Mosteniri
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Noțiune
Deschiderea moștenirii
Felurile moștenirii
Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Condițiile generale ale dreptului de a moștenii
Capacitatea de a moștenii
Nedemnitatea succesorală
Vocația la moștenire
CAPITOLUL II MOȘTENUIREA LEGALĂ
2.1. Principiile moștenirii legale
2.2. Principiile generale al devoluțiunii legale
2.2.1. Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
2.2.2. Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă
2.2.3. Prinsipiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire
2.3. Reprezentarea succesporală
CAPITOLUL IV MOȘTENITORII LEGALI
3.1.Soțul suopraviețuitor
3.1.1. Condiții speciale cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni
3.1.2. Drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali
3.1.3. Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic
3.1.4. Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
3.2. Descendenții defunctului
3.3. Ascendeții privilegiați și colateralii privilegiați
3.4. Ascendeții ordinari
3.5. Colateralii ordinari
CAPITOLUL IV MOȘTENIREA VACANTĂ
Noțiunea și natura juridică a moștenirii vacante
Procedura atribuirii moștenirii vacante
Desființarea vanței moștenirii
CAPITOLUL V LIBERALITĂȚILE
Definirea noțiunii
Donația
Legatul
Capacitatea în materie de liberalități
Capacitatea de folosință
Lipsa capacității depline de exercițiu a dispunătorului
Desemnarea beneficiarului liberalității
Incapacitățile speciale
Incapacități speciale în materia legatelor
Simulația
Subsituțiile fideicomisare
5.3.1. Definirea noțiunii
5.3.2. Efectele substituției fideicomisare
5.3.3. Drepturile substiuitului
Liberalitățile reziduale
Dreptul de dispoziție al instituitului
Interdicția de a dispune cu titlu gratuit
Independența ptrimonială a instituitului
Revizuirea condițiilor și sarcinilor
5.5.1. Soluționarea cererii de revizuire
CAPITOLUL VI DONAȚIA
Încheierea contractului
Forma donației
Înregistrarea donației autentice
Formarea contractului de donație
Promisiunea de donație
Principiul irevocabilității
Întoarcerea convențională
Efectele donației
Garanția contra evicțiunii
Garanția contra viciilor ascunse
Revocarea donației
Cauze de revocare
Revocarea promisiunii de donație
Revocarea pentru ingratitudine
Cazuri de revocare pentru ingratitudine
Cererea de revocare
Efectele generale ale revocării
Efectele speciale ale revocării
Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Întinderea obligației de executare
Efectele revocării pentru neexecutarea sarcinii
CAPITOLUL VII TRANSMISIUNEA MOȘTENIRII
7.1. Dreptul de opțiune succesorală
7.2. Actul juridic de opțiune succesorală
7.2.1.Caracterele juridice ale ale opțiunii
7.3. Vocația multiplă la moștenire
7.4. Exercitarea dreptului de opțiune succesorală
7.4.1. Începutul exercitării dreptului de opțiune succesorală
7.4.2. Suspendarea și repunerea în termenul de opțiune succesorală
7.4.3. Prorogarea termenului
7.5. Retransmiterea dreptului de opțiune
7.6. Acceptarea moștenirii
7.6.1. Felurile acceptării
7.6.6.1 Acceptarea expresă și acceptarea tacită
7.6.1.2. Acceptarea forțată
7.6.2. Actele cu valoare de acceptare
7.6.3. Înregistrarea actelor de acceptare
7.6.4. Declarația de neacceptare
7.6.5. Prezumția de renunțare
7.6.6. Reducerea termenului de opțiune
7.6.7. Efectele acceptării
7.6.8 Întocmirea inventarului
7.7. Renunțarea la moștenire
7.7.1. Condițiile de fond și formă
7.7.2. Efectele renunțării la moștenire
7.7.3. Revocarea renunțării de către succesibil
7.7.4. Revocarea renunțării de către creditorii succesibililor
7.8. Dobândirea posesiunii moștenirii
7.8.1. Dobândirea de drept a ăposesie moștenirii (sezina)
7.8.2. Trimiterea în posesia a moștenitorilor nesezinari
7.8.3. Predarea legatelor
7.8.4. Pricedura succesorală notarială
7.8.5. Petiția de ereditate
CAPITOLUL VIII INDIVIZIUNEA ȘI ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII
8.1. Indiviziunea succesorală
8.2. Raportul donațiilor și al datoriilor
8.2.1. Raportul donațiilor
8.2.1.1. Definirea noțiunii de raport succesoral
8.2.1.2. Condițiile obligației legale de raport
8.2.1.3. Persoanele care pot cere raportul donațiilor
8.2.1.4. Excepțiile de la obligația de raport
8.2.1.5. Modalitatea de efectuare a raportului
8.2.1.6. Căile de realizare a raportului
8.2.1.7. Evaluarea bunului raportat
8.2.2. Plata datoriilor
8.2.2.1. Divizibilitatea de drept a pasivului succesoral
8.2.2.2. Plata creditorilor
8.2.2.3. Raportul datoriilor
CAPITOLUL IX PARTAJUL MOȘTENIRII
9.1. Partajul moștenirii în dreptul comun
9.2. Partajul de ascendent
9.2.1. Noțiunea de partaj de ascendent
9.2.2. Persoanele care pot face partajul de ascendent
9.2.3. Forma partajului de ascendent
9.2.4. Ineficacitatea partajului de ascendent
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Noțiune
“Așteptat cu entuziasm sau reținere, privit cu temeri sau teamă, aplicat cu ezitări sau curaj, Noul Cod Civil” abordează cu viziune nouă și instituția moștenirii.
Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale .
În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.
Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă.
Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.
Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
“Instituția moștenirii, reprezintă o componentă importantă în procesul dezvoltării economice și a consolidării relațiilor de familie, a societății în ansamblu”. În acest context instituția moștenirii trebuie analizată în detaliu, cu scopul realizării unei interpretări unitare și aplicării unei procedure predictibile și nediscriminatorii.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
Precizări terminologice
Actualul cod civil, față de vechea reglementare, aduce în materia moștenirii noutăți de abordare a vechilor proceduri dar și schimbări terminologice demne de menționat.
Dacă în privința vechiului Cod, specialiștii în drept susțineau: “În actuala reglementare, Codul Civil folosește mai intens termenul de “succesiune”, în defavoarea termenului de “moștenire”, utilizat mai rar”, actuala reglementare revine la vechea terminologie, fără a abandona total termenul de “succesiune”.
“Chiar dacă noul Cod Civil, precum și Constituția României revizuită în anul 2003, preferă în mai multe ocazii folosirea termenului de “moștenire”, termenul de succesiune îl putem regăsi în legislația română și în Codul Civil, cu referire la acest transfer de patrimoniu – “de mortis causa”.
Deschiderea moștenirii
Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.
Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.
Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 Cod Civil în vigoare. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.
Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie, probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.
Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deceitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
“Instituția moștenirii, reprezintă o componentă importantă în procesul dezvoltării economice și a consolidării relațiilor de familie, a societății în ansamblu”. În acest context instituția moștenirii trebuie analizată în detaliu, cu scopul realizării unei interpretări unitare și aplicării unei procedure predictibile și nediscriminatorii.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
Precizări terminologice
Actualul cod civil, față de vechea reglementare, aduce în materia moștenirii noutăți de abordare a vechilor proceduri dar și schimbări terminologice demne de menționat.
Dacă în privința vechiului Cod, specialiștii în drept susțineau: “În actuala reglementare, Codul Civil folosește mai intens termenul de “succesiune”, în defavoarea termenului de “moștenire”, utilizat mai rar”, actuala reglementare revine la vechea terminologie, fără a abandona total termenul de “succesiune”.
“Chiar dacă noul Cod Civil, precum și Constituția României revizuită în anul 2003, preferă în mai multe ocazii folosirea termenului de “moștenire”, termenul de succesiune îl putem regăsi în legislația română și în Codul Civil, cu referire la acest transfer de patrimoniu – “de mortis causa”.
Deschiderea moștenirii
Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.
Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.
Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 Cod Civil în vigoare. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.
Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie, probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.
Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deces, acesta atestă ziua, luna și anul producerii decesului; în cazul lipsei mențiunii orei exacte a decesului, aceasta poate fi stabilită pe baza actelor medicale constatatoare ale morții.
În cazul dispariției, instanța judecătorească fixează data decesului prin aplicarea prezumțiilor instituite prin art. 52 Cod Civil în vigoare, iar dacă hotărârea nu arată și ora morții, aceasta va fi stabilită în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Stabilirea orei exacte-chiar a minutului și a secundei-a decesului se poate învedera ca dificilă, dar foarte utilă în cazul morții mai multor persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit în același eveniment și/sau în același timp.
În funcție de data deschiderii succesiunii se determină:
sfera moștenitorilor legali și testamentari, capacitatea lor succesorală,precum și drepturile lor asupra moștenirii;
compunerea și valoarea masei succesorale;
data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune;
validitatea actelor juridice asupra moștenirii;
începutul indiviziunii succesorale și data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moștenitori);
legea aplicabilă devoluțiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.
Raportat de locul dechiderii moștenirii aceasta se deschide la ultimul domiciliu al lui de cuius și nu la locul decesului. Alegerea este justificată prin aceea că moartea lui de cuius poate surveni într-un loc unde acesta se afla accidental și se impune și din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legătură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin alin. 3 și 4, art. 954 Cod Civil în vigoare stabilește o serie de reguli necesare fixării locului deschiderii succesiunii pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau se află în străinătate. În acest sens, este introdusă, cu titlu de noutate, în legislația noastră relația dintre un element fix-bunuri patrimoniale imobile sau mobile-și un elemenbt mobil, primul organ sesizat-notar public sau instanță de judecată-de succesibili.
Deși norma legală nu identifică obiectul sesizării, este evident că acesta trebuie să vizeze dezbaterea succesiunii și emiterea certificatului de moștenitor sau eventuale aspecte premergătoare, cum ar fi inventarul bunurilor succesorale și măsurile speciale de conservare a acestora.
Astfel, locul deschiderii moștenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului public sau a instanței de judecată, fiind identic cu circumscripția organului sesizat, dar cu respectarea următoarelor condiții:
dacă în masa succesorală se găsesc și bunuri imobile, în această circumscripție trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă suntem în prezența unui singur bun imobil, moștenitorii nu vor mai avea drept de opțiune);
dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această circumscripție trebuie să se găsească unele dintre acestea.
Conform noilor dispoziții legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nicio relevanță în determinarea locului deschiderii moștenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în totalitate în afara teritoriului României.
Se impune a mențion că pentru sesizarea notarului public sau a instanței de judecată nu este necesar consensul succesibililor, oricare dintre aceștia putând exercita acest drept.
Analiza excepțiilor de la regula deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu al defunctului indică excluderea aplicării în materie succesorală a prezumțiilor domiciliului, instituite prin art. 90 Cod Civil în vigoare, întrucât acestea conduc întotdeauna la determinarea unui domiciliu închipuit atunci când cel real nu este cunoscut, ceea ce ar provoca aplicarea dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 954 Cod Civil în vigoare doar atunci când ultimul domiciliu al defunctului s-ar afla în străinătate.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului, în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus sub curatelă.
Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluționeze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral.
Clauza testamentară sau convențională prin care de cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 954 Cod Civil în vigoare sunt nule de drept.
Felurile moștenirii
Moștenirea poate să fie legală sau testamentară. În acest sens, dispozițiile art. 955 alin. 1 Cod Civil în vigoare consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.
Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.
Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:
De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.
Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.
Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.
Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.
Alineatul 2 al art. 955 Cod Civil în vigoare confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.
Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:
dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;
dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);
dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.
Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.
“Coexistența succesiunii testamentare cu cea legală fiind unanim acceptată”, putem spune că există și o a treia categorie, respectiv al “moștenirii mixte”.
Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Prohibiția istorică, având ca subiect în denumire tradițională pactul asupra unei moșteniri nedeschise, își găsește numeroase justificări: apărarea circuitului civil de astfel de drepturi eventuale; îndepărtarea dorinței morții eventualului de cuius-votum mortis captandea; protejarea moștenitorilor de influențele terților speculanți sau a propriilor autori.
Însă, art. 956 Cod Civil în vigoare propune o viziune pur tehnică și rigidă a acestei interdicții, prin preferarea unei metode de control a validității actului juridic, specifică obiectului său și nu cauzei.
Sancțiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor elemente:
existența unui act juridic
Este cazul oricărui act juridic, fiind indiferentă natura sa unilaterală sau bilaterală, oneroasă sau gratuită. Textul noului Cod civil vizează, în egală măsură, contractele, cum sunt: vânzarea, donația, renunțarea cu titlu oneros etc, promisiunile de înstrăinare-vânzare, donație și actele juridice unilateral cum sunt renunțarea sau acceptarea.
Act juridic având ca opbiect drepturi eventuale
Obiectul actului juridic îl constituie drepturile susceptibile de a face parte din dreptul de moștenire al unuia dintre contractanți, fiind indiferent dacă poartă asupra unei universalități-vocația asupra întregii moșteniri.asupra unei cotități- vocația asupra unei fracțiuni din moștenire. sau asupra unor drepturi privite ut singuli-dreptul de moștenire a unor bunuri privite individual, dreptul de rezervă sau la raport, dreptul de a invoca prescripția sau de a intenta acțiunea în răspundere civilă delictuală. Nu are importanță dacă prin actul juridic aceste drepturi sunt alienate sau se renunță la ele;
Act asupra unei moșteniri nedeschise încă
Noțiunea de moștenire nedeschisă încă, adică viitoare, se definește prin raportare la instituția juridică a deschiderii succesiunii, ca fiind succesiunea unei persoane care încă nu a decedat. Acesta este criteriul esențial al interdicției, întrucât o succesiune viitoare nu poate fi formată, în tot sau în parte, decât din drepturi eventuale, drepturi care există sub forma unei simple expectative, sunt în suspans. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este indiferent dacă actul juridic se încheie în considerarea morții unei persoane determinate sau nedeterminate. De asemenea, participarea prezumtivului de cuius la încheierea actului juridic sau acordul său expres exprimat nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
Actul să nu fie permis expres de lege
Având în vedere interese superioare, textul admite posibilitatea legiuitorului de a legifera acte juridice care se constituie în excepții de la interdicția pactelor asupra unei moșteniri nedeschise.
Cu titlu de exemplu, putem aminti posibilitatea descendenților, a ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor de a renunța la dreptul de invoca prezumția de donație, ceea ce echivalează cu renunțarea la dreptul de a cere reducțiunea și/sau raportul.
Plasarea textului art. 956 în Capitolul I, Titlul I, al Cărții a IV-a referitor la dispozițiile generale ale moștenirii, ne indică statuarea, cu titlu de principiu, a regulii conform căreia în dreptul român nu este permisă organizarea transmisiunii succesorale pe cale convențională.
Norma legală nu identifică însă persoanele asupra cărora se răsfrânge interdicția. Deși actele unilaterale de acceptare sau renunțare la succesiune nu ar putea fi îndeplinite decât de prezumtivi moștenitori legali sau testamentari, actele ce promit sau transferă drepturi pot aparține și unor terțe persoane sau pot avea ca parte contractantă inclusiv pe viitorul de cuius.
În această ultimă ipoteză suntem în prezența unui pact asupra propriei succesiuni care ridică dificultăți de calificare, putând exista riscul confuziunii cu pactul post mortem, atunci când obiectul dreptului eventual este privit ut singuli.
Astfel, vom fi în prezența nulității absolute dacă dispunătorul transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții sale și, dimpotrivă, actul va fi valabil dacă obligația ia naștere în timpul vieții dispunătorului, chiar dacă, pentru fixarea exigibilității, decesul joacă rolul unui termen suspensiv sau predecesul, pe cel al unei condiții suspensive.
Condițiile generale ale dreptului de a moștenii
“Materia moștenirii în general și procedura succesorală în mod special au reprezentant dintotdeauna și vor continua să reprezinte, atât pentru practicienii în drept cât și pentru teoreticieni, o provocare generată de complexitatea problemelor pe care le ridică”. Din această perspectivă este importantă abordarea condițiilor generale ale dreptului la moștenire.
Capacitatea de a moștenii
Capacitatea de a moșteni reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect al drepturilor și al obligațiilor pe care le presupune calitatea de succesor legal sau testamentar, fiind distinctă atât de capacitatea de folosință, cât și de capacitatea de exercițiu.
Potrivit art. 957 alin. 1 Cod Civil în vigoare, are capacitate succesorală orice persoană care se află în viață în momentul deschiderii moștenirii și nu are capacitate succesorală persoana care nu mai există sau care nu există încă la acea dată.
Regulile generale în materie de probațiune stabilesc sarcina probei capacității succesorale aceluia care pretinde drepturi asupra moștenirii (moștenitorul în cauză sau succesorii săi în drepturi, după caz). Dovada se face cu actele de stare civilă.
Beneficiază de capacitate succesorală:
Persoanele fizice aflate în viață la data deschiderii moștenirii (indiferent de durata vieții);
Persoanele dispărute ;
Persoanele fizice concepute, dar nenăscute la data deschiderii moștenirii moștenirii;
Persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii și, respectiv, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal
Este necesar a menționăm că persoanele juridice au doar capacitatea succesorală testamentară, nu și legală.
Nu au capacitate succesorală:
Personele fizice care nu sunt în viață (includem în această categorie copilul născut mort, predecedații, copilul nenăscut la data deschiderii succesiunii, care nu beneficiază de prezumția instituită de art. 412 Cod Civil în vigoare) și perosnale juridice care nu au un act de înființare și nici nu se dispune asupra înființării lor prin testament;
Comorienții-astfel, conform alin. 2 al art. 957 Cod Civil în vigoare, două sau mai multe persoane care au decedat în același timp, fără a se putea stabili ordinea deceselor, sunt lipsite de capacitate succesorală.
Noul text integrează propunerea doctrinei referitoare la codecedați și, spre deosebire de dispozițiile art. 21 ale Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, circumstanțele morții nu mai prezintă nicio relevanță, putând fi vorba despre aceeași împrejurare (accident auto, incendiu, catastrofă aeriană, naufragiu etc.) sau despre situații diferite, iar consecința juridică a lipsei capacității succesorale atrasă de imposibilitatea stabilirii momentului exact al morții (oră, minut) este direct dedusă prin textul de lege, nemaiinstituindu-se prezumția morții concomitente.
Din punct de vedere practic, situația comorienților interesează atât moștenirea legală, cât și cea testamentară, nu numai în situația în care defuncții au vocație succesorală reciprocă, ci și în cazul vocației succesorale unilaterale .
Nedemnitatea succesorală
Nedemnitatea de drept
Prin dispozițiile alin. 1 al art. 958 Cod Civil în vigoare sunt reglementate două situații în care nedemnitatea este atrasă de plin drept.
Astfel, faptele trebuie să fie prevăzute de legea penală, adică să fim în prezența unei acțiuni sau inacțiuni prevăzute de lege ca element material al unei anumite infracțiuni și, în plus, conținutul constitutiv al infracțiunii să cuprindă, ca element subiectiv, intenția de a unice.
Întrucât ceea ce se sancționează este atitudinea morală a făptuitorului, tentativa va fi în această materie asimilată infracțiunii consumate, însă trebuie menționat că textul legal vizează infracțiuni ca: omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei,, uciderea noului născut de către mamă, dar exclude infracțiunile săvârșite din culpă sau praeterintenționate.
Pentru a exista nedemnitatea, obiectul material al infracțiunii trebuie să îl constituie corpul lui de cuius sau al unui alt succesibil.
În această ultimă ipoteză, care trebuie să se producă în timpul vieții lui de cuius, prin noțiunea de „alt succesibil” vom înțelege o persoană care se bucură de vocație generală la aceeași succesiune ca și subiectul infracțiunii și care, din punct de vedere strict ipotetic, ar fi putut să-1 înlăture de la moștenire sau să-i micșoreze acestuia emolumentul moștenirii, dacă data deschiderii acesteia ar fi fost anterioară momentului uciderii sale.
Mobilul urmărit prin infracțiunea comisă împotriva unui alt succesibil este indiferent pentru incidența nedemnității, netrebuind să se demonstreze că acesta ar avea legătură cu mărirea drepturilor sale succesorale. Sub aspectul participației penale complexela care contribuțiile participanților sunt diferite (autori, instigatori sau complici), textul art. 958 Cod Civil în vigoare ridică problema suportării sancțiunii nedemnității și de către complici sau instigatori, cu atât mai mult cu cât toate normele ce conțin pedepse sau sancțiuni sunt de strictă interpretare, iar asimilarea tratamentului participanților cu cel al autorilor infracțiunilor nu este prevăzută decât în materie penală.
În acest sens, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că textul art. 726 pct. 1 și 2 C. civ. francez care, spre deosebire de textul român, face referire în mod expres la extinderea efectelor nedemnității și în persoana complicilor dar, cu toate acestea, suntem se consideră că este de dorit ca și textul art. 958 Cod Civil în vigoare să fie interpretat în conformitate cu ratio legis, astfel încât toți participanții să fie nedemni.
Pe lângă condițiile referitoare la domeniu și cazuistică, existența nedemnității presupune și o hotărâre care să constate comiterea cu vinovăție a uneia dintre faptele descrise anterior.
În primul rând, este vorba despre o hotărâre penală de condamnare. În cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile existenței infracțiunii și totuși hotărârea penală de condamnare nu mai poate fi pronunțată din cauza împiedicării exercitării acțiunii penale-intervenția morții făptuitorului-sau datorită prezenței unei cauze care înlăturară răspunderea penală – intervenția amnistiei antecondamnatorii sau a prescripției răspunderii penale – atunci existența faptei și atitudinea conștiinței și voinței autorului în raport cu fapta comisă va putea fi stabilită și prin intermediul unei hotărâri pronunțate de instanța civilă, prin această reglementare realizându-se și acordarea instituției nedemnității la exigențele CEDO.
Regimul juridic al acțiunii civile aste același cu cel al acțiunii în constatarea existenței nedemnității. Indubitabil, ambele hotărâri trebuie să fie definitive pentru a cunoaște efecte în materia dreptului de moștenire.
Deoarece acest tip de nedemnitate operează de drept, nu este necesară și o altă hotărâre judecătorească care să constate intervenirea nedemnității. În cadrul unei proceduri de dezbatere succesorală, atât instanța de judecată, cât și notarul public
iau la cunoștință despre incidența nedemnității din oficiu sau la cererea unei persoane interesate, în baza hotărârii judiciare ce atestă existența elementelor constitutive ale nedemnității, urmând a dispune aplicarea efectelor acestei sancțiuni.
Totuși, există posibilitatea ivirii unui litigiu în legătură cu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru intervenirea unei asemenea sancțiuni civile. Într-o atare situație, instanța, ca singur organ competent, este chemată să se pronunțe cu privire la îndeplinirea acestor cerințe și, dacă este cazul, să constate nedemnitatea ce a operat ope legis din momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce privește momentul în care ar putea fi promovată o astfel de acțiune, acesta este situat în mod obligatoriu după deschiderea succesiunii. Întrucât o astfel de acțiune are ca finalitate îndepărtarea nedemnului de la moștenirea celui față de care s-a făcut vinovat de faptul de nedemnitate, acțiunea în constatarea nedemnității poate fi primită numai dacă nedemnul are vocație succesorală legală concretă la moștenirea în cauză, în caz contrar acțiunea urmând a fi respinsă ca lipsită de interes.
În ceea ce privește sfera persoanelor care ar avea capacitate procesuală activă într-o acțiune în constatarea nedemnității, includem în această categorie: comoștenitorii legali sau testamentari (ale căror drepturi succesorale ar fi fost restrânse de venirea nedemnului la moștenire); moștenitorii legali subsecvenți (pe care prezența nedemnului i-ar fi înlăturat de la moștenire); donatarii sau legatarii (ale căror liberalități ar fi putut fi reduse în cazul în care ar fi adus atingere cotei de rezervă succesorală a nedemnului); creditorii comoștenitorilor legali, ai moștenitorilor legali subsecvenți, ai donatarilor sau legatarilor, moștenitorul nedemn.
Vor avea calitate procesuală pasivă într-o acțiune în constatarea nedemnității: moștenitorul nedemn; succesorii nedemnului ce stăpânesc prin retransmitere bunurile succesorale dobândite de nedemn (este ipoteza în care nedemnul care a intrat în posesia bunurilor moștenirii decedează înainte de constatarea nedemnității, iar acestea se transmit, în cadrul propriului său patrimoniu succesoral, la proprii săi moștenitori).
Trebuie să menționăm ca și izvor istoric al acestei instituții că: “Nedemnitatea își găsește originea în două instituții romane: exheredatio și ereptorum”.
Nedemnitatea judiciară
În cuprinsul art. 959 alin 1 Cod Civil în vigoare sunt reglementate următoarele 3 situații care atrag nedemnitatea judiciară:
Comiterea împotriva lui de cuius a unor fapte de violență sau a unor fapte care au ca urmare moartea sa.
Ambele categorii de fapte trebuie comise cu intenție și trebuie să îndeplinească totalitatea elementelor constitutive ale unei infracțiuni, întrucât pentru existența acestui caz de nedemnitate se cere existența unei hotărâri de condamnare pronunțate de instanța penală sau a unei hotărâri de constatare a comiterii faptelor și a poziției psihice a autorului de către instanța civilă.
Prima categorie de fapte sunt cele de violență, care poate fi fizică sau morală, dar trebuie să îndeplinească condiția gravității. S-a apreciat că este cazul unei analize în fapt a intensității cu care a fost lezată integritatea corporală, sănătatea, viața sexuală, libertatea sau demnitatea lui de cuius, analiză care va fi efectuată de către instanța civilă sesizată cu pronunțarea nedemnității, în baza aspectelor reținute de hotărârea penală de condamnare, care are autoritate de lucru judecat în privința acestor aspecte.
Calificarea gravității nu poate consta nici în identificarea unor criterii obiective de drept penal care să permită caracterizarea infracțiunii în funcție de modalitățile sale și nici în aprecierea in abstracto a amplorii pedepsei, întrucât ambele indicații se îndepărtează de imperativul aprecierii pericolului concret al faptelor și a urmărilor lor asupra lui de cuius.
Cea de-a doua categorie de fapte comise de succesibili trebuie să înregistreze un raport de cauzalitate între acțiune și moartea lui de cuius, însă autorul nu acționează cu intenția de a ucide, ca în cazul nedemnității de drept.
Prin urmare, putem distinge între două categorii de infracțiuni: unele comise cu intenție directă sau indirectă și altele în care moartea este rezultatul praeterintenționat al altei acțiuni-lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, încăierarea care a avut ca urmare moartea unei persoan etc.
Modificarea sau înlăturarea ultimei voințe a lui de cuius prin intervenții asupra formei testamentare
În cazul existenței unui testament, modificarea acestuia se poate produce prin alterare-denaturarea conținutului prin adăugare, ștergere, transformare) și distrugere parțială, iar înlăturarea sa se poate produce prin ascundere și distrugere totală; în acest ultim caz, se poate alcătui prin falsificare un nou testament al lui de cuius.
Sancțiunea nedemnității va fi incidentă însă și în cazul confecționării prin falsificare a unui testament al lui de cuius, în condițiile în care acesta nu a intenționat niciodată să modifice regulile devoluțiunii legale a moștenirii. Faptele menționate se pot produce fie înainte de data deschiderii succesiunii, fie după aceasta, fiind de asemenea indiferentă atât forma cât și validitatea testamentului supus unei astfel de operațiuni, întrucât nedemnitatea sancționează în acest caz încercarea de aduce atingere libertății de a testa și caracterului personal al testamentului.
Textul noului Cod civil condiționează existența nedemnității de reaua- credință în executarea acestor acte, ceea ce echivalează cu intenția făptuitorului de a crea efecte juridice prin manoperele sale și atrage obligația probării sale de cel care o invocă.
Zădărnicirea/anihilarea voinței lui de cuius de a dispune pentru momentul când nu va mai fi în viață.
Această împiedicare se referă la alcătuirea unui testament, modificarew acestuia sau revocarea.
Sub aspect obiectiv, existența nedemnității presupune raportul de cauzalitate dintre rezultatul împiedicării și utilizarea de mijloace dolosive dolosive sau inducerea fără drept a unei temeri.
Nedemnitatea judiciară este condiționată de intervenirea unei hotărâri a instanței de judectă civile care să pronunțe îndeplinirea elementelor constitutive a unuia dintre cele trei cazuri analizate.
În situația în care declararea judiciară a nedemnității reprezintă singura piedică în constatarea vacanței succesora, alin. 6 al art. 959 Cod Civil în vigoare prevede, în mod expres, calitatea procesuală activă a comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile lui de cuius la data deschiderii moștenirii, în condiții asemănătoare cu a celorlalți moștenitori; condiția inexistenței altor succesibili la care se face referire trebuie înțeleasă în sens strict juridic, ca făcând referire la absența unor moștenitori cu vocație utilă epuizării întregii succesiuni.
Interesul promovării acțiunii care rezidă în concretizarea sau lărgirea emolumentului vocației succesorale îndreptățește calificarea actului procesual ca act de acceptare tacită a moștenirii, indiferent de soluția pronunțată.
Succesibilii care doresc înlăturarea de la moștenire a eredelui care se face vinovat de una dintre faptele nedemnității judiciare dispun de un termen de decădere decădere de 1 an de la data deschiderii moștenirii.
Însă, cu titlu de excepție, termenul își poate începe curgerea și de la un alt moment în timp.
Astfel, pentru cazul nedemnității constând în fapte de violență împotriva lui de cuius, termenul de un an poate curge fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare penală, dacă acest moment se situează după data deschiderii moștenirii, fie de la momentul apariției unui caz care înlătură răspunderea penală (amnistie antecondamnatorie, prescripția răspunderii penale, decesul făptuitorului), împrejurare care împiedică pronunțarea hotărârii penale și necesită pronunțarea unei hotărâri civile de constatare a existenței faptei de nedemnitate; pentru această ipoteză, deși alin. (4) face referire la succesiunea a două hotărâri civile, prima, definitivă, pentru constatarea existenței faptei de nedemnitate, iar cea de a doua pentru declararea nedemnității, se susține că incidența a două cicluri procesuale nu servește interesele moștenirii, succesorii putând introduce o singură acțiune conținând cele două capete de cerere.
Pentru cele două cazuri de nedemnitate ce implică ingerința succesibilului în ceea ce privește ultima voință a lui de cuius, curgerea termenului acțiunii în declararea nedemnității va fi amânată, în cazul în care succesibilii nu au cunoscut în timpul vieții lui de cuius faptele nedemnității, până la aflarea lor, situație de fapt ce poate fi probată cu orice mijloc de probă.
Efectele nedemnității
Așa cum am precizat anterior nedemnitatea este o decădere din dreptul de a moșteni, o penalizare a succesibilului care a avut un comportament abuziv față de de cuius.
Nedemnul pierde calitatea de moștenitor, fiind considerat că nu a avut-o niciodată, eventualul caracter retroacvtiv fiind atras ori de câte ori condițiile nedemnității nu sunt reunite decât posterior momentului deschiderii succesiunii.
Nedemnitatea de drept, operând în temeiul legii, are caracterul unei sancțiuni civile, iar nedemnitatea judiciară a unei pedepse civile întrucât necesită o hotărâre constitutivă a instanței civile .
Nedemnitatea, indiferent de factura sa, de drept sau judiciară, este incidență atât în ceea ce îi privește pe moștenitorii legali, cât și testamentari având un regim juridic identic pentru ambele categorii.
Astfel, “Nedemnitatea operează de drept, în puterea legii, dacă sunt îndeplinite condițiile arătate”.
Decăderea nu privește decât relația succesoralădintre nedemn și de cuius-ul față de care au fost comise faptele nedemnității, astfel încât nu sunt afectate și drepturile de moștenire din alte succesiuni la care acesta ar putea fi chemat.
În cazul în care nedemnul nu intră, după data deschiderii succesiunii, în posesia bunurilor succesorale, intervenirea efectelor nedemnității nu ridică probleme juridice sau practice.
Însă, dacă nedemnul are posesia totală sau parțială a bunurilor succesorale, se naște în sarcina sa o obligația de restuiure a acestora împreună cu fructele percepute, precum și contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă, întrucât el este un posesor de
rea- credință.
Nedemnitatea are caracterul unei sancțiuni strict personale a eredelui pentru faptele sale de nedemnitate și, de aceea, în principiu, nu trebuie să producă efecte în persoana descendenților, indiferent de gradul lor.
Spre deosebire de dispozițiile art. 658 vechiul C.civ., noul Cod civil face într-adevăr aplicarea acestui caracter, permițând reprezentarea indiferent de gradul în care se găsesc descendenții nedemnului, chiar și în ipoteza în care acesta este în viață, însă impune o obligație specială de raport pentru copiii nedemnului, concepuți înainte de data deschiderii succesiunii la care aceștia vin prin reprezentare.
Obligația de restituire poate să incumbe nu numai nedemnului, ci și avânzilor săi cauză care au contractat cu un non domino și trebuie să suporte consecințele principiului nemo plus iuris ad alium transfere potest quam ipse habet.
Alineatul 3 al art. 960 Cod Civil în vigoare limitează însă drastic incidența acestor reguli prin statuarea regulii valabilității actelor de conservare, administrare și a actelor de dispoziție cu titlu oneros.
Aceste acte vor putea fi desființate de către moștenitorii interesați doar dacă vor face dovada că prima categorie de acte aduc pierderi succesiunii, iar, în cazul actelor de dispoziție, că terții sunt de rea-credință sau că nu au fost respectate regulile publicității imobiliare când obiectul juridic derivat îl constituie un drept real imobiliar.
Noua reglementare renunță la două dintre condițiile teoriei moștenitorului aparent, și anume actul cu titlu particular și eroarea comună și invincibilă invincibilă, interpretarea per a contrario a textului indicând desființarea doar a actelor de dispoziție cu titlu gratuit, indiferent de obiectul lor, de respectarea regulilor publicității imobiliare și de posibilitatea terților de a-și dovedi credința comună și invincibilă, în această situație singura posibilitate de apărare a terților fiind uzucapiunea.
În cazul menținerii actului juridic, restituirea nu va fi efectuată în natură de către terți, ci în echivalent, de către nedemn, conform regulilor posesiei de rea-credință.
Înlăturarea efectelor nedemnității
Nedemnitatea are caracterul unei sancțiunii, respectiv unei pedepse private prin aceea că efectele sale slujesc evitării conflictului moral dintre conduita reprobabilă a autorul faptei de nedemnitate și persoana lui de cuius și nu beneficiază comunității.
Acesta este moptivul pentru care noul Cod civil acordă semnificații juridice iertării nedemnului de către de cuius, în sensul înlăturării efectelor nedemnității.
În privința domeniului de aplicare al iertării, sunt cuprinse atât cazurile nedemnității de drept, cât și ale nedemnității judiciare, deși este evident, pe de o parte, că anumite fapte ale nedemnității nu vor putea fi subiectul acestei instituții, întrucât de cuius poate să nu le supraviețuiască (este cazul faptelor nedemnității care au drept rezultat moartea sa), iar, pe de altă parte, acțiunea în declararea nedemnității judiciare este lipsită de interes în prezența unei iertări.
Pentru a produce efecte juridice, iertarea trebuie să se exteriorizeze în mod expres după momentul producerii faptei de nedemnitate și să conțină suficiente elemente de identificare a autorului și a faptei de nedemnitate.
Este exclusă deducerea voinței lui de cuius de a înlătura efectele nedemnității din fapte sau acte juridice, chiar dacă acestea atestă o atitudine psihică favorabilă nedemnului, cum ar fi actele dezinteresate sau liberalitățile (donație, legat).
Totodată, iertarea reprezintă un act strict personal al lui de cuius, neputând fi asimilat niciunui alt act emis de o altă persoană sau autoritate și nici cauzelor care înlătură răspunderea penală și urmările acesteia (amnistia postcondamnatorie), executarea pedepsei (grațierea sau prescripția executării pedepsei penale) sau consecințele condamnării penale (reabilitarea) incidente în anumite fapte de nedemnitate ca element constitutiv al acesteia.
Ad validitatem, iertarea trebuie să îmbrace forma solemnă a unuia dintre testamentele ordinare sau privilegiate sau a unei declarații notariale autentificate, în ambele cazuri aceasta putând fi doar unul dintre conținuturile lor.
Publicitatea iertării va fi asigurată în cazul utilizării testamentului autentic sau a declarației notariale în condițiile art. 1046 Cod Civil în vigoare.
Vocația la moștenire
Ultima condiție generală a dreptului de a moșteni constă în îndreptățirea unei persoane de a veni la o succesiune legală, în temeiul calității de rudă, soț sau stat-în cazul vacanței succesorale, sau testamentară, în temeiul calității de legatar.
Ca și în cazul capacității succesorale, este vorba despre o aptitudine, doar că în cazul vocației la moștenire determinarea conținutului acesteia se obține prin aplicarea regulilor devoluțiunii legale sau testamentare.
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că vocația succesorală poate fi generală- atunci când se desemnează chemarea potențială a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o altă persoană și concretă- atunci când, dintre persoanele cu vocație generală, se selectează, cu ajutorul instituției devoluțiunii, persoaneșle care vor culege efectiv moștenirea.
CAPITOLUL II
MOȘTENIREA LEGALĂ
2.1. Principiile moștenirii legale
Determinarea regulilor devoluțiunii legale a moștenirii impune, mai întâi, analiza sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnați moștenitorii, precum și a criteriilor stabilite de legiuitor pentru identificarea acestora. Plecând de la faptul că moștenirea legală este concepută ca o moștenire de familie, bazată pe legăturile de sânge între membrii aceleiași familii, prin dispozițiile alin. 1 al art. 963 Cod Civil în vigoare se conferă vocație legală generală soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, adică descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, elementul de noutate fiind dat de menționarea expresă a soțului supraviețuitor în noul Cod civil.
Vocația succesorală a rudelor defunctului care sunt chemate la moștenire alături de soțul supraviețuitor nu înseamnă că ele toate, împreună și deodată, vor culege moștenirea, deoarece vocația lor la moștenire este numai generală, potențială, vizând posibilitatea de principiu de a moșteni, prin efectul legii, patrimoniul persoanei decedate.
Vocația concretă va fi determinată pentru a evita fărâmițarea excesivă a patrimoniului succesoral în ipoteza în care toate rudele defunctului ar fi chemate la moștenire prin devoluțiunea succesorală legală și presupune determinarea, prin stabilirea ordinii de preferință după anumite criterii tehnico-juridice, a moștenitorilor efectivi ai lui de cuius.
Temeiul vocației succesorale legale îl constituie căsătoria și rudenia, atât rudenia firească, concepută ca legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, cât și rudenia civilă, concepută ca legătură rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
Noul Cod civil a preluat dispozițiile din vechiul art. 45 C.fam. și definește rudenia în linie dreaptă ca fiind legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană, iar rudenia în linie colaterală ca rezultând din faptul că mai multe persoane au un ascendant comun. Afinitatea prevăzută de art. 407 Cod Civil în vigoare sau concubinajul nu creează drepturi succesorale.
Un criteriu important în stabilirea sferei rudelor chemate de lege la moștenire îl reprezintă gradul de rudenie, această noțiune fiind folosită pentru a stabili distanța între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate
Gradul de rudenie se stabilește în linie dreaptă, după numărul nașterilor (copiii și părinții sunt rude de gradul întâi, nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea), iar în linie colaterală după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă (frații sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea).
Potrivit dispozițiilor alin. 2 al art. 963 Cod Civil în vigoare, în cazul rudeniei în linie dreaptă (descendenți și ascendenți), vocația succesorală legală este nelimitată, în timp ce, în cazul rudeniei în linie colaterală, legiuitorul a limitat vocația la moștenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv, acesta fiind, practic, primul instrument tehnico-juridic de restrângere a cercului rudelor chemate la moștenire.
Principul reciprocității vocației succesorale legale generale se aplică în materia moștenirii legale și vizează numai vocația succesorală generală, deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să o moștenească pe alta.
În sens pozitiv, principiul exprimă regula de drept conform căreia dacă o persoană are vocație succesorală legală generală la moștenirea lăsată de o altă persoană, atunci și aceasta din urmă are vocație succesorală la moștenirea celei dintâi, pe când sensul negativ ne indică că dacă o persoană nu are vocație succesorală la moștenirea alteia, nici aceasta nu are vocație succesorală în raport cu prima persoană.
Ca excepție de la acest principiu, precizăm cazul în care nulitatea căsătoriei putative intervine după decesul unuia dintre soți adică, în ipoteza în care soțul care a fost de
bună-credință supraviețuiește celuilalt soț, atunci el va putea veni la moștenirea soțului decedat.
În absența fizică sau juridică a moștenitorilor legali, dar și a legatarilor care să aibă vocație la întreaga moștenire, adică în ipoteza unei moșteniri vacante alin. 3 al art. 963 NCC stabilește vocația dobândirii bunurilor de către stat, patrimoniul fiind transmis comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.
2.2. Principiile generale al devoluțiunii legale
Sfera destul de largă a persoanelor cărora legiuitorul le recunoaște o vocație succesorală generală la moștenire determină instituirea unei ordini de chemare la moștenire, pentru stabilirea vocației succesorale efective.
Această ordine este guvernată de trei principii:
principiul chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori,
principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă;
principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad.
Elementul de noutate este dat de opțiunea legiuitorului de a introduce aceste principii, create de literatura de specialitate, în mod expres în Cod Civil în vigoare, pe această cale fiind recunoscută valoarea de principii de bază ale devoluțiunii legale.
2.2.1. Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali
Cunoscut și sub denumirea de principiul priorității claselor, acest principiu exprimă regula de drept conform căreia clasele de moștenitori sunt chemate să culeagă patrimoniul succesoral într-o anumită ordine instituită de Codul civil.
Prin conceptul de clasă de moștenitori înțelege o categorie de rude cu vocație succesorală legală generală care, în mod colectiv, exclude sau este exclusă de o altă categorie, chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi în grad de rudenie mai apropiat față de defunct decât rudele din categoria chemată (de ex., nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul II, exclude de la moștenire pe părinții defunctului, rude de gradul I).
Astfel, alin 1 al art. 964 NCC introduce implicit un nou mijloc tehnico-juridic de stabilire a ordinii de preferință între diferitele categorii de rude (după cel al gradului de rudenie); de altfel, se mențin cele patru clase de moștenitori reglementate în codul civil anterior, stabilindu-se și ordinea în care acestea vin la succesiune: clasa I, numită și clasa descendenților, formată din toți descendenții defunctului, fără limită în grad (copii, nepoți, strănepoți etc); clasa a II-a, numită și clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, formată din părinții defunctului, frații și surorile acestuia, împreună cu descendenții lor până la gradul al IV-lea inclusiv (nepoți de frate, strănepoți de frate); clasa a III-a, numită și clasa ascendenților ordinari, formată din bunicii, străbunicii ș.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad; clasa a IV-a numită și clasa colateralilor ordinari, formată din unchii și mătușile defunctului, verii primari ai acestuia, frații și surorile bunicilor defunctului.
De exemplu, rudele din clasa I, care vor și pot să vină la moștenire, înlătură pe cei din celelalte clase; rudele din clasa a Il-a vin la moștenire numai dacă nu există rude din clasa I sau acestea nu vor (sunt renunțători) sau nu pot (sunt nedemni) veni la moștenire.
În principiu, o rudă face parte dintr-o singură clasă, însă, ca excepție, este posibil ca legătura de rudenie să fie dublă și persoana să facă parte din două clase, cum ar fi de exemplu, situația copilului născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului și nepotul de frate al defunctului, care va face parte din clasa I ca strănepot al defunctului și din clasa a Il-a în calitate de strănepot de frate , și care, în acest caz, va putea opta pentru una dintre cele două calități
În cazul soțului supraviețuitor al defunctului acesta nu face parte din nicio clasă de moștenitori legali, el neavând calitatea de rudă cu defunctul. Legiuitorul i-a recunoscut soțului supraviețuitor un drept de moștenire legală, indiferent de clasa de moștenitori legali cu care vine în concurs; prin urmare, acesta nu exclude și nu este exclus de nicio clasă de moștenitori
În cazul chemării la moștenire a două clase de moștenitori în același timp ipoteza presupune dezmoștenirea unei întregi clase de moștenitori legali, care însă, având calitatea de moștenitori rezervatari, vor culege totuși, cu titlu de rezervă, o parte din patrimoniul succesoral, chiar împotriva voinței lui de cuius. Spre exemplu, dacă toți descendenții defunctului sunt dezmoșteniți prin testamentul lăsat de către de cuius, atunci ei vor culege doar rezerva legală, cotitatea disponibilă revenind rudelor din clasa a II-a de moștenitori legali.
Până la consacrarea expresă în art. 964 alin. 2 Cod Civil în vigoare, această soluție a rezultat din interpretarea logică a legislației.
Totuși, formularea din alin. 2 al art. 964 Cod Civil în vigoare este neclară, întrucât, având în vedere că a avut loc o dezmoștenire, nu se poate ajunge la situația în care moștenitorul exheredat să culeagă întreaga moștenire: fie va avea dreptul la rezervă, dacă este moștenitor rezervatar, fie va fi exheredat total dacă nu este moștenitor rezervatar. Iar singura situație în care putem vorbi de venirea concomitentă la moștenire a două clase de moștenitori este atunci când au fost dezmoșteniți moștenitori rezervatari, care vor culege rezerva legală și vor veni la moștenire alături de clasa subsecventă.
2.2.2. Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă
Alineatul 3 al art. 964 Cod Civil în vigoare exprimă regula de drept conform căreia în cadrul aceleiași clase de moștenitori legali, rudele de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe rudele de grad mai depărtat. Spre exemplu, copiii defunctului, ca rude de gradul I, înlătură de la moștenire pe nepoții defunctului, care sunt rude de gradul al II-lea. Astfel, vocația concretă la moștenire depinde de apropierea gradului de rudenie față de cel care lasă moștenirea.
Prin axcepție clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați, respectiv clasa a II-a de moștenitori, părinții defunctului, deși sunt rude de gradul I, nu înlătură de la moștenire pe frații sau surorile defunctului, care sunt rude de gradul al II-lea, și nici pe descendenții din frați și surori (nepoți de frate, strănepoți de frate), care sunt rude de gradul al III-lea sau al IV-lea; legiuitorul a dispus ca aceste rude să vină împreună la moștenire, primind anumite cote prestabilite, după cum rezultă din art. 978 Cod Civil în vigoare care reglementează împărțirea moștenirii în ipoteza venirii concomitente la moștenire a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați.
Atunci când devin incidente regulile privitoare la reprezentarea succesorală, există posibilitatea ca în cadrul aceleiași clase rudele de grad mai apropiat cu defunctul să vină la moștenire împreună cu rudele de grad mai depărtat; acestea din urmă, având calitatea de reprezentanți, vor urca în gradul celor pe care îi reprezintă.
2.2.3. Prinsipiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire
Alineatul 4 al art. 964 Cod Civil în vigoare exprimă regula de drept potrivit căreia rudele din aceeași clasă de moștenitori legali și cu același grad de rudenie în raport cu defunctul împart moștenirea în mod egal, pe capete. Spre exemplu, dacă la moștenire vin trei descendenți de gradul I, moștenirea se împarte în trei părți egale sau, în cazul în care la moștenire vin doi frați buni, fiecare va culege jumătate. Această egalitate nu suportă excepții individuale sub aspectul sexului, vârstei, ordinii nașterilor, adopției etc.
Prin excepție împărțirea pe tulpin operează în cazul în care rude de același grad vin la moștenire prin intermediul reprezentării succesorale, împărțirea nu se face pe capete, în mod egal, ci în funcție de numărul tulpinilor..
În cazul în care la moștenire vin mai mulți colaterali privilegiați care provin din părinți diferiți (frați buni, frați uterini sau frați consangvini), împărțirea nu se face pe capete, în mod egal, ci se face mai întâi pe linii: linia paternă va lua jumătate din cota parte care se cuvine colateralilor privilegiați, iar linia maternă va culege cealaltă jumătate. Jumătatea corespunzătoare liniei paterne va fi împărțită în mod egal între frații consangvini, iar jumătatea care corespunde liniei materne va fi împărțită în mod egal între frații uterini. Frații buni (cei care sunt frate cu defunctul atât după tată, cât și după mamă) beneficiază de cotă-parte pe ambele linii (beneficiul dublei legături).
Dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării succesorale, liniile vor fi împărțite pe tulpini, iar apoi cota corespunzătoare fiecărei tulpini va fi împărțită pe capete.
2.3. Reprezentarea succesorală
Instituția reprezentării succesorale permite unui moștenitor legal de grad mai îndepărtat-numit reprezentant-să dobândească drepturile de moștenire ale ascendentului său-numit reprezentat-renunțător, nedemn sau decedat anterior deschiderii moștenirii.
Reprezentarea succesorală creează pentru reprezentant posibilitatea de a culege partea din moștenire care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă acesta nu ar fi comis fapta de nedemnitate sau s-ar fi aflat în viață la data deschiderii succesiunii.
În mod tradițional, se apreciază că aplicarea principiului proximității gradului și egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad în determinarea vocației concrete poate conduce la consecințe injuste, avându-se în vedere cazul în care de cuius are doi fii, dintre care unul predecedat, iar copiii acestuia-rude de gradul II-ar fi înlăturați de la moștenire de unchiul lor, rudă de gradul I, sau cazul în care de cuius are doi copii, ambii predecedați, dintre care unul are un copil, iar celălalt cinci, iar succesiunea s-ar împărți între aceștia în mod egal, pe capete (câte 1/6 la fiecare).
În ambele situații, înlăturarea consecințelor unei cronologii neprevăzute a deceselor (copii înaintea părinților) și îndeplinirea obligațiilor de familie față de descendenții considerați nu izolat, ci prin intermediul liniilor de descendenți-atât copiii lui de cuius, cât și generațiile următoare-sunt posibile prin intermediul instituție reprezentării
Cu titlu de noutate, Cod Civil în vigoare extinde aplicarea reprezentării și în favoarea liniilor de descendență ale moștenitorului care, prin propria sa decizie, afectează și drepturile succesorale ale descendenților săi: este vorba despre nedemnitate; regretabil, efectele reprezentării nu se produc și în ipoteza renunțării la moștenire.
Deși sub aspect nominal instituția repreznetării se aseamănă cu instituția reprezentării din dreptul comun, cele două instituții reglementează chestiuni juridice cu totul diferite.
În dreptul comun, reprezentarea, fie că este legală, fie că este convențională, are în vedere încheierea de către reprezentant a unor acte juridice în numele și pe seama reprezentatului, pe când în dreptul succesoral, reprezentarea este un beneficiu al legii
-o subrogație succesorală-prin care se reglementează condițiile în care moștenirea nu se va împărți pe capete, ci pe tulpini.
2.3.1. Domeniul de aplicare
Potrivit dispozițiilor alin. 1 al art. 965 Cod Civil în vigoare, reprezentarea succesorală este admisă în cazul moștenirii legale, în privința clasei I și doar parțial în privința clasei a II-a, numai în
privința categoriei colateralilor privilegiați. Dat fiind caracterul de excepție al normelor care reglementează această instituție juridică, extinderea domeniului de aplicare al reprezentării succesorale nu este permisă. Prin urmare, nu pot veni la moștenire prin reprezentare nici părinții defunctului, nici rudele acestuia din clasele a III-a și a IV-a de moștenitori legali, nici soțul supraviețuitor și nici nu pot fi aplicate regulile reprezentării în materia devoluțiunii testamentare.
În linie directă descendentă, reprezentarea succesorală poate opera la infinit. Aceasta înseamnă că în toate cazurile în care vor fi întrunite condițiile reprezentării, vor putea veni la succesiune prin intermediul acestei instituții nu doar nepoții defunctului, ci și strănepoții, străstrănepoții ș.a.m.d. acestuia.
În linie colaterală, reprezentarea succesorală nu se poate întinde la infinit, ci numai până la gradul al IV-lea inclusiv (strănepot de frate); aceasta deoarece condițiile reprezentării se cer a fi îndeplinite pentru fiecare generație în parte, iar vocația succesorală legală a rudelor în linie colaterală este limitată la gradul al patrulea inclusiv.
Prin urmare, pe linie colaterală, pot veni la moștenire prin reprezentare numai nepoții de frați/surori și strănepoții de frați/surori.
Atât în cazul descendenților copiilor defunctului, cât și în linie colaterală, reprezentarea este admisă în toate cazurile, nu doar atunci când la moștenirea defunctului vin copiii (frații/surorile) acestuia și descendenții unui copil (frate/soră) renunțător, nedemn, predecedat, ci și atunci când succesiunea este culeasă de alți descendenți ai lui de cuius decât copiii (frații/surorile) săi, fără a distinge după cum acești descendenți sunt sau nu de același grad.
Spre exemplu, să presupunem că de cuius a avut trei fii (C1, C2 și C3), primul fiu dobândind doi copii (N1 și N2), iar al doilea și al treilea fiu un singur copil (N3, respectiv N4). În cazul în care la data morții lui de cuius C1 este nedemn, C2 renunțător, iar C3 predecedat, dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării succesorale, aceasta va opera, chiar dacă nepoții ar putea culege moștenirea și în nume propriu.
În acest mod, avantajând entitatea tulpinii în defavoarea individualităților care o compun, reprezentarea își găsește justificarea plenară ca excepție nu doar de la principiul proximității gradului, cât mai ales de la principiul egalității moștenitorilor din aceeași clasă și același grad..
2.3.2. Condițiile reprezentării
Alineatul 1 al art.. 967 Cod Civil în vigoare identifică două ipoteze care pot să afecteze dreptul de moștenire al unui succesibil și care generează aplicarea reprezentării succesorale.
Prima dintre conjuncturi este exterioară voinței succesibilului și se referă la lipsa capacității de a moșteni, expresie care acoperă în mod fericit atât ipoteza predecesului, cât și cea a comorienților, punându-se astfel punct divergențelor de interpretarea dispozițiilor art. 665, 666, 668 vechiul C.civ, în sensul necesității respectării condiției predecesului.
Cealaltă conjunctură este în relație directă cu acțiunile moștenitorului, referindu-se la nedemnitate, de drept sau judiciară. Ultima condiție este introdusă cu titlu de noutate în legislația noastră, prin valorificarea consecințelor strict personale pe care trebuie să le aibă nedemnitatea.
