Modalitati de Manifestare a Comunicarii Sistemelor Autoritatilor de Ordine Si Siguranta Publica Privind Societatea Civila
Modαliтăți de мανifesтαre α coмuνicării sisтeмelor αuтoriтăților de ordiνe și sigurανță ρublică ρriviνd socieтαтeα civilă
CUPRINS b#%l!^+a?
Introducere
Comunicarea – esența vieții și societății
I.1 Conceptul de comunicare
I.2 Elementele comunicării
I.3 Caracteristicile procesului de comunicare
I.4 Rolul comunicării în dezvoltarea personală
I.5 Limbajul – instrument al comunicării
I.6 Cerințele generale ale unei comunicări eficiente
I.7 Bariere (obstacole) în calea comunicării
I.7.1 Blocajul psihic – bariera în comunicarea eficientă
Forme de comunicare
II.1 Tipurile de comunicare
II.1.1 Comunicarea intrapersonală
II.1.2 Comunicarea interpersonală
II.1.3 Comunicarea în grup restrȃns
II.1.4 Comunicarea publică
II.1.5 Comunicarea în masă
II.2 Comunicarea verbală
II.3 Comunicarea nonverbală
II.4 Comunicare prin scris
II.5 Paralimbaj
Concluzii
Bibliografie selectivă
INTRODUCERE
Trăim într-o societate și nu putem să nu ținem cont de reguli.
Sigur, toți comunicăm. Foarte puțini putem sta fără să transmitem semnale, fie că sunt verbale, fie că țin de limbajul trupului. De asemenea, puține sunt persoanele ce se izolează de semeni rupând relațiile, intrând în recluziune, comunicând însă prin această retragere tocmai faptul că nu doresc să se integreze în comunitate. Dar dacă toată lumea comunică, puțini sunt specialiști în comunicare. Și nu întotdeauna sunt, chiar și ei, scutiți de atitudini subiective ori păcăliți prin trunchierea datelor, omisiuni, manipulări. Și totuși, schimbăm mesaje, comunicăm. Faptul că și unii specialiști în domeniu greșesc uneori ar trebui să ne facă mai circumspecți, însă nu ar trebui să ne ducă în sfera b#%l!^+a?suspiciunii maladive, adică să bănuim orice persoană și orice semnal primit din afară.
Comunicarea reprezintă elementul indispensabil pentru funcționarea optimă a oricărei colectivități umane, indeferent de natura și mărimea ei. Schimbul continuu de mesaje generează unitatea de vedere, și implicit, de acțiune, prin armonizarea cunoștințlor privind scopurile, căile și mijloacele de a le atinge, prin promovarea deprinderilor necesare, prin omogenizarea relativă a grupurilor sub aspect afectiv, emțional și motivațional (opinii, interese, convingeri, atitudini).
Comunicarea este prezentată în universul existenței sub diferite forme. Ea este percepută ca fiind o relație, un schimb, o interacțiune, o influență, un control sau chiar o putere, deoarece procesele sociale implică și procese de comunicare. Dar nu trebuie neglijat algoritumul prin care se deduce că relațiile sociale pot fi concepute ca relații de comunicare, dar fără a pune în ele semnul egalității, putând fi înțelese ca un transfer de semnificații și informație, împărtășirea în comun a unor opinii și semnificații, sisteme de semen recunoscute și împărtășite.
Cine spune „comunicare” se referă, de fapt, la „informație”. Cele două concepte sunt atȃt de înrudite, încȃt nici o considerație asupra comunicării nu poate fi deplină fără o explicitate a „informației”. Ȋn general, în știința comunicării, informația este ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile.
Comunicarea între indivizi reprezintă funcția primordială a limbajului. Roman Jakobson consideră că „orice act de vorbire reunește un mesaj și patru elemente legate de acesta: emițătorul, receptorul, tema mesajului și codul utilizat”. Atunci cȃnd există comunicări publice de realizat (în presa scrisă, radio și televiziune), acestea trebuie să aibă în vedere întotdeauna un auditor, un public (tele)spectator. Și cum spune André Martinet, „funcția esențială a limbii ca instrument este aceea de comunicare”.
Marshall McLuhan crede că vorbirea a fost prima „tehnologie” care a permis omului să se distanțeze de mediu. Cuvintele ar fi, după gȃnditorul canadian, „un sistem de regăsire a informației apte să explodeze rapid totalitatea mediului și a experienței. Cuvintele sunt sisteme complexe de metafore și simboluri, care exprimă sau exteriorizează senzorial experiența. Ele constituie o tehnologie a clarității. Traducerea experienței senzoriale directe în simboluri vocale permite evocarea și regăsirea în orice moment, a lumii întregi”.
Mass-media au dezvoltat într-un mod considerabil problema comunicării în epoca noastră. Istoria este ceea ce vede spectatorul iar ceea ce nu este mediatizat, difuzat prin mass-media, aproape nu există.
Comunicarea, pentru Platon și Seneca, reprezintă „prietenie”, adică relația interpersonală cea mai pură. Pentru Kant, este „respectul”; pentru Max Scheler – „simpatia”. Filosoful german Fichte, în a sa „Teorie a dreptului”, a definit-o drept „acțiunea unei libertăți asupra altei libertăți” ea opunȃndu-se atȃt violenței cȃt și indiferenței.
Ȋn planul mass-media, televiziunea „operează acel tur de forță nemaivăzut de a face adevărul să coincidă imaginarului și realului în clipa prezentă a percepției”.
„Cum poate da valori omului acestui univers imens?” se întreba Constantin Noica în remarcabila sa lucrare „Mathesis sau bucuriile simple”. Este recunoscută puterea formidabilă de persuasiune asupra opiniei publice și individuale a mass-media. „O informație se prezintă ca o judecată de existență: este povestirea sau explicarea unui eveniment”.
