuse pe două nivele. În partea inferioară se află piua de semințe și polizorul, iar în cea superioară, fierăstrăul (firezul), circularul și melița, întreg ansamblul fiind protejat de o construcție simplă, realizată dintr-un schelet de bârne, având peretele dinspre roata de apă, închis cu scânduri, iar acoperișul, în două ape, de asemeni, cu învelitoare din scânduri.
Spre deosebire de fierăstraiele tradiționale având roata hidraulică cu un diametru foarte mic (tip vultur), aici apare o inovație prin introducerea roții hidraulice cu un diametru mai mare (2 m) și cu aducțiune superioară, care valorifică potențialul scăzut al cursului de apă, cu debit insuficient și viteză mică de curgere, prin exploatarea, atât a vitezei cinetice (de curgere a apei), cât și a celei potențiale (rezultată prin căderea și acumularea apei în cupele roții).
Viteza lentă de învârtire a roții (datorată diametrului ei mare) este corectată prin introducerea, în structura sistemului de transmisie, a unor angrenaje suplimentare de roți dințate și roți acționate prin curele de transmisie, care amplifică viteza inițială, odată cu transmiterea ei la diverse mecanisme pe care le acționează.
Dintre acestea, atât ca importanță economică, cât și ca ingeniozitate a realizării sale tehnic-constructive, principala instalație este fierăstrăul.
Construit pe același principiu al bielei-manivele, acesta prezintă o particularitate tehnică aparte: sistemul de tractare în avans a carului mobil pe care se fixează bușteanul, realizat pe principiul axei cu cremalieră (o grindă dințată angrenată de o roată cu spițe, dispusă orizontal, identică cu crângul morilor de apă).
Tot pentru prelucrarea lemnului, prin tăiere transversală (bușteni) sau longitudinală (scânduri), complexul dispune de un cuțit circular mobil, instalarea sa făcându-se prin fixarea cu pene la locașurile special amenajate, pentru asigurarea racordului la sistemul de transmisie, prin cureaua dispusă în plan vertical.
În locul circularului și funcționând prin aceeași curea de transmisie, se montează, în sezonul de prelucrare a cânepii, melița. Aceasta este un mecanism original, constând din două roți dispuse în linie, pe același ax, ale căror palete lovesc mănușile de cânepă sprijinite pe masa așezată în fața roților, fragmentând tulpina vegetală prin împingerea treptată a mănușilor spre roată.
Zdrobitoarea de semințe aparține, tipologic, pivelor cu săgeți (două), acționate prin intermediul axului cu came, într-o cădere alternativă, în cele două pive în care se introduce materia primă: semințele plantelor oleaginoase. Capătul axului este prevăzut cu o volantă, pe care se instalează cureaua de transmisie ce îl unește cu roata hidraulică. Polizorul funcționează pe același principiu al curelei de transmisie, accelerarea vitezei realizându-se prin diferența dintre diametrele roților volante.
IMAGINI :
Schema de funcționare
valul
roata de apă
meliță
bielă-manivelă
81 Joagăr cu tracțiune cabalină (cu Gepel), Gura Râului, județul Sibiu
Comuna Gura Râului, județul Sibiu, din care s-a transferat monumentul, în anul 1978, a fost unul dintre cele mai puternice centre specializate în industrii țărănești, nu numai din Mărginimea Sibiului, ci din întreaga țară.
Pe lângă numeroasele instalații de prelucrare a textilelor (vâltori, pive și dârste), o amploare deosebită a luat-o, în secolele XVIII și XIX, rețeaua fierăstraielor hidraulice (joagăre – termen preluat din germanicul Säger).
Până în anul 1950, aici au funcționat 57 de fierăstraie hidraulice, situate pe cursul râului Cibin, dintre care 19, în vatra satului și 38 pe firul văii, până sub munte, pe o distanță de 25 km.
Frecvența mare a acestor instalații și numărul de locuitori specializați în exploatarea și prelucrarea materialului lemnos, situează satul Gura Râului printre cele mai "industrializate" comune submontane, în rețeaua localităților rurale cu acest profil, din România.
În contextul modernizării economiei tradiționale, după cel de-al doilea război mondial, instalațiile hidraulice tradiționale au dispărut vertiginos, în locul lor, paralel cu construirea noilor obiective industriale moderne (întreprinderea de prelucrare a lemnului, din Orlat, localitate învecinată), apărând instalații de uz gospodăresc, folosind tracțiunea animală.
Realizarea acestui ingenios hibrid tehnic constituie o sinteză între valorile civilizației industriale urbane (angrenajul din roți metalice și axul cardanic) și cele ale civilizației populare tradiționale (instalația mecanică a fierăstrăului și carul de transportat buștenii, identic la joagărul hidraulic din aceeași localitate, exemplu de supraviețuire a unor elemente ale patrimoniului tehnic tradițional, în contact – și interferență – cu valorile civilizației moderne).
Instalația tractată de cai și axul de transmisie sunt dispuse în centrul ariei neacoperite, fierăstrăul propriu-zis și sistemul de transport al carului, pe care este fixat bușteanul, fiind adăpostite sub un șopron construit dintr-un schelet portant, cu învelitoare din scândură, pe trei laturi, acoperișul fiind realizat dintr-o șarpantă cu învelitoare de țiglă.
IMAGINI:
Sistemul de funcționare
Axul cardanic (Gepel)
109 Șteamp pentru zdrobirea minereului aurifer și Cram, Abrud, județul Alba
În Țara Moților, mineritul tradițional, atestat de pe vremea dacilor și romanilor, a cunoscut o mare dezvoltare, exprimată și prin numărul mare de instalații pentru prelucrarea minereului, așa-numitele șteampuri, apărute în secolul al XIV-lea și exploatate pănă în prima parte a secolului al XX-lea.
Șteampul din satul Gura Cornei, orașul Abrud, datează din al treilea deceniu al secolului al XX-lea, fiind adus și reconstruit în muzeu în anul 1966.
Construcția care adăpostește instalația este un șopron deschis al cărui acoperiș în două ape, cu învelitoare din șiță, se sprijină pe șase stâlpi, îngropați în pământ.
Instalația propriu-zisă (șteampul) este alcătuită din două grinzi, săgeți, care au fixate la capetele inferioare, cu inele din fier, pietre de cremene.
Săgețile sunt susținute de un jug vertical, fixat într-o talpă masivă, în care sunt săpate șase pive, în care se zdrobește minereul aurifer, prin căderea succesivă a săgeților, ridicate alternativ de penele fixate pe suprafața unui fus orizontal. La capătul fusului este fixată roata hidraulică cu admisie superioară, care acționează instalația prin intermediul arborelui cu came.
În spatele pivelor, în care acționează săgețile (căte două la o pivă), este un bazin pătrat (pișoiște), din grinzi, în care se depozitează sterilul spălat de apa care curge continuu prin pivele mărginite înspre pișoiște de căte o siță.
Aurul fiind mai greu, rămâne pe fundul pivelor, de unde este scos și spălat cu șaitrocul în jomp, operațiune ce se desfășoară în construcția din lemn alăturată șteampului, numită cram. Acesta are o singură încăpere în care sunt păstrate uneltele necesare diferitelor operațiunii pentru obținerea aurului.
Din pișoiște, materialul adunat, care mai conține nisip aurifer, este spălat pe hurcă, o scândură având un plan înclinat, pe care se așează o pânză de pănură ce reține, în firicelele de lână aurul, sterilul fiind îndepărtat de apa care curge continuu, în canalul de evacuare.
Pânzele de pănură erau, apoi, spălate în jomp, unde praful aurifer era ales cu șaitrocul. Aurul obținut era ars în flacără, pentru a forma bulgări sau lingouri.
IMAGINI:
Detaliu ax și pive
Săgețile șteampului
Interior cram
Șaitroc
Râșniță
Hurcă
Instalația complexă a șteampului
108 Galerie de mină auriferă, Roșia Montană, județul Alba
Minele de aur din Munții Apuseni au fost exploatate cu mijloace rudimentare, cu mult înaintea venirii romanilor în Dacia. Mineritul tradițional țărănesc s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, extrăgându-se piatra cu conținut aurifer din galerii înguste, sprijinite cu stâlpi din lemn.
Galeria de mină a fost reconstruită în muzeu, folosindu-se piatră de rocă minieră originală, în anul 1967, după modelul și releveul unei galerii din Roșia Montană, materialele originale neputând fi recuperate. Construită în linie frântă, în lungime de 12 m, subteran, galeria are secțiunea transversală în formă de trapez, cu latura superioară de 0,80 m, cea inferioară de 1,40 m și înălțimea de 1,70 m.
Culoarul ce precede intrarea în galerie, prevăzut cu o ușă masivă din brad, este zidit cu piatră auriferă originală adusă din Roșia Montană. Pereții interiori sunt armați cu bile de brad, din 40 în 40 cm, între care sunt fixate bandaje, bucăți din lemn crăpat ce susțin suprafața interioară a galeriei. În stânga intrării, este depozitul de explozibil și unelte.
La jumătatea galeriei, în dreapta, este săpată ascunzătoarea care servește ca adăpost, în timpul exploziei. Aproape de capătul galeriei este săpat suitorul, o galerie verticală, de asemeni armată, care face legătura între două sau mai multe galerii orizontale. Peretele din spate constituie frontul de lucru, zidit cu rocă auriferă originală.
Perforarea peretelui stâncos se face cu dalta, apoi, în aceste orificii se introduce explozibilul care dislocă stânca.
La mijlocul galeriei, pe șine din lemn fixate cu piatră spartă, circulă vagonetul din lemn, pentru evacuarea minereului.
IMAGINI:
Minerit în subteran
Transportul minereului pe cai
Ciocan
Ac de baie
Daltă
Ștearț pentru iluminat în mină
Vagonet pe șine din lemn pentru transportul minereului în mină
107 Ciocan hidraulic, Rimetea, județul Alba
Ciocanul hidraulic de la Rimetea, județul Alba, exemplar tipic în domeniul metalurgiei populare, a existat ca sistem și în societatea feudală, în zonele în care se extrăgea și prelucra minereul de fier, apoi se prelucra fierul. Ariile de răspândire a ciocanelor hidraulice (zise hamore sau vereie) au fost, după câte cunoaștem până în prezent, îndeosebi în Banat, Hunedoara, Munții Apuseni și Ciuc.
lnstalația "industrială" se compune dintr-o roată hidraulică, cu un fus cu came metalice. Prin învârtire, aceste came (sau pene) apăsau pe coada ciocanului, ridicându-l și lăsându-l apoi imediat să cadă pe nicovală. Sistemul suflant consta dintr-un foi acționat cu mâna sau cu piciorul. Când debitul de apă era suficient, se produceau zilnic: 35-40 hărlețe, 50-60 fiare de plug, 40-45 sape, 40-45 lopeți.
Deși în epoca contemporană, instalația nu mai corespunde tehnic noilor cerințe, lucrând neeconomicos, totuși, din punct de vedere istoric, acesta marchează o etapă importantă pe calea dezvoltării tehnicii metalurgice, reprezentând, în evul mediu, un apogeu al acestei ramuri productive. Din cauza dispariției acestor instalații hidraulice, prezentăm ultimul exemplar, care a funcționat la Rimetea până în anul 1967, achiziționându-l în 1969, în anul următor reconstruindu-l în Sectorul metalurgiei, din Muzeul Tehnicii Populare.
IMAGINI :
Planul ciocanului hidraulic de la Rimetea: 1. roata hidraulică 2. fusul 3. came metalice 4. coada ciocanului 5 ciocanul 6 nicovala 7 suportul 8 jugul pentru susținerea ciocanului 9 butuc pentru nicovala 10 cuptor
79 F Cruce de piatră, Bezdead, județul Dâmbovița
Crucea de piatră de la Bezdead a fost ridicată de un oarecare Haralambie pe la început de secol XX. În Dâmbovița acest tip de cruce (troiță) este întâlnit în special lângă fântânile ce se găseau pe drumul de hotar și pe aleile din sat. Este cunoscut faptul că, mai ales pe timpul verii, în Dâmbovița, arșița este deosebit de mare iar o sursă de apă, de-a lungul unui drum, era o binecuvântare pentru orice călător.
Din acest motiv, sursele de apă trebuiau protejate de orice pericol prin amplasarea, în apropiere, a unei cruci.
Ca formă, troița este de mici dimensiuni și este confecționată dintr-o rocă destul de moale (gresie). Este o cruce simplă ce prezintă sculptată scena Răstignirii iar dedesubtul scenei este prezentat elementul popular nebiblic Craniul lui Adam.
112 Gospodărie-atelier de fierar-rotar, Mănești, județul Dâmbovița
Prelucrarea fierului, străvechi meșteșug atestat încă acum 3000 de ani, s-a continuat în mediul rural, până în zilele noastre, confecționându-se diferite unelte tradiționale în legătură cu specificul economic al fiecărei zone.
Deși fierăritul și rotăritul au fost două meșteșuguri distincte, uneori acestea erau practicate de același meșteșugar.
Gospodăria-atelier de fierar-rotar din muzeu provine din comuna Mănești, județul Dâmbovița și se constituie din următoarele: atelier, jug de potcovit, casă și pătul. Fierăria și jugul de potcovit prevăzut cu o polată pentru adăpostit butoaie, au fost reamplasate în sectorul metalurgiei populare în anul 1966, iar casa și pătulul, în anul 1972. În fierărie exista un bogat inventar cu care fierarul lucra căruțe, potcovea vite, confecționa unelte și diferite accesorii. Locuința are planul tradițional (prispă, tindă, cameră de locuit, casa mare), iar pătulul se compune dintr-un grajd cu fânar.
IMAGINI :
Casă
Interior casă
Pătulul
Jugul de potcovit
Interioare atelier
Clește
113 Atelier de clopotar și fierărie, Poiana Teiului, județul Neamț
Această fierărie, specializată în confecționarea clopotelor din tablă de oțel, se încadrează, din punct de vedere arhitectonic în tipologia caselor de pe Valea Bistriței, de la începutul secolului al XX-lea, având ferestrele modificate sub influența industrializării, după primul război mondial.
În trecut, fierarii din satul Săvinești, comuna Poiana Teiului, se mai ocupau cu legatul în fier al căruțelor, potcovitul vitelor, producerea unor unelte pentru economia forestieră (țapine, grifuri, broscuțe) și altele.
Confecționarea unui clopot parcurge 21 de faze de lucru, printre cele mai semnificative enumerăm două: prima constă în lipirea părților laterale (brațiere) cu ajutorul boraxului, ce se presăra pe metalul încins (procedeu original de sudură populară). A doua operație, foarte importantă, este darea sunetului cu timbru diferit, prin micșorarea ori mărirea circumferinței gurii elipsoidale.
Aceste tipuri de clopote au menirea de a preveni apropierea de turme a fiarelor răpitoare, înlesnind paza lor.
În atelierul de fierar-clopotar, reconstruit în anul 1970, se prezintă toată gama uneltelor și produselor, folosite în economia forestieră, nicovala (datând din anul 1786), clești, ciocane etc.
IMAGINI :
Fazele de lucru ale unei tălăngi
111 Gospodărie-atelier de fierar, Călinești, județul Maramureș
Acest obiectiv muzeal, achiziționat în anul 1972, datează de la mijlocul secolului al XIX-lea. Gospodăria-atelier de fierar din Călinești, județul Maramureș, întregește sectorul fierăritului, redând o latură a meșteșugului ce constă atât în legatul în fier al căruțelor, cât și în potcovit.
Fierăria face corp comun cu șopronul situat în față, construcția impunându-se prin armonia proporțiilor. Casa este cinstruită din bârne de stejar, are planul interior compus din tindă, cămară și cameră. Șura se mărginește în partea laterală cu un grajd. Gardul împletit din nuieșe de alun și poarta și poarta congruentp; iar pe fațada principală, o prispă deschisă cu stâlpiși contrafise (șatră) care îi conferă un aspect deosebit.
În interiorul fierăriei se află întreg inventarul necesar practicării meșteșugului și fazele de lucru ale producerii unei căruțe. Potcovitul este reprezentat prin diferitele unelte utilizate la confecționarea și baterea potcoavelor la jugul montat lângă fierărie.
IMAGINI:
Poartă
Casă
Șură
Atelierul și jugul de potcovit
Arcadă stâlpi
Foiul
116 Gospodărie-atelier de olar, Marginea, județul Suceava
Datând de la jumătatea secolului al XIX-lea, gospodăria de olar transferată din comuna Marginea, județul Suceava, și reconstruită în muzeu în anii 1969-1971, ilustrează mai multe aspecte esențiale referitoare la una dintre cele mai vechi și tradiționale ceramici populare de pe teritoriul României, anume, ceramica neagră, decorată prin lustruire cu piatra, înaintea arderii.
Unitatea din muzeu reprezintă o gospodărie tradițională de olar, formată din casa-atelier, cuptorul de ars oale, șura cu grajdul, fântâna cu cumpănă și gardul cu poartă și pârleaz.
Constructiv, monumentele prezintă variante diferite ale aceleiași tehnici a cununilor de bârne orizontale: lemn rotund netencuit, la cuptorul de ars oale, grinzi cioplite în patru fețe, încheiate la capete în cepi sau căței și lutuite parțial, în cazul șurii și a grajdului, respectiv bușteni rotunzi încheiați la capete în babe și lutuiți în tehnica purecilor (pene scurte bătute înclinat pe orizontala buștenilor, având rolul de a susține lipitura de pământ amestecat cu pleavă), la casă.
Colacul fântânii este lucrat dintr-un un trunchi de copac secular, scobit cu tesla, iar gardul, din răzlogi (crăpături de bile-manele), așezați între furci și legați cu curmeie de nuiele.
Planul casei este cel mai evoluat din arhitectura locală de la jumătatea secolului al XIX-lea. El cuprinde tinda descoperită, situată central, o cameră mică, în stânga tindei, având în interior cuptorul cu vatră liberă și prichiciul (pat din pământ bătut), amenajată ca atelier de lucru al olarului (cu roțile de olar prinse de lavițe, prăjinile de uscat oale atârnate de grinzi etc.), camera mare, opusă primeia și fără cuptor, din care se intră în cămara adosată construcției. Numită dosar ea a apărut ca o soluție de apărare a casei fața de vânturile și zăpezile care băteau dinspre nord în timpul iernii. Separat de aceasta, prin peretele tindei prelungit și având intrarea din curte, tot în dos, se găsește adăpostul pentru animalele mici din gospodărie.
Arderea vaselor se făcea în cuptorul construit simplu, fără culoare de foc pe vatră, prevăzut cu o singură gură de foc, având planul circular și profilul tronconic.
Tehnica tradițională de construire a cuptorului constă în baterea pământului cu maiul într-un cofrag pregătit cu ajutorul unui cadru din bârne, în mijlocul căruia este înfiptă o roată de car și pe exteriorul căruia sunt așezate niște scânduri în plan înclinat. După uscarea pământului se scot roata și scândurile, rămânând construcția tronconică a cuptorului.
IMAGINI :
Interiorul casei
Cuptorul
Atelierul de olar
Pârleazul
Cuptorul de ars oale
Roată de olar
117 Gospodărie-atelier de olar, Săcel, județul Maramureș
Dintre toate centrele de olărit din România, comuna Săcel, din județul Maramureș – reprezentat în muzeu prin gospodăria de olar transferată și reconstruită în anul 1968 – a conservat până în zilele noastre, cele mai arhaice procedee tehnice de presare a lutului și impermeabilizare a vaselor.
Arhitectonic, monumentele care compun gospodăria reconstruită prezintă caracteristicile constructive locale, casa, șura de îmblătit și șopronul cuptorului de ars vase fiind realizate din bușteni de brad rotunzi sau ciopliți în două fețe (numai cei groși, de la temelia construcțiilor), așezați în cununi orizontale și încheiați la capete în cheiță, toate având acoperișul în patru ape, cu învelitoare din șiță de brad.
Singură fântâna face excepție prin ghizdul octogonal din bârne cioplite în patru fețe și acoperișul conic, de dată mai recentă. Dintre acestea, casa prezintă varianta arhaică a planului fără șatră (prispă), cu tinda descoperită pentru evacuarea fumului cuptorului scos, prin perete, în tindă, și cămară, în dreapta tindei, extrem de îngustă.
În camera de locuit, prevăzută cu două ferestre, cu pereții interiori tencuiți, cu cuptorul cu coș de nuiele și vatră, mărginit de o laviță, situat în dreapta intrării, se găsește atelierul olarului, constând numai din roata olarului prinsă de o laviță și polițele de uscat oale, așezate deasupra patului. Aici se executa numai modelarea vaselor și uscarea lor pe polițe.
Pregătirea pământului se făcea afară sau în șoprul cuptorului de oale, unde sunt păstrate celelalte unelte.
Între procedeele tehnice arhaice, păstrate de olarii din Săcel, amintim: zdrobirea bulgărilor de lut prin baterea lor cu maiul (ciocanul) din lemn, pe o tablă din scânduri, frământarea pastei cu piciorul, pe o țesătură, impermeabilizarea vaselor, prin lustruirea întregii suprafețe cu o piatră de râu, înaintea arderii, și decorarea monocromă a vaselor arse la roșu- portocaliu, cu humă neagră, prin pensulare.
În morfologia ceramicii populare din Săcel, găsim, de asemeni, cele mai vechi forme de vase, care prezintă, uneori, similitudini interesante cu ceramica istorică: ceașca bitronconică și cea tronconică (asemănătoare cu forme din olăria dacică), strachina cu toartă și cu buton, cazanul de fiert țesăturile din cânepă etc.
Tipul de cuptor, nemaiîntâlnit în alte centre, este de formă semiovoidală, cu vatră adâncită în pământ, fără culoare și având o singură gură de foc, opusă celei cu diametru mai mare, prin care se încarcă cuptorul cu vase.
IMAGINI:
Casă
Interior cameră
Șură
Fântână
Șoprul cuptorului de ars oale
Cuptor de ars oale, de tip dacic
Roată de olar
120 Gospodărie-atelier de olar, Oboga, județul Olt
Transferată în anul 1970, din Oboga, județul Olt, gospodăria de olar de la jumătatea secolului al XIX-lea (de când datează casa), respectă tehnicile constructive arhaice specifice zonei de tranzit dintre câmpie și deal, la limita sudică a Olteniei subcarpatice. Inventarul de unelte și produsele prezentate ilustrează valoarea superioară a producției acestui centru, renumit pentru ceramica sa bogat decorată coloristic și motivistic și prin figurinele antropomorfe.
Casa olarului, construită în tehnica bârnelor rotunde din stejar, încheiate în șoși și acoperită, în patru ape, cu o învelitoare din șiță de brad, are planul tradițional al caselor oltenești din zonă, formate din două încăperi, mărginite spre curte de o prispă cu stâlpi sculptați: tindă cu vatră și corlată (coș pentru fum) numită la foc și camera de locuit, prevăzută cu o sobă oarbă, încălzită din tindă, numită la sobă, în care este amenajat atelierul de lucru al olarului.
În afara inventarului de mobilier și unelte obișnuite în orice atelier de olar, numit aici tarabă, în colțul opus al intrării, în continuarea tarabei, găsim, hambarul, un spațiu închis cu scânduri groase sau cu cărămidă, în care se ține pământul de lucru, în timpul iernii.
Grajdul (poiata) este construit în tehnica paiantei, fiind acoperit, ca și pătulul (împletit din nuiele), cu snopi de coceni.
În completare, în stânga curții, sunt cele două cuptoare de ars oale, adâncite în pământ.
Împrejmuirea gospodăriei este făcută din uluci de stejar îngropați în pământ și legați, în partea de sus, prin împletitură de nuiele.
În exteriorul gospodăriei, pe colț, se află fântâna și o troiță pictată de zugravii din Pietriș.
Tehnologic, centrul prezintă aspecte inedite în ceea ce privește pregătirea argilei (prin prelucrarea cu malaxorul manual, din lemn) și decorarea vaselor prin pictura policromă, cu cornul sau cu pensula, ori prin modelarea în relief a unor motive zoomorfe, avimorfe, fitomorfe și, mai rar, antropomorfe.
Factura superioară a produselor centrului este asigurată de eleganța siluetelor, de luciul smalțului, de policromia motivelor ornamentale și de marea varietate a acestora, dintre forme evidențiindu-se, prin frecvența lor, străchinile, ulcioarele, cănile și figurinele, iar dintre motivele decorative, șarpele, broasca, cocoșul, peștele.
Arderea, proces complex, binecunoscut de meșterii din Oboga, se realizează, alternativ, în cele două cuptoare, prezente în fiecare gospodărie, în funcție de anotimp (vara, în cel mare, iarna, în cel mic) .
Având planul circular și profilul tronconic, cuptoarele sunt adâncite în pământ, deasupra fiind prevăzute cu un parapet împotriva vântului. Pe vatră sunt amenajate canale de foc circulare și mediane, acestea din urmă urmând cele două guri de foc dispuse diametral și întâlnindu-se în mijlocul cuptorului. În dreptul gurilor de foc sunt săpate două gropi adânci în care se coboară cu scara și de unde se alimentează focul cu lemne.
Tehnica de construire a cuptoarelor este arhaică: săparea lor în lutul viu. Parapetul de vânt se obține prin baterea pământului cu maiul, într-un cofrag realizat dintr-o împletitura de nuiele și niște scândurele înclinate, așezate pe exteriorul unei roți de car, înfiptă într-un țăruș, în mijlocul cuptoarelor.
Pentru protejarea de ploaie și de zăpadă, cuptoarele sunt adăpostite sub o polată de scânduri, sprijinită pe patru stâlpi, înfipți în pământ.
IMAGINI:
Interior tindă
Interior casă
Cuptor de ars oale
Grajd
Fântână
Troiță,
Pietriș-Baldovinești, județul Olt
79 G Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, Dretea, județul Cluj
Biserica din lemn cu hramul Pogorârea Sfântului Duh este originară din satul Dretea, comuna Mănăstireni, județul Cluj, zona etnografică Dealurile Clujului, subzona depresiunii Călățele. Monumentul istoric, menționat în lista Monumentelor Istorice din anul 1954, era plasat in situ pe un deal care domină așezarea dinspre nord, deasupra gospodăriilor din sat, în mijlocul cimitirului.
Construcția bisericii a fost datată, în anul 1672, după o inscripție pe o Evanghelie făcută în data de 8 mai 1903, de preotul Ioan Leheny: "Sfânta biserică din Dretea, precum am aflat scris într-un Orologiu vechi s-au edificat în anul 1672, fiind preot Popa Mihai".
Planimetric, biserica respectă planul tradițional cu prispă deschisă, mărginită de stâlpi nedecorați, pronaosul (din care se urcă pe o scară în podul bisericii și de aici în turnul clopotniței) și naosul cu absida altarului, în formă de patrulater neregulat.
Calitățile arhitecturale ale edificiului stau mărturie pentru măiestria și ingeniozitatea meșterilor constructori țărani, care au ridicat biserica folosind doar barda și securea, lucru extrem de rar întâlnit la alte biserici din lemn, ceea ce îi conferă o valoare deosebită. La arhaismul tehnicii constructive se adaugă, paradoxal, deschiderea spre noutatea formei arhitecturale, biserica prezentând influențe stilistice aulice, prin cupola tronconică de inspirație gotică, specifică construcțiilor similare edificate în piatră, care acoperă absida-altarul.
Biserica se remarcă prin forma deosebită a altarului (poligon din șase laturi dispuse neregulat), prin masivitatea tălpilor (10 m lungime, 50 cm lățime, 20 cm grosime), prin tehnica de construcție (bârne încheiate în coadă de rândunică, utilizându-se la fixarea elementelor constructive, cuie mari din lemn de stejar) și prin forma neobișnuită a turnului încheiat în furci având prisma de secțiune trapezoidală și nu dreptunghiulară, dispunerea excentrică cu 25 cm spre N și nu central (ca la marea majoritate a bisericilor din lemn).
Turla se înalță la 8 m deasupra unui acoperiș zvelt, unitar, care adăpostește prispa simplă cu stâlpișori și pereți, dispuși pe tălpi masive, ale căror bârne se încheie, în părțile superioare, în console. Simplitatea și masivitatea se împletesc într-un ansamblu arhitectonic de dimensiuni mici spre mediu, singura piesă, deosebit de frumoasă, care prezintă un plus de decorație sculpturală fiind portalul ușii de la intrare.
Pictura este realizată (cu excepția iconostasului pictat pe pânză, în anul 1742) în anul 1672, direct pe bârnele de lemn și pe scândurile care acoperă tavanul pronaosului, bolta naosului și cupola altarului, în tehnica tempera, incredibil de bine conservată și de o excepțională valoare artistică.
Construită într-o perioadă în care majoritatea populației sătești nu știa carte, iar limba liturgică era slavona, biserica a fost zugrăvită pe înțelesul populației satului. Prezentă pe toată suprafața interioară a bisericii, tematizând fiecare spațiu, a fost pe bună dreptate considerată Biblia în imagini a omului de rând, modul de tratare a scenelor și personajelor sfinte de către zugravii populari influențând, adesea, profund, mentalul și imaginația țăranilor.
Zugravii anonimi au pictat la Dretea conform Erminiei ecleziastice întâlnită în toate bisericile țărănești din lemn.
Pronaosul, spațiul destinat femeilor, prezintă teme cu personaje eminamente feminine: pe peretele de vest sunt înfățișate Sfintele Mucenițe, pe peretele de nord, Sfintele Fecioare (mironosițele, Maria Magdalena, Marta, Maria, Ioana, Salomeia și Ana), iar pe peretele despărțitor dintre pronaos și naos, în stânga intrării, Învierea lui Iisus, în dreapta intrării trei sfinte femei. Tavanul prezintă o temă arhaică, Bolta înstelată cu soarele și luna, numită de cercetătorii fenomenului, creștinism cosmic.
În nava principală a naosului se disting patru registre principale. Primul registru, pictat pe semicalotă, prezintă episoade din Geneză: Crearea Evei, Păcatul strămoșesc și Alungarea din Rai. În stânga intrării apar Sfinții Împărați Constantin și Elena, iar în dreapta, Sfinții doctori fără de arginți, Cosma și Damian. Al doilea registru, ilustrat pe fiecare arc al boltei, prezintă frize ale Sfinților Mucenici Militari, care încadrează medalioane cu scene din ciclul hristologic al Săptămânii Patimilor: Spălarea picioarelor ucenicilor, Sărutarea lui Iuda, Iisus la Ana, Iisus la Caiafa, Iisus la Pilat, Iisus la Irod, Batjocurirea lui Iisus, Drumul Crucii. Pe culmea boltei, în cadrul registrului al treilea , sunt redate în medalion personajele care conduc cerurile și întreaga creație: Sfânta Treime, Maica Domnului cu pruncul Iisus, Sfinții Heruvimi. Catapeteasma, piesa cea mai valoroasă a decorației pictate, se remarcă prin realizarea stilistică deosebită a scenelor, Răstignirea și Friza Apostolilor, având în centru scena Deisis. Inscripția este pictată în partea stângă a iconostasului, datând decorația și având ca text: "Acest fruntariu svuntu l-au răscumnărat Nistor Gheorghe cu feciorii, cu Gherman și Nistor și cu Gavrilă și cu gazda lor Maria Pătrului, pomeniri loru pomenire veci pomenire loru, anul de la Christos 1742 ".