Noua instituție a reprezentării renunță la condiția existenței unui loc util, având în vedere că se reprezintă inclusiv nedemnul în viață la data deschiderii succesiunii. Totuși, având în vedere că noile condiții ce trebuie îndeplinite de către reprezentat pentru a putea opera reprezentarea acoperă mai multe situații prin care o rudă nu își concretizează legătura de rudenie cu de cuius pentru a-l putea moșteni, putem conchide că, există o singură condiție relativă la persoana reprezentatului și anume absența renunțării, dublată de existența unui loc vacant în ordinea rudelor cu vocație succesorală concretă ale lui de cuius, care nu poate fi ocupat de titularul său.
Pentru a putea veni prin reprezentare la succesiunea lui de cuius, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moșteni pe acesta, adică: reprezentantul trebuie să aibă capacitate succesorală; reprezentantul trebuie să aibă vocație succesorală legală generală proprie la moștenirea lui de cuius; reprezentantul să nu fi renunțat la moștenirea lui de cuius.
Raportat la acceptarea moștenirii de către reprezentant, necesară pentru fructificarea reprezentării, observăm că reprezentantul se poate găsi deseori în situații dificile datorate intervenim, constatării sau declarării nedemnității reprezentatului după data deschiderii succesiunii.
Deoarece îndeplinirea de către reprezentant a condițiilor dreptului de moștenire legală se face exclusiv prin raportare la persoana celui despre a cărui moștenire este vorba, este lipsită de relevanță nedemnitatea reprezentantului față de reprezentat ori renunțarea reprezentantului la moștenirea lăsată de reprezentat. Pe de altă parte, este evident că, indiferent dacă reprezentarea operează în linie directă sau colaterală, reprezentantul trebuie să fie un descendent al reprezentatului.
2.3.3. Efectul general al repezentării succesorale
Prin efectul reprezentării succesorale, reprezentanții au dreptul la partea din succesiune ce s-ar fi cuvenit autorului lor.
Spre deosebire de dispozițiile art. 664 vechiul C.civ., noul Cod civil transferă punctul de interes al instituției asupra instrumentului tehnic care permite reprezentării să asigure egalitatea liniilor de descendenți în orice ipoteză și anume tulpini, prin tulpină înțelegându-se fie moștenitorul care vine în nume propriu la moștenire, fie autorul comun din care coboară reprezentanții, ambii situați întotdeauna în cel mai apropiat grad de de cuius (I, la clasa descendenților, respectiv al II-lea pentru colateralii privilegiați).
Această definire a tulpinii prezintă importanță, întrucât în cazul în care o linie este compusă din mai multe generații, unul dintre membrii nu poate beneficia de reprezentare decât dacă toți cei din care descinde îndeplinesc condițiile de a fi reprezentați, astfel încât reprezentarea să urce până la fondatorul tulpinii și, în final, la de cuius; în acest sens, trebuie reținută regula că reprezentarea nu poate opera per saltum et omissio medio, adică cu ignorarea sau a lăsarea deoparte a vreunei legături a lanțului generațiilor.
În cazul în care în cadrul unei tulpini unul sau mai mulți descendenți sunt nedemni sau lipsiți de capacitate succesorală, dacă sunt îndeplinite condițiile reprezentării, se va proceda la o împărțire pe ramuri: partea din moștenire corespunzătoare tulpinii cu descendenți predecedați se va împărți în atâtea părți egale câte ramuri a produs respectiva tulpină.
Atât în cadrul tulpinii, cât și în cadrul ramurii, împărțirea se face pe capete, adică în părți egale. În toate cazurile în care condițiile reprezentării succesorale sunt îndeplinite, efectele anterior menționate se produc de drept și imperativ, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească care să pronunțe incidența reprezentării succesorale și nefiind permis ca
de cuius să poată influența regulile acestei instituții.
În persoana descendenților lui de cuius care vin la moștenire prin reprezentare se naște o obligație specială de raport a donației primite de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă.
2.3.4. Efectul particular al reprezentării succesorale
Dorința legiuitorului de a păstra egalitatea moștenitorilor, nu în sensul evitării dezavantajării, ci, de această dată, a privilegierii, se prelungește în persoana reprezentanților până la momentul în care aceștia vor dezbate succesiunea reprezentatului, în cazul în care motivul incidenței reprezentării îl constituie nedemnitatea.
Astfel, dacă nedemnului i se nasc copii și după momentul deschiderii succesiunii lui de cuius este evident că acești descendenți sunt dezavantajați față de cei în persoana cărora a operat reprezentarea, iar pentru restabilirea egalității Cod Civil în vigoare prevede obligația acestora din urmă de a raporta la dezbaterea succesiunii nedemnului toate bunurile primite în temeiul reprezentării.
Pentru existența obligației de raport, nașterea copiilor nedemnului trebuie să se plaseze după a treisuta zi de la data deschiderii succesiunii și, în plus, obligația de raport va privi numai activul net moștenit..
CAPITOLUL III
MOȘTENITORII LEGALI
3.1.Soțul supraviețuitor
3.1.1. Condiții speciale cerute soțului supraviețuitor pentru a putea moșteni
Pe lângă condițiile generale cerute de lege pentru a putea moșteni, soțul supraviețuitor trebuie să mai îndeplinească o condiție specială: aceea de a avea calitatea de soț al defunctului la data deschiderii. Calitatea de soț se dobândește prin încheierea căsătoriei, adică din momentul în care delegatul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți. Astfel, concubinajul, adică conviețuirea a două peroane, oricât de îndelungat ar fi nu conferă vocație succesorală legală la moștenirea defunctului .
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă, iar în cazul divorțului prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț, calitatea de soț încetând de la acest moment, spre deosebire de reglementarea anterioară în care se cerea o hotărâre irevocabilă. Dacă decesul soțului s-a produs în timpul procesului, înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă, efectele acesteia nu se mai produc, deoarece căsătoria încetează de drept prin moarte, iar soțul supraviețuitor păstrează calitatea de soț, având vocație la moștenirea soțului decedat.
Căsătoria se desființează cu efect retroactiv atunci când nu au fost respectate cerințele prevăzute de lege la încheierea căsătoriei. Indiferent că este vorba despre o nulitate absolută sau relativă, întrucât calitatea de soț se consideră că nu a existat niciodată, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor nu poate opera.
În cazul căsătoriei putative, soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Dacă ambii soți au fost în eroare cu privire la cauza nulității căsătoriei, oricare dintre ei beneficiază de dreptul de moștenire în cazul în care decesul celuilalt soț s-a produs anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de desființare a căsătoriei.
Dacă numai unul dintre soți a fost de bună-credință, atunci dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor va exista numai dacă el a fost cel de bună-credință și decesul celuilalt soț intervine până la desființarea căsătoriei; în cazul în care de cuius este cel care nu a cunoscut cauza nulității căsătoriei, soțului supraviețuitor nu va avea vocație succesorală legală. Evident, dacă decesul lui de cuius intervine după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a pronunțat nulitatea căsătoriei, caracterul putativ al acesteia rămâne fără relevanță sub aspectul dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor
În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință, iar prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. În consecință, soțul supraviețuitor pierde calitatea de soț, vocația sa succesorală desființându-se retroactiv, ceea ce înseamnă că soțul recăsătorit nu-1 va putea moșteni pe soțul din prima căsătorie, ci numai pe cel din a doua căsătorie.
3.1.2. Drepturile soțului supraviețuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali
Soțul supraviețuitor beneficiază de o cotă parte din masa succesorală ce variază în funcție de clasa cu care vine în concurs: un sfert din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa întâi de moștenitori (clasa descendenților); o treime din masa succesorală, dacă vine în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați; o jumătate din masa succesorală, dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați; trei sferturi din masa succesorală, dacă vine în concurs cu clasa a treia de moștenitori (clasa ascendenților ordinari) sau cu clasa a patra de moștenitori (clasa colateralilor ordinari); întreaga masă succesorală, dacă nu există rude în grad succesibil sau dacă, deși există, ele nu pot-datorită nedemnității-ori nu vor -atorită renunțării-să vină la moștenire.
Pentru stabilirea părții succesorale a soțului supraviețuitor, se ține seama numai de rudele care vin efectiv la moștenire, adică nu sunt nedemni, renunțători sau dezmoșteniți
Modul de stabilire a cotei soțului supraviețuitor.
Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire împreună cu vreuna din clasele de moștenitori legali, cota ce i se cuvine cu titlu de moștenitor legal se va stabili cu întâietate față de cotele legale ale clasei de moștenitori concurente.
Imputarea cotei succesorale legale a soțului supraviețuitor asupra întregii mase succesorale va avea ca efect micșorarea corespunzătoare a cotelor succesorale legale ale moștenitorilor cu care concurează.
Concursul cu două clase de moștenitori legali.
Soțul supraviețuitor concurează cu două clase de moștenitori atunci când de cuius a dezmoștenit toți moștenitorii legali rezervatari din clasa chemată preferențial de lege la moștenire, putând fi vorba numai de exheredarea descendenților și a ascendenților privilegiați.
Ca element de noutate adus de Cod Civil în vigoare, dispozițiile alin. 2 a art. 972 NCC prevăd în mod expres soluția la o problemă controversată în doctrină, și anume, cea a stabilirii cotei soțului supraviețuitor atunci când vine în concurs cu două clase diferite de moștenitori, prin raportare numai la moștenitorii din clasa cea mai apropiată, moștenitori care au fost exheredați dar care au dreptul la rezerva legală.
De exemplu, atunci când soțul supraviețuitor vine în concurs cu un descendent (clasa I) exheredat, care are dreptul la rezerva legală, și cu moștenitori din clasa a Il-a, care au dreptul la restul moștenirii, cota succesorală a soțului va fi de 1/4, adică va fi calculată numai în raport de clasa I de moștenitori, ca și cum soțul ar veni în concurs numai cu această clasă.
Deși expresia alin. 2 al art. 972 Cod Civil în vigoare, „în concurs cu moștenitori legali aparținând unor clase diferite”, ar putea fi interpretată în sensul că soțul supraviețuitor vine în concurs atât cu două, cât și cu mai multe clase de moștenitori legali, opinăm că cea de-a doua ipoteză nu este posibilă deoarece atunci când de cuius îi exheredează pe toți moștenitorii legali rezervatari din clasa preferențială, restul moștenirii va fi deferit de lege moștenitorilor din clasa subsecventă, astfel încât există doar două clase de moștenitori alături de care soțul ar putea veni la moștenire.
În cuprinsul art. 972 alineatul 3 se reglementează ipoteza bigamiei ori poligamiei, când două sau mai multe persoane vin la moștenire în calitate de soț supraviețuitor.
Ca noutate, dispozițiile alin. 3 prevăd în mod expres soluția consacrată pe cale doctrinară pentru cazul existenței a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soț supraviețuitor, în sensul că existența mai multor persoane care se pot prevala de calitatea de soț supraviețuitor nu influențează în nici un fel câtimea dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor. Astfel, în urma căsătoriei putative, moștenirea lăsată sau cota parte de moștenire prevăzută în favoarea soțului supraviețuitor, în concurs cu diferite clase de moștenitori legali, se împarte în mod egal între soțul din căsătoria valabilă și soțul inocent din căsătoria nulă, ambii fiind de bună-credință.
3.1.3. Dreptul special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic
În cazul în care soțul supraviețuitor vine în concurs cu altă clasă de moștenitori decât clasa I, el va dobândi, peste partea sa succesorală, un drept de moștenire special asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic, indiferent de întinderea lor. Scopul acestui drept special este de a se asigura soțului supraviețuitor o continuitate a condițiilor de viață de care s-a bucurat alături de defunct.
În categoria mobilierului și obiectelor de uz casnic intră bunurile folosite la mobilarea locuinței soților precum și bunurile care prin natura și prin afectațiunea
lor concretă au fost destinate folosirii în gospodăria casnică, ținându-se însă cont de condițiile și nivelul de trai al soților (mobilierul, covoarele, echipamentele electrocasnice și electronice, obiectele de menaj. Spre deosebire de reglementarea anterioară, a fost eliminat dreptul special al soțului supraviețuitor asupra darurilor de nuntă.
Denumirea marginală corespunde conținutului normativ al textului și elimină controversa existentă în doctrină cu privire la natura juridică a acestui drept special, legat prezumat sau drept special de moștenire legală.
Dreptul special al soțului supraviețuitor există numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: soțul supraviețuitor să nu vină la moștenire în concurs cu descendenții lui de cuius, iar soțul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin
donații sau legate, adică soțul supraviețuitor să nu fi fost dezmoștenit de către defunct cu privire la acest drept, nefiind rezervatar cu privire la aceste bunuri.
Înlăturarea dreptului special al soțului supraviețuitor de către de cuius se poate face fie prin instituirea de legate care să aibă ca obiect partea sa din mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice (exheredare indirectă), fie prin înlăturarea de la moștenire a soțului supraviețuitor.
3.1.4. Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
Soțul supraviețuitor poate deveni titularul unui drept succesoral temporar având ca obiect abitația asupra casei în care a locuit cu de cuius, indiferent de moștenitorii cu care vine în concurs și în afara celorlalte drepturi succesorale, dar numai în contextul îndeplinirii anumitor condiții prestabilite de lege. Noțiunea de „locuință corespunzătoare” este o noțiune-cadru, care va permite aprecierea în funcție de circumstanțe, esențial fiind ca decesul lui
de cuius să nu determine pentru soțul supraviețuitor o schimbare brutală a condițiilor de locuit.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor se naște numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
la data deschiderii moștenirii, soțul supraviețuitor să fi locuit în casa care formează obiectul dreptului de abitație, în doctrină arătându-se că nu este necesar ca la deschiderea moștenirii soțul supraviețuitor să fi conviețuit cu defunctul în acea locuință
casa în care a locuit soțul supraviețuitor să facă parte, în tot sau în parte, din succesiune;
soțul supraviețuitor să nu fie titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință corespunzătoare nevoilor sale;
la data deschiderii succesiunii, soțul supraviețuitor să nu devină proprietarul exclusiv al locuinței;
defunctul să nu fi dispus prin testament de casa care constituie obiectul dreptului de abitație, deoarece soțul supraviețuitor nu este rezervatar asupra acestuia.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor prezintă următoarele caractere juridice: este un drept real principal; este un drept temporar, deoarece durează până când încetează starea de indiviziune a moștenitorilor defunctului, dar nu mai puțin de un an de la data deschiderii succesiunii; este un drept strict personal, neputând fi cedat sau închiriat, care încetează în caz de recăsătorire a soțului supraviețuitor; este un drept gratuit, soțul nefiind obligat să plătească folosința locuinței; este un drept inalienabil și insesizabil, înstrăinarea dreptului nefiind posibilă nici voluntar, nici silit, iar creditorii soțului supraviețuitor neputând să urmărească silit acest drept pentru satisfacerea creanțelor lor; este un drept legal, întrucât are ca izvor legea; este un drept succesoral, deoarece, deși se naște direct în persoana soțului supraviețuitor la data deschiderii succesiunii, legea i-1 recunoaște acestuia numai în considerarea calității lui de moștenitor legal.
Până la consacrarea expresă în alin. 2 al art. 973 Cod Civil în vigoare a caracterului gratuit, pentru a se răspunde astfel unei probleme controversate care s-a ridicat în practică și în literatura de specialitate, în doctrină s-a afirmat că, întrucât are loc o restrângere a drepturilor comoștenitorilor, pentru a menține echilibrul patrimonial între moștenitorii defunctului, soțul supraviețuitor ar trebui sa-i indemnizeze pe ceilalți comoștenitori cu echivalentul folosinței, la cererea acestora.
Potrivit alin. 3 al art. 973 Cod Civil în vigoare, dreptul de abitație al soțului supraviețuitor poate fi modificat în două situații: a) dacă locuința ce formează obiectul dreptului special de abitație nu îi este necesară în întregime; b) dacă comoștenitorii soțului supraviețuitor îi procură acestuia o altă locuiță în schimbul celei în care locuia la data deschiderii succesiunii, care să satisfacă cerințele de locuit ale soțului supraviețuitor.
Modificarea se poate realiza pe cale amiabilă sau prin cerere adresată instanței competente să judece partajul moștenirii, care va hotărî de urgență, în camera de consiliu.
La alineatul 3 al art. 973 Cod Civil în vigoare s-a introdus conceptul de schimbare a obiectului abitației, nefiind suficient ca moștenitorii să pună la dispoziția soțului, spre folosință, o altă locuință, cu orice titlu precar (spre exemplu, închiriere sau comodat), ci este necesar ca moștenitorii să confere dreptul de abitație asupra locuinței corespunzătoare, existând astfel o protecție suplimentară pentru soțul supraviețuitor.
Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor cunoaște următoarele cauze de încetare:
efectuarea partajului succesoral (în proprietate), dar numai dacă acesta intervine la cel puțin un an de la moartea defunctului;
recăsătorirea soțului supraviețuitor, dacă se realizează mai înainte de efectuarea partajului sau chiar împlinirii termenului de un an;
dobândirea de către soțul supraviețuitor a dreptului exclusiv de proprietate asupra locuinței înainte de împlinirea unui an de la moartea defunctului;
decăderea soțului supraviețuitor din dreptul de abitație, în cazul în care soțul supraviețuitor abuzează de folosința locuinței, aduce stricăciuni bunului ori îl lasă să se degradeze.
3.2. Descendenții defunctului
Potrivit alin. 1 al art. 975 Cod Civil în vigoare, prin descendenți înțelegem copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă, fără limită a gradului de rudenie; deși, spre deosebire de reglementarea din codul civil anterior, nu se mai menționează expres, în cazul acestora nu se face deosebire în funcție de sex, dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite și dacă sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei. Descendenții defunctulzui pot fi și din adopție, iar adoptataul are față de adoptator drepturile de orice natură pe care le are o persoană față de părinții săi firești.. În consecință, adoptatul și descendenții săi vor putea veni la moștenirea adoptatorului, indiferent dacă adopția este cu efecte depline sau dacă, fiind încheiată anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției, este cu efecte restrânse.
Alineatul 2 al art. 975 Cod Civil în vigoare prevede în mod expres aplicarea principiului venirii în ordinea claselor de moștenitori legali și a principiului proximității gradului de rudenie, iar alin. 4, prima teză, reiterează aplicarea principiului egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad. Conform principiului venirii în ordinea claselor de moștenitori legali, atunci când există descendenți ai defunctului, aceștia înlătură moștenitorii din celelalte clase, iar, potrivit principiului proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă, descendenții de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe descendenții de grad mai îndepărtat.
Alineatul 4 al art. 975 Cod Civil în vigoare, prima teză, prevede că atunci când la succesiunea defunctului sunt chemați, în nume propriu, doi sau mai mulți descendenți care vin singuri, atunci moștenirea se va împărți pe capete (per capita), adică masa succesorală se împarte în mod egal în funcție de numărul descendenților care vin efectiv la moștenire (principiul egalității).
Potrivit alin. 4, a doua teză, dacă la moștenire vin doi sau mai mulți descendenți, dintre care măcar unul beneficiază de reprezentare succesorală, atunci moștenirea se împarte pe tulpini , adică în atâtea părți egale câți copii a avut defunctul, care vin efectiv la moștenire sau care, fiind predecedați, sunt reprezentați de descendenții lor.
Spre deosebire de codul civil anterior, legiuitorul prevede în mod expres în alin. 3 al art. 975 Cod Civil în vigoare faptul că în concurs cu soțul supraviețuitor, descendenții defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună trei sferturi din moștenire. Astfel, în cazul în care la moștenirea defunctului, alături de descendenți vine și soțul supraviețuitor al acestuia, se va calcula mai întâi fracțiunea care i se cuvine acestuia, iar ceea ce rămâne va fi împărțit-pe capete sau pe tulpini-de către descendenții cu vocație succesorală.
3.3. Ascendeții privilegiați și colateralii privilegiați
Ascendenții privilegiați ai defunctului sunt părinții acestuia, indiferent că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, iar colateralii privilegiați sunt frații și surorile acestuia, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline, precum și descendenții fraților și surorilor defunctului până la gradul al patrulea inclusiv.
În doctrină, clasa a doua de moștenitori legali este calificată drept o clasă mixtă, deoarece este alcătuită din rude degrade diferite, adică din rude de gradul întâi (părinți), rude de gradul al doilea (frați și surori ale defunctului), respectiv rude de gradul al treilea și al patrulea (descendenții din frați și surori).
Spre deosebire de reglementarea vechiului cod civil, legiuitorul prevede în mod expres, în alin. (3) al art. 976 Cod Civil în vigoare aplicarea principiului venirii în ordinea claselor de moștenitori legali. Astfel, în cazul în care de cuius nu a lăsat descendenți sau dacă, deși a lăsat descendenți, aceștia nu vor, adică sunt renunțători, sau nu pot, sunt nedemni să vină la succesiunea lui
de cuius, sunt chemate la moștenire rudele care fac parte din a doua clasă de moștenitori legali.
Noua abordare a reglementării cotelor succesorale ale ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați are în vedere reglementarea tuturor cazurile posibile în art. 977-981 Cod Civil în vigoare, pornind de la general la detaliu: împărțirea între soțul supraviețuitor și clasa a doua de moștenitori; împărțirea în cadrul clasei a doua între ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați; împărțirea în cadrul clasei a doua atunci când lipsesc fie ascendenții privilegiați, fie colateralii privilegiați; împărțirea între ascendenții privilegiați; împărțirea între colateralii privilegiați.
În ipoteza în care la moștenire lui de cuius vin atât ascendenți privilegiați, cât și colaterali privilegiați ai defunctului, alături de soțul supraviețuitor, cota cuvenită clasei a doua este de două treimi din moștenire, iar dacă la moștenire vin fie numai cu ascendenți privilegiați, fie numai cu colaterali privilegiați, alături de soțul supraviețuitor, cota cuvenită clasei a doua este de o jumătate din moștenire.
Spre deosebire de codul civil anterior, legiuitorul prevede în mod expres prin art. 977 cotele succesorale pentru clasa a doua atunci când vine în concurs cu soțul supraviețuitor; acest articol nefăcând decât să reia dispozițiile cu privire la cota succesorală a soțului supraviețuitor din art. 972 alin. (1) lit. b) și c) Cod Civil în vigoare.
Concepută ca o excepție de la principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă, clasa a doua de moștenitori permite venirea concomitentă la moștenire a unor rude de grade diferite, adică a părinților-rude de gradul întâi-alături de frații și surorile defunctului-rude de gradul al doilea-sau de descendenții din frați și surori-rude de gradul al treilea și al patrulea.
Astfel, sunt prevăzute anumite cote prestabilite, aceleași ca în codul civil anterior. Astfel, dacă la moștenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert din moștenire, iar colateralii privilegiați, indiferent de numărul lor, vor culege trei pătrimi, deși în doctrină s-a propus ca fiind mai echitabilă o cotă de jumătate chiar dacă există un singur părinte care concurează cu colateralii privilegiați.; iar dacă la moștenire vin doi părinți, aceștia vor culege împreună o jumătate, cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul lor, cu mențiunea că atunci când de cuius a fost adoptat cu efecte restrânse, cota de 1/2 se va împărți în mod egal între adoptator și părinții firești, indiferent daca sunt doi, trei sau patru.
Membrii clasei a II-a de moștenitori nu vor imputa aceste valori asupra întregii moșteniri decât în trei situații: atunci când vin în concurs cu soțul supraviețuitor, atunci când moștenitorii din clasa I sunt dezmoșteniți culegând numai rezerva și atunci când există un concurs între cele două situații.
Potrivit art. 967 Cod Civil în vigoare concretizarea vocației succesorale a clasei a doua nu necesită prezența ambelor categorii de rude ale lui de cuius: atât a ascendenților privilegiați cât și a colateralilor privilegiați. Soluția este deja evidentă din articolele anterioare și este reconfirmată de art. 980, 981 Cod Civil în vigoare.
Chiar în lipsa fizică sau juridică (renunțare, nedemnitate) a unei categorii, cealaltă categorie de moștenitori va putea ridica dreptul succesoral ce revine clasei, cu mențiunea că această constatare trebuie relativizată prin raportare la dispozițiile alin. (2) al art. 977 Cod Civil în vigoare, întrucât, în această ipoteză, concursul cu soțul supraviețuitor determină micșorarea cotei clasei a doua (1/2 în loc de 2/3 din moștenire).
În ipoteza în care la moștenirea lui de cuius vin ascendenții privilegiați ca unici reprezentanți ai clasei a II-a-întrucât colateralii privilegiați nu există sau, deși există, aceștia nu vor sau nu pot veni la moștenire, moștenirea se va împărții pe capete, în mod egal, în funcție de numărul lor, adică în atâtea părți egale câți ascendenți privilegiați vin efectiv la succesiune.
Dacă de cuius a fost adoptat cu efecte restrânse, succesiunea se va împărți în mod egal între adoptator(i) și părinții firești. Ei pot moșteni împreună cu soțul supraviețuitor și chiar cu clasa I, în cazul dezmoștenirii acestora.
În ceea ce privește chemarea la moștenire numai a colateralilor privilegiați se va proceda astfel:
împărțirea pe capete.
Potrivit alin. 1 al art. 981 Cod Civil în vigoare, în situația în care moștenirea lui de cuius este împărțită numai între colateralii privilegiați, dacă aceștia vin la moștenire în nume propriu, patrimoniul succesoral se va diviza pe capete, adică în atâtea părți egale câți colaterali privilegiați cu vocație succesorală concretă sunt (principiul egalității).
împărțirea pe tulpini.
Potrivit alin. 2 al art. 981 Cod Civil în vigoare, dacă printre colateralii privilegiați care îl moștenesc efectiv pe defunct există cel puțin unul care beneficiază de reprezentare succesorală, atunci moștenirea se va împărți pe tulpini și, eventual, pe ramuri.
împărțirea pe linii.
Frații și surorile lui de cuius pot fi de trei categorii: frați buni (numiți și frați germani sau primari), adică frați cu de cuius și după tată și după mamă; frați consangvini (numiți și frați consângeni sau consanguini), adică frați cu de cuius numai după tată; frați uterini, adică frați cu de cuius numai după mamă.
Reglementată în alin. 3 al art. 981 Cod Civil în vigoare, împărțirea pe linii se aplică atunci când sunt chemați la moștenire frați și surori din cel puțin două categorii diferite și presupune divizarea moștenirii în două părți egale, corespunzătoare celor două linii: linia maternă-dimidia maternis și linia paternă-dimidia paternis; jumătatea maternă se împarte fie în mod egal (pe capete) între frații uterini, fie pe tulpini și pe ramuri, dacă operează reprezentarea succesorală, iar jumătatea paternă se împarte fie în mod egal, fie pe tulpini și pe ramuri, dacă operează reprezentarea succesorală, între frații consangvini.
Spre deosebire de reglementarea din codul civil anterior, prin trimiterea pe care o face alin. 3 la alin. 2 , care se referă la situația venirii la moștenire a descendenților din frați sau surori, se consacră ceea ce doctrina deja a admis, adică faptul că împărțirea pe linii se aplică și descendenților din frați sau surori, fie că vin la moștenire prin reprezentare, fie în nume propriu.
În cuprinsul alin. 4 al art. 981 Cod Civil în vigoare se reglementează privilegiul dublei legături, care presupune că, întrucât frații buni ai defunctului sunt chemați la moștenire pe ambele linii, ei vor culege cota parte corespunzătoare de pe fiecare linie, dobândind o fracțiune mai mare decât frații uterini sau consangvini, deși au același grad de rudenie cu aceștia și fac parte din aceeași clasă de moștenitori legali cu ei; din acest motiv, se apreciază că suntem în prezența unei excepții de la principiul egalității dintre rudele din aceeași clasă și de același grad.
Ascendeții ordinari
Clasa a treia de moștenitori, cea a ascendenților ordinari, potrivit alin. 1 al art. 982 Cod Civil în vigoare, este formată dinrudele în linie dreaptă ascendentă, alții decât părinții acestuia: bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc, fără limită în grad. Ascendenții ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline; dacă de cuius a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenții ordinari vor fi recrutați dintre rudele sale firești.
Împărțirea moștenirii între ascendenții ordinari se face cu respectarea principiilor generale ale devoluțiunii legale. Astfel, încuprinsul alin. 2 al art. 982 Cod Civil în vigoare se prevede, în mod expres, aplicarea principiului priorității claselor de moștenitori legali, în alin. 3 aplicarea principiului proximității gradului de rudenie, iar în alin. 5 aplicarea principiului egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad, fără ca această demonstrație să fie strict necesară, în măsura în care incidența acestor principii este deja consacrată în dispozițiile anterioare din codul civil. Totuși, utilitatea există atât timp cât gruparea acestor reguli facilitează urmărirea regulilor aplicabile pentru o anumită clasă de moștenitori; astfel, în ipoteza în care defunctul nu are moștenitori din primele două clase sau dacă, deși are, aceștia nu vor (datorită renunțării) sau nu pot (datorită nedemnității sau, în cazul colateralilor privilegiați, datorită dezmoșteniții) veni la moștenire, succesiunea va fi deferită moștenitorilor legali din clasa a treia, iar ascendenții ordinari înlătură de la succesiune pe moștenitorii legali din clasa a IV-a – clasa colateralilor ordinari (principiul priorității clasei de moștenitori).
Ascendenții ordinari de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe ascendenții ordinari de grad mai îndepărtat-principiul proximității gradului de rudenie.
În cuprinsul alin.5 al art, 982 Cod Civil în vigoare se prevede expres că atunci când la succesiunea defunctului sunt chemați doi sau mai mulți ascendenți ordinari, care vin singuri, atunci moștenirea se va împărți pe capete, adică masa succesorală se împarte în mod egal în funcție de numărul ascendenților ordinari vin efectiv la moștenire, respectându-se principiul egalității.
Prin alin. 4 al art. 982 Cod Civil în vigoare se reglementează faptul că, în concurs cu soțul supraviețuitor, ascendenții ordinari ai defunctului, indiferent de numărul lor, culeg împreună un sfert din moștenire. Astfel, dacă, alături de ascendenții ordinari, soțul supraviețuitor poate și vrea să vină la moștenire, din întreaga masă succesorală se determină mai întâi cota succesorală a acestuia (trei sferturi din moștenire), iar apoi, ceea ce rămâne după această repartizare, se va împărți între ascendenții ordinari în mod egal (principiul egalității).
Colateralii ordinari
Clasa a patra de moștenitori, consacrată de art. 983 Cod Civil în vigoare, este cea a colateralilor ordinari, în cadrul acesteia intrând rudele colaterale, până la gradul al patrulea inclusiv, care nu sunt frații sau surorile defunctului: unchi, mătuși, veri primari, surori și frați ai bunicilor lui de cuius. Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline; dacă de cuius a fost înfiat cu efecte restrânse, sfera colateralilor ordinari se va determina prin raportare la rudele sale firești.
În ceea ce privește împărțirea moștenirii între colateralii ordinari vor fi aplicate principiile generale ale devoluțiunii legale. În cuprinsul art. 983 alin. 2 se regăsește consacrat, în mod expres aplicarea principiului priorității claselor de moștenitori legali, în alin. 3 aplicarea principiului proximității gradului de rudenie, iar în alin. 5 aplicarea principiului egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad, fără ca această demonstrație să fie strict necesară, în măsura în care incidența acestor principii este deja consacrată în dispozițiile anterioare din Codul civil.
Totuși, utilitatea există atât timp cât gruparea acestor reguli facilitează urmărirea regulilor aplicabile pentru o anumită clasă de moștenitori; astfel, dacă nu există moștenitori legali în primele trei clase sau dacă, deși există, ei nu pot (datorită nedemnității sau, în cazul colateralilor privilegiați și a ascendenților ordinari, datorită exheredării) sau nu doresc (datorită renunțării) să culeagă moștenirea lăsată de către defunct, succesiunea acestuia va fi deferită succesorilor săi din a patra clasă de moștenitori legali, clasa colateralilor ordinari (principiul priorității claselor); colateralii ordinari de grad mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire pe colateralii ordinari de grad mai îndepărtat (principiul proximității gradului de rudenie).
Alineatul 5 al art. 983 Cod Civil în vigoare prevede expres că atunci când la succesiunea defunctului sunt chemați doi sau mai mulți colaterali ordinari, care vin singuri, atunci moștenirea se va împărți pe capete-per capita, adică masa succesorală se împarte în mod egal în funcție de numărul colateralilor ordinari vin efectiv la moștenire..
Astfel, dacă, alături de ascendenții ordinari, soțul supraviețuitor poate și vrea să vină la moștenire, din întreaga masă succesorală se determină mai întâi cota succesorală a acestuia (teri sferturi din moștenire), iar apoi, ceea ce rămâne după această repartizare, se va împărți între colateralii ordinari în mod egal.
CAPITOLUL IV
MOȘTENIREA VACANTĂ
Noțiunea și natura juridică a moștenirii vacantă
Articolul 1132 alin. 1 NCC păstrează formularea din art. 680 din vechiul cod civil, în sensul că moștenirea este vacantă atunci când nu sunt moștenitori legali sau testamentari.
Asupra acestui conțunut legal au existat numeroase controverse generate de faptul că aceasta nu este singura ipoteză care atrage caracterul vacant al unei succesiuni, deoarece chemarea concretă a statului poate coexista, în lipsa moștenitorilor legali, cu drepturile legatarilor cu titlu particular sau cu titlu universal, în cazul în care acestea din urmă nu epuizează întreaga masă succesorală, sau cu vocația succesorală concretă a moștenitorilor legali rezervatari, care au fost exheredați fără a se institui legatari.
De asemenea, o succesiune este vacantă și atunci când de cuius, deși lasă moștenitori, aceștia nu vor sau nu pot veni la moștenire, fiind renunțători sau nedemni, deci și în caz de absență juridică a succesorilor.
Din acest motiv, introducerea în art. 1135 Cod Civil în vigoare a alin. 2 aduce o îmbunătățire reglementării, pentru a nu rămâne ipoteze neacoperite în care moștenirea este vacantă.
Conceptul „dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moștenirii și nu există moștenitori legali” acoperă situația coexistenței chemării concrete a statului, în lipsa moștenitorilor legali, cu drepturile legatarilor cu titlu particular sau cu titlu universal, iar sintagma „vocația acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct” acoperă situația coexistenței chemării concrete a statului cu vocația succesorală concretă a moștenitorilor legali rezervatari exheredați.
Totuși, principiul consacrat de doctrină ar fi fost mai indicat datorită unui plus de claritate: o moștenire are caracter vacant atunci când fie de cuius nu are moștenitori legali sau testamentari, fie când, deși are, aceștia nu au vocație succesorală concretă la întreg patrimoniul succesoral.
Cu privire la această problemă, în doctrină s-au conturat două teorii:
teoria desherenței, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin intermediul dreptului de suveranitate, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său;
teoria dreptului de moștenire, preferată în doctrină, în temeiul căreia statul culege moștenirea vacantă ca universalitate, în baza unui drept de moștenire legală
Din punctul de vedere al unor teoreticieni noul Cod civil nu îl consideră pe stat ca moștenitor legal și amenajează ca temei juridic al dobândirii de către acesta a moștenirii vacante dreptul de suveranitate al statului.
Se impun a fi reținute următoarele argumente:
art. 963 alin. 3 Cod Civil în vigoare, creează doar o vocație reziduală a statului, în lipsa moștenitorilor legali sau testamentari; aceasta nu este o vocație succesorală legală, întrucât statul nu este enumerat ca și moștenitor legal;
regulile aplicabile moștenirii vacante nu sunt integrate devoluțiunii legale a moștenirii, ci reprezintă un capitol distinct în cadrul titlului privind transmisiunea succesiunii, deci suntem în prezența unei vocații sui-generis, nici legală și nici testamentară;
noua reglementare privind moștenirea vacantă răspunde tuturor problemelor existente în trecut în legătură cu aplicarea teoriei desherenței; este cazul, în special, al interesului statului român de a dobândi bunurile moștenirii vacante ale unui cetățean român aflate în străinătate, ipoteză rezolvată pozitiv de alin. 3 al art. 553 NCC; de asemenea, problema eventualei clauze de exheredare a statului este rezolvată prin dispozițiile art. 1138 Cod Civil în vigoare.
Spre deosebire de moștenitorii legali sau testamentari, statului nu îi este recunoscut dreptul de opțiune succesorală cu privire la succesiunea vacantă.
Nefiind titular al dreptului de opțiune succesorală, statul nu este ținut să solicite constatarea vacanței succesorale și eliberarea certificatului de vacanță succesorală în termenul legal de opțiune succesorală de un an.
Procedura atribuirii moștenirii vacante
În cuprinsul art. 1136 Cod Civil în vigoare se creează, în premieră pentru legislația noatră civilă, posibilitatea notarului competent de a lua măsuri pentru gestionarea unui patrimoniu succesoral care nu este asumat de niciun moștenitor legal sau testamentar.
Până în prezent, Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale autoriza notarul să ia astfel măsuri doar dacă existau indicii că o succesiune urmează a fi declarată vacantă.
Cu titlu de noutate, alin. 1 al art. 1136 Cod Civil în vigoare ne prezintă situația unei moșteniri în privința căreia nu s-a înregistrat încă nicio opțiune succesorală în sensul acceptării sau nu există niciun succesibil cunoscut, adică nu poate fi determinată nicio persoană care să-și fi asumat stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale prin invocarea unei vocații de moștenitor.
În privința acestor ipoteze, dacă opțiunile succesorale ar putea face obiectul unui control în registrul național electronic de evidențiere a acestora, nu vedem cum poate notarul public să determine inexistența succesibililor.
Soluția consacrată în trecut în legătură cu această situație, și anume sesizarea notarului public de către autoritățile publice locale are mult mai multă logică, acestea fiind abilitate să culeagă informațiile privind lipsa moștenitorilor.
Desigur, utilitatea noilor competențe ale notarului public este subliniată de alin. 2 al art. 1136 Cod Civil în vigoare care creează pentru creditorii succesiunii un subiect juridic, în persoana curatorului special al moștenirii, care are obligația reprezentării intereselor succesiunii.
Tot alin. 2 marchează însă și apariția unei dileme: curatorul se numește ori de câte ori notarul public ia cunoștință de existența condițiilor din alin. 1 al art. 1136 Cod Civil în vigoare sau la cererea unor persoane care au drepturi concurente asupra patrimoniului succesora.
Mai mult, nu este clar dacă este vorba despre același curator. În doctrină se apreciază, totuși, că art. 1136 Cod Civil în vigoare nu reglementează decât numirea unui singur curator special, în condițiile alin. 1, curator care are atribuțiile prevăzute de Cod Civil în vigoare , iar, în plus, are obligația de a reprezenta succesiunea în raporturile cu terții. împuternicirea curatorului special va înceta odată cu finalizarea procedurii succesorale notariale sau la o altă dată stabilită de notarul public.
În conformitate cu dispozițiile alin. 3 al art. 1136 Cod Civil în vigoare, notarul are obligația de a încunoștința și organul care reprezintă comuna, orașul sau, după caz, municipiul, dacă există indicii că moștenirea urmează a fi declarată vacantă.
Prin acesta se înțelege că îndeplinirea condițiilor alin. 1 nu este suficientă pentru existența indiciilor că moștenirea urmează să fie declarată vacantă, fiind necesară și trecerea termenului de opțiune succesorală de un an și, eventual, îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 1137, respectiv somarea succesibililor.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, potrivit căreia, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii, la cererea reprezentantului statului, notarul public constata existența vacanței succesorale, noul Cod civil a introdus o formalitate suplimentară: în cuprinsul art. 1137 alin. 1 Cod Civil în vigoare se prevede necesitatea ca, după expirarea unui an și 6 luni de la deschiderea moștenirii, adică după trecerea a 6 luni de la expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii de un an, să îi someze pe toți succesibilii în vederea prezentării la biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
În plus, vacanța succesorală poate fi constatată la cererea oricărei alte persoane interesate.
Somarea succesibililor se realizează printr-o publicație făcută la locul deschiderii moștenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul succesoral, precum și într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala moștenirii.
Potrivit art. 1137 alin. 2 Cod Civil în vigoare, notarul public constată existența vacanței succesorale și, în continuare, se apreciază că este totuși ținut să elibereze un certificat de vacanță, doar dacă în termenul de un an și 8 luni (un an și 6 luni, plus termenul de 2 luni în care succesibilul se poate prezenta) nu se prezintă niciun succesibil.
Prin prezența unui succesibil înțelegem, de fapt, prezentarea unui succesibil care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală datorită suspendării acestuia sau îndeplinirii condițiilor de repunere în termen sau a unui moștenitor care să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor cerute pentru a putea moșteni. în ambele situații, procedura succesorală notarială nu poate continua până la rezolvarea neînțelegerilor dintre părți de către instanța de judecată.
În cazul în care nu există succesibili cunoscuți, procedura de citare se va îndeplini
in rem, făcându-se bineînțeles precizările necesare pentru identificarea exhaustivă a lui
de cuius și a patrimoniului succesoral
Articolul 1138 teza întâi Cod Civil în vigoare stabilește autoritatea chemată să culeagă o moștenire vacantă, în sensul că moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii succesiunii, precizându-se totodată că aceste bunuri intră în domeniul privat.
Prin urmare, dacă de cuius are bunuri situate pe raza teritorială a mai multor autorități locale, fiecare dintre acestea au dreptul de a culege bunurile care se găsesc pe teritoriul lor administrativ, ceea ce echivalează cu fracționarea dreptului de a culege moștenirea vacantă între mai mulți titulari.
În acest sens, o atenție deosebită trebuie acordată de notarul public sesizat cu constatarea vacanței succesorale stabilirii locului în care se aflau bunurile mobile la data deschiderii succesiunii.
Dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile intră în patrimoniul privat al acestor autorități fără înscriere în cartea funciară, în timp ce moștenirile vacante aflate în străinătate, se cuvin statului român.
Teza a doua din art. 1138 Cod Civil în vigoare interzice în mod expres exheredarea statului și înlăturarea regulilor aplicabile moștenirii vacante prin intermediul testamentului, în condițiile în care testamentul nu prevede alte persoane care să se bucure de patrimoniul succesoral în calitate de legatari.
Moștenitorii sezinari, adică soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați,au stăpânirea de fapt și dreptul de a administra patrimoniul succesoral și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului, adică au posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale și de a exercita drepturile și acțiunile drepturile dobândite prin succesiune, fără a fi necesară atestarea prealabilă a calității lor de moștenitor.
Alineatul 1 al art. 1139 Cod Civil în vigoare vine să repare lipsa unui astfel de text din legislația anterioară, legat de problema dacă statul este sau nu moștenitor sezinar, lipsă cu privire la care s-a susținut fie că statul nu se bucură de sezină, fiind obligat să ceară punerea sa în posesiune sub forma eliberării certificatului de vacanță succesorală, fie că statul are posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale anterior eliberării certificatului de vacanță succesorală.
Astfel, contrar opiniei majoritare conturate în doctrină, comuna, orașul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moștenirii de îndată ce toți succesibilii cunoscuți au renunțat la moștenire ori, la împlinirea termenului de un an și 8 luni, ceea ce înseamnă că statul nu este moștenitor sezinar.
Consacrând în mod expres soluția conturată în doctrină, alin. 2 al art. 1139 Cod Civil în vigoare prevede că statul este ținut să răspundă de pasivul succesoral în limitele activului, adică, la fel ca un moștenitor legal care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, statul va trebui să plătească sarcinile și datoriile succesiunii proporțional cu partea dobândită prin intermediul vacanței succesorale, dar numai în limita activului și numai cu bunurile care fac parte din moștenire.
Potrivit alin. 1 al art. 1139 Cod Civil în vigoare, teza a doua, statul este considerat moștenitor de la data deschiderii succesiunii, iar nu de la data eliberării certificatului sau a pronunțării hotărârii judecătorești de constatare a vacanței succesorale, constatarea vacanței succesorale având caracter declarativ de drepturi.
Desființarea vacanței moștenirii
Dacă, ulterior eliberării certificatului de vacanță succesorală, apar moștenitori care au pretenții la moștenire, aceștia pot ataca certificatul în instanță, pe calea petiției de ereditate, iar, în cazul admiterii acțiunii, notarul public, pe baza hotărârii judecătorești, va putea elibera un nou certificat.
Calitatea de pârât o are titularul dreptului de a culege moștenirea vacantă și nu notarul public emitent al certificatului de vacanță succesorală.
Se impune a preciza că procedura somării succesibililor, realizată de notarul public anterior constatării vacanței, nu poartă și consecința prezumției de renunțare la moștenire a succesibililor care nu dau curs citării.
CAPITOLUL V
LIBERALITĂȚILE CA SPECIE A ACTELOR JURIDICE
Definirea noțiunii și categorii de liberalități
După scopul urmărit de părți la încheierea lor, actele juridice civile cu conținut patrimonial se clasifică în: acte juridice cu titlu oneros, prin care partea care procură celeilalte părți un anumit folos, urmărește ca, în schimb, să obțină un alt folos patrimonial, mai mult sau mai puțin echivalent, și acte juridice cu titlu gratuit, prin care o parte procură celeilalte părți un folos patrimonial fără a urmări să primească nimic în schimb.
La rândul lor, actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în acte dezinteresate, ca acte prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit, dar fără a micșora propriul său patrimoniu, și liberalități.
Cu titlu de noutate, Noul Cod civil definește noțiunea de liberalitate, pornind de la general la detaliu, aducând astfel un plus de claritate cu privire la această instituție și realizează o clasificare a liberalităților.
Definirea liberalității este necesară din considerente practice și metodologice, tehnică legislativă utilizată și în Codul civil francez în forma intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007;
Astfel, alin. 2 al art. 984 Cod Civil în vigoare evidențiază enumerarea strict limitativă a categoriilor de liberalități și inaugurează un raport exclusiv între legat și testament.
Liberalitatea, ca specie a actului juridic cu titlu gratuit, este definită în alin. 1 al art. 984 NCC ca fiind acel „act juridic prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau o fracțiune din patrimoniul său sau chiar întregul său patrimoniu”; se arată în mod expres în alin. 2 faptul că liberalitățile pot fi făcute numai sub forma donației sau sub forma legatului cuprins în testament.
Patru trăsături definesc liberalitățile și regimul lor juridic: există doar două varietăți; sunt acte juridice; sunt acte cu titlu gratuit; sunt acte solemne.
Donația
Spre deosebire de modul incomplet de reglementare a acestei instituții în codul civil anterior, art. 985 Cod Civil în vigoare definește donația prin prisma elementelor sale esențiale, pornind de la faptul că este un contract, deci reprezintă un acord de voințe, cât și de la faptul că trecerea unei valori din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului se face cu intenție liberală, animus donandi, ceea ce reprezintă cauza contractului de donație și justifică sărăcirea patrimoniului donatorului și mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului.
Astfel, donația poate fi definită ca fiind „acel contract prin care o parte, numită donator, cu intenție liberală își micșorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, fără a urmări să primească o contraprestație.”
Legatul
Legatul este acel act juridic cuprins în testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta ori anumite bunuri determinate, întrucât legatul este liberalitatea, iar nu testamentul..
Deși principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral potrivit voinței testatorului, prin modul în care este definit legatul înțelegem faptul că testamentul, pe lângă legate, poate cuprinde și alte dispoziții de ultimă voință sau numai astfel de dispoziții.
Intenția liberală caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, întrucât, în limita folosului pur gratuit procurat legatarului, legatul este o liberalitate.
Fiind o liberalitate, legatul se aseamănă cu donația, deoarece testatorul urmărește procurarea unui avantaj patrimonial gratuit legatarului, fără a pretinde un contraechivalent, însă diferența constă în faptul că legatul reprezintă un act juridic esențiahnente revocabil și pentru cauză de moarte, producându-și efectele numai din momentul morții testatorului, în favoarea legatarului și în detrimentul eventualilor săi moștenitori legali.
Capacitatea în materie de liberalități
Capacitatea de folosință
Regula capacității o reprezintă faptul că atât dispunătorul, cât și gratificatul trebuie să fie capabili, în sensul că primul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin donație sau legat, iar cel de al doilea, capacitatea de a primi o liberalitate.
În principiu, orice persoană este capabilă să dispună prin donație sau legat sau să primească o liberalitate, excepție de la această regulă făcând persoanele pe care legea le consideră incapabile.
Incapacitățile în materia liberalităților sunt de două tipuri: incapacități de a dispune și incapacități de a primi, și, întrucât constituie excepții, trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege, neputând fi deduse pe cale de interpretare.
Incapacitatea poate fi de folosință – constă în inaptitudinea prevăzută de lege a unei persoane de a dispune prin liberalități, ori de a dobândi și poseda drepturi și de a fi titular al acestora – sau de exercițiu-constă în inaptitudinea de a exercita personal drepturile care fac parte din conținutul capacității de folosință.
Incapacitatea de folosință limitează sfera drepturilor unor persoane, în timp ce incapacitatea de exercițiu nu îngrădește posibilitatea de a dobândi un drept, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau dispoziția asupra bunurilor celui lipsit de capacitate pot fi încheiate fie de acesta, asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizație prealabilă din partea unor organe de specialitate.
În cuprnsul alin. 2 al art. 987 Cod Civil în vigoare se analizează condiția comună a capacității de a dispune atât prin donații cât și prin legate, capacitate care se cere a fi îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământul.
Astfel, în cazul donației, acest moment coincide cu momentul realizării ofertei de donație, al acceptării și al primirii acesteia sau cu momentul acordului de voință al părților în cazul încheierii donației între prezenți; în cazul legatului, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa la data când își exprimă voința, adică la data întocmirii testamentului.
Reglementarea în alineate diferite a momentelor la care trebuie să fie îndeplinită condiția capacității de a primi o donație, respectiv un legat, este cerută de deosebirile evidente dintre acestea. Potrivit alin. 3 al art. 987 Cod Civil în vigoare, capacitatea de a primi prin donație trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donația, indiferent dacă donația se încheie sau nu printr-un singur act. Întrucât legatul își produce efectele la data deschiderii moștenirii, în baza alin. 4 art. 987 Cod Civil în vigoare, capacitatea de a primi un legat se apreciază în raport la acest moment.
Lipsa capacității depline de exercițiu a dispunătorului
Incapacitatea minorilor și persoanelor puse sub interdicție judecătorească.
Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu minorii sub 14 ani și alienații ori debilii mintali puși sub interdicție judecătorească, situația acestora fiind considerată a corespunde unei lipse totale a discernământului.
Minorii între 14 și 18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, în această perioadă discernământul fiind în formare, ca trecere de la lipsa discernământului la conturarea unui discernământ deplin. Corelând aceste reguli cu dispozițiile alin. 1 al art. 988 Cod Civil în vigoare, rezultă că sunt incapabili de a dispune prin liberalități minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească, atât în calitate de donatori, cât și în calitate de testatori, fie că ar realiza actul personal cu încuviințarea ocrotitorului legal sau prin reprezentantul legal, chiar dacă ar exista autorizarea instanței de tutelă; sancțiunea nerespectării acestei incapacități este nulitatea relativă.
În cadrul literaturii de specialitate se susține că incapacitățile de a dispune prin liberalități sunt incapacități de folosință, deoarece legea refuză incapabilului chiar dreptul de a dispune prin donație sau legat, nu numai exercițiul acestui drept., aceasta cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește liberalitatea mortis causa, testamentul este un act esențialmente personal, care nu poate fi făcut prin reprezentare, iar în materie de donații, ocrotitorul legal nu are chemarea de a reprezenta interesele animus donandi ale celui ocrotit, întrucât datoria sa constă în evitarea micșorării patrimoniului fară echivalent.
Totuși, ca o atenuare a acestei incapacități, în condițiile în care atât în practică, cât și în doctrină s-a recunoscut valabilitatea darurilor mărunte, obișnuite, făcute de către minor, chiar fără încuviințarea ocrotitorului legal, sau a celor făcute de către reprezentantul legal în numele minorului, Cod Civil în vigoare, cu titlu de noutate, recunoaște expres atât persoanei lipsite de capacitate de exercițiu, cât și minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă posibilitatea de a încheia singur actele calificate de lege ca acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
Se poate observa că, spre deosebire de reglementarea din codul civil anterior, nu se mai regăsește dispoziția prin care minorului de 16 ani i se recunoștea capacitatea parțială de a testa, în sensul că putea dispune prin testament numai de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune ca persoană majoră.
Incapacitatea de a dispune în favoarea reprezentantului sau ocrotitorului legal.
Sub sancțiunea nulității relative, prevăzută de această dată în mod expres, alin. 2a l art. 988 Cod Civil în vigoare dispune că persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune nici prin donație, nici prin testament, și nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu, în favoarea celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa.
Rațiunea acestei incapacități este de a-1 proteja pe minor împotriva abuzului care ar putea să provină din partea tutorelui și se întemeiază pe o prezumție absolută de captație.
Excepția de la această incapacitate este reglementată în alin. 2, teza a doua, și vizează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului.
Ca o consecință a acestei incapacități a minorului care, chiar devenit major, nu poate dispune în favoarea reprezentantului ori ocrotitorului legal, există și incapacitatea corelativă reprezentantului ori ocrotitorului legal de a primi o liberalitate de la cel ocrotit, înainte de a primi de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiune, sub sancțiunea nulității relative.
Incapacități legale și naturale.
În cazurile analizate mai sus, incapacitățile sunt expres prevăzute de lege, fiind vorba de o stare de drept, adică suntem în prezența unor incapacități legale, care pot fi invocate fără prezentare de dovezi. Spre deosebire de acestea, lipsa discernământului se constituie într-o incapacitate naturală, care nu este prevăzută expres de lege, atunci când liberalitatea este făcută de un alienat sau un debil mintal nepus sub interdicție, sau de o persoană în stare vremelnică de inconștiență din cauza bolii, a hipnozei, a beției alcoolice, a folosirii de stupefiante sau a altor astfel de cauze, situații în care liberalitatea este anulabilă la cererea dispunătorului, deoarece o persoană capabilă potrivit legii poate fi, în fapt, lipsită temporar de discernământul de a dispune, ceea ce trebuie însă dovedit neechivoc prin probe concludente.