Specialiștii care au studiat comunicarea, au încercat să pună la punct unele definiții care să exprime cȃt mai bine sensul conceptului de comunicare. Ȋn prezent, literatura de specialitate pune în evidență, în principal, a două curente, în jurul cărora se grupează opiniile celor mai mulți teoreticieni. Pe de o parte, sunt cei care susțin că, pentru a exista comunicare, persoana care emite mesajul trebuie să aibă intenția de a influența comportamentul receptorului printr-un mesaj simbolic. Această abordare este critică de cei care consideră că acceptarea sa conduce la neglijarea situațiilor în care comunicarea se produce fără a exista o intenție clară în acest sens (este vorba despre situațiile în care, de exemplu, prin expresii ale feței sau mișcări ale trupului se transmit mesaje în mod involuntar). Ȋn acest context, Malra Treece, de la Memphis State University afirma că o definiție completă ar trebui să facă referiri și la situațiile în care nu există, în mod explicit, intenția de a transmite mesaje. Cel de-al doilea curent este promovat de specialiștii care consideră că declanșarea procesului de comunicare nu este condiționată de existența intenției de a influența, practic fiind imposibil ca cineva să comunice. Astfel, din punctul de vedere al emițătorului, orice gest sau afirmație, este de natură comunicațională, atȃta timp cȃt există cineva în măsură să-i atribuie o semnificație. Din punct de vedere al receptorului, comunicarea are loc ori de cȃte ori un individ percepe un comportament sau un eveniment căruia îi acordă un înțeles.
Pentru o înțelegere mai ușoară a procesului comunicațional, putem considera un pentagon, care reprezintă circumstanța comunicațională de loc (unde are loc procesul). b#%l!^+a?Pe fiecare latură a acestui poligon construim cinci triunghiuri (ale cunoașterii), pe care le circunstanțializăm astfel: cine comunică (emițătorul), cui comunică (receptorul), ce comunică (mesajul), cum comunică (circumstanță modală, axată pe cod) și când comunică (circumstanța temporală, axată pe canal). Între vârfurile primelor două triunghiuri (E și R) se consumă cauză/ scopul/ motivul comunicării (de ce?), durata/ eficiența/ oportunitatea (cât?) și feed-back-ul (reacția, răspunsul, dovada comprehensibilității și acceptării) dialogului. Acest pentium C, cu valoare mai ales didactică, este folosit de specialiștii militari pentru a facilita înțelegerea, persuasiunea și motivația comunicării între elementele de dispozitiv.
Specialiștii în comunicare și relații publice, după studii îndelungate și beneficiind de rezultatele cercetărilor din alte domenii au ajuns la concluzia, potrivit căreia, comunicarea constituie însăși existența vieții și a societății.
Tema aleasă „Comunicarea – esența vieții și a societății” este de strictă actualitate, comunicarea a devenit în prezent un factor de importanță majoră pentru societate. Comunicarea poate îmbrăca diverse forme și moduri de manifestare. Cu cȃt mediul în care se manifestă comunicarea este mai „stresată” de factori impredictibili și greu de controlat cu atȃt ea devine mai dificilă și este nevoie de noi abilități de comunicare ca mesajul receptat sau mesajul transmis să fie corect interpretat. Astăzi în lumea în care trăim, în vremurile tulburi pe care le traversăm, dezvoltarea abilităților în situații de criză, situații de schimbare, în situații de conflict devine esențială.
Putem să ne îmbunătățim abilitățile de comunicare? Specialiștii cred că fiecare dintre noi poate învăța să comunice mai bine și fiecare dintre noi se poate schimba. De fapt, schimbarea este inevitabilă. Legea schimbării spune că: lucrurile nu rămȃn neschimbate; dacă nu se schimbă în bine, atunci se vor schimba în rău. „Oamenii care înțeleg procesul comunicării, au mai mare control asupra schimbărilor și mai puține eșecuri. Obstacolele în calea comunicării eficiente provin din: felul în care mintea noastră funcționează; comportamentele Emițătorului și comportamentele Receptorului”.
Trăind într-o eră modernă, „unde datorită internetului, telefoniei, vieții cotidiene din ce în ce mai grăbită, ne-am obișnuit să ne bazăm prea mult pe comunicarea verbală, fără să mai luăm în considerare că mult mai importantă este, de fapt, cea nonverbală, puțini oameni pun accentul în viața de zi cu zi pe limbajul nonverbal” . Ar trebui să știm, să învățăm, importanța lui deoarece fiecare persoană se folosește de el voluntar sau involuntar dar cred că nu realizăm sau nu conștientizăm adevărata lui putere. După anii ’90, instituțiile statului și-au creat, încet, încet, structuri specializate în domeniul comunicării, conștientizȃnd că mesajele lor privind programele de dezvoltare, diferite proiecte și poziții față de problemele de interes public trebuie să ajungă să fie receptate și înțelese de publicul larg. De cele mai multe ori ineficiența și chiar eșecul unei organizații sunt puse pe seama ineficienței comunicării organizaționale. Trăind în epoca ticăloșilor inocenți – cum numea inegalabilul Octavian Paler perioadei actuale – ne punem deseori întrebarea de ce guvernanții trecuți și prezenți pun pe seama ineficienței comunicării eșecurile lor. Și asta se întȃmplă acum cȃnd tehnologia este un lider incontestabil în transmiterea informației, cȃnd există atȃtea pȃrghii în modernizarea și stăpȃnirea tehnicilor de comunicare. Pe scurt, ar fi vorba de instabilitatea instituțiilor în comunicarea cu cetățeanul.