Altarul are o scenografie determinată de funcționalitatea spațiului, aici fiind figurate, pe pereții absidei, scene ca Euharistia, Jertfa lui Isac și Teoria Sfinților ierarhi (Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfântul Ioan Gură de Aur, SfântulVasile cel Mare), iar pe cele șapte laturi ale cupolei de formă neregulată, Sfinții arhangheli și îngeri, Sfinții prooroci, Maica Domnului în glorie, Liturghia Îngerească. Iisus în glorie și Sfânta Treime, în centrul cupolei .
Biserica a fost demontată (octombrie 2003) și reconstruită în muzeu (mai-august 2004) de unul dintre cei mai mari meșteri restauratori de biserici ai zilelelor noastre, Gavrilă Hotico, originar din comuna Ieud, județul Maramureș, reprezentând a treia generație de meșteri, cu o activitate prodigioasă în domeniul restaurării bisericilor din lemn (peste 60 de biserici restaurate, 9 construite și 12 strămutate), din familia Hotico.
Finalizările lucrărilor de reconstrucție și restaurare au avut loc în cursul anului 2004 (în ceea ce privește recontrucția) și în anul 2006 (când s-au finalizat lucrările de restaurare ale picturii), fiind sființită de un sobor de preoți conduși de Î.P.S Laurențiu Streza, avându-l ca invitat pe Î.P.S Bartolomeu Anania.
Biserica din lemn Pogorârea Sfântului Duh, din Dretea este considerată una dintre cele mai frumoase (prin pictura sa) biserici din lemn din România, o adevărată Capelă sixtină, fiindu-i redată funcția slujitoare, cultică, prin slujbele duminicale sau speciale, ocazionate de obiceiurile și sărbătorile tradiționale de peste an. Prin așezarea sa în inima satului olarilor din muzeu, ea a redevenit acel axis mundi, centrând întreg universul satului românesc de odinioară.
IMAGINI:
“Crearea Evei" și "Păcatul strămoșesc"
"Spălarea picioarelor ucenicilor"
"Prinderea lui Iisus"
"Iisus la Ana"
"Iisus la Caiafa"
"Iisus la Irod"
"Iisus la Pilat"
"Batjocorirea lui Iisus"
"Drumul Crucii"
Cupola altarului
Sfeșnic
Masa de prăznicare
Inscripția
Candelabru
Iconostasul
Ușa de intrare în pronaos
Secțiune transversală
Secțiune longitudinală spate
Planul bisericii
120 A Gospodărie-atelier de olar, Horezu, județul Vâlcea
Transferată în anul 1978, din Horezu, județul Vâlcea, centru reprezentativ pentru ceramica românească smălțuită, de veche tradiție, gospodăria de olar, datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, ilustrează arhitectura, organizarea interiorului locuinței, specifice zonei.
Dintre construcțiile care alcătuiesc gospodăria, casa cu prispă și stâlpi sculptați, construită din bârne de stejar încheiate în cheutoare dreaptă și acoperită cu învelitoare de șiță, în patru ape, are planul tradițional format din două încăperi: tinda, numită la foc și camera de locuit, numită la sobă .
În tindă, având principala funcție de spațiu pentru pregătirea mâncării, se află vatra de foc liberă și corlata (coșul pentru fum). În camera de locuit, prevăzută cu o sobă oarbă (alimentată din prima încăpere, printr-un orificiu făcut la baza peretelui median), este organizat atelierul de lucru al olarului. Pe lângă mobilierul obișnuit, aici se găsește masa de lucru cu roata olarului și întreg inventarul de unelte.
Din gospodărie mai face parte și cuptorul de ars oale, adăpostit într-o construcție utilizată și ca bucătărie de vară, realizată dintr-un schelet portant, îmbrăcat cu scândură de fag. Acoperișul în patru ape, cu învelitoare din șiță, este prevăzut cu un fumar special, deschis în timpul arderii vaselor.
Cuptorul, de tip tronconic, cu două guri de foc dispuse la bază, diametral opuse, face parte din categoria celor cu vatră organizată și canale de foc, zidite cu cărămidă, ilustrând tehnologia evoluată a olarilor din Horezu.
Căsoaia (magazia de provizii), care se află, de regulă, în grădina din spatele casei, este construită din bârne cioplite de stejar, netencuite și suspendată pe bolovani dispuși sub talpă, la colțuri. Căsoaia are ușa dublă pentru introducerea butoaielor destinate produselor pomicole.
Întreaga gospodărie este împrejmuită cu gard de scândură, poarta și portița având stâlpi sculptați Dacă tehnologic, ceramica din Horezu nu prezintă aspecte noi, în ceea ce privește modelarea vaselor, pe planul tehnicii de ornamentare, centrul utilizează procedee mai variate, unele fiindu-i proprii, exclusiv. Astfel, pe lângă pictarea cu pensula sau cu cornul, ceramica de Horezu este decorată prin jirăvire cu gaița. Unealta este o perie fină, lucrată din mustați de iepure sau păr de porc, cu care se întind vopselele (dispuse în prealabil în cercuri concentrice, cu cornul) pe o suprafață radială. Efectul artistic produs este de mare rafinament, sugerând o pânză de păianjen policromă, extrem de fină.
Produsele centrului ilustrează, în cadrul unui repertoriu morfologic restrâns (farfurii, ciorbalâce, ulcioare, căni), calitățile decorative de excepție ale olarilor olteni, care, prin rafinamentul cromatic, prin alternanța și ritmul motivelor ornamentale, predominant geometrice (punct, stea, linie frântă, meandru etc.), dar și naturaliste și avimorfe (motivul dominant fiind cocoșul), realizează o ceramică de calitate superioară, cu o mare valoare decorativă.
IMAGINI:
Interior
Stâlpul prispei
Adăpostul cuptorului de ars oale
Căsoaia
Ceramică de Horezu
Ornamente specifice ceramicii de Horezu – peștele (simbol creștin) și cocoșul –
Corn pentru decorat vase
120 B Casă-atelier de olar, Horezu, județul Vâlcea
Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, casa lui Victor Ogrezeanu a fost achiziționată de Muzeul "ASTRA" în anul 1994, demontată în anul următor și reconstruită de restauratorii muzeului, în anul următor.
Construcția este așezată pe o temelie din piatră rotundă de râu, zidită uscat. Casa este compusă din două încăperi tinda și camera de locuit. Pe fațada principală are o prispă deschisă cu stâlpi sculptați pe care se urcă cu o scară așezată în dreptul tindei și prevăzută, pe toate laturile, cu o balustradă înfundată cu tăblii din lemn de fag. Pardoseala camerelor este din argilă bătătorită, iar prispa este podită cu dulapi de stejar. Tălpile construcției sunt din grinzi masive de brad.
Pereții sunt construiți din cununi orizontale de bârne rotunde și grinzi cioplite în patru muchii, care se încheie, la capete, în cheutori rotunde, respectiv drepte. În fiecare perete se găsește câte un montant vertical, cu rolul de a înlesni exploatarea maximă a materialului folosit în construcție. Peretele median este construit din cărămidă plină, datorită situării vetrei de foc și a sobei central pe acesta. Tencuiala este în tehnica cercuirii cu nuiele din esențe moi (alun, arin, salcie), cu argilă și apoi văruită.
Tavanul este din grinzi transversale din lemn de fag, înfundate cu tăblii, din același material.
Acoperișul, în patru ape, se sprijină pe cosoroabele așezate pe grinzile tavanului. Șarpanta este formată din căpriori de diferite esențe, pe care sunt prinși, în plan vertical, lați ciopliți din prăjini de brad. Învelitoarea din șiță de brad, cioplită la partea inferioară în cioc de rață, este bătută dublu. Pe partea de la fațadă a acoperișului, două deschideri practicate în învelitoare, sub forma unor lucarne, permit evacuarea fumului din pod.
Instalațiile de foc constau, în tindă, dintr-o sobă joasă prevăzută cu plită pentru gătit, care a luat locul vetrei libere cu corlată. Încălzirea și evacuarea fumului se realizează printr-un sistem de olane dispuse vertical, care comunică, prin peretele median, cu soba oarbă din camera de locuit. Evacuarea fumului se face în podul casei.
Pentru iluminatul natural, camerele sunt prevăzute cu ferestre mici, două la tindă și trei la cameră.
Atelierul olarului a fost amenajat în tinda casei. Aici se găsesc roata olarului, râșnița de mână pentru zdrobirea smalțului, depozitul de materie primă, sub forma unei lăzi de mari dimensiuni din lemn de fag, precum și polițele pentru uscarea vaselor. Un număr mai mare de polițe a fost amplasat și în prispă, pe două terimi din lungimea acesteia, deasupra balustradei.
Încăperea la sobă este organizată conform modului tradițional de aranjare a interiorului specific zonei etnografice Nordul Vâlcei: două paturi dulgherești, dispuse față în față, având între ele, sub fereastră, masa de tip dulap, iar în mijlocul încăperii, masa rotundă, joasă, înconjurată de scăunele rudărești.
IMAGINI:
Interior casă
Interior atelier
unelte folosite la realizarea ceramicii: cuțitoaie piepteni, mai, cornuri pensulă, gaiță și găițoi, scoabă, ștampile de imprimat
79 J Troiță, Bunești, județul Vâlcea
Troița din Bunești, județul Vâlcea a fost transferată în vara anului 2006. Ea a avut funcția ca troiță de fântână și de pomenire.
A fost ridicată la începutul secolului al XIX-lea. În zona Munteniei, troițele de fântână cunosc o scară largă de răspândire. Scopul edificării unei troițe lângă o fântână este multiplu: pe lângă faptul că avea menirea de a proteja apa, izvorul vieții, ca nu cumva ceva necurat să o "spurce", ea anihila, neliniștea provocată de fântână care, în concepția arhaică era linia axială ce unește pământul cu lumea tenebrelor. A fost construită din grinzi de lemn de stejar prinse în cheutori drepte. Pe fațada construcției orientată spre uliță este realizată intrarea prevăzută cu o ușă din stejar în formă de grătar. Pe ambele părți ale ușii sunt două spații libere în care sunt fixate, cu cuie de lemn, două cruci flancate de câte două molenii, câteșitrei pictate. În interior, troița prezintă un iconostas pictat în mai multe registre asemănător cu iconostasele ce se găsesc în biserici. Primul registru prezintă tema Încoronării Maicii Domnului, urmând, apoi șirul prorocilor Isaia, Solomon, în mijloc, Fecioara Maria, apoi prorocii David și Daniil. Registrul median este pictat cu cele douăsprezece prăznicare de peste an. Registrul inferior ilustrează pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care flanchează un pomelnic cu comunitatea care a contribuit la ridicarea monumentului. Protectorii acestui edificiu sunt Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, care sunt pictați de o parte și de alta a iconostasului .
IMAGINI:
Crucile și moleniile
Iconostasul troiței
118 Gospodărie-atelier de olar, Sasca Română, județul Caraș-Severin
Datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, monumentul transferat și reconstruit în muzeu, în anul 1968, ilustrează aspectele arhitecturii și tehnologiei modelării, arderii, ornamentării și utilizării ceramicii din Sasca Română, centru meșteșugăresc specializat din Banat, cu o producție curentă până la primul război mondial.
Construită din piatră de calcar cu liant de argilă, casa păstrează caracterele arhitecturii locale: planul bicelular, cu tindă și cameră de locuit, nepardosite, acoperișul în două ape, cu învelitoare din șiță de stejar, vatră liberă, într-un colț al tindei, opus intrării, cu coșul troncpiramidal clădit în pod și încheiat cu hornul boltit deasupra acoperișului, elemente preluate din arhitectura în lemn a zonei, care a precedat celei construite din piatră.
Practicarea olăritului cu caracter permanent, în această casă, a dus, în etape, la construirea cuptorului de ars oale în tinda casei, lângă vatră, la montarea laviței cu roata olarului, a râșnitei și a zăpodului (polițele de uscat vasele), în camera de locuit, devenită atelierul de lucru al olarului, și, după 1918, la adăugarea unei noi încăperi, în stânga tinzii (parte netencuită în exterior, tocmai în scopul de a evidenția adaosul), folosită pentru prelucrat argila și depozitat vasele, în diferitele faze de lucru.
Fântâna cu roată bunar este construită în aceeași tehnică cu casa, situarea sa pe colțul curții, cu roata și jgheabul în exterior, datorându-se folosirii ei ca fântână de vecinătate.
Dintre procedeele tehnice ale meșteșugului olăritului din Sasca Română, individualizate față de toate celelalte centre, amintim zdrobirea bulgărilor de pământ cu un cilindru din piatră – volț – pe un pod de scânduri, cernerea sa prin sită, frământarea manuală în albie și decorarea cu motive antropomorfe, în relief, a vaselor.
Producția este mixtă: ceramică tradițională, nesmalțuită și decorată doar cu humă albă, prin pensulare și smălțuită, arsă de două ori și decorată variat, cu cornul, cu brâie alveolare etc.
Tipul de cuptor, specific, are o formă ovoidală, fiind construit din căramidă. Trei bolți arcuite, din cărămizi zidite pe dungă despart camera de foc, inferioară, de cea superioară, în care se așează vasele pentru ars.
IMAGINI:
Masă de olar
Cuptorul de ars oale și vatra
Încăpere-depozit
Cuptor cu vatră, pentru ars oale – secțiune
Râșniță de smalț
Volț
121 Gospodărie-atelier de olar, Corund, județul Harghita
Provenită din comuna Corund, județul Harghita, cel mai reprezentativ centru de ceramică secuiască smălțuită, cu o producție intensă, până astăzi, gospodăria-atelier de olar, transferată în muzeu, în anul 1973, reunește monumente de arhitectură locală datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, poarta și portița datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Casa, construită în anul 1832, din bârne rotunde de brad, încheiate la capete în cheutoare rotundă, este așezată pe un soclu de piatră, având acoperișul în patru ape, cu o învelitoare din șiță de brad.
Planul casei este format din patru încăperi: tinda, situată central și închisă spre curte cu perete din scândură traforată, camera de lucru, cu atelierul de olar, camera de oaspeți, așezată spre stradă și cămara, opusă intrării.
În stânga tindei, spre curte, se găsește târnațul, închis, până la înălțimea de un metru, cu scândură traforată.
Șura este identică cu casa, având însă grajdurile, dispuse simetric de o parte și de alta a ariei de treierat, tencuite. Polata acoperișului este prelungită deasupra intrării în grajduri, obținându-se astfel, un spațiu suplimentar pentru depozitat nutrețul, fânul fiind așezat pe grajduri.
Șopronul cuptorului de olar, situat în spatele șurii are planul patrulater și acoperișul în două ape, din scândură, este construit din aceleași materiale și în aceeași tehnică precum restul construcțiilor, adăpostind în interior cuptorul tronconic din cărămidă, prevăzut cu vatră și canale de foc, în dreptul celor trei guri de alimentare a focului.
Întreaga gospodărie este înconjurată cu gard de stâlpi verticali cu scânduri orizontale, poarta și portița, acoperite cu șiță, întrerupându-l în fața casei.
Meșteșugul olăritului local este evidențiat prin produsele de veche tradiție, nesmălțuite, ale ceramicii de uz, cât și prin cele de dată ceva mai recentă, ale ceramicii smălțuite, decorate cu cornul și pensula, multe dintre motivele decorative, de culoarea albastră, fiind împrumutate din ceramica săsească.
IMAGINI:
Casă
Interior camera de oaspeți
Interior camera de lucru
Interior atelier
Șură
Șopron cu cuptor de ars oale
Cuptor de cahle
119 Casă-atelier de olar, Saschiz, județul Mureș
Pentru reprezentarea în muzeu a renumitei ceramici săsești din comuna Saschiz, județul Mureș, în tehnica zgrafito-cobalt, a fost achiziționată și transferată o casă săsească (cea mai veche din sat păstrând caractere tradiționale și datând din anul 1801 – an inscripționat pe grinda meșter din casă), restul anexelor gospodăriei urmând a fi achiziționate ulterior.
Casa, păstrată cu sfințenie de familia Maurer (printre cele mai respectate familii din comună), pentru a ilustra, în memoria întregii comunități, de unde au plecat părinții și bunicii generațiilor mai recente, este o construcție modestă (planul dreptunghiular cu lungimea de 8,80 m și lățimea de 4,50 m), realizată din bârne de stejar fasonate și încheiate la capete în cheutori pătrate.
Capetele de bârne sunt netencuite, reprezentând singurul element "decorativ" al casei.
Planimetric, casa are două încăperi, cea mică, din dreapta, servind ca bucătărie, cea mare, cu acces direct în curte, drept casă de locuit.
Sub bucătărie este pivnița în care se coboară pe niște scări abrupte aflate în dreapta scărilor de intrare în casă.
Pentru luminarea bucătăriei și evacuarea fumului de la cuptor, în peretele încăperii mici este practicată o ferestruică cât lățimea grinzii. Adevărata lumină a încăperii venea de la flăcările cuptorului cu vatră deschisă, aflat aici.
Pentru luminarea bucătăriei și evacuarea fumului de la cuptor, în peretele încăperii mici este practicată ă ferestruică cât lățimea grinzii. Adevărata lumină a încăperii venea de la flăcările cuptorului cu vatră deschisă, aflat aici.
Pe latura scurtă a casei, la fațada principală, cele două ferestre apar asemeni la doi ochi care privesc curioși pe ulița satului.
Acoperișul, în patru ape, are învelitoarea din snopi de secară, legați de lații șarpantei cu nuiele de alun. Coama acoperișului este fixată prin capre unghiulare pentru fixarea snopilor.
În casă avem un mobilier modest, uzual, și tot aici era instalat atelierul de olar, cu masa de lucru și roata de olar, al cărui disc inferior, era dintr-o lespede de piatră.
IMAGINI:
Ceramică de Saschiz
Grinda "meșter"
123 Gospodărie-atelier de olar, Obârșa, județul Hunedoara
Reprezentantă fidelă, sub aspect arhitectonic, a Țării Zarandului, gospodăria de olar transferată în anul 1970, din Obârșa, județul Hunedoara, și reconstruită în muzeu în anul următor, prezintă caracteristicile tehnologice, morfologice, ornamentale și funcționale ale ceramicii populare din acest străvechi centru meșteșugăresc, aparținând unei zone cu o intensă și variată specializare a satelor, în meșteșuguri manufacturiere.
Dintre construcțiile care alcătuiesc gospodăria, casa cu târnaț (prispă deschisă cu stâlpi), șura cu grajdul pentru oi și cotețul de porci sunt lucrate din bârne rotunde de stejar, așezate în cununi orizontale și încheiate la capete în cheutori rotunde. Casa, lipită cu pământ și văruită, are două încăperi. În tindă este organizat atelierul olarului, având două roți de olar prinse de laviță, scaunele și polițele de uscat vasele; în camera de locuit găsim clădit cuptorul din căhăli, cu ungheț cu vatră liberă, de la care fumul este condus în pod printr-un burlan de lut ars. Pentru prevenirea unui incendiu, în pod, deasupra cuptorului, se află un coș de nuiele lipit cu lut, numit băbură, care oprește toate scânteile.
Grajdul pentru vite și ghizdul fântânii sunt din bârne cioplite în două, respectiv în patru fețe, și încheiate la capete în cheutori drepte, pereții grajdului fiind lipiți în interior cu pământ.
Acoperișul tuturor construcțiilor este puternic înclinat, cele patru ape ale lor având o învelitoare din paie.
Gardul de împrejmuire al gospodăriei este din nuiele împletite pe pari, cu steașina de jneapăn.
Dintre procedeele tehnice arhaice, specifice Obârșei, amintim baterea lutului cu fierul, pe scăunoc (laviță lată din lemn de fag, pe patru picioare).
Factura produselor ceramice ale acestui centru este mixtă (atât nesmălțuite cât si smălțuite), între cele două categorii de vase neexistând alte deosebiri. Ele se caracterizează prin tradiționalitatea formelor și ornamentelor simple, geometrice, constând din aplicarea cu hume colorate a motivelor decorative, aplicate cu cornul sau cu pensula. O notă distinctă: frecvența brâului alveolar pe toate formele de vase mai mari, produse până la al doilea război mondial (oale, ulcioare, căni), care trimite la ceramica dacică.
Arderea vaselor se făcea în cuptoare tronconice de suprafață, zidite din piatră, cu liant de argilă, fără canale de foc pe vatră, prevăzute, cu două guri de foc, dispuse simetric.
IMAGINI:
Laviță de bătut lutul
Atelier de olar
Cuptor de ars oale
Masă de olar
Laviță de bătut lutul
120 C 120 D Duplex ospodării de olar, Găleșoaia județul Gorj
În anul 2002, au fost transferate, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, construcțiile componente ale două gospodării de olar, din satul Găleșoaia (dispărut în urma extinderii exploatărilor carbonifere), reprezentând două gospodării ce aparțineau aceleiași familii, datând din secole diferite: cea "bâtrână" de la jumătatea secolului al XIX-lea, cea "nouă", din anul 1926, amândouă ridicate de părinții olarului Cheran. Gospodăria veche, bătrânească este formată din casa joasă, pe un nivel, un șopru și un pătul din nuiele pentru depozitat știuleții de porumb, poarta și portița joasă, gardul din răslogi, băgați în pământ și legați în partea de sus prin împletitură de nuiele. Gospodăria ridicată de olarul Rovența în deceniul trei al secolului al XX-lea, evidențiază o nouă stare socială și un nou statut economic: casa este din carămidă cu două nivele și o scară monumentală, o șură cu grajd din bârne rotunde de stejar și un pătul de mare capacitate, din lați de brad. Gardul este din stâlpi de stejar și scândură iar poarta este una monumetală, cu două foi și o portiță frumos decorate.
Prin apartenența la două orizonturi temporale și categorii sociale diferite, prezentând dezvoltarea unei familii de olari (Rovența Dumitrașcu Vasile-Cheran) după împroprietărirea semnificativă în urma primului război mondial, pentru fapte de vitejie militară, cele două gospodării ilustrează o mare diversitate tipologică, în toate domeniile, pe fondul evoluției tradiției locale începând cu categoriile arhitectonice, continuând cu organizarea interioară și sfârșind cu cuptoarele de ars oale și decorațiunea produselor ceramice.
120 C Casa "bătrânească"
Casa veche (a bătrână) este construită pe o fundație de piatră de râu, din bârne de stejar, tencuite în exterior și în interior pe cercuri de alun, salcâm sau cetină de brad și văruite. Tinda și camera de dormit sunt pardosite cu cărămidă, iar atelierul de olar și bucătăria de vară, cu pământ galben. La ambele construcții, tavanele sunt confecționate din scânduri de fag. Inițial, șarpanta a fost acoperită cu șindrilă de fag, ulterior fiind înlocuită cu țiglă.
În camera de dormit este o sobă oarbă cu plită cu un ochi, în atelierul de olărit se află gura sobei iar în bucătăria de vară este vatra cu corlată, toate având intrarea separată din tindă spre care dau cele două ferestre. Atelierul olarului cuprinde masa și roata olarului, așezate sub fereastră, scaunul olarului și un pat cu picioarele îngropate în pardoseala de argilă, situat pe peretele din spate și acoperit cu o rogojină. În ambele încăperi, sunt instalate polițe folosite pentru uscarea vaselor, înaintea arderii lor în cuptorul din curte.
Gospodăria mai cuprinde un șopru pentru adăpostirea căruței și a ceramicii destinată vânzării și un pătul de porumb, din nuiele.
Șoprul este o construcție deschisă, cu acoperișul în patru ape susținut de patru stâlpi de stejar, așezați pe bolovani de râu și învelit cu șindrilă de fag. Ceramica pregătită pentru vânzare era depozitată în podul șoprului, construit pe jumătate din suprafața construcției din scânduri de brad. Podul este construit pentru a asigura spațiul de adăpostire a căruței, cu care era transportată ceramica la târg. În gospodăria veche, avem tipul de cuptor tradițional, de formă conică (din pământ bătut, împrejmuit cu gărdeală de nuiele).
IMAGINI:
Casă
Șopru
Pătul
120 D Casa "nouă”
Casa nouă este construită din cărămidă, pe două nivele, fiind prima construcție cu etaj din această localitate. La primul nivel sunt două încăperi, prima servea ca pivniță de depozitare a proviziilor alimentare și a băuturilor, cea de-a doua fiind camera de dormit, cu o sobă ce încălzește și încăperea de deasupra, în ea fiind instalat războiul de țesut. La al doilea nivel, cu acces pe o scară barocă ce împodobește întreaga fațadă, sunt odăile bune, adăpostind averea familiei: covoare țesute, vase de lut și lăzi de zestre.
Construcția are, la fațadă, o prispă, spațiu deschis cu pridvor, traforată și mărginită de stâlpi simpli neornamentați. Tinda se întinde și pe latura din dreapta a celui de-al doilea nivel, fiind înfundată în treimea dinspre spatele casei, pentru construirea unei mici cămări. Brâul traforat (florar), din partea superioară a construcției, sub cornișă, este realizat printr-o adevărată dantelărie lucrată meșteșugit din scândură de brad, sporind substanțial valoarea artistică a monumentului.
În componența gospodăriei intră un fânar cu trei grajduri și un pătul de porumb ce înglobează o magazie de cereale. Fânarul este format din două grajduri mari, ce adăposteau o pereche de boi și două-trei vaci de lapte și un grajd mai mic, pentru oi. Construcția este realizată din cununi orizontale din bârne de stejar, lipite cu lut doar în exterior. Până la cosoroabele acoperișului, fânarul este supraînălțat cu stâlpi de stejar și căptușit cu scânduri de brad pentru mărirea spațiului de depozitare a fânului.
Acesta se introduce prin două deschizături situate în față și pe una din laturile scurte ale construcției. Șarpanta în patru ape este învelită cu șindrilă de fag, iar tavanele grajdurilor sunt din scânduri groase, din același material.
Pătulul pentru porumb este construit din drugi de brad (lați) și ridicat pe șase furci (stâlpi de stejar) înfipte în pământ. La un capăt, pătulul are o magazie de cereale închisă cu scânduri de brad, accesul făcându-se pe o ușă situată pe latura lungă, înspre curte.
În ambele gopodării apare semnul distinctiv al meseriei practicate de proprietari și anume, cuptorul de ars oale.
În gospodăria nouă a fost reconstituit cuptorul de mare volum zidit din cărămidă și cercuit cu platbandă din metal.
Complexul arhitectural de olărit din Găleșoaia ilustrând valori tradiționale ale satului gorjean completează Satul olarilor din Muzeul în aer liber și împreună cu moara cu șase ciuturi, transferată din aceiași localitate, în anul 1972, conservă amintirea puternicului centru de olărit gorjean, în condițiile în care satul a dispărut definitiv de pe harta țării.
IMAGINI:
Interior casa nouă
Poartă
Pătul
Fațada casei cu etaj
105 Gospodărie-atelier de prelucrare a chihlimbarului, Colți, județul Buzău
Zona comunei Colți este cunoscută în întreaga țară pentru exploatarea, din cele mai vechi timpuri a chihlimbarului sau a rumanitului (cum mai este cunoscut chihlimbarul românesc). Primele mențiuni documentare asupra chihlimbarul de Buzău fac referire la domnitorul Mihnea Vodă, care, împreună cu soția sa, a vizitat bisericuța din Aluniș, pe care au înzestrat-o cu mai multe danii printre care se găsea o ușiță încrustată cu mai multe bucăți de chihlimbar.
Chihlimbarul este un produs al coniferelor în stare patologică ce variază, în cea ce privește compoziția și prezentarea, după vârsta și starea arborelui secretor, după anotimpul, locul, condițiile atmosferice și alte circumstanțe în care se secretă rășina.
Primele săpături sistematice pe Valea Colților au fost făcute din anul 1828, iar primele ateliere datează de la jumătatea secolului al XVIII-lea și sunt deschise de sculptori și bijutieri ajutați de localnici. Cu timpul, localnicii devin adevărați meșteri în această artă, astăzi doar câțiva oameni mai prestând acest meșteșug, în întreaga zonă.
Satul Aluniș se află la o altitudine de 1100 m, în apropierea cursului inferior al râului Buzău. Principalele ocupații ale locuitorilor sunt: creșterea animalelor, prelucrarea lemnului și, până nu demult, prelucrarea chihlimbarului.
Casa a fost proprietatea domnului Oprea Nicolae din satul Aluniș, care a copilărit în această casă, moștenită de la părinții săi. Aceasta datează, după spusele localnicilor și după elevație, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest tip de casă cu etaj este caracteristic pentru jumătatea de nord a Olteniei și a Munteniei.
Planimetric, casa are două nivele; Parterul este construit din piatră masivă de râu, cu o grosime variind între 15 și 20 cm. Aici se află două încăperi, una cu rol de bucătărie de vară (3,60 x 3,30), iar cea de-a doua cu rol de atelier (3,90 x 3,30). Sistemul de încălzit și de prelucrare a hranei din bucătăria de vară se continuă cu un horn ce iese prin tindă în pod. Etajul este compus din două camere de dimensiuni aproape egale, una cu rol de odaie de locuit (3,20 x 2,70), iar cealaltă, de odaie frumoasă (3,40 x 3,20). În cele două camere se intră dintr-o tindă centrală. Accesul la etaj se face printr-o scară de lemn aflată în capătul anterior al prispei. Pereții etajului sunt din bârne de brad solzite și tencuite în interior și exterior. Ușile sunt din brad, frumos sculptate, păstrând ferestrele și feroneria originală.
Șarpanta este construită în patru ape, având o amplitudine de 4 m. Învelitoarea este din șindrilă de 25 cm lungime.
Balustrada prispei de la cel de-al doilea nivel are un trafor sculptat și trei stâlpi frumos ornamentați.
IMAGINI:
Casă
Cotețul de găini și cotețul de porci
Accesul la etaj
104 Gospodărie-atelier de prelucrare a pietrei, Cupșeni, județul Maramureș
Meșteșugul prelucrării pietrei s-a practicat, în țara noastră, încă din cele mai vechi timpuri fiind asociat mai ales cu arhitectura tradițională (elemente constructive pentru case, fântâni, porți) și cu industria morăritului (pietrele de moară). Prin diversitatea produselor sale, însă, el se regăsește într-o arie mult mai largă a civilizației materiale (obiecte de uz gospodăresc: râșnite, pive manuale, tocile, gresii) și spirituale (obiecte legate de cult: mese de altar, lespezi, cruci de mormânt, troițe).
Practicat exclusiv în așezările submontane și de deal, pietrăritul a fost determinat în continuitatea și intensitatea lui, de necesitatea acoperirii unor permanente cerințe comunitare, favorizat de prezența materiei prime, piatra, în varietățile accesibile tehnicilor și tehnologiilor simple: tufuri și spume vulcanice, calcare, gresi etc. Sunt binecunoscute centrele specializate în prelucrarea pietrei precum: Albești (Argeș), Cireșoaia (Bacău), Peșteana (Gorj), Ciceu (Cluj) sau Măgura (Buzău) ș.a., a căror producție a acoperit necesitățile unor mari arii teritoriale.
Fără a avea amploarea din centrele amintite, pietrăritul din zona Lăpuș relevă inedite aspecte de civilizație materială; intensitatea la care a fost practicat nu a condus la specializare a unor centre, el fiind asociat (complementar) ocupațiilor de baza din zonă: agicultura, creșterea animalelor și pomicultura. Meșterii pietrari satisfăceau nevoile unei piețe ce cuprindea Lăpușul, Chioarul și o parte din Maramureș.