Desemnarea beneficiarului liberalității
Fără gratificat nu există liberalitate, astfel că desemnarea beneficiarului liberalității trebuie făcută în contractul de donație, respectiv prin testament, fiind obligatorie prezența chiar în cuprinsul actului a elementelor necesare identificării acestuia. Mecanismul identificării nu este însă obligatoriu să livreze un rezultat cert la data încheierii liberalității, fiind suficient ca dispunătorul să fixeze criteriile necesare pentru identificarea gratificatului la data la care începe să-și producă efectele liberalitatea.
Prin noțiunea de „criteriu” vom înțelege enunțurile testamentare și circumstanțele extrinseci ale cauzei care permit clarificarea voinței probabile a lui de cuius, cum ar fi: porecla, legătura de rudenie, de prietenie, activitatea ș.a.m.d. Sancțiunea care intervine în cazul în care beneficiarul liberalității nu este determinat sau măcar determinabil la data deschiderii moștenirii este nulitatea absolută, deoarece, atât prin legat, cât și prin donație se realizează transferuri patrimoniale și este necesar a se cunoaște pe cine a dorit să gratifice dispunătorul.
Pentru desemnarea beneficiarului nu este necesară folosirea unor formule, fiind suficient să rezulte doar intenția dispunătorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia, dispunătorul putând alege fie modalitatea de desemnare directă, prin indicarea numelui și a prenumelui persoanei gratificate sau pe baza indicării unei calități care individualizează persoana, fie indirectă.
Se susține că desemnarea este indirectă atunci când beneficiarul este identificat implicit prin deducție din celelalte dispoziții, adică atunci când nu sunt prevăzute nici numele, nici calitatea care individualizează beneficiarul, dar există destule elemente care pot duce la identificarea persoanei pe care dispunătorul dorește să o gratifice.
În ceea ce privește „legatul secret”, cel în care persoana legatarului este făcută cunoscută unui terț, verbal sau în scris, dar fără respectarea formelor solemne cerute pentru validitatea testamentelor, intervine sancțiunea nulității absolute, deoarece determinarea legatarului nu se va putea face în temeiul testamentului, fiind necesar concursul unei terțe persoane.
Incapacitatea persoanelor viitoare.
Pornind de la faptul că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu , poate fi beneficiar al unei liberalități și o persoană nenăscută, dar concepută la data facerii donației, respectiv la data deschiderii succesiunii, deoarece copilul conceput trebuie considerat existent atunci când este în interesul său, fiind aplicabile dispozițiile privind timpul legal al concepțiunii.
Alineatul 2 al art. 989 Cod Civil în vigoare prevede în mod expres posibilitatea, recunoscută în doctrină, ca persoanele viitoare (fizice sau juridice) să poată fi gratificate indirect prin intermediul unei liberalități cu sarcină; astfel, persoana care nu există la data întocmirii liberalității, adică persoana neconcepută la acest moment, poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil.
Întrucât liberalitatea presupune micșorarea patrimoniului dispunătorului fără un echivalent, desemnarea beneficiarului liberalității trebuie făcută personal de către dispunător, ca expresie a voinței proprii, acesta fiind singurul care poate lua decizii cu privire la patrimoniul său. Potrivit alin. 3 al art. 989 Cod Civil în vigoare, dacă dispunătorul lasă fie determinarea gratificatului-liberalitate cu facultate de alegere), fie stabilirea obiectului liberalității pe seama unui terț, intervine sancțiunea nulității absolute, deoarece liberalitatea nu mai încorporează voința dispunătorului, ci a unui terț, lipsind cauza liberalității; aceasta deoarece dispunătorul nu poate avea intenție liberală fără a cunoaște persoana și obiectul cu care îl gratifică.
Aportul terțului poate consta numai în distribuirea către legatari a bunurilor ce li se cuvin acestora. Cu titlu de exemplu este cazul în care de cuius lasă către doi legatari un număr egal de tablouri din colecția sa, el poate apela la un terț pentru a forma cele două loturi.
Modalitatea imperativă de reglementare a caracterului personal al desemnării face ca legatul dispus în favoarea unei persoane alese de un terț dintr-un cerc de persoane determinate de către de cuius să fie nul absolut, în lipsa criteriilor de determinare a legatarului stabilite prin testament.
Singura excepție de la caracterul personal al desemnării gratificatului de către dispunător este prevăzută în dispozițiile alin. 4 art. 989, prin care se consacră expres ceea ce doctrina a admis deja pe bază de interpretare: valabilitatea liberalității făcute unui beneficiar determinat de către dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane desemnate fie de gratificat, fie de un terț ales, la rândul său, tot de către dispunător.. Ne aflăm în prezența unei liberalități indirecte care se realizează ca sarcină asupra unei liberalități directe, considerând că beneficiarul inițial este determinat de către dispunător, chiar dacă ultimul beneficiar va fi determinat ulterior, fie de către gratificat, fie de către un terț.
Incapacitățile speciale
Dol prezumat
În ceea ce privește capacitatea de a primi liberalități, regula este capacitatea, în sensul că, în principiu, oricine poate fi gratificat prin liberalități, cu excepția acelor persoane cărora legea nu le permite. Altfel spus, incapacitatea este excepția, trebuind să fie prevăzută în mod expres de lege, neputând fi dedusă pe cale de interpretare.
Articolul 990 NCC stabilește incapacitatea de a primi liberalități pentru medici, farmaciști sau alte persoane în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, dar și pentru preoți sau a alte persoane care acordau asistență religioasă dispunătorului în timpul bolii care este cauză a decesului. Enumerarea nu este limitativă, deoarece legiuitorul folosește sintagma „sau alte persoane”, accentul fiind pus nu neapărat pe calitatea de medic, preot sau farmacist, ci pe ajutorul de specialitate, medicală sau spirituală, acordat cu caracter repetat sau de continuitate bolnavului; de aceea, în doctrină se consideră că incapacitatea de a primi vizează și persoana care practică ilegal medicina sau infirmiera care și-a depășit atribuțiile și a acordat îngrijiri de specialitate dispunătorului. Rațiunea interdicției de a primi donații sau legate de la cei pe care îi îngrijesc, respectiv îi asistă religios pe parcursul ultimei boli constă în faptul că aceste persoane ar putea abuza de influența puternică pe care o dobândesc, în contextul cauzal, asupra dispunătorului, determinându-l să le facă liberalități. Aceste incapacități se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie, care nu poate fi răsturnată prin probă contrară, deoarece se are în vedere vulnerabilitatea dispunătorului bolnav, aflat în pragul morții, față de medic, farmacist sau preot.
Incapacitățile impuse de alin. 1 și 3 ale art. 990 Cod Civil în vigoare presupun îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: dispunătorul să aibă calitatea de medic sau farmacist, respectiv preot în momentul facerii liberalității; gratificatul să-l fi tratat, respectiv asistat pe dispunător în cursul ultimei boli; ultima boală să constituie cauza morții dispunătorului; asistența medicală, respectiv religioasă să aibă caracter repetat sau de continuitate; liberalitatea să fie făcută în timpul ultimei boli.
Momentul în raport de care se analizează existența incapacității de a primi (și inclusiv calitatea de medic, farmacist sau preot) trebuie situat chiar la data încheierii liberalității; deși legatul își produce efectele la deschiderea moștenirii, aprecierea acestei incapacități în raport de momentul redactării testamentului conduce la instituirea unei excepții de la regula din art. 987 alin. 4 Cod Civil în vigoare, potrivit căreia capacitatea de a primi prin legat trebuie se raportează la data deschiderii moștenirii; în cazul donației, donatarul trebuie să fie capabil la data realizării acordului de voință în sensul încheierii contractului de donație, iar în cazul donației încheiate între absenți, prin acte separate, donatarul trebuie să fie capabil în momentul acceptării ofertei, deoarece facerea ofertei este un act unilateral al donatorului, iar pentru notificarea acceptării nu se mai pune problema capacității donatarului.
Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la incapacitățile de a primi liberalități urmează a fi sancționată cu nulitatea relativă. Nulitatea contractului de donație va putea fi invocată în intervalul de timp prescris de lege, de către cel ocrotit prin dispoziția legală încălcată sau de către succesorii săi în drepturi; în cazul acestora din urmă, dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a acțiunii în nulitate relativă curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității.
În conformitate cu dispozițiile art. 990 alin. 5 Cod Civil în vigoare, în cazul în care dispunătorul s-a restabilit, adică și-a revenit după boala de care suferea, legatul devine valabil, deoarece nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru ca această incapacitate să opereze, iar dacă testatorul, după însănătoșire, nu revocă legatul, înseamnă că voința sa de gratifica nu a fost determinată de slăbiciunea sa, de starea de dependență sau de influența abuzivă din partea medicului, farmacistului sau preotului; pe de altă parte, în cazul donației, donatorul are la dispoziție un termen de 3 ani de la data la care s-a restabilit pentru a introduce acțiunea în anularea donației.
În cuprinsul alin. 2 sunt prevăzute în mod expres excepții acestea fiind de strictă interpretare: fie liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați, fie liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
Se observă că, pe de o parte, legiuitorul a ales să consacre expres ceea ce o parte a literaturii de specialitate a admis deja, și anume, valabilitatea liberalității în favoarea soțului, fără să prevadă totuși în mod expres cerința încheierii căsătoriei anterior ultimei boli; pe de altăparte, legiuitorul nu mai recunoaște ca valabile liberalitățile remuneratorii, potrivite cu starea materială a dispunătoralui și cu serviciile prestate de către gratificat, adică acele liberalități consimțite ca recompensă a unui serviciu făcut de beneficiar în favoarea dispunătorului, așa cum făcea în mod expres în reglementarea anterioară.
În mod corespunzător, aceste incapacități de a primi liberalități sunt, din punct de vedere al dispunătorului, și incapacități de a dispune prin liberalități.
Incapacități speciale în materia legatelor
Persoanele implicate în realizarea solemnităților necesare existenței valabile a testamentelor sau conturării juridice a unui conținut valabil trebuie își îndeplinească în mod judicios aceste atribuții și să nu aibă oportunitatea de a profita personal de temporarul ascendent instituțional asupra lui de cuius.
Astfel, sunt incapabili de fi gratificați prin intermediul legatului: notarul public care a autentificat testamentul, interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului, martorii prezenți la încheierea testamentelor privilegiate, agenții instrumentatori în fața cărora se încheie testamentele privilegiate sau persoanele care acordă asistență juridică la redactarea testamentului, cu condiția ca, în acest caz, să existe un serviciu prestat în conformitate cu normele legale incidente, de exemplu, în cazul consultație notariale sau avocațiale.
Enumerarea ipotezelor în care dispozițiile testamentare sunt anulabile este una limitativă, în plus, incapacitatea persoanelor enumerate fiind strict limitată doar la acel testament la a cărui devenire au participat.
Rațiunea acestor incapacități se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie, care nu poate fi răsturnată prin probă contrară deoarece se are în vedere vulnerabilitatea testatorului în fața riscului ca aceste persoane să abuzeze de influența pe care o dobândesc asupra testatorului determinându-l să testeze în favoarea lor.
În cazul în care nu au fost respectate dispozițiile legale privitoare la aceste incapacități intervine nulitatea relativă. În mod corespunzător, aceste incapacități de a primi prin legat sunt, prin prisma testatorului, și incapacități de a dispune prin legat.
Simulația
Dacă, pentru a ocoli incapacitățile de a dispune sau de a primi, s-a recurs la simulație, devine incidență sancțiunea nulității relative, indiferent că donația s-a încheiat prin deghizare, sub forma unui contract cu titlu oneros, ori dacă dispunătorul a recurs la interpunere de persoane, atât în cazul donației cât și al legatului.
Se confirmă astfel că un act juridic care, dacă ar fi săvârșit cu sinceritate, încălcând legea, ar fi sancționat cu nulitatea, rămâne nul și dacă a fost simulat, deoarece un act juridic nu poate deveni valabil prin faptul că îmbracă o formă mincinoasă sau prin aceea că este făcut unui gratificat aparent. Trebuie menșionat că, deși doctrina a pledat pentru sancționarea cu nulitatea absolută a liberalităților făcute cu încălcarea acestor incapacități, Noul Cod civil prevede în mod expres sancțiunea nulității relative.
Cu toate că dovada simulației poate fi făcută prin orice mijloc de probă, datorită dificultăților întâlnite în dovedirea simulației prin interpunere de persoană, alin. 2 al art. 992 Cod Civil în vigoare instituie o prezumție de persoane interpuse pentru ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane, și care devin, prin intermediul prezumției, persoane incapabile de a primi o liberalitate; această enumerare este limitativă.
Astfel, prezumția înlătură necesitatea dovedirii simulației prin interpunere de persoane, în sensul că este suficient să fie făcută simpla dovadă a liberalității în favoarea celor prezumați de lege ca persoane interpuse. Contrar susținerilor de până acum ale doctrinei, în sensul că trebuie acordat un caracter absolut acestei prezumții, alin. 2 l art. 992 NCC a fost conceput în sensul consacrării unei prezumții relative, luându-se ca model Codul civil francez modificat în 2006 și, astfel, persoanele considerate de lege ca interpuse vor putea face dovada contrară prezumției de interpunere, înlăturând și consecințele incapacității în ceea ce le privește.
Această probă va putea viza, de exemplu, nașterea intenției liberale în ipoteze complet extranee intereselor apărate prin instituirea incapacităților originale (relație de prietenie, de apreciere a calităților, realizărilor etc).
Subsituțiile fideicomisare
5.3.1. Definirea noțiunii
Conform textului de lege, substituția fideicomisară este o dispoziție prevăzută în actul de liberalitate (legat/donație) prin care dispunătorul îl însărcinează pe beneficiarul liberalității (legatar/donatar), numit instituit sau grevat/fiduciar, să administreze bunurile primite și să le transmită, în tot/sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit/fideicomisar, desemnată tot de către dispunător.
Substituția fideicomisară presupune întrunirea concomitentă a trei element:
existența a două liberalități succesive;
sarcina pentru primul gratificat de a administra și a transmite;
amânarea executării celei de-a doua liberalități până la decesul primului gratificat (stabilirea unei ordini succesorale).
De-a lungul timpului s-au dezvoltat două tipuri principale de fideicomis, și anume: substituția simplă, în care substituitul nu este la rândul său obligat să conserve, respectiv să transmită; substituția graduală în care substituitul devine la rândul său instituit și dispunătorul creează propria sa ordo succesionis, iar dacă îi privește, de exemplu, pe descendenți, fără deosebire de grad, poate deveni perpetuă.
Spre deosebire de reglementarea din vechiul cod civil, Noul Cod civil consacră o relaxare a interdicției substituției fideicomisare, în sensul că, deși, în principiu, aceasta rămâne nulă absolut, ea devine valabilă în cazurile expres prevăzute de lege.
Aceste dispoziții sunt inspirate din prevederile art. 1048-1061 Codul civil francez, nou introduse prin reforma din anul 2006, modificarea radicală a concepției despre substituții fiind operată în vederea corelării acestei instituții cu cea a fiduciei și a administrării bunurilor altuia. În dreptul nostru, interzicerea substituției fideicomisare, prin Codul civil de la 1864, nu este una de tradiție, întrucât era permisă de Codul Andronache Donici, Codul Calimach și Codul Caragea.
O serie de operațiuni cu un mecanism asemănător substituțiilor fideicomisare, dar cărora le lipsește unul dintre elementele constitutive ale acesteia, deși au fost tratate inițial, sub auspiciile Codului civil anterior, ca nule, ulterior, au fost validate de doctrină și practică:
fideicomisul fără obligație, adică liberalitatea prin care testatorul lasă anumite bunuri unei persoane, exprimându-și dorința ca aceasta să le transmită, la moartea sa, unei alte persoane, desemnată tot de dispunător;
legatul rămășiței (legatul de residuo), adică liberalitatea prin care testatorul lasă anumite bunuri unei persoane, stipulând că ceea ce va rămâne din aceste bunuri la moartea gratificatului (acesta având voie să dispună de bunuri prin acte bunuri cu titlu gratuit sau oneros) să fie atribuite unei a doua persoane, determinată tot de dispunător;
dublul legat condițional, adică liberalitatea prin care testatorul gratifică două persoane sub aceeași condiție, rezolutorie pentru primul legatar și suspensivă pentru cel de-al doilea;.
În doctrină s-a apreciat că soluția se menține și în condițiile noului Cod civil, cu precizarea că unul din elementele clasicului triptic, și anume legatul rămășiței, cunoaște chiar sancționarea legală în noul Cod civil, sub denumirea de liberalitate reziduală.
În cuprinsul art. 994 NCC este reglementată excepția expresă de la regula nulității absolute a substituțiilor comisare. Astfel, substituția fideicomisară validă presupune două liberalități succesive care au același obiect: prima liberalitate este făcută în favoarea instituitului, urmând să se execute după încheierea contractului de donație sau la moartea testatorului (în funcție de felul liberalității, inter vivos sau mortis causa), iar cea de-a doua liberalitate este făcută în folosul substituitului și urmează să se execute la moartea instituitului.
Existența substituției fideicomisare trebuie delimitată în privința instrumentului care o exprimă, a gratificaților și a valorii. Fideicomisul poate grefa orice liberalitate, fie ea donație sau legat, din momentul încheierii sau poate fi stipulată chiar și ulterior, fără nicio limitare în cazul legatului și doar cu acordul expres al gratificatului în cazul donației.
În ceea ce privește beneficiarii liberalităților, aceștia nu trebuie să fie calificați, oricine putând fi desemnat de dispunător, cu respectarea dispozițiilor art. 989 alin. 1 Cod Civil în vigoare, instituit sau substituit. Însă, se apreciază că desemnarea substituitului nu poate reveni instituitului sau altor persoane, așa cum prevede, de exemplu alin. 4 al art. 989 Cod Civil în vigoare, fiindcă, într-o astfel de situație, titularul primei liberalități are dreptul de a dispune pentru ipoteza morții sale și astfel nu mai există substituție permisă. Totuși, în ipoteza în care instituit este un moștenitor rezervatar al dispunătorului, valoarea bunurilor care fac obiectul fideicomisului este limitată, întrucât trebuie să se încadreze în limitele cotității disponibile
În cadrul substituției permise, instituitul are obligația de a administra și transmite substituitului obiectul fideicomisului. Conținutul obligației de administare trebuie să fie conturat prin intermediul imperativului respectării unei exploatări a bunurilor compatibilă cu restituirea lor, însă conținutul obligației de transmitere diferă de înțelesul juridic al unui act de dispoziție (aceasta fiind accepțiunea istorică), în favoarea sensului de predare a bunurilor, obligație care, la o analiză atentă, incumbă succesiunii instituitului, și nu acestuia.
În vederea asigurării eficacității sarcinii, sunt prevăzute anumite măsuri pentru a preveni eventualele intenții frauduloase ale instituitului. Mai mult, întrucât sarcina riscă să afecteze drepturile dobândite de terți de la instituit, aceasta trebuie adusă la cunoștința acestora.
Atât timp cât drepturile substituitului nu s-au născut, instituitul se găsește într-o situație complexă: pe de o parte este obligat să administreze și să transmită, pe de altă parte este proprietar al bunurilor fideicomisare. În această ultimă calitate, are dreptul de a face nu numai acte de administrare ci și de dispoziție, iar creditorii săi pot urmări aceste bunuri, cu observația că obligația de administare este una transmisibilă-atât timp cât nu a fost instituită intuitu personae-și va trebui respectată și de terți. Însă, odată cu nașterea drepturilor substituitului, drepturile terților și ale creditorilor devin inopozabile substituitului, cu condiția respectării anterioare a publicității fideicomisului.
Aparent, art. 994 Cod Civil în vigoare ne-ar indica că, cea de-a doua liberalitate, în favoarea substituitului, este calificată de noul Cod civil ca o sarcină care grefează prima liberalitate făcută instituitului. Aplicând regulile specifice liberalităților afectate de modalitatea sarcinii, liberalitatea în favoarea substituitului apare ca o stipulație pentru altul, constituind fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. Coroborând consacrarea acestei reguli cu dispozițiile art. 996 alin. 2 Cod Civil în vigoare, care stabilesc expres că bunurile care constituie obiectul liberalității vor fi dobândite de către substituit direct de la dispunător, iar nu de la instituit, se observă că nu mai este îndeplinită cerința stabilirii unei ordini succesorale, adică dispunătorul nu mai dispune pentru cazul morții unei alte persoane, cerință care, în reglementarea anterioară, era de natură să atragă sancțiunea nulității absolute.
Dar concluzia mai importantă care se poate deduce este aceea că nu suntem în prezența unei stipulații pentru altul, tocmai fiindcă substituitul nu primește de la instituit, ci direct de la dispunător, iar acest aspect nu reprezenta doar o ficțiune destinată validării fideicomisului, întrucât substituitul trebuie să accepte primirea liberalității de la dispunător.
Alte două explicații pot fi identificate pentru a explica natura juridică a substituției fideicomisare permisă. Mai întâi, fideicomisul valabil ar putea fi înțeles prin aplicarea regulilor condiției: instituitul este proprietar sub condiția rezolutorie a predecesului față de substituit, iar substituitul este proprietar sub condiția suspensivă a supraviețuirii față de instituit, ceea ce ar explica desființarea actelor juridice ale instituitului, dar nu ar fi coerent cu existența a două liberalități.
Ce-a de-a doua analiză, restrânge câmpul de aplicare al regulilor condiției: proprietatea instituitului nu este condițională, ci este definitivă, doar inalienabilitatea sa fiind condiționată de predecesul față de substituit, ceea ce face ca îndeplinirea condiției să desființeze actele instituitului, dar nu cu caracter retroactiv datorită dispariției titlului acestuia, ci fiindcă proprietatea sa devine una inalienabilă, pe când proprietatea substituitului este una neafectată de modalități și dobândită de la dispunător..
În acest caz, raportarea inalienabilității obiectului liberalității la dispozițiile care limitează dreptul ca un bun să fie declarat inalienabil prin voința omului, ne conduce la observația că suntem, a priori, în prezența unui interes serios și legitim care validează inalienabilitatea, iar prin faptul că legiuitorul admite doar substituția fideicomisară simplă, unică, se poate susține că s-a avut în vedere respectarea condiției caracterului temporar pentru declararea unui bun ca inalienabil prin voința omului
În conformitate cu dispozițiile alineatului 2 al art. 994 Cod Civil în vigoare, instituitului îi sunt aplicabile dispozițiile codului referitoare la fiduciar; apreciem ca incidente, în special, regulile privind precizarea calității fiduciarului, obligația de a da socoteală, puterile fiduciarul, răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate.
Ținând cont că substituția fideicomisară presupune existența a două liberalități cu doi beneficiari diferiți este imperativ ca respectarea regulilor privind incapacitatea de primi să fie respectate în privința ambilor, după cum și regulile privind incapacitățile de a dispune trebuie respectate în ceea ce îl privește pe dispunător.
5.3.2. Efectele substituției fideicomisare
Articolul 995 alin. 1 Cod Civil în vigoare instituie o dublă condiționare a eficacității celei de a doua liberalități fideicomisare:
obiectul sarcinii trebuie să fie același cu cel al liberalității inițiale, prevăzută de dispunător în persoana instituitului;
obiectul sarcinii trebuie identificat în patrimoniul instituitului la data exigibilității celei de-a doua liberalități.
Prima limitare interzice dispunătorului să modifice obiectul celei de-a doua liberalități, în sensul de a-l obliga pe instituit să transmită altceva decât a primit sau mai mult decât a primit, însă, în doctrină se apreciază că, în pofida exprimării imperative a textului, dispunătorul poate autoriza reducerea emolumentului substituitului, iar unii autori nu exclud posibilitatea derogării convenționale de la executarea obligației de conservare/administrare în natură..
Ce-a de-a doua limitare face aplicarea unui caz de caducitate a legatelor în materia fîdeicomisului, și anume acela al pieirii în totalitate a bunului în timpul vieții instituitului, dar din motive care nu țin de voința acestora. Orice lectură diferită a acestui alineat ar conduce la calificarea substituției permise ca un fideicomis fără obligație, ceea ce este infirmat pe deplin de alineatele următoare. În ipoteza în care pieirea bunului din patrimoniul instituitului se datorează culpei acestuia, substituitul poate cere instanței revocarea liberalității cu daune-interese, întrucât el, primind fideicomisul direct de la dispunător, este un succesor în drepturi al acestuia.
În vederea garantării executării sarcinii față de substituit chiar și în cazul în care obiectul liberalității îl constituie bunuri pentru care executarea obligației de administrare se poate adeveri dificilă pe termen lung, alin. 2 al art. 995 Cod Civil în vigoare stabilește transferul de regim juridic asupra oricărui bun care înlocuiește în patrimoniu substituitului valoarea mobiliară obiect al substituției fideicomisare.
Prin urmare, bunul care a intrat în patrimoniu dobândește regimul particular al bunului care a ieșit din patrimoniu, făcând în continuare obiect al obligației de administrare și transmitere către substituitul desemnat de dispunător. Totuși, se susține că situația poate atrage eventuala răspundere a instituitului cu posibile daune-interese pentru neexecutare conformă.
Prin noțiunea de valori mobiliare înțelegem titluri de valoare negociabile reprezentând diferite titluri de credit, precum și drepturi de proprietate (participării), transmisibile cu ușurință și negociabile pe piețe special organizate.
Indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sarcinii fideicomisare, necesitatea efectuării formalităților de publicitate mobiliară sau imobiliară, prevăzută de alin. 3, răspunde interesului terților de a fi informați în legătură cu eventualul caracter incesibil al bunurilor dobândite de instituit.
În cazul neefectuării publicității sarcinii, drepturile substituitului asupra obiectului liberalității fideicomisare născută la data decesului instituitului nu le vor fi opozabile avânzilor cauza cu titlu particular și oneros ai instituitului.
În această ipoteză se naște răspunderea instituitului pentru nerespectarea obligațiilor de efectuare a formalităților de publicitate și, implicit, a celor intrinseci existenței substituției.
Regula nu poate fi menținută și în cazul dobânditorului cu titlu particular și gratuit al instituitului, acesta trebuind să restituie bunurile substituitului, fiindcă a primit o valoare fără a plăti în schimb un contraechivalent, iar restituirea nu îi cauzează nicio pagubă, cu mențiunea respectării dispozițiilor art. 909 alin. (2), raportat la 908 Cod Civil în vigoare. Raportat la situația în care la data decesului instituitului, sarcina fideicomisară nu poate fi executată datorită culpei acestuia, atunci dispunătorul sau moștenitorii săi, inclusiv substituitul, pot cere revocarea liberalității cu daune-interese sau desființarea actului subsecvent de înstrăinare încheiat cu intenția fraudării drepturilor substituitului.
Totuși, în vederea asigurării executării sarcinii, dispunătorul are posibilitatea să impună instituitului constituirea de garanții și încheierea unor contracte de asigurare.
Drepturile substiuitului
În ceea ce privește drepturile pe care substituția fideicomisară le naște în persoana substituitului, trebuie distins între două momente:
dacă substituția nu a operat încă, noul Cod civil nu autorizează, în mod expres, producerea vreunui efect, substituitul având doar un drept eventual.
Cu toate acestea, jurisprudența istorică franceză și doctrina susțin că substituitul poate îndeplini acte de conservare materială (de exemplu, oprirea instituitului de la efectuarea unor fapte care ar compromite transmiterea bunurilor) și juridică (de exemplu, îndeplinirea unui act întrerupător al prescripției) și chiar acte de dispoziție (cesiune totală, înstrăinare de bunuri privite individual, ipotecă asupra bunurilor viitoare), la fel ca orice proprietar sub condiție suspensivă, întrucât împrejurarea că drepturile substituitului sunt viitoare și eventuale nu le transformă în drepturi indisponibil;
conform alin. 1 al art. 996 Cod Civil în vigoare, dacă substituția a operat (succesiunea instituitului s-a deschis), se naște și vocația substituitului de a primi drepturile fideicomisare, condiționată de acceptarea liberalității .
În mod diferit față de matricea istorică a funcționării substituției fideicomisare, alin. 2 al art. 996 Cod Civil în vigoare statuează că cel de-al doilea gratificat dobândește drepturile ca urmare a voinței dispunătorului. Prin urmare, nu există două transmisiuni, prima de la dispunător la instituit, iar cea de-a doua de la instituit la substituit, ci una singură, cu eventualele consecințe fiscale importante ce pot rezulta (un singur impozit pe transferul dreptului de proprietate).
Acest mecanism înlătură una dintre rațiunile interzicerii substituției fideicomisare, și anume stabilirea unei ordini succesorale pentru cazul morții unei alte persoane (instituitul).
Liberalitatea fideicomisară nu poate avea decât un singur grad. Alineatul
3 al art. 996 Cod Civil în vigoare are, de fapt, rolul de a delimita sfera de aplicare a substituției fideicomisare, stabilind cazul în care această instituție este permisă, prin interzicerea transformării subsecvente a substituitului într-un nou instituit obligat la administrare și transmitere a obiectului liberalității.
În cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că liberalitatea graduală cu mai multe grade nu va fi nulă în totalitate, ci doar în privința liberalităților ce depășesc prima substituire, atât timp cât nu reiese în mod indubitabil condiționarea existenței intenției liberale a dispunătorului de executarea către toți beneficiarii.
Ineficacitatea substituției
Substituția fideicomisară valabil încheiată și cu respectarea regulilor privind capacitatea de face și de a primi liberalități, devine caducă în privința drepturilor substituitului dacă, înainte de moartea instituitului, acesta decedează sau renunță la liberalitatea oferită de dispunător. Pentru a nu exista nelămuriri în privința modului în care funcționează dreptul de acrescământ, art. 1000 Cod Civil în vigoare instituie regula că ineficacitatea liberalității în favoarea substituitului profită instituitului care era ținut să execute sarcina, în sensul că bunul revine acestuia.
Prin excepție de la această regulă, art. 1000 Cod Civil în vigoare creează pentru dispunător posibilitatea de a stabili pe lângă primul substituit, un al doilea care să beneficieze de liberalitate în ipoteza în care substituitul predecedează instituitului sau renunță la beneficiul liberalității.
În reglementarea anterioară, substituția vulgară era concepută ca o dispoziție prevăzută în actul de liberalitate prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, și un al doilea care să beneficieze de liberalitate, în cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, particularizată prin faptul că cele două liberalități nu sunt succesive, ci alternative, prima liberalitate e pură și simplă, iar cea de-a doua făcută sub condiția suspensivă a ineficacității celei dintâi.
S-ar putea afirma chiar că, în această situție, avem de-a face cu o substituție fideicomiso-vulgară, dispunătorul fiind cel care are posibilitatea să-și ia măsuri de prevedere pentru ipoteza în care fideicomisul nu poate profita substituitului, stabilind o liberalitate alternativă în favoarea moștenitorilor sau unui terț, făcută sub condiția suspensivă a ineficacității celei instituite în favoarea substituitului.
Liberalitățile reziduale
Liberalitatea reziduală reprezintă o operațiune asemănătoare substituției fideicomisare, care nu îndeplinește condiția prezenței obligației de administrare a bunurilor care fac obiectul liberalității și a cărei validitate a fost recunoscută în materia legatelor cu o largă majoritate înainte de apariția noului Cod civil.
Articolu 1001 Cod Civil în vigoare admite expres și instituția liberalității reziduale-aplicabilă atât prin donație, cât și prin legat- în sensul că dispunătorul are posibilitatea să impună gratificatului (instituit) obligația ca, la moartea sa, să transmită persoanei indicate de către dispunător, ceea ce va mai exista în patrimoniul gratificatului din obiectul liberalității (rămășița, prisosului, dacă rămâne unul), cu respectarea condițiilor analizate anterior.
Dreptul de dispoziție al instituitului
Prin dispozițiile art. 1002 Cod Civil în vigoare se consacră dreptul instituitului de a dispune de bunuri prin acte cu titlu oneros și de a reține bunurile sau sumele obținute în urma încheierii acestora, ca diferență semnificantă față de substituțiile graduale.
După cum s-a apreciat și în doctrină, chiar dacă se interzice instituitului să dispună de lucrurile primite prin acte cu titlu gratuit, facultatea de a dispune cu titlu oneros este suficientă pentru a exclude obligația de a conserva obiectul liberalității și de a evita astfel declararea sa ca inalienabil prin voința dispunătorului, element considerat a contraveni ordinii publice și de natură să atragă prohibirea instituției.
Este necesar a preciza că versiunea franceză a textului utilizează termenul de „înstrăinare” a bunurilor care fac obiectul liberalității reziduale, circumstanță care facilitează determinarea sferei actelor juridice care realizează conținutul dorit de legiuitor al art. 1002: promisiunea de vânzare, vânzare, schimb, rentă viageră, întreținere etc., contracte care creează pentru dobânditori drepturi definitive și nu condiționate de nașterea drepturilor substituitului, precum în cazul fideicomisului. În acest sens, e necesar ca înstrăinarea să fie una voluntară, reală, efectivă și totală pentru a înlătura obligația de transmitere a instituitului, întrucât și locațiunea, închirierea, arendarea etc. pot realiza condiția „dispoziției”, dar nu și a deosebirii față de regimul juridic al liberalității reziduale, fiindcă în cazul acestor contracte bunul nu iese din patrimoniul instituitului, ceea ce duce la nașterea drepturilor substituitului la data morții instituitului.
Bunurile sau sumele obținute de instituit în urma încheierii actelor de dispoziție cu titlu oneros cu privire la bunurile reziduale sunt extrase din logica liberalității reziduale, substituitul pierzând orice drept asupra lor; prin urmare, art. 1002 Cod Civil în vigoare exclude înmod expres intervenirea substituției reale cu titlu particular și calificarea valorilor intrate la schimb în patrimoniul instituitului ca obiect al obligației de transmitere către substituit.
Eventuala convenție a părților în acest sens atrage necesitatea interpretării voinței reale a dispunătorului și, eventual, calificarea actului ca substituție fideicomisară.
Totuși, se prevede existența unei excepții, în privința valorilor mobiliare operând subrogația reală în temeiul art. 1005 Cod Civil în vigoare, coroborat cu art. 995 alin. 3 Cod Civil în vigoare.
Interdicția de a dispune cu titlu gratuit
Instituitul primește un bun în mod gratuit de la dispunător și are dreptul să îl valorifice chiar și prin înstrăinare oneroasă, care să îi profite în mod definitiv. Dacă ar putea să dispună și cu titlu gratuit prin legat, intenția sa liberală ar intra în conflict, la data deschiderii succesiunii sale, cu voința dispunătorului, care a dispus ca la acest moment bunul să revină substituitului; judecata morală a situației îi dă dreptate dispunătorului, căci dacă instituitul nu avut nevoie să dispună de bun pe toată perioada vieții, înlăturarea voinței dispunătorului tocmai în perspectiva transmisiunii succesorale apare ca o ingratitudine și, tocmai de aceea, este interzisă de alin. 1 al art. 1003 Cod Civil în vigoare.
Astfel, rațiunea interdicției de a dispune prin legat are la bază ideea respectării voinței dispunătorului de a gratifica pe substituit cu ceea ce rămâne la data morții instituitului în patrimoniul acestuia, iar obiectul interdicției este clar limitat la bunurile reziduale.
Este necesar a preciza că interdicția devine una absolută în condițiile alin. 3 al art. 1003 Cod Civil în vigoare, teza finală, dacă instituitul nu este moștenitor rezervatar al dispunătorului sau dacă, fiind rezervatar, a primit bunurile prin legat.
De asemenea, legiuitorul folosește impropriu termenul de testament atunci când vrea să arate că instituitul nu poate dispune prin liberalități mortis causa de bunurile primite, întrucât legatul este liberalitatea, iar nu testamentul.
În ipoteza în care instituitul alege să dispună de bunul rezidual nu printr-o liberalitate mortis causa, ci print-un act inter vivos, legiuitorul apreciază că dezacordul moral cu voința dispunătorului este mai redus, întrucât se poate identifica o nevoie actuală a instituitului, și, de aceea, alin. 2 al art. 1003 dispune doar în sensul autorizării dispunătorului de a interzice instituitului dreptul de a dispune prin donație de bunurile primite, lăsând pe seama deciziei acestuia aprecierea gravității conflictului intențiilor liberale.
Și în acest caz, interdicția prezentă în contractul de donație sau în legat devine una absolută în condițiile alin. 3 art. 1003 Cod Civil în vigoare, teza finală, dacă instituitul nu este moștenitor rezervatar al dispunătorului sau dacă, fiind rezervatar, a primit bunurile prin legat sau prin donație imputată asupra cotității disponibile.
Având în vedere că donațiile raportabile sunt considerate a fi un avans la moștenire, ele răspunzând unei nevoi anticipate a moștenitorului și făcând ca acest moștenitor să ia mai puțin din succesiunea lui de cujus ca urmare a imputării donației asupra rezervei sale art. 1003 alin. 2 Cod Civil în vigoare stabilește că instituitul, moștenitor rezervatar al dispunătorului, are posibilitatea de a dispune prin acte între vii (donații) sau pentru cauză de moarte (legate) de bunurile care au constituit obiectul donațiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
Rațiunea instituirii acestei excepții de la regulile prezentate, doar în privința bunurilor dobândite prin donație imputată asupra rezervei sale succesorale nu poate fi explicată prin caracterul indisponibil al rezervei succesorale, întrucât în materia liberalităților reziduale nu este aplicabil art. 998 Cod Civil în vigoare, instituitul neputând cere reducțiunea (nefiind obligat la administrarea obiectului liberalității) și prin urmare rezerva sa nu este afectată.
Independența ptrimonială a instituitului
Libertatea de a dispune a instituitului este totală în ceea ce privește actele cu titlu oneros și doar excepțională în privința actelor cu titlu gratuit, neputând fi cenzurată nici
a posteriori de către dispunător sau moștenitorii săi, prin atragerea răspunderii acestuia față de oportunitatea încheierii actelor de dispoziție, proporționalitatea contraprestațiilor etc.
Instituitul poate să dea socoteală doar în legătură cu executarea obligației de a transmite bunurile care au constituit obiectul liberalității reziduale și care, la data decesului său, pot fi identificate și se află în patrimoniul său.
Revizuirea condițiilor și sarcinilor
Respectarea condițiilor și executarea sarcinilor unei liberalități se pot întinde pe perioade semnificative de timp. De exemplu, de cuius lasă prin legat o clădire autorităților locale pentru amenajarea și funcționarea unei grădinițe, iar circumstanțele-economice, sociale, politice, monetare, tehnice etc-în care dispunătorul a plasat această executare se pot schimba semnificativ odată cu trecerea anilor, ceea ce poate îndreptăți pe titularul liberalității-și pe moștenitorii săi-să ceară îndepărtarea aplicării stricte a regulii pacta sunt servanda, indiferent dacă acesta este persoană fizică sau juridică, de drept privat sau public.
Articolul 1006 Cod Civil în vigoare are un caracter special, adaptat materiei liberalităților, întrucât, în principiu, obligațiile civile nu sunt reexaminabile în afara convenției părților, pentru a nu amenința securitatea juridică.
Articolul 1006 Cod Civil în vigoare autorizează revizuirea sarcinilor și condițiilor oricărei liberalități, fie ea donație sau legat, indiferent de natura și tipul condiției sau a sarcinii sau de beneficiarul sarcinii. Nu se cere trecerea unei perioade de timp de la data la care liberalitatea și-a produs efectele sau de la ultima cerere de revizuire, nici dovedirea încercării de punere în aplicare a modalităților care fac obiectul acestei cereri, precum prevede Codul civil francez.
Pentru a putea opera revizuirea, trebuie să existe legătură cauzală între o modificare fundamentală a împrejurărilor inițiale și dificultatea sau caracterul păgubos al executării liberalității afectate de modalitățile amintite. Situațiile imprevizibile și neimputabile beneficiarului fac trimitere atât la aspecte materiale, cât și subiective, care este necesar să intervină ulterior acceptării liberalității.
Efectul produs astfel trebuie să constea fie într-o executare „extrem de dificilă” a obiectului liberalității/sarcinii, care ar putea fi apreciată prin mijloacele materiale de care dispune gratificatul sau pe care liberalitatea i le livrează, fie într-o executare „excesiv de oneroasă”, care ce ar putea fi apreciată prin reducerea emolumentului gratificatului până la neantizarea intenției liberale față de acesta-ceea ce ar contraveni caracterului irevocabil al donației.
Soluționarea cerererii de revizuire
Procedura revizuirii este administrată de instanța competentă, fără îndeplinirea vreunei condiții speciale. Spre deosebire de Codul civil francez, care prevede că acțiunea în revizuire se intentează pe cale principală sau pe calea cererii reconvenționale în cadrul unei acțiuni civile în executarea liberalității sau în revocarea acesteia pentru neexecutare și se judecă în contradictoriu cu moștenitorii dispunătorului liberalității, iar pentru intentarea sa este necesară trecerea unui termen de 10 ani de la moartea dispunătorului sau de la ultima cerere de revizuire admisă, timp pentru care trebuie să se dovedească diligentele depuse în îndeplinirea obligațiilor a căror revizuire se cere, Noul Cod civil nu conține nicio dispoziție procedurală.
Instanța de judecată apreciază în mod suveran modificările ce pot fi autorizate în privința sarcinilor și a condițiilor, cu asigurarea menținerii scopului avut în vedere de către dispunător, după cum urmează:
reducerea cantitativă, calitativă sau a periodicității prestațiilor care grevează liberalitatea;
modificarea obiectului prestațiilor;
regruparea prestațiilor cu altele;
înstrăinarea totală sau parțială a obiectului liberalității, urmată de utilizarea prețului în acord cu cerințele intenției liberale a dispunătorului;
alte măsuri care pot fi adaptate de instanță pentru a concilia interesele contare care se constituie în motive ale revizuirii.
Dacă este necesar, se va asigura publicitatea măsurilor dispuse de instanța de judecată.
Înlăturarea efectelor revizuirii
În cuprinsul art. 1008 Cod Civil în vigoare se regăsește reglementat, în mod expres, dreptul dispunătorului, a moștenitorilor săi sau a terțului beneficiar al sarcinii sau condiției, fără a-l exclude însă pe cel obligat la respectarea condiției sau a sarcinii, de a cere instanței
competente, posterior revizuirii, constatarea revenirii circumstanțelor care fac posibilă executarea obligației așa cum aceasta a fost inițial prevăzută și, pe cale de consecință, eliminarea efectelor revizuirii.
A fortiori, se poate solicita și numai o înlăturare parțială a efectelor revizuirii dispuse anterior de instanță.
CAPITOLUL VI
DONAȚIA
Încheierea contractului
Forma donației
Asemeni reglementării din vechiul cod cuprinsă în art. 813, prin dispozițiile alin. 1 al art. 1011 Cod Civil în vigoare forma autentică a contractului de donație este cerută ad validitatem, sub sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată de orice persoană interesată sau de instanță din oficiu, în condițiile art. 1247 alin. 2 și 3 Cod Civil în vigoare.
Potrivit art.1254 Cod Civil în vigoare contractul de donație, lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea condițiilor de formă nu este susceptibil de confirmare și este considerat că nu a fost niciodată încheiat.
Rațiunile care determină exigența legiuitorului în înconjurarea contractului de donație de formalități, sancționate cu nulitatea absolută, își păstrează continuitatea și sub incidența noului Cod civil și sunt legate, în principal, de protecția voinței donatorului care dispune în mod actual și irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără a obține o valoare echivalentă în schimb, precum și de ocrotirea familiei dispunătorului de eventualul abuz de gratuități.
De la condiția formei autentice sunt exceptate donațiile indirecte, deghizate și darurile manuale.
Donațiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenția de a gratifica, dar diferite de contractul de donație. Dacă donațiile indirecte nu sunt supuse regulilor de formă cerute pentru validitatea donației, acestea sunt supuse însă regulilor de fond specifice acestei liberalități, respective capacitate, irevocabilitate, raport, reducțiune, revocare.
De asemenea, în cazul donațiilor indirecte realizate prin alte acte juridice întemeiate pe animus donandi, validitatea acestora este condiționată de respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă pentru acel act, inclusiv forma autentică, dacă este cazul. Cele mai uzitate acte juridice pentru realizarea unei donații indirecte au fost, sub incidența Codului civil, renunțarea la un drept în anumite condiții, remiterea de datorie și stipulația în favoarea unei terțe persoane.
Donația este deghizată arunci când actul public cu titlu oneros este simulat, mincinos și ascunde o donație. Cu excepția celor prin care se tinde la eludarea principiului revocabilității donațiilor între soți sau la fraudarea legii ori încălcarea altor norme imperative, donațiile deghizate sunt valabile și sunt supuse, ca și cele indirecte, regulilor de fond prevăzute pentru donație. Dovada simulației poate fi făcută cu orice mijloc de probă de către terți sau creditorii părților, precum și de către părți arunci când pretind caracterul ilicit al simulației, conform art. 1292 Cod Civil în vigoare .
Darul manual presupune acordul de voință al părților și tradițiunea-predarea materială-bunurilor mobile corporale de la donator la donatar. Potrivit art. 1174 alin. 4 Cod Civil în vigoare darul manual este considerat un contract real. Temeiul transmisiunii bunurilor mobile corporale din patrimoniul donatorului în cel al donatarului îl reprezintă acordul de voință al părților, iar tradițiunea bunurilor este forma exterioară de materializare a acestui acord de voință.
Având în vedere că toate bunurile mobile corporale ar putea fi susceptibile de transmitere cu titlu gratuit prin dar manual, iar unele dintre ele sunt la fel de importante din punct de vedere valoric ca și bunurile imobile, legiuitorul a intervenit prin alin. 4 al art. 1011 Cod Civil în vigoare, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, și a limitat această liberalitate între vii doar la bunuri mobile corporale a căror valoare nu poate depăși suma de 25.000 lei.
După modelul dispozițiilor art. 973 alin. 2 și 3 din Codul civil din 1940, alin. 3 al
art. 1011 Cod Civil în vigoare prevede că enumerarea și evaluarea bunurilor mobile care constituie obiectul donației trebuie să se facă printr-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.
Această formalitate are în vedere utilitatea practică a evalurii mobilelor donate, în special în materia reducțiunii donației și raportului donației. Deși pentru validitatea înscrisului estimativ al bunurilor mobile este suficientă forma scrisă, chiar sub semnătură privată, în practică, dată fiind obligativitatea formei autentice pentru validitatea contractului de donație, este de așteptat ca înscrisul estimativ al bunurilor mobile să îmbrace, cel mai adesea, această formă.
Înregistrarea donației autentice
Articolul 1012 Cod Civil în vigoare instituie obligația notarului de înscriere a contractului de donație în registrul național notarial, ținut în format electronic, ca urmare a faptului că pot exista anumite categorii de persoane care să aibă un interes legitim în a fi informate cu privire la încheierea unei astfel de liberalități între vii.
De exemplu, pot fi interesați creditorii donatorului care ar putea acționa pe calea acțiunii revocatorii în condițiile art. 1562 Cod Civil în vigoare, sau moștenitorii rezervatari îndreptățiți la reducțiunea liberalităților excesive în condițiile art. 1086 și urm. Cod Civil în vigoare, ori moștenitorii donatorului care ar putea cere raportul donației în condițiile art. 1146 și urm. Cod Civil în vigoare. înscrierea contractului de donație într-un astfel de registru are efect de opozabilitate și nu aduce atingere obligațiilor de înscriere a contractului în cartea funciară atunci când se transmit drepturi tabulare care nu pot fi dobândite de donatar decât în urma înscrierii, în condițiile art. 876-915 Cod Civil în vigoare.
Formarea contractului de donației
În cazul în care contractul de donație se încheie între absenți, prin ofertă și acceptare exprimate separat, momentul încheierii este acela în care ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei de către destinatar. Pentru formarea valabilă a contractului de donație, oferta și acceptarea exprimate separat trebuie să respecte forma autentică prevăzută de art. 1011 alin. 1 Cod Civil în vigoare, respectiv forma autentică. Dovada luării la cunoștință de către ofertant se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba de o chestiune de fapt.
Terminologia folosită de art. 1013 Cod Civil în vigoare cu privire la titularii ofertei (ofertant) și acceptării (destinatar) sugerează faptul că, până la momentul la care ofertantul ia cunoștință de acceptare, manifestările separate de voință nu valorează contract de donație și de aceea părțile nu pot fi numite donator și donatar.
Oferta de donație rămâne o simplă manifestare unilaterală de voință până la momentul la care donatorul ia cunoștință de acceptarea acesteia și, pe cale de consecință, poate fi revocată oricând de ofertant în acest interval de timp.
De asemenea, dacă până la momentul la care acceptarea ajunge la cunoștința ofertantului, acesta din urmă devine incapabil sau moare, acceptarea devine caducă. Este irelevant dacă ofertantul era capabil la momentul manifestării de voință în formă autentică a ofertei.
În condițiile alin. 2 al art. 1012 Cod Civil în vigoare, oferta nu mai poate fi acceptată dacă destinatarul a decedat între timp, întrucât oferta de donație s-a făcut intuitu personae, iar destinatarul ofertei nu a transmis niciun drept moștenitorilor săi pentru ca aceștia să poată accepta oferta.
Întrucât oferta de donație implică aprecieri de ordin moral, creditorii destinatarului nu ar putea să o accepte pe calea acțiunii oblice și nici nu ar putea să atace refuzul acceptării donației pe calea acțiunii pauliene, întrucât destinatarul nu-și micșorează patrimoniul, ci refuză doar ocazia de a-l mări.
Cu toate acestea, dacă oferta a fost acceptată în formă autentică în timpul vieții destinatarului, moștenitorii acestuia o pot comunica după decesul său ofertantului, contractul de donație fiind considerat încheiat la momentul la care ofertantul ia cunoștință de acceptare.
Dacă destinatarul unei oferte de donație este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, acceptarea se face prin reprezentantul său legal, conform art. 43 alin. 2 Cod Civil în vigoare.
Aceeași regulă se aplică și atunci când contractul de donație se încheie între prezenți.
Dacă beneficiarul liberalității nu există încă, oferta de donație nu poate avea ca destinatar decât o persoană capabilă de a primi și trebuie să cuprindă sarcina pentru destinatar de a transmite obiectul donației către beneficiarul liberalității îndată ce va fi posibil, conform art. 989 alin. 2 Cod Civil în vigoare.
Dacă destinatarul ofertei este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, acceptarea ofertei poate fi făcută personal, cu încuviințarea ocrotitorului legal, în condițiile art. 41 alin. 2 Cod Civil în vigoare. Aceeași regulă se aplică și atunci când contractul de donație se încheie între prezenți.
Promisiunea de donație
Dacă sub incidența vechiului Cod civil promisiunea de donație nu producea niciun efect juridic, noul Cod civil reglementează pentru prima oară promisiunea de donație în art. 1014 și consecințele neexecutării obligației de către promitent.
Ca și contractul, promisiunea de donație trebuie să îmbrace forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
Potrivit art. 1279 alin. 1 Cod Civil în vigoare, promisiunea de donație trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.
Promisiunea de donație poate fi unilaterală, în sensul că promitentul promite să doneze în viitor un bun beneficiarului sau bilaterală, când promisiunea de a dona un bun, în formă autentică, este acceptată de beneficiarul acesteia, de asemenea, în formă autentică.
Practic, în cadrul unei promisiuni bilaterale, promitentul și beneficiarul își asumă obligația reciprocă de a face, respectiv de a încheia contractul de donație (în formă autentică) la o dată ulterioară.
Avându-se în vedere caracterul gratuit al donației, neexecutarea promisiunii atrage doar obligarea promitentului la daune-interese către beneficiar în limita cheltuielilor făcute și a avantajelor acordate terților, în considerarea promisiunii. Sancționarea promitentului este justificată în condițiile în care, bazându-se pe promisiune, beneficiarul a angajat anumite cheltuieli sau s-a obligat față de terți și a suferit, astfel, un prejudiciu. Dovada și cuantumul daunelor-interese vor fi stabilite de instanță, pentru a se cenzura și eventualul abuz de drept al beneficiarului, care ar putea să se oblige excesiv sau facil în considerarea donației.
Textul alin. 2 al art. 1014 Cod Civil în vigoare limitează implicit posibilitatea beneficiarului promisiunii de a obține executarea în natură a obligației promitentului pe cale judiciară, cum ar fi pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de donație sau printr-o altă modalitate judiciară de obligare a promitentului la executarea obligației asumate prin promisiunea de donație.
Principiul irevocabilității
Donația este un act irevocabil, în sensul că donatorul nu poate să-și rezerve dreptul de a reveni într-o manieră directă sau indirectă asupra liberalității făcute.
Irevocabilitatea donației, fiind chiar de esența sa, este mult mai energică decât cea care rezultă din forța obligatorie a oricărui alt contract și de aceea este supranumită „irevocabilitatea de gradul doi”, în sensul că privește nu doar efectele actului, ci chiar natura sa intrinsecă.
Contractul de donație care cuprinde o clauză incompatibilă cu principiul irevocabilității este lovit de nulitate absolută, chiar dacă acea clauză, ce încalcă irevocabilitatea, nu a fost impulsivă și determinantă la dispunerea gratuității.
Alineatul 2 al art. 1015 Cod Civil în vigoare cuprinde o enumerare exemplificativă a clauzelor care încalcă principiul irevocabilității donației.
Astfel, dacă dreptul transmis prin donație poate, în principiu, să fie supus unei condiții, aceasta nu poate fi niciodată suspensivă din partea donatorului, fiindcă încalcă irevocabilitatea donației. Spre deosebire de actele oneroase în care este interzisă doar condiția pur potestativă, în materia donației se interzice și condiția potestativă simplă, întrucât nu este permis ca eficacitatea transmisiunii gratuite să depindă de un eveniment a cărui îndeplinire este lăsată la dispoziția donatorului.
De asemenea, dacă nimic nu se opune ca prin donație să se instituie în sarcina donatarului obligația de plată a datoriilor prezente, fie și neprecizate în cuantumul lor, și chiar a datoriilor viitoare, dacă valoarea lor este precizată, este interzisă obligarea donatarului la plata datoriilor viitoare al căror cuantum nu este precizat, întrucât donatorul ar putea contracta datorii care să anihileze emolumentul gratuit al donației și să încalce astfel principiul irevocabilității.
Interdicția denunțării unilaterale a contractului de donație este expres indicată printre clauzele care încalcă principiul irevocabilității donației și dublează principiul forței obligatorii a contractelor indicat în art. 1270 Cod Civil în vigoare, fiind de esența donației.