Comunicarea și relațiile publice au devenit „domeniu de primă linie”, în condițiile erei informaționale. Totodată consolidarea democrației și integrarea europeană conduc la întărirea instituțiilor publice și concomitent la o recentrare a acestora pe problema cetățeanului și a comunității locale, pe care o gestionează în interacțiune cu societatea civilă. Ȋn acest context, comunicarea și relațiile publice conferă, pe de o parte, un plus de eficiență în îndeplinirea atribuțiilor de către instituții, cărora le asigură suportul comunicațional necesar, iar pe de altă parte, materializează instituțional dreptul cetățenilor la informare și ca urmare la luarea deciziilor. Avȃnd în vedere că fiecare instituție a statului are particularități în organizare și în modul de acțiune, este de la sine înțeles că și activitățile de comunicare și relații publice ale acesteia să aibă particularități, astfel încȃt să asigure identitate și specificitate respectivei instituții. Comunicarea și relațiile publice, desfășurate la nivelul structurilor de ordine publică și siguranță națională ale Ministerului Afacerilor Interne, prezintă particularități determinate de gradul înalt de specificitate a domeniului. Studierea și cunoașterea acestora este de o incontestabilă utilitate în îndeplinirea rolului major pe carărora le asigură suportul comunicațional necesar, iar pe de altă parte, materializează instituțional dreptul cetățenilor la informare și ca urmare la luarea deciziilor. Avȃnd în vedere că fiecare instituție a statului are particularități în organizare și în modul de acțiune, este de la sine înțeles că și activitățile de comunicare și relații publice ale acesteia să aibă particularități, astfel încȃt să asigure identitate și specificitate respectivei instituții. Comunicarea și relațiile publice, desfășurate la nivelul structurilor de ordine publică și siguranță națională ale Ministerului Afacerilor Interne, prezintă particularități determinate de gradul înalt de specificitate a domeniului. Studierea și cunoașterea acestora este de o incontestabilă utilitate în îndeplinirea rolului major pe care instituția Internelor îl are în societate, sprijinind creșterea gradului de ordine publică și siguranță națională, într-un climat comunicațional adecvat.
Ȋn Romȃnia, în cadrul procesului de construcție legislativă, destinat integrării în structurile europene și euroatlantice, au fost adoptate reglementări privind liberul acces la informațiile de interes public, transparența decizională, comunicarea interinstituțională și cu societatea civilă. Prevederile acestor acte normative au fost implementate, la nivelul structurilor componente, prin ordine ale ministrului și prin instrucțiuni. Continuitatea procesului de reformă instituțională presupune adoptarea, în următorii ani, a unor reglemntări, îndeosebi cu caracter intern, prin care se va realiza armonizarea la standardele și procedurile Uniunii Europene.
Studiile privind comunicarea și relațiile publice folosite de structurile de ordine b#%l!^+a?publică și siguranță națională s-au rezumat, pȃnă în prezent la cȃteva articole publice în diferite reviste, la un ghid de specialitate și foarte puține lucrări de autor. Din cel puțin acest motiv proiectul este destinat să umple un gol, să deschidă un nou „front” de investigare științifică din literatura comunicatorilor din sistemul instituțiilor de ordine publică și siguranța națională. Orice ar face o instituție, oricȃt ar încerca să ascundă un eveniment nedorit sau o situație critică, pȃnă la urmă tot se va afla, rolul mass-media fiind, în ultima instanță, determinat. Și atunci existența și organizarea științifică a structurilor de comunicare și relații publice constituie o necesitate stringentă atȃt pentru credibilitatea organizației, cȃt și pentru prevenirea apariției de informații distorsionate în presa și mai ales, pentru gestionarea crizelor mediatice. De aceste structuri au nevoie atȃt ziariștii cȃt și organizația, pentru că fie că vrea, fie că nu vrea, cea din urmă trebuie să dea socoteală, în fața opiniei publice, de acțiunile întreprinse. O asemenea abordare este expresia clară și evidentă a normalității unei societăți, a democratismului ei. Cu atȃt mai necesară în cazul unei instituții cum este cea a MAI, instituție cu o mare vizibilitate în spațiul public.
Gradul de satisfacție față de activitatea poliției și percepția siguranței publice ale cetățenilor nu se situează la nivelul notorietăților acestei instituții. Siguranța cotidiană, comportamentul polițiștilor în relaționarea acestora cu cetățenii și capacitatea poliției de a răspunde eficient solicitărilor acestora, sunt aspecte care preocupă cel mai mult publicul, deoarece îi afectează direct standardele de viață. Prin urmare, strategia de îmbunătățire a imaginii poliției trebuie să aibă în centrul polițistul, activitatea și comportamentul acestuia percepute nemijlocit de către public, îmbunătățirea capacității acestuia de a comunica eficient cu cetățenii. Comunicarea instituțională realizată prin difuzarea a diverse materiale și comunicate către mass-media are un efect mult mai slab în formarea opiniei dominatoare, deoarece polițistul este cel mai evident purtător al imaginii instituției.
Interesant este și faptul că opinia publică este mai puțin impresionată de relativa eficiență a poliție, măsurată în numărul infractorilor arestați sau în publicitatea acțiunilor polițienești de amploare, dar este deosebit de sensibilă la modul în care cetățenii se simt tratați de polițiști, dacă acest tratament recunoaște sau nu demnitatea personală, dacă polițiștii răspund promt solicitărilor și în mod vizibil, fac ceea ce este necesar pentru rezolvarea problemelor semnalate.
Este drept, trăim într-o epocă a zgomotelor de fond, a biților și decibelilor, a sofisticării tehnicii comunicaționale, așa încât supraviețuim într-un boom și boom-uri informaționale. Și totuși, feed-back-ul este neîncurajator, cu cât se vorbește mai mult, cu atât se ascultă mai puțin. Și nu mai vorbim de cât se ia în serios din ce se spune și ascultă. Duhul blândeții, oratoria cu captatio benevolentiae, discursul artistic, patetic, aferent sunt luate – cum se întâmplă cu televiziunea subminată de industria divertismentului în detrimentul supremației știrii!- drept spectacol. De altminteri, implicarea mass-media în operații riscante, confidențiale și violente, care se prefac în spectacol de imagine și sunet în timp real (datorită sateliților, internetului, sistemului IT&C), transformă consumatorii de realitate sângeroasă în simpli spectatori insensibili. S-a pierdut rezonanța emoțională, participarea solidară, acționează un egoism remanent, o discreție nostalgică. Este semnalul de alarmă pe care îl trag comunicatorii militari și sacerdoții. Astăzi, când s-a trecut de la strategia de intimidare la politica atacurilor preventive într-un război global declarant terorismului, accesul la informația de “ultima oră” este capital și pentru structurile defensive românești, angrenate tot mai mult în arhitectura de alianțe occidentale.