Pietrăritul a fost practicat în Lăpuș în două centre situate la poalele conului vulcanic Șatra (1041 m), Cupșeni și Izvoarele (Bloaja). Cu un instrumentar restrâns, rudimentar, pietrarii lăpușeni au lucrat, pe bază de comenzi ferme, cvasitotalitatea produselor de piatră cunoscute: pietre de temelie, scări la casă, stâlpi de porți și garduri, ghizduri și vălaie de fântână, mese de biserică și curte, lespezi și cruci de mormânt, pietre de moară și râșnită, pietre de tocilă și gresii. Deși marea majoritate a produselor au fost lucrate din rațiuni strict utilitare, acestea prezintă și valențe estetice, îmbinând masivitatea și monumentalitatea, cu proporțiile ales găsite, cu un decorativism simplu, cu finețea execuției.
Gospodăria atelier de pietrar din Cupșeni este compusă din casa lui Filip Marin (Cupșeni) și șura lui Buda Vasile (Ungureni), la care s-au adăugat, ulterior, și alte anexe, în care, alăturat pietrăritului, să fie ilustrate ocupațiile comune. Achiziționarea, transferul și reconstrucția ei în cadrul Muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului înseamnă demararea organizării grupei tematice de prezentare a prelucrării pietrei și mineritului, prevăzută în Proiectul tematic al muzeului, dar și salvarea unui monument de arhitectură tradițională, de certă valoare.
IMAGINI:
Bote (ciocane – târnăcoape)
Cuie (pene de fier)
108 Gospodărie de miner marmurar, Alun, județul Hunedoara
Prelucrarea pietrei a cunoscut, pe întreg teritoriul României și în toate epocile istorice, din paleoliticul superior și până astăzi, o practică continuă. Într-o primă etapă, omul a fost nevoit să recurgă doar la piatra găsită la suprafață sau la cea desprinsă în mod natural din masivele de roci. În perioada dacică, extracția pietrei este atestată în cariere situate în zona Călanului și pe Valea Streiului. Odată cu cucerirea romană, în Dacia a sporit rolul pietrei ca material de construcție, s-a continuat exploatarea acesteia și s-au deschis noi cariere în apropierea orașelor și a castrelor. Ulterior, odată cu evoluția civilizației, exploatarea pietrei a devenit mai complexă, dezvoltându-se permanent pe parcursul diferitelor epoci istorice.
În zonele cu cariere de piatră și gresie, au apărut sate de meșteșugari specializați în realizarea celor mai diferite produse de utilitate gospodărească (stâlpi de porți, troițe și cruci de hotar, ghizduri de fântână, țesturi de piatră pentru vatră etc.), dar și produse utilizate în cadrul îndeletnicirilor, meșteșugurilor sau industriilor populare de prelucrare a diferitelor materii prime (mojare pentru zdrobit substanțele minerale, pietre de râșniță și de moară, pietre de ascuțit cuțitele și securile sau pânzele de fierăstrău, tocilele, gresiile pentru ascuțit coasa și multe altele). Instrumentarul utilizat în extracția și prelucrarea pietrei constă din: dălți, ciocane, răngi, burghie de fier pentru găurit, târnăcoape de cioplit piatra,cazmale, sape etc.
În zona Munților Poiana Ruscăi, o bogată resursă a subsolului o reprezintă marmura, a cărei exploatare, deși este atestată documentar în secolul al XIX-lea, are cu siguranță o tradiție îndelungată.
În anul 2005 a fost transferată în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA", o casă de miner din satul Alun, comuna Bunila, județul Hunedoara, ce a aparținut familiei Herbann, monument datat aproximativ la începutul secolului al XIX-lea, ai cărui proprietari lucrau fie la cariera de marmură din sat, fie la minele de fier din Ghelari, hărnicia lor fiind cea care le-a atras porecla de albinele.
Casa, așezată pe o fundație din piatră, este construită din bârne rotunde de brad încheiate la capete în cheutoare dreaptă cu învelitoarea acoperișului din praștilă (șiță, șindrilă) și are un plan complex, reunind camera de locuit, cămara de alimente, cămara de unelte (stoborul de la târnaț), cuptorul de pâine și pivnița (sub cuptorul de pâine).
Șura datată din anul 1868 printr-o inscripție plasată pe stâlpul de la intrare, este o construcție cu planul dreptunghiular, de dimensiuni medii (8×4 m), realizată din cununi orizontale din bârne de stejar încheiate în cheutoare dreaptă, cu acoperișul în patru ape, având învelitoarea din paie.
Ea se compune din șura propriu-zisă și grajdul cu ieslea amenajată de-a lungul peretelui ce desparte cele două spații. În podul grajdului se depozita nutrețul pentru vite. Grajdul este podit cu scândură groasă, având o scurgere spre exterior, în direcția peretelui cu intrarea.
IMAGINI:
Șura acoperită cu paie
Secțiune longitudinală prin fațada frontală
Secțiune longitudinală prin fațada posterioară
73 D Fântână cu hecnă, Dumbrăvești, județul Prahova
Transferată în anul 2006, în cadrul Grupei mineritului, Fântâna cu hecnă este un unicat în ceea ce privește tehnica de extracție a apei, la nivel național nemaifiind depistată, o astfel de fântână în funcțiune. Acest sistem își are începuturile prin secolul al XVIII-lea și era destinat, în special, extracției petrolului. În acest sens, trebuie menționat faptul că până la modernizarea sistemului de extracție a țițeiului, hecna a constituit principalul mijloc de ridicare a păcurei din puțurile petroliere, având recorduri de adâncime pentru simplitatea sistemului, exemplu concret fiind puțul Ștefescu de la Băicoi. Hecna se compune din două părți distincte: Porumbarul și Grătarul.
Porumbarul este un dispozitiv cilindric, fixat pe un ax de lemn vertical, sau troliul de mai târziu, așezat în lagăre de metal, care îi permiteau o mișcare de rotație în ambele sensuri. Pentru scoaterea din puț a pământului săpat, precum și a apei, se foloseau găleți, hârdaie cu o capacitate de 10 l. Porumbarul servea ca tobă pe care se înfășurau frânghiile care susțineau hârdaiele. Frânghiile sau cablurile erau înfășurate pe tobă în sens contrar, una în partea superioară și alta în partea inferioară, astfel că prin învârtirea tobei în jurul axului vertical, prin forța unui om, se realiza concomitent coborârea hârdăului gol și ridicarea la suprafață a hârdăului plin. Frânghia de pe porumbar este condusă în puț de niște scripeți montați pe un grătar.
Grătarul constă dintr-un cadru construit din lemn de stejar, așezat deasupra gurii puțului, la aceeași înălțime cu porumbarul.
IMAGINI:
Planul fântânii
Schema de funcționare
PROCESE ȘI PROCEDEE DE PRELUCRARE A PIEILOR ȘI FIBRELOR ANIMALE ȘI VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ȘI OBIECTE DE UZ UTILITAR-GOSPODĂRESC
Sectorul industriilor textile, casnice și hidraulice
PROCESE ȘI PROCEDEE DE PRELUCRARE A PIEILOR ȘI FIBRELOR ANIMALE ȘI VEGETALE PENTRU ÎMBRĂCĂMINTE ȘI OBIECTE DE UZ UTILITAR – GOSPODĂRESC
Sectorul prelucrării materiilor prime de natură organică și de origine animală (piei, blănuri și fibre textile: lână, păr de capră, borangic) sau vegetală (cânepă și in) corespunde, în cea mai mare măsură, capitolului vestimentație-port, din cultura populară tradițională.
Originea proceselor de muncă constând din obținerea blănurilor de animale și argăsirea lor sau tăbăcirea pieilor, în scopul utilizării acestora pentru confecționarea celei mai primitive vestimentații, coboară până în societatea paleolitică, celei neolitice corespunzându-i marea revoluție a prelucrării firelor textile, prin răsucit, împletit și tors-țesut.
Funcționalitatea diversă a produselor din cele două grupe distincte, orientarea, predominantă la început, în direcția funcției utilitare și dezvoltarea celei estetice, abia din cea de a doua jumătate a evului mediu, tehnologia relativ simplă și caracterul modest al instrumentarului tradițional, au conferit celor două activități o generalitate inegalată de nici o altă activitate cu profil meșteșugăresc.
Caracterul casnic-gospodăresc al prelucrării pieilor-blănurilor și fibrelor textile a devenit una din constantele culturii noastre populare, diviziunea muncii pe sexe operând în sensul preluării de către bărbați a celei dintâi preocupări, legată direct de vânătoare și creșterea animalelor, femeilor revenindu-le prelucrarea, în cele mai diferite scopuri, vestimentare și de uz gospodăresc, a fibrelor vegetale și animaliere.
Pe plan istoric, se apreciază că dacă preistoriei i-a aparținut, prin excelență, prelucrarea sumară a blănurilor, istoriei antice, prelucrarea firelor vegetale, iar evului mediu, dezvoltarea fără precedent a postăvăritului, bazat pe economia lânii, epoca modernă echilibrează cele două sectoare ale economiei textile tradiționale, prin introducerea masivă a bumbacului (de import), alături de inul și cânepa autohtone.
1. Meșteșugul prelucrării pieilor și blănurilor s-a dezvoltat dintr-o străveche îndeletnicire casnic-gospodărească (în numeroase zone și-a păstrat îndelung acest caracter), fiecare țăran fiind, odinioară, capabil să-și pregătească, după rețete tradiționale, blănurile prin argăsire, să-și tăbăcească pieile, să-și confecționeze opincile, căciulile sau cojoacele și pieptarele.
Preocupări mai deosebite pentru croi și decorație, legate de moda care devine și în lumea satului, nu numai în cea a orașului, o statornică conduită, duc la o specializare a unor indivizi în cadrul colectivității și, mai rar, a unor colectivități întregi, cum este și firesc, din zonele cu profil pastoral mai accentuat.
Pentru reprezentarea acestui meșteșug, a fost selecționat unul dintre cele mai cunoscute centre cu un asemenea profil: Săliștea Sibiului. Sintetizând în cadrul aceluiași monument ambele activități de prelucrare a pieilor și a blănurilor, atelierul prezentat conține întreg instrumentarul specific acestora, completat cu eșantioane ale fazelor de lucru și produse finite din ambele activități.
Impresionează, în mod deosebit, acuratețea stilistică a croiului și a desenului de mână, îmbinarea cu mare rafinament a culorilor și finețea broderiilor, calități pentru care produsele acestui centru au fost premiate la Târgul Internațional de la Paris, înainte de cel de-al doilea război mondial.
Și în acest caz, s-a urmărit ca meșteșugul să fie prezentat în cadrul complexului de locuire, fiecare construcție evidențiind specificul arhitectonic local, iar întreg ansamblul, trăsăturile culturale distinctive ale locuitorilor acestui important centru de cultură populară, caracteristic pentru civilizația medievală a românilor din sudul Transilvaniei (atestat încă din secolul al XIV-lea sub denumirea de "Magna villa valachicalis" și numit de Nicolae Iorga, "mărgăritarul României").
Prin comparație cu complexul pastoral învecinat, provenit din Poiana Sibiului, deci, din aceeași zonă etnografică (în care este prezentată prelucrarea lânii), monumentul de la Săliște evidențiază progresul cultural marcat, pe multiple planuri, de categoria socio-profesională a meșteșugarilor, în raport cu cea a păstorilor din aceeași micro-zonă. Mutațiile calitative petrecute în timp, prin progresul mai rapid al societății din Săliștea Sibiului sunt vădite de evoluția structurii gospodăriei, de tehnica de construcție a edificiilor, de planimetria locuinței și funcționalitatea spațiilor, de modul de organizare a interiorului locuinței, de stilul și calitatea mobilierului, de locul distinct ocupat de atelier în cadrul locuinței.
2. Grupa prelucrării fibrelor textile, deși printre cele din urmă teme prezentate în cadrul expoziției muzeale, ilustrează una dintre întâile activități prelucrătoare din istoria civilizației: torsul și țesutul firelor obținute din cânepă sau părul unor animale, învelișul flexibil al tulpinilor vegetale. Izvorâtă din necesitatea pregătirii vestimentației textile – mai subțiri vara (din fibre vegetale) și mai călduroase iarna (din fibre animaliere) – activitatea de tors-țesut a determinat crearea unora dintre cele dintâi unelte și instalații specializate, bazate fie pe mișcarea circulară (druga, ale căror discuri rotunde fusaiole din argilă arsă sau din piatră, s-au descoperit în număr foarte mare în bordeiele neolitice), fie pe întrepătrunderea densă a unor rețele de fibre verticale (urzeala) cu altele orizontale (băteala), cu ajutorul unui dispozitiv extrem de ingenios (războiul de țesut), a cărui invenție a constituit, în viziunea istoricilor tehnicii, "un exemplu genial de știință aplicată".
Caracterul simplu al operațiunilor presupuse de pregătirea firelor (frânt tulpina și curățit masa lemnoasă sau dărăcit, tors, depănat, rășchiat și urzit) sau țesutul la războiul vertical, au asigurat, rapid, maxima generalizare a acestei activități, devenită – din nevoia asigurării, prin efortul propriu al fiecărei gospodine, a vestimentației și produselor textile de uz gospodăresc sau utilizate în transporturi – o activitate casnică, nelipsită aproape din fiecare gospodărie.
Prin aceasta, s-a asigurat și o generalizare a instrumentarului specific, destul de numeros, dar rămas, cu excepția războiului care evoluează spre forma superioară a instalației așezată orizontal, având un dispozitiv special pentru presarea bătelii (brâglele) și un altul, acționat prin niște pedale călcate cu piciorul, pentru schimbarea ițelor (iepele), în faza simplelor unelte, lucrate de cele mai multe ori în gospodărie.
Diversificarea instrumentală se realizează, de timpuriu, pe faze ale procesului muncii, fiecărei operațiuni corespunzându-i, inițial, o unealtă (druga, fusul, tocălia, furca, rășchitorul, vârtelnița, urzoiul, sucala etc), progresul tehnic, fiind extrem de lent, vizând o perfecționare a instrumentarului, el producându-se odată cu promovarea unor ramuri ale prelucrării fibrelor vegetale, dar mai ales animaliere, din faza de activitate "casnică", în cea de activitate specializată sau cum ar fi: confecționarea frânghiilor împletite din cânepă, prelucrarea părului de capră și a borangicului.
În categoria instalațiilor perfecționate, care asigură o prestație calitativ superioară, reclamată de noul statut meșteșugăresc, amintim: roata de tors și răsucit frânghiile sau stâlpul cu cârlige și căroaia, roata de tors părul de capră (războiul de țesut rămânând, în acest caz, cel mai vechi tip întâlnit pe teritoriul României), "roata de tras firul" de borangic, apărută târziu, spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Un caz aparte îl constituie roata de tors cu pedală și bielă-manivelă, apărută în Europa în secolul al XV-lea, în marile manufacturi și răspândită, treptat, și în gospodăria țărănească.
Utilizarea energiei hidraulice vizează, într-o măsură mai mică, acest sector, "morile de tors" și cele de melițat apărând și ele în evul mediu, iar daracele de lână, mânate de apă, ceva mai târziu, de regulă, în oraș și integrându-se în aceeași etapă manufacturieră.
Intensificarea, din secolul al XIX-lea, a activității de tors-țesut și valorificarea pe piață a surplusului de produse astfel obținute, deopotrivă în economia clasică, cât și în cadrul activității cu profil meșteșugăresc (numeroase centre rurale se specializaseră, încă din evul mediu, în crearea și valorificarea pe piață a unor astfel de produse, unele luându-și numele de la produsul realizat – Trăistari, altele de la materia primă realizată în mari cantități, printr-o prestație a întregii familii – Mătăsari), conferă acestui sector de activitate denumirea de industrie casnică textilă.
Capitol important al civilizației tradiționale din patria noastră, industria casnică textilă a contribuit mult la dezvoltarea unei puternice arte populare textile românești (a țesutului, a broderiei, a portului popular), iar prin formele sociale tradiționale cultivate (șezătoarea), la transmiterea, din generație în generație, a meșteșugului și artei practicării sale. Sunt cunoscute numeroase zone etnografice (Maramureș, Oaș, Bucovina, Țara Oltului, Mărginimea Sibiului ș.a.), care și-au realizat, până la primul război mondial – și destule localități, până la cel de-al doilea război mondial – întreaga vestimentație a tuturor membrilor familiei și întreaga recuzită textilă de uz gospodăresc, exclusiv în interiorul propriei gospodării.
Prezentarea acestei problematici, în mod organizat, în cadrul unei grupe tematice distincte, s-a realizat prin selecționarea unor gospodării reprezentative, pe plan arhitectonic, prin organizarea interiorului și prin expunerea, în cadrul fiecăreia, a întregului repertoriu instrumental, din zonele etnografice cu valoroase tradiții în practicarea fiecărei ramuri, în funcție de materia prelucrată: lâna, în cazul Poienii Sibiului – unul dintre cele mai renumite sate de oieri din România; borangicul, în cazul centrului specializat Croici-Mătăsari, județul Gorj; părul de capră, de asemeni dintr-un centru cu vechi tradiții meșteșugărești – Musculești-Petrești, județul Gorj, și cânepa, dintr-un centru de pe Valea Hârtibaciului – de lângă Agnita, Săsăuș, județul Sibiu, cu vechi tradiții în confecționarea frânghiilor din cânepă și altul din Țara Oltului, Lisa, județul Brașov, și el cu vechi tradiții în cultivarea și confecționarea țesăturilor din cânepă.
Un alt fenomen reprezentat în cadrul acestei grupe tematice, dezvoltat mai recent, la mijlocul secolului al XX-lea, este legat nu de specializarea unor anumite sate în prelucrarea unui anume tip de fibră textilă, ci de producerea și comercializarea, pe scară largă, a unui anumit tip de țesătură și anume a cergilor vâltorite, cazul celebru al Săpânței (județul Maramureș) sau cel al straielor din lână albă, date la dârste și vâltori din Tilișca, Mărginimea Sibiului.
Ea este augmentată prin recuzita instrumentală și diversitatea mare de produse ale industriei casnice textile, ale majorității gospodăriilor cu ateliere meșteșugărești de prelucrare a celorlalte materii prime, în care sunt specializați, de regulă, bărbații, femeilor revenindu-le, pretutindeni, această îndatorire de asigurare a vestimentației și zestrei textile a gospodăriei, etalon tradițional al vredniciei și talentului lor artistic, normă tradițională în stabilirea zestrei fetelor, la măritiș, prilej de fală în fața oaspeților, produsele de port și țesături fiind etalate cât mai vizibil, pe pat și pe culmea situată deasupra acestuia. Industria casnică textilă este producătoarea țesăturilor prelucrate în cadrul așa-numitei industrii textile hidraulice.
3. Prelucrarea țesăturilor textile la instalații hidraulice încheie problematica analizată și reprezentată în muzeu, aceasta fiind ilustrată de o variată serie tipologică a instalațiilor care compun acest sector al industriei populare tradiționale, în condițiile unei prezentări expoziționale aproape ideale, mulțumită cursului natural al râului Trinkbach, care străbate, longitudinal, întreg teritoriul muzeului.
Valorificarea energiei cinetice a cursurilor de apă, din zonele situate pe ambii versanți ai tuturor formațiilor muntoase din România, a fost făcută, pentru întâia oară, încă din Latènul dacic, în procesul finisării (îngroșării, flaușării) și spălării țesăturilor din lână, la cea mai simplă instalație hidraulică, în cadrul căreia, agentul mecanic este însuși șuvoiul de apă, proiectat cu forță la baza dispozitivului cu profil conic, pentru crearea curentului turbionar de apă, care antrenează țesăturile introduse în ștează sau vâltoare, într-o mișcare circular-continuă.
Simplitatea tehnică a instalației și caracterul natural al procesului (reprodus după fenomenul vârtejurilor de pe cursul vijelios al apelor de munte), răspândirea sa maximă pe întreg teritoriul țării, în aceeași variantă constructivă (având aspectul unui coș tronconic cu baza răsturnată, dispus în chiar vadul râului sau pe canalul amenajat în apropierea acestuia), împrumutarea denumirii de la fenomenul natural al vârtejului de apă numit în traco-illiră – ștează (păstrată identic, până astăzi, în zonele neincluse, acum aproape două milenii, în cadrul provinciei romane a Daciei și deci, conservând vestigii lingvistice mai numeroase din substratul geto-dac), iar în latină, vultor,-is (de unde vâltoare), conferă acesteia, valoarea istorică de cea mai veche tehnică hidraulică de prelucrare a unor produse pe teritoriul României și, totodată, de document lingvistic privind sincretismul cultural daco-roman păstrat nealterat de peste 2000 de ani.
Prezentă încă în funcțiune, în numeroase zone etnografice din toată țara, șteaza-vâltoarea a fost, mai târziu, inclusă ca instalație și tehnologie, în structura complexelor de industrie textiIă, formate din pive, dârste și vâltori, care exprimă faza superioară de dezvoltare a tehnicii de prelucrare a țesăturilor, în civilizația populară tradițională.
Apariția pivelor hidraulice, mult timp controversată în literatura istorică, arheologică și etnografică, s-a produs abia la începutul mileniului al doilea (întâia instalație fiind atestată în Europa, în anul 1086, în Normandia), iar generalizarea noilor invenții (sistemul mecanic bazat pe principiul axului cu came acționat de o roată hidraulică), datând abia din secolul al XIV-lea conform documentului de la Olosig, datat în 1342, care atestă, întâia oară, pe teritoriul României, piua hidraulică, considerată a fi un nuovo ingenio. Tocmai pentru a marca apartenența lor la un nou sistem tehnic "industrial", acesta apare sub denumirea folosită de toate cancelariile europene, aceea de "molendinae pillatoriae".
Morile de piuat introduc tehnologia industrială, substituind, treptat, în cea mai mare parte din țară, milenara tehnică a prelucrării manuale a postavului, prin baterea cu bățul (tehnică utilizată încă din antichitatea greco-romană, așa cum ne-o dovedesc vestigiile siturilor romane de la Ostia și Pompei, cu celebrele fulonica), pe lespezi sau pe gratie, ori prin prelucrare la scaunul de piuat (păstrat astăzi doar în colecțiile muzeale din Cluj, Viena, Cracovia), odinioară, însă, instrument uzual în folosința a numeroase centre specializate în practicarea acestui meșteșug ambulant.
Enclave etnografice ale acestor practici s-au păstrat până în primele decenii ale secolului al XX-lea, în Moldova sau în Dobrogea, în timp ce în zonele care au beneficiat, cele dintâi, de noua tehnică, apar chiar centre specializate în piuărit (Rășinari, Rod, Sadu și Gura Râului în Mărginimea Sibiului; Rucăr, în zona Câmpulungului; Jaleș și Polovragi, în Oltenia; Satu Nou, în Bucovina; Prigor, Sichevița și Gârliște, în Banat; Fânațe și Budureasa, în Bihor ș.a.).
Tipologic, întâlnim, și în cazul pivelor hidraulice, ca și în acela al morilor de apă, cele două tipuri constructive și funcționale deosebite: cel oriental, care cunoaște o răspândire generală în Balcani, Banat și Bihor, cu "maie" acționate prin bătaie pendulatorie, și cel occidental, răspândit în Transilvania, Bucovina, Maramureș și Oltenia (prin iradiere din Transilvania), constând din "ciocane" (pisălogi), cu cădere verticală (prevăzute uneori cu cozi).
Cea de-a treia categorie de instalații hidraulice, pentru prelucrarea țesăturilor mari din lână (straie, sarici, țoale, procovițe), în tehnica flaușării, prin tragerea peste grapa de spini (astăzi din cuie) în coșurile de tras, și a îngroșării, prin tratarea cu apă fierbinte în coșurile de îngroșat, sunt dârstele.
Acționate de o puternică roată hidraulică, coșurile, care parcurg succesiv, cele două faze tehnologice (în unele centre, cum a fost Moeciul de Sus, zona Bran, un singur coș "acoperă" – constructiv și funcțional – cele două procedee, în momente succesive), sunt adăpostite în construcții diferite, cel de îngroșat (presupunând un tratament termic deosebit), fiind de regulă adăpostit în construcții zidite din piatră sau cărămidă, prevăzute cu un cuptor boltit, de mare capacitate, alimentat din tinda dârstei, iar cel "de tras", în constucții din lemn, fără izolare termică.
Vâltorile completează, și în acest caz, procesul tehnologic al dârstelor, vâltoritul straielor înaintea introducerii lor în coșurile "de tras" și la sfârșitul procesului, pentru spălarea țesăturilor, fiind obligatoriu.
Industriile textile hidraulice au reprezentat, alături de morărit, de instalațiile miniere și siderurgice sau de cele pentru secționarea arborilor (toate acționate de forța apei), cele mai importante sectoare ale economiei medievale, determinând un progres substanțial al producției de lână, rezolvat prin promovarea păstoritului, în anumite zone (inițial din sudul Transilvaniei), din faza producției autarhice (sistemul tradițional local cu iernarea în staule), în faza transhumanței pastorale (sistem extensiv de creștere a oilor pentru o producție de lână marfă, în cantități uriașe, valorificată pe piața Transilvaniei, fondurile obținute fiind investite, de către oieri, în dezvoltarea, pe toate planurile, a localităților de origine, inclusiv prin dezvoltarea, aici, a unor puternice sectoare de industriei hidraulice textile, după modelul celor ce au debutat în economia urbană).
124 Gospodărie-atelier de cojocar-curelar, Săliște, județul Sibiu
În Săliște, vestit centru din Mărginimea Sibiului, s-au dezvoltat, ca meșteșuguri specializate, curelăritul și cojocăritul, ale căror produse, răspândite pe o arie foarte întinsă, au fost unanim apreciate datorită calităților lor utilitare și artistice.
Gospodăria sălișteană adusă și reconstruită în muzeu în anul 1967, se compune din: casa de locuit, șura cu două grajduri și cotețul de porci, împrejmuite cu gard din scânduri și având poarta mare cu portiță integrată aceluiași ansamblu, datată 1863, sub același acoperiș de șiță.
Casa de locuit este construită pe un soclu din piatră, mai înalt la fațadă. Pe soclu sunt ridicați pereții din bârne de brad cioplite în patru fețe și încheiate la capete în cheutori. Acoperișul este înalt, în patru ape inegale, cu învelitoare de șiță.
Casa are trei încăperi: camera mare, tinda la mijloc și camera mică. În tindă este construit, din cărămidă, cuptorul de pâine. În dreapta cuptorului se află o cămară mică de alimente. Camera mare, casa dinainte, are accesul din tindă. Pereții sunt tencuiți și văruiți în albastru.
Mobilierul vopsit și pictat, lucrat de meșteri specializați, constă din: pat, așezat pe colț, la peretele din spate al încăperii, în fața lui fiind așezată banca dinaintea patului.
Două lavițe lungi de câte 4 m sunt așezate în unghi, la fațadă și latura dinspre curte; între ele este așezată masa.
În dreapta intrării se află lădoiul, care se desface, transformându-se în pat, iar la peretele din spate, castănul, cu sertare încăpătoare pentru păstrat haine și obiecte. Lada de zestre, pictată, este datată 1862, iar cuierul datează din 1882. Ceramică, textile, icoane pictate pe sticIă și alte piese împodobesc interiorul.
Camera mică este situată în dreapta tindei. Aici se află soba de gătit, din cărămidă, cu plită, un pat cu tăblii și diferite obiecte de uz casnic. Este încăperea în care se desfășoară toate activitățile zilnice, tot aici aflându-se și atelierul de curelar și cojocar, cu uneltele specifice (foarfeci, ace de cusut), cât și materiale pentru broderie, modele de ornamente, piese aflate în diferite faze de lucru și produse finite, dintre care se remarcă îndeosebi pieptarele și cojoacele de nuntă.
La peretele lateral se afIă atelierul de curelărie, format dintr-o masă lungă de 2 m, pentru croit, deasupra căreia este fixat pe perete, filaizărul (trusa din piele în care meșterul păstrează uneltele și diferite materiale necesare meșteșugului).
În încăpere se mai află scaunul de curelar în care se fixează și se taie fâșii subțiri de piele, cu care se brodează chimirele, și presa masivă pentru ștanțat diferite ornamente, cu o bogată gamă de tipare, cu modele în relief.
Săliștea Sibiului a fost, în trecut, o adevarată școală a cojocăritului și curelăritului. În șura, care completează gospodăria, se efectuează curățatul și argăsitul pieilor.
IMAGINI:
Casă
Șură
Coteț
Candelă
Tipar pentru ștanțat
Masă de cojocar
124 A Troiță din lemn, Sibiel, județul Sibiu
Reprezentând o dimensiune a realului, altfel foarte greu de surprins și de redat în spațiul muzeal, aceea a sensibilității religioase, a credinței și superstițiilor, pietății și devoțiunii populare, troița din lemn din Sibiel a fost transferată în muzeu ca un exponat tipic și reprezentativ pentru troițele țărănești din lemn de pe tot cuprinsul Transilvaniei. Ea a fost practic salvată de la degradare, restaurarea ei, obligând comunitatea locală la eforturi care ar fi fost greu de asumat și de realizat.
Cinstirea acordată crucii în satele românești este o evidență și astăzi, răscrucile drumului, gardurile gospodăriilor, vecinătatea fântânilor și "capul satelor" fiind împodobite cu cruci și troițe de cele mai diverse tipuri.
Troița prezintă o valoare istorică și cultural-artistică relevantă pentru nivelul atins de meșterii săteni din Sibiel, tâmplari și zugravi. Având elemente care permit datarea ei la sfârșitul secolului al XVIII-lea, schema arhitectonică clasică a adăpostului, troița se remarcă, pe de-o parte, prin forma sa de cruce "încruceată" din lemn masiv de stejar, de 1,7 m înălțime și pe de altă parte, prin ancadramentul pictat plasat la baza acoperișului în interior, constituit din patru scânduri pictate într-o manieră foarte fină, iconografică, cu scene din ciclul patimilor lui Iisus Hristos, provenite din iconostasul vechii biserici din lemn abandonată în secolul al XVIII-lea.
Troița a fost vernisată în anul 2000, prin oficierea unei slujbe religioasae de sfințire, în prezența sătenilor din Sibiel, în spiritul recomandărilor UNESCO privind prezervarea valorilor patrimoniului imaterial, țintind spre recuperarea conștiinței propriei identități etno-culturale prin bunul de patrimoniu material, în reprezentarea lui, de această dată, muzeală.
În momentul depistării, troița era grav deteriorată, întreaga suprafață pictată fiind complet ștearsă, însă, în anul 2005, prin talentul și dăruirea maestrului restaurator Octavian Ciocșan, și-a redobândit strălucirea de odinioară, prin refacerea suprafeței pictate după modelul unei troițe similare, din aceeași localitate.
IMAGINI:
Detaliu pictură
Sfințirea troiței
128 A Gospodărie-atelier de prelucrare a straielor vâltorite și date la dârstă, Tilișca, județul Sibiu
Gospodăria din Tilișca, județul Sibiu, are o valoare indiscutabilă, evidențiată atât prin caracteristicile arhitectonice specifice secolului al XIX-lea, cât și prin ilustrarea unui vechi meșteșug, larg răspândit în zonă și anume țesutul straielor din lână. Monumentul a fost transferat și reconstruit, în muzeu, între anii 1995-2004.