Este, de asemenea, interzis ca donatorul să-și rezerve dreptul de a dispune în viitor de bunul donat, chiar dacă acest lucru nu se întâmplă până la decesul său. O astfel de rezervă cade și sub interdicția generală în materie de contracte, prevăzută de art. 1403 NCC, întrucât implică facultatea unei schimbări ulterioare de voință din partea celui care se obligă. Nulitatea absolută a contractului de donație care cuprinde o astfel de clauză poate fi parțială însă dacă dreptul de a dispune vizează numai o parte din bunurile donate
Întoarcerea convențională
După modelul art. 978 din Codul civil din 1940, 1 art. 1016 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede posibilitatea ca părțile contractului de donație să convină întoarcerea bunurilor dăruite fie în situația în care donatarul ar predeceda donatorului, fie în situația în care atât donatarul, cât și descendenții săi ar predeceda donatorului.
Întoarcerea convențională este rezultatul acordului de voință al donatorului și donatarului expres stipulat în contractul de donație și nu se poate întâmpla decât o singură dată pentru motivele limitativ prevăzute, predecesul donatarului, respectiv al donatorului și descendenților săi.
Soluția este aplicabilă și în situația declarării judecătorești a morții donatarului, respectiv a descendenților săi
Alineatul 2 al art. 1016 Cod Civil în vigoare prevede îndeplinirea formalităților de publicitate de câte ori donația are ca obiect bunuri imobile sau mobile supuse unor astfel de formalități în scop de publicitate.
Întrucât întoarcerea convențională a bunului donat se face în baza contractului de donație și a intervenirii decesului donatarului, respectiv al donatarului și al descendenților săi, împrejurări ce pot fi dovedite cu acte de stare civilă, respectiv hotărârea judecătorească definitivă de declarare a morții donatarului sau descendenților săi, este de presupus ca formalitățile de publicitate să fie realizate prin demersurile donatorului.
Efecetele donației
Potrivit art. 1017 Cod Civil în vigoare, în executarea donației, răspunderea donatorului poate fi angajată numai pentru dol și culpă gravă asimilată dolului atunci când donatarul suferă un prejudiciu din cauza viciilor ascunse ale bunului care au fost cunoscute de dispunător, dar necomunicate donatarului.
Explicația angajării răspunderii donatorului stă în faptul că dolul sau culpa sa gravă strămută problema răspunderii de pe teren contractual pe teren delictual.
Garanția contra evicțiunii
Spre deosebire de vânzător, donatorul nu răspunde pentru evicțiune, decât dacă s-a angajat expres la aceasta prin contractul de donație sau evicțiunea se datorează faptei sale sau unui risc cunoscut de evicțiune pe care nu l-a comunicat donatarului la momentul perfectării contractului de donație.
Riscul cunoscut de evicțiune trebuie să afecteze dreptul transmis chiar la momentul încheierii contractului de donație, iar donatorul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la acesta.
Prin excepție de la condițiile răspunderii donatorului pentru evicțiune stabilite în alin. 1 al art. 1018 Cod Civil în vigoare, în cazul donației cu sarcini se aplică regimul garanției contra evicțiunii prevăzut în materia vânzării, întrucât, în limita sarcinilor, donația devine un contract sinalagmatic cu titlu oneros.
Garanțiile contra viciilor ascunse
Pentru identitate de rațiune cu răspunderea donatorului în caz de evicțiune, acesta nu răspunde nici pentru viciile ascunse ale bunului donat decât dacă le-a cunoscut și nu le-a adus la cunoștința donatarului la momentul încheierii contractului.
Alineatul 2 al art. 1019 Cod Civil în vigoare a preluat soluția cuprinsă în art. 798 Codul civil italian și art. 1828 din Codul civil din Quebec în privința comunicării viciilor ascunse ale bunului la momentul încheierii contractului, când donatarul acceptă în cunoștință de cauză donația, iar nu la predarea bunului, când donatorul este ținut să-l primească.
De asemenea, pentru identitate de rațiune cu alin. 2 al art. 1018 Cod Civil în vigoare, în limita caracterului oneros al sarcinii donației, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca și vânzătorul.
Revocarea donației
Cauze de revocare
Cauzele de revocare a donației sunt limitativ 1 prevăzute de art. 1020 Cod Civil în vigoare.
Revocarea pentru ingratitudine sau neexecutarea fără justificare a sarcinilor intervine din cauza unor împrejurări ulterioare, străine de voința donatorului, așa încât nu se poate vorbi de încălcarea principiului irevocabilității care privește valabilitatea de fond a donației.
Nimic nu se opune ca părțile să stabilească și alte cauze de revocare convențională a donației, cu condiția să nu fie încălcat principiul irevocabilității sau alte norme imperative
Spre deosebire de art. 829 din vechiul cod civil, art. 1020 Cod Civil în vigoare nu mai include revocarea de drept a donației pentru surveniență de copil, menținând doar cauzele judiciare de revocare, respectiv revocarea pentru ingratitudine și neexecutarea fără justificare a sarcinilor de către donator. Termenul „culpabilă” din textul inițial al art. 1020 Cod Civil în vigoare a fost înlocuit cu noțiunea „fără justificare” prin Legea nr. 71/2011, pentru uniformitate terminologică în materia răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Dacă în materia donației nu mai există nicio cauză de revocare de drept, art. 1022 NCC reglementează revocarea de drept a promisiunii de donație.
În cazul în care se invocă ingratitudinea pentru revocarea donației, instanța verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1023 Cod Civil în vigoare.
Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor poate interveni numai în cazul donației cu sarcini întrucât, în limita sarcinii, donația dobândește caracter oneros și sinalagmatic. Ca și în situația rezoluțiunii ce intervine în cazul neexecutării fără justificare a obligațiilor de către una dintre părțile contractului sinalagmatic, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate fi cerută de donator, numai dacă nu înțelege să ceară obligarea donatarului la executare.
Donația este revocată integral și nu doar în limita sa oneroasă, dar instanța poate aprecia dacă, față de caracterul parțial al neexecutării, revocarea nu poate fi dispusă doar în parte.
Revocarea donației nu poate fi dispusă dacă se dovedește că donatarul a avut o cauză justificată de neexecutare, în condițiile art. 1555-1557 Cod Civil în vigoare sau că executarea sarcinii presupune depășirea valorii actualizate a bunului donat.
Revocarea promisiunii de donație
Revocarea promisiunii de donație operează de drept dacă, anterior perfectării contractului de donație, intervine vreun fapt de ingratitudine dintre cele reglementate de
art. 1023 Cod Civil în vigoare sau în cazul în care starea materială a promitentului se degradează excesiv sau devine insolvabil.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine în care termenul de prescripție a dreptului la acțiune curge de la data la care donatorul a cunoscut fapul de ingratitudin, s-a susținut că revocarea de drept a promisiunii de donație operează la momentul obiectiv al intervenim faptului de ingratitudine care, în mod obligatoriu, trebuie să se producă anterior perfectării contractului de donație.
De asemenea, deteriorarea stării materiale a promitentului, precum și insolvabilitatea care atrag revocarea de drept a promisiunii de donație trebuie să intervină anterior executării acesteia.
Momentul revocării de drept trebuie să fie determinabil în baza unor elemente obiective care să permită concluzia caracterului excesiv de oneros al executării promisiunii de donație pentru promitent.
Întrucât revocarea de drept a promisiunii de donație elimină intervenția instanței de judecată, în cazul în care beneficiarul promisiunii contestă îndeplinirea condițiilor pentru revocarea de drept a promisiunii, instanța poate să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1023 Cod Civil în vigoare, respectiv 1022 alin. 2 Cod Civil în vigoare și să constate intervenirea de drept a revocării.
Revocarea pentru ingratitudine
Cazuri de revocare pentru ingratitudine
în drept, conduita necorespunzătoare a donatarului sau beneficiarului promisiunii de donație este numită ingratitudine și poate atrage revocarea judiciară a
contractului de donație, respectiv revocarea de drept a promisiunii de donație.
Legiuitorul, pentru a nu lăsa soarta donației la dispoziția dispunătorului, stabilește limitativ cauzele de ingratitudine în cuprisnul art. 1023 Cod Civil în vigoare.
Aceleași cauze sunt aplicabile și pentru revocarea de drept a promisiunii de donație. Ingratitudinea cuprinde fapte de o anumită gravitate și nu doar simpla încălcare a atitudinii de recunoștință ce se așteaptă din partea donatarului față de binefăcătorul său, donatorul.
Lipsa de recunoștință manifestată prin simpla indiferență a donatarului față de
donator, de pildă, nu este susceptibilă să atragă revocarea.
Cauze de revocare:
atentatul la viața donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia include numai tentativa de omor, chiar dacă donatarul nu este condamnat penal.
Nu interesează decât intenția de a ucide a donatorului, pusă în aplicare, dar cu rezultatul neatins, cu sau fără voia sa. Revocarea donației nu se va dispune dacă donatarul a acționat fără discernământ sau într-una dintre situațiile care înlătură caracterul penal al faptei.
Desigur, revocarea poate fi cerută și în cazul în care a intervenit decesul donatorului, urmare a atentatului la viața sa comis de donatar (omor). Nu se poate dispune revocarea donației pentru ucidere din culpă fiindcă, sub aspectul ingratitudinii, latura subiectivă a faptei trebuie să fie intenția.
fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator.
În lit. b) a art. 1023 este înlocuit termenul „delicate” din vechiul text al art. 831 vechiul cod civil cu fapte penale de care se face vinovat donatarul comise împotriva donatorului.
Întrucât ingratitudinea trebuie să aibă o anumită gravitate, legiuitorul vizează orice fapte penale comise cu intenție împotriva persoanei sau patrimoniului donatorului;
cruzimile, astfel cum au fost interpretate sub incidența Codului civil, vizează acțiunile donatarului care produc leziuni corporale donatorului, dar pot desemna și inacțiunea întemeiată pe o anumită atitudine a donatarului care sugerează cruzimea, cum ar fi abandonarea donatorului neputincios într-un loc unde este expus îmbolnăvirii, pericolelor, înghețului, agresiunii animalelor sălbatece;
injuriile cuprind acțiuni de natură a aduce atingere demnității donatorului.
Instanța sesizată cu cererea de revocare a donației întemeiată pe această manifestare de ingratitudine este obligată să stabilească dacă faptele donatarului sunt cu adevărat grave și dacă nu au fost provocate de conduita donatorului (injurii reciproce);
refuzul de alimente al donatarului trebuie să fie nejustificat, în sensul că donatarul are posibilitatea de a da alimente donatorului aflat în nevoie, dar refuză să o facă.
O astfel de cauză de ingratitudine nu ar putea fi imputată donatarului dacă el însuși este lipsit de mijloace de subzistență.
De asemenea, donatorul trebuie să se afle în nevoie, ceea ce presupune și faptul că nu există alte persoane obligate la întreținere. Pentru a se aprecia în ce măsură refuzul de alimente semnifică ingratitudine din partea donatarului, limita valorică a alimentelor se stabilește în funcție de valoarea bunului donat la momentul cererii de alimente, prin raportare la starea bunului din momentul contractului de donație.
Cererea de revocare
Termenul de un an, reglementat în art. 833 vechiul cod civil, în care trebuia să fie introdusă acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine, a fost calificat în doctrină și jurisprudență ca un termen de decădere.
Articolul 1024 alin. 1 Cod Civil în vigoare menține termenul de un an, dar îl califică expres ca fiind de prescripție. Pe cale de consecință, acestui termen i se aplică regimul juridic al prescripției extinctive. Termenul de prescripție a acțiunii în revocare începe să curgă de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine, indiferent de cauza acestuia. Dacă ingratitudinea se constituie din manifestări succesive, termenul curge de la data când donatorul a cunoscut această ultimă manifestare a ingratitudinii donatarului.
Când obligația este continuă, termenul de un an nu se aplică decât în situația încetării nevoii donatorului în acordarea alimentelor, când termenul începe să curgă din ziua imediat următoare încetării nevoii alimentare.
Acțiunea în revocarea donației nu poate fi introdusă decât împotriva donatarului vinovat și care va fi pedepsit astfel pentru faptul său de ingratitudine. Dacă donatarul moare înainte de introducerea acțiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moștenitorilor săi.
Spre deosebire de dispozițiile art. 833 vechiului cod civil care nu permiteau nici continuarea acțiunii împotriva moștenitorilor donatarului, alin. 2 al art. 1024 Cod Civil în vigoare permite expres continuarea acțiunii de revocare a donației în contradictoriu cu moștenitorii donatarului, dacă acesta moare în cursul procesului.
Acțiunea în revocarea donației este strict personală, deci, în principiu, numai donatorul este îndreptățit să aprecieze dacă trebuie promovată sau dacă poate să-l ierte pe donatarul ingrate.
Potrivit alin. 3 al art. 1024 Cod Civil în vigoare, moștenitorii donatorului nu pot introduce acțiunea în revocare a donației pentru ingratitudinea donatarului decât dacă donatorul a murit înainte de expirarea termenului de prescripție de un an. De asemenea, moștenitorii pot continua acțiunea pornită de autorul lor, donatorul, în termenul prescris de alin. 1 al art. 1024 Cod Civil în vigoare.
Potrivit tezei a doua a alin. 2 al art. 1024 Cod Civil în vigoare, expirarea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în revocare nu semnifică iertarea donatarului, în situația în care donatorul nu a cunoscut faptul de ingratitudine până la decesul său.
De pildă, donatarul a comis cu intenție o faptă penală împotriva donatorului sau patrimoniului său, dar acest fapt de ingratitudine a rămas necunoscut donatorului. În acest caz, moștenitorii donatorului pot cere revocarea donației în termen de un an de la decesul autorului lor, donatorul.
Efectele generale ale revocării
Ca regulă generală, în cazul admiterii acțiunii în revocarea donației, donatarul trebuie să restituie bunul în natură. Dacă restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă-bunul a fost înstrăinat-donatarul va fi obligat la valoarea acestuia din momentul pronunțării hotărârii.
Deoarece textul alin. 1 al art. 1025 Cod Civil în vigoare nu distinge, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „obligația de restituire a valorii bunului subzistă și în situația în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost distrus din motive independente de voința donatarului.”
Cât privește fructele, donatarul este îndatorat doar la cele culese după introducerea acțiunii, conform alin. 2 al art. 1025 Cod Civil în vigoare.
Chiar dacă de la data faptului de ingratitudine, donatarul devine posesor de rea-credință al bunului, legea stabilește ca moment al restituirii fructelor cel al introducerii acțiunii, fiindcă atunci se manifestă voința dispunătorului de a nu-l ierta pe donatorul culpabil.
Efectele speciale ale revocării
Admiterea acțiunii în revocarea donației nu produce niciun efect asupra drepturilor reale dobândite cu titlu oneros și bună-credință de către terți asupra bunului donat și nici asupra garanțiilor.
Drepturile reale ale terților de bună-credință, dobândite cu titlu oneros, beneficiază de protecție dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, în cazul în care bunurile care fac obiectul donației sunt supuse unor formalități de publicitate.
Spre deosebire de art. 834 vachiul cod civil care instituia protecția drepturilor terților asupra bunurilor dobândite de aceștia înainte de introducerea acțiunii în revocarea donației, fără a distinge între caracterul oneros sau gratuit al actului de dobândire, art. 1026 Cod Civil în vigoare limitează protecția drepturilor terților doar la cele reale dobândite cu titlu oneros și bună-credință, precum și atunci când terții sunt titularii unor garanții asupra bunului donat.
Pe cale de consecință, admiterea acțiunii în revocarea donației va avea efecte și asupra drepturilor dobândite de către terți cu titlu gratuit asupra bunului donat. Terții pot invoca regulile de carte funciară sau dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor prin uzucapiune sau posesie de bună-credință.
Dacă în urma admiterii acțiunii în revocare restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, se aplică efectele generale ale revocării, potrivit art. 1025 Cod Civil în vigoare.
Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Deoarece, în cazul donației cu sarcini, în măsura sarcinii, donația dobândește caracter oneros și sinalagmatic, fiind vorba despre o apreciere morală asupra revocării, numai donatorul sau succesorii săi în drepturi au alegere între a cere fie executarea sarcinii în calitate de creditori ai obligației donatarului, fie revocarea donației ca sancțiune pentru neîndeplinirea sarcinii.
În cadrul literaturii de specilaitate s-a subliniat că, deși textul art. 1027 Cod Civil în vigoare conferă dreptul de a alege doar donatorului și succesorilor săi în drepturi, nimic nu s eopune ca acțiunea în revocarea donației pentru neexercitarea sarcinii să fie introdusă și de către creditorii donatorului pe calea acțiunii oblice, potrivit dispozițiilor art. 1560 Cod Civil în vigoare.
După moartea donatorului, în cazul în care unii dintre moștenitorii donatorului doresc să-l acționeze pe donatarul culpabil de neexecutarea sarcinii, iar alții se abțin, în cazul unei obligații divizibile, fiecare moștenitor poate cere revocarea separat, proporțional cu cota succesorală legală. Dacă obligația impusă donatarului prin sarcină este indivizibilă, fiecare moștenitor poate cere revocarea pentru tot.
În cazul în care sarcina este stipulată în favoarea unui terț, acesta poate cere doar executarea sarcinii, în condițiile art. 1284 și urm. Cod Civil în vigoare.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine, când dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine, în cazul neexecutării sarcinii dreptul la acțiune se prescrie în termen de trei ani de la data la care sarcina trebuia executată, fără distincție dacă se cere executarea sarcinii sau revocarea donației.
Întinderea obligației de executare
Având în vedere principiul reparației integrale care ar trebui să guverneze raporturile dintre donator și donator, în limita caracterului sinalagmatic și oneros al unei donații cu sarcini, dar și principiul irevocabilității donației, al cărei emolument gratuit poate fi anihilat și chiar depășit de caracterul oneros al obligației institute pe calea sarcinii, legiuitorul a stabilit în art. 1028 Cod Civil în vigoare o limită privind întinderea obligației de executare, respectiv aceasta nu poate depăși valoarea bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Este de presupus că sarcina implică executarea succesivă a obligației și nu depășește de la început valoarea bunului donat, întrucât aceasta ar reprezenta încălcarea principiului irevocabilității, sancționată cu nulitatea absolută a donației.
Dacă se dovedește că refuzul donatarului de executare a sarcinii este justificat de depășirea valorii actualizate a bunului donat, acțiunea donatorului de revocare a donației, pentru motivul prevăzut de art. 1027 alin. 1 Cod Civil în vigoare, trebuie să fie respinsă.
Efectele revocării pentru neexecutarea sarcinii
Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor este asimilată cu rezoluțiunea unui contract, așa încât bunurile dăruite revin în patrimoniul donatorului libere de orice drepturi constituite asupra lor de către donator, cum ar fi sarcini sau ipoteci.
În virtutea principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, efectele revocării se întind și asupra terților, cu excepția celor ale căror drepturi sunt protejate în condițiile art. 1648 Cod Civil în vigoare.
Din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, în sensul de a cuprinde fie bunul dăruit și despăgubiri pentru sarcinile constituite în folosul unor terțe persoane, fie valoarea bunului (dacă a fost înstrăinat) actualizată la data pronunțării hotărârii de revocare.
Revocarea nu are efecte asupra fructelor culese de donatar decât din momentul introducerii acțiunii, când acesta devine posesor de rea-credință.
Donatarul care restituie bunul în natură poate cere, la rândul lui, despăgubiri donatorului pentru prejudiciile produse în patrimonial propriu, urmare a sporirii valorii bunului restituit prin îmbunătățirile făcute.
Și donatorul poate cere donatarului despăgubiri rezultate din degradarea bunului, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii culpabile a acestuia din urmă.
CAPITOLUL VII
TRANSMISIUNEA MOȘTENIRII
7.1. Dreptul de opțiune succesorală
Dreptul de opțiune succesorală ia naștere în persoana celor care au vocație succesorală, din momentul deschiderii moștenirii, drept care se exercită prin intermediul actului juridic de opțiune succesorală fie sub forma acceptării moștenirii, fie sub forma renunțării la moștenire, iar acest act trebuie să îndeplinească condițiile generale de valabilitate ale unui act juridic civil.
Transmisiunea succesorală operează de plin drept din momentul deschiderii moștenirii, fără a fi necesară vreo manifestare de voință din partea succesibilului și chiar fără știrea lui.
Însă, aceasta nu înseamnă că transmisiunea ar fi obligatorie pentru moștenitori, deoarece nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine, aceștia putând opta, conform art. 1100 alin. 1 Cod Civil în vigoare pentru acceptarea moștenirii sau pentru renunțarea la moștenire, fără a se mai face distincția din reglementarea anterioară între acceptarea pură și simplă a moștenirii și acceptarea moștenirii sub beneficiu de inventar.
În baza art. 1100 alin. 1 Cod Civil în vigoare, dreptul de opțiune aparține celui chemat la moștenire în temeiul legii sau al voinței defunctului adică persoanelor cu vocație succesorală legală sau testamentară.
Astfel, în cadrul moștenirii legale, dreptul de opțiune succesorală aparține moștenitorilor legali care au vocație generală la moștenire, și nu numai celor care au vocație concretă la moștenire deoarece art. 1100 alin. 1 Cod Civil în vigoare se referă la persoana chemată la moștenire în temeiul legii, și nu la persoana care culege efectiv o parte din moștenirea legală, ceea ce înseamnă că dreptul de opțiune succesorală aparține atât succesibililor chemați în primul rând la moștenire-în rang preferat-cât și succesibililor subsecvenți.
Nu înseamnă că toți cei care au acceptat vor primi moștenirea, ci se vor aplica regulile devoluțiunii succesorale legale.
În cadrul moștenirii testamentare, dreptul de opțiune succesorală aparține legatarilor deoarece art. 1100 alin. 1 Cod Civil în vigoare se referă și la persoanele chemate la moștenire în temeiul voinței defunctului, adică la persoanele care au vocație la moștenire în baza testamentului defunctului, indiferent dacă este vorba de legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular deoarece textul de lege nu distinge și nu exclude o anumită categorie de legatari, pe principiul că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine.
Controversele privind posibilitatea creditorilor succesibilului de a exercita dreptul de opțiune al acestuia au fost soluționate de legiuitor prin dispozițiile art. 1107 Cod Civil în vigoare, care permite exercitarea dreptului de opțiune succesorală, în sensul acceptării moștenirii pe calea acțiunii oblice, și prin cele ale art. 1122 Cod Civil în vigoare, care recunoaște posibilitatea creditorilor succesibilului de a cere revocarea unei renunțări frauduloase.
Ca element de noutate, în alin. 2 al art. 1100 Cod Civil în vigoare este definită noțiunea de succesibil, noțiune des utilizată în cuprinsul noului Cod civil în materia moștenirii, dar care nu era definită.
Astfel, în baza legii, care a preluat definiția conturată în doctrină, prin succesibil se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală.
Astfel, succesibilul este persoana care îndeplinește condițiile pozitive privind capacitatea succesorală-existența la data deschiderii moștenirii-vocația succesorală-chemarea la moștenire-și condiția negativă de a nu fi nedemn, reglementată cu titlu de noutate ca o condiție generală a dreptului la moștenire , iar, în cazul moștenirii testamentare, și condiția negativă de a nu fi săvârșit fapte care să atragă revocarea judecătorească a legatului, dar care nu a exercitat dreptul de opțiune succesorală, nici în sensul acceptării moștenirii, nici în sensul renunțării la moștenire.
După exercitarea dreptului de opțiune succesorală, succesibilul poate deveni moștenitor (în funcție de rezultatul aplicării regulilor devoluțiunii legale și testamentare) sau este renunțător.
7.2. Actul juridic de opțiune succesorală
7.2.1. Caracterele juridice ale opțiunii
Deși art. 1101 Cod Civil în vigoare s-a limitat doar la enunțarea caracterului indivizibil și a caracterului pur și simplu al opțiunii succesorale, în cadrul literaturii de specialitate sunt considerate ca incidente, alături de acestea, și următoarele caractere: voluntar, unilateral, irevocabil, retroactiv și declarativ de drepturi.
Caracterul indivizibil.
Conform art. 1101 Cod Civil în vigoare, opțiunea succesorală este indivizibilă, nefiind posibilă acceptarea în parte, pentru o anumită cotă sau pentru un anumit bun, și nici renunțarea în parte, nici în cazul moștenitorilor legali și nici în cel al legatarilor.
Prin excepție de la acest caracter, este posibil ca o persoană care are vocație multiplă la moștenire, adică atât vocație legală, cât și testamentară, sau care are dublă vocație testamentară ori legală, să poată opta diferit pentru fiecare dintre vocații.. O altă excepție de la acest caracter se referă la divizibilitatea opțiunii succesorale care poate rezulta din relativitatea autorității de lucru judecat, deoarece, dacă alegerea rezultă dintr-o hotărâre judecătorească, ea va avea efecte relative, numai între părțile din proces.
Prin derogare de la caracterul indivizibil, succesibilul poate opta în mod diferit și dacă, în cadrul devoluțiunii succesorale, intervine un element de extraneitate, iar opțiunea succesorală va fi supusă unor legi diferite.
O altă derogare de la caracterul indivizibil rezultă din Legea fondului funciar nr. 18/1991, din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Moștenitorii fostului proprietar, adică succesibilii care au acceptat moștenirea fostului proprietar, care au fost repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii, au putut să opteze fie în sensul acceptării, prin cererea pe care au putut să o formuleze pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv pentru restituirea locuinței, fie, prin derogare de la caracterul indivizibil, să renunțe-prin abținere de la formularea cererii-la partea de moștenire cu privire la care se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv partea de moștenire care constă în locuința care se restituie.
Această opțiune a fost recunoscută și succesibililor care nici nu acceptat moștenirea, dar nici nu au renunțat. Nu au beneficiat de acest drept de opțiune succesibilii care au renunțat la moștenirea fostului proprietar sau cei care au fost exheredați prin testament, fără a avea calitatea de moștenitori rezervatari.
În cazul în care opțiunea nu respectă caracterul indivizibil, cu titlu de noutate, după modelul Codul civil italian, și pentru a nu da naștere la eventuale controverse cu privire la sancțiunea aplicabilă, art. 1101 Cod Civil în vigoare a prevăzut expres că sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută, deci acceptarea și renunțarea parțială sunt nule absolut.
Caracterul pur și simplu.
Articolul 1101 Cod Civil în vigoare prevede expres că opțiunea succesorală nu poate fi afectată de nicio modalitate. Actul de opțiune succesorală nu poate fi afectat de termene sau de condiții, deci trebuie să fie un act pur și simplu, neafectat de modalități, deoarece soarta juridică a moștenirii trebuie să fie clară și nu poate să fie nesigură, adică să depindă de un eveniment viitor și incert sau de un termen, cert sau incert.
În cazul nerespectării acestei cerințe, pentru a nu da naștere la eventuale controverse cu privire la acest aspect, art. 1101 Cod Civil în vigoare a prevăzut expres că sancțiunea aplicabilă este nulitatea absolută.
Astfel, nu se mai poate susține că acceptarea sau renunțarea la termen produce efecte imediate, ca și când acesta nu ar fi fost stipulat, în timp ce acceptarea sau renunțarea sub condiție este nulă, deoarece textul prevede expres soluția potrivit căreia acceptarea și renunțarea afectată de modalități sunt nule absolut.
Caracterul unilateral
Dreptul de opțiune succesorală presupune manifestarea de voință a unei singure persoane, care trebuie să opteze în mod individual între acceptarea sau renunțarea la moștenire, de unde rezultă caracterul unilateral al actului de opțiune succesorală.
Caracterul voluntar
Succesibilul poate opta între acceptarea moștenirii sau renunțarea la moștenire, de unde rezultă caracterul liber și voluntar al actului de opțiune succesorală, fiind recunoscut în doctrină un drept absolut de a alege, deoarece nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire.
De la acest caracter există anumite excepții: acceptarea forțată, când succesibilul este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea ; în situația reducerii termenului de opțiune, succesibilul care nu optează în termenul redus, stabilit de instanță, este considerat că a renunțat la moștenire.
Reiterăm condiția privind termenul de opțiune, termen schimbat în reglementarea actuală a Codului Civil, “pentru ca soarta juridică a moștenirii să nu rămână multă vreme incertă”.
Caracterul retroactiv și declarativ de drepturi
Coroborând art. 1114 alin. 1 Cod Civil în vigoare, care prevede că acceptarea consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data decesului, cu art. 1121 alin. 1 Cod Civil în vigoare, care dispune că opțiunea succesorală produce efecte din momentul deschiderii moștenirii, iar nu din momentul exercitării ei, se poate trage concluzia că opțiunea succesorală are caracter retroactiv și declarativ de drepturi.
Deși acest caracter este prevăzut în art. 1114 alin. 1 Cod Civil în vigoare, ar fi fost mai indicat, pentru unitatea textului, ca acesta să fie enumerat și în art. 1101 Cod Civil în vigoare care se referă la caracterele juridice ale opțiunii.
Caracterul irevocabil
Opțiunea succesorală este, în principiu, irevocabilă deoarece, după exercitarea dreptului de opțiune, nu se mai poate reveni asupra opțiunii făcute.
Caracterul irevocabil operează doar în privința acceptării moștenirii, adică moștenitorul care a acceptat moștenirea își consolidează calitatea de moștenitor și nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, deoarece, după cum rezultă din art. 1123 Cod Civil în vigoare, se recunoaște posibilitatea revocării renunțării, nu și a acceptării moștenirii.
7.3. Vocația multiplă la moștenire
Coexistența calității de moștenitor legal cu cea de moștenitor testamentar a determinat introducerea în Noul Cod civil a unor soluții care să acopere potențialele conflicte care se pot ivi în practică.
După modelul art. 769 alin. 2 Codul civil francez, art. 1102 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede că, în cazul unei persoane care cumulează mai multe vocații la moștenire, în baza legii sau a testamentului, există un drept de opțiune distinct pentru fiecare dintre aceste vocații, legală sau testamentară, caz în care se poate vorbi de o excepție de la caracterul indivizibil al opțiunii succesorale prevăzut de art. 1101 Cod Civil în vigoare.
Într-un mod cuprinzător, textul vizează mai multe ipoteze posibile, pentru care este oferită o soluție de principiu, care urmează a fi particularizată în funcție de context.
Astfel, o primă ipoteză se referă la situația în care aceeași persoană culege în mod cumulat o parte de moștenire, în calitate de moștenitor legal, și o altă parte de moștenire, în calitate de moștenitor testamentar, respectiv situația în care aceeași persoană, chemată la moștenire în calitate de moștenitor legal și de legatar, optează diferit cu privire la moștenirea legală și la legat.
O altă ipoteză, necesar a fi avută în vedere prin interpretarea textului, se referă la situația în care aceeași persoană cumulează două părți de moștenire, pe care le poate culege în baza a două calități diferite de moștenitor testamentar, adică în baza a două vocații succesorale testamentare diferite, la două părți diferite de moștenire. O ultimă ipoteză, cu privire la care se impune o analiză a posibilității de aplicare și a efectelor posibile, se referă la situația în care aceeași persoană cumulează două părți de moștenire pe care le pot culege în baza a două calități diferite de moștenitor legal.
Dubla calitate de moștenitor legal și moștenitor testamentar (legatar)
Culegerea cumulată de către aceeași persoană a unei părți de moștenire în calitate de moștenitor legal și a alte părți de moștenire în calitate de moștenitor testamentar.
În ipoteza unei persoane cu mai multe vocații la părți diferite moștenire, dintre care o vocație la o parte de moștenire legală și o vocație la o parte de moștenire testamentară, se recunoaște existența mai multor posibilități permise textul de lege: fie de a accepta legatul și de a renunța la cota-parte de moștenirea legală, fie de a renunța la legat și de a culege cota sa parte din moștenirea legală, sau de a opta în sensul acceptării în cazul ambelor vocații sau în sensul renunțării la amândouă.
În cazul cumulării unei vocații legale cu o vocație testamentară de către aceeași persoană, dacă se optează în sensul acceptării, atât pentru calitatea de moștenitor legal, cât și pentru cea de moștenitor testamentar (legatar), art. 1102 alin. 1 Cod Civil în vigoare, care recunoaște câte un drept distinct pentru fiecare dintre aceste calități, permițând culegerea de către aceeași persoană atât a unei părți de moștenire în calitate de moștenitor legal, cât și a unei părți de moștenire în calitate de moștenitor testamentar.
Argumente în acest sens pot fi aduse și de existența dispoziției din art. 955 Cod Civil în vigoare care prevede că o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală.
Exercitarea unui drept de opțiune, distinct pentru cele două calități – de moștenitor legal și de legatar – este întărită de art. 1102 alin. 2 Cod Civil în vigoare care prevede că legatarul chemat la moștenire și ca moștenitor legal își va putea exercita opțiunea în oricare dintre aceste calități.
În încercarea de a exemplifica aplicarea prevederilor art. 1102 alin. 1 Cod Civil în vigoare voi prezenta următoarea situație: în cazul în care la moștenire sunt chemați doi legatari cu titlu universal (L1 și L2), fiecare pentru jumătate din moștenire, dintre care unul are și calitatea de moștenitor legal-rudă cu vocație succesorală legală recunoscută de lege sau soț supraviețuitor (L1), dacă unul dintre aceștia (L2) nu vrea (renunță)/nu poate (nu îndeplinește condițiile pentru a moșteni), înseamnă că partea de jumătate la care ar fi avut vocație, în baza testamentului, va putea fi culeasă de celălalt legatar (L1), dar cu titlu de moștenire legală, în baza vocației sale succesorale legale.
Existența unui drept de opțiune distinct pentru fiecare vocație înseamnă că există următoarele posibilități pentru L1: fie de a accepta legatul său (jumătate din moștenire) și de a renunța la cota-parte de moștenire legală (corespunzătoare părții de moștenire la care ar fi avut vocație L2 care a renunțat), fie de a renunța la legatul său și de a culege cota sa parte din moștenirea legală, sau de a opta în sensul acceptării în cazul ambelor vocații, sau în sensul renunțării la amândouă.
Dispozițiile art. 1102 Cod Civil în vigoare vin să răspundă la întrebarea din doctrină legată de existența posibilității ca o persoană să culeagă o anumită parte din moștenire în calitate de legatar și o altă parte în calitate de moștenitor legal, deci să cumuleze cele două calități în aceeași persoană , soluționată în sens pozitiv încă dinainte de consacrarea legală a acestei soluții.
Coexistența calității de moștenitor legal cu cea de moștenitor testamentar – opțiune diferită.
Persoana chemată la moștenire în calitate de moștenitor legal și de moștenitor testamentar (legatar) are un drept distinct de opțiune pentru fiecare calitate, adică un drept de opțiune pentru vocația legală și un drept pentru vocația testamentară, iar, în baza art. 1102 alin. 2 Cod Civil în vigoare, își poate exercita opțiunea în oricare dintre aceste calități: fie de a accepta legatul și de a renunța la cota-parte de moștenire legală, fie de a renunța la legat și de a culege cota sa parte din moștenirea legală, sau poate opta în sensul renunțării la amândouă, fără a putea opta în sensul acceptării în cazul ambelor vocații deoarece, spre deosebire de situația anterior prezentată, nu este vorba de o vocație la părți diferite de moștenire, ci este vorba de vocații la aceeași parte de moștenire sau la părți de moștenire care se suprapun.
Situațiile posibile sunt:
dacă legatul este mai mare decât cota legală, persoana chemată la moștenire în calitate de moștenitor legal și de legatar poate să accepte oricare dintre aceste două calități, fie să accepte partea de moștenire legală și să renunțe la legat, fie să renunțe la partea de moștenire legală și să accepte legatul (de obicei, legatul fiind mai mare, va prefera ultima variantă);
dacă legatul este mai mic decât cota legală, moștenitorul nu va putea renunța la legatul de o valoare mai mică pentru a culege o cotă legală mai mare; susținerea doctrinei că un astfel de legat are valoarea unei prezumții de exheredare parțială a primit, cel puțin în parte, o consacrare expresă în art. 1102 alin. (2) teza a II-a Cod Civil în vigoare, care vizează ipoteza dezmoștenirii parțiale a moștenitorilor legali și în baza căruia dacă legatul este mai mic decât cota legală, dar fără încălcarea rezervei, pentru a limita dreptul de opțiune doar la calitatea de legatar este necesară respectarea condiției ca din testament să rezulte că defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moștenitor legal – deci nu mai este vorba de o prezumție în acest sens, ci intenția testatorului trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului;
dacă legatul este mai mic decât cota legală, dar este atât de mic încât încalcă rezerva succesorală, moștenitorul va putea cere rezerva în calitate de moștenitor legal.
Dubla calitate de moștenitor legal și dubla calitate de legatar.
În legătură cu formularea din art. 1102 Cod Civil în vigoare, care se referă la vocație „în baza legii sau a testamentului”, se pune întrebarea dacă intenția legiuitorului a fost aceea de a limita aplicarea textului pentru ipoteza în care o persoană este chemată la moștenire în calitate de moștenitor legal și de legatar, cu recunoașterea existenței unui drept de opțiune distinct pentru fiecare dintre aceste vocații (și cu posibilitatea descrisă mai sus de a cumula culegerea unei părți de moștenire în calitate de moștenitor legal cu o parte culeasă în calitate de legatar), sau există posibilitatea de a aplica textul și pentru cazul în care o persoană este chemată la moștenire în dubla calitate de moștenitor testamentar – adică aceeași persoană să aibă vocație succesorală testamentară la părți diferite de moștenire – sau pentru cazul în care o persoană este chemată la moștenire în dubla calitate de moștenitor legal – adică aceeași persoană să aibă vocație succesorală legală la părți diferite de moștenire, observând că niciuna dintre aceste ipoteze nu sunt excluse de textul de lege.
Dubla calitate de legatar.
În situația în care aceeași persoană are vocație succesorală testamentară la părți diferite de moștenire (moștenitor testamentar în calitate dublă), înseamnă că aceeași persoană cumulează două părți de moștenire pe care le poate culege în baza a două calități diferite de moștenitor testamentar, adică în baza a două vocații succesorale testamentare diferite la două părți diferite de moștenire.
Se consideră că, în baza art. 1102 Cod Civil în vigoare și pentru aplicarea riguroasă a acestui text, acestei persoane i se recunoaște un drept de opțiune distinct pentru fiecare dintre aceste vocații, ceea ce înseamnă că există următoarele variante: fie de a accepta unul dintre legate și de a renunța la celălalt, fie de a opta în sensul acceptării în cazul ambelor legate în baza vocației succesorale testamentare la părți diferite de moștenire, fie de a renunța la amândouă.
Posibilitatea de a opta diferit atunci când aceeași persoană este beneficiara mai multor legate, făcute de același testator, este permisă doar dacă acestea nu sunt indivizibile.
De exemplu: o persoană chemată la moștenire în dublă calitate, de legatar cu titlu universal, pe de o parte, și de legatar cu titlu particular (legat care nu se execută asupra legatului cu titlu universal menționat), pe de altă parte, va avea posibilitatea, în baza art. 1102 alin. (1) NCC, fie să accepte legatul cu titlu universal și să renunțe la legatul cu titlu particular, fie invers, sau să accepte ambele legate ori să renunțe la amândouă.
Dubla calitate de moștenitor legal.
Aparent, acest caz ar avea în vedere situația în care aceeași persoană are vocație succesorală legală la părți diferite de moștenire (moștenitor legal în calitate dublă), însemnând că aceeași persoană cumulează două părți de moștenire pe care le poate culege în baza a două calități diferite de moștenitor legal, adică în baza a două vocații succesorale legale diferite la două părți diferite de moștenire.
Totuși, acest lucru nu este posibil deoarece, în calitate de moștenitor legal, vocația este universală, astfel încât nu se poate vorbi în acest caz de vocație la părți diferite de moștenire.
Pe baza raționamentului început mai sus, ar însemna că, în baza art. 1102 Cod Civil în vigoare, acestei persoane i se recunoaște un drept de opțiune distinct pentru fiecare dintre aceste vocații, ceea ce înseamnă că ar fi posibile următoarele variante: fie de a accepta o parte de moștenire în baza uneia dintre vocațiile multiple în calitate de moștenitor legal, fie de a opta în sensul acceptării ambelor părți de moștenire legală în baza vocațiilor succesorale legale la părți diferite de moștenire, fie de a renunța la amândouă.
De fapt, singurele variante posibile care rămân sunt: acceptarea moștenirii în baza uneia singure dintre cele două vocații ca moștenitor legal (caracterul universal) sau renunțarea manifestată cu privire la ambele vocații ca moștenitor legal.
Justificarea este dată de faptul că nu există posibilitatea să accepte moștenirea în baza ambelor calități de moștenitor legal, deoarece nu poate fi vorba de cumularea a două părți distincte de moștenire, pe care le-ar culege în baza acestor două calități (pe baza caracterului universal).
Mai mult, dacă cele două drepturi de opțiune au caracter distinct, s-ar ajunge la o interpretare absurdă ca aceeași persoană ca moștenitor legal dintr-o clasă de moștenitori mai apropiată-în urma acceptării pe baza unuia dintre cele două drepturi de opțiune-să se înlăture pe sine, ca moștenitor legal dintr-o clasă de moștenitori mai îndepărtată-calitate obținută în urma acceptării pe baza celui de al doilea drept de opțiune.
Prin derogare de la cele expuse precum și prin de la caracterul indivizibil al actului de opțiune, în baza dispozițiilor din Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001, există posibilitatea ca moștenitorii fostului proprietar să opteze diferit cu privire la moștenirea fostului proprietar, pe de o parte, și, pe de altă parte, cu privire la partea de moștenire care se restituie sau pentru care operează reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în temeiul existenței unei vocații legale.
Moștenitorii fostului proprietar, adică cei care au acceptat inițial moștenirea fostului proprietar, pot să opteze fie în sensul acceptării-prin formularea cererii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv pentru restituirea locuinței-fie să renunțe-prin abținere de la formularea cererii.
Astfel, se poate spune că moștenitorii fostului proprietar cumulează două părți de moștenire pe care le pot culege în baza a două calități diferite de moștenitor legal, adică în baza a două vocații succesorale legale diferite la două părți diferite de moștenire, dar posibilitatea de opțiune este limitată de faptul că renunțătorii numai au acest drept de opțiune.
Exemplificarea aplicării art. 1102 alin. (l) Cod Civil în vigoare, pentru ipoteza dublei calități de moștenitor legal, se referă la cazul în care o persoană este chemată la moștenire în calitate de rudă care face parte din două clase de moștenitori legali sau în calitate de soț supraviețuitor care are și calitatea de radă a defunctului.
Persoana care face parte din două clase de moștenitori legali.
Pentru aplicarea art. 1102 Cod Civil în vigoare în această ipoteză, pornim de la următorul exemplu: copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului și nepotul de frate al defunctului face parte din prima clasă de moștenitori, în calitate de strănepot al defunctului (rudă în linie directă de gradul III), și din clasa a II-a de moștenitori, în calitate de strănepot de frate (rudă colaterală de gradul IV), caz în care poate invoca ca temei al chemării la moștenire calitatea de strănepot al defunctului, pentru a înlătura alte rude din clasele subsecvente.
Existența unui drept de opțiune distinct s-ar putea interpreta în sensul că această persoană are mai multe variante: de a accepta moștenirea legală ca strănepot al defunctului și de a accepta, în același timp, ca strănepot de frate al defunctului; de a accepta moștenirea legală ca strănepot al defunctului și de a renunța, în același timp, ca strănepot de frate al defunctului; de a renunța la moștenirea legală ca strănepot al defunctului și de a accepta, în același timp, ca strănepot de frate al defunctului; de a renunța în baza ambelor vocații.
De fapt, singurele variante posibile rămân acceptarea doar în baza uneia dintre cele două vocații sau renunțarea la ambele calități, deoarece o acceptare în baza ambelor vocații ar duce la situația în care aceeași persoană, ca nepot al defunctului, se înlătură pe sine, ca strănepot de frate al defunctului, ceea ce este absurd.
Dubla calitate de soț supraviețuitor și de rudă a defunctului.
Pentru soțul supraviețuitor care are și calitatea de rudă a defunctului (care poate rezulta din încheierea unei căsătorii între veri primari, caz în care aceeași persoană ar avea dubla calitate de soț și de văr primar, rudă din clasa a IV-a, de gradul IV), spre deosebire de ipoteza anterioară a unei persoane care face parte din două clase de moștenitori legali, situația se prezintă astfel: existența unui drept de opțiune distinct pentru fiecare vocație înseamnă că poate să accepte doar una dintre cele două calități (să accepte moștenirea în calitate de soț supraviețuitor și să renunțe în calitate de rudă sau să renunțe la moștenire în calitate de soț supraviețuitor și să accepte în calitate de rudă) sau să renunțe la amândouă.
Deși doctrina nu recunoaște posibilitatea acceptării moștenirii de către aceeași persoană, atât în calitate de soț supraviețuitor, cât și în cea de rudă dintr-o clasă de moștenitori legali, se consideră că nu există vreun impediment pentru a cumula cele două calități atât timp cât există câte un drept de opțiune distinct pentru fiecare calitate (aceeași persoană, în calitate de rudă, va veni la moștenire alături de sine, în calitate de soț supraviețuitor), dar nu există niciun interes pentru ca o persoană să opteze astfel.
7.4. Exercitarea dreptului de opțiune succesorală
7.4.1. Începutul exercitării dreptului de opțiune succesorală
Prin natura ei, opțiunea succesorală presupune scurgerea unui termen pentru ca succesibilul să decidă în cunoștință de cauză și, deși poate decide încă de la data deschiderii moștenirii, nimeni nu îl poate obliga în acest sens.
Durata termenului în care succesibilul își poate exercita opțiunea succesorală este stabilit de art. 1103 alin. 1 Cod Civil în vigoare, la 1 an de la data deschiderii moștenirii, indiferent dacă este vorba de succesibili cu vocație legală sau testamentară sau dacă transmisiunea este universală, cu titlu universal cu titlu particular, chiar dacă în doctrină s-a susținut că legatarii cu titlu particular ar putea să opteze într-un termen de 3 ani, corespunzător termenului general de prescripție, lor nefiindu-le aplicabil termenul de opțiune succesorală deoarece acesta vizează o manifestarea opțiunii cu privire la o universalitate sau la o fracțiune de universalitate, iar legatarul cu titlu particular are vocație la bunuri determinate.
Majorarea termenului de opțiune la un an de la data deschiderii moștenirii a fost determinată de faptul că termenul de 6 luni prevăzut de reglementarea anterioară era prea scurt pentru ca succesibilul să-și exercite dreptul de opțiune succesorală, iar practica a dovedit că, de multe ori, succesibilii nu au optat în acest interval.
Dreptul de opțiune succesorală aparține atât succesibililor chemați în primul rând la moștenire (în rang preferat), cât și succesibililor subsecvenți, termenul de 1 an fiind același pentru toți succesibilii.
Sub aspectul naturii juridice, termenul de 1 an este un termen de decădere, calificare care rezultă din mai multe aspecte.
Justificarea care a determinat în reglementarea anterioară calificarea termenului de opțiune ca termen de prescripție a fost tocmai faptul că, pentru aplicarea regulilor de suspendare și repunere în termen, era necesar ca termenul să nu fie unul de decădere, care nu cunoștea acest regim juridic.
În prezent, prin introducerea dispozițiilor din alin. 3 al art. 1103 Cod Civil în vigoare, această motivație nu mai subzistă. Contrar opiniilor majoritare din doctrină, care în baza reglementării anterioare recunoșteau natura de termen de prescripție, calificarea termenului de 1 an din art. 1103 Cod Civil în vigoare ca termen de decădere corespunde opiniei susținute în doctrină, potrivit căreia o calificare a termenului de opțiune succesorală ca termen de prescripție și admiterea stingerii dreptului de opțiune succesorală prin neexercitarea în termenul prevăzut de lege ar fi o inadvertență, deoarece prescripția extinctivă presupune stingerea dreptului la acțiune în sens material, iar opțiunea succesorală nu constituie un drept la acțiune.
Totuși, calificarea termenului de opțiune succesorală ca termen de decădere ridică o problemă în legătură cu dispozițiile art. 2547 Cod Civil în vigoare, care prevăd că, dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție. Din art. 1103 Cod Civil în vigoare nu rezultă neîndoielnic stabilirea unui termen de decădere pentru exercitarea opțiunii succesorale, însă nu îl putem considera nici termen de prescripție deoarece, conform art. 2500 Cod Civil în vigoare, prescripția extinctivă presupune stingerea dreptului la acțiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Astfel, termenul de opțiune succesorală este, în fapt, un termen de decădere, adică, potrivit art. 2545 Cod Civil în vigoare, un termen pentru exercitarea drepturilor succesorale, iar neexercitarea opțiunii în termenul de 1 an atrage pierderea lui.
Ca regulă, art. 1103 alin. 1 Cod Civil în vigoare stabilește că termenul de opțiune succesorală curge de la data deschiderii moștenirii.
Termenul de opțiune este unic pentru toți succesibilii, indiferent de vocația lor universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, indiferent dacă vin la moștenire în nume propriu, prin reprezentare sau prin retransmitere, și este aplicabil atât succesibililor chemați în primul rând la moștenire (în rang preferat), cât și succesibililor subsecvenți, în cazul celor din urmă cu rezerva producerii efectelor opțiunii în funcție opțiunea succesibililor în rang preferat..
Cu titlu de excepții, art. 1103 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede patru cazuri în care termenul de opțiune succesorală de 1 an se calculează de la alt moment:
pentru copilul conceput înainte de deschiderea moștenirii, dacă nașterea s-a produs după deschiderea moștenirii, termenul de opțiune curge de la data nașterii celui chemat la moștenire;
în cazul declarării judecătorești a morții celui care lasă moștenirea, termenul de 1 an curge de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă (nu de la data rămânerii definitive a hotărârii), dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătorești de declarare a morții celui care lasă moștenirea, și, prin excepție, dacă succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții la o dată anterioară, termenul curge de la această din urmă dată;
de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moștenirii, introducerea acestei excepții fiind justificată de existența frecventă a unor astfel de situații în practică;
în cazul stabilirii legăturii de rudenie cu defunctul, termenul curge de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocația sa la moștenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii (și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii)
7.4.2. Suspendarea și repunerea în termenul de opțiune succesorală
Termenul de opțiune succesorală poate fi suspendat în condițiile dreptului comun, iar art. 2532 Cod Civil în vigoare stabilește cazurile de suspendare a prescripției, care se aplică în mod corespunzător și în materie succesorală.
Prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 2534 Cod Civil în vigoare, efectele suspendării termenului în materie succesorală constau în faptul că, de la data încetării cauzei de suspendare, termenul de opțiune succesorală își reia cursul, socotindu-se, pentru împlinirea acestuia, și timpul scurs înainte de suspendare, fără ca termenul să se împlinească mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat.
Prin aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor din art. 2522 Cod Civil în vigoare privind repunerea în termenul de prescripție, în materia dreptului de opțiune succesorală, succesibilul care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul de opțiune poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei.
Repunerea în termenul de opțiune succesorală este posibilă în orice situație neimputabilă succesibilului, care a dus la pierderea termenului, verificarea temeiniciei acestor
motive revenind instanței de judecată. Sunt considerate ca fiind motive temeinice: ascunderea cu rea-credință de către unii succesori față de alții a morții lui de cuius, decesul într-o țară străină, decesul în penitenciar, descoperirea unei legături de rudenie cu de cuius, boala moștenitorului etc.
Admiterea cererii de repunere în termen este condiționată de exercitarea dreptului de opțiune succesorală înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de opțiune succesorală. Astfel, cererea de repunere în termen trebuie formulată în termen de 30 de zile de la data la care succesibilul a luat la cunoștință de vocația sa succesorală.
Deși legiuitorul a prevăzut în mod expres aplicarea, pentru termenul de opțiune succesorală, a regulilor din materia repunerii în termenul de prescripție, a omis să clarifice care sunt efectele pe care le produce admiterea de către instanță a unei astfel de cereri, efecte pe care le apreciem controversate deoarece există, în continuare, două posibilități: fie admiterea cererii de repunere în termen echivalează cu o acceptare a moștenirii, fie instanța va putea acorda succesibilului un nou termen pentru exercitarea opțiunii succesorale.
Se apreciază că cea de a doua variantă este cea mai justificată, dar rămâne întrebarea legată de durata acestui termen: fie se acordă un nou termen de opțiune de 1 an; fie se acordă un termen rezonabil de către instanță, care nu va putea depăși 6 luni de la data încetării împrejurărilor care au împiedicat exercitarea dreptului de opțiune, după modelul aplicabil în cazul suspendării termenului; fie, ca soluție care pare mai îndreptățită, cu posibilitatea instanței de a acorda un termen rezonabil care poate depăși 6 luni de data încetării împrejurărilor care au împiedicat exercitarea dreptului de opțiune, mai ales dacă judecarea cererii de repunere în termen a durat destul de mult, dar în limita maximă a termenului de opțiune de 1 an.
Dispoziții speciale cu privire la repunerea în termen există în Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 și în Legea nr. 10/2001, în baza cărora se poate vorbi de o repunere de drept în termenul de opțiune succesorală.
Moștenitorii fostului proprietar, care au fost repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii, pot să opteze fie în sensul acceptării, prin cererea pe care au putut să o formuleze pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv pentru restituirea locuinței, fie, prin derogare de la caracterul indivizibil, să renunțe-prin abținere de la formularea cererii-la partea de moștenire cu privire la care se reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului, respectiv partea de moștenire care constă în locuința care se restituie.
Această opțiune este recunoscută și succesibililor care nici nu acceptat moștenirea dar nici nu au renunțat, neavând acest drept de opțiune succesibilii care au renunțat la moștenirea fostului proprietar sau cei care au fost exheredați prin testament, fără a avea calitatea de moștenitori rezervatari
7.4.3. Prorogarea termenului
Dacă succesibilul, înainte de a-și exercita dreptul de opțiune succesorală, are anumite îndoieli cu privire la conținutul patrimoniului succesoral, există posibilitatea de a solicita întocmirea unui inventar pentru a opta în cunoștință de cauză.