Ȋn acest context, considerăm că o analiză exhaustivă a comunicării ar fi utilă atȃt în plan teoretic, cȃt și practic. Important de reținut constituie faptul că omul are capacitatea de a genera gânduri pe care le transmite în raport de propriile sale interese, atât în situații relativ normale, cât și în situații de criză. Pentru a-și prezenta interesele în astfel de situații, omul trebuie să posede știința și arta de a comunica. Când facem această afirmație avem în vedere că nu oricine poate comunica oricând, oricum și cu oricine. Pentru îndeplinirea unor obiective este foarte greu pentru un om să acționeze izolat. De regulă acesta face parte dintr-o organizație, putând astfel să comunice și să acționeze la unison cu ceilalți membri ai acesteia pentru îndeplinirea obiectivelor. Ca urmare, putem trage o concluzie pertinentă potrivit căreia raporturile omului cu viața și cu societatea nu pot exista în afara comunicării.
COMUNICAREA – ESENȚA VIEȚII ȘI A SOCIETĂȚII
I.1 CONCEPTUL DE COMUNICARE
Pentru oricare dintre noi, sensul termenului de comunicare pare să nu ridice multe semne de întrebare. “Proces cotidian, parte a vieții noastre intime și sociale, comunicarea este adesea privită ca o modalitate de a transmite ceva, acest “ceva” fiind reprezentrat de un gȃnd, o idee, o stare emoțională, etc”.
Derivat din latinescul comunis, termenul de comunicare presupune “stabilirea unui cod comun între oameni, care să susțină nevoia și totodată efortul de interrelaționare”.
Comunicarea umană ascunde în ea un mare paradox. Considerată cea mai uzuală activitate a omului, necesitate și constrȃngere în același timp, comunicarea răspunde nevoii de relație și spiritului gregar al indivizilor. Din acest punct de vedere, raportările noastre la comunicare sunt cotidiene, ea face parte din tabloul primar al b#%l!^+a?necesităților umane, fiind de neconceput absența sa.
Mai mult decȃt atȃt, percepția subiectivă asupra acestei activități relevă o stăpȃnire și folosire corectă a ei. Cu alte cuvinte, dacă realizăm un mic sondaj pe stradă și îi întrebăm pe oameni dacă ei cred că au abilități și deprinderi suficiente pentru a comunica, marea lor majoritate vor răspunde afirmativ. Această concluzie este îndreptățită dacă ținem cont de repetabilitatea actelor de comunicare în viața de zi cu zi a individului, de faptul că individul a reușit în trecut să rezolve multe probleme de viață prin comunicare și implicit, să meargă mai departe. Așadar, oamenii, în ciuda importanței pe care o are comunicarea dintre ei, reflectează prea puțin asupra modului cum ar trebui să decurgă aceasta. Convinși fiind că este prea des pusă în practică pentru a le mai rezerva surprize, ei consideră că deprinderile și abilitățile necesare unei eficiente comunicări se formează în mod automat. Este una din multele idei false referitoare la ceea ce presupune o comunicare eficientă, care să-i aducă individului beneficiile pe care le așteaptă urmare a unui demers de acest tip.
Comunicarea umană respectă în mod natural filosofia existenței individului și tendința lui de a-și promova interesul personal. Dar ea nu respectă, în mod automat, filosofia existenței comune a indivizilor, a înțelegerii și armoniei, condiție fundamentală a dezvoltării relațiilor interumane și menținerii unei ordini sociale. O dimensiune a paradoxului comunicării este că omul, ca ființă socială, vede comunicarea doar ca o formă de manifestare a personalității sale și nu a socialității sale. El folosește comunicarea doar pentru a-și atinge el interesele, fără a urmări același lucru și pentru ceilalți.
Cele mai multe definiții ale comunicării se leagă de interesul personal; interesul este considerat fundamental în definirea comunicării. Dacă ne raportăm la satisfacerea unor necesități și dacă privim actul de comunicare ca o necesitate, din perspectivă pragmatică, putem înțelege comunicarea ca un instrument care poate face ca gestionarea intereselor noastre să fie eficientă sau ineficientă.
Comunicarea poate fi cel mai eficace instrument prin care ne putem dezvolta ca pe o binefacere, nu numai pentru noi ci și pentru ceilalți.
Consultarea oricărui dicționar explicativ ne relevă cel puțin două sensuri acordate acestui termen, care pot fi rezumate prin: a înștiința și a informa.
O simplă trecere în revistă a semnificației lingvistice a termenului ne poate conduce la ideea că studiul acestui proces nu poate ridica prea multe probleme, avȃnd în vedere și numai operaționalizarea la nivelul vieții cotidiene. Ȋnsă, “simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificațiile științifice ale termenului de comunicare”. De astfel, preocupările pentru analiza comunicării scot în evidență diversitatea interpretărilor privind sensul pe care, atȃt profanii cȃt și specialiștii îl acordă comunicării, și de aici, complexitatea procesului și multiplele sale dimensiuni.