Casa datează de la jumătatea secolului trecut, fiind tipică pentru satele de munte ale Mărginimii Sibiului, prin elevație (ridicată pe un soclu înalt din zid din piatră de râu), sistemul frontonului și tehnica de acoperire, fiind inspirată, din casa franconă (germană) și prin planimetrie.
O notă specifică este conferită și de poartă și portiță datată din 1887 și acoperită cu șiță de brad.
Casa din Tilișca se ridică pe o temelie înaltă din piatră de râu, "spoită" în exterior în alb și este orientată cu latura îngustă înspre stradă.
Locuința este ridicată din bârne pătrate de brad încheiate în cheutoare dreaptă la cele patru colțuri. Lemnul nu a fost lipit în exterior, ci doar în interior, în tehnica cercuitului. Înspre stradă, casa are o fereastră excentrică cu giurgiuvelele sculptate cu dinte de lup, cu feroneria lucrată de covaciul satului.
Acoperișul gospodăriei este în două ape, înspre stradă având timpanul drept, iar deasupra lemnăriei casei s-a făcut o streașină, de lățimea a două scânduri, din șiță scurtată, pentru ca ploaia să nu atingă fațada construcției.
Planimetric, casa se integrează tipului vechii locuințe din Mărginime, formată din două încăperi și o tindă mediană, fără tavan, având în față un privar ce acoperă o treime a fațadei. Privarul este protejat de un acoperiș propriu, construit într-o singură apă, pe sistemul acoperișului pe furci, ce dublează acoperișul casei. Accesul în locuință se face pe o scară de lemn iar în tinda casei se găsește cuptorul de pâine și o mică vatră liberă, pe care se făcea, vara, mâncare. Din tindă se intră în cele două încăperi: casa dinente și cămara. Mobilierul locuinței a fost lucrat după dimensiunile încăperii.
Casa dinente este dispusă deasupra pivniței și avea ca instalație de încălzit un plat de blechi pus pe peretele despărțitor de tindă. Cameră de sărbătoare este și depozit de zestre așezată într-o ladă cu sertare numită castăn. În această încăpere, de-a lungul pereților cu geamuri, erau fixate tălpile cu spetează, între ferestre era așezat armanul, frumos traforat, iar blidarul mare, după ușă. Pereții erau decorați cu icoane și blide iar textilele intrau numai în aranjamentul mesei și a icoanelor.
Cămara este amplasată în spate și servește activităților cotidiene, între care și țesutul. În camera din spate (cămara), iarna, între geamuri , lângă talpă, puneau războiul de țesut, iar masa era trasă înspre mijlocul casei. Din război înspre pat, după ușă, era stălașul unde țineau farfurii, cupe, gheme pentru războiul de țesut. Încăperea este bogat mobilată cu tipurile principale ale mobilelor țărănești din zonă, lucrate din lemn de brad și ornamentată cu diferite tipuri de straie, țoluri, chindee, icoane și blide cu flori. Încălzirea și mâncarea se realiza, în această încăpere, cu ajutorul unei sobe de cahle, cu vatră. Sub cămară este pivnița pentru cartofi, legume, butea de varză și sfeclă, cu intrarea pe sub privar.
Pentru a completa gospodăria, șura este amplasată în paralel cu casa și urmărește forma terenului. Realizată, ca și casa, pe o fundație din piatră de râu, cu tălpi de stejar și grinzi fățuite de brad, încheiate în cheutoare dreaptă. Acoperișul, în două ape, este învelit din șiță de brad. Construcția prezintă trei încăperi: grajdul pentru vite, magazia și cocina, podul servind pentru descărcatul fânului și depozitarea lui.
Monumentul este un complex de locuire, de ocupații pastorale și de meșteșuguri, exprimând, prin tehnică, organizarea spațiului și prin instrumentarul specific, ilustrarea proceselor și procedeelor de prelucrare a lânii la un nivel superior de civilizație, tradiție și obiceiuri sătești specifice Mărginimii Sibiului.
IMAGINI:
Casă
Interior casa dinainte
Interior cămară
Rășchitor
Vârtelniță
Roată de tors
141 A Gospodărie de țesător de straie vâltorite, Săpânța, județul Maramureș
Confecționarea cergilor din lână, utilizând două tehnici arhaice (îndrugarea firului și vâltorirea hidraulică a țesăturilor) reprezintă supraviețuirea miraculoasă a unor tehnici din antichitatea neolitică (îndrugatul) și cea dacică (vâltoritul). De prin anii 1960 realizarea țesăturilor mari de lână, în aceste tehnici a devenit un meșteșug specializat al majorității săpânțenilor, în scopul comercializării lor în țară și în străinătate.
Atelierul de prelucrat lână (îndrugat, urzit, țesut), un model de industrie casnică textilă, este amenajat în casa de locuit, veche de peste 100 de ani și având caracteristicile arhitecturii maramureșene de la începutul secolului al XX-lea.
Casa lucrată din grinzi, încheiate în coadă de rândunică, prezintă planul bicameral (tindă și odaie), cu forme mai noi de tehnică constructivă și modalități de decorare tradiționale: tâmplărie traforată și sculptată, de brad.
Temelia, parțial îngropată, este clădită din lespezi de piatră de munte, sub forma unei zidării uscate, având înălțime variabilă (20-40 cm), în funcție de planul ușor înclinat al curții.
Tavanul casei este înfundat cu scândură de brad profilată. Peretele interior, dintre tindă și odaie, este construit din lați cercuiți încărcați cu tencuială de argilă; restul pereților interiori sunt tencuiți cu argilă. Tâmplăria casei este lucrată deosebit de îngrijit; cele două uși au tăblii profilate, iar la jumătatea superioară cu caroiaj de ochiuri, închise cu sticlă; același lucru se constată și la ferestre, ale căror tocuri, aplicate, sunt sculptate și traforate.
Acoperișul înalt, în patru ape, are șarpanta din bile manele de brad și lați din esențe moi, iar învelitoarea, din draniță de brad bătută la un rând. Apele acoperișului se încheie în unghi, rostul rămas la îmbinare fiind acoperit cu un rând suplimentar de draniță. În acoperiș sunt practicate trei lucarne mici (două spre curte și una spre uliță) cu rol de evacuare a fumului din pod, dar și cu funcții decorative.
Prispa deschisă (șatra) este formată din stâlpi cu arcade sculptate, de mare frumusețe, ocupând întreg frontonul longitudinal al fațadei principale.
Din punct de vedere planimetric, construcția surprinde momentul restructurării planului casei tradiționale prin apariția unei noi încăperi: tinda încălzită. Din planul arhetipal al vechii case maramureșene se naște un nou spațiu, substanțial mărit, obținut prin unirea tindei cu cămara. Transferarea cuptorului din odaie în tindă face ca aceasta să poată fi folosită tot timpul anului, crescând considerabil confortul întregii locuințe.
Grajdul este o construcție care cumulează atât funcția de adăpostire a animalelor mari (poiata de mahre), cât și pe cea de depozitare, în pod, a nutrețului.
Temelia grajdului, superficială, este din zidărie uscată din piatră rotundă de râu, pe care sunt așezate tălpile cioplite din stejar, ce trasează planimetria construcției monocelulare.
Pereții, ridicați din bârne cioplite de fag, așezate orizontal și încheiate, la colțuri, în coadă de rândunică, sunt fragmentați, în mai multe locuri, de stâlpi verticali în sistemul nut și feder. Pe tavanul grajdului, înfundat cu scândură, se depozitează nutrețul. Accesul se face pe latura dinspre curte, printr-o ușă lucrată în tehnica parchetului (aplicații romboidale din scândură profilată).
În exteriorul gospodăriei, folosind o amenajare artificială care sugerează albia unui râu, a fost amplasată o vâltoare utilizată în finisarea hidraulică a cergilor. În acest fel, gospodăria din Săpânța reușește să ilustreze, prin inventarul casnic și anexele gospodărești, întreg meșteșugul confecționării cergilor, produse care, alături de bisericile din lemn, au devenit un veritabil simbol al Maramureșului, atât pe plan național, cât și internațional.
IMAGINI:
Casa
Interior
Detaliu stâlp
Urzoi
Suveică
Război de țesut straie
Vâltoare
128 Gospodărie pastorală cu atelier de prelucrare a lânii, Poiana Sibiului, județul Sibiu
Gospodăria cu ocol închis din Poiana Sibiului, județul Sibiu, datând din anul 1854 (conform inscripției aflată pe una dintre grinzile din casa mare), este un monument de arhitectură caracteristică așezărilor pastorale din Mărginimea Sibiului, fiind transferată și reconstruită în muzeu, între anii 1977-1980.
Nota specifică a acestui tip de gospodărie rezidă în circumscrierea curții, prin dispunerea perimetrică a construcțiilor de locuit – casa și căsoaia – și a anexelor gospodărești: șura, grajdurile și șopronul. Spațiile dintre acestea sunt închise, la fațada principală, prin stâlpi masivi zidiți din piatră, care cuprind poarta și portița, iar spre grădină, printr-o portiță acoperită cu șiță asigură o ieșire secundară din curte.
Ca elevație, casa de locuit are două nivele: pivnița, construită în funcție de panta terenului din sat, în partea din spate a casei, și spațiile de locuit, înălțate pe un soclu din piatră zidită la care se accede pe scara din fața prispei.
Planimetric, casa se integrează tipului vechii locințe poienărești, formată din două încăpei cu tindă mediană netăvănuită, care dau într-o prispă deschisă, privar, acoperită cu o polată desprinsă din acoperișil casei.
Închis în spate cu un perete din scânduri și mărginit lateral de o balustradă, pălimarul, privariul este amenajat ca spațiu de odihnă, în timp de vară, prin mobilarea cu un păcel, deasupra căruia este fixată o poliță pe care se țin hainele de o săptămână (îmbrăcămintea și textilele folosite și spălate în decursul unei săptămâni).
În tinda casei se găsește cuptorul de pâine care ocupă aproape o treime din suprafața încăperii, marginea lui fiind folosită ca vatră liberă de foc. Din tindă se intră în cele două încăperi: casa de șezut și casa mare. Așezarea celor două încăperi variază în funcție de panta terenului de construcție, casa mare, care nu se încălzește, fiind dispusă de regulă deasupra pivniței. Casa de șezut, amplasată, în cazul exponatului din muzeu, spre uliță, este încăperea care servește activităților cotidiene, între care și țesutului. Războiul de țesut expus datează din prima parte a secolului al XX-lea și aparține tipologic, războaielor cu pedală, cu două suluri mobile, varianta mai recentă, scurtată, pentru a ocupa un spațiu mai redus. Casa mare are funcția de cameră de sărbătoare și de depozit al zestrei gospodăriei, zestre așezată într-o ordine desăvârșită pe o poliță, deasupra paturilor. Încăperea este bogat mobilată cu tipurile principale ale mobilelor țărănești din zonă, lucrate din lemn de brad natur. Decorația bogată a pereților cu căncee, litografii și fotografii, este caracteristică pentru Poiana Sibiului la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Viața locuitorilor din acest sat, caracterizată prin transhumanță și o activitate socială susținută, a permis aici, introducerea în interiorul țărănesc, mai devreme ca în alte localități de munte și într-o măsură mult mai mare, a unor produse mai noi, moderne la timpul lor, cum sunt: soba de cahle smălțuite, cu ornamentul albastru, pe fond alb, lada de haine, pictată, cu sertar, litografiile și farfuriile de faianță.
Șura cu grajdurile formează o singură construcție, realizată, ca și casa, pe o fundație de piatră, cu tălpi de stejar, pereți din bârne rotunde de brad. Acoperișul, în două ape, este învelit cu șiță de brad. Construcția prezintă trei încăperi: șura podită, cu două accese în podul șurii, unul extern, pentru descărcarea fânului și depozitarea lui, și unul interior, pentru alimentarea mai ușoară a ieslelor din cele două grajduri. În șură se execută, în anotimpul cald, urzitul pentru război. Dintre instalațiile folosite pentru această operație premergătoare țesutului, sunt expuse aici: capra, folosită pentru susținerea mosoarelor și coșul de urzit. La cele două extremități ale construcției se află grajdurile, unul având o subîmpărțire pentru porci.
Șopul este un adăpost multifuncțional, având un perete exterior din bârne de brad și, spre interior, o galerie deschisă spre curte, un segment din vechiul staul, cu câțiva stâlpi, care susțin grinda pe care se sprijină căpriorii acoperișului. Podul șopului este folosit ca depozit de fân. Sub șop s-au ținut, în trecut, oile rămase în sat; tot aici se adăposteau lemnele de foc, tăiate și stivuite pentru iarnă, se puneau pieile la uscat, iar în anotimpul cald, se executau unele operații în cadrul industriei casnice textile, ca: depănatul, răsucitul etc.
Căsoaia este o construcție mică, realizată în aceeași tehnică cu cea a șurii, având o singură încăpere, care a servit, inițial, ca locuință unei femei bătrâne care îngrijea gospodăria, în timpul cât proprietarii erau plecați cu oile. În această încăpere sunt expuse unelte folosite pentru tăierea lânii și obținerea firului de lână: foarfeca de tuns oile, pieptenii, cele două tipuri de furci de tors folosite în sat – furca de brâu, cu coarne, și furca cu scăunel – fusul, cârligul și tocălia, care serveau la răsucitul firului.
Întreg ansamblul gospodăresc are o unitate constructivă și funcțională armonioasă, constituind, pe linia evoluției arhitecturii satelor pastorale din România, etapa preliminară realizării complexului monobloc al gospodăriei cu ocol întărit.
Monumentul exprimă, în complexitatea aspectelor sale: tehnic-constructivă, de organizare și mobilare a spațiilor și prin înzestrarea instrumentală a proceselor și procedeelor de prelucrare a lânii, nivelul superior de civilizație atins, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de locuitorii din Poiana Sibiului, cel mai renumit centru al trunshumanței pastorale din țara noastră.
IMAGINI:
Privariu
Șura cu grajduri
Staulul
"Căsoaie"
Interior casa mare
Cuptorul
Soba de cahle
Războiul de țesut
Foarfeci de tuns oile
Vârtelniță
Tocălie
Furcă de tors cu scăunel
Furcă de tors
Răsugă (drugă)
Roată de tors
129 Gospodărie-atelier pentru prelucrarea părului de capră, Musculești-Petrești, județul Gorj
Meșteșugul prelucrării părului de capră, în scopul confecționării unor produse de uz, de largă circulație (traiste, desagi, corturi, funii, guri de ham, preșuri etc.) s-a practicat în unele sate din Gorj, unul din centrele cele mai reprezentative fiind Musculești-Petrești. Casa achiziționată și transferată în anul 1973, din satul Musculești, situat în apropiere, și care formează nucleul gospodăriei, păstrează, cu mici modificări neesențiale, caracteristicile vechii arhitecturi zonale, de la sfârșitul secolului al XIX-lea (anul 1881).
Casa are un singur nivel, fiind realizată din bușteni rotunzi de stejar, tencuiți în tehnica cercuitului, cu excepția tălpilor groase, așezate pe un soclu de piatră de râu. Acoperișul în patru ape este învelit cu scânduri de stejar cioplite cu barda, de 1 m lungime, lucrate cu falț, peste care se bătea o stinghie (pervaz). Planul casei este cel arhaic, cu două încăperi: tinda (casa) cu vatră liberă și camera de locuit (soba), cu sobă oarbă. Fațada longitudinală, dinspre curte, are o prispă liberă, cu stâlpi sculptați (tinda), la care se ajunge pe o scară protejată de o polată scurtă, în prelungirea acoperișului.
Atelierul de trăistar, constând, în principal, din roata pentru tors, platforma pentru bătut părul și pregătit caerul, ca și războiul de țesut vertical, cu groapa în dreptul său, este amenajat în spatele casei, protejat de o polată, în prelungirea acoperișului.
În spatele curții este o cramă cu pereți trncuiți și cu un șopru deschis spre curte, pentru butoaiele mari cu fructele pregătite, prin fermentare, pentru distilat țuica.
IMAGINI :
Casă
Cămară
Pătul
Bici de scărmănat
Roată de tors părul de capră
Roată de tors
Război de țesut vertical
130 Gospodărie-atelier pentru prelucrarea borangicului, Croici-Mătăsari, județul Gorj
Construită în anul 1888, casa din Croici-Mătăsari, județul Gorj (transferată în muzeu în anul 1978) constituie un valoros monument de arhitectură populară gorjeană, provenit dintr-un centru rural specializat în cultura viermilor de mătase și prelucrarea firului de mătase naturală (borangic).
Monumentul ilustrează (comparativ cu casa-atelier de prelucrare a părului de capră, din Musculești, județul Gorj), evoluția stilului arhitectonic și a tehnicii de construcție a locuinței gorjene, de la casa cu un nivel, la cea cu două nivele, care încorporează, la parter, cămara, având funcția de depozit pentru produsele agricole și pomicole, construcție independentă, în cazul gospodăriei din Musculești.
Ca o particularitate specifică Gorjului, evidențiem realizarea întregii construcții pe cele două nivele, exclusiv din lemn de stejar, pe o temelie de piatră, cu învelitoarea acoperișului în patru ape, lucrată tot din șiță de stejar.
Parterul construcției, monocelular, servește drept cămară, având în față o prispă deschisă, cu intrarea directă din curte și stâlpi de susținere a etajului. Orientată spre poarta gospodăriei, scara de acces la etaj este lucrată din blăni masive de stejar, fiind alipită peretelui cămării.
Locuința, situată la etaj, păstrează planul tradițional cu două încăperi, prima servind ca bucătărie (căminete) și fiind mobilată cu o vatră liberă cu un coș de tiraj (corlată), iar cea secundă, fiind camera de locuit (hodaie), încălzită cu o sobă oarbă.
O prispă cu stâlpi sculptați decorează fațada principală (orientată spre curte) a casei, fiind întreruptă, exact la mijlocul construcției, de foișorul care depășește linia prispei, având propriul său acoperiș, susținut pe cei patru stâlpi decorați mai simplu. Prispa continuă, pe latura din spate a casei, sub forma unui coridor deschis, care conduce la latrină. Ca mobilier, prispa este prevăzută cu un pat folosit pe timpul verii, când spațiile interioare (în special, hodaia) sunt afectate creșterii viermilor de mătase.
Ocupația creșterii viermilor de mătase are un caracter sezonier, fiind completată de industria casnică textilă a prelucrării firului de borangic, ambele desfășurându-se în incinta locuinței.
În sezonul aprilie-iunie, în hodaie sunt amenajate, pentru hrănirea viermilor de mătase, paturile suprapuse, din blane. Operațiunea trasului firului de borangic, de pe gogoașă, se face în căminete, în apropierea vetrei, folosindu-se apa încălzită pe vatră și roata de tras firul de borangic, în cele două variante ale sale. Torsul (pe o furcă specială), urzitul, depănatul și țesutul (la un război obișnuit, prevăzut, însă, cu o spată foarte deasă) se desfășoară în hodaie, după evacuarea mobilierului utilizat la creșterea viermilor.
Firul de borangic obținut (ca și pânza țesută în casă) a fost valorificat la realizarea pieselor de port, a cârpelor pentru decorarea locuinței, sau comercializat în alte centre sau zone, ceea ce a conferit acestor câtorva sate, caracterul de centre specializate în practicarea meșteșugului textil al producerii borangicului, fapt atestat și prin toponimul Mătăsari, dat comunei de satele învecinate localității de proveniență a monumentului.
IMAGINI :
Casă
Poartă
Roată de tras borangicul
Sucală
144 Gospodărie de prelucrare a inului și a cânepii, Lisa, județul Brașov
Construcția, realizată, la sfârșitul secolului trecut, constituie elementele principale ale unei gospodării tradiționale din Țara Oltului. Transferată și reconstruită în muzeu în anii 1998-2005 gospodăria de prelucrare a inului și a cânepii, din Lisa, județul Brașov, permite ilustrarea, prin întreg inventarul aferent, a procedeelor și tehnicilor de cultivare a inului și cânepii și de prelucrare a acesteia în cadrul industriei casnice textile.
Planimetric, complexul meșteșugăresc are o formă dreptunghiulară, fiind împărțit în trei încăperi situate la nivelul solului: casa de locuit, tinda și celarul.
Întreaga gospodărie este așezată pe o temelie din piatră de râu cu pereți construiți din bârne de brad, cioplite în patru fețe, așezate în cununi și legați în cheutoare dreaptă. Atât în interior cât și în exterior pereții casei sunt tencuiți și văruiți, capetele grinzilor fiind mascate de tencuială.
Casa de locuit reflectă modul în care locuitorii din Țara Oltului își desfășoară activitățile cotidiene și străvechiul meșteșug al prelucrării inului și a cânepii. Sistemul arhaic de viață este ilustrat și prin tehnica tradițională de confecționare a ușilor și a ferestrelor.
Tinda este spațiul multifuncțional: asigură accesul din curte, adăpostește instalația de foc pentru prepararea hranei și coacerea pâinii,reprezintă locul unde se depozitează anumite alimente (de exemplu făina), a vaselor de bucătărie și, uneori, a hainelor de lucru.
În timpul iernii, tinda servea și ca adăpost vremelnic pentru mieii și purceii proaspăt fătați. Elementul central al tindei îl constituie vatra deschisă din fața cuptorului, cu hurloi (coșul de fum) de formă tronconică, prin care fumul este evacuat în podul casei. Iluminatul tindei este asigurat printr-o singură fereastră, de mici dimensiuni, orientată spre grajd.
Casa este spațiul locuit permanent, în care se desfășoară majoritatea activităților casnice și de odihnă nocturnă. Sistemul său de încălzire, specific secolului al XIX-lea și începutului de secol XX, este cuptorul cu vatră liberă și hurloi clădit din cahle smălțuite cu oxid de cupru, în verde, la care s-a adăugat o plită joasă, cu un singur plat. Iluminatul natural al încăperii se realizează prin cele trei ferestre, una spre curte și două spre stradă. Mobilierul încăperii este sumar și răspunde strict necesităților funcționale. Textilele decorative (ștergarele în mod special), icoanele pictate pe sticlă în care zona este renumită prin lucrările celebrilor Savu Moga și Matei Țâmforea, și piesele de ceramică decorativă asigură interiorului o estetică deosebită, culoare și căldură.
Din camera de locuit se făcea accesul în celar, încăpere îngustă, dispusă în paralel cu latura lungă a casei, având funcția de depozit pentru alimente.
Sub casa de locuit și celar există o pivniță monocelulară zidită din piatră de râu, accesul făcându-se pe niște scări din piatră. În chimnița monocelulară sunt depozitate butoiul cu varză, cartofii "ăi mari" și fructele păstrate în timpul iernii pe pătule confecționate din scândură.
Acoperișul este construit în trei ape, partea dinspre stradă având un pinion trapezoidal, caracteristic stilului baroc austriac, triponul este realizat din cărămidă tencuită și văruită, cu gură de aerisire. Sub fronton s-a construit o streașină cu rolul de a proteja peretele casei de ploaie.
Șura constituie o importantă anexă realizând, împreună cu casa de locuit, celarul și tinda, un model al gospodăriei țărănești din Țara Oltului. Tehnica de construcție a șurii este mixtă, ea fiind realizată din bârne de lemn de brad cioplite în patru fețe, încheiate în cheutori drepte. Structural, șura este împărțită în patru compartimente: "su'șop", grajd, arie și felderă. Astfel "su'șopul" este spațiul de trecere spre grajd, care cuprinde două cotețe de porci, amplasate longitudinal pe o treime din peretele grajdului. Latura dinspre curte este liberă, șarpanta sprijinindu-se pe un singur stâlp. Accesul în grajd se face prin "su'șop" și are două obroace joase unde se depozita ieselea. În arie, cu deschidere spre curte, se îmblătea și se manevra nutrețul.
În fundul ariei, între grajd și felderă, este amenajat un spațiu pentru uscarea și depozitarea legumelor.
Feldera despărțită de arie printr-un perete de bârne, este construită ca spațiu de depozitare a nutrețului și așternutului. Pe timpul iernii, aici se adăposteau oile, accesul făcându-se printr-o deschizătură spre arie. La nivelul grinzilor, se află alașul pentru paie, pe un pod de scânduri, la nivelul solului depozitându-se fânul.
Modul de asamblare al șarpantei asigură coeziune construcției, realizată în două ape, pe căpriori consolidați de contrafise. Înspre curte, pe lungimea "su'șopului" și grajdului, șarpanta este prelungită pentru depozitarea lemnelor de foc și protecția intrării.
Întregul ansamblu ilustrează, alături de gospodăria-atelier pentru prelucrarea cânepii din Săsăuș, județul Sibiu, un străvechi meșteșug al satelor din Țara Oltului, abandonat de cei mai mulți locuitori în ultimii ani.
IMAGINI:
Interior locuință
Tindă
Prispa
Șura cu grajdul și cotețul de porci
Detaliu ornament pe portiță
Chepteni pentru cânepă
Meliță pentru cânepă
Hehelă
143 Gospodărie-atelier pentru prelucrarea cânepii și de funărit, Săsăuș, județul Sibiu
Caracteristica arhitecturii zonelor Țării Oltului și Văii Hârtibaciului, la interferența cărora se găsește situat satul Săsăuș (comuna Chirpăr, județul Sibiu), gospodăria, transferată în anul 1973, permite ilustrarea, prin întreg inventarul aferent, a procedeelor și tehnicilor de cultivare a cânepii și prelucrare a acesteia în cadrul industriei casnice textile și a atelierului de împletit funii (străvechi meșteșug al satelor noastre, părăsit în ultimele decenii).
Structural, complexul meșteșugăresc este format din casa cu pivniță, șura cu grajd și atelierul de funar, sușopul cu atelierul de măsar, cotețul pentru porci și fântâna.
Casa, datând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, are două nivele: cel superior, destinat locuirii și amenajării temporare a atelierului de țesut, iar cel inferior, compartimentat în două încăperi, servind drept pivniță.
Planul locuinței este cel tradițional, cu două încăperi: casa de locuit, cu cuptorul de cahle, și tinda, cu cuptorul de pâine. Accesul în locuință se face pe o scară zidită din piatră care dă pe o prispă scurtă, în fața intrării în casă, deschisă, aflată deasupra intrării în pivniță.
Constructiv, casa îmbină două tehnici străvechi: subconstrucția (pivnița) este lucrată din zidărie de piatră, cu liant din argilă, iar locuința propriu-zisă, dintr-un schelet de bârne masive de stejar, cu o împletitură de nuiele.
Acoperișul casei este în trei ape. Învelitoare din snopi de paie, cea dinspre fațadă, mai scurtă, fiind continuată cu o gardină din nuiele împletite, sub care se găsește streașina din snopi de paie.
Dintre spațiile constructive care adăpostesc cele două ateliere meșteșugărești (de funar și de măsar), sușopul șurii și cel adosat casei sunt realizate în sistemul construcțiilor deschise, fără învelitoare exterioară, pe principiul furcilor de stejar, cu contrafise fixate cu cuie de lemn și acoperite cu învelitoare de snopi de paie.
Celelalte trei compartimente ale șurii: grajdul, aria pentru îmblătit și feldera pentru depozitarea paielor, au pereții construiți din piatră, în tehnica pivniței.
IMAGINI:
Casă
Interior
Textile de interior
Scaun pentru răsucit funiile
Stâlpul cu cârlige pentru răsucit firele
Scândură pentru răsucit funiile
Căroaie – dispozitive pentru întins funiile de cânepă
132 Piuă cu batere verticală și vâltoare, Rod, județul Sibiu
Adusă din satul Rod, comuna Tilișca, județul Sibiu, piua a fost reconstruită în cadrul muzeului, în anii 1964-1965.
Construcția propriu-zisă, căsoaia pivei, este formată dintr-un schelet de stâlpi din lemn, căptușit cu margini de brad. Inițial, această construcție a adăpostit și încăperea pentru piuar. În anul 1950 s-a adăugat casa piuarului, o încăpere construită din bârne de brad.
Construcția este așezată pe o fundație din lespezi de piatră, iar acoperișul este construit în două ape și învelit cu șiță de brad.
Instalația folosită pentru îngroșarea țesăturilor de lână este formată din piua propriu-zisă și vâltoarea.
Piua face parte din tipul celor cu batere verticală; ea este compusă din două perechi de maie care se pun în mișcare de o roată hidraulică cu cupe, prin intermediul unui fus, prevăzut cu ridicători (axul cu came). În ea se îngroașă, prin baterea sub acțiunea apei calde, țesătura de lână, în scopul obținerii pănurii.
Vâltoarea, așezată în afara construcției, este un recipient din scânduri, de formă tronconică, în care țesăturile mari sunt spălate și îngroșate cu ajutorul forței jetului de apă, transformat într-un curent turbionar.
Sistemul de alimentație cu apă este compus din podeală, o porțiune de canal căptușită cu scândură, din care se desprind cele două scocuri de alimentare a roții și a vâltorii.
IMAGINI :
Vâltoare
Cârlige de scos straie din vâltoare
A: Spațiul de piuat
1 – instalația pivei; 2 – podul pe care stă piuarul când lucrează; 3 – scocuri
B: Nișa din piatră cu cuptorul pentru încălzirea apei
C: Căsuța piuarului
1 – pat; 2 – masă; 3 – scaune; 4 – soba
139 A Complex de industrii textile, Gura Râului, județul Sibiu
Piuăritul în Mărginimea Sibiului a fost ilustrat în muzeu prin piua cu patru ciocane, cu batere verticală, de la Rod. Înflorirea extraordinară pe care au cunoscut-o, în această zonă, complexele de industrii textile țărănești, în secolul al XIX-lea, a determinat achiziționarea, transferul și reconstrucția unui asemenea monument din Gura Râului, județul Sibiu, cunoscut de localnici drept piua lui Hanzu. Aceasta a fost transferată în muzeu în anul 1989 și reconstruită în anul 2005. Gura Râului a fost cel mai puternic centru de piuărit din Mărginime și chiar, alături de Berivoii Mari și Berivoii Mici, județul Brașov, din toată partea de sud a Transilvaniei.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, din cele aproximativ 200 de instalații hidraulice existente în Mărginimea Sibiului, aproape o treime se găseau în Gura Râului (peste 60 de joagăre, 19 pive, 3 vâltori duble).
In situ, piua lui Hanzu era așezată față în față cu piua lui Arsene, pe iazul a cărui apă o foloseau în comun. Așezarea complexelor de industrii țărănești, în paralel, pe cursul apei nu reprezintă un fapt izolat, ci am putea spune că se înscrie în tradiția locală. O altă caracteristică de tip constructiv este folosirea vâltorilor duble, la Gura Râului.
Complexul este alcătuit din: piuă, dârste (coșul de îngroșat și coșul de tras) și vâltori.
Piua este o construcție cu plan bicelular. Cele două spații sunt inegale, cel mai mare servind la adăpostirea pivei, iar celălalt are două funcții: de acces la vâltori și de scurgere a apei din materialul vâltorit.
Construcția are temelie de piatră, pereți din scânduri de arin fixate pe un schelet de stâlpi și grinzi de legătură și netăvănuit. Cozile ciocanelor sunt prinse pe una din grinzi (cea de către încăperea la vâltori). Acoperișul este în două ape din căpriori și lați, cu învelitoare de șiță lungă de brad. Construcția nu are ferestre, iar accesul se face în fiecare încăpere, separat, prin două uși (una spre curte iar cealaltă către vâltori). În interior avem podea din scânduri doar în fața instalației. Sub instalație și în încăperea la vâltori se află un pat de scânduri pentru scurgerea apei din straiele vâltorite. Instalația pivei este compusă din opt pisălogi (ciocane cu coadă), repartizați câte doi la fiecare oală. Mișcarea roții este transmisă prin intermediul unei roți hidraulice cu colaci și cupe, unui ax cu came ce ridică, alternativ, pisălogii.