Pentru efectuarea inventarului este necesară o anumită perioadă de timp, astfel încât
art. 1104 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede că termenul de opțiune nu se împlinește mai devreme de 2 luni de la data la care succesibilului i se comunică procesul-verbal de inventariere, mai ales că inventarierea poate dura destul de mult.
Un calcul simplu arată că succesibilul poate solicita inventarul în limita termenului de opțiune de 1 an, la care se adaugă durata de timp necesară pentru efectuarea inventarului, iar apoi începe să curgă termenul de 2 luni prescris de lege, de la data comunicării
procesului-verbal de inventariere, ceea ce înseamnă că succesibilul are la dispoziție un termen pentru a opta, calculat astfel: termenul de 1 an, plus timpul necesar pentru efectuarea inventarului, plus 2 luni de la comunicarea acestuia.
Există pericolul ca acest termen să se prelungească excesiv, în situația în care efectuarea inventarului se efectuează într-un interval lung de timp, ceea ce duce la o stare de incertitudine cu privire la transmiterea moștenirii.
Deși, pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moștenitor,
art. 1104 alin. 2 Cod Civil în vigoare oferă succesibilului posibilitatea de a opta în sensul acceptării moștenirii.
7.5. Retransmiterea dreptului de opțiune
Exercitarea dreptului de opțiune succesorală de către moștenitorii succesibilului decedat.
În situația succesibilului decedat înainte de a-și exercita dreptul său de opțiune succesorală, acest drept de opțiune se transmite prin succesiune, ca drept patrimonial, propriilor moștenitori, adică celor care au acceptat moștenirea sa, persoane care vor avea de exercitat două drepturi de opțiune: un drept propriu de opțiune succesorală, născut în persoana lor, cu privire la moștenirea succesibilului decedat, iar, dacă optează în sensul acceptării moștenirii succesibilului, vor avea și un drept de opțiune născut în persoana succesibilului, pe care, conform art. 1105 alin. (1) Cod Civil în vigoare, îl dobândesc prin retransmitere în cadrul patrimoniului succesoral și pe care, în cazul în care sunt mai mulți moștenitori, îl pot exercita fiecare separat pentru partea sa, adică fiecare pentru partea care îi revine din acest drept prin retransmitere.
Termenul în care moștenitorii succesibilului decedat pot exercita dreptul de opțiune retransmis, care aparținea succesibilului, este termenul de 1 an prevăzut de art. 1103 Cod Civil în vigoare, iar data de la care începe să curgă este data deschiderii moștenirii succesibilului al cărui drept de opțiune s-a retransmis. în caz contrar, dacă opțiunea s-ar putea exercita în termenul de opțiune care ar fi calculat de la data deschiderii moștenirii anterioare s-ar ajunge la imposibilitatea de a exercita dreptul de opțiune al succesibilului pentru care a operat retransmiterea.
Astfel, deși sunt două drepturi distincte de opțiune – unul propriu și unul retransmis, acestea se vor exercita, conform art. 1105 alin. (1) Cod Civil în vigoare, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor, adică a succesibilului decedat care a retransmis dreptul său de opțiune către proprii succesibili.
Dreptul de opțiune se poate exercita în mod distinct pentru fiecare deoarece cele două opțiuni nu trebuie să fie identice, însă renunțarea la moștenirea succesibilului decedat exclude posibilitatea exercitării dreptului de opțiune cu privire la prima moștenire, deoarece nu mai poate opera retransmiterea acestui drept.
Articolul 1105 alin. (1) Cod Civil în vigoare precizează expres că este vorba despre moștenitori, adică despre cei care au acceptat moștenirea succesibilului, cărora li se recunosc cele două drepturi.
În cazul în care există mai mulți moștenitori ai succesibilului, care nu se înțeleg asupra opțiunii succesorale cu privire la dreptul de opțiune al succesibilului retransmis, problema nu se mai pune ca în reglementarea anterioară unde, în mod abuziv pentru unii dintre aceștia, se aplica soluția acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar.
Astfel, art. 1105 alin. 1 Cod Civil în vigoare recunoaște, pentru fiecare dintre moștenitorii succesibilului decedat, posibilitatea de a exercita dreptul de opțiune retransmis ca parte din moștenirea succesibilului în mod separat, fiecare pentru partea sa, iar în cazul în care există unii succesibili-potențiali moștenitori ai succesibilului-care optează în sensul renunțării,
art. 1105 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede că partea acestora va profita celorlalți moștenitori ai succesibilului, deci celor care au acceptat moștenirea acestuia, deoarece folosirea noțiunii de moștenitori în alin. 2 trimite la cei care au acceptat moștenirea.
Soluția introdusă de art. 1105 Cod Civil în vigoare corespunde soluției aplicabile și în cazul reprezentării: dacă mai multe persoane vin la moștenire prin reprezentare, fiecare are posibilitatea de a accepta moștenirea sau de a renunța la aceasta deoarece reprezentanții vin la moștenire personal, moștenind pe de cuius, și nu pe ascendentul reprezentat.
7.6. Acceptarea moștenirii
Succesibilul este liber de a opta între acceptarea moștenirii sau renunțarea la moștenire, dreptul de opțiune succesorală fiind recunoscut în doctrină ca un drept absolut de a alege, iar art. 1106 Cod Civil în vigoare subliniază că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire, ceea ce statuează nu numai caracterul liber al actului de acceptare a moștenirii, ci, în general, și caracterul voluntar al actului de opțiune succesorală.
De la această regulă există unele excepții:
acceptarea forțată, când succesibilul este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea;
în situația reducerii termenului de opțiune, succesibilul care nu optează în termenul redus, stabilit de instanță, este considerat că a renunțat la moștenire .
În cuprinsul art. 1107 Cod Civil în vigoare se înlătură controversele existente în legătură cu posibilitatea creditorilor succesibilului de a accepta moștenirea, deoarece se recunoaște expres creditorilor succesibilului posibilitatea de a exercita dreptul de opțiune succesorală al succesibilului (drept patrimonial), pe cale oblică, în sensul acceptării, dar numai în limita îndestulării creanței lor.
Justificarea dată de doctrină vizează faptul că acceptarea pe cale oblică făcută de aceștia nu face decât să consolideze titlul de moștenitor pe care succesibilul îl are de la deschiderea moștenirii, deși s-a susținut și faptul că opțiunea nu poate fi exercitată pe cale oblică de către creditorii succesibililor deoarece are caracter personal, numai cel în drept să opteze putând aprecia dacă este cazul să o accepte sau nu, iar o acceptare pe cale oblică făcută de creditorii succesibilului ar contraveni principiului că nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire
Deși denumirea marginală a art. 1107 Cod Civil în vigoare se referă la creditori în general, trebuie precizat că posibilitatea de a se face o acceptare a moștenirii la care are vocație succesibilul este recunoscută doar creditorilor succesibilului, nu și creditorilor moștenirii, aceștia
lipsindu-le interesul în acest sens.
După modelul reținut de noul Cod civil pentru efectele revocării frauduloase a renunțării, care se produc numai în privința creditorului reclamant și numai în limita creanței sale, art. 1107 Cod Civil în vigoare prevede că acceptarea moștenirii succesibilului, făcută de creditorii acestuia, produce efecte numai în limita îndestulării creanței sale, deci efectele sunt relative deoarece se produc, și aici, numai în privința creditorului reclamant și doar în limita creanței sale.
7.6.1. Felurile acceptării
Acceptarea moștenirii este un act sau fapt juridic unilateral și irevocabil prin care succesibilul își însușește în mod definitiv moștenirea transmisă în mod provizoriu de la deschiderea acesteia, consolidându-și necondiționat titlul său de moștenitor.
Transmisiunea succesorală operează prin efectul legii, drepturile și obligațiile acceptantului nerezultând din actul acceptării, ci direct din calitatea sa de moștenitor pe care a dobândit-o la deschiderea succesiunii și pe care o confirmă prin acest act.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu se mai face distincție între acceptare pură și simplă și acceptare sub beneficiu de inventar, această distincție nemaifiind necesară deoarece, prin modul în care este concepută acceptarea în prezent, în sensul că nu operează confuziunea sau contopirea patrimoniului propriu al moștenitorului cu patrimoniul succesoral, se poate vorbi doar despre un singur fel de acceptare a moștenirii, cu efecte specifice, cel puțin parțial, acceptării sub beneficiu de inventar.
O primă clasificare a acceptării moștenirii care se poate face presupune existența a două feluri: acceptarea voluntară a moștenirii, care rezultă din manifestarea expresă sau tacită a voinței succesibilului, deci care se clasifică, la rândul ei, în baza art. 1108, care a avut ca model art. 782 Codul civil francez și art. 476 Codul civil italian, în acceptare expresă și tacită, și acceptarea forțată a moștenirii, prevăzută de lege ca sancțiune pentru săvârșirea de către succesibil, cu rea-credință, a unor fapte determinate de lege (a se vedea infra, comentariul de la art. 1119 Cod Civil în vigoare).
7.6.1.1. Acceptarea expresă și acceptarea tacită
Acceptarea expresă
Potrivit art. 1108 alin. 2 Cod Civil în vigoare, acceptarea este expresă când succesibilul își însușește explicit titlul sau calitatea de moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată
O primă condiție pentru acceptarea expresă este ca voința succesibilului în sensul însușirii calității de moștenitor să fie manifestată în forma scrisă, cerută în acest caz
ad validitatem și nu ad probationem, fără a se recunoaște efectele unei acceptări orale, cu privire la care s-a susținut că implică riscul legării succesibilului de un cuvânt rostit la întâmplare și care ar fi foarte greu de probat.
Forma scrisă este cerută atât din rațiuni de ordin probatoriu, cât și pentru a oferi un timp de reflexie mai mare succesibilului înainte de manifestarea voinței de a accepta succesiunea.
Forma cerută de lege este foarte suplă, consimțământul în sensul acceptării putând fi exprimat prin înscris autentic sau sub semnătură privată, special destinat acceptării sau unei alte finalități, cum ar fi: opoziția la vânzarea silită a unui imobil succesoral, declarația făcută organelor fiscale prin care succesibilul arată compunerea masei succesorale și calitatea sa de moștenitor ori chiar declarația făcută în acest sens într-o scrisoare propriu-zisă.
Nu este necesară respectarea unor formule consacrate, însă înscrisul trebuie redactat cu respectarea condițiilor de capacitate și cu respectarea termenului de opțiune succesorală.
Acceptarea moștenirii, deși este un act juridic unilateral și implică aprecieri de ordin personal, poate fi realizată nu numai de către succesibil în persoană, ci și prin reprezentarea convențională sau legală, și, prin urmare, nu are caracter esențialmente personal..
Dacă acceptarea se face prin mandatar, și mandatul trebuie să fie dat în formă scrisă și, evident, special.
O altă condiție esențială pentru acceptarea expresă este ca însușirea calității de moștenitor acceptant al moștenirii să rezulte în mod neechivoc din înscris, în sensul că trebuie să reiasă din înscris faptul că succesibilul dorește să-și exercite drepturile și să-și asume obligațiile care decurg din calitatea de moștenitor.
O formulare echivocă nu poate valora acceptare expresă, astfel încât instanța va fi cea care va aprecia conținutul real al înscrisului pentru a concluziona, dacă este cazul, în sensul confirmării acceptării exprese.
Acceptarea tacită
Acceptarea tacită este acceptarea care rezultă dintr-un act sau fapt juridic, pe care succesibilul nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de moștenitor și din care rezultă neîndoielnic intenția sa de a accepta succesiunea.
Actele de acceptare tacită trebuie să fie neechivoce în sensul însușirii calității de moștenitor, cele echivoce neputând fi luate în considerare ca atare.
Acceptarea tacită a moștenirii poate fi făcută nu numai în cazul moștenirii legale, ci și a celei testamentare, dar, în acest ultim caz, ea nu poate fi făcută în mod valabil decât dacă acceptantul avea cunoștință de existența și conținutul testamentului.
Actele de acceptare tacită pot fi făcute nu numai personal de către succesibili, ci și prin reprezentanții legali, în cazul minorilor și interzișilor judecătorești, sau prin mandatar, în cazul persoanelor care au capacitate deplină de exercițiu.
O primă condiție pentru acceptarea tacită a moștenirii este ca voința succesibilului de a accepta să rezulte dintr-un act sau fapt juridic pe care succesibilul nu-l putea săvârși decât în calitatea sa de moștenitor, indiferent dacă privește bunuri singulare sau moștenirea ca universalitate.
De asemenea, este necesar ca actul de acceptare tacită să fie făcut de succesibil în termenul de opțiune succesorală de 1 an. O altă condiție esențială pentru acceptarea tacită este ca însușirea calității de moștenitor acceptant al moștenirii să rezulte indirect, dar în mod neechivoc din actul sau faptul săvârșit.
7.6.1.2. Acceptarea forțată
Natura juridică a acceptării forțate.
Deși actul de acceptare a moștenirii este voluntary și liber , art. 1119 Cod Civil în vigoare instituie o excepție de acest caracter, acceptarea forțată a moștenirii operând peste sau chiar împotriva voinței succesibilului care s-a manifestat doar în sensul săvârșirii actului de sustragere sau ascundere.
După cum se susține în doctrină sustragerea sau ascunderea bunurilor și ascunderea donației supuse raportului sau reducțiunii, adică acceptarea forțată a moștenirii, nu se analizează ca act de opțiune succesorală, ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte civile, iar sancțiunea este considerată o pedeapsă civilă care se aplică pentru frauda succesibilului.
Condițiile acceptării forțate.
Articolul 1119 alin. 1 Cod Civil în vigoare stabilește care sunt condițiile care trebuie îndeplinite pentru a opera acceptarea forțată a moștenirii, fiind necesară idenificarea elementului obiectiv, cumulat cu elementul subiectiv, intențional.
Sustragerea sau ascunderea să fie săvârșită de un succesibil.
Aplicarea acceptării forțate a moștenirii este condiționată de necesitatea săvârșirii faptelor de ascundere sau de sustragere de un succesibil chemat la moștenire fie în calitate de moștenitor legal, fie de legatar universal sau cu titlu universal, nu și cel cu titlu particular, indiferent dacă a renunțat la moștenire, deoarece, în acest caz, va opera sancțiunea decăderii din actul de renunțare, fiind considerat acceptant al moștenirii
Elementul obiectiv
Pentru a opera acceptarea forțată a moștenirii, succesibilul trebuie să săvârșească anumite fapte enumerate în mod limitativ, dar formulate general în art. 1119 alin. 1 Cod Civil în vigoare: fie sustragerea sau ascunderea unor bunuri din patrimoniul succesoral, fie ascunderea unei donații supusă raportului sau ascunderea unei donații supusă reducțiunii.
Caracteristica esențială a elementului material este clandestinitatea, deoarece acceptarea forțată a moștenirii este condiționată de faptul că ceilalți moștenitori nu au avut cunoștință de existența bunurilor care au fost ascunse sau sustrase.
În cadrul literaturii de specialitate se consideră că faptele de sustragere sau ascundere a unor bunuri din patrimoniul succesoral trebuie interpretate într-un sens foarte larg, incluzând orice acte sau fapte de natură a diminua activul succesoral în dauna comoștenitorilor sau a creditorilor moștenirii, păgubirea acestora urmând a fi dovedită, și în folosul succesibilului care le-a săvârșit.
Astfel, poate fi vorba de fapte comisive, cum ar fi, de exemplu, ascunderea materială a unor bunuri sau disimularea sau distrugerea unui testament, sau de fapte omisive, cum ar fi, de exemplu, nedeclararea unor bunuri cu prilejul întocmirii inventarului succesiunii sau nerestituirea unui bun primit de la de cuius.
După modelul art. 778 Codul civil francez, elementul de noutate din art. 1119 alin. 1 Cod Civil în vigoare constă în introducerea situației în care succesibilul, cu rea-credință, a ascuns o donație supusă raportului sau reducțiunii în categoria faptelor care atrag acceptarea forțată a moștenirii.
Astfel, fapta unei persoane de a nu declara o donație raportabilă sau chiar o donație raportabilă sau neraportabilă, dar supusă reducțiunii în vederea reîntregirii rezervei moștenitorilor rezervatari, atrage sancțiunea acceptării forțate a moștenirii.
Elementul intențional.
Sancțiunea acceptării forțate a moștenirii este incidență doar dacă sustragerea sau ascunderea bunurilor din patrimoniul succesoral, respectiv ascunderea donației raportabile și/sau supusă reducțiunii, a fost făcută cu rea-credință, așa cum prevede textul de lege, în mod expres, adică cu intenția de a frauda și de a păgubi pe comoștenitori prin însușirea unor bunuri succesorale în defavoarea lor sau prin omisiunea de efectua raportul donației ori prin omisiunea de a supune donația reducțiunii.
Buna-credință se prezumă, astfel încât frauda trebuie dovedită de fiecare dată de cei interesați. Este necesar să existe intenția frauduloasă a succesibilului, dar nu se cere ca faptele de ascundere sau sustragere să constituie infracțiune, fiind suficient să fie o faptă ilicită săvârșită de lege și sancționată de lege.
Sancțiunea acceptării forțate nu este aplicabilă în situația în care succesibilul are drepturi exclusive asupra bunului în cauză, de exemplu în ipoteza dreptului special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și asupra obiectelor de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților, ca drept exclusiv al acestuia, sau în ipoteza legatarului cu titlu particular care sustrage sau ascunde bunuri care formează obiectul legatului care îi revin în mod exclusiv.
În cazul în care nu există alte persoane care să fie păgubite ca urmare a faptelor săvârșite de succesibil, nu poate exista nici intenția de a frauda și nu se va aplica sancțiunea acceptării forțate a moștenirii. În cazul în care succesibilul culpabil este moștenitor unic, frauda acestuia nu duce la prejudicierea altor persoane.
Efectele acceptării forțate.
Efectul general al acceptării prevăzut de art. 1114 alin. 1 Cod Civil în vigoare constă în consolidarea transmisiunii moștenirii care a operat de plin drept la data decesului, adică la data deschiderii moștenirii.
Ca efect special al acceptării forțate a moștenirii, pentru săvârșirea actelor de sustragere sau de ascundere detaliate mai sus, legea prevede aplicarea unei pedepse civile pentru faptele ilicite săvârșite care sancționează frauda succesibilului.
Conform art. 1119 Cod Civil în vigoare, acceptarea forțată determină o dublă decădere, pe de o parte decăderea din dreptul de opțiune succesorală și acceptarea moștenirii, iar pe de altă parte decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse, respectiv obligația succesibilului de a raporta ori de a reduce donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.
Decăderea din dreptul de opțiune succesorală și acceptarea moștenirii.
Succesibilul care a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este decăzut din dreptul de opțiune succesorală, fiind considerat ca acceptant al moștenirii-cu caracter forțat)-deoarece nu mai are posibilitatea de a renunța la moștenire, iar dacă a renunțat deja, va opera decăderea cu privire la actul său de renunțare la moștenire, și chiar și în cazul în care a acceptat inițial moștenirea în mod voluntar deoarece regimul acceptării forțate este diferit.
Rămâne totuși o întrebare legată de posibilitatea de aplicare a acestor dispoziții în cazul în care moștenirea a fost deja acceptată de alți succesibili care au vocație la partea care i-ar reveni, în măsura în care textul de lege nu oferă nicio soluție pentru această ipoteză.
Se susține că acest caz ar trebui să fie prevăzut ca excepție de la decăderea cu privire la actul său de renunțare la moștenire, așa cum a existat și în vechea reglementare.
Nu se poate considera că aplicarea decăderii cu privire la actul de renunțare și apoi acceptarea moștenirii de către succesibil nu ar afecta drepturile celor care au acceptat deja moștenire deoarece, deși succesibilul de rea-credință, considerat acceptant, nu are drepturi cu privire la bunurile ascunse sau sustrase, respectiv nu poate participa la distribuirea bunului donat, este posibil ca acesta să fi ascuns sau sustras doar o parte din bunurile la care are vocație succesorală, ceea ce înseamnă că va putea culege restul bunurilor ca parte din cota sa de moștenire, aspect care nu poate fi corelat cu drepturile celor care au acceptat deja moștenirea.
Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse, respectiv obligația succesibilului de a raporta ori de a reduce donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat.
Conform art. 1155 alin. 1 teza a II-a Cod Civil în vigoare, în urma acceptării forțate a moștenirii, moștenitorul nu va avea niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat, aceste bunuri urmând a fi culese de către comoștenitorii săi potrivit cotelor succesorale.
Această decădere nu poate opera dacă există un moștenitor unic sau mai mulți moștenitori care au săvârșit toți împreună fapte care atrag acceptarea forțată, acest aspect nefiind nici în interesul creditorilor fiindcă bunurile intră oricum sub incidența gajului lor general.
Suportarea pasivului succesoral.
“Datoriile succesiunii reprezintă toate obligațiile cu caracter patrimonial existente în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia, indiferent de izvorul lor”.
Potrivit art. 1155 alin. 1 coroborat cu art. 1114 alin. 2 Cod Civil în vigoare, moștenitorii legali și legatarii universali și cu titlu universal sunt ținuți să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și numai proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia, deoarece legea instituie o decădere din dreptul de a culege bunurile ascunse sau dosite, dar nu și o decădere din obligația de a suporta pasivul succesoral.
Astfel, regula este că nu operează contopirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, de unde rezultă că moștenitorul este ținut să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și numai proporțional cu cota succesorală ce îi revine.
Prin derogare de la această regulă, art. 1119 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede că, în cazul acceptării forțate, succesibilul de rea-credință care a devenit acceptant al moștenirii este ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire-până aici conform regulii generale-dar va suporta acest pasiv inclusiv cu propriile sale bunuri, ceea ce înseamnă că, în acest caz, moștenitorul va răspunde pentru pasiv peste limitele activului moștenit conform cotei sale succesorale-din care oricum s-au scăzut bunurile cu privire la care a fost decăzut sau cu privire la distribuirea cărora nu poate participa-adică nu numai cu bunurile din partea moștenită, ci și cu bunurile sale proprii.
Astfel, prin excepție de la regula generală, în acest caz operează o contopire a patrimoniului succesoral cu patrimoniul său personal.
Justificarea pentru acest sistem o constituie faptul că se poate ajunge ca moștenitorul care trebuie să suporte pasivul succesoral potrivit cotei sale succesorale să nu poată să-1 acopere cu bunurile rămase din partea de moștenire corespunzătoare cotei sale, după ce a operat decăderea din dreptul de a culege bunurile ascunse sau sustrase, ceea ce ar face sancțiunea inaplicabilă.
7.6.2. Actele cu valoare de acceptare tacită
Spre deosebire de reglementarea anterioară, art. 1110 Cod Civil în vigoare prevede în mod expres actele care au semnificația de acceptare tacită, valorificând opiniile exprimate în doctrină, în baza cărora au fost inițial conturate aceste cazuri și cu privire la care era necesară aprecierea instanței, de la caz la caz, pentru a vedea dacă actul săvârșit de succesibil constituie sau nu o acceptare tacită.
Scopul acestor dispoziții este a ușura operațiunea dificilă de determinare a acceptării tacite a moștenirii. Deși art. 1110 Cod Civil în vigoare nu le numește, pot constitui acte de acceptare tacită și anumite acțiuni în justiție ce privesc o parte/totalitatea drepturilor asupra moștenirii/a unor bunuri din moștenire
Actele de dispoziție juridică.
Conform art. 1110 alin. 1 Cod Civil în vigoare, constituie acte de acceptare tacită actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii, în cazul acestor acte fiind neîndoielnică intenția de acceptare.
Sunt astfel de acte, prevăzute expres în lege: înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moștenirii; renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați; renunțarea la moștenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți.
Ceea ce interesează în materia acceptării tacite este intenția succesibilului de acceptare, manifestată prin încheierea actului astfel încât se consideră că și atunci când actul nu ar putea produce efecte (ar fi nul, anulat, rezolvit etc.), el va putea valora act de acceptare tacită dacă exprimă intenția succesibilului în acest sens.
Actele de dispoziție juridică asupra drepturilor succesorale.
Sunt considerate acte de acceptare tacită actele de înstrăinare, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moștenirii.
Actele de dispoziție făcute de succesibil pot avea ca obiect partea lor succesorală, adică cota-parte ce le revine din moștenire, și făcând acte de dispoziție asupra cotei-părți ce le revine din moștenire, succesibilii acceptă implicit moștenirea, căci numai așa pot dispune de ea.
Renunțarea in favorem, act de acceptare tacită.
Articolul 1110 alin. 1 lit. b) și c) Cod Civil în vigoare vine să consacre expres și clar soluția în cazul renunțării in favorem și prevede că sunt acte de acceptare tacită atât renunțarea, cu titlu oneros sau chiar cu titlu gratuit, făcută în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați, cât și renunțarea la moștenire, cu titlu oneros, chiar făcută în favoarea tuturor comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți.
Aceste acte de renunțare in favorem constituie, de fapt acte, de acceptare a moștenirii însoțite de acte de înstrăinare între vii a drepturilor succesorale, iar intenția succesibilului de a accepta moștenirea poate fi extrasă din faptul că nu a putut transmite drepturile sale succesorale decât după ce și-a consolidat titlul de moștenitor prin acceptare, ceea ce înseamnă că beneficiarii vor dobândi bunurile nu de la defunct, ci ca efect al actului încheiat inter vivos.
Rezultă că numai renunțarea pur abdicativa, adică renunțarea cu titlu gratuit în favoarea tuturor moștenitorilor, deci cu caracter impersonal constituie act de renunțare la moștenire.
Actele de dispoziție, administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire.
Articolul 1110 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede expres că actele de dispoziție, administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire pot avea valoare de acceptare tacită a moștenirii.
În ceea ce privește actele de dispoziție juridică asupra bunurilor succesorale, acceptarea tacită a moștenirii rezultă din orice act de dispoziție juridică privitor la un bun succesoral, indiferent dacă acesta este mobil sau imobil, corporal sau incorporal, de gen sau individual determinat.
Succesibilul nu poate să dispună de un bun decât dacă, în prealabil, a acceptat moștenirea.
Prin acte de dispoziție juridică se înțeleg actele de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, de constituire a unor garanții (gaj, ipotecă) sau de dezmembrare a proprietății prin constituirea unor drepturi reale accesorii (uzufruct, uz, abitație), remiterea de datorie privitor la o creanță succesorală, tranzacția cu privire la datoriile succesiunii, perceperea unor creanțe succesorale ocazionale, plata datoriilor succesiunii făcută din veniturile succesiunii.
Actele de dispoziție materială asupra bunurilor succesorale valorează act de acceptare tacită a moștenirii, cum ar fi demolarea, construirea sau reparațiile neurgente efectuate asupra imobilelor succesorale, întrucât demonstrează un comportament de proprietar.
Cu privire la actele de administrare, pentru a fi considerate acte de acceptare tacită, este necesar ca acestea să aibă caracter definitiv și să angajeze viitorul, deci să nu aibă caracter provizoriu și urgent. Se consideră că sunt acte de acceptare deoarece succesibilul s-a comportat ca un proprietar și nu a putut săvârși aceste acte fără să fi dorit să accepte moștenirea.
Por fi incluse în această categorie acte ca: încheierea unui contract de locațiune ca și perceperea fructelor și a veniturilor bunurilor succesorale, încheierea între succesibili, după moartea lui de cuius, a unei convenții cu privire la administrarea bunurilor succesorale.
Actele de folosință a bunurilor succesorale ca și cele de luare în detenție a unor bunuri succesorale în calitate de succesor pot constitui acte de acceptare tacită dacă, prin cantitatea și valoarea lor, exclud ideea de preluare cu titlu de amintiri de familie.
Deținerea și utilizarea bunurilor succesorale asupra cărora succesorul este coproprietar cu defunctul nu constituie act de acceptare tacită.
Actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie.
După modelul art. 784 alin. 1 Codul civil francez, în art. 1110 alin. 3 Cod Civil în vigoare se prevede că, de regulă, actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie nu valorează acceptare.
Se consideră că aceste acte sunt săvârșite pentru păstrarea în bune condiții a patrimoniului succesoral, fiind determinate de necesități urgente și folositoare tuturor moștenitorilor și care nu angajează viitorul, cum ar fi, de exemplu, actele de întrerupere a prescripției ce curge împotriva moștenirii, efectuarea formelor de publicitate imobiliară, contractarea de reparații urgente pentru bunurile din moștenire etc.
Prin excepție, art. 1110 alin. 3 Cod Civil în vigoare permite ca actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie să fie considerate acte de acceptare dacă, din împrejurările în care acestea s-au efectuat, rezultă că succesibilul și-a însușit prin ele calitatea de moștenitor, prin urmare ceea ce contează este intenția de acceptare manifestată de succesibil la încheierea lor.
La alin. 4 al art. 1110 Cod Civil în vigoare se stabilește, cu caracter general, sfera actelor de administrare provizorie, fiind considerate ca atare acele acte de natură urgentă a căror îndeplinire este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moștenirii.
7.6.3. Înregistrarea actelor de acceptare
În vederea publicității actului de opțiune, la art. 1109 Cod Civil în vigoare se prevede faptul că declarația de acceptare a unei moșteniri făcută printr-un înscris autentic se înscrie în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii, cheltuielile aferente fiind în sarcina celui care acceptă moștenirea.
Nerespectarea acestei condiții, prin care se asigură publicitatea actului de acceptare, nu afectează validitatea actului, iar succesibilul care a acceptat moștenirea, dar nu a efectuat formalitățile de înscriere, nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a declarației de acceptare pentru a putea renunța la moștenire, deoarece se opune caracterul irevocabil al actului de acceptare.
În conformitate cu dispozițiile art. 56¹ din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995, la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România este înființat deja, din anul 2007, Registrul național de evidență a opțiunilor succesorale (RNOS), în care se înregistrează toate actele notariale referitoare la acceptarea pură și simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la succesiune, ținut în format electronic de către SC Infonot Systems SRL.
Fiecare notar care autentifică un act de opțiune succesorală are obligația de a-i înscrie existența în acest registru, până la sfârșitul zilei în care s-a făcut autentificarea, în vederea asigurării producerii efectelor sale. în acest sens, administrarea procedurii dezbaterii succesorale presupune și consultarea acestui registru electronic, aspect obligatoriu atât pentru notarul public, cât și pentru derularea judecății în fața instanței.
7.6.4. Declarația de neacceptare
Inspirată art. 784 Codul civil francez, recunoașterea posibilității succesibilului de a da o declarație notarială de neacceptare marchează o schimbare a viziunii existente în doctrină până acum și vine să răspundă unor necesități practice, deoarece, în baza reglementării anterioare, care nu cunoștea o dispoziție privind acest aspect, singura posibilitate recunoscută în doctrină succesibilului care dorea să încheie un act în interesul succesiunii, dar fără să fie considerat acceptant, era cea de a cere autorizarea prealabilă a instanței nu numai în cazul actelor de înstrăinare, ci și în cazul altor acte care angajau viitorul patrimoniului succesoral..
Rolul declarației prevăzute de art. 1111 Cod Civil în vigoare este de a împiedica operarea acceptării tacite, deoarece aceasta nu corespunde intenției reale a succesibilului care dorește realizarea actului, dar nu și acceptarea moștenirii
Articolul 1111 Cod Civil în vigoare stabilește anumite condiții pentru declarația de neacceptare, adică pentru a împiedica acceptarea tacită:
să existe intenția succesibilului de a îndeplini un act care poate fi considerat act de acceptare tacită a moștenirii;
succesibilul să nu dorească să fie considerat acceptat prin săvârșirea acelui act;
succesibilul să completeze o declarație de neacceptare a moștenirii întocmită în forma solemnă impusă de lege, adică sub forma unei declarații autentice notariale;
declarația de neacceptare să fie dată de succesibil înainte de îndeplinirea actului susceptibil de a fi considerat act de acceptare tacită, pentru a preîntâmpina operarea acesteia.
7.6.5. Prezumția de renunțare
Articolul 1112 Cod Civil în vigoare instituie prezumția relativă a renunțării la moștenire în cazul succesibilului care nu acceptă moștenirea în termenul de opțiune succesorală.
Astfel, spre deosebire de reglementarea anterioară, în acest caz nu mai putem vorbi de o persoană care devine străină de moștenire prin neacceptare, ci de un renunțător la moștenire.
Deși, de regulă, renunțarea are caracter expres, prin instituirea prezumției de renunțare se admite și posibilitatea unei renunțări tacite. .
Pentru aplicarea prezumției de renunțare în cazul neacceptării moștenirii în termen, trebuie îndeplinite anumite condiții:
succesibilul să fi avut cunoștință de deschiderea moștenirii și de calitatea lui de succesibil;
succesibilul să fi fost citat în acest sens; art. 1112 alin. 1 Cod Civil în vigoare impune ca citația să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, și precizarea că, dacă succesibilul nu își exercită dreptul de a accepta moștenirea în termenul de opțiune succesorală, va fi prezumat că renunță la moștenire, iar art. 1112 alin. 2 Cod Civil în vigoare impune, pentru aplicarea prezumției, ca citația să fie comunicată succesibilului cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală, astfel încât să fie asigurat un interval suficient de timp pentru manifestarea opțiunii;
succesibilul să nu își exercite dreptul de a accepta moștenirea în termenul de opțiune succesorală.
Deși nu se prevede dacă aplicarea acestei prezumții este condiționată de îndeplinirea acestor condiții sau acestea au natura unor norme de recomandare, se consideră că prezumția de renunțare nu poate opera în cazul neîndeplinirii acestor condiții.
Articolul 1112 Cod Civil în vigoare omite să reglementeze situația succesibilului care nu își exercită dreptul de opțiune în termenul prescris de lege pentru că nu a avut cunoștință de deschiderea moștenirii și de calitatea lui de succesibil, respectiv pentru că nu a fost citat sau, dacă a fost citat, nu au fost respectate condițiile impuse de lege cu privire la citație.
În mod sigur acest succesibil nu poate fi considerat renunțător, pe de o parte, pentru că nu și-a manifestat intenția în acest sens, iar, pe de altă parte, pentru că nu sunt îndeplinite condițiile din art. 1112 Cod Civil în vigoare pentru aplicarea prezumției de renunțare la moștenire.
Astfel, acest succesibil nu este nici acceptant al moștenirii și nici renunțător, dar totuși nu își exercită dreptul de a accepta moștenirea în termenul de opțiune succesorală.
Prin urmare, singura variantă posibilă este de a-l considera străin de moștenire prin neacceptarea moștenirii în termen, cu întrebarea care derivă din calificarea sa în acest fel, legată de regimul aplicabil, adică dacă are un statut propriu sau dacă este asimilat renunțătorului.
Aplicabilitatea prezumției de renunțare pare a fi condiționată de dezbaterea moștenirii în termenul de 1 an, deoarece, dacă dezbaterea moștenirii are loc ulterior, succesibilul care nu a optat în termen nu o mai poate face după expirarea acestuia, iar, dacă nu a fost citat, nici citația nu mai poate fi trimisă după momentul impus de lege, deși o astfel de interpretare nu este cea mai adecvată, în măsura în care cele mai multe moșteniri se dezbat ulterior împlinirii termenului de opțiune succesorală.
În cazul în care succesibilul nu a avut cunoștință de deschiderea moștenirii și de calitatea lui de succesibil și nu a fost citat conform legii, se poate discuta despre aplicabilitatea dispozițiilor privind repunerea în termenul de opțiune pentru existența unui motiv temeinic.
7.6.6. Reducerea termenului de opțiune
Dacă se face dovada existenței unor motive temeinice, art. 1113 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede posibilitatea reducerii termenului de opțiune, în sensul că instanța îl poate obliga pe succesibil, la cererea oricărei persoane interesate, să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul unui termen mai scurt decât termenul de 1 an, cu aplicarea procedurii ordonanței președințiale.
Instituirea posibilității ca instanța să oblige pe succesibil să opteze într-un termen mai scurt este determinată de faptul că textul a urmărit corelarea dreptului succesibilului de a opta liber în termenul de opțiune succesorală de 1 an recunoscut de lege, cu dreptul creditorilor succesiunii de a-și valorifica creanțele fără întârziere prin urmărirea succesibilului căruia i se transmite patrimoniul din ziua deschiderii moștenirii.
Instituția reducerii termenului de opțiune vine să înlocuiască termenele de inventar și de deliberare existente în reglementarea anterioară, care erau amenajate într-un mod care nu mai putea să răspundă cerințelor reale de aplicare.
Persoanele interesate, care pot fi creditorii moștenirii, unii moștenitori legali sau legatarii care au dreptul de a cere executarea legatelor, după ce dovedesc existența unor motive temeinice, adică dreptul de a-și valorifica creanțele fără întârziere, pot solicita reducerea termenului de opțiune. Articolul 1113 alin. 1 Cod Civil în vigoare nu stabilește, a priori, limita minimă până la care instanța poate reduce termenul, aceasta urmând a fi apreciată de către instanța de judecată.
Pornind de la existența unei prezumții relative a renunțării la moștenire, prevăzută de art. 1112 Cod Civil în vigoare pentru cazul succesibilului care nu acceptă moștenirea în termenul de opțiune succesorală, art. 1113 alin. (2) Cod Civil în vigoare instituie, ca excepție de la caracterul voluntar și liber al opțiunii succesorale, prezumția renunțării la moștenire pentru cazul succesibilului care nu optează în termenul redus stabilit de instanță.
Astfel, art. 1113 alin. 2 Cod Civil în vigoare impune succesibilului obligația de a opta în intervalul de timp redus. Trebuie menționată apariția următoarei probleme: în baza principiului relativității autorității lucrului judecat, efectele instituției reducerii termenului ar trebui să se producă numai în raport de creditorii succesiunii care au avut calitatea de reclamant; din modul în care este reglementată prezumția de renunțare, efectele renunțării la moștenire se produc însă erga omnes.
7.6.7. Efectele acceptării
Consolidarea titlului de moștenitor.
Articolul 1114 alin. 1 Cod Civil în vigoare stabilește că efectul acceptării constă “în consolidarea transmisiunii moștenirii realizate de plin drept la data deschiderii moștenirii”, indiferent dacă acceptarea a fost exprimată în mod direct sau a fost urmarea revocării renunțării, sau dacă este vorba despre succesibilul chemat în primul rând la moștenire, în rang preferat, sau dacă este vorba de moștenitorul subsecvent.
Astfel, transmisiunea care a operat cu titlu provizoriu la data deschiderii moștenirii se consolidează prin efectul acceptării, devenind definitivă, în mod retroactiv până la data deschiderii moștenirii, fără a avea relevanță momentul la care s-a realizat acceptarea în cadrul termenului de opțiune stabilit de lege.
Moștenitorul acceptant devine titularul patrimoniului succesoral și proprietar al bunurilor care îl compun, iar, în cazul decesului moștenitorului acceptant, patrimoniul dobândit prin moștenire se va transmite propriilor moștenitori.
În privința acceptării moștenirii, opțiunea succesorală manifestată este irevocabilă adică moștenitorul care a acceptat moștenirea își consolidează calitatea de moștenitor și nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, pentru o eventuală renunțare, după cum rezultă și din interpretarea art. 1123 Cod Civil în vigoare care recunoaște doar posibilitatea revocării renunțării, nu și a acceptării moștenirii.
Împiedicarea confundării patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului.
Potrivit reglementării anterioare, întinderea obligației de suportare a pasivului succesoral se analiza și în funcție de modalitatea de acceptare-pură și simplă sau sub beneficiu de inventar-iar moștenitorii legali, legatarii universali și cei cu titlu universal care acceptau moștenirea pur și simplu răspundeau pentru datoriile și sarcinile moștenirii atât cu bunurile dobândite prin moștenire, cât și cu bunurile proprii, iar dacă acceptau succesiunea
sub beneficiu de inventar, ei urmau să răspundă de pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor dobândite prin moștenire.
În prezent, cu titlu de noutate care marchează schimbarea viziunii de până acum, potrivit art. 1114 alin. 2 Cod Civil în vigoare, coroborat cu art. 1155 alin. 1 Cod Civil în vigoare, moștenitorii universali și cu titlu universal sunt ținuți să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și numai proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Prin acceptare, se consideră că bunurile succesorale alcătuiesc o masă patrimonială care rămâne distinctă de cea a bunurilor moștenitorului.
În cazul acceptării moștenirii, conform art. 1114 Cod Civil în vigoare are loc o acceptare totală, definitivă și necondiționată a activului succesoral și o acceptare a pasivului numai în limita activului moștenit.
Astfel, ca efect foarte important al acceptării, din care rezultă schimbarea viziunii existente până acum, în sensul simplificării și al clarificării reglementării, în cazul acceptării nu mai are loc confundarea, contopirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului legal, al legatarului universal sau cu titlu universal, ceea ce înseamnă că ar opera o separație de patrimonii care produce efecte față de toți creditorii, și, prin excepție de la caracterul unicității patrimoniului, moștenitorul devine titularul a două patrimonii distincte, atât patrimoniul succesoral, cât și patrimoniul propriu, fiind obligat să suporte pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral nu și cu bunurile proprii.
Acest efect implică urmărirea de către creditorii moștenirii doar a activului succesoral, dar și imposibilitatea creditorilor succesibilului de a îndrepta asupra acestuia înainte de plata pasivului.
Confuziunea de patrimonii permisă anterior putea păgubi fie interesele moștenitorului, fie pe cele ale creditorilor succesorali și ale legatarilor, fie pe cele ale creditorilor personali ai moștenitorului.
Avantajele acceptării, așa cum este reglementată în prezent, constau, pe de o parte, în faptul că nu există pericolul pentru moștenitor de a fi pus să suporte pasivul succesoral cu bunurile proprii, dincolo de activul succesoral, atunci când moștenirea ar fi insolvabilă.
Pe de altă parte, acceptarea în acest fel este și în beneficiul creditorilor personali atunci când moștenirea este insolvabilă, deoarece ei vor putea să-și îndestuleze creanțele din patrimoniul personal al moștenitorului, fără a suporta concursul creditorilor succesiunii.
Dacă moștenirea este solvabilă, acceptarea concepută astfel este în avantajul creditorilor succesiunii și al legatarilor care se pot îndrepta împotriva acesteia, urmând a fi plătiți cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului, care vor putea ridica pretenții numai asupra valorilor rămase după lichidarea pasivului moștenirii.
Așa cum este concepută acceptarea în prezent, aceasta corespunde efectelor pe care le avea acceptarea sub beneficiu de inventar, recunoscută de reglementarea anterioară, cu diferența că acceptarea sub beneficiu de inventar avea anterior caracter facultativ.
Pentru ca în cazul acceptării să nu aibă loc confundarea, contopirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, adică pentru a opera separația de patrimonii, în raport cu noua viziune asupra efectelor acceptării, este necesară întocmirea inventarului în condițiile art. 1115 și urm. Cod Civil în vigoare, ceea ce înseamnă că acest inventar dobândește caracter obligatoriu deoarece, în lipsa acestuia, nu va putea opera împiedicarea contopirii patrimoniilor.
Răspunderea pentru pasivul succesoral
Persoanele obligate pasivului succesoral.
Ca regulă, din art. 1114 alin. 2 Cod Civil în vigoare rezultă că obligația de a suporta pasivul succesoral, adică datoriile și sarcinile moștenirii, revine moștenitorilor universali și celor cu titlu universal, adică moștenitorilor legali, legatarilor universali sau legatarilor cu titlu universal, deoarece aceștia au vocație la întreg patrimoniul succesoral sau la o fracțiune din acesta, din care fac parte nu numai drepturi, dar și obligații.
Această regulă este reluată la art. 1155 Cod Civil în vigoare, unde se analizează plata pasivului succesoral. Articolul 1114 alin. 3 Cod Civil în vigoare dispune că legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii, deci nu contribuie la plata pasivului succesoral deoarece nu are vocație la o universalitate, spre deosebire de moștenitorii legali, legatarii universali sau legatarii cu titlu universal.
Deși, de regulă, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii, prin excepție, legatarul cu titlu particular poate fi obligat să contribuie la acoperirea pasivului în anumite situații:
dacă testatorul a dispus în mod expres în acest sens; este cazul unui legat cu sarcină, dacă testatorul a prevăzut expres plata totală sau parțială de către legatarul cu titlu particular a unei datorii sau sarcini, dacă acesta acceptă legatul, este obligat la executarea sarcinii;
dacă dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fî o moștenire culeasă de către testator și nelichidată încă, iar, în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalități; art. 1114 alin. 3 lit. b) Cod Civil în vigoare a consacrat expres și clar ceea ce doctrina a sancționat deja, și anume faptul că legatarul cu titlu particular poate fi obligat să contribuie la acoperirea pasivului în ipoteza în care legatul are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând nu numai drepturi, dar și obligații, cum ar fi legatul care are ca obiect drepturi succesorale moștenite de testator ca universalitate sau cotă parte din universalitate dintr-o moștenire deschisă, dar nelichidată;
în situația în care celelalte bunuri ale moștenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor și sarcinilor moștenirii, aici fiind vorba de ipoteza în care activul moștenirii nu acoperă pasivul moștenirii, iar legatarul suportă indirect pasivul ca o consecință a faptului că bunurile succesiunii nu sunt suficiente pentru plata datoriilor succesiunii, ținând cont și de principiul că nimeni nu poate face liberalități dacă nu și-a plătit creditorii inemo liberalis nisi liberatus), care a primit astfel o consacrare expresă.
Divizarea de drept a pasivului succesoral între moștenitori acceptanți.
Articolul 1114 alin. 2 Cod Civil în vigoare dispune că datoriile și sarcinile moștenirii sunt suportate numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și proporțional cu cota succesorală ce revine fiecărui moștenitor universal sau cu titlu universal (cota la care au vocație, nu în raport de emolument), de unde rezultă că pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoștenitori corespunzător părții ereditare a fiecăruia de la data deschiderii succesiunii.
Dispoziția privind regula divizării de drept a pasivului succesoral, alături de excepțiile de la aceasta, este prezentată pe larg la art. 1155 Cod Civil în vigoare.
Subrogația în cazul înstrăinării bunurilor moștenirii după deschiderea acesteia.
Alineatul 4 al art. 1114 Cod Civil în vigoare consacră o soluție importantă în cazul înstrăinării bunurilor moștenirii după deschiderea acesteia, în sensul că, prin efectul subrogației, bunurile intrate în patrimoniul succesoral pot fi afectate stingerii datoriilor și sarcinilor moștenirii.
Excepție de la împiedicarea contopirii patrimoniilor.
Suportarea pasivului inclusiv cu bunurile proprii. Singurul caz în care are loc confundarea, contopirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului se referă la acceptarea forțată a moștenirii.
Succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat acceptant al moștenirii conform unui regim special, și este ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, așa cum prevede regula generală din art. 1114 alin. 1 Cod Civil în vigoare, dar, prin derogare de la regula suportării pasivului în limita bunurilor succesorale, moștenitorul considerat acceptant forțat al moștenirii va fi obligat să-l suporte inclusiv cu propriile sale bunuri.
7.6.8. Întocmirea inventarului
Împiedicarea contopirii patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului în cazul acceptării, adică separația de patrimonii, în raport cu noua viziune asupra efectelor acceptării, presupune întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, ceea ce înseamnă că acest inventar dobândește caracter obligatoriu, cel puțin în privința celor interesați de compunerea masei succesorale, deoarece, în lipsa acestuia, nu va putea opera împiedicarea în mod practic a contopirii patrimoniilor.
Deși caracterul obligatoriu al inventarului este implicit, se ridică întrebarea legată de formularea statuată de textul art. 1115 alin. 1 Cod Civil în vigoare „pot cere un inventar”, care sugerează ideea caracterului facultativ al inventarului și care pare a contraveni caracterului obligatoriu impus de efectele acceptării moștenirii, precum și de faptul că în alin. 2 se revine la caracterul obligatoriu al inventarului, prin aceea că instanța dispune efectuarea inventarului în anumite situații.
În cadrul doctrinei se consideră că formularea din alin. 1 al art. 1115 Cod Civil în vigoare trebuie interpretată prin prisma dispozițiilor art. 1115 Cod Civil în vigoare, privit în ansamblul său, concluzia fiind aceea că este de dorit ca inventarul să aibă caracter obligatoriu și să fie cerut, de regulă, instanței de judecată, cu posibilitatea părților de a se adresa și notarului pentru efectuarea acestuia.
Soluția aleasă diferă după cum toate părțile doresc efectuarea inventarului, caz în care se pot adresa notarului, sau unii succesibili doresc efectuarea inventarului, în timp ce alții se opun, caz în care efectuarea inventarului se va dispune de către instanța de judecată.
Astfel, ar însemna că nu este necesar ca părțile să se înțeleagă și să fie de acord cu privire la efectuarea inventarului, nu se cere unanimitate, ci ar fi suficient ca o singură persoană îndreptățită să ceară efectuarea inventarului pentru ca instanța să dispună în acest sens.
Potrivit art. 1115 alin. 1 Cod Civil în vigoare, inventarul bunurilor din patrimoniul succesoral poate fi cerut de succesibili, de creditorii moștenirii și de orice persoană interesată, cum ar fi unii creditori interesați în acest sens.
În baza alin. 2 al art. 1115 Cod Civil în vigoare, dacă cererea de efectuare a inventarului a fost formulată de unul sau unii dintre succesibili, iar succesibilii sau persoanele care dețin bunuri din patrimoniul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanța judecătorească de la locul deschiderii moștenirii.
Totodată, trebuie precizat că din formularea art. 1115 Cod Civil în vigoare, inventarul apare ca o operațiune prealabilă exercitării dreptului de opțiune succesorală.
În cuprinsul alin.3 al art.1115 Cod Civil în vigoare se consacră regula conform căreia inventarierea bunurilor succesorale se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor și al creditorilor; prin excepție, în lipsa unui asemenea acord, inventarierea se va efectua de către persoana desemnată fie de notar, în cazul în care a fost formulată o cerere de efectuare a inventarului adresată notarului, fie de instanța de judecată competentă, atunci când aceasta din urmă a fost cea care a dispus efectuarea inventarului.
În art. 1115 alin. 1 Cod Civil în vigoare se stabilește că toate cheltuielile care se vor face cu întocmirea inventarului sunt în sarcina moștenirii.
Ceea ce poate fi remarcat este faptul că nu se indentifică dispoziții cu privire la sancțiunea aplicabilă în cazul în care nu este întocmit un inventar.
Deși inventarul ar trebui să dobândească caracter obligatoriu, a considera că intervine sancțiunea nulității absolute a opțiunii succesorale pentru lipsa întocmirii inventarului ar însemna să admitem că succesiunea devine vacantă, efect imposibil de acceptat prin prisma prezentelor reglementări ale dreptului de opțiune succesorală.
Procesul-verbal de inventariere
Conform art. 1116 alin. (1) Cod Civil în vigoare, procesul-verbal de inventariere trebuie să cuprindă anumite elemente: enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data deschiderii moștenirii, fără a fi prevăzută sancțiunea în cazul lipsei unuia dintre acestea.
În cazul unor omisiuni voite de succesibil se vor aplica regulile de la acceptarea forțată a moștenirii, iar în cazul unor omisiuni întâmplătoare și neintenționate, va fi necesar un supliment de inventar, cu privire la care legea nu prevede dacă poate fi întocmit sau nu.
În cazul în care proprietatea unor bunuri este contestată, în sensul că ar aparține altor persoane, art. 1116 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede că aceste bunuri se vor menționa separat, arătându-se existența unei contestații asupra proprietății acestora.
Întocmirea inventarului este necesară în condițiile în care, în urma acceptării moștenirii, nu mai are loc contopirea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moștenitorului, ceea ce înseamnă că este necesară stabilirea nu numai a activului succesoral, ci și a pasivului succesoral, cu privire la care art. 1116 alin. 3 Cod Civil în vigoare dispune se vor face mențiuni în inventar.
Potrivit artș 1116 alin. 4 în ipoteza în care bunurile din patrimoniul succesoral se găsesc în posesia altei sau a altor persoane, acestea vor fi inventariate cu precizarea locului unde se află și a motivului pentru care se găsesc acolo.
Articolul 1116 alin. 6 Cod Civil în vigoare dispune că procesul-verbal de inventariere se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflați la locul inventarului, iar, în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori, conform unei proceduri folosite în practică, și nu neapărat de toți martorii prezenți.
Potrivit dispozițiilor alin. 5 al art. 1116 Cod Civil în vigoare, în cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de defunct, acesta va fi vizat spre neschimbare și va fi depus în depozit la biroul notarului public, ceea ce înseamnă că se va proceda la deschiderea testamentului, se va semna pentru a împiedica schimbarea acestuia și se va depune în depozit la biroul notarului public, făcându-se mențiune despre aceasta și în procesul-verbal de inventariere.
Măsuri speciale de conservare a bunurilor inventariate
În cuprinsul art. 1117 alin. 1 Cod Civil în vigoare se consacră faptul că, “dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor succesorale”, notarul are două posibilități: fie va putea pune bunurile sub sigiliu, aplicându-se sigilii pe spațiile în care află, fie va preda bunurile unui custode, întocmind în acest sens un proces-verbal de predare.
În conformitate cu alin. 2 al aceluia articol, care precizează expres cine poate fi custode, se stabilește că bunurile din patrimoniul succesoral vor fi predate unui custode, care, de regulă, va fi ales dintre succesibili, eventual dintre cei prezenți la inventariere.
Prin excepție, custodele poate fi și o altă persoană aleasă de notarul public.
Bunurile din patrimoniul succesoral vor fi predate unui custode pe bază de
proces-verbal semnat de notar și de custode, iar dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face mențiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui.
Pentru administrarea bunurilor succesorale, notarul va putea numi un curator special, bunurile fiind date în administrare pe bază de proces-verbal semnat de notar și de curator, făcându-se mențiune și în procesul-verbal de inventariere dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, un exemplar al acestuia fiind predat curatorului.
Însă, nu se menționează prin ce anume diferă atribuțiile curatorului special față de cele ale custodelui, eventual numirea unui curator special pentru administrarea bunurilor fiind avută în vedere pentru ipoteza în care există indicii că succesiunea ar rămâne vacantă.
În ipoteza în care conservarea bunurilor moștenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor fi făcute, cu încuviințarea notarului, de către custode sau de un curatorul special, numit de notar pentru administrarea bunurilor.
La sfîrșitul procedurii succesorale, dată la care vor înceta măsurile de conservare sau de administrare dispuse, sau atunci când notarul consideră necesar, custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile și să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri.
Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare și administrare luate de notarul public poate face plângere la instanța judecătorească competentă.
Măsuri speciale privind sumele de bani și alte valori
Cu ocazia efectuării inventarului, se pot găsi sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, cu privire la care art. 1118 alin. 1 NCC prevede, ca regulă, că se vor depune în depozitul notarial sau la o instituție specializată, făcându-se mențiune despre aceasta și în procesul-verbal de inventariere.
Prin excepție, alin. 2 al art. 1118 Cod Civil în vigoare permite ca, din sumele de bani găsite la inventariere, să fie lăsate moștenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul și gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
întreținerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;
plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;
acoperirea cheltuielilor pentru conservarea și administrarea bunurilor moștenirii.
7.7. Renunțarea la moștenire
7.7.1. Condiții de fond și formă
Renunțarea la moștenire este actul juridic unilateral, expres, solemn și indivizibil prin care succesibilul, indiferent de motivele sale, declară, în mod categoric și precis în fața notarului public competent, respectiv la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, dacă este cazul, că nu își însușește titlul de moștenitor și că înțelege să nu se folosească de drepturile pe care vocația sa legală (indiferent dacă este moștenitor rezervatar sau nu) sau testamentară, generală sau concretă, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular, i-o conferă asupra moștenirii.
“Renunțarea la moștenire este valabilă cu îndeplinirea cumulativă a două condiții:
a) condiții de fond
b) condiții de formă”.
Este necesar ca renunțarea să fie impersonală și gratuită, pur abdicativă, pentru că o renunțare in favorem va fi considerată acceptare tacită.
Articolul 1120 alin. (1) Cod Civil în vigoare prevede că renunțarea la moștenire nu se presupune, de unde rezultă că, de regulă, renunțarea se face în mod expres, caracter care derivă și din condițiile privind respectarea formei solemne impuse de lege.
Prin excepție, în urma schimbării viziunii legiuitorului, prin introducerea art. 1112 și art. 1113 alin. 2 Cod Civil în vigoare se instituie două prezumții de renunțare, cazuri în care se poate vorbi de o renunțare tacită, deoarece se poate deduce din anumite împrejurări: fie pentru succesibilul care, cu respectarea condițiilor impuse de lege, nu acceptă moștenirea în termenul de opțiune succesorală, fie pentru cazul succesibilului care nu optează în termenul redus stabilit de instanță, atunci când instanța a admis reducerea termenului de opțiune.
Prezumția de renunțare tacită presupune pasivitatea succesibilului în anumite circumstanțe clar delimitate de lege.
Sancționarea renunțării tacite prin consacrarea prezumțiilor introduse de legiuitor marchează o ruptură față de opinia majoritară împărtășită în doctrină potrivit căreia, sub vechea reglementare, nu se recunoștea posibilitatea unei renunțări tacite deduse din neacceptarea moștenirii în cadrul termenului de opțiune.
Astfel, așa cum acceptarea moștenirii poate fi expresă sau tacită, la fel și renunțarea la moștenire poate fi expresă sau tacită.
La alin. 2 al art. 1120 Cod Civil în vigoare se prevede că declarația de renunțare se face prin act autentic la orice notar public, ceea ce presupune aplicarea regulilor privind autentificarea actelor juridice, fie, după caz, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, în condițiile și limitele prevăzute de lege, fără a se reglementa declarația dată și în fața instanțelor de judecată cu ocazia judecării cauzelor succesorale.
Prin urmare, renunțarea la moștenire este un act solemn, astfel încât nerespectarea formei impuse de lege atrage sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea formei
ad validitatem.
Ca urmare a aplicării sancțiunii nulității absolute, se susține că succesibilul redobândește dreptul de opțiune succesorală, pe care îl poate exercita în mod liber, fără ca nulitatea renunțării să aibă semnificația acceptării moștenirii și fără ca efectele nulității renunțării să fie confundate cu efectele revocării renunțării din art. 1123 Cod Civil în vigoare.
Tot ca o condiție de formă, de data acesta pentru opozabilitate față de terți, la alin. 3 al art. 1120 Cod Civil în vigoare se precizează faptul că declarația de renunțare se înscrie în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii, cheltuielile aferente fiind în sarcina renunțătorului.
Nerespectarea acestei condiții prin care se asigură publicitatea actului de renunțare nu afectează validitatea actului, astfel încât succesibilul renunțător nu poate invoca lipsa înscrierii drept cauză de nulitate a declarației de renunțare pentru a putea accepta moștenire, deoarece sancțiunea nu este aplicabilă, singura posibilitate pentru renunțător fiind de a revoca renunțarea în baza art. 1123 Cod Civil în vigoare, dacă sunt îndeplinite condițiile.
Nerespectarea înscrierii față de terțul de bună-credință are ca efect faptul că renunțarea neînscrisă nu este opozabilă acestuia.
7.7.2. Efectele renunțării la moștenire
Potrivit art. 1121 alin. 1 Cod Civil în vigoare, succesibilul care renunță este onsiderat că nu a fost niciodată moștenitor, ceea ce înseamnă că renunțarea operează cu efect retroactiv și cu opozabilitate erga omnes: renunțătorul nu beneficiază de drepturile succesorale, deci pierde dreptul la activul succesoral, și nu este ținut de obligațiile succesorale cu conținut patrimonial, adică nu va fi obligat să suporte pasivul succesoral, păstrând, însă, legăturile de rudenie cu defunctul.
În urma renunțării, renunțătorul nu își însușește titlul de moștenitor și nu mai poate uza de drepturile pe care vocația sa legală (indiferent dacă este moștenitor rezervatar sau nu) sau testamentară, generală sau concretă, universală, cu titlu universal sau cu titiu particular, i-ar fi conferit-o asupra moștenirii.
Renunțătorul care avea calitatea de moștenitor obligat la raportul unei donații nu va mai fi ținut să raporteze donația respectivă, însă o va putea păstra numai în limitele cotității disponibile pentru că, dacă aduce atingere rezervei, va opera reducțiunea acesteia.
Ca excepție de la această regulă, de cuius poate autoriza raportul și în cazul renunțării.
Un efect al renunțării vizează problema persoanelor care beneficiază de renunțarea unui succesibil la moștenire, iar art. 1121 alin. 2 Cod Civil în vigoare dispune, în acest sens, că partea renunțătorului profită moștenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moștenire sau celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moștenirea.
Astfel, partea renunțătorului la care ar fi avut vocație va reveni comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți care au acceptat moștenirea, pe care o vor dobândi de la data deschiderii moștenirii, direct de la defunct și nu de la renunțător, potrivit regulilor devoluțiunii legale sau testamentare a moștenirii.
7.7.3. Revocarea renunțării de către succesibili
Deși actul de opțiune succesorală are, în principiu, caracter irevocabil, art. 1123 Cod Civil în vigoare permite, cu titlu de excepție, revocarea renunțării cu scopul de a evita o
eventuală vacanță succesorală, după modelul art. 807 Codul civil francez.
Se observă folosirea termenului de revocare a renunțării, care se potrivește mai bine cu conținutul acestei instituții, față de termenul de retractare a renunțării, folosit în reglementarea anterioară. Opțiunea succesorală are caracter irevocabil doar în privința acceptării moștenirii, adică moștenitorul care a acceptat moștenirea își consolidează calitatea de moștenitor și nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum rezultă și din interpretarea art. 1123 Cod Civil în vigoare care recunoaște doar posibilitatea revocării renunțării, nu și a acceptării moștenirii.
Pentru a putea fi revocată renunțarea, trebuie îndeplinite anumite condiții prevăzute de art. 1123 Cod Civil în vigoare. Ca o primă condiție, art. 1123 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede că revocarea renunțării se poate face în tot cursul termenului de opțiune ceea ce înseamnă că revocarea renunțării poate opera doar dacă nu s-a împlinit încă termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală.
O altă condiție se referă la faptul că revocarea renunțării poate opera doar dacă moștenirea nu a fost deja acceptată de alți succesibili care au vocație la aceeași parte de moștenire care i-ar reveni renunțătorului, deci acceptarea de către aceștia a fost făcută anterior revocării, deoarece, în acest caz, nu se mai pune problema unei eventuale vacanțe succesorale care să justifice revocarea renunțării.
Prin introducerea cerinței ca ceilalți succesibili care au acceptat să aibă au vocație la partea care i-ar reveni renunțătorului, înseamnă că acceptarea unui legat cu titlu particular nu va împiedica revocarea renunțării făcută de cel care are vocație ca moștenitor legal, legatar universal sau cu titlu particular, și nici acceptarea unui legat cu titlu universal nu împiedică revocarea renunțării făcute de cel care ar avea vocație tot ca legatar cu titlu universal, dar pentru o parte din moștenire care a rămas liberă.
În ceea ce privește condițiile de formă necesare pentru revocarea renunțării, cu titlu de noutate, pentru a pune capăt discuțiilor privind acest aspect, art. 1123 alin. (2) Cod Civil în vigoare prevede aplicarea condițiilor de formă de la renunțarea la moștenire, conținute de art. 1120 Cod Civil în vigoare.
Astfel, revocarea renunțării are caracter expres și solemn, urmând a se completa o declarație de retractare a renunțării care se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, sub sancțiunea nulității absolute.
Pe baza acestor dispoziții, revocarea renunțării are caracter expres și solemn, fără a se putea face în formă tacită. Pentru informarea terților, ca o condiție de opozabilitate față de aceștia, declarația de revocare a renunțării se va înscrie în registrul național notarial
Cu titlu de noutate, în art. 1123 alin. 2 Cod Civil în vigoare se consacră soluția conform căreia revocarea renunțării valorează acceptare, care operează cu caracter retroactiv de la data deschiderii moștenirii, consolidând calitatea de moștenitor, dar numai sub rezerva drepturilor dobândite de terți asupra acelor bunuri, ceea ce înseamnă că revocarea renunțării nu produce efecte retroactive față de terții care au dobândit drepturi asupra bunurilor succesorale între momentul deschiderii moștenirii și cel al revocării renunțării.
7.7.4 Revocarea renunțării de către creditorii succesibililor
În cazul succesibilului care își exercită dreptul de opțiune în sensul renunțării la moștenire în frauda creditorilor săi, art. 1122 Cod Civil în vigoare recunoaște creditorilor succesibilului care a renunțat la moștenire în frauda lor, dreptul de a cere instanței revocarea renunțării în ceea ce îi privește.
Revocarea unei renunțări frauduloase este permisă deoarece succesibilii dobândesc bunurile succesorale de la data deschiderii moștenirii, iar nu de la data opțiunii succesorale, astfel încât renunțarea făcută în mod fraudulos contra intereselor creditorilor succesibililor, ca renunțare la o moștenire solvabilă făcută de către un succesibil insolvabil, este un act care vizează sărăcirea debitorului și care întrunește condițiile fraudei atunci când este făcută cu intenția da a-i prejudicia pe creditori.
Frauda succesibilului renunțător trebuie dovedită în sensul că trebuie făcută proba cunoașterii de către succesibil a rezultatului păgubitor al actului său de renunțare, fie că prin renunțare a devenit insolvabil, fie că și-a mărit starea de insolvabilitate.
În baza art. 1122 alin. 1 teza finală Cod Civil în vigoare, acțiunea în revocarea renunțării frauduloase făcute de către succesibil trebuie să fie introdusă de creditorii acestuia în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunțarea.
Introducerea acestui termen a avut în vedere corelarea cu termenul de opțiune succesorală care este de 1 an de la data deschiderii moștenirii. Astfel, nu se mai pune cu aceeași gravitate problema analizată în doctrină ca acceptarea realizată ca efect al admiterii acțiunii să ajungă să fie făcută cu mult în afara termenului de opțiune succesorală.
Ca efect al admiterii acțiunii în revocare, actul succesibilului de renunțare frauduloasă devine inopozabil față de creditorul reclamant și în limita creanței sale, iar conform art. 1122 alin. 2 Cod Civil în vigoare, admiterea acțiunii în revocare produce efectele acceptării moștenirii de către succesibilul debitor numai în privința creditorului reclamant și în limita creanței acestuia, deci acceptarea moștenirii va fi făcută numai în favoarea sa și în limita creanței sale.
Față de ceilalți moștenitori, renunțătorul răspunde pentru înapoierea bunurilor urmărite de creditorul reclamant
Prin consacrarea expresă a faptului ca admiterea acțiunii în revocare produce efectele acceptării moștenirii sunt înlăturate problemele legate de controversele privind întrebarea dacă după momentul admiterii acțiunii în revocare, moștenirea se poate accepta sau nu pe calea acțiunii oblice. Posibilitatea revocării de creditorii succesibilului a acceptării frauduloase, cu efectul inopozabilității acceptării față de creditorul reclamant, admisă în doctrină, nu mai poate fi recunoscută deoarece, în baza art. 1114 alin. 2 Cod Civil în vigoare, moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal, care au acceptat moștenirea, răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota. fiecăruia, astfel încât problema unei eventuale acceptări a unei moșteniri care să determine starea de insolvabilitate sau să mărească starea de insolvabilitate nu se mai pune câtă vreme pasivul succesoral se suportă numai cu bunurile din patrimoniul succesoral.
7.8. Dobândirea posesiunii moștenirii
7.8.1. Dobândirea de drept a posesiei moștenirii (sezina)
Noțiunea de sezină.
Controversată, originea sezinei este socotită de unii ca fiind derivată din “dreptul grecesc, alții o leagă de bonorum posesia romană, o altă opinie vede în sezină o manifestare a coproprietății familiale din vechiul drept germanic, iar pentru cei mai mulți autori, ea constituie o creație originală a dreptului francez”.
Spre deosebire de dobândirea drepturilor succesorale de către moștenitori-succesibilii au acceptat moștenirea-de la data deschiderii moștenirii, care se realizează indiferent dacă aceștia au sau nu sezină, se pune problema dobândirii exercițiului acestor drepturi, respectiv a transmisiunii posesiunii moștenirii.
Dobândirea exercițiului drepturilor succesorale, adică a posesiunii moștenirii, se face în mod deosebit, în funcție de trei categorii de moștenitori: moștenitorii sezinari care au posesiunea de drept a moștenirii; moștenitorii legali nesezinari care nu au sezină și în consecință trebuie să ceară trimiterea în posesie prin eliberarea certificatului de moștenitor; legatarii care trebuie să ceară predarea sau plata legatului.
În cadrul literaturii de specialitate s- a subliniat faptul că utilizarea noțiunii de „posesiune a moștenirii” în sintagma „transmisiunea posesiunii moștenirii” este problematică, deoarece poate fi confundată cu noțiunea de posesie, deși nu presupune existența celor două elemente constitutive ale posesiei cerute de lege pentru a uzucapa, adică stăpânirea de fapt și intenția de a stăpâni bunurile pentru sine, conferind noțiunii de posesiune o accepțiune specială, deoarece aici nu este vorba de stăpânirea în fapt a bunurilor succesorale, ci de exercițiul drepturilor succesorale care le privesc.
Acesta este motivul pentru care, spre deosebire de reglementarea anterioară, care părea a limita sfera noțiunii de sezină la posesiunea moștenirii, noul Cod civil a preferat să folosească în Secțiunea a 4-a termenul de „sezină”, considerat a corespunde realității juridice.
Astfel, în baza art. 1125 Cod Civil în vigoare, noțiunea de sezină presupune atât stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, cât și dreptul conferit moștenitorilor de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului.
Sezina este concepută ca un beneficiu conferit de lege unor moștenitori legali ai defunctului care au, astfel, posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea bunurilor succesorale de la deschiderea moștenirii, de a le administra și de a exercita drepturile și acțiunile defunctului, fără a avea nevoie de atestarea prealabilă a calității de moștenitor, pe cale notarială sau judecătorească.
Se consideră că rațiunea instituției sezinei pornește de la faptul că, având în vedere anumite interese particulare, noul Cod civil permite exercițiul imediat al drepturilor succesorale acelor moștenitori care au un titlu prezumat valabil și care prezintă o aparență suficient de sigură.
Moștenitorii sezinari
Spre deosebire de reglementarea anterioară potrivit căreia se bucurau de beneficiul sezinei descendenții și ascendenții defunctului, prin art. 1126 Cod Civil în vigoare sunt stabiliți ca moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați, operând astfel o modificare a sferei persoanelor care beneficiază de sezină, cu mențiunea că enumerarea făcută de legiuitor este limitativă.
Astfel, legiuitorul confirmând inspirația din “dreptul francez care prevede că și rudele colaterale și soțul supraviețuitor, precum și legatorul universal”.
Calitatea de moștenitor sezinar este condiționată de vocația concretă la moștenire, în sensul că vor beneficia de sezină numai acei moștenitori care doresc-nu sunt renunțători-și pot să vină la moștenire-nu sunt nedemni-și care nu sunt înlăturați de la moștenire prin prezența unor moștenitori dintr-o clasă mai apropiată sau de un grad mai apropiat de defunct.
Astfel, sezina are caracter individual deoarece este conferită moștenitorilor conform ordinii în care sunt chemați de lege la moștenire și caracter succesiv deoarece în cazul în care succesorul în rang preferat renunță, sezina trece la următorul chemat de lege la moștenire, iar regulile referitoare la sezină au caracter imperativ și nu pot fi modificate prin voința defunctului.
Până la atestarea calității de moștenitor prin certificatul de moștenitor sau prin hotărârea judecătorească, moștenitorii sezinari dobândesc de drept stăpânirea de fapt a moștenirii.
Astfel, de la data deschiderii succesiunii, chiar dacă nu au fost trimiși în posesie, moștenitorii sezinari sunt îndreptățiți să ia în stăpânire de fapt-stăpânire materială-și să administreze-de exemplu, să perceapă fructe, să încaseze creanțe etc.-bunurile succesorale mobile și imobile, fără a avea dreptul de dispoziție asupra acestora, deoarece bunurile au fost preluate în interesul succesiunii, precum și să exercite drepturile și acțiunile patrimoniale dobândite prin moștenire, fără a avea nevoie de atestarea prealabilă a calității de moștenitor.
7.8.2. Trimiterea în posesia a moștenitorilor nesezinari
“Procedura de trimitere în posesiune, în prezent se realizează de către notarii publici din circumscripția teritorială judecătoriei de la locul deschiderii succesiunii, la cererea moștenitorilor legali nesezinari potrivit dispozițiilor Legii 36/1995, procedură numită procedură grațioasă sau necontencioasă, având ca finalitate eliberarea certificatului de moștenitor”.
Potrivit art. 1126 Cod Civil în vigoare, sunt moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați, ceea ce înseamnă că toți ceilalți moștenitori legali sunt nesezinari, anume colateralii privilegiați și ordinari până la gradul al IV-lea și ascendenții ordinari.
Pentru a dobândi sezina, aceștia trebuie să facă dovada calității lor, adică a vocației succesorale, precum și întinderea drepturilor lor. Articolul 1127 alin. 1 Cod Civil în vigoare stabilește că moștenitorii legali nesezinari pot intra în stăpânirea bunurilor succesorale și pot exercita drepturile și acțiunile succesorale numai după eliberarea certificatului de moștenitor de către notarul public competent să stabilească calitatea lor de moștenitori și întinderea drepturilor succesorale-prin procedura grațioasă sau necontencioasă-iar, atunci când există neînțelegeri între părțile interesate, procedura notarială se suspendă și certificatul de moștenitor se eliberează după soluționarea neînțelegerilor pe cale judecătorească, în baza hotărârii rămase definitivă și irevocabilă.
Potrivit alin. 2 al art. 1127 Cod Civil în vigoare, moștenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în calitate de moștenitor până la intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii, ceea ce înseamnă că nu are exercițiul drepturilor succesorale până la eliberarea certificatului de moștenitor.
Efectele dobândirii sezinei de către moștenitorii legali nesezinari sunt aceleași ca în cazul moștenitorilor sezinari, dobândirea sezinei de către moștenitorii legali nesezinari producând efecte retroactive, de la data deschiderii moștenirii, aceștia având dreptul la fructele naturale și civile, percepute de la această dată.
Prin aceasta, se consideră că actele de administrare sau acțiunile introduse de aceștia anterior devin valabile.
După dobândirea sezinei, aceștia pot lua în stăpânire de fapt-stăpânire materială-și pot administra bunurile succesorale mobile și imobile, precum și să exercite drepturile și acțiunile patrimoniale dobândite prin moștenire.
Se consideră că trebuie solicitată dobândirea sezinei chiar și în cazul în care la moștenire vine numai un singur moștenitor legal nesezinar.
Evident, odată cu dobândirea certificatului de moștenitor moștenitorii nesezinari pot face și acte de dispoziție în privința bunurilor succesiunii.
În cazul în care moștenitorul legal nesezinar a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii într-un mod contrar prevederilor legale, se consideră că nu comite o faptă ilicită, dar acesta nu va putea urmări pe debitorii succesiunii, deoarece nu are exercițiul drepturilor și acțiunilor succesorale. Se impune a preciza că dispozițiile art. 1127 Cod Civil în vigoare au caracter imperativ
7.8.3. Predarea legatelor
Predarea legatului universal și cu titlu universal
Legatarii universali, cu titlu universal și cu titlu particular nu sunt incluși în enumerarea limitativă a moștenitorilor sezinari din art. 1126 Cod Civil în vigoare, ceea ce înseamnă că dobândesc drepturile care formează obiectul legatelor de la data deschiderii moștenirii, dar nu și stăpânirea de fapt a moștenirii, adică nu pot intra singuri în stăpânirea bunurilor care constituie obiectul legatelor, ci trebuie să solicite predarea/executarea legatelor de la cei care au această obligație.
În privința persoanelor obligate în acest sens, se face distincție după cum este vorba de legate universale, cu titlu universal și cu titlu particular.
Până la predarea legatului, legatarul poate face numai acte de conservare în legătură cu obiectul legatului, însă nu poate exercita niciun drept și nicio acțiune, cu excepția dreptului de a pretinde predarea legatului împotriva terților care dețin bunurile care constituie obiectul legatului.
Se impune preciza că, deși predarea și executarea legatelor se confundă în fapt, fiind solicitate simultan, în drept acestea nu se confundă deoarece, în timp ce predarea are ca obiect recunoașterea calității de legatar, executarea are ca obiect plata legatului, fiind posibil ca predarea legatului, care nu este altceva decât verificarea validității legatului și recunoașterea calității de moștenitor, să se facă la un moment anterior executării legatului.
În baza alin. 1 art. 1128 Cod Civil în vigoare, predarea legatelor universale se face prin cerere adresată moștenitorilor rezervatari, adică descendenților, ascendenților privilegiați sau soțului supraviețuitor, care sunt, în același timp, moștenitori sezinari și care au, prin urmare, de drept stăpânirea de fapt a moștenirii, fiind ținuți la executarea legatelor chiar de la data deschiderii succesiunii.
În absența moștenitori rezervatari, conform alin. 2 al art. 1128 Cod Civil în vigoare teza a doua, intrarea în stăpânirea moștenirii se va realiza pe calea procedurii succesorale notariale, atunci când se cere notarului public competent eliberarea certificatului de moștenitor.
Dacă între moștenitorii rezervatari și legatarul universal există neînțelegeri, intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de către legatarul universal se va realiza pe cale judecătorească, fie printr-o acțiune în constatare, dacă acesta se află deja în stăpânirea bunurilor, fie printr-o acțiune în realizare în cazul în care bunurile nu se află în stăpânirea sa.
Predarea legatelor poate fi acceptată expres, prin eliberarea certificatului de moștenitor cu acordul moștenitorilor rezervatari, iar tacit, prin lăsarea legatarului în stăpânirea bunurilor, când acestea se află deja la el.
Se impune a preciza că legatarul universal trebuie să ceară intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii chiar dacă are calitatea de moștenitor sezinar, deoarece el pretinde moștenirea în baza calității de moștenitor testamentar, cu scopul de a dobândi mai mult decât cota sa legală, caz în care nu se mai bucură de sezină. Dacă totuși este, în același timp, singurul moștenitor rezervatar, nu va mai fi necesară cererea pentru intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii, deoarece ar trebui să-și adreseze lui însuși cererea. Este necesar a atenționa că, în privința dreptului legatarului la fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului, sunt aplicabile dispozițiile art. 1058 Cod Civil în vigoare.
Alineatul 2 al art. 1128 Cod Civil în vigoare reglementează mai multe ipoteze privind predarea legatelor cu titlu universal, existând posibilitatea intrării în stăpânirea de fapt a moștenirii prin predarea realizată de bunăvoie sau pe baza certificatului de moștenitor eliberat de notarul public, după soluționarea eventualelor neînțelegeri de către instanță:
dacă există numai moștenitori rezervatari, legatarul cu titlu universal va cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la aceștia, aplicându-se regulile menționate la alin. 1;
dacă nu există moștenitori rezervatari, dar există un legatar universal, cererea se va adresa acestuia, după ce a intrat în stăpânirea moștenirii;
dacă nu există nici moștenitori rezervatari și nici nu este instituit un legatar universal, intrarea în stăpânirea de fapt va fi cerută de la moștenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moștenirii;
dacă există atât moștenitori rezervatari, pe de o parte, cât și legatar universal sau moștenitori nerezervatari, pe de altă parte, intrarea în stăpânirea de fapt va fi cerută de la moștenitorii rezervatari, iar după ce legatarul universal sau moștenitorii nerezervatari au intrat în stăpânirea de fapt a moștenirii, va fi cerută acestora;
dacă asemenea moștenitori nu există, nu doresc sau nu pot să vină la moștenire, atunci legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor;
dacă asemenea moștenitori refuză predarea legatului cu titlu universal, în sensul că nu se înțeleg cu legatarul cu titlu universal în privința eliberării certificatului de moștenitor, în doctrină se suține că acesta va cere intrarea în stăpânirea de fapt pe cale judecătorească.
În acest sens, “dacă succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor ce li se cuvin, procedura succesorală necontencioasă se va suspenda, urmând ca instanța să soluționeze neînțelegerile”.
Și aici, ca și în cazul legatului universal, atragem atenția că, în privința dreptului legatarului la fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului, sunt aplicabile dispozițiile art. 1058 Cod Civil în vigoare.
Predarea legatului cu titlu particular
Pornind de la soluția din art. 1128 alin. 2 Cod Civil în vigoare, aplicată pentru predarea legatului cu titlu universal, legatarul cu titlu particular poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la moștenitorii rezervatari, sau de la legatarul universal sau cu titlu universal care au intrat în stăpânirea de fapt a moștenirii, sau de la moștenitorii nerezervatari care au dobândit sezina, iar când testatorul a însărcinat pe un alt legatar cu titlu particular cu plata legatului, predarea se va cere de la acesta, după ce a intrat în stăpânirea bunurilor.
Legatarul cu titlu particular intră în stăpânirea de fapt a moștenirii din momentul în care i s-a încuviințat de bunăvoie predarea legatului sau din ziua în care a cerut prin justiție.
Legatarul cu titlu particular va avea dreptul la fructele bunurilor succesorale în conformitate cu dispozițiile art. 1058-1059 Cod Civil în vigoare.
7.8.4. Procedura succesorală notarială
Procedura succesorală notarială este reglementată de dispozițiile Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, precum și de Regulamentul de punere în aplicare a legii .
În completarea reglementărilor speciale, sunt aplicabile dispozițiile Codului civil.
Procedura succesorală notarială este o procedură necontencioasă, activitatea notarială întemeindu-se pe acordul moștenitorilor asupra tuturor aspectelor stabilite de notarul public. Procedura succesorală notarială nu este obligatorie pentru moștenitori, ea având caracter facultativ (în caz de litigiu aceștia putându-se adresa direct instanței de judecată).
Deschiderea procedurii succesorale
Potrivit art. 69 alin. 1 din lege, procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care pretinde a avea vocație succesorală) și a secretarului consiliului local al localității în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moștenirii.
În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi menționate datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului și valoarea acestora, precum și pasivul succesoral.
Notarul public va dispune înregistrarea cererii, după care va efectua cercetări în opisul succesoral, astfel încât să nu se fi întocmit un alt dosar în aceeași cauză
Prin Legea nr. 202/2010 s-a introdus obligativitatea îndeplinirii unei proceduri prealabile în cazul proceselor având ca obiect dezbateri succesorale, procedura constând în verificarea evidențelor succesorale ținute de notarii publici.
În doctrină s-a arătat că “scopul acestei reglementări este de a împiedica derularea în instanță a unei proceduri succesorale paralele sau ulterioare celei notariale, eventual cu riscul de a se stabili diferit, în una și aceeași succesiune, care sunt moștenitorii, cotele, masa succesorală etc.”
Sancțiunea neîndeplinirii procedurii prealabile urmează să fie inadmisibilitatea acțiunii
Potrivit art. 106¹ din Ordinul ministrului justiției nr. 2923/C/2010, notarul public va elibera, la cererea oricărei persoane interesate, în termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, o încheiere cu privire la rezultatul verificărilor efectuate în Registrul de evidență a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici și în registrele unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici.
În încheiere se vor înscrie rezultatele verificării mențiunilor cuprinse în certificatele sau adeverințele eliberate.
Notarul public va proceda mai întâi la „interogarea Registrului de evidență a procedurilor succesorale al Camerei notarilor publici în a cărei circumscripție defunctul a avut ultimul domiciliu”.
În cazul în care în urma verificării se constată că succesiunea este soluționată, se va face mențiune despre acest fapt în încheiere, fără a se mai proceda la verificarea registrelor unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici
Dacă se constată că succesiunea defunctului nu se află pe rolul niciunui birou notarial, se vor efectua verificări și în registrele unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici.
Dacă se constată că succesiunea se afla pe rolul unui birou notarial, se va proceda și la verificarea registrelor unice ale Uniunii Naționale a Notarilor Publici, făcându-se mențiune despre acestea în încheiere.
Cererea prin care se solicită efectuarea verificărilor, împreună cu încheierea eliberată de notarul public în urma efectuării verificărilor, se înregistrează în Registrul general notarial, iar un exemplar al încheierii se eliberează solicitantului personal sau, la cererea acestuia, se comunică prin poștă.
Întocmirea inventarului
Potrivit art. 71 alin. 1 din lege, „în cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați, notarul public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale”.
Succesibilii, creditorii moștenirii și orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care se vor face în acest scop fiind în sarcina moștenirii.
Dacă succesibilii sau persoanele care dețin bunuri din patrimoniul succesoral se opun, efectuarea inventarului este dispusă de către instanța judecătorească de la locul deschiderii moștenirii.
Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor și al creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie, după caz, de instanța de judecată competentă.
Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor care se aflau în posesia lui de cuius la data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menționa separat
Inventarul va cuprinde și mențiunile referitoare la pasivul succesoral.
Bunurile moștenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate „cu precizarea locului unde se află și a motivului pentru care se găsesc acolo”
Potrivit art. 1116 alin. 6 Cod Civil în vigoare, “inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflați la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori”.
Măsuri de conservare a bunurilor.
Dacă există pericol de înstrăinare, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public va putea pune bunurile sub sigiliu sau le vo preda unui custode. Sigiliile se vor aplica pe dulapurile și sertarele în care se găsesc bunurile succesorale, pe de la intrare a încăperii sau pe magazii, garaje etc.
Potrivit art. 1117 C. civ., poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesați, unul dintre succesibili, iar în caz contrar, o altă persoană aleasă de către notar.
Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat de notar și de custode sau curator. Dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face mențiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului.
Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile și să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar.
Toate măsurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moștenitorilor legali, legatarilor și, dacă este cazul, executorilor testamentari, dovada comunicării
anexându-se
Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare și administrare luate de notarul public poate face plângere la instanța judecătorească competentă.
Sumele de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, găsite pe timpul efectuării inventarului se depun în depozitul notarial sau la o instituție specializată, făcându-se mențiune despre aceasta șl în procesul-verbal de inventariere.
Potrivit art. 1118 alin. 2 C. civv din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moștenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul și gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
întreținerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat (pentru maximum 6 luni);
plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata asigurărilor sociale;
acoperirea cheltuielilor pentru conservarea și administrarea bunurilor moștenirii.
înregistrarea cauzei și citarea părților.
Potrivit art. 72 din lege, după ce constată că este legal sesizat, notarul public va
înregistra cauza succesorală și va dispune citarea persoanelor care au vocație la moștenire.
Citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedura civilă, și precizarea că, dacă succesibilul nu își exercită dreptul de a accepta în termenul prevăzut la art. 1103 din Cod Civil în vigoare, va fi prezumat că renunță la moștenire.
În cazul în care, astfel cum rezultă din informațiile existente la dosar, domiciliul actual al succesibilului nu este cunoscut, se poate proceda la citarea sa, în mod cumulativ, prin afișare la ultimul domiciliu al defunctului, afișare la ultimul domiciliu cunoscut al succesibilului, publicare într-un ziar cu răspândire națională.
Citarea moștenitorilor de către notarul public nu este obligatorie în cazul în care certificatul de moștenitor se întocmește pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, decât dacă notarul consideră necesare anumite lămuriri din partea moștenitorilor
În cazul în care succesiunea urmează să fie declarată vacantă, notarul public va cita autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile moștenirii.
Nerespectarea formelor legale de citare este sancționată cu nulitatea actelor de proced ură, conform NCPC, și atrage nulitatea certificatului de moștenitor.
Desfășurarea procedurii succesorale
“Scopul activității notariale în această materie este stabilirea calității moștenitorilor, întinderea drepturilor acestora și compunerea masei succesorale”.
Potrivit art. 73 alin. 1 din lege, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și a legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale.
În ceea ce privește stabilirea numărului și a calității moștenitorului, notarul public va ține cont de regulile stabilite de art. 957 Cod Civil în vigoare.
Astfel, drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.
Vocația succesorală legală sau testamentară, calitatea și numărul moștenitorilor se stabilesc cu certificate de stare civilă, testament și, la nevoie, pe baza depozițiilor martorilor audiați; la dosarul succesoral se vor atașa copii de pe actele de stare civilă ale celor care au acceptat succesiunea.
Dovada bunurilor ce compun masa succesorală se face prin înscrisuri sau orice alte mijloace de probă admise de lege. în cazul în care se constată că în masa succesorală nu există bunuri, se dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale și se clasează cauza ca fiind fără obiect.
Potrivit art. 79 alin. 3, notarul public, cu acordul tuturor moștenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităților, până la limitele prevăzute de lege.
Dacă s-a realizat acordul moștenitorilor cu privire la bunurile care alcătuiesc patrimoniul succesoral și drepturile ce li se cuvin și au fost administrate probe suficiente, notarul public va întocmi încheierea finală a procedurii succesorale. încheierea finală va cuprinde numele, prenumele și ultimul domiciliu al celui despre a cărui moștenire este vorba, data decesului, numele, domiciliul și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor legali și ale legatarilor, bunurile și datoriile succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum și alte date care au fost necesare la soluționarea cauzei.
Încheierea procedurii succesorale se poate face și înainte de expirarea termenului de opțiune succesorală dacă nu există îndoială că nu mai sunt și alte persoane îndreptățite la moștenire.
Suspendarea procedurii succesorale
Potrivit art. 75 din Legea nr. 36/1995, „procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri:
a trecut un an de la deschiderea moștenirii și, deși au fost legal citați, succesibilii nu
s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor și există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea;
succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și întinderea drepturilor ce li se cuvin;
moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor”.
În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au rezultat din dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenți, opțiunea succesorală a acestora și compunerea masei succesorale.
În cazurile prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. b, notarul public stabilește prin încheiere masa succesorală, cu precizarea bunurilor sau a drepturilor care se contestă, întinderea drepturilor moștenitorilor și motivele neînțelegerii, îndrumând părțile să soluționeze
neînțelegerile dintre ele pe cale judecătorească.
În cazurile de suspendare a procedurii succesorale prevăzute de art. 75 alin. 1 lit. a și b, dacă nu s-a făcut dovada că cei în cauză s-au adresat instanței sau cei interesați nu au cerut repunerea pe rol a cauzei, notarul public va stabili taxele succesorale provizorii și onorariile și le va comunica organelor financiare.
Suspendarea poate fi cerută doar de moștenitori; creditorii succesiunii nu au dreptul de a cere suspendarea procedurii succesorale, doar dacă toți moștenitorii recunosc existența creanței în pasivul moștenirii.
Certificatul de moștenitor
Noutatea reglemnetării certificatului de moștenitor în noul Cod civil este absolută, până în prezent regimul juridic al acestui act fiind legiferat doar prin intermediul legislației notariale.
Scopul urmărit prin această acțiune constă atât în sublinierea importanței juridice și practice deosebite a acestui act notarial, cât și operarea unor modificări importante ale instituției.
Eliberarea certificatului de moștenitor revine notarului public care instrumentează procedura succesorală, prin aceasta finalizându-se dezbaterile notariale în cauza succesorală supusă competenței sale.
În realizarea procedurii succesorale este competent teritorial primul notar public sesizat de la locul deschiderii succesiunii.
În conformitate cu dispozițiile art. 83 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, certificatul de moștenitor se eliberează fiecărui moștenitor în baza încheierii finale, în termen de douăzeci de zile de la data emiterii acesteia și “cuprinde masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din patrimoniul defunctului”.
Eliberarea certificatului de moștenitor poate interveni și în considerarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care: a) rezolvă neînțelegerile dintre moștenitori, în legătură cu calitatea lor, numărul lor, compunerea masei succesorale sau câtimea dreptului fiecăruia; b) anulează un certificat de moștenitor anterior emis și obligă notarul la eliberarea unui nou certificat.
Deși certificatul de moștenitor este, în principiu unic, se poate elibera un certificat suplimentar, atunci când, în baza acordului tuturor moștenitorilor, notarul public reia dezbaterea succesorală în vederea completării masei succesorale cu bunuri noi, care au fost inițial lăsate deoparte.
Soluția este valabilă și pentru omisiunea totală sau parțială a pasivului succesoral au a donațiilor supuse reunirii fictive.
Subliniem că, în ipoteza în care în masa succesorală nu există bunuri ori efectuarea operațiunilor de stabilire a activului brut, a activului net și reunirea fictivă a donațiilor se dovedește dificilă, la cererea expresă a succesibililor, notarul public poate proceda la emiterea unui certificat de calitate de moștenito.
De asemenea, în cursul procedurii notarial-succesorale se pot emite unul sau mai multe certificate de constatare a calității de executor testamentar, dacă de cuius a conferit o astfel de împuternicire.
În conformitate cu mențiunile exprese ale art. 1132 Cod Civil în vigoare, elementele componente ale certificatului de moștenitor trebuie să facă referire la:
patrimoniul succesoral; acestei expresii îi lipsește precizia necesară adaptării la subiectul dezbaterii succesorale; apreciem că notarul public nu trebuie să stabilească prin intermediul procedurii succesorale nici masa succesorală și nici masa partajabilă, ci masa de calcul, în conformitate cu dispozițiile art. 1091 Cod Civil în vigoare, adică determinarea activului brut, determinarea activului net și eventuala reunire fictivă a valorii donațiilor consimțite de de cuius, în ipoteza în care la succesiune sunt chemați și moștenitori rezervatari; ne întemeiem opinia pe dispozițiile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, care autorizează notarul să realizeze cu acordul moștenitorilor reducțiunea liberalităților excesive (desigur, această operațiune presupune și aplicarea instituției imputării liberalităților și a raportului succesoral);
numărul moștenitorilor; în cadrul procedurii succesorale, notarul are obligația de a iden- 6 tifica, în baza probelor administrate, pe toți moștenitorii care au vocație succesorală concretă, legală sau testamentară; în ipoteza în care unii dintre succesibilii identificați de notar sunt renunțători sau aleg să rămână străini de moștenire, se fac mențiuni în acest sens;
calitatea moștenitorilor; în cazul vocației legale, se va identifica calitatea de rudă sau soț supraviețuitor față de de cuius și temeiul legal al venirii la moștenire, în nume propriu sau prin reprezentare; în cazul vocației testamentare trebuie să fie identificată calitatea de legatar universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.
cotele ce le revin moștenitorilor din patrimoniul succesoral, determinate în funcție de regulile moștenirii legale și testamentare și suprapuse asupra masei de calcul;
În plus, certificatul de moștenitor mai cuprinde și:
antetul biroului notarului public care eliberează certificatul de moștenitor;
numărul dosarului succesoral;
numele, prenumele, codul numeric personal, data decesului și ultimul domiciliu al defunctului; mențiunile referitoare la plata impozitului prevăzut de art. 771 C.fisc, dacă este cazul; mențiunea perceperii onorariului notarial și cuantumul acestuia;
numărul de exemplare în care s-a redactat actul și câte exemplare s-au eliberat părților;
mențiunile privind eventuala efectuare a lucrărilor de publicitate imobiliară;
semnătura și sigiliul notarului public. în cazul în care moștenitorii își exprimă voința, certificatul de moștenitor poate fi însoțit și de efectuarea partajului voluntar, caz în care se va consemna: descrierea modului de împărțeală, determinarea sultelor, modalitatea de plată a sultelor.
Trebuie precizat că art. 1132 Cod Civil în vigoare reglementează un singur tip de certificat indiferent de felul vocației moștenitorilor, legală sau testamentară; prin urmare, segregarea în certificate de moștenitori legali și certificate de moștenitori testamentari (sau legatari) este artificială.
În conformitate cu dispozițiile art. 1133 alin. 1 Cod Civil în vigoare, certificatul de moștenitor face dovada în privința a două aspecte: a) calitatea de moștenitor; b) calitatea de proprietar a moștenitorilor asupra bunurilor transmise prin moștenire.
Dacă primul aspect este comun și reglementării din Legea nr. 36/1995, cel de al doilea reprezintă o noutate, având în vedere că, sub auspiciile normei citate, practica judiciară și doctrina deciseseră că certificatul de moștenitor nu constituie un titlu de proprietate care să poată fi opus terților. Sub acest aspect, noua reglementare este destul de clară, certificatul de moștenitor făcând dovada drepturilor transmise prin succesiune, iar, în cazul nașterii unei stări de indiviziune, a cotei-părți de drepturi din succesiune care se cuvine moștenitorilor.
Din acest punct de vedere, este incontestabil că certificatul de moștenitor devine,
lato sensu, un titlu de proprietate, care constată îndeplinirea condițiilor titlului de proprietate stricto sensu, așa cum este acesta identificat de art. 557 alin. (1) Cod Civil în vigoare ca fiind moștenirea legală sau testamentul.
Plecând de la reglementările actualului Cod ivil care “consacră întreaga Carte a III-a materiei bunurilor…reglementând succesiv dreptul de proprietate privată, dezmembrămintele acesteia, fiducia, administrarea bunurilor altuia, dreptul de proprietate publică, publicitatea imobiliară prin cartea funciară și posesia”.
În același timp actuala reglementare consacră că, certificatul de proprietate rămâne un instrument, un act constatator, un titlu de proprietate care își fundamentează puterea doveditoare a dreptului de proprietate per ralationem cu titlurile de proprietate ale lui de cuius care au făcut obiectul transmisiunii mortis causa.
Activitatea de identificare și constatare a valabilității drepturilor transmise prin succesiune capătă, astfel, o nouă dimensiune prin dispozițiile art. 1133 Cod Civil în vigoare, responsabilitatea notarului fiind mult augmentată în cursul procedurii succesorale.
De asemenea, se apreciază că, sub acest aspect, este necesară o revizuire a acestei proceduri, prin introducerea în Legea nr. 36/1995 a unei noi metodologii de evaluare a drepturilor ce compun activul brut al moștenirii.
În ceea ce privește puterea doveditoare a calității de moștenitor, aceasta are deosebită importanță pentru abilitarea moștenitorilor de a fructifica drepturile dobândite prin succesiune, în special în ceea ce privește drepturile asupra imobilelor (pentru care este necesară întabularea) și pentru moștenitorii nesezinari.
În funcție de regimul matrimonial ales de către de cuius cu soțul supraviețuitor, notarul public trebuie să procedeze, înainte de stabilirea masei de calcul, la lichidarea regimului matrimonial. Operațiunea se face pentru stabilirea cotei de contribuție a soțului decedat la dobândirea bunurilor comune în devălmășie-dacă părțile au ales regimul devălmășiei-sau pentru identificarea bunurilor comune în coproprietate sau pentru identificarea bunurilor dobândite ca proprietar exclusiv în timpul regimului separației de bunuri.
Alături de bunurile proprii acestea sunt drepturile lui de cuius care fac obiectul transmisiunii mortis causa. Lichidarea regimului matrimonial se face în conformitate cu dispozițiile art. 320 și art. 355 alin. 3 Cod Civil în vigoare, care vor suferi adaptarea necesară situației succesorale concrete (actul de lichidare se va încheia între soțul supraviețuitor și ceilalți moștenitori acceptanți). O atenție deosebită trebuie demonstrată de notarul public în legătură cu aplicarea eventualei clauze de preciput.
În vechea reglementare a Codului Civil, “o astfel de acțiune nu este reglementată”, “Codul Civil actual clarificând multe aspecte privind aplicarea normei în materia petiției de ereditate”.
În conformitate cu ipotezele aplicării art. 1134 Cod Civil în vigoare, certificatul de moștenitor emis cu încălcarea dispozițiilor legale determină incidența nulității relative sau absolute, în funcție de natura interesului ocrotit.
Acțiunea în constatarea sau declararea nulității certificatului de moștenitor poate fi intentată de orice persoană vătămată în drepturile sale, cu următoarele precizări: moștenitorii participanți la procedura succesorală notarială nu pot cere anularea decât pentru motive incidente și în materia contractelor (adică nulitatea relativă pentru vicii de consimțământ sau nulitatea absolută), întrucât certificatul este rodul acordului de voință dintre moștenitorii participanți și le este pe deplin opozabil, adică nu li se poate permite să facă dovada contrară celor cuprinse în certificat .
Moștenitorii care nu au participat sau nu au fost citați în vederea participării la procedura succesorală notarială împreună cu terții de moștenire pot folosi orice probă pentru a combate constatările notarului public și pot invoca orice motiv de nulitate absolută sau relativă.
Prin noțiunea de vătămare putem înțelege, de exemplu, omiterea constatării vocației concrete a unui moștenitor, omisiunea declarării unui pasiv succesoral, includerea în masa succesorală a unor bunuri care aparțin unor terțe persoane de moștenire, aplicarea eronată a dispozițiilor privind efectele nedemnității succesorale, aplicarea eronată a regulilor privind reprezentarea succesorală etc.
Referitor la acțiunea în anulare, acesta este prescriptibilă în termen de trei ani pentru moștenitorii participanți la procedura notarială, pe când acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.
În ceea ce îi privește pe terți, observăm că acțiunea judiciară lor este întotdeauna grefată pe un interes personal și direct (ca și condiție esențială a dreptului la acțiune), ceea ce înseamnă că, în drept, aceasta este dublată de o altă acțiune, cum ar fi petiția de ereditate sau acțiunea în revendicare. Iată de ce, în materia prescripției, interesează termenul de intentare al acestei din urmă acțiuni.
În materia certificatului de moștenitor “îndreptarea erorilor materiale poate fi dispusă doar de către notarul public la cererea moștenitorilor. În acest scop este necesară citarea moștenitorilor și prezentarea tuturor certificatelor de moștenitori sau legatori în scopul rectificării”.
7.8.5. Petiția de ereditate
În conformitate cu dispozițiile noului Cod de procedură civilă, acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.
Acțiunea în recunoașterea calității de moștenitor, permite autorului său să supună judecății pretenția conform căreia el este un moștenitor.
Cunoscută încă din dreptul roman, dar nereglementată în Codul civil anterior, petiția de ereditate cunoaște în sfârșit sancționarea legislativă prin intermediul art. 1130-1131 Cod Civil în vigoare.
Astfel, putem defini petiția de ereditate ca „acțiunea prin care un moștenitor, având vocație legală sau testamentară universală sau cu titlu universal, solicită să i se recunoască această calitate, în scopul de a dobândi bunurile succesorale deținute de o persoană care pretinde a fi adevăratul moștenitor”.
Noul Cod civil nu reglementează un regim juridic particular pentru această acțiune, aspect confirmat, deși mentalul colectiv juridic este încă impregnat de experiența acțiunilor din dreptul roman.
Prin urmare, se apreciază că reglementarea noului Cod civil pune capăt controverselor din doctrină în legătură cu regimul juridic al acestei acțiuni, întrucât accentul acesteia este așezat pe recunoașterea calității de moștenitor.
Astfel, obiectul specific al acțiunii îl constituie calitatea de moștenitor, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute. Prin urmare suntem în prezența unei acțiuni personale, divizibile și prescriptibile în termenul general de prescripție.
Într-o acțiune de acest fel reclamant poate fi orice moștenitor cu vocație universală sau cu titlu universal, indiferent dacă vocația sa este legală-moștenitor legal, rezervatar-sau testamentară-legatar universal sau cu titlu universal.
Acțiunea nu profită decât reclamantului întrucât acțiunea este divizibilă. Pârâtul poate fi o persoană care se pretinde, de asemenea, a fi succesor universal sau cu titlu universal, și care posedă bunurile succesorale în această calitate.
Din această motiv, natura adevărată a acțiunii se poate stabili numai după ce pârâtul și-a precizat poziția față de cererea reclamantului: se apără în calitate de succesor sau în altă calitate
Se impune a preciza că instanța competentă să judece cererea este cea de la ultimul domiciliu al defunctului.
Dovada calității de moștenitor se poate face fie cu testamentul, în cazul legatarilor, fie cu certificatul de căsătorie, în cazul soțului, fie cu orice mijloc de probă, în cazul rudelor.
Efectele petiției de ereditate
Validarea de către instanță a pretențiilor reclamantului în defavoarea existenței unui titlu de moștenitor al pârâtului, obligă pe cel din urmă la restituirea bunurilor deținute cu respectarea dispozițiilor art. 1635-1649 Cod Civil în vigoare.
Soarta actelor juridice încheiate de moștenitorul aparent cu terții, anterior admiterii acțiunii în petiție de ereditate, este gestionată de alin. 2 al art. 1131 Cod Civil în vigoare în mod asemănător cu actele încheiate de nedemn.
Astfel, actele de conservare, precum și actele de administrare, în măsura în care profită reclamantului, încheiate între moștenitorul aparent și terți, sunt valabile.
Se mențin și actele de dispoziție cu titlu oneros încheiate între moștenitorul aparent și terții dobânditori de bună-credință, regulile din materia cărții funciare fiind însă aplicabile.
CAPITOLUL VIII
INDIVIZIUNEA ȘI ÎMPĂRȚEALA MOȘTENIRII.
8.1. Indiviziunea succesorală
Când dreptul de proprietate asupra unui bun aparține unei singure persoane, exercitarea atributelor acestuia nu creează probleme juridice deosebite.
Astfel, dacă la moștenirea unei persoane vine un singur moștenitor, acesta va stăpâni întreg patrimoniul succesoral, ca și defunctul însuși).
Atunci când însă la moștenire vin mai mulți succesori cu vocație universală, patrimoniul defunctului se va transmite acestora în indiviziune, fiecare dintre moștenitori dobândind „o cotă-parte ideală și abstractă din moștenire”.
În această situație, proprietatea moștenitorilor asupra patrimoniului succesoral va fi comună. Astfel, atât drepturile, cât și obligațiile care compun patrimoniul succesoral se vor împărți, de plin drept, între succesorii lui de cuius (din momentul deschiderii moștenirii).
În general, atunci când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun, se folosește termenul de „indiviziune”.
Ceea ce distinge însă, în particular, starea de indiviziune de proprietatea pe cote-părți este faptul că obiectul proprietății comune pe cote-părți îl constituie un bun individual, pe când obiectul indiviziunii îl formează o universalitate de bunuri.
Fără să definească noțiunea de indiviziune art. 1143 alin. 1 din Noul cod civil prevede doar că „Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând ieșirea din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care prevăd altfel”
În condițiile de mai sus indiviziunea succesorală poate fi definită ca fiind o formă a proprietății comune ce are ca obiect patrimoniul succesoral, în care drepturile titularilor nu sunt divizate fizic, ci numai ideal-niciunul dintre ei neavând drepturi exclusive, ci doar comune.
Regimul juridic aplicabil indiviziunii
Ținând cont de faptul că regimul juridic al indiviziunii succesorale nu este reglementat prin norme speciale de noul Codul civil, urmând a se face trimitere la regulile statuate de doctrină și jurisprudență, dar și ale art. 634-645 Cod Civil în vigoare. privind coproprietatea obișnuită și art. 669-686 Cod Civil în vigoare privind partajul coproprietății.
Principiile și consecințele indiviziunii succesorale
Potrivit spiritului general instituit de normele Codului civil, indiviziunea succesorală este guvernată, de două principii:
niciun comoștenitor (coindivizar) nu are un drept exclusiv asupra vreunui bun din succesiune;
fiecare comoștenitor are un drept exclusiv asupra unei cote-părți ideale ce i se cuvine din indiviziune.
Având în vedere că fiecare coindivizar nu are un drept exclusiv asupra bunului din indiviziune, actele juridice cu privire la acesta nu pot fi făcute de către un singur comoștenitor (coindivizar), ci numai cu consimțământul celorlalți comoștenitori.
În raport de situație, s-au conturat astfel, trei reguli.
Actele de dispoziție privind bunurile succesorale sunt guvernate, în principiu, de regula unanimității, conform căreia pot fi încheiate numai cu acordul tuturor coindivizarilor (de exemplu, vânzare-cumpărare, donație, locațiuni peste 3 ani etc)
Astfel, potrivit art. 641 alin. 4 Cod Civil în vigoare „orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, actele de folosință cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare și locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum și actele care urmăresc exclusiv înfrumusețarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor”
În consecință, acteie juridice făcute pe timpul stării de indiviziune, cu nerespectarea regulilor condițiilor de mai sus, „sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimțit, expres ori tacit, ia încheierea actului »
Astfel, coindivizarului vătămat i se va „recunoaște dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acțiunile posesorii împotriva terțului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului ».
În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.
În materia acțiunilor în justiție, fiecare coindivizar „poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare ».
În conformitate cu dispozițiile art.643 alin. 2 Cod Civil în vigoare « când acțiunea nu este introdusă de toți coindivizarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți, în calitate de reclamanți ».
Situația este alta după partaj când „sctele încheiate, în condițiile legii de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile și sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului »
b). Actele de administrare și conservare sunt guvernate de regula majorității.