Din punct de vedere etimologic, substantivul “comunicare” provine din latinescul “comunicatio”, care înseamnă “împărtășire, conversație”; de asemenea, verbul “a comunica” provine de la latinescul “comunico” al cărui înțeles este “de a face comun, a împărtăși (cuiva), a fi în legătură (cu)”. Cu toate că nu există o definiție concretă și unanim acceptată a comunicării, cel mai des întâlnită este “procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conținut conceptual (o atitudine, o stare emoțională, o dorință, etc.) unei alte persoane sau altui grup”. Astfel, în Dicționarul explicativ al limbii române, comunicarea este definită “ca fiind acțiunea de a comunica și rezultatul ei și reprezintă demersul de a face comun, de a împărți idei, gânduri, informații, atitudini”. Pornind de la această definiție putem concluziona că aceasta presupune ca emițătorul și receptorul mesajului să se găsească pe un teritoriu comun, astfel încât între aceștia să se stabilească o legătură reală, cu dublu sens. Eficiența procesului de comunicare este în acest caz condiționată de înțelegerea mesajului transmis și de adoptarea, de către receptor, a atitudinii dorită de emițător ca răspuns la mesaj. Întrucât, așa cum am amintit mai sus, comunicarea este un proces cu dublu sens, este important ca emițătorul să știe cum a reacționat receptorul la mesajul ce i-a fost adresat. Derularea procesului de comunicare depinde, prin urmare, de stabilirea unei legături între părțile implicate. Conform Micului dicționar enciclopedic, “acțiunea de realizare a unei legături între două puncte pentru (…) transmiterea de semnale purtătoare de informație poartă denumirea de comunicație”.
Totodată, Dicționarul explicativ al limbii române atribuie cuvântului comunicație următoarele semnificații: “mijloc de comunicare între puncte diferite: legătură, contact” și “sistem tehnic folosit pentru realizarea comunicație”. Prin urmare, comunicația reprezintă “un demers care vizează stabilirea unei legături între părțile interesate să comunice și desemnează, în același timp, întregul sistem pe care se sprijină și în cadrul căruia are loc comunicarea” .
Fără a se angaja în susținerea unuia dintre cele două puncte de vedere, anumiți specialiști preferă definițiile care includ elemente specifice ambelor viziuni. Din această categorie face parte John J. Burnett, care definește comunicarea umană ca fiind „un proces prin care două sau mai multe persoane încearcă, prin utilizarea unor simboluri, să exercite o influență conștientă sau inconștientă asupra altora, cu scopul de a-și satisface propriile interese” .
Ȋn comparație cu alte definiții, aceasta are meritul de a fi ceva mai completă, b#%l!^+a?surprinzând comunicarea în toată complexitatea ei. Există patru aspecte importante pe care John J. Burnett le are în vedere în definiția sa:
Mai întâi, comunicarea este considerată a fi un proces, literatura de specialitate notând, dealtfel, că acesta este un aspect asupra căruia s-a căzut de acord. Dincolo de controversele generate de definirea comunicării, există opinia unanimă că transferul de idei, de informații, nu se realizează direct și nemijlocit, ci printr-o succesiune de fenomene, care se produc între emițător și receptor.
Comunicarea presupune utilizarea unor simboluri, orice gest, semn sau cuvânt, orice manifestare, de orice natură, având caracterul unui stimul căruia îi poate fi asociată o semnificație.
Inițiatorul demersului comunicațional exercită asupra receptorului o
influență conștientă sau inconștientă. Aceasta înseamnă că procesul de comunicare se poate declanșa și atunci când emițătorul nu are, în mod conștient, intenția de a comunica. De exemplu, un gest involuntar poate trăda un sentiment, un gând sau o dorință. Chiar dacă emițătorul nu a avut intenția de a transmite un mesaj, odată ce receptorul sesizează gestul, asociindu-i o anumită semnificație, comunicarea s-a produs.
Transferul de idei, de informații, se produce pentru a satisface nevoia de comunicare a emițătorului. Comunicarea se realizează cu un scop, fiind subordonată intereselor conștiente sau inconștiente ale emițătorului.
Într-o lucrare a lui Terence A. Shimp, profesor la University of South Carolina, apărută în anul 1986, acesta definea comunicarea ca fiind “procesul prin care sunt împărtășite intenții și se stabilește o comuniune de idei între indivizi”. Terence A. Shimp revine însă asupra definiției, făcând o completare aparent nesemnificativă: “comunicarea este procesul prin care sunt transmise idei și sunt împărtășite intenții între indivizi sau între organizații și indivizi”. Iată că, după mai bine de zece ani, autorul a considerat necesar să semnaleze prezența organizațiilor în sfera comunicării. Ca urmare a faptului că organizațiile au devenit extrem de active, atât ca emițători, cât și ca receptori de mesaje, este vorba de recunoașterea importanței rolului pe care acestea îl joacă în domeniul comunicațiilor.
După cum remarca și Mihai Dinu în lucrarea sa “Comunicarea, repere fundamentale”, conceptul de comunicare “derutează prin multitudinea ipotezelor sale și tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii și controverse”.
Dacă pentru omul obișnuit comunicarea înseamnă, în esență, a transmite informații, în cea mai mare parte, utilizȃnd cuvȃntul, pentru specialiștii în științele comunicării, ea a căpătat valori și semnificații diferite. Putem înțelege prin comunicare un schimb de informații, o relație generată de interes, o acțiune, un proces de gestionare și control al informației, etc.
Indiferent de conotația acordată termenului, totul gravitează în jurul informației și a gestionării interesului. Acești doi termini definesc conținutul comunicării. Motivele, scopurile, sensurile acesteia sunt adesea diferite, în funcție de actorii implicați în schimbul de mesaje.