Dârstele sunt formate dintr-o construcție în plan bicelular, alcătuită din încăperea coșului de îngroșat și camera coșului de tras.
Coșul de îngroșat este construit pe o temelie din piatră și zid de cărămidă, spre roata hidraulică. Peretele este din lemn. Intrarea în dârstă se face dinspre curte. Încăperea este prevăzută cu două ferestre la cele două capete ale coșului. Corpul coșului de îngroșat este de formă cilindrică, întreg cilindrul fiind închis printr-o împletitură din nuiele de alun, prin centrul său trecând roata hidraulică cu colaci și cupe.
Coșul de tras are temelia de piatră și pereți din scândură pe schelet de stâlpi și grinzi, realizat în aceeași tehnică ca și clădirea pivei. Intrarea se face tot dinspre curte dar pe partea stângă față de instalație. Acoperișul este comun, în două ape, cu căpriori și lați cu învelitoare de țiglă. Încăperea coșului de tras are podeaua la un nivel mai jos decât al coșului de îngroșat. Coșul de tras este de formă cilindrică dar mai lung, alcătuit din stinghii (suli), sub coș este un grătar format din cuie de pălan cu vârful în sus. Roata este mai mică ca diametru și construită dintr-un colac prevăzut cu palete (specifică aducțiunii inferioare), pe al cărui ax se află coșul.
În încăperea pivei și a coșului de tras se află câte un cuptor cu cazan pentru încălzirea apei, zidit din cărămidă.
Vâltorile sunt în număr de două, având formă tronconică. Ele sunt situate sub jilipul de evacuare a apei, în spatele pivei, dinjos de roata hidraulică a acesteia. Fundul este confecționat din lemn de stejar iar trunchiul, din scânduri de brad. La una se face accesul prin camera la vâltori iar la cealaltă, pe la pivă, prin intermediul unor podețe de acces din scândură, situate în dreptul fiecărei intrări. Cele două podețe comunică între ele printr-o scândură.
Sistemul de aducțiune :
Iazul, desprins din râu, este adus printr-un canal la instalații. Canalul este alcătuit dintr-o podină de scânduri numită scaun; acesta e sprijinit pe suporți cu picioare de lemn înfipte în pământ. Din canalul principal se abat două jilipuri la roțile celor două coșuri. În aval de ele, apa curge pe un pat de scânduri spre vâltori (unde patul este din piatră). În spatele clădirii dârstelor, peste canal, e o punte de scânduri și dinjos de ea, sunt două stavile mânuite de pe punte. Una duce la un jilip spre roata hidraulică a pivei, iar cealaltă la jilipul de deasupra vâltorilor. Jilipul este prevăzut cu două orificii în podină, acoperite cu scânduri, care dirijează apa spre cele două vâltori, prin cădere, cu ajutorul a două scocuri.
Alimentarea cu apă a sobelor și a oalelor de la pive se face cu ajutorul unor scocuri, prin jilipurile laterale.
IMAGINI:
Roțile hidraulice
Detaliu- roată hidraulică și vâltoarea
Jgheab
Stăvilar
Piuă
Ax cu came
Coș de îngroșat
Coș de tras
Planul instalației
Ciocanele pivei:
1 – fusul
2 – ridicătorile
3 – ciocanele
4 – piciorul ciocanului
5 – coada ciocanului
6 – peana
7 – scândurile între care umblă ciocanul
8 – blana pe care e fixată scândura din părți la ciocane
9 – troaca
10 – butalăul
11 – țevile de aramă
12 – cilindru de lemn prin care intră apa în butalău
13 – scocurile de apă
133 Moară cu piuă (dube), Fânațe, județul Bihor
Complexul de industrii țărănești format din moară și o piuă de haine (dube), transferat în muzeu în anul 1966, din satul Fânațe, județul Bihor, datează din anul 1877 (dată inscripționată pe fruntarul morii).
Cele două instalații, fiecare acționate de o roată hidraulică cu cupe și aducțiune superioară, sunt adăpostite în aceeași construcție, fiecare ocupând o jumătate din spațiul interior.
Instalația dubelor este o variantă inedită în seria pivelor de haine, cu mișcare pendulatorie. Prin scurtarea cozilor maielor și fixarea lor într-un jug, independent de construcția morii, dimensiunile și, implicit, greutatea acestora s-au redus foarte mult, comparativ cu varianta cea mai frecvent întâlnită în sudul țării, a aceluiași tip, având însă maiele atârnate de jugul sprijinit direct pe grinda superioară a construcției.
Instalația morii, comună tuturor morilor cu roată hidraulică verticală, are angrenajul format din roata cu măsele și crângul, care multiplică mișcarea transmisă de axul motor al roții hidraulice.
Mecanismul de măcinat, format, în principal, din două pietre circulare, este așezat pe podul morii, unde se ajunge pe o scară.
Acesta este susținut în față de doi stâlpi groși, îngropați în pământ (urși), legați în partea de sus de o grindă transversală groasă (fruntar), care are în mijloc un orificiu de evacuare a făinii. Pe acest fruntar a fost realizată inscripția: "Păzașce D-ne lăcașu acesta de toată răutatea", alături de o frumoasă decorație crestată în lemn, cu motivul solar și crucea, în colțul stânga sus fiind inscripționat anul construcției, 1877.
Monumentul are trei pereți din piatră de râu zidită cu mortar de var, iar cel dinspre roțile de apă, din blăni cioplite de stejar, încheiate în șoși, prevăzut cu patru ochiuri dreptunghiulare. Apa fațadei principale fiind mai scurtă și protejând un fronton trapezoidal, din nuiele de mesteacăn împletite și prevăzut cu patru ochiuri (ferestre) de mici dimensiuni.
Acoperișul este în patru ape, cu învelitoare de șindrilă de brad. Stilul acoperișului aparține barocului austriac.
IMAGINI:
Fruntarul morii (datare)
Secțiune prin moară:
1 – coș
2 – vescă
3 – roată măselată
4 – felinar
5 – piuă
Planul morii cu "dube":
1 – jgheab de aducțiune a apei
1 a – jgheab ramificație pentru moară
1 b – jgheab ramificație pentru piuă (dube)
2 – roata morii
3 – roata pivei
4 – instalația morii
5 – instalația pivei
6 – cazanul pentru încălzit apă
134 Piuă hidraulică cu batere orizontală și vâltoare, Prigor, județul Caraș-Severin
Instalația mixtă pentru îngroșarea și spălarea țesăturilor din lână, destinate uzului gospodăresc (straie) și îmbrăcămintei (pănură) este formată din piuă cu maie, cu bătaie pendulatorie (văiala) și vâltoare (bușniță). Ea a fost transferată în muzeu în anul 1966, de pe apa Prigorului, comuna Prigor, județul Caraș-Severin.
Instalația mecanică constă din cele două maie de mari dimensiuni, de formă trapezoidală, ale căror cozi sunt fixate, în partea de sus, într-un jug, sprijinit pe grinda superioară a construcției și din albia masivă, așezată în poziție înclinată, în care sunt introduse țesăturile, pentru baterea cu maiele.
Instalația hidraulică este formată din roata cu aripi și admisie inferioară, care acționează arborele motor cu came, apa fiind dirijată spre roată și vâltoare, prin două jgheaburi monoxile (vătaie), cu un profil tronconic și având o mare înclinație.
Construcția care adăpostește instalația pivei (vâltoarea) este pătrată, din grinzi rotunde și cu un acoperiș înalt, în patru ape, învelit cu prăștilă. Vâltoarea este situată sub construcție, la ea lucrându-se printr-o trapa deschisă în podea.
Întreaga construcție este suspendată pe un soclu de zidărie uscată din lespezi de piatră într-un colț sprijinindu-se pe o furcă (trunchi de copac îngropat în sol), care asigură amortizarea șocurilor provocate de bătaia maielor în albie. Acoperișul, este prevăzut la două capete cu răsuflători pentru evacuarea fumului.
Încălzirea apei, necesară procesului de lucru la piuă, se făcea într-un cazan mare, atârnat de o cujbă deasupra unei vetre din lespezi de piatră, aflată în colțul drept al încăperii. Cujba servea la pilotarea ceaunului spre vătăul care aducea apa din jgheabul de afară, în văială.
Fumul degajat de focul de sub cazan se evacuează prin cele două fumare lăsate libere în partea superioară a acoperișului.
Lângă văială se găsește lavița de păsălit (pentru întins și măsurat valurile de pănură) și puntea îngrădită, frecventă în zonă, folosind pentru trecerea oilor peste apele repezi ale Nerei și Prigorului.
IMAGINI:
Puntea împletită
Secțiune transversală
Roata văiegii
Cujba cu căldarea pentru încălzit apa
138 Dârstă cu coș mixt și cu vâltoare, Moeciu de Sus, județul Brașov
Achiziționat din satul Moeciu de Sus, județul Brașov, monumentul a fost reconstruit în muzeu în anul 1966.
Este o instalație țărănească pentru îngroșarea și flaușarea țesăturilor mari de lână, la care se efectuează și scoaterea lațelor din straie.
Instalația este formată dintr-un val, un cilindru compus din doi colaci exteriori, legați între ei prin lați; în interior, valul prezintă cuie de lemn care agață și ridică, în timpul rotației, țesătura. Valul este pus în mișcare de roata hidraulică exterioară, prin intermediul unui fus și servește atât la îngroșarea țesăturilor aflate în interiorul său, cât și la trasul lațelor, operație care se face cu ajutorul unei grape din mărăcini, fixată sub val.
Un accesoriu important al dârstei îl constituie vâltoarea, folosită pentru îngroșarea și spălarea țesăturilor, cât și pentru alegerea părului tras, în prealabil, de grapa cu mărăcini.
Construită în anul 1925 pe apa Moeciului de Sus, unde, inițial se aflau două asemenea instalații, dârsta se compune din trei încăperi: tinda, căldura și casa. Tinda se folosea ca depozit pentru țesăturile nelucrate, cât și ca loc de alimentare cu lemne a cuptorului.
Dârsta propriu-zisă este construită din zidărie groasă cu piatră de râu, menită să păstreze căldura degajată de cuptorul mare cu calotă semicirculară, motiv pentru care încăperea este numită căldura.
Pe peretele tindei se află războiul pentru întinsul țoalelor care, după îngroșare, au căpătat o formă neregulată.
Casa dârstei este construită din bârne de brad cioplite în patru fețe, ermetic închisă servind atât ca locuință a dârstarului cât și ca loc pentru păstrarea țesăturilor lucrate.
Cuptorul mare, paralelipipedic, ocupă o optime din spațiu și este amplasat în partea opusă patului. În unghiul pereților prevăzuți cu ferestre sunt așezate covețile și între acestea, masa. Interiorul modest decorat, sugerează o locuire sezonieră. În fața intrării în tinda dârstei este un pod de dosuri de scândură pe care se circulă spre vâltoare și spre roata de apă.
IMAGINI:
Locuința dârstarului
Coș mixt de păruit și de îngroșat
Vâltoare
Planul dârstei
Tinda
"Căldura"
Casa dârstei
139 Dârstă cu două valuri și cu două vâltori, Nistorești, județul Vrancea
Achiziționată din satul Românești, comuna Nistorești, județul Vrancea, dârsta a fost reconstruită în muzeu în anul 1970.
Spre deosebire de dârsta din Moeciu, la această instalație, cele două faze de lucru – îngroșarea țesăturii și tragerea lațelor – se efectuează cu două mecanisme distincte, așezate la cele două niveluri ale construcției.
În încăperea principală se află valul de îngroșat, un cilindru format din colaci legați cu stinghii orizontale pe care sunt împletite nuiele; acest val este pus în mișcare de forța apei, prin intermediul unei roți hidraulice cu cupe fixate pe un ax orizontal.
Valul de păruit, așezat în podul construcției, este construit la fel ca și cel de îngroșat, sub forma unui cilindru, având un diametru mai mic și fără împletitură. Este acționat manual, cu două manivele. Sub val este așezată leasa cu cuie, ce efectuează păruiala.
Instalația este adăpostită într-o mică construcție dreptunghiulară, zidită din piatră de râu, lipită cu argilă, având o singură încăpere cu pod.
Primitivitatea sistemului de acționare manuală a valului din pod, prin efortul a două persoane care învârt cele două manivele probează faptul că suntem în fața unui proces de aculturație, cu pierderi evidente de calitate. Printr-o volantă aplicată pe axul valului de îngroșat și o curea de transmisie se putea ajunge la o exploatare a energiei hidraulice simultan la cele două valuri eliminându-se cei doi executanți manuali inutili.
Acoperișul, în două ape, este învelit cu șindrile de brad și formează, într-o parte, o consolă, ceea ce conferă un aspect pitoresc construcției. În apropierea dârstei se află două vâltori ce completează instalația.
IMAGINI :
Instalația hidraulică a dârstei
1 – roată cu cupe
2 – jgheab de aducțiune
3 – vâltoare
Valul de îngroșat (parter) și valul de tras (în pod)
136 Piuă cu batere orizontală și vâltoare (admisie prin butoni), Sichevița, județul Caraș-Severin
Piua cu butoni, întâlnită pe teritoriul României, exclusiv în sud-estul Banatului, zonă cu o rețea hidrografică deficitară, completează, prin sistemul de admisie specific, folosit în scopul ameliorării admisiei, tipologia instalațiilor de industrie textilă din țara noastră.
Transferată din Sichevița, județul Caraș Severin, de pe apa Cameniței, și reconstruită în anul 1968, piua cu vâltoare, văiala cu bușniță, prezintă un sistem specific de admisie, constând din butoni, un trunchi de copac (tei, fag) scorburos, având un canal median perfecționat prin ardere înăbușită; acesta conduce firul de apă din canalul artificial, erugă (prin care a fost adusă din râu până deasupra amplasamentului instalației) și asigură admisia la roata hidraulică. El are o înclinație de până la 60°, în scopul accelerării vitezei de cădere a apei.
În capătul inferior, butonul se înfundă cu un dop de plută, cu un canal conic, în interior, un orificiu cu diametru variabil, gălețea, care ajută la mărirea presiunii apei în butoni și, implicit, la creșterea vitezei cu care aceasta este proiectată spre roată. Pentru a asigura o eficiență deplină, instalația hidraulică este completată de roata verticală, pe colacii căreia, sunt fixate, în locul aripilor plate, cupe scobite, care valorifică în mod superior energia cinetică și potențială, învârtind rapid roata.
Instalația mecanică interioară este construită identic cu cea din Prigor, pe principiul pendulării maielor și cu albie înclinată, viteza mică de lovire fiind compensată prin greutatea mare a maielor.
Arhitectonic, monumentul se compune din clădirea pivei și o sobă (cameră alăturată), adăugată primei în anul 1926, în scopul de a găzdui piuarul pe timpul cât lucrează la piuă.
Tehnica de edificare a celor două construcții este specifică zonei, pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea: cununi – orizontale de bârne rotunde de stejar, încheiate la capete în căței, sprijinite pe un soclu din piatră de râu. Interiorul casei văiegarului este lutuit și văruit. Acoperișul este în două ape, cu învelitoare din draniță de stejar, având la capete două timpane triunghiulare, tot din bucăți de draniță, prinse pe lați.
Pe plan inferior este instalată vâltoarea (bușnița) la care, șuvița de apă eliberată după acționarea roții este condusă printr-un scoc de lemn și apoi, povârnită abrupt în vâltoare, creând un vârtej în plan vertical.
79 I Troiță Crucea din Capul Satului, Rășinari, județul Sibiu
Troița din Rășinari, transferată în cadrul Muzeului Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" în anul 2006, datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Inscripția din interiorul troiței este datată 1798:"…s…toată cheltuiala robului lui D-zeu Pătru Albulu (și) soția sa…(c) a să aibă veșnică pomenire în zilele prea înnăl(țatului) nostru Franțișk al doilea, și sau datu locul cru(cii)…păsi de Maniu Dragoie…de pomenireA.1798.Popa Ioan Grigorie zugravu…". Autorul picturii este Popa Ioan Grigorie, cel care a pictat și biserica veche din Rășinari. Ctitori au fost două familii: Pătru Albu, pe cheltuiala căruia s-a ridicat troița și Maniu Dragoie, care a donat locul pentru amplasare.
Construcția are un plan pătrat și prezintă un soclu de piatră fixat cu pământ galben. Pereții și cupola sunt din cărămidă. Intrarea se află pe latura de nord și se făcea printr-o ușă cu arcadă. Laturile de est, vest și sud prezintă câte o fereastră cu arcadă pictată cu motive vegetale. Pereții sunt tencuiți și zugrăviți la exterior cu ultramarin. Singurul decor este alcătuit din false colonade realizate în stuc de culoare albă.
În interior, în mijlocul construcției, este fixată (îngropată) o cruce monolitică de tip treflat, având înălțimea de 2,17 m, iar grosimea de bază de 0,60 m.
Crucea este sculptată într-o manieră foarte fină, având unghiurile dintre brațe rotunjite concav, formând un medalion, la intersecția lor.
Tema centrală este "Răstignirea Domnului" iar sub cruce este pictat elementul popular nebiblic, "Craniul lui Adam".
În interior sunt pictate scene de o acuratețe deosebită. Bolta prezintă "Încoronarea Maicii Domnului", temă destul de rar întâlnită în iconografia bisericilor și a troițelor. Registrul amintit este înconjurat de șase medalioane cu episoade din "Ciclul Săptămânii Mari", încadrate de motive vegetale.
IMAGINI:
Pictură din interior
Pictură din interior
"Vinderea lui Iisus"
"Când l-au legat jidovii"
"Încoronarea Maicii Domnului"
"Iisus înaintea lui Irod”
140 Complex de industrii textile (piuă, dârstă, vâltoare), Rucăr, județul Argeș
Transferat în muzeu în anul 1990, din comuna argeșeană Rucăr (aflată la capătul culoarului intracarpatic Bran-Rucăr și renumită pentru potențialul său economic, preponderent pastoral și comercial), monumentul, ce reprezintă în muzeul sibian (alături de complexele similare din Polovragi, județul Gorj și Gura Râului, județul Sibiu) chintesența geniului tehnic al țăranului român, este un complex de industrii textile.
Istoricește, dârstele din Rucăr (prin extensie, de la activitatea de dârstărit, constând din îngroșarea țesăturilor mari de lână, la coșurile de îngroșat și flaușarea lor, la coșurile de păruit, întreg complexul a primit, convențional, numele de dârste, deși el include – alături de cele două coșuri – fiecare acționat de o mare roată hidraulică în trepte și cu aducțiune medie – pivele, pentru piuat stofele și straiele, și vâltorile pentru spălat, înainte și după prelucrare, toate tipurile de țesături) ilustrează pătrunderea, prin aculturație, dinspre Transilvania spre Muntenia, a tehnologiilor industrial-medievale de prelucrare a țesăturilor din lână.
Constructiv, monumentul reprezintă una dintre cele mai voluminoase construcții din muzeu (prin zidirea sa masivă din bolovani de râu) și totodată, cea mai laborioasă tehnică de realizare a învelitorii acoperișului în patru ape, cu șiță măruntă și subțire, așezată în trei rânduri.
În elevație, monumentul prezintă două nivele; la nivelul inferior avem clădirea masivă de piatră, iar la etaj, avem conacul din grinzi de lemn și cu pinioanele din scânduri, având acoperișul în două ape și servind ca adăpost meșterului dârstar, angajat aici ca salariat al proprietarului dârstelor. Accesul la etaj se face pe o scară abruptă, adosată clădirii, și care dă într-o prispă mică, deschisă, destul de cochetă.
Planimetric, construcția din piatră prezintă spațiul dârstelor propriu-zise, format dintr-o încăpere de acces (tinda), din care se pătrunde în cele două încăperi, în care sunt instalate coșurile, încăperea pivelor are intrare separată.
Tehnic, complexul impune prin monumentalitatea și complexitatea dotărilor hidrotehnice: în canalul hidraulic sunt vizibile cele trei roți hidraulice (de 2,25 m, 2,90 m și 3,45 m diametru), toate realizate în trepte și cu aducțiune medie, fiecare cu propriul sistem de admisie, iar la capătul din aval, vâltoarea.
IMAGINI :
Coș de păruit
Coș de îngroșat
Piuă
Vâltoare
Planul construcției
140 A Complex de industrii populare, Polovragi, județul Gorj
Complexul de la Polovragi, județul Gorj, situat odinioară pe apa Oltețului, în afara vetrei satului, a fost adus și reconstruit în muzeu în anul 1970. Realizat ca un ansamblu funcțional unitar, prin racordarea tuturor instalațiilor hidraulice la același sistem hidrotehnic, complexul este alcătuit din: joagăr pentru tăiat bușteni, circular pentru fasonat cheresteaua, polizor pentru ascuțit pânzele joagărului, moară cu două instalații de măcinat și două pive pentru îngroșat țesăturile din lână.
Joagărul, circularul și polizorul sunt adăpostite în aceeași construcție din lemn, respectiv un șopron deschis, din stâlpi fasonați, care susțin un acoperiș în două ape, cu învelitoare din șiță. Spre canalele hidraulice, este un perete despărțitor, din scânduri, prin care sunt deschise niște ochiuri prin care se acționează, cu ajutorul unor pârghii, stavilele de la jgheaburi, pentru pornirea și oprirea roților hidraulice ale celor două instalații.
În capătul anterior al șopronului se găsește construcția din cărămidă care servește ca adăpost pentru meșteri, în timpul exploatării instalațiilor, și ca depozit pentru uneltele și accesoriile de lucru, la întregul complex. Acoperișul acestuia este în trei ape, cu învelitoare din șiță, prelungit peste acoperișul șopronului, cu care nu face corp comun.
Instalația de tăiere (respectiv pânzele joagărului, prinse în jugul mobil) și cea de fixare a bușteanului (carul mobil) sunt situate în centrul șopronului, iar instalația motrică de acționare,
respectiv roata hidraulică cu admisie inferioară și axul motor care acționează printr-o bielă-manivelă carul mobil, sunt situate la nivelul inferior al complexului, sub șopron.
Masa circularului cu roata dințată sunt fixate lângă peretele din scânduri al șoprului, iar instalația de acționare și de transmisie, respectiv roata hidraulică și cele două roți intermediare, care multiplică mișcarea de rotație printr-o curea de transmisie, sunt situate, de asemeni, sub șopron.
Polizorul este acționat printr-o curea de transmisie, tot de roata hidraulică a circularului.
Cele două pive cu câte șase ciocane au fiecare o construcție separată, și sunt acționate, fiecare, separat, de roată hidraulică proprie, putând funcționa concomitent sau alternativ, după solicitări.
Moara cu cele două ciuturi (roți orizontale cu cupe) este suspendată pe furci. Jgheabul de admisie se bifurcă și se strâmtează spre cele două roți, primind o înclinație mai mare pentru a se obține în acest fel o accelerare a vitezei apei.
Ceea ce conferă acestor cinci instalații o unitate organică, sub aspect funcțional, este sistemul de aducțiune și admisie al apei, constând din două jgheaburi suprapuse pe care este dirijată apa, condusă printr-un sistem ingenios de stavile.
De asemenea, unitatea de ansamblu a complexului derivă din stilul specific arhitecturii populare românești și al structurării tehnice, cristalizate de-a lungul veacurilor.
Instalat în finalul circuitului expozițional, complexul reprezintă epilogul unei miraculoase călătorii în timp, prin universul istoriei civilizației tehnice populare din România.
IMAGINI :
Ciutura morii
Jgheab
Planul complexului de industrie țărănească
1 – jgheab de aducțiune a apei / 1a – jgheab de evacuare a apei
2 – ramificația jgheabului pentru alimentarea roților joagărului, circularului, precum și a
celor două ciuturi ale morii
3 – ramificația jgheabului care alimentează cele două pive de haine
4 – piuă de haine cu șase maie
5 – piuă de haine cu opt maie
6 – moară cu două ciuturi
7 – circular / 8 – joagăr / 9 – polizor / 10 – casă, adăpost sezonier
ETNO TEHNO PARC
79 C Poartă monumentală, Vadu Izei, județul Maramureș
Valea Izei este cea mai reputată zonă din Maramureșul istoric în ceea ce privește frecvența și densitatea prezenței acestui simbol social și artistic, care este Poarta maramureșană. Monumentalitatea construcțiilor, înălțimea celor trei stâlpi de stejar (după anii 1930-1940, au apărut și porțile cu cinci stâlpi) care atinge 2,8-3,00 m îi conferă acestui produs al sculpturii țăranilor maramureșeni, un loc distinct, proeminent, în arhitectura populară românească. Bogăția și farmecul aparte al decorației în basorelief, constând din funia cu colaci, funia cu cruci, realizate printr-o dăltuire măiastră, de mare rafinament, fac, totodată, din această categorie a culturii populare, un monument de artă populară.
Simbolismul porților maramureșene constă, în plan social, din statutul lor (păstrat cu stăruință), simbol al privilegiului social al categoriei nemeșești, aparținând aristocrației sătești maramureșene, prin care se recunoaște și imunitatea social-politică a proprietății, recunoscută și de Regalitatea maghiară. Ei erau singurii cărora li se acorda dreptul de a înălța porți de asemenea
dimensiuni și de a le împodobi.
Concepția decorării cu simboluri antropologice a porților maramureșene este ilustrată prin reprezentările antropofizice stilizate de la temelia celor trei stâlpi ai porții și prin decupajele tăbliilor porții, de formă oculară, în partea superioară, în sfârșit de simbolismul brâului (sau horei cu cătane) care alcătuiesc suprafața decorativă a ramei de deasupra portiței.
Acoperișul masiv, sugerând o arhitectură ca a templelor antice, este în patru ape, conferind porții un aer maiestuos și echilibrat, de temeinicie și de sigurață, a locuitorilor din căsuța mult mai modestă din spatele porții.
79 B Casă cu șatră, Bârsana, județul Maramureș
Provenită dintr-o zonă cu individualitate etnografică puternică, casa cu tindă, pe un singur nivel, de pe Valea Izei, ilustrează, în egală măsură, simțul proporțiilor și armoniei, gustul estetic deosebit și iscusința constructivă a meșterilor anonimi, capacitatea rezolvării ingenioase a unor probleme de structură arhitecturală și amenajarea ergonomică a interiorului.
Databilă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, casa a fost reconstruită în muzeu în anul 1993, cu rolul de monument, ilustrând virtuțiile arhitecturale tipice zonei, dar și funcțional, servind drept casierie și loc de recepție pentru publicul vizitator intrat dinspre Grădina Zoologică.
Casa se înalță pe o fundație joasă, din piatră de carieră, deasupra căreia, bârnele lungi, cioplite paralelipipedic, sunt încheiate în cheutoare dreaptă. La fațadă, șatra (prispa) delimitată de stâlpi sculptați, fixați sub grindă, în arcade rotunde, și decorate la bază în trafor, ceea ce conferă întregului ansamblu arhitectonic o valoare estetică de excepție.
Interiorul e compus din două încăperi, tinda și casa mare, și combină funcționalul cu un elevat gust pentru frumos, tipic maramureșenilor.
Cuptorul, masa, cu cele două lavițe așezate în unghi, paturile acoperite cu cergi și cu perini, ale căror căpătâie rețin atenția prin bogăția culorilor și mai ales, ruda (culmea), bogat împodobită cu teancuri de țesături din lână, cânepă și bumbac, creează o ambianță intimă, plăcută și odihnitoare.
Etno Tehno Parc
Proiectul Etno Tehno Parc a fost inaugurat în Muzeul în aer liber în luna iunie a anului 2007, având rolul unui centru instructiv-recreativ dedicat exclusiv copiilor.
Scopul secund al proiectului este inițierea și deprinderea de către copii, într-un mod aplicat, interactiv și demonstrativ, a cunoștințelor și tehnicilor tradiționale folosite în satul românesc, integrându-i astfel în universul civilizației tehnice tradiționale.
Într-un spațiu convențional, trei pavilioane moderne, construite de meșteri maramureșeni (care au urmat tehnici tradiționale de prelucrare a lemnului și de construcție în lemn), se derulează activități instructiv-educative, specifice copiilor cu vârste între 3 și 18 ani, fiecare program fiind adaptat fiecărei grupe de vârstă, cunoștințelor și deprinderilor specifice, prin materiale de o mare diversitate categorială și tematică (Carte de colorat, Abecedar și dicționar etimologic, cuburi de imagini, puzzle și lego-uri, materiale de construcții miniaturale).
Dorința exersării tehnicilor de confecționare și de construcție în stil tradițional este cultivată prin stimularea deprinderilor tehnice ale copiilor, prin ingenioasele procese de asamblare și construcție, care presupun și o atentă cunoaștere a patrimoniului tehnic muzeal, proiectul asumându-și misiunea de a informa, antrena și încânta, atât copiii, cât și adulții, care îi entuziasmează și îi stimulează cerebral, emoțional și creativ.
Bogatul patrimoniu al Muzeului în aer liber este accesibil copiilor și prin cele 14 machete de mici dimensiuni ale tot atâtor monumente hidraulice, a instalațiilor care, prezintă principiile mecanicii fluidelor și mecanismele de funcționare într-un mod ușor de înțeles atât pentru copii, cât și pentru adulți. Sunt prezentate în stare funcțională, machetele următoarelor instalați din muzeu: – în primul rând cele acționate manual sau cu piciorul: Moară acționată manual, Hărnicești (județul Maramureș); Piuă, Nădăștia (județul Hunedoara); Piuă cu „scripete”, Arbore (județul Suceava); Teasc cu șurub mobil, Cristian (județul Sibiu); Teasc cu șurub fix, Vinț (județul Alba) și apoi cele cu acțiune hidraulică: Moară cu o roată orizontală, Topleț (județul Caraș-Severin); Moară cu roată verticală cu admisie inferioară, Dăbâca (județul Hunedoara); Moară cu roată verticală cu admisie superioară, Orșova (județul Mureș); Moară cu roată verticală, admisie superioară și transmisie în două trepte, Rogojelu (județul Cluj); Piuă hidraulică cu batere orizontală, Prigor (județul Caraș-Severin); Piuă hidraulică cu batere verticală și vâltoare, Rod (județul Sibiu); Uleiniță acționată hidraulic, Tălmăcel (județul Sibiu); Instalație hidraulică pentru zdrobirea minerului aurifer „șteamp”, Abrud (județul Alba); Ciocan hidraulic, Rimetea (județul Alba).
Spațiul este compartimentat, oferind fiecărei categorii de vârstă oportunități specifice capacității de manifestare ludică și artistică.
Aici copii se pot juca cu tot felul de sisteme tehnice tradiționale, reproduse miniatural (care, căruțe, căroaie, roabe, tomberoane), cu instalații ludice specifice parcurilor (hinte, balansoare, roți etc.) și tot aici se montează scenele de spectacole, saltelele de competiții etc.
În sfârșit, în spatele pavilionului, am început montarea (construirea) "Satului european", primul obiectiv fiind "grânar" (depozitul de cereale construit de un grup de studenți suedezi din Gotland. În final, "Satul european" va avea construcții tipice pentru toate țările lumi, aici copii și tinerii "exersând" dialogul cultural european, prin cunoașterea specificului cultural al tuturor țărilor europene.