în condițiile Noului cod civil, regula unanimității nu (mai) este aplicabilă actelor de administrare a bunurilor indiviziunii. Astfel, acte „precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune, cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea", pot fi făcute „numai cu acordul coindivizarilor ce dețin majoritatea cotelor părți" (art. 641 alin. 1 C. civ.)1.
în consecință, în materia actelor de administrare, regula unanimității a fost înlocuită cu „regula majorității" (putându-se astfel, vorbi despre o atenuare a principiului unanimității)2.
De precizat că, prin regula majorității, se înțelege acordul de voință al coindivizarilor care dețin peste 50% dintre cotele-părți din bun (și nu majoritatea coproprietarilor).
Actele de administrare făcute de un singur coindivizar fără acordul majorității coindivizarilor, „sunt inopozabile coindivizarului care nu a consimțit, expres ori tacit, la încheierea actului
Ca excepție de la regula majorității, potrivit art. 644 C. civ., contractele de administrare a patrimoniului succesoral se încheie cu acordul tuturor coindivizarilor, respective regula unanimității.
În cazul de mai sus, dacă patrimoniul succesoral cuprinde și bunuri imobile, contractele de administrare a indiviziunii și declarațiile de denunțare a acestora trebuie notate în cartea funciară, la cererea oricăruia dintre coindivizari.
Coindivizarii pot dispune liber și fără consimțământul celorlalți de cota-parte ideală de drept ce li se cuvine din bunurile succesorale.
Dreptul coindivizarilor liber și neîngrădit se referă exclusiv la cota-parte ideală de drept din bunurile succesiunii
Astfel, dacă un coindivizar are o cotă dintr-un bun al moștenirii-de exemplu, un imobil-el poate dispune liber de această cotă, dar nu va putea înstrăina o parte din bun în materialitatea lui, chiar dacă valoarea bunului ar fi mai mică decât valoarea cotei ideale de drept din moștenire.
Se impune a preciza că, potrivit legii, cotele-pârți ideale sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.
Conchizând precizăm că regulile unanimității și majorității nu operează nici în cazul actelor materiale efectuate de fiecare coindivizar
În consecință, un coindivizar va putea conserva sau folosi bunurile succesorale aflate în indiviziune fără acordul celorlalți și va putea culege fructele „proporțional cu cota lor parte”.
În schimb, aceasta nu va putea împiedica pe ceilalți coindivizari să pretindă partea din fructe care li se cuvine sau să li se plătească contravaloarea folosinței, proporțional cu cota ideală și abstractă a fiecăruia.
Actele de conservare ale coindivizarului pot consta în efectuarea unor lucrări de întreținere a bunului succesoral pentru a preven' deteriorarea, instituirea unei inscripții ipotecare etc.
Imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieșirea din indi-viziune
Noul Codcivil consacră principiul imprescriptibilității dreptului de a cere ieșirea din indiviziune. Astfel, potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., nimeni „nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”, iar moștenitorii pot „cere oricând ieșirea din indiviziune”.
În temeiul celor de mai sus și indiferent de cât timp a trecut de la deschiderea succesiunii, starea de indiviziune poate înceta oricând, fiecare dintre coindivizari putând să ceară ieșirea din indiviziune (dreptul lor fiind imprescriptibil din punct de vedere extinctiv).
Ca excepție, deși dreptul de a cere împărțeala moștenirii este imprescriptibil-din punct de vedere extinctive-el poate fi „paralizat” prin uzucapiune.
Astfel, în condițiile art. 930 Cod Civil în vigoare, dacă unul dintre coindivizari exercită timp de 10 de ani o posesie utilă pentru sine a unor bunuri ale moștenirii, aflate în indiviziune, el va putea opune celorlalți dobândirea proprietății exclusive asupra acelor bunuri.
În același context noul Codul civil dispune că „partajul poate fi cerut chiar și atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul când acesta l-a uzucapat”.
În același context, partajul poate fi suspendat convențional sau judiciar.
Dacă rămânerea în indiviziune prezintă interes pentru coindivizar, legea permite acestora să încheie o convenție de menținere a stării de indiviziune pe un termen de maximum 5 ani.
Convenția de mai sus are ca efect, de regulă, realizarea unui partaj provizoriu, adică o împărțeală care are ca obiect numai posesia și folosința, nu și proprietatea.
Trebuie menționat că partajul folosinței este admis numai prin acordul tuturor
coindivizarilor, el neputând fi cerut prin acțiune în justiție. Astfel, singura cale pentru coindivizar de a ieși din indiviziune este împărțeala definitivă.
Potrivit art. 673 C. civ., instanța sesizată cu cererea de partaj „poate suspenda pronunțarea partajului” , pentru cel mult un an-pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalți coproprietari.
Dacă în cadrul termenului de suspendare, pericolul prejudicierii coproprietarilor este înlăturat, la cererea părții interesate, instanța poate reveni asupra măsurii, scurtând termenul.
Conform dispozițiilor art. 1143 alin. 1 C. civ., imprescriptibilitatea dreptului de a cere ieșirea din indiviziune este imperativă.
Astfel, orice manifestare de voință-fie că vine din partea testatorului, fie că este o convenție a comoștenitorilor-care are ca obiect renunțarea la dreptul de a cere împărțeala și asumarea obligației de a rămâne în indiviziune este nulă.
În final, este necesar a preciza că dreptul fiecărui indivizar cu privire la indiviziunea succesorală este un drept real ce poartă asupra unei cote-părți ideale din întreaga moștenire.
8.2. Raportul donațiilor și al datoriilor
8.2.1 Raportul donațiilor
8.2.1.1. Definirea noțiunii de raport succesoral
Prin raport succesoral se înțelege acea operațiune prealabilă împărțelii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba.
Instituția raportului este cunoscută sub două aspecte: raportul donațiilor,
reglementat de art. 1146 și urm. Cod Civil în vigoare și raportul datoriilor, ca instituții separate.
Raportul donațiilor este definit de art. 1146 alin. 1 Cod Civil în vigoare ca fiind „obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel care lasă moștenirea”.
Având în vedere afecțiunea care există între de cuius și acești moștenitori, se prezumă că, prin donația făcută, defunctul nu a dorit să avantajeze pe donatar în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci a dorit să ofere donatarului doar un avans din moștenirea la care ar avea vocație, potrivit legii, la data deschiderii moștenirii, și nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalți.
Această egalitate prezumată între moștenitori vizează stabilirea unui echilibru legal, deci nu o egalitate matematică între aceștia, ci o egalitate juridică, conform cotelor legale ale acestora, deoarece moștenirea se împarte între moștenitori potrivit acestor cote care pot fi egale sau nu, după cum dacă este vorba doar de descendenți sau de descendenți și soț supraviețuitor
Conform art. 1146 alin. 1 Cod Civil în vigoare, persoanele care au obligația de a raporta donațiile primite sunt: pe de o parte, soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire alături de descendenții defunctului, iar o altă categorie este reprezentată de descendenții defunctului, care vin efectiv și împreună la moștenirea legală.
8.2.1.2. Condițiile obligației legale de raport
Pentru a exista obligația de raport al donațiilor, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții.
În primul rând, trebuie să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație succesorală legală la moștenire fie în calitate de descendenți ai defunctului, fără a se face distincție după cum provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, în funcție de gradul de rudenie cu defunctul sau după cum vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu, fie de soț supraviețuitor care vine la moștenire în concurs cu descendenții.
Nu se poate admite extinderea obligației de raport și la alți moștenitori legali, textul fiind de strictă interpretare.
A doua condiție vizează faptul că, pentru a fi obligat la raportul donației, moștenitorul trebuie să fi acceptat moștenirea legală, deoarece dacă renunță la moștenire, descendentul și soțul supraviețuitor nu mai au obligația de raport, iar, dacă avem în vedere modurile în care se realizează imputarea liberalităților, aceștia pot păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile.
Faptul că vor fi obligați la raportul donațiilor doar soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală, indică opțiunea legiuitoruluide a numi, în mod expres, calitatea de moștenitor legal, motivat de faptul că raportul donațiilor trebuie limitat la restabilirea cotelor din moștenire atribuite potrivit regulilor moștenirii legale.
În strânsă legătură cu a doua condiție, a treia condiție care trebuie îndeplinită presupune ca persoana care are obligația de a raporta donația primită să întrunească dubla calitate de moștenitor legal și de donator, condiție pentru care trebuie făcute precizări legate de momentul la care trebuie să coexiste cele două calități.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde era necesar ca donatarul să fie moștenitor legal al defunctului la data deschiderii moștenirii, fără a conta dacă la data donației avea sau nu vocație legală la moștenire, art. 1146 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede, ca element de noutate, o soluție diferită, care are la bază ideea că se poate prezuma că donatorul a dorit să facă un avans asupra moștenirii doar dacă, la data donației, donatarul ar fi avut calitatea de moștenitor prezumtiv.
În acest sens, obligația la raport există numai pentru persoanele care ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației, iar formularea “în lipsă de stipulație contrară din partea donatorului” indică faptul că, pentru a opera o excepție de la această regulă este necesară o manifestare expresă de voință a dispunătorului.
Astfel, spre deosebire de soluția consacrată în reglementarea anterioară-unde exista obligația de raport chiar dacă donatarul nu avea calitatea de moștenitor prezumtiv în momentul încheierii contractului de donație, fiind suficient să aibă această calitate la data deschiderii moștenirii-potrivit art. 1146 alin. 2 Cod Civil în vigoare, este necesar ca donatarul să aibă calitatea de moștenitor prezumtiv al donatorului la momentul încheierii contractului de donație.
A patra condiție necesară pentru existența obligației de raport al donației se referă la faptul că donația făcută descendentului sau soțului supraviețuitor, care vine în concurs cu descendenții, trebuie să nu fi fost scutită de raport.
8.2.1.3 Persoanele care pot cere raportul donațiilor
Raportul donațiilor poate fi cerut de către persoanele enumerate în mod limitativ de
art. 1148 NCC, respectiv descendenții, soțul supraviețuitor atunci când vine în concurs cu descendenții, obligația de raport fiind reciprocă între aceștia, și creditorii personali ai acestora, pe cale oblică, nefiind vorba de o acțiune strict personală.
Elementul de noutate este dat de consacrarea expresă a posibilității recunoscute unanim în doctrină ca raportul să poată fi cerut și de creditorii personali ai descendenților și soțului supraviețuitor pe calea acțiunii oblice, dreptul de a cere raportul având caracter patrimonial, fără a fi însă un drept exclusiv personal.
Creditorii succesiunii și legatarii nu pot cere raportul și nici nu profită de raportul cerut de către persoanele îndreptățite deoarece pentru creditori bunurile donate au ieșit definitiv și irevocabil din patrimonial defunctului, sub rezerva unei eventuale nulități pentru fraudă, iar dreptul legatarilor se naște numai la data deschiderii moștenirii și numai asupra bunurilor care se află în patrimonial succesoral la această dată (o raportare a donațiilor la cererea legatarilor ar contraveni principiului irevocabilității donațiilor).
Dreptul la raport este un drept individual, astfel încât dacă, după deschiderea succesiunii, o persoană, îndreptățită la acesta, renunță la drept, donația se raportează numai în măsura dreptului comoștenitorilor solicitanți.
Dacă titularul dreptului la raport decedează înainte de a-l exercita, acesta se transmite moștenitorilor proprii, având caracter patrimonial, iar aceștia trebuie să-1 exercite în mod unitar. Cel care solicită raportul trebuie să dovedească donația, ceea ce se poate realiza prin orice mijloc de probă.
Articolul 1149 Cod Civil în vigoare prevede caracterul personal al obligației de raport, regula fiind aceea că moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile primite personal de la donator, el neputând fi obligat pentru altul.
Pentru ipoteza în care descendentul donatarului vine în nume propriu la moștenirea donatorului, art. 1149 alin. 3 Cod Civil în vigoare, adaptat după modelul art. 848 teza I Codul civil francez prevede că se aplică regula caracterului personal al obligației de raport, adică, în acest caz, nu va exista pentru descendent obligația de a raporta donația făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia din urmă și a ajuns să se bucure de bunul respectiv.
Justificarea este dată de faptul că bunurile ajung să fie culese nu cu titlu de donație, ci cu titlu de moștenire, astfel încât condiția coexistenței celor două calități, de donatar și de moștenitor din art. 1146 Cod Civil în vigoare, nu este îndeplinită în acest caz, fiind vorba de două moșteniri diferite. , aceeași soluție urmând a fi aplicată și în cazul moștenirii prin retransmitere.
De la această regulă există o excepție prevăzută în mod expres în alin. 3 al art. 1148 Cod Civil în vigoare, dispoziție care are ca model art. 848 teza a II-a Codul civil francez: descendentul care vine la moștenirea lui de cuius prin reprezentare, ascendentul fiind decedat la data deschiderii moștenirii, este obligat la raport pentru donația primită de ascendentul său de la de cuius, chiar dacă a renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat.
Textil este criticat în doctrină în sesnul că, deși descendentul reprezentant a renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat și nu a mai beneficiat de bunul donat, totuși, el este obligat la raport.
Explicația constă în aceea că reprezentantul dobândește nu numai drepturile, ci și obligațiile celui reprezentat.
În același timp, este adevărat că descendentul vine la moștenire în locul și gradul celui reprezentat, dar o face în temeiul propriei vocații succesorale, întrunind dubla calitate de donatar și de moștenitor, motiv pentru care trebuie să raporteze și donațiile pe care le-a primit de la de cuius.
Astfel, conform soluției din art. 1149 alin. 3 Cod Civil în vigoare, se ajunge ca descendentul de grad mai îndepărtat, care vine la moștenire prin reprezentare, să fie obligat să raporteze atât donațiile primite personal de la cel care lasă moștenirea, cât și donațiile primite de cel reprezentat (ascendentul reprezentat), în acest ultim caz fiind indiferent dacă a acceptat sau nu moștenirea ascendentului reprezentat.
8.2.1.4. Excepțiile de la obligația de raport
Regula este că sunt supuse raportului toate donațiile, cu prezumția că acestea reprezintă un avans asupra moștenirii, intenția defunctului nefiind de a avantaja pe unii dintre moștenitori.
Articolul 1151 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede o serie de excepții de la obligația de raport impusă de art. 1146 Cod Civil în vigoare:
Scutirea de raport. Caracterul supletiv al dispozițiilor privind obligația de 2
raport al donațiilor.
Având în vedere dispozițiile art. 1150 alin. 1 lit. a) Cod Civil în vigoare, care consacră posibilitatea ca de cuius să facă donații cu scutire de raport, care conferă donației caracter definitiv, înseamnă că obligația de raport al donațiilor nu are caracter imperativ; normele care reglementează obligația de raport al donațiilor sunt supletive deoarece donatorul poate scuti donatarul de raport, în acest caz donația urmând a fi redusă numai dacă este excesivă.
Conform art. 1150 alin. 1 lit. a), teza a II-a Cod Civil în vigoare, scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități.
Astfel, scutirea de raport trebuie făcută în mod expres, fie prin actul de donație, fie printr-un act ulterior donației, care trebuie întocmit în forma prevăzută pentru liberalități deoarece scutirea de raport reprezintă, ea însăși o liberalitate pe care o desăvârșește (după cum rezultă din formularea utilizată în text „întocmit în una dintre formele prevăzute pentru liberalități”) și de aceea trebuie respectate anumite cerințe de formă: fie întocmirea în forma prevăzută pentru liberalități între vii, deci forma autentică cerută pentru donații, fie în forma prevăzută de lege pentru liberalități mortis causa, adică în una din formele testamentare.
Trebuie menționat că scutirea de raport nu influențează reducțiunea donațiilor dacă donația e excesivă, dispozițiile cu privire la reducțiunea liberalităților excesive aplicându-se în mod corespunzător.
Donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse
Conform art. 1150 alin. 1 lit. b) Cod Civil în vigoare, a doua excepție de la obligația de raport vizează donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse care nu sunt supuse obligației de raport al donațiilor deoarece se consideră că voința defunctului, în acest caz, a fost de a opera scutirea de raport.
Astfel, aceste donații au caracter definitiv, fiind consacrată expres o prezumție relativă de scutire de raport. Deși regula de la lit. a) este că scutirea de raport se realizează în mod expres, textul de lege de la lit. b) permite ca scutirea de raport să fie făcută în formă tacită prin deghizarea donației sub forma unei înstrăinări cu titlu oneros sau prin efectuarea prin persoane interpuse; în plus, se permite ca intenția scutirii de raport să poată fi dovedită și în absența unui act autentic în cazul donației indirecte sau a donației sub forma darului manual.
Totuși, este posibil să se dovedească faptul că prin interpunerea de persoane cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport, caz în care se revine la obligația de raport al donației.
Corelații între obligația de raport, scutirea de raport și prezumția de donație din art. 1091 alin. 4 Cod Civil în vigoare.
Conform art. 1091 alin. 4 Cod Civil în vigoare, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere, prezumție care operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare, prezumția putând fi răsturnată prin dovada contrară.
În baza reglementării anterioare, în doctrină s-a apreciat că această formă de înstrăinare este prezumată ca fiind făcută cu scutire de raport, efectuarea unei donații deghizate echivalând cu scutirea de raport, totuși, din modul în care este redactat art. 1091 alin. 4 Cod Civil în vigoare nu rezultă această prezumție a scutirii de raport, iar, din corelarea art. 1091 alin. 4 Cod Civil în vigoare cu prevederea din art. 1150 alin. 1 lit. b) teza finală Cod Civil în vigoare, rezultă că există posibilitatea să se dovedească faptul că prin interpunerea de persoane cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport.
Astfel, dacă este răsturnată prezumția de donație din art. 1091 alin. 4 Cod Civil în vigoare, nu se mai pune problema raportului donațiilor deoarece există un act cu titlu oneros, iar dacă operează prezumția de donație, înseamnă că donația va fi scutită de raport în baza art. 1150 alin. 1 lit. b) teza I Cod Civil în vigoare (ca regulă), cu posibilitatea dovedirii, în baza alin. 1 lit. b) teza a II-a, a faptului că de cuius a urmărit un alt scop decât scutirea de raport (ca excepție).
Gratuități nesupuse raportului
Darurile obișnuite, donațiile remuneratorii, cheltuielile de întreținere și educație, cheltuielile de nuntă
Conform art. 1150 alin. 1 lit. c) Cod Civil în vigoare, o altă excepție de la obligația de raport se referă la darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici cheltuielile de nuntă, motivat de faptul că acestea nu pot fi considerate liberalități.
Prin folosirea expresiei “în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel”, care este în acord cu soluția art. 852 alin. (1) C.civ. fr., legiuitorul a urmărit conferirea posibilității donatorului de a supune raportului și donațiile din această categorie.
Fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat.
Articolul 1150 alin. 1 lit. b) Cod Civil în vigoare prevede exceptarea de la obligația de raport a fructelor culese, a veniturilor scadente până în ziua deschiderii moștenirii și a echivalentului bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat, soluția fiind aceea de a se raporta fructele și veniturile ulterioare deschiderii moștenirii.
Justificarea pentru această excepție constă în faptul că donatarul a devenit proprietar de la data încheierii contractului și datorează raportul numai de la data deschiderii moștenirii, iar în acest interval de timp el se bucură de foloasele bunurilor care formează obiectul donației
Se consideră că donatorul a dorit să procure donatarului folosința anticipată a bunurilor
care fac obiectul darului.
Clauza contractuală prin care donatorul și donatarul ar stabili că fructele și veniturile bunului donat sunt raportabile este nulă deoarece reprezintă un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis de lege, însă este valabilă clauza prin care donatarul este scutit de raport pentru fructele și veniturile produse de bun după deschiderea moștenirii, acesta fiind o liberalitate definitivă.
Cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului.
Conform art. 1150 alin. (2) teza I Cod Civil în vigoare, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa donatarului. Astfel, în situația în care bunul a pierit în mod fortuit, total sau parțial, înainte sau după deschiderea moștenirii, în măsura pieirii nu este supus raportului, prin derogare de la regula suportării riscului de către proprietarul sub condiție rezolutorie și debitor al obligației restituirii, riscul fiind suportat de moștenire, și, prin urmare, numai în parte de către donatar, proporțional cotei sale de moștenire.
Dacă bunul a pierit din culpa donatarului, raportul se va efectua prin echivalent, după cum prevede regula din art. 1151 Cod Civil în vigoare. Faptul că raportul nu este datorat în cazul în care bunul donat a pierit se justifică pe motivul că, în acest caz, moștenitorul beneficiar nu mai poate fi avantajat, iar egalitatea dintre el și ceilalți moștenitori nu mai este încălcată.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde nu exista un text de lege care să permită raportul indemnizației de asigurare încasate de către donatar în ipoteza în care bunul pierit era asigurat, cu titlu de noutate, după modelul art. 855 Codul civil francez, art. 1150 alin. (2) teza a II-a Cod Civil în vigoare prevede că, în situația în care bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizații încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun, iar dacă indemnizația nu a fost utilizată în acest scop, ea însăși este supusă raportului; astfel, există obligația de raport fie pentru bunul reconstituit prin folosirea indemnizației încasate ca urmare a pieirii sale, fie pentru însăși indemnizația primită.
Teza finală a alin. 2, prevede raportarea indemnizației care rezultă dintr-un contract de asigurare numai în măsura în care depășește cuantumul total al primelor plătite de donatar.
8.2.1.5 Modalitatea de efectuare a raportului
Spre deosebire de reglementare anterioară, în care i era consacrată posibilitatea de a efectua raportul fie în natură, prin readucerea efectivă a bunului la masa succesorală, fie prin echivalent, prin introducerea art. 1151 alin. 1 și 2 Cod Civil în vigoare, după modelul C.civ. al Provinciei Quebec, se schimbă radical sistemul modului de efectuare a raportului.
Astfel, conform alin. 1 al art. 1151 Cod Civil în vigoare, regula este că raportul se face prin echivalent, fiind considerată ca nescrisă dispoziția care impune donatarului raportul în natură, ceea ce înseamnă că este interzisă obligarea donatarului la efectuarea raportului în natură cu scopul de a asigura protejarea circuitului civil și a liberei circulații a bunurilor.
Soluția consacrată a avut ca bază modelul legiuitorului francez, care a instituit regula raportului prin echivalent și numai prin excepție în natură.
În cazul efectuării raportului prin echivalent, numit în doctrină raport prin luare mai puțin/raport în valoare/ raport prin echivalent valoric efectiv- deși există și opinia separată conform căreia raportul prin echivalent și raportul prin luare mai puțin nu ar fi același lucru, cel obligat la raport păstrează bunul donat în natură, dar aduce la masa succesorală valoarea lui, comoștenitorii fiind satisfăcuți prin echivalent valoric al bunului raportat, în bunuri sau în bani, proporțional cu cotele succesorale ale fiecăruia.
Soluția nou stabilită vine să răspundă unor aprecieri făcute în doctrină în sensul că raportul în natură ar fi dăunător prin consecințele sale: donatarul gestionează bunul cu reținere, știind că trebuie să-1 raporteze, existând o insecuritate în raporturile cu terții.
Astfel, donația nu se desființează la data deschiderii moștenirii, iar donatarul rămâne proprietarul bunului donat.
Cu titlu de excepție de la regula din alin. 1 al art. 1151 Cod Civil în vigoare, se recunoaște posibilitatea ca raportul să se efectueze în natură deoarece alin. 2 conferă donatarului posibilitatea de a opta pentru efectuarea raportului în natură, dacă la data cererii de raport este încă proprietarul bunului și nu 1-a grevat cu o sarcină reală și nici nu 1-a dat în locațiune pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
Accentul cade pe faptul că numai donatarul poate decide să facă raportul în natură și nici în această situație nu trebuie afectați terții titulari ai unor drepturi reale.
Raportul în natură operează ca o condiție rezolutorie, donația fiind desființată retroactiv, iar donatarul considerat că nu a fost niciodată proprietar, bunurile donate făcând parte, de la data deschiderii moștenirii, din masa succesorală.
În cadrul doctrinei s-a susținut că formularea „cu toate acestea” utilizată în alin. 2 al art. 1151 Cod Civil în vigoare, nu foarte potrivită în contextul unui limbaj juridic tehnic specific, poate fi interpretată în sensul că, prin excepție de la regula enunțată în alin. 1, donatarul poate opta pentru efectuarea raportului în natură..
Elementul de noutate este dat de faptul că, deși în baza reglementării anterioare raportul bunurilor imobile se făcea, de regulă, în natură, iar în cazul bunurilor mobile raportul se efectua prin echivalent, dacă donatorul nu impunea sau autoriza raportul în natură, soluția reținută în art. 1151 Cod Civil în vigoare nu face distincție între raportul în cazul bunurilor mobile și în cazul bunurilor imobile, regula fiind acea a efectuării raportului prin echivalent, cu mențiunea că raportul se poate realiza în natură atât în cazul imobilelor, cât și în cazul mobilelor, atunci când donatarul optează în acest sens.
Efectuarea raportului donațiilor prin echivalent
Articolul 1151 alin. 3 Cod Civil în vigoare stabilește trei moduri de efectuare a raportului prin echivalent: prin preluare, prin imputație sau în bani, iar alin. 4, 5 și 6 al art. 1151 Cod Civil în vigoare detaliază modul în care funcționează acestea.
Raportul prin preluare.
Conform alin. 4, raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de către moștenitorii îndreptățiți la raport a unor bunuri, pe cât rrsibil de aceeași natură și calitate cu cele care au format obiectul donației, ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia, iar bunurile rămase după această operațiune se împart între mostenitori.
Elementul de noutate din art. 1151 alin. 4 Cod Civil în vigoare este dat de introducerea expresiei ”ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia” care vine să clarifice faptul că preluarea se va realiza în mod proporțional în funcție de cotele succesorale ale comoștenitorilor, și nu în mod egal, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde se prevedea că fiecare comoștenitor va /lua din masa succesorală o parte egală cu bunul donat.
Prevederea anterioară a fost susceptibilă de critici deoarece, în timp ce soluția se putea aplica ca atare pentru ipoteza descendenților defunctului cu drepturi egale, în cazul soțului supraviețuitor care venea la moștenire alături de descendenți soluția preluării unei părți egale nu se putea aplica decât în anumite cazuri-de ex. ipoteza soțului supraviețuitor care venea la moștenire în concurs cu trei descendenți-în restul cazurilor fiind aplicată soluția preluării în mod proporțional cu cotele succesorale, chiar in lipsa unei dispoziții exprese în acest sens sau chiar peste dispoziția expresă care stabilea preluarea unei părți egale.
Raportul prin imputație
Conform alin. 5 al art. 1151 Cod Civil în vigoare, în cazul raportului prin imputație, valoarea donației se scade din partea moștenitorului obligat la raport. Astfel, după stabilirea cotelor succesorale ale comoștenitorilor, faptul că valoarea donației se scade din partea
moștenitorului obligat la raport înseamnă că cel obligat la raport va culege efectiv o parte ce reprezintă diferența dintre valoarea cotei sale succesorale și valoarea donației.
Raportul prin preluare și prin imputație presupun că valoarea părții de moștenire cuvenite gratificatului este mai mare sau egală cu donația pe care o raportează deoarece, în caz contrar, cel gratificat poate renunța la moștenire pentru a păstra donația, cu excepția ipotezei unei acceptări forțate și a incidenței dispozițiilor art. 1147 alin. 2 Cod Civil în vigoare.
Raportul în bani
În baza alin. 6 al art. 1151 Cod Civil în vigoare, în cazul raportului în bani, numit în doctrină raport propriu-zis în valoare , cel obligat la raport va depune la dispoziția celorlalți moștenitori o sumă de bani care reprezintă diferența dintre valoarea bunului donat și partea din această valoare ce corespunde cotei sale succesorale.
Această modalitate poate fi utilizată atunci când bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a permite efectuarea unui raport prin preluare sau prin imputație, iar donatarul nu poate renunța la moștenire pentru a păstra donația deoarece sunt întrunite condițiile acceptării forțate a moștenirii sau ale raportului donației și în cazul renunțării.
8.2.1.6. Căile de realizare a raportului
Articolul 1152 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede că raportul se poate realiza fie prin bună învoială în cadrul partajului amiabil, fie pe cale judecătorească, în cadrul partajului judiciar nefiind exclusă însă posibilitatea ca în cadrul partajului judiciar părțile să se înțeleagă în legătură cu modul de realizare a partajului.
Acțiunea în raport reprezintă mijlocul juridic legal care permite comoștenitorilor interesați să sesizeze instanța de judecată, solicitând obligarea comoștenitorului beneficiar al unei donații să raporteze la masa succesorală bunurile care au făcut obiectul donației.
Elementul de noutate este dat de faptul că, spre deosebire de reglementarea anterioară, raportul nu se mai poate face printr-o acțiune separată-introdusă atât înainte, cât și după partaj-deoarece art. 1152 alin. 1 Cod Civil în vigoare stipulează că raportul se realizează în cadrul partajului.
Astfel, deși inițial, în Proiectul noului Cod civil și în Legea nr. 287/2009, a fost recunoscută posibilitatea ca raportul să se realizeze atât printr-o acțiune separată, cât și printr-o cerere incidentală formulată în cadrul partajului, soluția finală reținută de art. 1152 Cod Civil în vigoare a fost cea potrivit căreia raportul se poate face doar în cadrul partajului.
Deși s-a susținut că dreptul la raport poate fi valorificat și după împărțeală, soluția reținută de legiuitor are în vedere opinia potrivit căreia raportul este o operațiune specifică partajului, care nu se justifică după efectuarea partajului, și care nu poate exista independent de partaj, deoarece numai cu prilejul partajului poate avea loc imputația sau preluarea care îi sunt specifice.
Raportul nu se realizează de drept, ci numai la cererea persoanelor îndreptățite, acțiunea în executarea raportului fiind o acțiune în realizarea dreptului la raport, deși în doctrină a fost susținută și opinia contrară , în sensul că raportul donațiilor ar opera de drept și nu ca urmare a unei acțiuni de raport sau că acțiunea poate să nu fie una în realizarea unui drept, ci una în constatare.
Caracterul colectiv al acțiunii în realizarea raportului.
Deoarece donația raportabilă este considerată un avans asupra moștenirii, iar prin raportul donațiilor se restabilește echilibrul între moștenitori, urmărindu-se asigurarea cotelor succesorale ale fiecăruia, art. 1152 alin. 2 Cod Civil în vigoare prevede că raportul cerut de unul dintre moștenitori profită și celorlalți moștenitori îndreptățiți să solicite raportul, cu excepția celor care au renunțat în mod expres la raport.
Alineatul 2 al art. 1152 Cod Civil în vigoare stabilește caracterul colectiv al acțiunii în raportul donației, soluție care a fost deja consacrată în doctrină, chiar și în lipsa unui text legal, în sensul că acțiunea în realizarea raportului este indivizibilă, iar exercitarea ei doar de către unul dintre moștenitori profită și celorlalți îndreptățiți să solicite raportul, chiar dacă nu au cerut personal acest lucru, dar cu respectarea condiției ca aceștia să nu fi renunțat în mod expres la raport.
În baza reglementării anterioare, din care lipsea o consacrare expresă a acestei soluții, s-a susținut și opinia contrară, în sensul că persoanele în favoarea cărora este reglementat raportul nu li se poate impune raportul deoarece sunt în drept să-1 invoce sau nu
Caracterul imprescriptibil al acțiunii în realizarea raportului.
Acțiunea în executarea raportului este o acțiune personală. Însă, se susține că această acțiune nu este prescriptibilă în termenul de 3 ani, care începe să curgă de la deschiderea succesiunii, ci este imprescriptibilă, argumentându-ne soluția după cum urmează:
acțiunea poate fi realizată doar în cadrul partajului, iar acesta este imprescriptibil, putând fi efectuat de moștenitori oricând doresc; în caz contrar, ar însemna obligarea moștenitorilor care doresc să beneficieze de raport la inițierea partajului în termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii;
imprescriptibilitatea este atestată de modificările suferite de art. 1152 Cod Civil în vigoare de la data adoptării Legii nr. 287/2009.
8.2.1.7 Evaluarea bunului raportat
Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent.
Până la introducerea art. 1153 Cod Civil în vigoare, soluția admisă în doctrină a fost că evaluarea bunurilor în vederea efectuării raportului se făcea în mod distinct pentru bunurile imobile, în cazul cărora evaluarea se făcea în funcție de valoarea la data deschiderii moștenirii, și pentru bunurile mobile, în cazul cărora se avea în vedere valoarea bunului din momentul încheierii contractului de donație.
Spre deosebire de aceste soluții din doctrină, art. 1151 alin. (1) Cod Civil în vigoare, fără a face distincție între bunuri mobile și imobile, stabilește regula potrivit căreia evaluarea bunurilor pentru efectuarea raportului prin echivalent se face în funcție de valoarea bunului donat la momentul judecății, ținându-se însă cont de starea lui în momentul donației, din care se scade valoarea, la momentul judecății, a sarcinilor asumate prin contractul de donație.
Deși, inițial, în Proiectul noului Cod civil s-a stabilit evaluarea bunului în funcție de valoarea din momentul partajului, renunțarea la această soluție și consacrarea soluției conform căreia evaluarea se face în funcție de valoarea bunului donat de la momentul judecății, adică valoarea bunului la momentul realizării raportului, se justifică prin faptul că, inițial, în Proiectul noului Cod civil a fost recunoscută posibilitatea ca raportul să se realizeze atât
printr-o acțiune separată, cât și printr-o cerere incidentală formulată în cadrul raportului de partaj iar o trimitere a art. 1153 Cod Civil în vigoare la valoarea bunului de la momentul partajului nu s-ar fi corelat cu soluția respectivă; totuși, soluția finală la care s-a oprit legiuitorul în art. 1152 Cod Civil în vigoare a fost cea potrivit căreia raportul să se poată face doar în cadrul partajului.
În situația în care bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, prin excepție de la regula de mai sus, art. 1153 alin. 2 Cod Civil în vigoare, inspirat de Codul civil francez, dispune că se va ține seama de valoarea bunului la data înstrăinării.
Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ține cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu și de starea lui la momentul dobândirii.
Totuși, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.
Spre deosebire de soluția din Codul civil francez, care prevede că raportul unei sume de bani este egal cu cuantumul acesteia, prin introducerea prevederilor din art. 1153 alin. 3 Cod Civil în vigoare, conform căruia sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflației, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului și data realizării raportului, se urmărește să se asigure un echilibru între donatar și moștenitorii îndreptățiți la raport.
Articolul 1154 alin. 1 Cod Civil în vigoare recunoaște donatarului dreptul de a recupera, proporțional cu cotele succesorale, cheltuielile rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum și cu lucrările autonome necesare și utile până la data raportului, justificarea fiind aceea că aceste cheltuieli profită moștenirii. Creanța donatarului este garantată cu dreptul de retenție asupra bunului recunoscut de art. 1154 alin. 3 Cod Civil în vigoare până la momentul plății efective a sumelor datorate.
Articolul 1154 alin. (2) Cod Civil în vigoare, realizat după modelul Codului civil francez, are în vedere faptul că, deși regula enunțată în art. 1151 Cod Civil în vigoare este cea a efectuării raportului prin echivalent, raportul se poate realiza în natură dacă donatarul optează în acest sens și, astfel, este necesară stabilirea răspunderii donatarului sub forma obligării sale la plata de despăgubiri pentru toate degradările și deteriorările care au micșorat valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile.
Pe de o parte, în cazul raportului în natură este recunoscut dreptul donatarului la cheltuielile făcute pentru ameliorările bunului donat, iar, pe de altă parte, poate fi angajată răspunderea donatarului pentru degradările bunului donat, astfel încât, în mod firesc, legiuitorul a introdus, prin art. 1154 alin. (3) teza a II-a Cod Civil în vigoare, posibilitatea de a opera compensarea între creanța donatarului și despăgubirile pe care le datorează pentru degradările bunului donat, care operează până la valoarea celei mai mici dintre acestea.
8.2.2 Plata datoriilor
8.2.2.1. Divizarea de drept a pasivului succesoral
Noțiunea de pasiv succesoral
Pasivul succesoral e alcătuit din datoriile succesiunii și sarcinile succesiunii.
Datoriile succesiunii reprezintă obligațiile patrimoniale contractate de către de cuius în timpul vieții, care nu au fost aduse la îndeplinire de către acesta și care nu se sting prin moartea sa (indiferent de izvorul lor: delictual, contractual, legal).
Sarcinile succesiunii sunt obligații care se nasc în persoana moștenitorului la data deschiderii succesiunii și care sunt strâns legate de această succesiune (de exemplu, cheltuielile de înmormântare, cheltuieli prilejuite de conservarea/ administrarea/lichidarea patrimoniului succesoral, cheltuieli necesare partajului, legatele cu titlu particular având ca obiect bunuri de gen/bunul altuia, sarcinile impuse legatarilor).
Persoanele obligate pasivului succesoral.
În baza regulii enunțate de art. 1155 alin. 1 Cod Civil în vigoare, obligația de a suporta pasivul succesoral, adică datoriile și sarcinile moștenirii, revine moștenitorilor universali și celor cu titlu universal, adică moștenitorilor legali, legatarilor universali sau legatarilor cu titlu universal deoarece aceștia au vocație la întreg patrimoniul succesoral sau la o fracțiune din acesta.
Deoarece aceștia dobândesc prin moștenire-dacă o acceptă-un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu, adică o universalitate care cuprinde nu numai drepturi, dar și obligații, înseamnă că vor fi ținuți la plata pasivului succesoral.
Din coroborarea art. 1155 alin. 1 cu art. 1114 alin. 3 Cod Civil în vigoare rezultă că legatarii cu titlu particular nu contribuie pasivului succesoral deoarece nu au vocație la o universalitate.
Deși, de regulă, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii, prin excepție, legatarul cu titlu particular poate fi obligat să contribuie la acoperirea pasivului în anumite situații.
Pe lângă ipotezele menționate expres de art. 1114 alin. 3 Cod Civil în vigoare, legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii nici în următoarele situații: în cazul legatului care are ca obiect un imobil ipotecat, caz în care dacă legatarul a plătit creanța ipotecară se subrogă în dreptul creditorilor plătitori putând recupera, pe calea acțiunii în regres, plata făcută de la succesiunea universală/ cu titlu universal obligată să suporte pasivul; și nici în situația legatului uzufructului universal sau cu titlu universal, caz în care legatarul va fi obligat la plata datoriilor și sarcinilor aferente patrimoniului sau fracțiunilor de patrimoniu ce constituie obiectul dreptului său în calitate de uzufructuar, iar nu în calitate de moștenitor al lui de cuius.
Întinderea răspunderii moștenitorilor pentru pasivul succesoral.
Pentru interpretarea art. 1155 alin. 1 Cod Civil în vigoare, trebuie făcută o trimitere la dispozițiile din art. 1114 alin. (2) Cod Civil în vigoare, potrivit căruia moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal care au acceptat moștenirea răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.
Astfel, față de reglementarea anterioară potrivit căreia întinderea obligației de suportare a pasivului succesoral se analiza și în funcție de modalitatea de acceptare-pură și simplă sau sub beneficiu de inventar-iar moștenitorii legali, legatarii universali și cei cu titlu universal care acceptau moștenirea pur și simplu răspundeau pentru datoriile și sarcinile moștenirii atât cu bunurile dobândite prin moștenire, cât și cu bunurile proprii, iar dacă acceptau succesiunea sub beneficiu de inventar, ei urmau să răspundă de pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor dobândite prin moștenire, în prezent, potrivit art. 1155 alin. 1 Cod Civil în vigoare, coroborat cu art. 1114 alin. 2 Cod Civil în vigoare, moștenitorii universali și cu titlu universal sunt ținuți să răspundă de pasivul succesoral numai cu bunurile din patrimoniul succesoral și numai proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
Regula divizării de drept a pasivului succesoral între moștenitori de la data deschiderii moștenirii
Regula enunțată în alin. 1 al art. 1155 Cod Civil în vigoare presupune suportarea pasivului succesoral proporțional cu cota succesorală ce revine moștenitorilor universali sau celor cu titlu universal.
Pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoștenitori corespunzător părții ereditare a fiecăruia de la data deschiderii succesiunii, iar partea ereditară reprezintă cota-parte ideală ce se cuvine moștenitorului din patrimoniul succesoral în urma devoluțiunii succesorale.
În situația în care există legate formulate astfel încât nu permit determinarea părților ereditare (de exemplu, un legat cu titlu universal care nu prevede în mod expres o fracțiune matematică din patrimoniul succesoral care i se cuvine, cum ar fi legatul bunurilor imobile sau legatul bunurilor imobile), divizarea pasivului se va face pe părți virile între comoștenitori, în funcție de numărul acestora, iar, ulterior, părțile ereditare ale comoștenitorilor se vor putea stabili prin raportarea valorilor bunurilor primite la întregul patrimoniu, iar eventualele diferențe între părțile virile și părțile ereditare se vor regulariza de obicei, cu ocazia efectuării partajului.
Deși a fost corijată eroarea de limbaj din reglementarea anterioară-art. 774-775 C.civ., unde se menționa că pasivul se suportă în raport de emolumentul cules de moștenitorii universali și celor cu titlu universal, totuși formularea „proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia” din art. 1155 Cod Civil în vigoare nu este complet la adăpost de critică, deoarece ar fi fost necesară clarificarea expresă a faptului că plata datoriilor și sarcinilor moștenirii se suportă proporțional cu cota succesorală la care moștenitorii menționați au vocație.
Primatul creditorilor succesiunii și a creditorilor ale căror creanțe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moștenirii.
Punerea în executare a creanțelor creditorilor este confruntată cu întinderea obligației răspunderii pentru pasiv a fiecărui moștenitor și cu regula divizării de drept a pasivului succesoral, ambele aspecte având drept consecință divizarea gajului creditorilor chirografari.
La rândul său, această situație angrenează divizarea acțiunii de executare a creanțelor, ceea ce poate antrena o multitudine de acțiuni în executare și apărări din partea fiecărui moștenitor în parte, aspecte care fac ca procesul plății creanței să devină complicat, lung și oneros.
În conformitate cu dispozițiile art. 1155 alin. 2 Cod Civil în vigoare, exercițiul drepturilor creditorilor necesită o atenție deosebită atunci când executarea este cerută atât timp cât bunurile succesorale sunt încă în indiviziune.
Pentru această perioadă, situația executării creanțelor este simplificată prin preferința acordată creditorilor succesiunii și a creditorilor ale căror creanțe provin din conservarea sau din administrarea bunurilor moștenirii și prin unicitatea acțiunii în executare care trebuie să îi reunească în calitate de pârâți pe toți indivizarii.
În concluzie, creditorii numiți pot, înainte de efectuarea partajului să urmărească bunurile indiviziunii succesorale fără a se preocupa de diviziunea de drept a pasivului și de faptul că plata datoriilor și sarcinilor moștenirii se suportă proporțional cu cota succesorală la care moștenitorii menționați au vocație.
Se impun a fi făcute câteva precizări:
beneficiari ai dreptului de urmărire a bunurilor indivize înainte de partaj sunt doar creditorii lui de cuius și creditorii sarcinilor moștenirii născute până la data partajului;
prin bunurile aflate în indiviziune nu înțelegem doar bunurile care se găsesc în masa succesorală la data deschiderii succesiunii, ci și bunurile și valorile care au înlocuit aceste bunuri, cât și fructele lor;
plata creditorilor preferați se va face în bani, în măsura în care masa succesorală dispune de lichidități; în caz contrar creditorii preferați pot cere executarea asupra celorlalte bunuri din masa indiviză;
avantajul creditorilor preferați este considerabil prin raportare la situația creditorilor personali ai unui indivizar sau a creditorilor succesiunii pentru datoriile care rezultă din lichidarea stării de indiviziune/efectuarea partajului, aceștia neputând urmări cota parte a moștenitorilor din bunurile indivize întrucât singura lor modalitatea de acțiune este provocarea partajului.
Deși dispozițiile art. 1155 alin. 2 Cod Civil în vigoare sunt inspirate de Codul civil francez trebuie precizat că, și sub auspiciile vechii reglementări, doctrina a identificat o excepție de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral, constând în dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, care rămâne indivizibil atât timp cât durează indiviziunea, iar, până la partaj, creditorii succesiunii pot urmări bunurile succesorale pentru întreaga creanță..
De la regula divizibilității de drept a pasivului, există patru excepții reglementate în
art. 1155 alin. 3) Cod Civil în vigoare.
Prima excepție reglementată la lit. a) vizează inaplicabilitatea divizării de drept a pasivului succesoral în cazul unei obligații indivizibile, dar nu solidară, caz în care, conform art. 1425 Cod Civil în vigoare, fiecare dintre moștenitori poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații, cu posibilitatea de a obține restituirea prestațiilor efectuate în temeiul obligației indivizibile , ceea ce înseamnă că orice moștenitor poate fi urmărit pentru întreg, cu drept de regres împotriva comoștenitorilor.
Obligația este indivizibilă în cazul în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală..
A doua excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral, reglementată la lit. b), vizează obligația care are ca obiect un bun individual determinat ori o prestație determinată asupra unui astfel de bun, caz în care moștenitorul posesor va putea fi acționat singur, având drept de regres împotriva celorlalți moștenitori; elementul de noutate constă în exceptarea expresă de la divizarea de drept a pasivului succesoral a obligației care are ca obiect o prestație determinată asupra unui astfel de bun.
A treia excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral este reglementată la
lit. c) și are în vedere obligația garantată cu o ipotecă sau o altă garanție reală, caz în care moștenitorul care primește bunul afectat garanției va fi obligat pentru tot-deoarece ipoteca este indivizibilă, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moștenirii se reduce corespunzător.
Astfel, creditorul ipotecii va putea să-și satisfacă creanța prin urmărirea bunului ipotecar, nefiind necesar să-și dividă acțiunea contra moștenitorilor. Moștenitorul urmărit pentru întreaga datorie va avea drept de recurs împotriva celorlalți moștenitori obligați la plata pasivului pentru partea care le revine.
Ultima excepție de la divizarea de drept a pasivului succesoral, reglementată la lit. d) vizează situația în care unul dintre moștenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligația.
Elementul de noutate este dat de consacrarea expresă a faptului că, în acest caz, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalți moștenitori constituie o liberalitate, supusă reducțiunii dacă este cazul.
Astfel, moștenitorul însărcinat prin titlu cu plata datoriei va putea fi urmărit singur de către creditor, de regulă fără drept de regres împotriva celorlalți.
Titlul din care rezultă însărcinarea poate fi testamentul, convenția dintre moștenitori încheiată după deschiderea moștenirii, iar dacă însărcinarea rezultă din creanța încheiată de defunct cu creditorul, se admite acțiunea în regres.
8.2.2.2. Plata creditorilor
Conform art. 1156 alin. 1 Cod Civil în vigoare, creditorii personali ai succesorilor nu pot proceda la urmărirea părții indivize a debitorului din bunurile succesorale, înainte de a se face partajul întregii averi succesorale, partaj care poate fi făcut inclusiv la cererea acestora pe baza dispozițiilor din alin. 2 al art. 1156 Cod Civil în vigoare care permite în mod expres creditorilor personali ai moștenitorilor și oricărei persoane care justifică un interes legitim, în legătură cu procedura partajului succesoral, să ceară partajul în numele debitorului lor, dar și să pretindă să fie prezenți la partajul prin bună învoială sau să intervină în procesul de partaj.
Acești creditori nu exercită dreptul în nume propriu, ci pentru coindivizarul-debitor.
Dacă se face plata creanțelor în timpul derulării acțiunii de partaj, aceasta nu mai poate continua, întrucât devine lipsită de interes pentru creditorii personali ai succesorilor.
Astfel, art. 1156 alin. 3 Cod Civil în vigoare recunoaște celorlalți moștenitori posibilitatea de a obține respingerea acțiunii de partaj introduse de către creditorul personal al unui comoștenitor-debitor, plătind datoria în numele și pe seama moștenitorului debitor.
Întrucât, prin înțelegerea lor, coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor,
art. 1156 alin. 4 Cod Civil în vigoare le oferă acestora posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziției la partaj, încercându-se astfel prevenirea ineficacității partajului prin introducerea ulterioară a acțiunii pauliene de către creditori.
Opoziția dă dreptul creditorilor de a participa la partaj și de a-și exprima interesele în legătură cu acesta.
Raportat la condițiile care trebuie îndeplinite pentru creditorii care solicită revocarea partajului, regula este că acțiunea în revocarea partajului rămâne supusă dispozițiilor generale privind acțiunea revocatorie, în sensul că, pentru a ataca împărțeala cu acțiunea revocatorie, creditorii trebuie să dovedească prejudiciul.
Prin excepție, atunci când creditorii au cerut să fie prezenți, iar partajul s-a realizat în lipsa lor și fără să fi fost convocați, creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligați să dovedească frauda copărtașilor.
În privința formei, legea nu prevede vreo condiție specială, opoziția trebuind să rezulte neechivoc.
Potrivit art. 1156 alin. 5 Cod Civil în vigoare, creditorii moștenirii vor fi plătiți cu preferință față de creditorii personali ai moștenitorului din bunurile moștenirii atribuite la partaj, precum și din cele care le iau locul în patrimoniul moștenitorului; această situație reprezintă un privilegiu al creditorilor succesiunii față de creditorii personali ai moștenitorilor deoarece creditorii moștenirii au dreptul de a fi plătiți cu preferință din față de creditorii personali ai moștenitorului din aceste bunuri, iar creditorii personali ai moștenitorilor vor putea urmări aceste bunuri numai după satisfacerea creanțelor creditorilor moștenirii.
Articolul 1156 alin. 6 Cod Civil în vigoare permite invocarea acestui privilegiu inclusiv de către ereditorul-legatar care au dreptul de a fi plătiți cu preferință din față de creditorii personali ai moștenitorului, dar numai dacă legatul este cu titlu particular iar obiectul legatului nu constă într-un bun individual determinat.
În cazul în care unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal care, din cauza garanției reale sau din orice altă cauză, plătește din datoria comună mai mult decât partea proporțională cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia (partea sa ereditară), art. 1157 alin. 1 Cod Civil în vigoare îi recunoaște un drept de regres împotriva celorlalți comoștenitori legali sau testamentari, universali sau cu titlu universal pentru partea din datoria comună plătită peste parte care îi revenea. Această acțiune poate avea o natură juridică diferită: acțiune personală, când se face plata unei obligații indivizibile; acțiune derivată din gestiunea de afaceri, când plătește mai mult decât partea sa ereditară cu intenția de a gera interesele celorlalți moștenitori; acțiune provenind dintr-o subrogație reală, când moștenitorul acceptant sub beneficiu de inventar plătește o datorie/sarcină a moștenirii din propriul său patrimoniu; acțiune în garanție a împărțelii, când acțiunea în regres e efectuată după realizarea partajului, întrucât are caracter personal, acțiunea în regres e prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, indiferent dacă se valorifică printr-o acțiune separată sau dacă este exercitată în cadrul procesului de partaj.
Lăsarea bunurilor moștenirii în posesia moștenitorilor solvens poate valora o recunoaștere de datorie ce are ca efect întreruperea prescripției
Dreptul de regres împotriva celorlalți comoștenitori este recunoscut de art. 1157 Cod Civil în vigoare numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, adică numai pentru partea din datoria comună pe care fiecare dintre ei era obligat să o suporte, chiar și atunci când moștenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor.
Astfel, potrivit art. 1157 alin. 1 Cod Civil în vigoare, acțiunea în regres este divizibilă, chiar dacă creanța creditorului plătit este indivizibilă, moștenitorul solvens putând cere de la comoștenitori partea pe care fiecare dintre ei era obligat să o suporte, ținându-se cont și de contribuția sa la plata pasivului.
În baza dispozițiilor art. 1157 alin. 2 Cod Civil în vigoare, dacă unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din pasivul moștenirii se împarte între toți ceilalți comoștenitori, în proporție cu cotele succesorale ale fiecăruia și, astfel, comoștenitorul solvens suportă alături de ceilalți comoștenitori insolvabilitatea unuia dintre ei, proporțional cu părțile ereditare.
Dubla calitatea a unei persoane, de moștenitor și de creditor al succesiunii-indiferent că este creditor din datorii sau din sarcini ale succesiunii-nu îi acordă acesteia vreun privilegiu în executarea creanței sale, prioritate având calitatea de creditor în conformitate cu dispozițiile alin. 3.
Pentru partea din datorie care trebuie să o suporte ca moștenitor sunt incidente dispozițiile noului Cod civil privind compensația, imputația plății și confuziunea, chiar dacă datoria și creanța se găsesc în mase de bunuri diferite.
8.2.2.3 Raportul datoriilor
Raportul datoriilor este o operațiune prin care moștenitorul care are o datorie către defunct ori față de succesiune este obligat să o raporteze, adică să o readucă la masa succesorală, ceea ce înseamnă că preia în lotul său bunuri mai puține decât cota-parte care i se cuvine din moștenire, corespunzător valorii datoriei.
Se consideră că un succesibil care a primit un împrumut în timpul vieții lui de cuius de la acesta, fără a i se cere plata în timpul vieții, a primit un avantaj care trebuie raportat
Raportul datoriilor se justifică prin faptul că se urmărește asigurarea egalității între comoștenitori potrivit cotelor succesorale.
Momentul la care se poate realiza raportul datoriilor.
Raportul datoriilor se poate realiza atât cu ocazia partajului, cât și înainte de partajul succesoral, dar numai dacă există acordul moștenitorilor.
Introducerea alin. 4 a fost determinată de necesitatea înlăturării controverselor din doctrină cu privire la natura juridică a raportului datoriilor, pe de o parte fiind susținută opinia că ar fi o variantă a raportului donațiilor, având același domeniu de aplicare, iar, pe de altă parte, opinia contrară în sensul că raportul datoriilor nu este o varianta a raportului datoriilor, ci este un mod de lichidare propriu împărțelii, destinat să asigure împărțeala între copărtași, fiind o operațiune de partaj propriu-zis, ceea ce antrena efecte diferite și cu privire la momentul la care se poate realiza raportul datoriilor.
Soluția din doctrină în sensul că lichidarea datoriilor prin raport nu presupune, neapărat, o operațiune de partaj, lichidarea prin raport a datoriilor putând avea loc și fără ieșirea din indiviziune a moștenitorilor a inspirat dispoziția din alin. (4) care permite realizarea raportului datoriilor și înainte de partajul succesoral, dacă există acordul moștenitorilor.