Ȋn sens larg, comunicarea reprezintă un proces prin care un emițător dorește să-și facă acceptat mesajul de către un receptor. Ȋn conținut mesajul este divers, el reflectȃnd dorința de a prezenta, a indica, a demonstra sau a opine ceva din partea emițătorului. Procesul comunicării este definit nu doar sub aspectul structurii sale care se referă la elementele implicate și definite prin emițător, receptor, mesaj cale de transmitere – ci și prin aspectele care stabilesc și dimensionează rolul fiecărui element în dinamica acestuia. Ne referim aici la competențele actorilor implicați față de conținutul mesajului, interesul față de comunicare, capacitatea de percepție a receptorului, cantitatea informației, acuratețea în conținut a mesajelor, modalitatea de transmitere a informației, etc. Putem înțelege prin comunicare un tip de acțiune umană, în care, ghidat de un ineteres, individul întreprinde ceva folosindu-se de cuvȃnt. Ȋntreaga noastră existență se centrează pe nevoia de a acționa ca rațiune de a fi. Din această perspectivă, comunicarea devine o acțiune în care cuvȃntul, cunoștințele sunt instrumente de lucru. Dacă ne raportăm la comunicarea realizată într-o organizație, putem spune că aceasta devine un mijloc de gestionare, în sesnul că informația devine marfă, iar contabilizarea sa presupune respectarea unor tehnici specifice.
O altă perspectivă de analiză asupra comunicării scoate în evidență feed-back-ul care guvernează mecanismul de emitere-recepție a informației. Putem, așadar, să privim comunicarea ca pe un schimb în care obiectul este informația, iar cel care transmite și partea care recepționează “marfa” sunt într-un permanent schimb. Informația recepționată și prelucrată generează astfel informație. Dacă avem în vedere interesele pe care fiecare dintre noi le are în momentul în care relaționează, putem considera comunicarea drept un factor de putere. “Comunicarea are puterea de a convinge” spunea Dagenais, arătȃnd astfel că, folosind cuvȃntul sau informația, un individ, un grup sau o organizație își manifestă puterea și își demonstrează autoritatea. Comunicarea poate fi privită, în opinia lui Dagenais, ca un instrument de gestiune, un schimb de informații, un factor de putere, un instrument și un mijloc de manipulare și b#%l!^+a?persuasiune.
Alex Mucchielli ne prezintă o altă interpretare a comunicării, ca proces de influență. “Orice comunicare este o încercare de a influența. Comunicarea urmărește într-adevăr să transmită un sens – al unei idei sau situații, al unui fenomen etc. – ceea ce nu se poate realiza fără influențare” scria Ales Mucchielli în lucrarea “Arta de a influența”. Autorul face însă distincție între influența prin comunicare în mod inconștient, și influențarea ca scop, care dobȃndește caracter de manipulare, propaganda sau persuasiune. Dincolo de aceste interpretări putem, de asemenea, considera comunicarea ca pe o relație în care individul transmite/ recepționează informații cu scopul de a-și atinge interesul. Astfel, comunicarea capătă semnificație pentru existența sa. Este modalitatea prin care se autocunoaște și autodescoperă, constituie un instrument de acțiune, de impunere și de influență și peste toate, baza tuturor relațiilor pe care individul le dezvoltă în viața cotidiană, socială și profesională.
O analiză comparative asupra acestor definiții scoate în evidență faptul că proiecția unei definiții a comunicării se poate face în două feluri. Ȋn primul rȃnd vorbim de construcții instrumentale, structural, – care descriu comunicarea prin componentele sale, așa cum se produce aceasta. Ȋn al doilea rȃnd, identificăm construcții analitice – care încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-repectare.
I.2 ELEMENTELE COMUNICĂRII
Definițiile prezentate relevă faptul că actul comunicării umane este considerat un proces manifestat printr-un sistem constituit dintr-un ansamblu de elemente între care există desigur relații de interdependență, având ca obiectiv transmiterea de informații. Folosind ca model schema generală a proceselor comunicative, așa cum a fost concepută de întemeietorii teoriei comunicării, Shannon și Weaver, constatăm în structura sistemului existența următoarelor elemente:
a) Sursa emițătoare / Emițător;
b) Aparatul și canalul de transmitere / Transmițător;
c) Semnalul transmis / Mesajul;
d) Aparatul de recepție / Receptor.
Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informației. Informația poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentelor pe care le receptează, procesul purtând numele de efect al comunicării. Dacă un emițător dorește să transmită o informație unui receptor, aceasta trebuie să fie inteligibilă. Emițătorul trebuie să-și găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înțeles, oral sau în scris, el trebuie să-și codeze mesajul. O dată codat, mesajul este transpus în semnale care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul transpus în semnale și să-l interpreteze. În fine, comunicarea poate fi îngreunată de un surplus irelevant de informație sau de zgomotul de fond. Un exemplu îl oferă distorsiunea mesajelor radiofonice din motive atmosferice.
Fig.nr.1 Modelul elementar al comunicării
Așadar, sub aspectul interacțiunilor elementelor care participă la actul comunicării, acesta cuprinde:
persoana care inițiază și formulează mesajul, declanșând actul comunicării;
transmițătorul prin intermediul căruia se codifică mesajul devenind semnal verbal, grafic, impuls etc.;
canalul / calea de comunicații prin care pătrund și se propagă semnalele;
aparatul de recepție care preia semnalele și le codifică;
destinatarul care înțelege și interpretează mesajul dat.
Cu alte cuvinte, mesajul generat de emițător ca sursă de informații este codificat de un transmițător sub forma unui semnal care circulă pe un canal până la receptorul care îl decodifică și restabilește forma inițială a mesajului, făcând să parvină la receptor, deci la destinație (fig. 1).
Din punct de vedere al relațiilor de interdependență ce se realizează între elementele sistemului putem semnala:
între emițător și receptor se stabilește o relație reversibilă, esența comunicării umane fiind dialogul;
mesajul este „vehiculat” de parteneri în procesul comunicării, el conținând b#%l!^+a?informația;
existența în continuare a „codurilor” manifestate independent de parteneri, dar conștientizate de aceștia;
rolul contextului este fundamental, mesajele fiind integrate acestuia, de unde fenomenul dependenței de context și/ sau necesitatea adaptării la acesta;
implicarea experienței anterioare a emițătorului/ receptorului în codificarea/ decodificarea mesajului.