IMAGINI :
Șopronul care adăpostește machetele instalațiilor hidraulice
Machete ale instalațiilor hidraulice
Moară cu o ciutură , Arcani, județul Gorj
Șteamp, Abrud, județul Alba
Teasc, Vințu de Jos, județul Alba
Ciocan hidraulic, Rimetea, județul Alba
Moară, Rogojelu, județul Cluj
Teasc, Cristian, județul Sibiu
Piuă, Prigor, județul Caraș-Severin
TERMENI SPECIALI ÎN LEGĂTURĂ CU TEHNICA POPULARĂ
Admisie, -i, s.f.
Intrarea dirijată a apei la roata hidraulică care pune în mișcare o instalație.
Aluat, -uri, s.n.
Amestec de făină cu apă. În prima fază de prelucrare a semințelor oleaginoase în vederea obținerii uleiului vegetal, semințele sunt introduse într-o piuă, zdrobite și cernute printr-o sită. Făina rezultată se frământă cu apă caldă ="aluat".
Amnar, -e, s.n.
Piesă semicirculară, care prinde tăblia portiței, de marginea acesteia.
Arie, -ii, s.f.
Loc neted și bătătorit unde se treieră cerealele;
Denumire pentru un compartiment al șurii unde înainte se îmblăteau cerealele și unde se păstrau uneltele și mijloacele de transport.
Baie "lipovenească", băi, s.f.
Baie de aburi țărănească (saună).
Balie de spălat, bălii, s.f.
Vas de doage, de formă ovală sau rotundă, folosit pentru spălarea rufelor.
Baniță, -e, s.f.
Măsură veche de capacitate.
Boștină, -i, s.f.
Reziduurile din faguri de miere care rămân după scoaterea mierii și prima stoarcere a cerii.
Boștinar, -i, s.m.
Cel care adună sau stoarce boștina.
Boștinărit, s.m.
Meșteșugul prelucrării boștinei.
Botă, -e, s.f.
Bâtă.
Broscuță, -e, s.f.
Mijloc pentru ușurarea mersului, împiedicând alunecarea pe ghețuș. Constă dintr-o ramă de fier, cu patru colți și două verigi, care se leagă peste încălțăminte
Călcător, călcătoare, s.n.
Un fel de jgheab săpat într-un trunchi de copac, înfundat la cele două capete. Se folosește în procesul de vinificare pentru stoarcerea strugurilor, prin călcare cu picioarele.
Camniță, -e, s.f.
Parte a sobei, construită deasupra vetrei țărănești care înmagazinează și transmite căldura și în care se captează fumul.
Castăn, -i, s.n.
Scrin cu mai multe sertare.
Căuș, -e, s.n.
Lingură mare de lemn, cu mânerul scurt, folosită în procesul de vinificare, pentru a scoate strugurii zdrobiți din botă.
Celar, -ii, s.m.
Încăpere a stânii în care se încheie procesul de preparare a brânzei, se păstrează brânza, uneltele, alimentele și îmbrăcămintea.
Ciutură, -i, s.f.
Roată de apă orizontală folosită pentru acționarea morilor.
Cohea, -ii, s.f.
Bucătărie de vară.
Comarnic, -e, s.n.
Loc acoperit pentru muls oile.
Crâng, -uri, s.n.
Angrenajul cu bolțuri al morii care transmite mișcarea roții cu măsele la piatra de moară; cătun, specific Munților Apuseni, alcătuit din gospodării aparținând unor persoane înrudite prin neam.
Cujbă, -e, s.f.
Dispozitiv din fier forjat, folosit pe vatra deschisă la agățarea căldării sau a ceaunului deasupra focului.
Cuptor (de căhăli cu ungheț), -oare, s.n.
Cuptor cu vatră deschisă, având clădit deasupra un paralelipiped din cahle.
Curuiag (de găini), -e, s.n.
Coteț de găini.
Custură, -e, s.f.
Cuțit cu lamă lată, pentru cioplit lemn.
Draniță, -e, s.f.
Scândurică subțire de lemn de brad, cu care se acoperă construcțiile țărănești.
Fruntar, -e, s.n.
În moară, fața postamentului pietrelor, care, deseori, este prevăzută cu ornamente sculptate.
Fumar, -e, s.n.
Deschizătură practicată în acoperișul stânii, pentru evacuarea fumului.
Fus, -uri, s.n.
Axul principal care transmite mișcarea roții de apă, la instalație sau la axul de fier care pune în mișcare piatra alergătoare a unei mori.
Gărdinar, -e, s.n.
Unealta dogarului, de făcut gardini (șănțuleț făcut la capetele din interior ale doagelor unui vas de lemn, în care se fixează fundul sau capacul).
Grif, -uri, s.n.
Unealtă utilizată, ca și țapina, la manevrarea buștenilor, constând dintr-un braț curbat la capăt și manșon din fier, unde se introduce coada din lemn.
Hurduzău, -uri, s.n.
Funie, cablu de sârmă.
Jug, -uri, s.n.
La piuă, cadru de lemn pentru susținerea cozilor maielor.
Mai, -e, s.n.
Ciocan masiv din lemn, de formă trapezoidală, crestat în partea anterioară, care exercită baterea țesăturilor de lână introduse în piuă.
Meșter-grindă, s.f.
Grindă principală care susține tavanul și acoperișul, la casele țărănești.
Mezdrea, mezdrele, s.f.
Instrument format dintr-o lamă ascuțită de oțel, cu două mânere. Folosit aici pentru tăiat pământul în felii, în vederea curățirii lui de impurități.
Nadă, -e, s.f.
Piesă masivă de lemn care trece prin capul valului morii de vânt și de care se fixează aripile.
Paporniță, -e, s.f.
Coș de papură.
Pazie, -ii, s.f.
Scândură așezată la marginea unei streșini, în capetele căpriorilor.
Pălan, -uri, s.n.
Gard de scânduri așezate orizontal.
Păruială, păruieli, s.f.
Fază de lucru la dârstă, prin care se trag firele pentru a obține o țesătură flaușată.
Podmol, -uri, s.n.
Prispă simplă, din lut și proptită cu împletitură de nuiele.
Povarnă, poverne, s.f.
Instalație țărănească pentru fabricarea țuicii.
Răvar, -e, s.n.
Băț de lemn crestat, întrebuințat la frământarea cașului dospit.
Răzlog, -i, s.m.
Despicătură de lemn.
Resteu, -ee, s.n.
Zăbrea de metal la ferestre.
Rândaș, -i, s.m.
Coproprietar la o moară, cu cotă parte la dreptul de măciniș.
Rogojinar, -i, s.m.
Persoană care face sau vinde rogojini (împletituri din papură).
Strungă, -i, s.f.
Ocol în care se închid oile pentru a fi scoase la muls prin deschizături înguste (spătări), anume destinate acestui scop.
Șatră, șetre, s.f.
Un fel de terasă îngustă, înălțată de-a lungul peretelui din față (uneori și a celor laterali) și mărginită de stâlpi, la casele țărănești din Maramureș.
Șiștar, -e, s.n.
Vas de doage, de formă tronconică, cu un singur mâner, folosit pentru muls.
Tiugă, -i, s.f.
Curcubitaceu care, uscat și golit de semințe, este folosit ca recipient pentru lichide, în special țuică.
Târnaț, -uri, s.n.
Prispă.
Ulucă, -i, s.f.
Spărtură de stejar folosită pentru construcția gardului.
Văiegar, -i, s.m.
Persoană care deservește văiaga (piua).
Val, -uri, s.n.
Arbore principal al morii de vânt.
Veșcă, vești, s.f.
Cercul de lemn sau tablă, din jurul pietrelor de moară.
Zbat, -uri, s.n.
Pală metalică sau din lemn, montată la periferia unei roți, care constituie propulsorul unei nave cu mașini cu abur destinate navigației pe ape interioare, cu adâncime mică. Aici: roată cu palete din metal, care, prin învârtire, pune în mișcare podul plutitor.
Muzeul oferă următoarele servicii:
Ghidaje de specialitate (inclusiv în limbi străine) pentru grupurile de
vizitatori organizate
Proiecții de filme etnografice – la cerere
Stand cu publicații și ilustrate editate de muzeu
Stand cu produse de artă populară autentică
Posibilitatea de participare la serviciile religioase oficiate în bisericile de lemn din Bezded și Dretea
Oficierea de cununii, botezuri, parastase la bisericile de lemn din Bezded și Dretea
Vizionare de spectacole folclorice pe scena amenajată în incinta muzeului
Servirea mesei la unitățile specializate din muzeu (Cârciuma din Bătrâni, Hanul din Tulgheș, Hanul din Veștem)
Transportul cu trăsura și cu sania trasă de cai (când permite stratul de zăpadă) pe întreg traseul de vizitare al muzeului
Plimbări de agrement cu barca pe lacul din incinta muzeului
Joc de popice la Popicăria din Păltiniș
Cazare în incinta muzeului (Vila Diana )
Închiriere sală de conferințe (la Vila Diana cu o capacitate de 108 locuri )
PATRIMONIUL CULTURAL IMATERIAL
“Tezaure umane vii”
Tezaurizând totalitatea colecțiilor și valorilor documentar-etnografice constituite la Sibiu, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul unor unități muzeale, cu profil distinct, de reprezentare universală (Muzeul de Etnografie Universală "Franz Binder"), națională (Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA"), regională (Muzeul Civilizației Transilvane "ASTRA") și etnică (Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească "Emil Sigerus" și Muzeul Rromilor, în fază de proiect, dar având deja colecții și o documentație fotografică și filmografică de mare valoare), Complexul Național Muzeal "ASTRA" s-a constituit și este apreciat, în mod unanim, ca un muzeu de avangardă, promotor al unei noi concepții muzeologice a secolului al XXI-lea, renunțând la fetișismul obiectual, schimbând paradigma de "muzeu etnografic" cu aceea de "muzeu etnologic" ("muzeu de istoria culturii și civilizației"), ceea ce înseamnă deplasarea dinspre factologie înspre fenomenologia cultural-tradițională și dinspre expozitivul etnografic ("cum sunt lucrurile"), spre ilustrarea diacroniei cultural-istorice ("cum au devenit lucrurile ceea ce sunt"), în sfârșit, dinspre exclusivismul patrimoniului fizic, material, spre integrarea armonioasă, organică, a culturii imateriale, în ansamblul expozițional și spectacular al tuturor manifestărilor muzeale.
La aniversarea centenarului (2005) Muzeului "ASTRA" (numele generic al Complexului Național Muzeal "ASTRA") – eveniment care a consacrat, într-o continuitate seculară, întâiul muzeu al românilor ardeleni și totodată, a marcat schimbarea radicală a paradigmei muzeale de la începutul veacului al XX-lea, din cea a definirii propriei identități etnografice, în contextul destrămării unui imperiu (Austro-Ungar) constând din afirmarea originalității tuturor etniilor din lăuntrul acestuia, cu noua paradigmă a secolului al XXI-lea, cea a afirmării identității noastre etnoculturale în contextul integrării României în structurile Uniunii Europene, prin procesul revelării comparatiste, din perspectiva antropologiei moderne, a propriei etnospecificități, dar și a valorilor culturale comun europene, Muzeul "ASTRA" a devenit, pregnant după 1989, reușind să se afirme în continuare, prin programul și strategiile aplicate în plan național, drept un centru cultural național, de nivel academic, pentru cercetarea științifică modernă, interdisciplinară, a istoriei civilizației populare din România, sub patronajul direct al Academiei Române. Ținta sa principală este aceea de a urmări descoperirea și definirea civilizației tehnice populare românești, ca domeniu fundamental al istoriei culturale, exprimată, în principal, prin impresionanta bogăție a taxonomiei generale, urmată de o completitudine tipologică a uneltelor și instalațiilor, a sistemelor tehnice și complexelor din toate domeniile de creație materială tradițională, ce ilustrează geniul tehnic al poporului român cultivat de-a lungul întregii sale istorii într-o proiecție generoasă a multiculturalității euro-asiatice și a dialogului intercultural european.
Totodată, Muzeul "ASTRA" s-a impus și ca un centru național al revitalizării meșteșugurilor artistice tradiționale, a costumului popular și folclorului literar, coregrafic, muzical și culinar, din România, al obiceiurilor legate de sărbătorile tradiționale, ținând de ciclul vieții și al muncii, preocupat – prin întreg sistemul manifestărilor organizate și al structurilor create, în plan național – să contribuie la transmiterea tradițiilor culturale, în forme autentice, noilor generații și la recuperarea post comunistă a conștiinței și sentimentului identității cultural-naționale, emancipat în spirit comparatist european ("nu vei ști niciodată ce e al tău, dacă nu te compari cu ceilalți").
Prin organizarea Studioului de film documentar, Muzeul "ASTRA" a devenit un centru național pentru realizarea și arhivarea filmului documentar antropologic cu privire specială la cultura și civilizația tradițională. Studioul ASTRA-Film s-a impus, după anul 1993, ca organizatorul bienal al Festivalului Internațional al Filmului Antropologic Documentar, de renume mondial, care a dus la formarea unei – arhive de peste 3000 de filme documentar antropologice.
Activitatea de înalt nivel european a Laboratorului de Conservare-Restaurare a condus la consacrarea sa ca centru național pentru perfecționarea pregătirii restauratorilor și conservatorilor din muzeele țării, indiferent de profil.
Prin patrimoniul său de importanță mondială, un adevărat "Panteon național al culturii populare", Muzeul "ASTRA" derulează programe culturale strategice pentru păstrarea și protecția, în conștiința universală, a identității culturale a românilor, constituind, înaintea oricărei alte instituții culturale sau de patrimoniu din România, o școală națională pentru educația în spiritul valorilor fundamentale, etnoidentitare și totodată, o demonstrație convingătoare a esenței comunitar-europene și a valorilor universale a culturii noastre istorice.
Complexul Național Muzeal "ASTRA" Sibiu a inițiat și aplicat, de ani de zile, în baza teoriilor moderne de largă circulație pe plan universal, de reprezentare integrală a culturii populare tradiționale, în expresiile sale materiale și spirituale, conceptul modern de "museum vivum", prin dezvoltarea unui adevărat sistem național de cercetare, valorificare, consolidare, catalizare și transmitere către noile generații, a manifestărilor circumscrise patrimoniului cultural imaterial.
Sistemul conceput și aplicat de Muzeul "ASTRA", la scară națională, în colaborare cu numeroase muzee etnografice și de artă populară din întreaga țară cuprinde: fondarea "Asociației Creatorilor Populari din România" (1992), care este structurată pe specialități și genuri de creație, sistem rămas deschis unor noi nominalizări; organizarea anuală, în jurul zilei de 15 august (Sfânta Maria) pentru membrii Asociației, a "Târgului Creatorilor Populari din România" (ajuns la ediția a XXV-a);
fondarea "Academiei Artelor Tradiționale din România" (structurată pe șase secțiuni: Arte literare, Arte muzicale, Arte ludice, Arte plastice, Arte mecanice și Arte culinare), având deja 57 de ediții pentru primirea noilor membri. În total "Academia satului românesc" numără astăzi 252 de membri; organizarea, împreună cu Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, a Olimpiadei Naționale "Meșteșuguri Artistice Tradiționale" (ajunsă la ediția a XIII-a), care se constituie într-o competiție națională a copiilor talentați din satele României, urmărind promovarea meșteșugurilor artistice tradiționale (finaliștii competiției fiind declarați "olimpicii României"), la toate genurile creației meșteșugărești;organizarea "Galeriilor de artă populară" (în centrul istoric al Sibiului și în Muzeul în aer liber) pentru vânzarea, sub controlul și selecția valorilor operată de specialiștii muzeului, a creațiilor contemporane ale meșteșugarilor tradiționali; organizarea, ca un corolar al întregului sistem de manifestări, începând din anul 2001, a "Festivalului Național al Tradițiilor" Populare (după modelul "Smithsonian Folklife Festival", Washington D.C.), în baza experienței valoroase dobândite prin participarea României la cea de a XXXIII-a ediție, în anul 1999; organizarea "Festivalul Național al Datinilor și Obiceiurilor", în premieră, în anul 2007, ca ofertă specială pentru Programul „Sibiu Capitală Culturală Europeană – 2007”, în colaborare cu Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” și Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale București; organizarea, începând cu anul 1993, a "Festivalului Internațional al Filmului Antropologic Documentar" (ajuns la cea de a IX-a ediție), cel mai prestigios festival de gen, din Europa Centrală și de Est; organizarea, începând cu anul 2002, în premieră europeană, cu sprijinul UNESCO și IOV, a primului Târg European al Meșteșugurilor Tradiționale și Simpozionul Internațional "Cultură – Tradiție – Toleranță. Dialog multicultural prin cunoașterea tradițiilor culturale ale popoarelor lumii" (prima ediție: 30 august – 1 septembrie 2002).
Cele mai importante obiective ale ambițiosului (și rigurosului) program al Muzeului "ASTRA" privind protecția patrimoniului cultural imaterial vizează:
recuperarea tradițiilor, în spiritul și în forma lor modernă de expresie, adaptată perfect solicitărilor și dorințelor de progres ale membrilor comunităților rurale și urbane, proces care nu poate fi disociat de întregul sistem cultural al recuperării conștinței propriei identități etno-culturale, cu toate conotațiile evidente; promovarea, la scară națională și internațională, la adevărata lor valoare, a creatorilor populari care se constituie, fiecare în zona de origine, în repere ale continuării tradiției și în modele pentru artele tradiționale contemporane; sensibilizarea populației școlare față de valorile perene ale civilizației populare tradiționale și dezvoltarea talentului și aptitudinilor tinerilor meșteșugari, a respectului lor pentru valorile tradiției și mai ales, a responsabilităților de a duce Tradiția mai departe;
inițierea unor programe educaționale, inclusiv prin realizarea unor filme documentare, în scopuri educațional- civice.
Prin acest vast program fondat în anul 1990, sub auspicile Recomandării UNESCO din anul 1989 (Paris), apoi a celei din anul 1999 (Veneția), augmentat după apariția Convenției UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, din 17 octombrie 2003 și derulat de Complexul Național Muzeal "ASTRA" Sibiu, timp de 18 ani, România se înscrie printre țările protagoniste ale mișcării mondiale de salvare, protecție și promovare a patrimoniului cultural imaterial și de manifestare activă împotriva globalizării mondiale care amenință cu uniformizarea culturală.
"Tezaure umane vii", sintagmă tradusă și adoptată de Complexul Național Muzeal "ASTRA" Sibiu pentru a-și defini Programul de protecție a patrimoniului cultural imaterial, este, înainte de toate, o mare provocare – conceptul de tezaur semnificând, după cum bine se știe, o comoară ascunsă de multă vreme în adâncuri și care poate fi descoperită doar întâmplător și doar de cei inițiați. Personalitățile reale ale culturii populare tradiționale, ieșite prin muzeul nostru din anonimat, sunt pietrele prețioase care formează cupola edificiului identității noastre, temelia sa fiind multitudinea considerabilă a creatorilor populari care continuă tăcut (modest) și merituos, tendințele culturii locale. Dimpreună întrețin "focul viu" al păstrării tradiției sau "fântâna cu apă vie" din care ne adăpăm cu toți, cei ce slăvim și cinstim valorile tradiționale.
Programul UNESCO "Tezaure umane vii" prevede salvarea patrimoniului cultural imaterial prin dezvoltarea și implementarea, la nivel național și internațional, a unor strategii pe termen lung, care să urmărească conservarea – prin colectare, înregistrare, arhivare, continuarea – prin revitalizare, prin încurajarea de cunoștințe și aptitudini privind transmiterea către generațiile viitoare, a valorilor tradiționale, în domeniul procesual (al creației) și atitudinal (al conservării artefactelor prin atitudini contemplative sau utilitare).
IMAGINI:
Adela Petre, țesut, Sibiciu, județul Buzău
Mihaela Todoran Poll, broderie cu mărgele, Salva, județul Bistrița Năsăud
Ruxandra Bîja, broderie costum, Poiana Sibiului, județul Sibiu
„Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare: să ți se facă sete și să-ți scoți singur apa din fântână.”
Copilul râde: “Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă: “Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace: “Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!” Lucian Blaga
"A avea simțul tradiției înseamnă a avea, în iureșul istoriei, un inflexibil instinct al permanenței".
Andrei Pleșu
Asociația Creatorilor Populari din România
În ședința de constituire, desfășurată în august 1992, cu prilejul Târgului Creatorilor Populari din România, s-au definit scopul și obiectivele Asociației: încurajarea activității de creație meșteșugărească și artistică tradițională, în toate satele în care există o asemenea activitate, iar la nivelul noilor generații, transmiterea acestei ștafete culturale viitorimii; protejarea și încurajarea creației autentice valoroase și combaterea kitsch-ului; promovarea creației autentice în cadrul rețelei comerciale turistice naționale și internaționale; promovarea celor mai reprezentativi creatori populari pentru manifestări oficiale, organizate în țară și în străinătate; apărarea intereselor morale și materiale ale acestor creatori.
Muzeul "ASTRA" și-a asumat rolul de inițiator al constituirii Asociației, ca "agent motor" al activităților acesteia, urmărind, cu consecvență, îndeplinirea obiectivelor sale. Promovarea creațiilor membrilor, pe piața internă și internațională, a avut ca punct de plecare chiar inaugurarea Târgului Creatorilor Populari din România, realizat anual, de Sfânta Maria (15 august), în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, urmată de deschiderea Galeriilor de artă populară, și de realizarea unei pagini de prezentare pe Internet a Asociației.
Muzeul "ASTRA" a elaborat, având concursul Fundației "Aid to Artisans" din Statele Unite ale Americii, un program de training profesional cu specialiști consacrați veniți din Statele Unite ale Americii, ajutându-i pe meșteri să facă față competițiilor internaționale, prezenței lor la numeroase târguri și manifestări internaționale, exportului de marfă etc.
IMAGINI:
Nicolae Munteanu, icoane pictate pe sticlă, Cugir, județul Alba
"(…) un simbol, care să ajute la construirea unei Europe noi, a bogăției, a diversității și a aventurii trecutului". Giorgio Ficcarelli, Coordonator Delegația Comisiei Europene în România
Adunarea Generală a Asociației Creatorilor Populari din România
Galeriile de Artă Populară
Galeriile de artă populară reprezintă departamentul de comercializare a produselor de artă populară tradițională (în regim de consignație) și a creațiilor contemporane, al Muzeului "ASTRA". Cele două magazine, expoziții cu vânzare (unul aflat la sediul Casei Artelor, în Piața Mică nr. 21 și celălalt, la intrarea în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului), vin să completeze atât imaginea vivantă a Muzeului "ASTRA", cât și oferta sa de servicii diversificate, intermediind, prin artefactele artistice tradiționale și moderne, legătura directă între creatorii populari, din întreaga țară, și publicul vizitator sau turistic din Sibiu.
Galeriile de artă populară, amenajate la parterul Casei Artelor, deține șase mici încăperi, boltite, organizate pe genuri ale artelor populare contemporane. Bogăția și varietatea obiectelor au menirea de a prezenta vizitatorilor valoarea, vigoarea și rafinamentul artei populare românești. Periodic, sunt prezentați "in vitro" (aici, sau în muzeul în aer liber) meșteri populari și artizani, care își demonstrează măiestria în confecționarea diverselor obiecte de artă tradițională, în fața publicului vizitator, prin intermediul uneltelor și tehnicilor tradiționale.
IMAGINI:
"A fi trup și suflet cu Tradițiaînseamnă participarea la bogăția vieții pe care ne-a lăsat-o moștenire trecutul". Christos Yannaras
Târgul Creatorilor Populari din România
Târgul este adevăratul receptacol al producătorilor și consumatorilor artefactelor tradiționale, este locul de întâlnire al creațiilor populare și producătorilor lor, din toate domeniile de creație utilitară și artistică, cu marea masă a consumatorilor (beneficiarilor) din sate și orașe, deopotrivă. Târgul din muzeu este locul în care cumpărătorii din toate straturile sociale târguiesc tot ceea ce se vinde în târg, pe măsura pungii fiecăruia, firește, este liantul real desăvârșit, prin calitățile sale polivalente, între patrimoniul muzeal, care oferă cadrul și patrimoniul imaterial care se interferează și completează, vivant, și armonios în acest "cadru", este, așadar, un centru economic și cultural, deopotrivă. În vâltoarea târgului este loc pentru tot și pentru toți, într-o atmosferă fermecătoare de vânzoleală, de târguială, de admirare și cumpărare.
Târgul Creatorilor Populari din România reunește, după XXIV de ediții, în fiecare an, între 250 și 300 de meșteri populari, cvasitotalitatea tipurilor de creații tradiționale, reprezentând majoritatea zonelor etnografice ale țării și conturează imaginea caleidoscopică și vie a întregului proces de creație, din cadrul tuturor centrelor de excelență, oferind un tablou incredibil al totalității meșteșugurilor tradiționale: țesut, brodat, olărit, încondeiat ouă, sculptură în lemn și os, pictură de icoane, cojocărit, confecționat măști, păpuși, jucării, instrumente muzicale, podoabe, pălării, mobilier și împletituri de fibre vegetale etc.
Târgul Creatorilor Populari din România realizează, de facto, un dialog direct, nemijlocit, între actanți (meșterii populari) și publicul vizitator, într-un spirit de comuniune spirituală, interactiv (cântând, dansând și exersând în cadrul atelierelor de arte plastice), de convivialitate (ei discută despre toate aspectele vieții lor sociale, economice și culturale), dovedindu-se că este, totodată, un catalizator, încurajând generațiile tinere de a cunoaște și prețui, de a-și însuși și perpetua tradiția culturală, în numele unui comandament sacru al culturii și al afirmării propriei identități.
IMAGINI:
P.S. Visarion Rășinăreanu, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului;
Dan Gherasimescu, sculptură lemn, Valea Danului, județul Argeș
Nicolae Diaconu, ceramică figurativă, Codlea, județul Brașov;
Pavel Lupașc, sculptură lemn, Nereju, județul Vrancea
"Este cea de-a patra vizită la Muzeul Astra. Fiecare vizită aduce partea sa de noi descoperiri și surprize. De data aceasta, magnifica biserică Dretea cu interiorul pictat. Târgul meșterilor pe care l-am vizitat în 1992 m-a făcut să descopăr că meșteșugurile românești se mențin “întotdeauna” la fel de vii datorită meșteșugarilor și încurajărilor lor de către muzeele de etnografie și civilizație. Echipa Muzeului Astra condusă de către Corneliu Bucur face din aceasta o muncă excepțională care ar trebui să devină un model pentru toate muzeele din Europa. Bravo și încă o dată mulțumesc pentru minunata primire". Dr. Denis Chevallier, Director adjunct al Muzeului Civilizațiilor Europene și al Mediteranei, Marsilia, Franța
Olimpiada Națională "Meșteșuguri artistice tradiționale"
Începând cu anul 1992, Complexul Național Muzeal "ASTRA" a organizat patru ediții ale Târgului copiilor meșteșugari din România, idee născută din constatarea interesului deosebit, deopotrivă al părinților și copiilor, de a participa împreună la edițiile anterioare ale Târgului. Prin demersurile întreprinse la Ministerul Educație Naționale, începând cu anul 1996, s-a reușit cuprinderea acestei manifestări în cadrul calendarului activităților extrașcolare și transformarea ei în "Olimpiadă Națională", cu desfășurare anuală, în prima fază, la nivel județean, iar faza a doua, la nivel național.
La Olimpiada Naționala "Meșteșuguri artistice tradiționale" pot participa copii între 6-18 ani, care se manifestă, prin instrucția și educația primite în familie sau la școală, ca adevărați creatori de artă populară, stăpâni ai mijloacelor tehnice și artistice specifice creației tradiționale locale.
Olimpiada este o manifestare unică, mărturisind, în interiorul unui "scenariu" și al unei "regii" de mare rigoare funcțională rolul tuturor actanților antrenați în ansamblul manifestărilor titrate prin sintagma "Tezaure umane vii": cine păstrează tradiția (marii maeștrii din rândul creatorilor populari, cei mai reputați având și har pedagogic, mulți dintre ei membrii Academiei Artelor Tradiționale din România), cum și către cine transmit aceștia tainele meșteșugurilor, cine receptează aceste valori și le continuă măiestria și tehnica, deopotrivă.
În anul 2007, manifestarea, ajunsă la cea de a XII-a ediție, s-a desfășurat în cadrul Programului "Sibiu Capitală Culturală Europeană – 2007", în perioada 23 – 29 august, reunind în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului 148 de olimpici, cu vârste cuprinse între 7 – 18 ani, reprezentanți din 36 de județe ale țarii, inclusiv din județul gazdă și din Municipiul București.
La Faza națională care a constat, ca de obicei, din prezentarea unor produse brute sau semifinite desăvârșite în timpul competiției, concurentul a demonstrat că posedă, în mod real, cunoștințe temeinice legate de practicarea meșteșugului, că stăpânește tehnicile de lucru privind confecționarea, modelarea și decorarea artistică a produselor, conform tradiției și că are harul artistic, devotarea și dorința uriașă de a continua.
De-a lungul celor șase zile de concurs, vizitatorii au avut șansa să viziteze standurile participanțior, să achiziționeze produse autentice de artă populară și chiar să își exerseze îndemânarea, în cadrul atelierelor de creație inițiate sub îndrumarea micilor meșteșugari, deveniți mari instructori.
Invitați speciali au fost componenții grupului de dansuri tradiționale din Letonia: Zelta Sietiņš (în traducere poetică Cele Șapte Surori sau Pleiadele, constelație care deși cu ochiul liber pare formată doar din șapte stele strălucitoare, are în componență mult mai multe stele – sute, chiar mii… la fel ca și copiii, componenți ai grupului de dans, depășind de-a lungul celor celor 50 de ani de activitate numărul de 10.000).
IMAGINI:
Adina Elena Mocanu, icoane pictate pe sticlă, Valea Cireșu, județul Teleorman
Diana Maria Ciocoi, confecționat măști, Vorona, județul Botoșani
Bogdan Ionuț Preda, confecționat măști, Moreni, județul Dâmbovița
"Am vizitat Muzeul "ASTRA" după ce am văzut instituții cu același profil peste tot în Europa – în Franța și Germania, de exemplu, precum și în Asia și America. Am fost chiar copleșit de calitatea și de scara la care este înfăptuit totul la Sibiu. Am fost extrem de norocos să mă aflu aici pe durata Olimpiadei Naționale "Meșteșuguri artistice tradiționale", să petrec câteva zile observând acest program, discutând cu organizatorii despre cum este plănuit și executat, precum și despre alte activități asemănătoare din regiunile învecinate". Ralph Pettman Universitatea "Victoria", Wellington
Zelta Sietiņš grup de dansuri tradiționale, Letonia
Festivalul Național al Tradițiilor Populare
Analizând materialul acumulat în arhiva științifică a muzeului, în coroborare cu observațiile directe din teren, s-a constatat necesitatea organizării unei manifestări care să ne permită o cunoaștere, dar și o reprezentare "scenică", într-un adevărat spectacol național, a tuturor fenomenelor și genurilor de manifestări de cultură populară la nivelul reprezentativ pentru valorile culturii naționale. Convingerea noastră a fost întărită de șansa cunoașterii directe a "Festivalului Tradițiilor Popoarelor Lumii" ("Smithsonian Folklife Festival"), de la Washington D.C., în vara anului 1999, organizat anual de "Institutul Smithsonian", la cea de a 33-a ediție (1999), delegația României, formată din 112 artiști, meșteșugari, dansatori, cântăreți, creatori populari, rapsozi, 18 dintre ei fiind membri ai Academiei Artelor Tradiționale din România, participând ca invitat de onoare.