Modul de efectuare a raportului datoriilor.
Cu titlu de noutate, art. 1158 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede expres modalitatea de efectuare a raportului datoriilor prin luare mai puțin, adică prin echivalent, pentru cazul în care, la data partajului succesoral, un moștenitor are o datorie certă și lichidă față de moștenire.
Deși intenția legiuitorului de a introduce prevederea expresă a unei soluții în acest sens este importantă, rămâne problema lipsei de corelare cu terminologia din art. 1151 NCC: pe de o parte, art. 1151 Cod Civil în vigoare stabilește regula că raportul se face prin echivalent, care se poate realiza prin preluare, imputație sau în bani, prin excepție existând posibilitatea ca donatarul să opteze pentru efectuarea raportului în natură, iar, pe de altă parte, art. 1158 alin. 1 Cod Civil în vigoare prevede efectuarea raportului datoriilor prin luare mai puțin. Astfel, deși noțiunea de raport prin echivalent este cunoscută și sub denumirea de raport prin luare mai puțin sau raport în valoare, ar fi fost necesară folosirea unei terminologii unitare în art. 1151 și art. 1158 Cod Civil în vigoare, fie pentru motive de tehnică legislativă, dar și pentru a evita punerea problemei dacă legiuitorul a dorit să stabilească modalitatea de realizare a raportului datoriilor prin luare mai puțin ca variantă diferită față de modalitatea realizării raportului prin echivalent.
Astfel, efectuarea raportului datoriilor prin luare mai puțin, adică prin echivalent, fie prin preluare, fie prin imputație, presupune că moștenitorul care are o datorie față de moștenire va prelua în lotul său bunuri mai puține decât cota-parte care i se cuvine din moștenire, corespunzător valorii datoriei, respectiv valoarea datoriei se scade din cota-parte care i se cuvine din moștenire.
Ca urmare a realizării raportului datoriei, creanța se stinge prin confuziune până la limita cotei-părți ce revine din moștenire acelui debitor.
În cazul în care moștenitorul are mai multe datorii față de moștenire care nu sunt acoperite cu partea sa din bunurile moștenirii, art. 1158 alin. 2 Cod Civil în vigoare dispune că aceste datorii se sting proporțional prin raport, în limita părții respective, adică în limita cotei sale din moștenire.
Dacă datoria depășește în valoare limitele cotei succesorale a debitorului, pentru diferența în plus nu se pot aplica regulile raportului datoriilor, ci regulile plății obișnuite.
Avantajele raportului datoriilor pentru moștenitori, analizate în doctrină, constau în faptul că raportul conferă comoștenitorilor un drept de preferință, fiind înlăturat concursul creditorilor moștenitorului debitor și riscul insolvabilității; comoștenitorii au dreptul la dobândă pentru datorie de la data deschiderii moștenirii. De asemenea, se impune a preciza că raportul este permis și pentru datoriile neajunse la scadență.
Condiții pentru obligația de raport al datoriilor.
Ca primă condiție, existența obligației de raport al datoriilor presupune acceptarea succesiunii și calitatea de debitor al succesiunii, calitate dobândită înainte sau după deschiderea moștenirii.
Datoria moștenitorului față de succesiune poate avea ca obiect sume de bani sau bunuri, fără a se face vreo distincție în funcție de izvorul acesteia (contractual, delictual etc.), de modul de dobândire (datorie personală sau dobândită prin reprezentare sau retransmitere).
Astfel, moștenitorul care vine la succesiune prin reprezentare trebuie să raporteze atât datoriile sale către defunct, cât și datoriile reprezentatului față de defunct, chiar dacă a renunțat la moștenirea acestuia.
Este necesar să existe mai mulți moștenitori (comoștenitori), iar comoștenitorul să aibă o datorie față de succesiune, prin raportul datoriilor urmărindu-se restabilirea egalității între comoștenitori, egalitate pe care trebuie să o privim în sens juridic, adică potrivit cotelor succesorale.
În ceea ce privește persoanele obligate la raportul datoriilor, deși s-a formulat opinia că raportul datoriilor are același domeniu de aplicare ca și raportul donațiilor, opinia majoritară este în sensul că raportul datoriilor este aplicabil tuturor moștenitorilor.
Astfel, obligația de realizare a raportului datoriilor nu are același domeniu de aplicare ca raportul donațiilor-și deci nu se limitează la soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire alături de descendenții defunctului, respectiv la descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală-argumentele în acest sens fiind date de:
faptul că art. 1158 alin. 1 Cod Civil în vigoare se referă la „un moștenitor » și nu limitează aplicarea numai la soțul supraviețuitor și descendenții defunctului;
faptul că a fost introdus alin. 4 care a soluționat problema naturii juridice a raportului datoriilor care nu se suprapune peste raportul donațiilor, ceea ce înseamnă că raportul datoriilor este aplicabil și față de alți moștenitori, inclusiv legatari universali sau cu titlu universal;
faptul că art. 1146 alin. 1 Cod Civil în vigoare, care indică persoanele obligate la raportul donațiilor, are caracter de strictă interpretare și nu există temei pentru a fi extins pentru cazul raportului datoriilor.
O altă condiție pentru raport al datoriilor, impusă de art. 1158 alin. 1 Cod Civil în vigoare, este ca un moștenitor să aibă o datorie certă și lichidă față de moștenire la data partajului succesoral, fără a fi neapărat și exigibilă și indiferent de izvorul datoriei sau obiectul ei.
Nu se pune problema efectuării raportului în cazul creanței pe care un moștenitor o are față de moștenire deoarece art. 1158 alin. 3 Cod Civil în vigoare stipulează expres că raportul nu operează pentru această categorie; astfel, nu există posibilitatea pentru acesta de a prelua cu întâietate din masa succesorală bunuri care să acopere valoarea creanței sale.
Deși legea nu prevede posibilitatea unei scutiri de raportul datoriilor, astfel încât nu se pune problema unei condiții separate pentru acest aspect, totuși, în doctrină se analizează separat condiția de a nu fi intervenit o iertare sau remitere de datorie, care constituie o liberalitate, cu regimul corespunzător, deoarece dacă se permite acest lucru, nu este exclusă nici posibilitatea de a stipula că datoria urmează a se stinge numai prin plată.
Dubla calitate de debitor și creditor al succesiunii.
Conform art. 1158 alin. 3 Cod Civil în vigoare, moștenitorul care este atât creditor, cât și debitor al moștenirii se poate prevala de compensația legală, recunoscându-i-se, în temeiul legii, posibilitatea de a o invoca chiar dacă nu ar fi întrunite condițiile acesteia.
CAPITOLUL IX
PARTAJUL MOȘTENIRII
9.1. Partajul moștenirii în dreptul comun
În mod tradițional partajul moștenirii se studiază sub două aspecte: partajul de drept comun și partajul de ascendent.
Prin împărțeală ia sfârșit indiviziunea succesorală, bunurile aflate în indiviziune trecând în proprietatea exclusivă a coindivizarilor, potrivit cotei-părți la care are dreptul fiecare.
Împărțeala (partajul) succesoral este operațiunea juridică prin care încetează starea de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite pe cote-părți ideale sunt trecute în proprietatea exclusivă a fiecărui coindivizar și determinate în materialitatea lor.
În conformitate cu prevederile art. 1143 alin. 1 Cod Civil în vigoare, nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, ceea ce înseamnă că în dreptul intern indiviziunea silită este exclusă.
În condițiile legii, este însă admisă indiviziunea voluntară.
Încetarea stării de indiviziune prin partaj poate fi cerută oricând prin lege, prin act juridic ori prin hotărâre judecătorească.
Prevederile art. 669 Cod Civil în vigoare, care sunt în sensul că partajul poate fi cerut oricând, consacră două reguli.
Prima regulă se referă la faptul că dreptul de a cere partajul este imprescriptibil, altfel spus partajul poate fi cerut indiferent cât timp a durat coproprietatea. Aceată regulă nu comportă nicio excepție.
Potrivit celei de a doua reguli, partajul poate fi cerut în orice moment, fără a fi necesară o durată minimă a coproprietății. De la această regulă se poate deroga dacă partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.
Ca excepție la regula de mai sus, prin dispozițiile Noului cod civil, părțile sau instanța de judecată pot suspenda temporar partajul.
Astfel, potrivit art. 672 Cod Civil în vigoare, convențiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. în cazul imobilelor, convențiile trebuie încheiate în formă autentică și supuse formalităților de publicitate prevăzute de lege.
Tot astfel, potrivit art. 673 C. civ., instanța de judecată sesizată cu cererea de partaj „poate suspenda pronunțarea partajului” pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlați coproprietari.
Persoanele care pot cere partajul
Partajul moștenirii se face cu respectarea unor condiții generale de fond ce privesc: persoanele care pot cere împărțeala; capacitatea cerută de lege pentru a cere partajul; autorizații.
Ieșirea din indiviziune poate fi cerută astfel de: coindivizarii (comoștenitorii), creditorii personali ai moștenitorilor, cesionarii drepturilor succesorale și procurorul.
Comoștenitorii-moștenitori legali și testamentari-aflați în indiviziune pot cere împărțeala. Astfel, legitimitatea procesuală activă aparține oricăruia dintre titularii dreptului de proprietate comună.
Precizăm că, dintre moștenitorii testamentari, doar legatarii universali și cei cu titlu universal au această posibilitate.
În principiu, exercitarea acțiunii de împărțeală nu este condiționată de înscrierea în cartea funciară, partajul având efecte declarative, și nu translative de proprietate.
De asemenea, creditorii personali ai succesorilor pot cere împărțeala. Ei au dreptul de a cere partajul în numele debitorului lor sau pot continua acțiunea de împărțeală pe care debitorul lor o începuse.
În general, literatura de specialitate a apreciat că dreptul creditorilor personali de a cere împărțeala este o aplicație a acțiunii oblice, prevăzută de art. 1560 Cod Civil în vigoare
Potrivit art. 679 alin. 1 Cod Civil în vigoare “creditorii personali ai coindivizarilor vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coindivizari ori de un alt creditor.”
Cesionarii de drepturi succesorale ale comoștenitorilor au dreptul să ceară împărțeala moștenirii, întrucât ei se subrogă coindivizari-lor cedenți.
În schimb, dobânditorul unor bunuri privite ut singuli nu are acest drept deoarece el nu îl înlocuiește pe autorul său în indiviziune.
Întrucât acțiunea în partaj nu are un caracter strict personal, putând fi promovată și de alte persoane decât coindivizarii, ea va putea fi introdusă și de procuror.
Mai trebuie menționat că în procesul de partaj mai pot interveni și terțe persoane, fie din proprie inițiativă, fie la cererea uneia dintre părțile inițiale.
De exemplu, Ministerul Public va putea cere împărțeala pentru asigurarea protecției unor interese generale.
Capacitatea necesară pentru a cre partajul
Întrucât împărțeala are numai caracter declarativ și nu translativ, prin această operațiune comoștenitorii nu înstrăinează și nici nu dobândesc drepturi noi.
Datorită însă consecințelor pe care le poate provoca asupra patrimoniilor, legea asimilează împărțeala, sub aspectul capacității, unui act de dispoziție.
Astfel, pentru a participa valabil la împărțeală, coindivizarii trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
În consecință, persoanele lipsite de capacitate de exercițiu-minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție-nu pot cere împărțeala decât prin reprezentant legal (părinte sau tutore.
Potrivit art. 144 alin. 2 C. civ., tutorele poate să facă acte de împărțeală pe seama minorului numai cu azizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă.
Actele încheiate cu nerespectarea dispozițiilor în cauză sunt anulabile.
Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă-minorii între 14-18 ani-pot cere personal împărțeala moștenirii, dar cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorilor legali.
Astfel, când un coindivizar este lipsit de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanței de tutelă, precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
Dacă unul dintre coindivizari este dispărut, instanța de judecată este obligată să sesizeze instanța de tutelă pentru numirea unui curator, după care procesul va continua, în contradictoriu și cu cel care este numit curator.
De menționat că legea nu impune existența vreunei autorizații administrative pentru efectuarea partajului.
Dacă însă prin împărțeala în natură a unor construcții se ajunge la modificări
arhitectonice, este necesară obținerea unei autorizații de construire sau de desființare, eliberată de primărie sau prefectură, în condițiile Legii nr. 50/1991, republicată și modificată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor.
Obiectul partajului succesoral
Obiectul material al împărțelii îl constituie masa indiviză alcătuită, în principiu, din toate bunurile asupra cărora poartă drepturile reale ale defunctului (existente la data deschiderii moștenirii).
Deoarece patrimoniul succesoral este compus dintr-un activ și un pasiv, împărțeala ar trebui să aibă în vedere toate elementele active și pasive ale acestui patrimoniu.
Împărțeala nu are însă ca obiect toate aceste elemente, deoarece sunt bunuri care au existat în patrimoniul defunctului, dar care nu vor face obiectul împărțelii și bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al raportului donațiilor; bunuri care sunt aduse la masa succesorală ca urmare a subrogației cu titlu universal (de exemplu, prețul bunurilor moștenirii care au fost înstrăinate).
Bunurile care pot face obiectul împărțelii
În principiu, pot face obiectul partajului toate bunurile care există în patrimoniul defunctului la data deschiderii moștenirii.
Astfel, drepturile reale cu privire la bunurile aflate în patrimoniul defunctului (de exemplu, dreptul de proprietate, dreptul de superficie etc.) la data deschiderii moștenirii vor intra, în principiu, la împărțeală.
Tot așa și drepturile de creanță referitoare la: restituirea unui împrumut acordat de defunct, obligația de plată a prețului pentru un bun vândut de defunct etc.
Dacă bunurile ce urmează a fi împărțite fac parte din două sau mai multe moșteniri diferite, instanța va fi obligată să stabilească bunurile care intră în masa fiecărei succesiuni, apoi partajul se va face în ordinea deschiderii succesiunilor (separat sau în cadrul aceluiași proces).
Bunuri care fac obiectul partajului, deși nu existau la data deschiderii moștenirii.
În această categorie intră următoarele bunuri:
fructele naturale, civile și industriale produse de un bun succesoral după data deschiderii succesiunii. Doctrina și practica judecătorească au apreciat că fructele sporesc masa succesorală prin accesiune și s-a admis că acestea se cuvin coindivizarilor, urmând ca fiecare comoștenitor să le culeagă potrivit cotei sale de proprietate;
bunurile readuse la masa succesorală ca efect al reducțiunii liberalităților excesive;
bunurile care sunt aduse la masa succesorală ca efect al raportului donațiilor;
bunuri care sunt aduse la masa succesorală ca urmare a sub-rogației cu titlu universal (de exemplu, prețul bunurilor moștenirii care au fost înstrăinate).
Bunuri care nu pot face obiectul împărțelii
Deși existau în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, nu sunt supuse partajului următoarele bunuri:
bunurile individual determinate sau creanțele lăsate de defunct cu titlu de legat particular (acestea cuvenindu-se legatarului, la deschiderea succesiunii);
adăugirile și îmbunătățirile efectuate bunurilor de către unul sau unii dintre copărtași;
bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate comună forțată sau perpetuă.
Bunuri cu regim special de partajare
În această categorie intră bunurile care constituie amintiri de familie acestea fiind definite, potrivit alin. 1 al art. 1141 Cod Civil în vigoare, ca bunuri ce au aparținut membrilor familiei-cu orice titlu de proprietate care nu se stinge prin transmisiunea mortis causa-și care stau mărturie istoriei acesteia (naștere, pregătire școlară și extrașcolară, căsătorie, activitate socială, științifică, culturală etc), iar alin. (2) face o enumerare, cu titlu de exemplu, a unor bunuri care sunt incluse în această categorie: bunuri precum corespondența purtată de membrii familiei, arhivele familiale, decorațiile, armele de colecție, portretele de familie, documentele, precum și orice alte bunuri cu semnificație morală deosebită pentru respectiva familie; enumerarea din alin. (2) nu este limitativă.
Potrivit art. 1142 alin. 1 Cod Civil în vigoare moștenitorii pot ieși din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de familie numai prin partaj voluntar.
În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de familie rămân în indiviziune.
Pe durata indiviziunii, prin acordul moștenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea instanței, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulți dintre moștenitori sau în locul convenit de ei.
Mai precizăm că în doctrină și în practica judiciară, a fost mult disputată problema partajării construcțiilor edificate de defunct pe terenul proprietatea altei persoane.
Susțin opiniei potrivit căreia se impune a se face distincția între situația când defunctul a construit pe terenul altuia cu acordul proprietarului terenului și situația când s-a construit fără acordul lui.
Astfel, în prima situație, constructorul va dobândi un drept de proprietate asupra construcției și un drept de folosință asupra terenului-aflându-ne în prezența unui drept de superficie-și deci construcția va intra în masa succesorală.
În cea de-a doua situație, proprietarul terenului, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, va dobândi și proprietatea construcției, în acest caz, dreptul constructorului este un drept de creanță, astfel că ceea ce se va împărți între comoștenitori va fi valoarea construcției (obiectul împărțelii fiind valoarea construcției, și nu dreptul de proprietate asupra ei)
În legătură cu evaluarea bunurilor ce formează masa succesorală supusă partajului, contribuția principală revine practicii judiciare. Se susține însă că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile pertinente privind evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent, dar și cele privind ameliorările și degradările bunului în cazul raportului în natură.
În general, cu ocazia evaluării, părțile sunt libere să stabilească ele însele valoarea bunurilor supuse împărțelii sau să aleagă orice mod de evaluare neutru (conform criteriilor valorii de circulație).
Practica judiciară a statuat că o evaluare corectă și reală trebuie să aibă în vedere starea fizică în care se aflau bunurile în momentul deschiderii succesiunii, dar valoarea luată în calcul este cea de la data partajului.
La evaluarea terenurilor se va ține seama de unele criterii, precum: categoria de folosință și clasa, calitatea, fertilitatea, importanța economică, destinația, amplasamentul construcțiilor, prețurile practicate în zonă etc.
Când obiectul partajului este un bun de valoare (construcții, bijuterii etc), la împărțeală va trebui să se țină seama de valoarea de circulație din momentul evaluării, în vederea asigurării unei egalități a părților interesate în efectuarea partajului.
Valoarea bunurilor supuse partajului se determină, de regulă, prin expertiză.
Conchizând precizăm că partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune. Astfel, pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
Formele partajului succesoral
Potrivit art. 1143 alin. 1 C. civ., “nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune”, astfel, împărțeala moștenirii poate fi cerută oricând.
Partajul moștenirii se poate face „prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească”
Partajul voluntar sau împărțeala prin bună învoială).
În conformitate cu dispozițiile art. 1144 alin. 1 Cod Civil în vigoare., partajul voluntar sau prin convenția părților se realizează când sunt îndeplinite trei condiții:
sunt prezenți toți comoștenitorii;
comoștenitorii au capacitatea deplină de exercițiu;
toți comoștenitorii sunt de acord cu realizarea împărțelii pe
această cale.
Trebuie menționat că cea de-a treia condiție nu se regăsește expres în dispozițiile
art. 1144 alin. 1 Cod Civil în vigoare.
Deoarece însă, în cazul îndeplinirii primelor două condiții, în condițiile legii „partajul se poate realiza prin bună învoială », înțelegem că prin acordul comoștenitorilor se poate realiza și pe cale judecătorească.
Neîndeplinirea condițiilor de mai sus se sancționează cu nulitatea actului de partaj voluntar.
De precizat că nulitatea relativă a partajului prin bună învoială nu poate fi invocată de coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite.
Potrivit Noului cod civil, în situația în care nu sunt prezenți toți moștenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse sub interdicție judecătorească ori persoane dispărute, atunci „se vor pune sigilii pe bunurile moștenirii în cel mai scurt termen » ,
„iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecția persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute »
Ca regulă, potrivit art. 1144 alin. 1 Cod Civil în vigoare, partajul prin bună învoială se poate realiza în forma și prin actul pe care părțile le convin- chiar și verbal.
Când împărțeala prin bună învoială se realizează în cursul procedurii necontencioase notariale actul de împărțeală executat de notarul public constituie înscris autentic
Dacă printre bunurile succesorale se află imobile, și convenția de partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
Partajul voluntar se poate realiza și în fața instanței de judecată, în această situație, dacă părțile ajung la o înțelegere cu privire la împărțeala bunurilor, instanța va hotărî potrivit învoielii lor.
Împărțeala se poate face prin bună învoială și dacă printre cei interesați se află minori sau persoane puse sub interdicție, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă, precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
În cazul în care înțelegerea privește împărțirea numai a anumitor bunuri, instanța va lua act de această învoială și va pronunța o hotărâre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri.
Partajul judiciar
Când împărțeala prin bună învoială nu se dorește sau nu se poate face, partajul bunurilor succesorale urmează a fi făcut pe cale judecătorească.
Comoștenitorii pot cere direct împărțeala pe cale judecătorească (fără o prealabilă încercare de împărțeală prin bună învoială). Partajul judiciar este obligatoriu:
când vreunul dintre titularii dreptului de proprietate comună lipsește
când printre proprietari se găsesc persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă și nu există instanță de tutelă pentru un partaj voluntar;
În principiu, competența (materială) aparține judecătoriei.
Deși în stabilirea competenței materiale funcționează criteriul valorii, în prezent cererile de împărțeală judiciară sunt exceptate de la acest criteriu.
Competența teritorială este stabilită în favoarea instanței de la ultimul domiciliu al defunctului, chiar dacă în masa succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanțe.
În principiu, sesizarea instanței de judecată va avea loc printr-o cerere de chemare în judecată, în care vor figura toți comoștenitorii.
Împărțeala judecătorească poate avea loc și la cererea a cel puțin unuia dintre coindivizari, însă partajul nu se poate judeca în lipsa unuia dintre comoștenitori.
Cererea de partaj va cuprinde numele defunctului, averea acestuia, numele și prenumele moștenitorilor, cotele cuvenite acestora, datoriile și creanțele comoștenitorilor față de defunct etc.
Cererea de partaj va fi admisă, în principiu, printr-o încheiere care constată calitatea de comoștenitori a părților, cotele ce li se cuvin, bunurile care alcătuiesc masa succesorală, precum și dacă împărțeala se va face prin tragere la sorți, prin atribuire în natură sau dacă bunurile vor fi scoase !a licitație.
Instanța de judecată nu are latitudinea de a efectua partajul succesoral numai pentru o parte dintre comoștenitori (urmând ca cealaltă parte să rămână în indiviziune).
Procedura partajului judiciar se desfășoară, în principiu, în două etape: cea de admitere în principiu și cea a pronunțării hotărârii de ieșire din indiviziune.
Când cauza este simplă șl când instanța are suficiente elemente probatorii, nu este necesară pronunțarea unei încheieri de admitere, putându-se trece direct la soluționarea în fond.
Cererea de partaj poate fi introdusă oricând, deoarece este imprescriptibilă extinctiv și împotriva ei se pot opune numai existența unui partaj voluntar și prescripția achizitivă (dacă posesia întrunește condițiile prevăzute de lege).
În ceea ce privește modalitățile de realizare a partajului, instanța de judecată va hotărî, prin încheierea de admitere în principiu, dacă partajul se va face prin tragerea loturilor la sorți, prin atribuire sau dacă bunurile vor fi scoase la vânzare.
Potrivit art. 676 alin. 1 Cod Civil în vigoare, partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
Dacă bunul este „indivizibil ori nu este comod partajabil” în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei,
Se impune a preciza că atribuirea bunului unui copărtaș intervine în situația în care împărțirea lui în natură nu este posibilă, fie datorită unei imposibilități fizice, când bunul nu este comod partajabil, fie datorită unei imposibilități economice, deoarece s-ar ajunge la îmbunătățirea peste măsură a bunului.
“Hotărârea de partaj rămasă definitivă ori irevocabilă constituie titlu executoriu, dacă a fost învestită cu formulă executorie”.
Hotărârea de partaj prin care se dispune predarea bunurilor instituie o obligație simplă, chiar dacă în dispozitiv se indică și valoarea fiecărui bun, astfel că nu se poate face executarea prin echivalent.
Efectele partajului succesoral
Ca urmare a partajului, fiecare coindivizar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite.
Bunurile partajate sunt atribuite moștenitorului “numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărțelii viitoare”
De precizat că bunurile imobile supuse partajului devin proprietatea exclusivă a moștenitorilor numai după înscrierea în cartea funciară.
Din cele de mai sus reiese că partajul-inclusiv succesoral-produce efecte numai pentru viitor, atribuirea în proprietate exclusivă a bunurilor făcându-se:
de la data stabilită în actul de partaj voluntar (care poate fi numai posterioară încheierii actului);
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești;
de la data înscrierii în cartea funciară (în cazul partajării bunurilor imobile).
În condițiile Noului cod civil, reise că partajul succesoral nu mai are efect declarative, așa cum se statuase sub regimul dispozițiilor Codului civil de la 1864.
În dotrină se apreciază că trecerea de la proprietatea comună la proprietatea exclusivă a bunurilor succesiunii-realizată prin împărțeală-nu are semnificația unei înstrăinări sau constituiri de drepturi (consacrată, cu mult timp în urmă, de Codul Calimach).
Efectul împărțelii operează la fel, indiferent dacă împărțeala se face pe cale judecătorească sau prin bună învoială.
Principalele consecințele ale actului de partaj sunt prezentate în continuare.
Actele făcute de un coindivizar (inclusiv cele de dispoziție) asupra bunurilor aflate în indiviziune sunt valabile, în principiu.
Astfel, în concepția mai permisivă a Noului cod civil, „Actele încheiate, în condițiile legii, de un coindivizar cu privire la bunul comun rămân valabile și sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului”
Dispozițiile de mai sus se completează cu cele ale art. 1683 Cod Civil în vigoare din materia vânzării potrivit cărora: “Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător”
Tot astfel, „Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de
către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului”;
în principiu, actul de partaj succesoral nu este supus înscrierii în registrele de publicitate imobiliară pentru opozabilitate față de terți
În contextul general, reamintim că, potrivit art. 887 alin. 1 Cod Civil în vigoare, drepturile reale ce provin din moștenire „se dobândesc fără înscriere în cartea funciară”, însă titularul drepturilor astfel dobândite, „nu va putea dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea”.
Ca excepție, în cazul imobilelor, înscrierea imperativă în cartea funciară se face în baza actului de partaj încheiat în formă autentică.
Garanțiile constituite de un coindivizar asupra cotei sale părți se strămută de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj;
Comoștenitorii nu pot folosi acțiunea în rezoluțiune (când unii dintre ei nu execută obligațiile rezultând din împărțeală), deoarece nu sunt succesori în drepturi unii față de alții.
În mod excepțional, rezoluțiunea poate fi cerută dacă a existat o convenție între comoștenitori ori în cazul neplății prețului pentru bunul dobândit de unul dintre ei, prin licitație publică.
Obligația de garanție între comoștenitori
Având în vedere necesitatea egalității în drepturi a comoștenitorilor și după momentul realizării partajului, legiuitorul a dispus ca, atunci când unul dintre ei suferă o pierdere-privind bunurile succesorale-datorată unei cauze anterioare efectuării partajului, toți ceilalți să fie ținuți la suportarea ei, proporțional cu partea primită, aceasta, deși împărțeala produce efecte declarative.
Potrivit art. 683 alin. 1 Cod Civil în vigoare, coindivizarii își datorează, în limita cotelor-părți, garanție pentru evicțiune și vicii ascunse
În doctrină s-a considerat că obligația de garanție este indispensabilă pentru menținerea egalității între comoștenitori.
Precizăm că obligația de garanție din materia împărțelii moștenirii este asemănătoare cu obligația de garanție a vânzătorului din materia contractului de vânzare-cumpărare.
Obligația de garanție se aplică atât partajului voluntar, cât și partajului judiciar și operează în aceleași condiții pentru moștenitorii legali și testamentari.
Garanția operează de drept și nu trebuie stipulată în actul de partaj.
Conform art. 683 Cod Civil în vigoare, obligația de garanție operează când sunt întrunite patru condiții:
unul dintre coindivizari a fost evins sau bunul (intrat în lotul său) este afectat de vicii ascunse.
Potrivit Noului cod civil, în categoria generală a tulburărilor sunt incluse și viciile ascunse ale bunurilor supuse partajului succesoral.
tulburarea (determinată prin evicțiune sau vicii ascunse) să aibă o cauză anterioară împărțelii.
evicțiunea să nu fie imputabilă moștenitorului care a suferit pierderea.
Inexistența unei clauze de negaranție stipulată în actul de împărțeală.
Ca efect al obligației de garanție, potrivit art. 683 alin. 3 Cod Civil în vigoare, fiecare comoștenitor este obligat să îl despăgubească pe comoștenitorul prejudiciat
Astfel, dacă tulburarea sau evicțiunea s-a produs precum și în cazul în care bunul este afectat de vicii ascunse, fiecare coindivizar este obligat să suporte paguba suferită, proporțional cu partea din moștenire cuvenită (la valoarea bunului din momentul tulburării sau a evicțiunii, și nu din momentul împărțelii).
Soluția oferită de art. 683 alin. 2 Cod Civil în vigoare are ca justificare menținerea partajului, întrucât altfel ar trebui ca eredele evins să ceară re-zoluțiunea împărțelii (în vederea restabilirii egalității comoștenitorilor).
Despăgubirea comoștenitorului evins va fi suportată de toți comoștenitorii, chiar și de copărtașul evins sau al cărui bun este afectat de vicii ascunse.
Din acest punct de vedere, partajul moștenirii se deosebește de vânzare-cumpărare, deoarece comoștenitorul nu va fi despăgubit pe deplin-pentru că participă și el la propria-i despăgubire.
Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta, proporțional, de către ceilalți coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
Acțiunea de garanție pentru evicțiune este prescriptibilă în termen de 3 ani, termenul curgând de la data nașterii dreptului la acțiune (momentul evicțiunii)
Desființarea partajului succesoral
Împărțeala moștenirii, ca orice act juridic, este supusă regulilor nulității, indiferent dacă partajul a fost voluntar sau judiciar.
Potrivit art. 684 alin. 1 Cod Civil în vigoare „partajul prin bună învoială poate fi desființat pentru aceleași cauze ca și contractele”.
Astfel, partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
Nulitatea relativă a partajului intervine când împărțeala moștenirii s-a făcut cu încălcarea drepturilor coindivizarilor.
Astfel, un coindivizar va putea cere anularea atunci când:
nu a participat la împărțeala făcută prin bună învoială, deși conform legii trebuia făcută pe cale judecătorească;
împărțeala s-a făcut cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru ocrotirea incapabililor; după dobândirea capacității depline de exercițiu (de către incapabil), actul anulabil de partaj poate fi ratificat;
consimțământul dat la împărțeală a fost viciat prin doi sau violență.
Conform art. 684 alin. 3 Cod Civil în vigoare, „partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile commune”. Astfel, în cazul în care un comoștenitor a fost în eroare asupra alcătuirii masei succesorale, împărțeala nu va fi anulată, ci se va face un supliment de împărțeală (partaj suplimentar).
Ca efect al desființării împărțelii pentru nulitate absolută sau relativă, renaște starea de indiviziune între comoștenitori, retroactiv, de la data efectuării partajului.
Potrivit art. 685 Cod Civil în vigoare, comoștenitorul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite, nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială.
Ca urmare a desființării actului de partaj, comoștenitorii vor trebui să restituie la masa succesorală indiviză bunurile primite cu ocazia împărțelii.
De asemenea, vor fi restituite și fructele, indiferent dacă moștenitorul a fost sau nu de bună-credință (pe considerentul că nu se poate spune că moștenitorul care a posedat în temeiul partajului desființat a fost posesor de bună-credință).
Dacă nulitatea partajului este absolută, fructele vor fi restituite de la data împărțelii, iar dacă nulitatea este relativă, fructele vor fi restituite de la data înregistrării cererii în anulare.
Înstrăinările consimțite de copărtași după împărțeală, precum și drepturile reale constituite în favoarea terților sunt retroactiv desființate
În cazul terților dobânditori de bună-credință ai unor bunuri mobile, comoștenitorul (înstrăinător) va trebui să restituie numai valoarea bunului (la data înstrăinării).
Când moștenitorul a înstrăinat imobilul căzut în lotul său anterior desființării împărțelii, terții dobânditori de bună-credință îl vor reține, apărându-se prin invocarea uzucapiunii.
Când actul este menținut, copărtașul va fi obligat la restituirea prin echivalent bănesc (după cum a fost de bună sau de rea-credință).
Drepturile creditorilor. Opoziția la partaj.
Potrivit art. 678 alin. 1 Cod Civil în vigoare, creditorii unui comoștenitor „pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanței împărțeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părții de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului”.
În cazul vânzării silite a unei cote-părți din patrimoniul succesoral, executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalți coproprietari cu cel puțin două săptămâni înainte de data stabilită pentru vânzare, înștiințându-i despre ziua, ora și locul licitației. La preț egal,
comoștenitorii au drept de preempțiune la adjudecarea cotei-părți. .
Creditorii care au un drept de garanție asupra bunului comun ori cei a căror creanță s-a născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul, în mâinile oricui s-ar găsi, atât înainte, cât și după partaj.
Convențiile de suspendare a împărțelii pot fi opuse creditorilor numai dacă, înainte de nașterea creanțelor, au dobândit dată certă în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile și s-au îndeplinit formalitățile de publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul,
Potrivit art. 679 alin. 1 Cod Civil în vigoare, creditorii personali ai unui co-moștenitor pot să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de co-moștenitori ori de un alt creditor.
În condițiile de mai sus, în principiu, creditorii personali nu pot însă să atace un partaj efectuat.
Ca excepție, ei pot contesta partajul făcut în lipsa lor și fără să se țină seama de opoziția pe care au făcut-o, precum și în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu au putut să intervină în proces.
Dispozițiile art. 679 Cod Civil în vigoare au menirea de a pune pe creditorii personali ai coindivizarilor la adăpost de eventualele fraude pe care aceștia din urmă le-ar putea face în dauna lor, cu prilejul împărțelii. Astfel, creditorii personali ai copărtașilor pot fi păgubiți de debitori prin felul în care aceștia fac împărțeala.
Opoziția la partaj a creditorilor personali se realizează, practic, pe două căi: direct, printr-o declarație formală, ori indirect, prin orice act din care se poate deduce intenția creditorului de a participa la partaj.
Opoziția la partaj produce următoarele efecte:
creditorul oponent trebuie să fie chemat la operațiunile de împărțeală. Dacă nu a fost chemat, el o poate ataca pe calea acțiunii pauliene;
creditorul oponent are dreptul să supravegheze regularitatea operațiilor împărțelii, dar nu poate pretinde ca împărțeala să se facă potrivit intereselor sale;
opoziția valorează poprire, bunurile succesorale ce cad în lotul copărtașului debitor devenind indisponibile.
Față de cele de mai sus, rezultă că creditorii care nu s-au folosit de dreptul lor de opoziție la împărțeală nu mai au dreptul să atace partajul efectuat.
Dacă în baza art. 679 C. civ. s-a făcut opoziție la partaj, dar procedura împărțelii s-a făcut în lipsa creditorului oponent, acesta are dreptul să ceară desființarea partajului
9.2. Partajul de ascendent
9.2.1 Noțiunea de partaj de ascendent
Pornind de la inconvenientele pe care le presupune partajul și din dorința evitării unor conflicte între moștenitori, noul Cod civil permite ascendenților să-și împartă averea între descendenți, deoarece sunt în măsură să le cunoască foarte bine necesitățile și preferințele în ceea ce privește bunurile din patrimoniul succesoral.
Voința ascendentului are, în acest caz, rol determinant în repartizarea către moștenitori a bunurilor, cu scopul de a menține un echilibru între aceștia referitor la patrimoniul succesoral, iar prin faptul că bunurile succesorale sunt dobândite în proprietate exclusivă, și nu pe cote-părți, este preîntâmpinată nașterea stării de indiviziune între succesori la deschiderea succesiunii.
Partajul de ascendent reprezintă acel act juridic dintre vii-donație-sau pentru cauză de moarte-testament-prin care ascendentul împarte între toți descendenții săi cu vocație succesorală la deschiderea moștenirii, bunurile sale, în tot sau în parte, aceste bunuri fiind dobândite de către ei divizat, în mod individual și nu în cote-părți ideale, specifice stării de indiviziune.
Partajul de ascendent este un act juridic mixt deoarece, pe de o parte, se realizează fie pe calea unei donații, fie prin testament, fiind necesar să fie îndeplinite condițiile de validitate cu privire la aceste acte, iar, pe de altă parte, este un act de împărțeală, un partaj anticipat, cu mențiunea că nu pune capăt unei stări de indiviziune, ci preîntâmpină nașterea unei astfel de stări între succesori la deschiderea succesiunii, fiind necesar să fie respectate și anumite condiții specifice.
Partajul de ascendent constituie o distribuire anticipată a drepturilor ce s-ar fi cuvenit descendenților în caz de deschidere a succesiunii ascendenților, distribuirea fiind făcută chiar de către aceștia din urmă.
Dispozițiile legale referitoare la partajul de ascendent sunt de excepție, în lipsa lor un asemenea partaj neputând fi făcut întrucât ar contraveni regulilor de drept comun care prohibesc actele asupra succesiunilor nedeschise, respectiv partajarea bunurilor care fac parte din rezerva succesorală prin voința dispunătorului (D. Chirică, Succesiuni, p. 543), deoarece rezerva se transmite în puterea legii.
9.2.2 Persoanele care pot face partajul de ascendent
Potrivit art. 1160 Cod Civil în vigoare, partajul de ascendent poate fi realizat numai de către ascendenți care pot să-și împartă bunurile pe această cale între descendenții lor. Pot dispune de bunurile lor, pe calea partajului de ascendent, numai cei care au calitatea de ascendent, indiferent dacă legătura de rudenie pe linie ascendentă este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, ceea ce înseamnă că se poate realiza numai în linie directă, în sens descendent.
Dacă adopția a fost cu efecte depline, adoptatul devine rudă cu adoptatorul și cu rudele acestuia, încetând raporturile de rudenie între adoptat și descendenții lui, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.
Astfel, în acest caz, partajul de ascendent poate fi făcut de către adoptator și ascendenții acestuia, cu excluderea părinților firești. Deși s-a consacrat regimul unitar al adopției cu efecte depline, adopțiile cu efecte restrânse încuviințate în trecut nu s-au transformat în adopții cu efecte depline.
Pe cale de consecință, în cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatul devine rudă cu adoptatorul, nu și cu rudele acestuia, păstrând legătura de rudenie cu părinții firești și cu rudele acestora, iar partajul de ascendent poate fi făcut de către adoptator-nu și de ascendenții acestuia-și de către ascendenții firești ai adoptatului.
Ascendentul care face o astfel de împărțeală a bunurilor între descendenții săi trebuie să aibă capacitatea cerută de lege pentru a putea dispune prin donație sau testament.
În doctrină se admite posibilitatea ca donația-partaj să fie făcută împreună de mamă și tată în favoarea copiilor comuni, act cunoscut sub denumirea de donație-partaj conjunctivă , cu avantajul că, pe această cale, se poate dispune nu numai de bunurile proprii, ci și de cele comune, pentru care este necesar acordul celuilalt, în conformitate cu regimul matrimonial ales.
Partajul de ascendent, indiferent dacă este realizat prin donație sau testament, se poate face numai între descendenții dispunătorului, indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție și se justifică numai atunci când există mai mulți descendenți chemați la succesiunea dispunătorului, fiind avuți în vedere numai descendenții cu vocație concretă, efectivă, deoarece este necesar ca aceștia să poată și să dorească să vină la moștenire.
Vocația succesorală a descendenților se apreciază în raport cu data deschiderii succesiunii și nu în raport de data la care s-a efectuat donația sau s-a întocmit testamentul.
Dispozițiile art. 1160 Cod Civil în vigoare sunt de strictă interpretare, astfel încât nu există posibilitatea extinderii și la alte categorii de persoane.
9.2.3. Forma partajului de ascendent
Condiții de formă.
Articolul 1161 Cod Civil în vigoare stabilește, în alin. 1, regula că partajul de ascendent este un act juridic solemn deoarece se poate face numai în forma necesară pentru donații sau testamente: dacă se realizează prin intermediul donației, el se poate întocmi numai în formă autentică, iar, atunci când împărțeala se face prin intermediul unui testament, acesta trebuie să îmbrace una din formele testamentare recunoscute de lege.
Nerespectarea acestor condiții atrage sancțiunea nulității absolute pentru vicii de formă a partajului de ascendent.
Dacă ambele forme au în comun efectul de a atribui individual comoștenitorilor bunurile dispunătorului, asemenea unui partaj, la data decesului acestuia, ele diferă esențial prin faptul că în timp ce donația-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai cu acordul donatarului, iar pe de altă parte, nu poate fi revocată unilateral de donator, testamentul-partaj este un act de formație unilaterală esențialmente revocabil.
Testamentul-partaj se deosebește față de testamentul obișnuit deoarece menirea lui principală nu este de a institui legatari, ci de a repartiza bunurile ascendentului între descendenții săi care vin la moștenire în temeiul vocației legale, iar nu testamentare.
Testatorul păstrează, totuși, posibilitatea de a avantaja pe unii descendenți.
Efectele partajului de ascendent.
În ceea ce privește efectele acestei împărțeli, trebuie să se facă distincție după cum partajul de ascendent s-a realizat prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa.
Partajul de ascendent realizat prin donație produce efecte diferite, în timpul vieții ascendentului și după deschiderea succesiunii acestuia.
De la momentul încheierii partajului-donație, între ascendent și descendent se nasc raporturi specifice contractului de donație, în sensul că fiecare descendent-donatar devine succesor cu titlu particular al ascendentului-donator cu privire la bunul sau drepturile transmise, astfel că bunurile care au făcut obiectul partajului trec, în mod irevocabil, din patrimoniul ascendentului în patrimoniul descendentului.
În raporturile dintre descendenții-donatari efectele sunt cele specifice partajului, în sensul că au unii față de alții calitatea de copărtași de la data actului de împărțeală și nu de la data deschiderii succesiunii, raporturile dintre aceștia fiind guvernate de regulile rezultate din împărțeală.
După deschiderea moștenirii ascendentului-donator, descendenții donatari devin succesibili ai acestuia, calitate în care beneficiază de un drept de opțiune succesorală, însă păstrează și calitatea de donatari. Se consideră că descendenții- donatari devin moștenitori ai ascendentului-donator, moștenind direct de la acesta bunurile care le-au fost atribuite, fără să fi fost nici un moment în indiviziune în privința lor.
Partajul de ascendent realizat prin testament este un act juridic pentru cauză de moarte și nu produce efecte în timpul vieții ascendentului-testator, până la decesul ascendentului putând fi modificat sau revocat, la fel ca orice dispoziție testamentară.
De la data deschiderii moștenirii ascendentului-testator, partajul-testament produce o serie de efecte: descendenții dobândesc bunurile care au făcut obiectai partajului de ascendent în stare divizată, potrivit voinței ascendentului; descendenții beneficiază de dreptul de opțiune succesorală cu privire la moștenire, așa cum a fost împărțită de către ascendent; între descendenți se nasc numai raporturi de împărțeală.
Se admite că descendenții nu devin legatari, ci păstrează calitatea de moștenitori legali, deoarece partajul de ascendent realizat prin testament valorează împărțeală și nu instituie legatari.
Obiectul partajului de ascendent.
Dispozițiile alin. 2 al art. 1161 Cod Civil în vigoare reglementează anumite cerințe care privesc obiectul împărțelii de ascendant.
În primul rând, pot face obiect al partajului de ascendent doar bunurile care sunt în proprietatea exclusivă a dispunătorului, deoarece ascendentul nu poate să hotărască prin act unilateral de voință încetarea stării de indiviziune sau de devălmășie.
Se apreciază că ascendentul va putea face, succesiv, mai multe împărțeli de ascendent , indiferent dacă se realizează prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Obiectul partajului de ascendent este reglementat diferit în funcție de modul de realizare, pe cale testamentară sau prin donație.
Dacă partajul se realizează prin testament, poate avea ca obiect toate sau numai o parte din bunurile pe care ascendentul le-a lăsat la moartea sa, atât prezente cât și viitoare, adică pot fi incluse toate bunurile pe care dispunătorul le va avea la momentul deschiderii succesiunii, fără a avea importanță dacă la momentul întocmirii testamentului bunurile respective nu existau în patrimoniul dispunătorului.
Dacă partajul se realizează prin donație, conform alin. 2 al art. 1161 Cod Civil în vigoare, acesta nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente, nu și cel viitoare ale dispunătorului. Explicația este dată de faptul că există o incompatibilitate între caracterul irevocabil al oricărei donații, inclusiv al donației-partaj, și bunurile viitoare, întrucât nu depinde decât de voința donatorului să facă în așa fel încât să nu dobândească aceste bunuri și, în acest fel, să revoce donației. .
Se susține că, atunci când donația cuprinde atât bunuri prezente, cât și viitoare, donația va fi nulă parțial, numai cu privire la bunurile viitoare, dar își va menține valabilitatea în privința bunurilor prezente, cu excepția cazului în care ar fi afectată împărțeala în întregul ei, adică atunci când împărțirea bunurilor viitoare nu ar putea fi despărțită de cea a bunurilor prezente, caz în care nulitatea va fi totală.
9.2.4. Ineficacitatea partajului de ascendent
Conceput ca un act juridic cu o natură juridică proprie, partajul de ascendent este guvernat atât de normele de drept comun, cât și de norme speciale, ceea ce înseamnă că, pe lângă cauzele de ineficacitate de drept comun, aplicabile tuturor actelor juridice civile, există și anumite cauze speciale de ineficacitate, reglementate expres de legiuitor pentru această instituție și care țin de specificul său.
Astfel, în ipoteza nerespectării condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege pentru valabila întocmire, partajul de ascendent poate deveni ineficace potrivit dreptului comun: din cauza nulității relative, pentru incapacitate sau vicii de consimțământ; ca act solemn, va fi nul absolut dacă nu sunt respectate formele prescrise de lege pentru donație sau testament.
Partajul de ascendent realizat prin donație poate fi ineficace, în privința descendentului culpabil, prin revocarea pentru neexecutarea sarcinii sau pentru ingratitudine; împărțeala testamentară poate fi ineficace din cauze care atrag caducitatea; donația-partaj poate fi ineficace atunci când creditorii ascendentului donator cer revocarea împărțelii pe calea acțiunii pauliene, pe motiv că s-a făcut în frauda lor.
Ineficacitatea partajului de ascendent în caz de omisiune a unui descendent.
Alineatul 1 al art. 1163 Cod Civil în vigoare prevede o cauză specială de ineficacitate a partajului de ascendent: orice împărțeală de ascendent trebuie să cuprindă pe toți descendenții cu vocație succesorală efectivă, iar sancțiunea omisiunii de a cuprinde la împărțeala de ascendent pe toți descendenții cu vocație succesorală concretă ai defunctului este nulitatea absolută.
Se consideră că nulitatea operează indiferent dacă, în afară de bunurile împărțite, moștenirea cuprinde sau nu bunuri care, prin valoarea și natura lor, ar permite să se îndestuleze drepturile succesorale ale celui omis. .
Dacă partajul de ascendent, realizat prin testament, a cuprins pe toți descendenții, dar unul dintre ei nu vine la moștenire deoarece fie predecedează, fie este nedemn, fără a lăsa moștenitori care să vină la moștenire prin reprezentare, fie este renunțător, împărțeala între ceilalți descendenți rămâne valabilă, iar partea descendentului care nu moștenește va fi dobândită în indiviziune de ceilalți moștenitori.
În cazul împărțelii-donație, donatarul care nu vine la moștenire (respectiv succesorul său în caz de deces) va putea păstra donația în condițiile dreptului comun.
Alineatul 2 al art. 1163 Cod Civil în vigoare clarifică un aspect care, în lipsa unui text expres, ar fi putut da naștere la controverse. Astfel, se recunoaște ca valabil partajul în care nu a fost inclus un descendent care vine la moștenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins cel pe care îl reprezintă.
Pentru a fi valabil, partajul de ascendent trebuie să cuprindă pe toți descendenții cu vocație succesorală efectivă, dar, în măsura în care acesta cuprinde pe descendentul reprezentat, care, datorită lipsei capacității de a moșteni, nu poate avea vocație efectivă, sancțiunea nulității pentru faptul că din partaj ar fi omis descendentul care vine prin reprezentare succesorală (reprezentantul) nu se mai justifică.
Motivația este aceea că descendentul-reprezentant urcă la moștenire în drepturile reprezentatului predecedat pentru a culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia, așa cum a fost ea stabilită de dispunător prin intermediul partajului de ascendent, și, astfel, se poate spune că inclusiv descendentul-reprezentant este cuprins, în mod indirect, în partaj.
În cazul în care descendentul lipsit de capacitate succesorală a fost cuprins în împărțeală și există mai mulți descendenți ai acestuia care vin la moștenire prin reprezentare, se apreciază că ei vor păstra bunurile atribuite autorului lor prin împărțeală în indiviziune.
Momentul în raport de care se analizează omisiunea este reprezentat de data deschiderii 4 moștenirii, chiar dacă partajul de ascendent s-a realizat prin donație.
Nulitatea partajului pentru omisiunea unui descendent de la operațiunea respectivă poate fi invocată atât de moștenitorul omis cât și de oricare dintre ceilalți succesori.
Se susține că omiterea soțului supraviețuitor nu atrage nulitatea împărțelii, pornind de la faptul că soțul nu este menționat de art. 1160 Cod Civil în vigoare în categoria persoanelor care pot beneficia de partajul de ascendent, iar includerea sa în actul de împărțeală nu are natura unui astfel de partaj, ci, prin aplicarea regulilor de drept comun, acesta va dobândi bunurile repartizate cu titlu de legat sau donație între soți.
Ineficacitatea partajului de ascendent în caz de nerespectare a rezervei succesorale.
Alineatul 3 al art. 1163 prevede expres o altă cauză specială de ineficacitate a partajului de ascendent.
Partajul de ascendent nu presupune asigurarea unei egalități perfecte în ceea ce privește repartizarea bunurilor către descendenți și, spre deosebire de partajul din dreptul comun, dispunătoral poate favoriza pe unul sau altul dintre descendenți, dar numai în limitele cotității disponibile, adică fără a încălca rezerva succesorală a celorlalți descendenți, fiind necesar ca inclusiv rezerva soțului supraviețuitor să fie respectată, deși nu este inclus în partajul de ascendent.
Cei cărora le este încălcată rezerva pot ataca partajul de ascendent prin acțiunea în reducțiune numai după data deschiderii succesiunii, iar faptul că descendentul a participat la partajul de ascendent nu îi poate fi opus pentru a-i paraliza dreptul de complinire a rezervei.
Se consideră că, în această materie, acțiunea în reducțiune are ca efect rectificarea împărțelii, adică reîntregirea rezervei prin micșorarea loturilor copărtașilor avantajați.
Astfel stând lucrurile, se pune întreba dacă prin alin. 3 al art. 1161 Cod Civil în vigoare s-a dorit stipularea unei cauze de ineficacitate a partajului de ascendent sau doar s-a indicat o cale de remediere a unei încălcări a normelor imperative ce reglementează rezerva succesorală.
Partajul de ascendent urmărește respectarea voinței ascendenților și îmbinarea intereselor acestora cu cele ale descendenților; prin limitele instituite-obligația de a respecta rezerva succesorală a descendenților și de a cuprinde pe toți descendenții în împărțeală-se urmărește asigurarea caracterului just și echitabil al împărțelii realizate pe această cale, evitându-se eventualele abuzuri ale ascendenților și dezavantajarea unora dintre descendenți.
CONCLUZII
Materia moștenirilor este legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Așa cum se poate remarca din analiza exhaustivă realizată cu privire la materia moștenirii, rațiunea consacrării acesteia o reprezintă, cu precădere, protejarea moștenitorului fie el legal sau testamentar.
În sistemul Codului civil francez, ca și al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis causa, se consideră că datoria socială și familială de a transmite rudelor apropiate o parte a bunurilor ce fac parte din patrimoniul succesoral prevalează asupra libertății de a dispune după bunul plac de propriile bunuri.
– Dacă vorbim de Codul Civil în concret, acesta “ca de altfel orice act normativ, pentru a fi util și valoros societății pe care o guvernează, trebuie să se “asorteze” cu vremurile cu care este contemporan”.
– Dacă vorbim despre doctrină, aceasta “a jucat un rol important și în dreptul roman, sistem de drept în care opiniile unor mari juriști ca Paul, Papinian, Ulpian, Gaius, Modestinus, Iustinian, erau considerate ca având forță de lege. Aceste păreri “communis opinio doctorum”, având un adevărat rol creativ, devenind adevărate izvoare de drept”.
– Dacă vorbim despre libera circulație a cetățenilor U.E.și despre procedura succesorală cu elemente de extraneitate, nevoia de asortare cu actualitatea a unei norme dominate de tradiție și conservatorism, este cu atât mai concretă.
Luând în calcul toate aceste aspecte, dorim ca prezenta lucrare să “provoace pe cei preocupați de procedura succesorală…să analizeze resursele juridice și normative avute la dispoziție” pentru o abordare unitară și pentru a propune ameliorări de text acolo unde norma provoacă interpretări diferite și blocaje procedurale.
Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului succesoral a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.
Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia succesiunilor a suferit ample reconsiderări.
Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.
Prezenta lucrare analizează, cu precădere, noua configurație a instituțiilor materiei succesiunilor, având ca principal fundament doctrina și practica judiciară.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Ciucă , L.B. Drept civil. Succesiuni, Editura Universitară, București, 2010
Liviu-Bogdan Ciucă, Popescu Drept civil. Drepturi reale, Editura Juridică Universitară, București, 2010
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Ciucă , L.B. Drept civil. Succesiuni, Editura Universitară, București, 2010
Liviu-Bogdan Ciucă, Popescu Drept civil. Drepturi reale, Editura Juridică Universitară, București, 2010
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Articole din reviste de specialitate
I. Lulă, Unele probleme privind noțiunea de patrimoniu, în Dreptul nr. 1/1998;
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mosteniri (ID: 128616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.