Comunicarea ca proces se desfășoară în patru etape succesive ce pot fi ușor determinate:
codificarea mesajului de către sursă;
transmiterea mesajului de către sursă spre receptor;
recepționarea mesajului de către receptor;
decodificarea mesajului de către receptor.
După cum spune I. Ursu „rezultatul final al comunicării este marcat prin semnul întrebării. Este întrebarea pe care și-o pune atât sursa, dacă a fost înțeleasă, cât și receptorul, dacă a înțeles ceea ce i s-a spus”. Alături de aspectele procesuale și comportamentale prin care se caracterizează actul comunicării, trebuie menționat și rolul interpretării. Prin interpretare ne referim la ceea ce, în termeni comuni, numim „înțelegerea” mesajului, a ceea ce este comunicat.
Ion Ovidiu Pânișoară, consideră: „Mesajul presupune un mozaic de informații obiecticve, judecăți de valoare care privesc informațiile și judecăți de valoare și trăiri personale în afara acestor informații”.
Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj și reacția comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context a ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanțele în care se situează comunicarea respectivă, normele și valorile implicate (atât interne, personale, cât și externe, sociale).
Din alt punct de vedere „mesajele includ datele trannsmise și codul de simboluri care intenționează să ofere un înțeles specific, particular acestor date”.
La rândul lor, T.K. Gamble și M. Gamble afirmă că mesajele „sunt transmise prin mai multe canale; astfel nivelul și forma interacțiunii sunt diferite de caracteristicile contextului”
Întrucât celelalte două aspecte ale comunicării sunt caracterul interpretativ și caracterul interactiv-comportamental și dat fiind că acestea sunt dificil de disociat, este necesară o reprezentare a acestora care să le cuprindă pe amândouă și care poate fi prezentată astfel:
Interpretarea și interacțiunea comportamentală sunt reprezentate de feed-back-ul ce ajunge la emițător și care evidențiază eficiența comunicării. „Diversitatea cauzelor care determină dificultățile și perturbările aferente procesului de comunicare face obligatorie exitența, în cadrul respectivului sistem a posibilităților de reglare de adaptare și de transformare”
Cunoașterea scopurilor comunicării este determinantă. O înțelegere a ei independent de scopurile pe care le sprijină, și în virtutea cărora există, ar fi limitativă și inadecvată. Ar însemna o delimitare de context, care anulează însăși funcția acestui act: de a iniția acțiuni, de a realiza conexiuni intra – și inter-comunitare (atât la scară macro, cât și micro: familie, grup de prieteni etc.). Revenind la scopurile comunicării, acestea pot fi dintre cele mai diverse și depind, în general, de intențiile utilizatorilor (în special, ale emițătorului) și de contextul în care are loc. Se pot distinge patru mari categorii de scopuri:
achiziționarea de informații;
procesarea de informații;
generarea de informații;
diseminarea de informații.
Informația este materialul de bază cu care operează comunicarea, ceea ce trebuie transmis, dat mai departe; reprezintă „unitatea de operare” sau „celula” care face comunicarea să existe. Conform DEX „informația constă în comunicare, veste, știre care pune pe cineva la curent cu o situație …” Dacă nu ar fi informația, ce ar fi de comunicat? Așa cum vom vedea mai departe, informația îmbracă mai multe forme și influențează în mod direct caracterul comunicării.
I.3 CARACTERISTICILE PROCESULUI DE COMUNICARE
b#%l!^+a?
Ȋn definirea comunicării, a naturii sale, sunt evocate două caracteristici:
conținutul activității de comunicare;
caracterul procesual al comunicării.
Comunicarea interumană se desfășoară permanent și continuu, individul pornește de la propria sa experiență și de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, și asimilează prin mesaje noi cunoștințe ce vor prezenta un fundament pentru următoarele, realizând astfel o înaintare în cunoaștere. Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme și limbaje complexe, prin gesturi, expresii afective standardizate, efectuarea de acțiuni, comportamente atitudinale complexe etc.
Prin urmare, comunicarea se realizează prin coduri care au caracter simbolic, convențional. Desigur, codul trebuie învățat de fiecare persoană printr-un proces de asimilare activă și de selecție, care va duce la constituirea unui sistem individual, reținând ceea ce este esențial, astfel ca procesul de comunicare să aibă o bază comună. Astfel, în continuare, fiecare partener folosește „limba internalizată” pentru a transmite mesaje. Aceasta capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codul comun, dar sunt adaptate și situații de comunicare dintr-un anumit moment al contextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul în ceea ce este stabilit și ceea ce este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate și interpretate numai dacă interlocutorii împărtășesc același cod, dacă stăpânesc același sistem de semnale.
Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată. „Comunicarea între autorii implicați facilitează circulația informațiilor pentru ca prin interacțiunea lor, sub forma unor variate limbaje, să fie realizate obiectivele în comun”. Alți autori consideră că: „Procesul de comunicare constă în ansamblul operațiunilor de transmitere și primire a simbolurilor cu înțelesurile atașate lor”.
Comunicarea ca funcție a managementului „include aspecte complexe corelate cu procesul de schimbare, nu numai în comunicarea internă, cu angajații, ci și în comunicarea externă, națională și internațională, cu clienții, furnizorii, investitorii sau cu orice grup care are vreun interes în ceea ce privește organizația”.
Orice comunicare este o interacțiune. Fiind o interacțiune, ea se prezintă ca un fenomen dinamic care implică o transformare, cu alte cuvinte ea este subsumată unui proces de influență reciprocă între mai mulți actori sociali. Prin urmare nu avem de-a face cu un emițător și un receptor, ci cu doi locutori aflați în interacțiune (doi interlocutori). Comunicarea reprezintă, așadar, „un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau nu. Ea este în orice caz unul dintre actele care stau la baza legăturii sociale”. Din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decât avându-se în vedere existența a doi poli: emițător și receptor. Bipolaritatea poate fi considerată o altă trăsătură esențială a comunicării.