Preluând modelul – considerat ideal pe plan mondial, cu valoare de reper științific și cultural universal – Complexul Național Muzeal "ASTRA" Sibiu a inițiat, în anul 2001, organizarea Festivalului Național al Tradițiilor Populare din România.
Festivalul a fost conceput ca o manifestare spectaculară și interactivă, de prezentare scenică sau lucrativă, ecleziastică sau laică, printr-un dialog direct între actanți și publicul vizitator, exprimat în spirit comunitar și interactiv (povestind, cântând, dansând, exersând în cadrul atelierelor de arte plastice sau arte mecanice, gustând mâncăruri tradiționale etc.), împreună cu țăranii actanți, reprezentanți ai comunităților care își prezintă propriile tradiții. Întreg ciclul de manifestări apare ca o suită de spectacole și activități vivante, cu ateliere de creație "in vivo", desfășurate în arealul de 45 ha ale expoziției permanente a Muzeului din aer liber din Dumbrava Sibiului, în toate categoriile de monumente, de regulă actanții ocupând chiar incinta monumentelor transferate din satul sau zona etnografică de origine a acestora.
Festivalul are ca obiective prezentarea "de visu" a culturii populare contemporane românești, prin expunerea întregului patrimoniu viu, a tradițiilor culturale ale vieții de odinioară, păstrate cu sfințenie până astăzi, în multe sate, viața comunităților rurale într-un adevărat festin cultural ce amintește de satele în zilele de sărbătoare ale vremurilor de odinioară. Festivalul are ca mesaj direct și provocarea tinerilor de a cunoaște și aprecia valorile patrimoniului cultural imaterial, marcă a propriei identități etno-culturale, întărind credința actanților însăși, că efortul, adeseori uriaș, merită continuat, prin integrarea tinerei generații.
În anul 2007, la cea de a VI-a ediția a Festivalului s-au reunit, în perioada 30 iulie – 5 august 2007, județele Cluj, Dâmbovița și Vaslui, precum și reprezentanți ai românilor de pe Valea Timocului – Ansamblul folcloric "Osnicia" și Grupul de cântărețe din satul Cobișnița, comuna Negotin și Ansamblul de dansuri populare "Țărăncuța", din Criuleni, Republica Moldova.
În cele 6 zile ale Festivalului, participanții-actanți au evoluat în fața vizitatorilor în număr foarte mare (peste 15.000!), după un program cu durata de 7 – 8 ore, desfășurat simultan în cadrul celor cinci secțiuni:
Arte religioase: cântăreții la strană ne-au (re)deschis, seară de seară la slujba de vecernie, calea de cunoaștere a Cerurilor și mai ales ne-au pregătit pentru a întâmpina marea sărbătoare a Schimbării la Față.
Arte muzicale și Arte coregrafice: grupurile de dansatori și interpreți (vocali și instrumentali) s-au succedat în spectacole desfășurate pe scena în aer liber, o adevărată minune proiectată în peisajul lacului și al morilor. Spectacolele au fost unitare și atent articulate de către conducătorii delegațiilor, astfel că încercarea de a evidenția anumite segmente nu este scutită de riscuri. Și totuși, remarcăm: Cluj – Grupul "Tradiții" al Zegrenilor din Ceaba, Formația de dansuri tradiționale din Frata, Taraful lui Gaciu, rapsodul Vasile Soporan din Soporul de Câmpie și instrumentistul Iosif Ghemant din Gherla; Dâmbovița: Ansamblul folcloric "Ciuleandra", Școala Populară de Artă "Octav Enigărescu", Grupul folcloric "Bosilce" al comunității bulgarilor din Târgoviște, "Călușarii" din Ziduri, Odobești precum și rapsozii – Elena și Mihaela Ciobanu din Morteni, Denisa Grecu din Ocnița și Tănase Gheorghe din Bezdead; Vaslui: Ansamblul Folcloric "Trandafir de la Moldova", Huși, Formația de cimpoieri din Perieni, Formația de trișcari și Formația de dansuri "Rândurile" din Muntenii de Sus, Fanfara din Valea Mare și interpreta de folclor Silvia Ene.
Arte plastice: creatorii populari, artizanii și meșteșugarii, reprezentând județele participante și-au demonstrat abilitățile practice, producând "pe viu", după tehnici tradiționale, artefacte autentice oferite spre vânzare publicului.
Arte culinare: au fost preparate mâncăruri după rețete tradiționale, oferite spre vânzare publicului vizitator: balmoș, mămăliguță cu brânză și jumări și plăcintă cu brânză – ca pe Valea Mărieșului; talmeș – balmeș, gogoși și plăcintă bulgărească din Dâmbovița, tochitură moldovenească, poale'n brâu ca la Vaslui realizate de Rodica Bulboacă din Laza, participantă în echipa României la Smithsonian Folk Life Festival. Surpriza acestei secțiuni au fost plăcintele cu brânză și pânea coapte de reprezentantele româncelor de pe Valea Timocului.
IMAGINI:
"Osnicia" Ansamblu folcloric, Valea Timocului, Serbia
"Chipărușul" Ansamblu Folcloric, Nereju, județul Vrancea
"Ciuleandra" Ansamblu folcloric, Târgoviște, județul Dâmbovița
"Tradiția este păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut". Constantin Noica
Simpozionul Internațional "Cultură – Tradiție – Toleranță". Dialog multicultural prin cunoașterea tradițiilor culturale ale popoarelor lumii
Complexul Național Muzeal "ASTRA", sub înaltul patronaj al Comisiei Naționale a României pentru UNESCO, în colaborare cu Ministerul Culturii și Cultelor și Organizația Internațională de Folclor (IOV), a organizat în perioada 29 august-1 septembrie 2002, la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" din Dumbrava Sibiului, Târgul Internațional al Meșteșugarilor și Simpozionul Internațional "Cultură – Tradiție – Toleranță. Dialog multicultural prin cunoașterea tradițiilor culturale ale popoarelor lumii".
Prin organizarea Târgului și Simpozionului Internațional s-au urmărit: realizarea unui dialog cultural internațional pentru cunoașterea "de visu" a culturii și civilizațiilor popoarelor lumii pe baza înțelegerii și acceptării; realizarea unei comunicări directe pe plan cultural și științific; prezervarea culturii populare contemporane românești și internaționale; valorificarea întregului patrimoniu exprimat prin tradițiile cotidiene din viața comunităților rurale; încurajarea adresată generației tinere de a cunoaște și proteja, de a-și însuși și perpetua acest patrimoniu; prezentarea aspectelor fundamentale ale vieții comunitare, reunind activitățile specifice care conduc la o intensă interacțiune între actanți și realizarea, prin participarea internațională, a unei mai bune cunoașteri a meșteșugurilor și a celor care le practică.
IMAGINI:
Vizitarea atelierelor-școală de către participanții la Simpozion
Ceramică realizată în Georgia
Academia Artelor Tradiționale din România
În cadrul programului național de protejare a patrimoniului cultural imaterial, inițiat de Complexul Național Muzeal "ASTRA", având o concepție sistemică riguroasă, antamând și catalizând capacități, energii și potențe din întreaga țară, Academia Artelor Tradiționale din România este însăși cheia de boltă a edificiului, conceput ca o construcție barocă, cu șapte nivele. Ideea fundamentală care a stat la temelia demersului nostru ctitorial a fost aceea de a întemeia, în România, "forumul național al celor mai valoroși și reputați creatori de artă populară tradițională, aleși de cei mai buni specialiști din domeniul etnologiei și etnomuzeologiei, reuniți deopotrivă într-un dialog concret, analitic, viu, deschis, democratic și permanent, cu privire la trecutul (tradiția), prezentul și viitorul creației artistice de toate genurile", în scopul de a revela individualitățile superlative ale culturii populare contemporane. Academia Artelor Tradiționale din România se inspiră nu din tradițiile și funcțiile Academiei Române, ci se dorește mai degrabă o parafrază semantică la ceea ce anticii numeau "Academia" din Atena (în fapt "Grădina lui Akademos", reputată prin calitatea principală a locației, de a găzdui dezbaterea filosofică a marilor gânditori ai cetății și împărtășirea către tânăra generație a ideilor și valorilor generatoare de frumusețe, adevăr și progres cultural).
Obiectul de activitate și menirea Academiei Artelor Tradiționale din România constau, între altele, din etalonarea valorilor individuale, reale, ale culturii și civilizației populare tradiționale și promovarea lor în conștiința națională și universală ca elemente ale capacității superlative de creație în domeniul artei și artefactelor populare, toate expresive în planul configurării identității noastre etnoculturale.
Structura Academiei Artelor Tradiționale din România cuprinde secțiile: Arte plastice (meșteșugari și artizani populari), Arte mecanice (meșteri constructori și artefactori de geniu în domeniile civilizației tehnice populare tradiționale), Arte ludice (coregrafi), Arte muzicale (rapsozi populari și interpreți instrumentali), Arte literare (poeți și naratori populari) și Arte culinare.
În zilele de 11-12 august 2007, în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a avut loc Adunarea Generală a Academiei Artelor Tradiționale din România, onorată de prezența președintelui Academiei Române, domnul acad. Ionel Haiduc și a vicepreședintelui, domnul acad. Florin Gheorghe Filip.
Întâlnirea conducerii Academiei Române cu membrii Academiei Artelor Tradiționale din România a reprezentat un moment deosebit de important, prin legitimarea "academiei satului" de către Academia Română. Președintele Academiei Române a acceptat patronajul tutelar al Academiei Române, de for suprem științific și cultural la scară națională, aprobând principiile fondatoare ale Academiei Artelor Tradiționale din România, de a evidenția, de a recunoaște și de a recompensa moral autenticele valori ale culturii populare tradiționale din România.
Meșterii și creatorii populari, consacrate personalități ale satelor și comunităților de origine, primiți în Academia Artelor Tradiționale din România, au avut posibilitatea etalării propriilor creații într-o expoziție vie, bun conducător în periplul Recunoașterii.
IMAGINI:
Prof. Dr. Corneliu Bucur decernând Diploma de membru al Academiei Artelor Tradiționale din România interpretei de folclor Elena Jurjescu Todi, Timișoara, judeșul Timiș
Prof. Dr. Corneliu Bucur decernând Diploma de membru al Academiei Artelor Tradiționale din România meșterului rotar Simion Cojocariu, Ocna Sibiului, județul Sibiu
Acad. Ionel Haiduc, președintele Academiei Române; Acad. Florin Filip, vicepreședintele Academiei Române; Prof. Dr. Corneliu Bucur, director general al Muzeului "ASTRA"
Expoziția "Tezaure umane vii"
Expoziția "Tezaure umane vii" a însuflețit Sala "Constantin Brâncuși" din Palatul Parlamentului, București (8-30 aprilie 2003) și pavilionul expozițional al Muzeului Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" (Muzeul în aer liber), Sibiu (18 mai – 15 octombrie 2003). Cea mai monumentală prezentarea având loc, în Casa Artelor, la inaugurarea programului Capitalei Culturale Europene – 2007 (17 octombrie – 15 noiembrie 2006). Muzeul "ASTRA" a debutat expozițional, în Anul Capitalei Cultural Europene (30 decembrie 2006 –1 aprilie 2007), cu un eseu antropologic mărturisit într-un act expozițional de excepție – "Tezaure umane vii – România".
În Piața Mică, restaurată general, ocazionat de organizarea expoziției "Tezaure umane vii" – expoziția etalon și simbol a proiectelor Muzeului "ASTRA" dedicate promovării valorilor spirituale ale identității noastre – în anul 2007 – a apărut o lucrare de sculptură monumentală în lemn, inspirată din modestul instrument folosit la torsul lânii, și reprodusă la scară monumentală – "fusul cu zurgălăi".
Creație artistică remarcabilă, înzestrată cu câteva modele decorative ce aparțin patrimoniului simbolistic arhetipal al țăranilor din Maramureș, coloana din stejar, înaltă de 5,5 m, aparține, ca și concepție și realizare, unuia dintre cei dintâi creatori populari (țărani) primiți în Academia Artelor Tradiționale din România – Pătru Godja (70 de ani) din Valea Stejarului, Maramureș. Din luna iunie, monumentul este integrat sectorului dedicat sculpturilor monumentale din Muzeul în aer liber.
Încriptând un simbolism elaborat, de o complexitate și profunzime remarcabile (dovadă a cunoștințelor intime de semantică ancestrală, asimilată prin tainele de nepătruns ale mecanismelor tradiției, de transmitere orală), "Coloana dăinuirii noastre" tratează, de o manieră arhitecturală, sculpturală și decorativă, absolut impresionantă, întreg destinul istoric al neamului românesc, din perspectivă diacronic-culturală, semnificând dăinuirea unui neam, de sorginte preistorică, rezultat din etnogeneza daco-romană și având o continuitate multimilenară, în vatra nașterii și permanenței sale bimilenare.
Prin expoziția inaugurală a Capitalei Culturale Europene, Muzeul "ASTRA" a formulat principalul mesaj cultural adresat Europei întregi (care ne-a cuprins recent în structurile sale organice): esența cultural-istorică a Sibiului (și prin extensiune, a Ardealului și chiar a României) este multiculturalitatea, iar datoria noastră sacră, deopotrivă a românilor și sașilor, a maghiarilor și rromilor, este să o cultivăm, să o apărăm și să o promovăm în cadrul programului comun, în semn de respect pentru ctitoriile înaintașilor și în semn de mare răspundere pentru păstrarea policromiei culturale a Europei.
În mod simbolic, expozițiile cu această temă au încearcat prezentarea unei sinteze a categoriilor creativ-umane procesual-procedurale și obiectuale, reprezentând valorile autentice, clasice din ultimele decenii, și actuale, ale artei populare românești sub auspiciile programului național "Deceniului Patrimoniului Cultural Național", inaugurat în anul 2001, prin inițiativa conducerii Complexului Național Muzeal "ASTRA", în întâmpinarea Convenției UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, Paris, 17 octombrie 2003.
Expoziția a avut ca logo Educația în spiritul tradiției culturale.
Tematic, expoziția a fost structurată în trei mari compartimente: Să ne adăpăm din valorile tradiției; Să ne hrănim cu valorile tradiției; Să trăim în spiritul valorilor tradiției. Fiecare sector expozițional și-a avut propriul simbol prin puterea de a simboliza – pornind de la funcția sa primară – a fiecărui artefact.
Actul de constituire a tradiției a fost simbolizat de pecetar, cel ce marchează ofrandele fiecărei familii țărănești (pâinea ritualică și colacul), sub semnul sacrului și profanului.
Discursul expozițional a fost argumentat prin imaginea pristolnicului (un pecetarul uriaș, ce reproducea la o altă scară un obiect minuscul creat la 1897), ca simbol al sensului tradiției, iar ca motto a fost ales textul lui Constantin Noica: "păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în trecut".
Actul inspirației și creației artistice sub semnul harului divin și al modelului demiurgic a fost simbolizat printr-o cruce, ca izvor de unde pornesc patru râuri confluente, cu cele patru universuri: casa și tezaurul familial (măiestria și harul divin al talentului artistic, care le conferă forță demiurgică tuturor artiștilor populari).
Actul social al creației, stimulat de rosturile familiale, de constituirea zestrei pentru nuntă (act de întemeire a noii familii) a fost simbolizat prin carul de zestre.
Actul de inspirație din tradiție și de transmitere către noile generații a valorilor materiale a stat sub semnul fântânii, izvor nesecat din care ne adăpăm cu toții, ca dintr-o apă vie etern regeneratoare.
Actul de conservare și educație în spiritul tradiției prin transmiterea secretelor meșteșugurilor, prin cultivarea spiritului tehnic și artistic, a stat sub semnul lăzii de zestre. Organizarea sugestivă a unei clase de școală, cu bănci pentru "învățăcei", având în mijloc, ca material didactic, tocmai o ladă de zestre, plină de odoare, complinind aproape ritualic, mesajul profund al simbolului ales.
Actul de valorificare a tradițiilor a fost simbolizat de șatrele târgurilor de odinioară, în mijlocul spațiului virtual comercial tronând carul încărcat cu toate prinoasele.
Actul de imortalizare a tradiției a revenit fotografiei și filmului documentar.
IMAGINI:
Claudia și Ruxandra Bîja broderie costum, Poiana Sibiului, județul Sibiu
Sophia Weinhold, țesut; Helene Weinrich, dantelărie, Sibiu, județul Sibiu
…fragmente imagistice din expoziție…
…fragmente imagistice din expoziție…
Centrul European pentru Promovarea Tradițiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial
Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" a propus Guvernului României, prin Ministrul Culturii și Cultelor (acad. Răzvan Theodorescu) și prin cel al Integrării Europene (Alexandru Fărcaș), care au participat la inaugurarea Festivalului Național al Tradițiilor Populare, ediția a IV-a, în ziua de 26 iulie 2004, fondarea, la Sibiu, în incinta muzeului în aer liber, a Centrului European pentru Promovarea Tradițiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial (prin dialog internațional).
Motivația acestei inițiative este multiplă, atât obiectivă, cât și subiectivă. Cea obiectivă rezidă în incidența unor factori de ordin național și internațional, ținând de asumarea, de către Guvernul României, a noii paradigme culturale, recomandată cu începere din anul 1989, de către UNESCO și subscrisă de către toți miniștri culturii ai țărilor participante la reuniunea consultativă, convocată de UNESCO la Istanbul, în anul 2001. Adeziunea exprimată de România, prin experții participanți la dezbaterile de la Paris din anii 2002 și 2003, privind adoptarea textului Convenției UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, confirmă disponibilitatea instituțiilor culturale din România de aplicare a Convenției promulgate în 17 octombrie 2003, Muzeul "ASTRA" asumându-și calitatea de înainte mergător, prin amplul program "Tezaure umane vii", adoptat imediat după Revoluția din 1989.
Excepționalitatea acestui demers recunoscută și apreciată și de conducerea UNESCO, în cadrul Conferinței Internaționale a ICOM, de la Seul, din 4 octombrie 2004, constă în amploarea, singularitatea, caracterul național și de reprezentare a tuturor etniilor și categoriilor de vârstă din România specifice sistemului inițiat și aplicat de Muzeul "ASTRA" Sibiu, cu începere din anul 1983, cuprinzând un vast și coerent evantai de manifestări (și structuri sociale, neguvernamentale) reunite sub sintagma, inspirată de UNESCO, "Tezaure umane vii".
Motivația subiectivă constă în valoarea cu totul deosebită, sub aspectul patrimoniului natural și cultural, a cadrului muzeului în aer liber din Dumbrava Sibiului, în măsură să ofere contextul ideal pentru funcționarea Centrului European propus de noi, precum și dotările din infrastructura muzeului: săli de conferințe și spații de cazare, amfiteatru în aer liber, hanuri și cârciumi tradiționale (care oferă servicii de alimentație bazate pe rețete culinare tradiționale excepționale), existența unor mijloace de agrement în interiorul muzeului, pe aleile care măsoară cca. 10 km, în sfârșit, existența unei arhive de filme antropologice și documentare excepționale (peste 3000 de filme lucrate de cei mai prestigioși etnologi, antropologi și documentariști), toate în măsură să ofere condiții ideale oaspeților din toată lumea, interesați atât în a-și prezenta propriile tradiții și valori ale patrimoniului cultural material și imaterial, în condițiile unui dialog cultural intens și de înaltă calitate cultural artistică, cât și să cunoască în toată structura și desfășurarea monumentală a manifestările oferite de Muzeul "ASTRA" atât în planul culturii materiale cât și a celei imateriale, specificul culturii civilizației poporului român.
Prin patrimoniul său tehnic (care a condus la instituirea Premiului UNESCO pentru patrimoniu tehnic "Dumbrava Sibiului") și arhitectural (una dintre cele mai bogate și variate colecții de arhitectură vernaculară, laică și ecleziastică), muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului realizează una din cele mai armonioase relații de complementaritate dintre patrimoniul material (colecțiile monumentale, instrumentale și obiectuale ale muzeului sibian definesc Muzeul Civilizației Populare Tradiționale "ASTRA" ca un muzeu reprezentativ pentru întreaga civilizație populară tradițională din România), și cel imaterial care prin manifestările cuprinse în Programul "Tezaure umane vii", derulate practic pe toată durata anului, îl transformă în cel mai viu, dinamic, plurivalent și atractiv muzeu etnologic din România și, indiscutabil, printre cele mai prețuite din întreaga lume, dintre toate muzeele de profil din lume.
Șansa celor invitați aici, în Dumbrava Sibiului, la amplul dialog pe problema identității lor etnoculturale, exprimată prin tradițiile păstrate, încă vii, în comunitățile de origine, de a cunoaște, deopotrivă valorile civilizației tradiționale a poporului român și a tuturor minorităților din România (sași, maghiari, secui, sârbi, tătari, lipoveni etc.), credem a fi una cu adevărat excepțională.
Prin mulțimea serviciilor culturale oferite participanților la reuniunile colocviale anuale, în condițiile existenței (cu posibilități evidente de modernizare și optimizare) unei infrastructuri și logistici excepționale: prezentări de filme și diasonuri (în sala de proiecție a pavilionului, de la intrarea principală), expoziții tematice sezoniere (în pavilionul expozițional central), spectacole folclorice (pe scena situată pe lac, cu amfiteatrul în aer liber – dintre care se disting Festivalul Național al Tradițiilor Populare, Zilele Academiei Artelor Tradiționale, Festivalul Internațional al Filmului Antropologic (bienal), Festivalul Internațional "Cântecele Munților" (anual), Olimpiada Națională "Meșteșuguri artistice tradiționale", Târgul Creatorilor Populari din România (15 august) și Târgul Internațional al Meșteșugarilor – prin manifestările științifice (colocvii și simpozioane naționale și internaționale), pe cele mai diverse teme ale culturii și artei populare contemporane (filmologie, coregrafie, artă populară și etnografie, culturologie), prin tabere estivale ale elevilor din Liceele de Artă Plastică și ale studenților de la Arte și Arhitectură, prin slujbele religioase (duminicale și din zilele de sărbători calendaristice sau ocazionale: nunți, botezuri), ținute la biserica din lemn din Bezded (județul Sălaj), datată 1753 sau biserica monument istoric Dretea (județul Cluj, datată 1672), Muzeul "ASTRA" a devenit o instituție vivantă, deosebit de atractivă în tot timpul anului, un adevărat "museum vivum", un centru cultural și turistic de valoare internațională.
Plasarea Centrului European pentru Promovarea Tradițiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial, într-un asemenea muzeu, grandios ca patrimoniu, de mare proiecție fenomenologică privind copilăria civilizației europene, unic prin mulțimea și varietatea arhetipurilor instrumentale și colecțiilor sale, prin completitudinea tipologică, deopotrivă tehnică și arhitecturală, prin calitățile peisajului, care fac din spațiul muzeal cu adevărat o "Dumbravă minunată", poate realiza un dialog internațional extrem de eficient, pe una dintre marile paradigme culturale, de importanță universală, ale secolului al XXI-lea vizând definirea și salvgardarea identității etnoculturale, a popoarelor lumii, prin cunoașterea și afirmarea Tradițiilor.
Datorită dotărilor existente, agrementul oferit publicului vizitator, deci și participanților la colocviile organizate în acest centru, este extrem de variat, de la plimbările cu lotcile pe lac, la cele cu trăsurile și săniile trase de cai, pe aleile muzeului, de la vizitarea diurnă și nocturnă (posibilă din 2007 datorită investițiilor realizate în sistemul de iluminat special prevăzut cu spoturi de mare putere), la oferta culinară tradițională, la cârciumioara și hanul din muzeu și cazarea în spațiile din incintă, de la urmărirea spectacolelor artistice pe scena de pe lac, la proiecțiile de filme documentare în Sala de conferințe a Muzeului .
La bogăția impresionantă a culturii și artei populare tradiționale din România, expresie a puterii și dorinței de a-și perpetua tradițiile a tuturor comunităților tradiționale, regionale și locale, indiferent de etnie, din România, (care fac din România una dintre cele mai mari puteri ale culturii tradiționale din întreaga lume), ideea de a fonda un asemenea Centru European pentru Promovarea Tradițiilor prin Valorile Patrimoniului Cultural Imaterial, larg deschis dialogului internațional, este mai mult decât un proiect dezirabil, este un act imperativ prin care etnomuzeologia românească răspunde celei mai noi provocări culturale internaționale (exprimată oficial de ICOM prin circumscrierea tematicii Adunării Generale de la Seul din octombrie 2004, ca și prin stabilirea aceleiași sintagme "Muzeele și patrimoniul cultural imaterial", pentru Ziua Internațională a Muzeelor din anul 2006), o paradigmă culturală prin care toate națiunile și comunitățile etnice, din întreaga lume se opun globalizării universale. Răspunsul nostru este, astfel, un categoric "NU" globalizării culturale și un ferm "DA" păstrării tuturor identităților culturale și cultivăriidialogului între toate culturile lumii.
Dezbaterea la cea de a 21-a Conferință Generală a ICOM (Viena, 19 – 24 august 2007) a temei "Muzeele și patrimoniul universal" (aici incluzându-se și patrimoniul imaterial), a conferit proiectului nostru maximă vizibilitate și prin obiectivele descrise, consensul general privind oportunitatea sa deosebită. Având adeziunea membrilor ICME care au participat, în anul 2003, la Conferința Internațională organizată de Muzeul "ASTRA" la Sibiu (rămași cu impresii excepționale), în frunte cu prof. Per Bjorn Rekdal, promovarea acestui proiect se va bucura de suportul celor mai valoroși specialiști din rețeaua mondială a muzeelor etnografice.
Aflați în vizită la Sibiu, în ziua de 8 iunie 2007, cu ocazia participării la Summitul țărilor din Europa de Sud-Est, cu tema "Diversitatea culturală punte de legătură între patrimoniul cultural și cultura viitorului", la invitația Președintelui României, Traian Băsescu, Directorul general al UNESCO, Köichiro Matsuura și Secretarului General al Consiliului Europei, Terry Davis, au vizitat expoziția Proiectului de arhitectură al Centrului Internațional preconizat la Sibiu, exprimând cuvinte de maxim elogiu la adresa muzeului gazdă care a oferit un adevărat "recital" privind modul de prezentare, "pe viu", în Muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a tradițiilor încă vii și puternice în satele României.
Procesul integrării europene a României și aderarea noastră oficială la programul UNESCO cuprins în "Declarația Universală a UNESCO privind Diversitatea Culturală" din anul 2001 și în Convențiile UNESCO din 2003 și 2005, presupune institurirea unui intens dialog cultural internațional și fondarea unor structuri instituționale sau asociative care să managerieze, printr-un amplu dialog cultural universal cele mai importante și urgente proiecte din portofoliul cultural universal, cum ar fi, în cazul nostru, definirea identității culturale a popoarelor lumii prin prezervarea și conservarea valorilor patrimoniului cultural imaterial, expresie sintetică a diversității culturale universale.
IMAGINI:
"Dunărea liniștită” Ansamblul folcloric al rușilor lipoveni, Brăila, județul Brăila
Proiectul de arhitectură al Centrului
Proiectul de arhitectură al Centrului
Formația de dansuri tradiționale săsești din Alțâna, Nürenberg
"Prietenia" Ansamblului artistic multietnic, Mihail Kogălniceanu, județul Constanța
Aurelia Pau, icoane pictate pe lemn, Sibiel, județul Sibiu;
Sergiu Pârvu, icoane pictate pe sticlă, Chirpăr, județul Sibiu
Ionuț Budău, olărit, Oituz, județul Bacău
Festivalul Național al Datinilor și Obiceiurilor
Festivalul Național al Datinilor și Obiceiurilor a fost organizat, în premieră, în anul 2007, ca ofertă specială pentru Programul "Sibiu Capitală Culturală Europeană – 2007 ", în colaborare cu Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti" și Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale București. Calendaristic el a cuprins:
28 – 29 aprilie 2007: Sâmbra oilor", "Măsurișul oilor", "Boteiul oilor", "Vălăritul", reconstituit în Muzeu împreună cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea – Ansamblul Folcloric "Chipărușul" din Nereju (instructor Dudu Natalița) și "Ciobănașul" din Negrilești (instructor Sonia Văscuianu), Primăria comunei Dalboșeț, Caraș-Severin – Grupul folcloric al școlii din Dalboșeț, "Junii Dalboșețului" (instructor prof. Ana Mihailo) și Ansamblul Folcloric Național "Transilvania", Baia Mare, Maramureș (director Iuliana Dăncuș). Manifestarea a avut ca oaspete de onoare pe renumita păstrătoare și interpretă de folclor Valeria Arnăutu. Debutul Festivalului a fost un real succes, nu numai prin valoarea actanților, ci și prin noua formulă, participativă, de prezentare a obiceiurilor: același obicei din trei zone etnografice diferite și "abandonarea" spațiului scenei, reconstituiea făcându-se integral în gospodăriile din muzeu.
12 mai 2007: reconstituirea Sărbătorilor de primăvără – Paparuda, Caloianul, Govia, Lăzărelul, Cofița – împreună cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale – Teleorman, Primăria comunei Izvoarele – Ansamblul folcloric "Izvorașul" (instructori Ana și Alexandru Trifan) și Primăria comunei Năsturelu – Ansamblul folcloric "Dunărica" (instructor prof. Florea Puiu Simion). Varietatea obiceiurilor a fost relevată prin reconstituirea lor de către comunități aparținând aceleiași zone etno-folclorice. Participanții la eveniment au fost și martorii vernisării expoziției "10 + 15 + 2. Identități europene", organizată în colaborare cu Muzeul Etnografic de la Viena, oferind oaspeților din Europa posibilitatea de a "trăi" străvechi obiceiuri românești.
din 18 în 20 mai 2007, vizitatorii au fost invitați, de Ziua Internațională a Muzeelor (care a durat ca în povești, trei zile și trei nopți), să (re)găsească toate bucuriile și visele copilăriei, să se (re)întâlnească cu tot ceea ce a aparținut bunicelor și mamelor, adică cu vatra casei, nu numai ca loc de încălzire și de iluminare, ci și ca spațiu în care se prepara mâncarea familiei. Dacă după vizitele anterioare în muzeu au povestit despre ceea ce au văzut, acum le-am oferit posibilitate să păstreze în amintire simfonia aromelor și formelor pe care le-au putut degusta și cumpăra… Vineri, s-au ospătat cu un bulz de 10 metri, realizat de reprezentanții ANTREC Covasna, sub privirea exigentă a președintelui ANTREC, domnul Attila Dorogos, cu gulaș la ceaun, sâmbătă, cu păstrăvi și papanași gătiți de reprezentanții ANTREC Argeș, iar duminică, au degustat tocană la ceaun și slănină "friptă" ca la Orlat. Sărbătoarea Înălțării Domnului Ispasul (slv. sŭpasŭ – "Mântuitor") este una dintre cele mai vechi și mai importante sărbători ale creștinătății, prăznuită încă de pe vremea Apostolilor. Am reconstituit obiceiul Cununii de Ispas alături de comunitatea din Mohu, Sibiu.
27 mai 2007: sărbătoarea Hramului Bisericii din Dretea, alături de comunitatea din Cârța, Rusaliile împreună cu formațiile de călușari din Oporelu și Măgura-Sârbi, Olt. Oaspete de onoare ne-a fost renumita păstrătoare și interpretă de folclor Valeria Arnăutu. Hramul (slv. hramu – patron) este momentul slăvirii ocrotitorului bisericii, care poate fi un sfânt sau un eveniment din Istoria Bisericii. Biserica din Dretea are ca hram Pogorârea Sfântului Duh. Călușarii (lat. collusium, collusii – grup de dans, a dansa împreună, societate secretă) se întâlnesc de Înălțare, într-un loc ferit, unde se întâlnesc trei drumuri, după ce au trecut de nouă izvoare și nouă hotare. A performat la Sibiu, cu sprijinul domnului Nichita Dragomira, Formația de călușari din comuna Oporelu și Călușarii din Măgura-Sârbi.
3 iunie 2007: Nunta în satul tradițional. Secvențe reprezentative ale nunților tradiționale de la Nădlac și de la Rupea au fost reconstituite de Ansamblul Folcloric "Sălășan" din Nădlac (instructor Cristina Jucan) și de Minisatul "Sfântul Andrei" din Brașov (coordonator prof. Ioan Sorin Apan), în contextul vernisării expoziției realizate în colaborare cu Ambasada Republicii Slovace în România, Nunta la slovacii din Ținutul de Jos, cu ocazia vizitării Muzelui "ASTRA" de către vicepremierul Republicii Slovacia, Excelența Sa Domnul Dušan Čaplovič.
de vineri, 15 iunie, până duminică 17 iunie, în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale „ASTRA” s-a organizat manifestarea Împreună – O diversitate culturală în ritmul cântecelor și dansurilor minorităților etnice din România. În contextul vizitării Muzeului de către consulii onorifici ai României, de pe cinci continente, acestora li s-a oferit prilejul de a cunoște, Ansamblul tătărăsc "Kara-su" din Medgidia, Ansamblul de dansuri și obiceiuri aromâne "Iholu" (Vocea) din Constanța, Ansamblul de cântece și dansuri aromâne "Pilisterul"(Porumbelul) din București, Ansamblul folcloric "Dunărea liniștită" al rușilor lipoveni din Brăila, Ansamblul folcloric "Parnasos" al grecilor din Brăila, Formația de dansuri populare maghiare "Nefelejcs",din Mediaș și Grupul de dansuri populare săsești din Sibiu.
24 iunie: Sărbătoare Sfântului Ioan cel Nou (Sfântul Ioan de Vară), specifică satului tradițional românesc având multiple valențe, "în straturi", predominant fiind unul sau altul în funcție de zona etnografică. În Oltenia, Banat, Transilvania și Maramureș "greutatea" zilei este dată de relația cu Sânzienele (lat. Sancta Diana), zânele bune care protejează câmpurile și holdele, dar și sănătatea oamenilor. În Muntenia, Dobrogea, sudul și centrul Moldovei sărbătoarea se numește Drăgaică (bg. Dragaika) și mai multe fete se fac "Drăgăici". Celebrarea obiceiurilor din această zi, cărora li s-a adăugat și "Cununa Grâului", s-a făcut împreună cu Minisatul "Sfântul Andrei" din Brașov, condus, cu pasiune și cu talent pedagogic, de profesorul Ioan Sorin Apan, și Ansamblul "Izvorașul" din Izvoarele, Teleorman, coordonat de entuziastul Alexandru Trifan.
7- 8 iulie: Zilele Culturii Populare Vâlcene au readus în memorie excelenta colaborare dintre Sibiu și Vâlcea, inițiată cu ocazia celei de a doua ediții a Festivalului Național al Tradițiilor Populare din România (2002). Târgul meșterilor populari, spectacolul folcloric susținut de renumite ansambluri din Oltenia, dar și de grupuri de păstrători autentici ai tradițiilor și obiceiurilor locale, au demonstrat valoarea tradițiilor vâlcene ca și efortul susținut al instituțiilor de cultură de a le păstra și valorifica.
21 iulie: Nedeia de Sfântul Ilie a cuprins un târg al meșterilor și creatorilor populari din zona Sibiului și vernisarea, prin "recuperarea" afectivă, a două monumente din Maramureș, reconstituite în Muzeu. Nedeia (slv. nedělja – duminică, sărbătoare) este un vechi obicei pastoral, specific regiunilor muntoase, de întâlnire, petrecere cu târg de valori de întrebuințare, ținute la date fixe și legate de calendarul vieții pastorale. În acest context, i-am invitat pe reprezentanții comunelor Desești și Budești – satul Sârbi, să sfințim Casa din Sârbi, în prezent sediul Centrului de Informare Turistică, situat la intrarea principală în Muzeu și Gospodăria de agricultor din Desești (cu batoză acționată de cai). Curtea casei din Desești a fost împodobită cu covoarele vopsite în culori naturale realizate de Maria Pop, dar și cu "ierburile de leac" care au dus în lume faima florei maramureșene și a calităților lor curative.
IMAGINI:
"Ciobănașul", Ansamblu Folcloric, Negrilești, județul Vrancea
"Izvorașul", Ansamblu folcloric Izvoarele, județul Teleorman
ANTREC Sibiu …slănină "friptă" ca la Orlat…
Comunitatea din Mohu, județul Sibiu
"Sălășan" Ansamblu folcloric , Nădlac, județul Arad
"Nefelejcs" Formația de dansuri populare maghiare, Mediaș, județul Sibiu
"Parnasus" Ansamblu folcloric al grecilor, Brăila, județul Brăila
Minisatul "Sfântul Andrei", Brașov, județul Brașov
Comunitatea din Desești, județul Maramureș
"Tezaure umane vii sunt persoanele care dețin, la cel mai înalt nivel, deprinderile și tehnicile necesare pentru producerea anumitor aspecte de viață culturală a unui popor și pentru continuarea existenței patrimoniului lor cultural material". UNESCO, Veneția, 1999
Argument pentru un Program național – "Tezaure umane vii" – de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial
André Malraux credea, cu câteva decenii în urmă, că "secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc".
Acest aforism a circulat în toată lumea prinzând contururi tot mai pronunțate (sau mai nuanțate), alimentându-se și din teoria "ciocnirii civilizațiilor" (și implicit, a religiilor), pe fondul recrudescenței, în Orient, a fundamentalismului islamic, asistat de impunerea tot mai autoritară, într-un conflict tot mai acut și violent cu iudaismul, a catolicismului anticomunist, sub Papa Ioan Paul al II-lea, și având ca o reacție firească, revigorarea în Estul Europei, a ortodoxismului.
Dar pulsiunile tot mai puternice ale unui fenomen de cuprindere, de forță și de expansiune tot mai rapidă, în plan universal, cel al "globalizării civilizației", cu toate efectele sale pozitive, în plan tehnico-economic și al informației, dar și cu uriașul său cortegiu de manifestări și amenințări distructive, în plan cultural, au modificat paradigma secolului XXI, cea a apărării și afirmării identităților culturale înlocuind-o, tot mai mult, pe cea a cultivării credințelor religioase.
Cărturari de vază, din toate țările lumii (la noi, printre alții, Mircea Malița: "O civilizație, zece mii de culturi"), conștienți de pericolele globalizării, au atras atenția națiunilor lor și împreună, națiunilor lumii, că trebuie suscitat (și mereu resuscitat), interesul și răspunderea structurilor guvernamentale, claselor politice și nicidecum pe ultimul loc, ca importanță, academiilor din întreaga lume, pentru declanșarea unei "resurecții" naționale întru apărarea propriei identități culturale și, primordial, a celei etnoculturale.
UNESCO, după venirea japonezului Köichiro Matsuura la conducerea organizației, în anul 1999, a intensificat campania, în plan universal, pentru a impune, cu toată autoritatea forum-ului mondial pentru știință, cultură și educație, noua paradigmă exprimată prin sintagma "Tezaure umane vii". După "Recomandările" UNESCO din anii 1989 (Paris) și 1999 (Veneția), care nu au dat rezultatele scontate ("orice noutate începe prin a fi un paradox" – respins, ca atare, de toate cercurile de influență), după reuniunile miniștrilor culturii din toate țările lumii, de la Istanbul (2001) și Paris (2002), a urmat redactarea (pe baza unui consens general al delegațiilor tuturor țărilor membre) și publicarea, în 17 octombrie 2003, a Convenției pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, eveniment remarcabil, o adevărată "piatră de hotar" în istoria culturii popoarelor lumii.
Esența acestui document universal (și personal am avut onoarea să lucrez la redactarea acestuia, aducându-mi, în anul 2001, cu ocazia reuniunii experților guvernamentali, la UNESCO Paris, o contribuție concretă și notabilă, prin valorificarea experienței proprii, remarcabile – apreciată de toate autoritățile în materie, prezente la acea reuniune – a Muzeului "ASTRA" din Sibiu, la includerea muzeului etnologic, modern, în frontul instituțiilor celor mai calificate și apte pentru a combate pe acest nou front cultural științific) este aceea de a clarifica, conceptual, procesual, categorial și obiectual, categoriile patrimoniului cultural imaterial și de a stabili tactica și strategiile de principiu și cu o valabilitate generală, în plan mondial, pentru apărarea, transmiterea și valorificarea, în condițiile vieții moderne, a tradițiilor etnoculturale.
După derularea, la Sibiu, în vara lui 2003, cu un real succes, a Conferinței internaționale a ICME (Comitetul Internațional al Muzeelor de Etnografie), sintagma reuniunii de la Sibiu (Muzeul și patrimoniul cultural imaterial) a fost preluată și de Adunarea Generală a ICOM, organizată la Seul, între 3 și 10 octombrie 2004. În plenul reuniunii festive inaugurale, în timpul alocuțiunii reprezentantului UNESCO, Muzeul "ASTRA" a fost citat nominal (și singular) ca fiind muzeul cu cea mai prodigioasă (elaborată, sistematică riguroasă și intensă) activitate, în această direcție, pe plan mondial, un adevărat pionier în materie.
La baza acestor elogioase aprecieri (și calificative superlative) a stat programul nostru intitulat "Tezaure umane vii" – România, evaluat la fața locului, ani la rând, de către cele mai autorizate personalități ale UNESCO (Mounir Bouchenaki, Noriko Aïkawa, Ralph Pettmann), dar și de reprezentanții unor importante organizații din structurile culturale mondiale, precum Alexander Veigl (IOV), prof. Bjorn Rekdal (ICME).
Apariția Ordonanței Guvernamentale nr. 19 din
31 ianuarie 2007, destinată reglementării acestei probleme, de acută și maximală importanță pentru destinul celui mai valoros patrimoniu cultural național, cel care ne definește, fundamental, propria identitate etnoculturală, vine, la aproape patru ani de la apariția Convenției UNESCO, să legifereze, și în România (semnatară, încă din 2005, a Convenției amintite), noul domeniu al patrimoniului cultural național, al științei și culturii naționale, de covârșitoare responsabilitate pentru națiune și pentru istorie.
Prezența în interiorul programului, structurat riguros de noi, în cadrul concepției elaborate încă din anul 1990 (aspect subliniat elogios, la Seul, de consilierul directorului general al UNESCO, doamna Noriko Aïkawa), a Academiei Artelor Tradiționale din România, a stârnit, încă de la început, vii controverse, în țară, contestațiile cele mai ferme venind, surprinzător, tocmai din partea reprezentanților din conducerea de atunci a Academiei Române. Desigur că respingerea proiectelor noastre s-a făcut "din principiu", în afara oricărei discuții principiale, a oricărei confruntări de argumente, a oricărei analize temeinice. Dacă ni s-ar fi oferit ocazia de a ne face cunoscute argumentele, credem că reacția ar fi fost cu totul alta, așa cum avea să se întâmple, în vara anului 2007, când Președintele nou ales al Academiei Române, chimistul de faimă mondială, acad. Ionel Haiduc, însoțit de Vicepreședintele Academiei, acad. Florin Filip, au dat girul oficial al funcționării "Academie satului românesc", recunoscând valoarea proiectului germinat de strălucitele discursuri de recepție în Academie, susținute de Lucian Blaga și Liviu Rebreanu, care au elogiat la superlativ, primul satul românesc, al doilea, țăranul român.
Așadar, ce anume a stat la baza temerarului și neconvenționalului nostru proiect?
În mod esențial, teza pe care ne-am construit edificiul unei "Academii a satului tradițional" este aceea a fundamentului rural și caracterului tradițional al civilizației istorice a românilor. "Suntem un neam de țărani" afirmă, cu argumente irefutabile, o pleiadă de savanți din toate științele socio-umane, precum istoricii Nicolae Iorga, P.P. Panaitescu, C.C. Giurăscu și Lucian Boia, geografii George Vâlsan, Simion Mehedinți, Vintilă Mihăilescu și Ioan Conea, arheologii Ion Nestor, Radu Popa și Radu Florescu, sociologii Dimitrie Gusti, Traian Herseni, H.H. Stahl, Ilie Bădescu și Septimiu Chelcea, etnolologii Romulus Vuia, Romulus Vulcănescu, Valer Butură, Paul H. Stahl și Cornel Irimie, filozofii: Rădulescu Motru, Lucian Blaga și Constantin Noica, istoricii religiei, Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, sau literați precum Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu și Marin Preda, ori poeți ca George Coșbuc, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și George Țărnea (nominalizare extrem de eliptică).
Cele două discursuri de recepțiune în Academia Română, ale lui Lucian Blaga (1937) și Liviu Rebreanu (1940), la care ne-am referit mai sus, au constituit înseși coloanele de rezistență și totodată, cariatidele de frontispiciu ale edificiului ce recunoaște și prețuiește valorile individuale de elită ale universului spiritual al satului tradițional din România. "Suntem și vom fi totdeauna – afirma, sub cupola Academiei Române, în aplauzele întregii asistențe, Liviu Rebreanu – neam de țărani. Prin urmare, destinul nostru ca neam și ca putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai atârnă, în aceeași măsură, și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne".
Această nouă structură informală, apărută în peisajul cultural românesc contemporan, ca un posibil model avangardist pe plan mondial, de recunoaștere a valorilor superlative ale culturii populare românești, elogiată de UNESCO, contestată (sau, în cel mai bun caz, ignorată) la noi acasă, a fost creată în semn de suprem omagiu adus spiritului etnofondator al țărănimii române (acel "țesut conjunctiv al istoriei", cum i-a numit Fernand Braudel pe țăranii Europei), exponenților anonimi, timp de milenii, ai celor ce în tăcere, în umilință și în ignorare generală, cu modestie, dar cu un har artistic inegalabil, au urzit și au țesut însăși substanța propriei noastre identități etnoculturale.
La rândul său, Lucian Blaga observa, profund filozofic, într-un registru axiologic extrem de rafinat, că în afara unui "complex à propri, al unei matrici stilistice performantă în planurile și creațiile unei culturi minore, (…) nu s-a ivit, până astăzi, nicăieri și niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund à priori stilist, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea, niciodată și o cultură majoră, oricâte genii și talente ar avea la dispoziție, pentru asemenea înfăptuire. Geniul creator rămâne geniu pustiu dacă nu e integrat în câmpul unui asemenea potențial stilistic".
A se mai încerca, astăzi, să se nege sau să se minimalizeze, rolul țărănimii în toată istoria, cel puțin bimilenară, a neamului nostru, contribuția sa genuină și ctitorială la edificarea (etno-zidirea) ființei noastre culturale, ca popor cu o spiritualitate inconfundabilă, fundamentarea etnogenetică și post-etnogenetică a etnoculturii românești, prin conservarea multiseculară a tradițiilor în cele mai vitrege împrejurări, în întreg evul mediu, când "românii s-au închis și mai mult în ei, s-au adâncit în propriile lor tradiții spirituale, care erau nu numai latino-bizantine, ci și prelatine, adică geto-dacice", cum precizează Mircea Eliade în "Destinul culturii românești", nu poate fi evaluat decât ca opera unui spirit mărginit, optuz și refractar recunoașterii originilor civilizației și culturii noastre.
Am fost condamnați de o istorie mai mereu potrivnică, de ocupațiile silnice și vămuitoare ale popoarelor migratoare, care ne-au obidit un întreg mileniu (secolele III-XIII), urmate de dominația otomană, care ne-a vitregit economic, influențându-ne, totodată, cultural și psihologic, vreme de alte cinci veacuri (din secolul al XIV-lea până în 1877, când Principatele Române și-au cucerit independența), la o cultură predominant orală, de esență populară. Pe bună dreptate, constata, în mod extrem de documentat, Mircea Eliade, că "geniul popular, autentic românesc, a ieșit sporit din acest secular proces de interiorizare… (iar)…adâncirea propriilor tradiții spirituale n-a putut rodi decât pe nivelul creației populare, adică al folclorului".
A ignora, în aceste condiții, geniul popular echivalează cu un adevărat "Lèse majesté" față de "Măria Sa, Țăranul Român". Un asemenea gând, crez, gest, atitudine sau "Doamne ferește", program cultural, ar trăda, la nivel individual, dincolo de toată știința, erudiția livrească și prestigiul social, atitudinea (din păcate destul de frecventă, în societatea noastră postbelică), egolatră a parvenitului care se rușinează cu proprii părinți și bunici, țărani din neam în neam, care uită drumul spre satul natal și rupe toate legăturile cu neamul lui de pe pământ și cu cel de sub pământ, uitând de sărbătorile celor vii și de pomenirea celor "trecuți la cele veșnice", de datinile și obiceiurile strămoșești, afișând un postmodernism sterp și pustiu, ce îi anulează chiar și propria identitate și valoare.
Iar concluzia lui Eliade, având beneficiul unei enciclopedice informații la nivelul culturii universale, acoperă, ca un epitaf, esența creației noastre culturale, "aproape tot ce a dat mai bun geniul românesc până în prezent, l-a dat pe nivelul creației folclorice".
Revenind la cadrul instituțional, "academic", dincolo de frumoasa, pilduitoarea și tentanta apropiere a originilor celor două instituții academice, cea a spiritului aulic, a culturii scrise, a aristocrației moderne a științei, tehnicii și artei și cea a culturii orale, tradiționale, populare, anonime, fiecare acoperind unul dintre cele două subsisteme ale culturii naționale (care, doar împreună pot cuprinde, întregi și da expresie întreg universului cultural al poporului nostru), ce s-ar putea, oare, reproșa inițiativei noastre (de a fonda o academie a valorilor individuale superlative ale satului românesc, privite cu uluire și admirație de o lume întreagă) și care este consensuală cu cea mai nouă paradigmă cultural-universală privitoare la recuperarea propriilor origini, cultivarea propriilor rădăcini, reconsiderarea și reformularea propriei Identități (care, așa cum afirma acad. Alexandru Zub, este o "conchistă de fiecare zi", este o reconstrucție culturală perpetuă, și care, asemeni lui Ianus bifrons, este obligată să privească, deopotrivă, spre trecut, și spre viitor, inspirându-se din istorie și proiectând totul în viitor, printr-o tradiție permanent reînnoită)?
Un singur lucru, poate, pe care îl acceptăm ca fiind expresia unei slăbiciuni a minții omenești, mai dispusă, "din oficiu", să pactizeze cu "obișnuința", decât să deschidă ușa larg, fără împotrivire, "noutății", debarasându-se de orice prejudecată: este prea îndrăzneață și originală spre a fi adoptată, în premieră, în România. Prin tradiție, noi așteptăm legitimarea în străinătate a unei noi paradigme culturale, pentru a o accepta, "fără riscuri", ca un produs "autentificat", de autoritate universală, sau europeană, incontestabilă.
Oare nu considera, cu deplin temei, Dimitrie Gusti, în chiar dizertația sa, în momentul primirii în Academia Română (intitulată "Ființa și menirea Academiilor"), că "Prima chemare a Academiilor este de a răspunde necesității de socializare a creației și a înfruntării pericolului specializării excesive a științei"?
Și, oare, nu, același ilustru membru al Academiei Române afirma, în mod vizionar, acum trei pătrare de veac, că "Academia perfectă, ca sanctuar al spiritului uman, oferă, într-un tip individual, tabloul prescurtat al umanității complete. Universalitatea culturală este, "deodată", savantă și artistică, toate fețele și elementele ei trebuie, deci, undeva, reunite într-o superioară armonie și puternică virtute"?
Proiectul nostru, derulat încă din 1992, cu efecte absolut miraculoase pentru o suscitare generală a interesului responsabil pentru protecția și cinstirea spiritului creator popular, autentic și a respectului suprem pentru continuarea tradițiilor vii, nu face decât să întruchipeze (formalizând efectiv principiile, într-o construcție culturală reală), teza lui Dimitrie Gusti, conform căreia: "Viața unei națiuni este împodobită cu frumusețea unui adânc sens etic. Națiune înseamnă un ideal cultural de realizat, ea este, deci, un principiu de continuitate a muncii culturale. Cu cât cultura națională este mai dezvoltată, mai originală, cu atât mai adevărat și profund este sentimentul comunității muncii culturale, deci chitul de cimentare a unității naționale".
Atitudinea noastră, a celor ce suntem chemați să ne salvăm și să ne protejăm conștiința și valorile identitare prin abordarea unui program național fundamental științific – prin contribuțiile membrilor Academiei Române, în primul rând – nu mai poate fi aceea de a trata țărănimea (atâta câtă mai este ea) ca o categorie inferioară, și de aici, cultura populară, ca o subproducție culturală emanată de "talpa țării", ci dimpotrivă, de a considera exponenții, creatorii și trezorierii culturii noastre populare tradiționale, ca fiind adevăratele "Tezaure umane vii" ale națiunii, sau, potrivit sintagmei aflate mai aproape de filozofia și expresia țărănească, "cununa țării", demni, așadar, de a fi încadrați într-o "Academie a satului românesc".
Faptul că am hotărât să-i scoatem din anonimat și să-i așezăm pe frontispiciul cultural al unei instituții supreme a spiritualității poporului nostru este, credem cu toată tăria, un legitim, profund moral și deplin responsabil act de recunoaștere și de restituție a celor ce, cu modestie și chiar cu umilință, continuă, împotriva tuturor vicisitudinilor și ingratitudinii noastre, să slujească de o viață, la altarul sacru al Tradiției (o Tradiție mereu reînnoită, în spiritul vremii), nelăsând să se stingă "focul viu" și sacru al Identității noastre.
Reuniunea, la Sibiu, în contextul manifestărilor din cadrul Capitalei Cultural Europene a reprezentanților de elită ai celor două emisfere ale culturii naționale, cei dintâi reprezentând conducerea Academiei Române, și cei din urmă, membrii de elită ai Academiei Artelor Tradiționale oferă întregii lumi o imagine sublimă, pilduitoare, cu privire la decizia României moderne, integrată în structurile europene de la 1 ianuarie 2007, de a-și reconsidera și reuni toate valorile ce, numai dimpreună, rostuiesc trecutul și proiectează viitorul culturii noastre naționale sub semnul valorilor identitare.
IMAGINI:
Nicolae Suciu, icoane pictate pe sticlă, Cincu, județul Brașov
"Am avut o deosebită plăcere să vizitez Muzeul ASTRA și să aflu multe lucruri despre viața poporului român. Vă mulțumesc foarte mult!" Köichiro Matsuura, Director general UNESCO
"Școala de familie" Silvia Tecoanță, țesut, Alțâna, județul Sibiu
"Patrimoniul cultural imaterial, transmis din generație în generație, este recreeat în permanență de comunități și grupuri, în funcție de locul lor, de interacțiunea cu natura și de istoria lor și le dă un sentiment de identitate și de continuitate, contribuind astfel la promovarea respectului diversității culturale și a creativității umane". UNESCO, Istanbul, 2003
Acad. Ionel Haiduc; Prof. Dr. Corneliu Bucur; Nicolae Purcărea, sculptură lemn, județul Brașov
Președintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc,
a legitimat fondarea Academiei Artelor Tradiționale din România ca o nouă paradigmă culturală: "Orice noutate începe prin a fi un paradox, continuă prin a fi o banalitate și sfârșeșete prin a fi o prejudecată".
"Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufletească de necontestat". Lucian Blaga
Adela Petre, țesut, Sibiciu, județul Buzău;
Mihaela Todoran Poll broderie cu mărgele Salva, județul Bistrița Năsăud
"La simplitate ajungi chiar fără voia ta, de îndată ce te apropii de sensul real al lucrurilor". Constantin Brâncuși
"Păstrarea tradițiilor populare este o datorie și o obligație a noastră, a tuturor, pentru că în lumea aceasta a globalizării, există riscul și pericolul ca identitatea națională, nu numai a românilor ci și a altor popoare să se șteargă treptat. Înainte de toate, cred în cultura populară, pentru că industrie, știință, comerț, arte fac și alții, dar cultura populară este unică, are un specific al său, care este inegalabil". Acad. Ionel Haiduc Președintele Academiei Române
… Lumea, așa cum e, e zidită bine; nu o poți schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru…
Avram Negriu, confecționat spete;
Dan Dacian, olărit Rîșculița, județul Hunedoara
"Lucrurile nu sunt greu de făcut. Ceea ce este cu adevărat greu este de a ne pune în starea de a face". Constantin Brâncuși
PATRIMONIUL CULTURAL ARTISTIC
GALERIE MODERNĂ DE SCULPTURI MONUMENTALE
Considerată, numai convențional, o secțiune a muzeului, acest nou sector expozițional, având toate atributele unei galerii de artă plastică modernă, în aer liber, în principal, se distinge în cadrul muzeului, ocupând o alee dispusă periferic, față de spațiul expoziției muzeal-etnografice (numită, din respect pentru tradiție Aleea Călăreților), astăzi Galeria Sculpturilor.
Ideea constituirii expoziției de sculptură monumentală a venit din necesitatea, resimțită acut de organizatori, de a prelungi universul valorilor culturale ale satului românesc în contemporaneitate, de a sugera funcția de inepuizabilă sursă de inspirație a acestuia, pentru creația plastică actuală, de esență aulică.
Viața, și mai ales opera genialului țăran din Hobița Gorjului – Constantin Brâncuși – recunoscut azi, în mod unanim, în întreaga lume, ca artistul care a revoluționat sculptura modernă, trecând cel dintâi frontiera dintre clasicism, premodernism și modernism, au constituit un imbold decisiv.
Și unde, oare, altundeva decât în muzeul național al civilizației tradiționale a poporului român, se puteau alătura, atât de organic legate între ele, satul, leagănul eternității noastre, cu aria modernă inspirată din lumea satului?
Așa s-a născut ideea Simpozioanelor anuale de sculptură modernă, "Constantin Brâncuși", din Dumbrava Sibiului, la care participă sculptori de formație academică, inspirația din universul satului românesc fiind condiția sine qua non a acceptării proiectelor lor. Li s-au adăugat, în anul 2002, două opere ale unui meșter sculptor țăran, Vasile Apan, din Vadul Izei, județul Maramureș, membru al Academiei Artelor Tradiționale din România. Opere cu valoare simbolică pentru lumea satului, Ciutura (simbol al ingeniozității tehnice a țăranului român) și Fusul cu zurgălăi (simbol al măiestriei artistice și al sensibilității), ele străjuiesc chiar intrarea principală în Muzeul în aer liber.
În cadrul muzeului, manifestarea a reprezentat o importantă materializare a unei idei generoase: punerea în ecuație și prezentarea muzeografică, în aer liber, a două tipuri de patrimoniu cultural, ambele cu rădăcini adânci în cultura și civilizația umană: pe de o parte arta populară tradițională (cu precădere arhitectonică și sculpturală), ca segment al creației anonime a poporului român ilustrată în expoziția în aer liber din Dumbrava Sibiului pe o suprafață de peste 45 ha, și, pe de altă parte, creația monumentală contemporană încărcată de simboluri și spațialitate, specifice artei moderne monumentale.
În cadrul Programului "Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007", Complexul Național Muzeal "ASTRA" a organizat, Tabăra europeană de sculptură monumentală în lemn "EURO-SCULPT 2007", cu participarea a zece sculptori din România, Turcia, Olanda, Germania, ale căror lucrări au completat până la 29 numărul operelor găzduită de acest muzeu de artă modernă sui-generis, fiind o dovadă grăitoare a complementarității ideale dintre cele două expoziții permanente, găzduite de muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului, a susținerii convingătoare a ideii perenității valorilor culturale ale satului tradițional, determinând o reflexie interioară perpetuă față de aforismul filozofului-poet Lucian Blaga, la adresa obârșiei civilizației universale: "Veșnicia s-a născut la sat!".
Fus cu zurgălăi, autor: Vasile Apan, 2002
Coloana dăinuirii noastre, autor: Vasile Apan, 2007
Coloana, autor: Aurel Vlad, 2007
Jilț, autor: Alexandru Călinescu-Arghira, 1992
Sfântul Simion, autor: Marina Simona Antonio, 2007
Construcție mobilă, autor: Ion Deac-Bistrița, 1992
Înălțare, autor: Gavril Abrihan, 1994
Flori, autor: Ioan Cândea, 1994
Întoarcerea Fiului Risipitor, autor: Ion Iancuț, 1992
Triptic Ortodox, autor: Sava Stoianov, 1992
Femeia ca înger, autor: Özgür Turhan , 2007
Arca lui Noe, autor: Septimiu Enghiș, 2007
În mișcare, autor: Peter van de Waal, 2007
Omagiu lui Brâncuși, autor: Klaus-Friedrich Großkopf, 2007
Generații, autor: Mircea Ignat, 2007
Înger bătrân, autor: Vlad Dan Perianu , 2007
Megalopolis, autor: Dumitru Șerban, 2007
Mater Humana, autor: Eugen Florin Barzu , 2007
Poartă, autor: Petrovits Istvan, 1994
Dialog, autor: Nicolae Șaptefrați, 1994
Roata lui Dumitru, autor: Alexandru Grosu, 1992
Izvorul, autor: Corneliu Tache, 1993
Izvorul Lacrimii, autor: Traian Moldovan, 1993
Ferestre, autor: Dinu Câmpeanu, 1993
Loc Sfânt, autor: Tuvia Yuster, Israel, 1994
Quantor, autor: Cristi Mârzea , 2007
Piuă, autor: Călin Baciu, 1993
Cavalerul, autor: Mihai Istudor, 1993
Christ, autor: Darie Dub, 1993
Zonele de proveniență a monumentelor
Gospodărie
Moară de vânt
Gospodărie –atelier
Moară cu cai
Biserică
Gater
Mijloace de transport
Troiță
Uleiniță
Edificii de utilitate publică
Moară plutitoare
Moară hidraulică
Cherhana
Cămări & Sisteme de depozitare
Monoxilă
Teasc
Stână
Piuă
Complexul Național Muzeal "ASTRA" Sibiu
Piața Mică nr.11
Telefon: 0269 – 21.81.95
Fax: 0269 – 21.80.60
e-mail: [anonimizat]
www.muzeulastra.ro
Muzeul Civilizației Populare Tradiționale
"ASTRA"- Sibiu
Sibiu, Calea Rășinari
Telefon: 0269 – 25.29.99
Administrativ: 0269 – 25.29.92
Centrul de
Informare
al Turiștilor: 0269 – 25.29.76
Fax: 0269 – 25.29.09
e-mail: [anonimizat]
www.muzeulinaerliber.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Muzeul Civilizatiei Populare Traditionale din Romania (ID: 128626)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.