În organizarea sa, emițătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnele din sistemul (para)lingvistic cunoscut de partener, preferând valori cunoscute ca fiind înțelese de acesta. Reiese astfel o nouă caracteristică a comunicării, și anume, adaptabilitatea. Ceea ce este interesant de subliniat este că, făcând acest efort de adaptare, emițătorul se lasă de fapt influențat de receptor. La rândul său, însă, receptorul este obligat să se adapteze emiterii, făcând efortul să cunoască prin sistemul de coordonate reprezentat de emițător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conștient reciprocă în interesul comunicării eficiente. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emițător/receptor sunt complementare și reversibile, fiecare din cei doi subiecți putând să funcționeze ca emițător și receptor, influențându-se reciproc. Aceste acțiuni se petrec simultan, cel puțin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influențată pe de o parte de mesajele ce le recepționează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt. Astfel ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării: bilateralitatea sau reversibilitatea. „Importanța acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care orice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, la distanță) apare mai puțin pregnant”.
Nu poate fi ignorată nici flexibilitatea ca o caracteristică a partenerilor la comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent și continuu al comunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor și implicit a comunicării însăși. „Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea unei uniformități pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor și comportamentelor manifestate, indivizii continuând, apoi, să se influențeze unii pe alții pentru a menține această uniformitate”.
Un alt aspect demn de menționat este că din comportamentul sau din cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivații ce ne conduc la ideea că individul poate transmite ceea ce vrea, când vrea și în modul în care îi este propriu. Altfel spus, există o anumită intenționalitate, aceasta constituind o nouă caracteristică a comunicării. În termeni foarte generali un mesaj este transmis de emițător către o altă persoană-receptor, atunci când este considerat de emițător ca o b#%l!^+a?potențială sursă de satisfacție prin cunoaștere reciprocă a informației. Deci, emițătorul acționează ca și cum obiectivele sale proprii ar fi mulțumitoare dacă, atât el cât și receptorul, ar dispune după transmiterea mesajului, de aceeași informație. Egalizarea informației reprezintă deci, un mod de legătură între emițător și receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuințe. „Orice individ care comunică este direct implicat în situația de comunicare, angajându-se în ea cu personalitatea sa și cu propriul sistem de nevoi care îi determină motivațiile” .
I.4 ROLUL COMUNICĂRII ȊN DEZVOLTAREA PERSONALĂ
Ȋn lucrarea de față îmi propun să abordez anumite perspective a două dintre modalitățile importante ale comunicării și anume: comunicarea mentală și comunicarea emoțională.
Comunicarea poate să fie însă și un proces cu un singur sens: de exemplu, legătura cu mediul, care se realizează prin intermediul celor cinci simțuri: văz, auz, miros, pipăit și gust. Astfel, descoperim informație în mediul care ne înconjoară, fără ca cineva să le fi pus acolo în mod deliberat.
Educația se axează pe comunicarea de informație consacrată, care are ca scop formarea de modele mentale. Prin model mental, înțelegem modul de aranjare a informației pe o suprafață de memorare, care este mintea. Un model, reprezintă o succesiune repetată a activității neuronale. În practică, un model este orice concept, idee, gȃnd sau imagine care se repetă. Un model, se poate referi de asemenea, la o succesiune de concepte sau idei stereotipe în timp. Un model, poate fi și un aranjament format din mai multe modele, care împreună, formează o abordare a unei probleme, un punct de vedere, un mod de a privi lucrurile. Dimensiunea modelului este foarte largă, singurele cerințe sunt acelea că, conceptele care îl cuprind, să fie repetabile, recognoscibile și utilizabile. Mintea este un sistem care generează modele, dar le și recunoaște pe cele create de alte minți. Comunicarea informațională se bazează pe modele de gȃndire, pe care majoritatea oamenilor le folosesc pentru a se înțelege unii cu ceilalți.
Abilitatea în a comunica depinde de recunoașterea modelelor prestabilite, pe care le folosesc cei care comunică. Nu contează dacă modelele sunt corecte sau greșite atȃta vreme cȃt se dovedesc precise.
Avantajele unui sistem informațional, bazat pe modele prestabilite sunt:
viteza de recunoaștere, iar din acest context decurge,
viteza de reacție.
Există și dezavantaje ale sistemului informațional mental, bazat pe modele: informația distribuită într-un anumit model, nu poate fi cu ușurință folosită într-un model cu totul diferit. Există tendința, de a asimila orice element care are vreo asemănare cu un model de gȃndire, ca fiind chiar acel model, aceasta deoarece, modelele fixează atenția și o influențează să excludă din cȃmpul său de percepție, alte posibilități decȃt cele la care se referă modelul. Odată ce au fost fixate anumite modele în memorie, este oarecum dificil să le schimbăm, iar schimbarea se face brusc, de la un model informațional stabil la altul la fel de stabil, de obicei ignorȃnd relația dintre ele sau relația cu alte modele. Aceasta înseamnă că se tinde către extreme, și nu menținerea unui punct de echilibru între acestea.
Modelele formate deja, căpăta o pondere din ce în ce mai mare, aceasta înseamnă că modelele individuale asemănătoare se unesc formȃnd un model în sine atȃt de puternic încȃt nu poate fi distrus. Modelele mentale se transformă astfel în clișee care sunt puncte de vedere prestabilite, prejudecate, admise și preluate ca atare, de obicei prin educație. Astfel, mintea manevrează informația într-un mod caracteristic foarte eficient, formează tipuri de concepte, tipare mentale bine structurate care însă au și limitări. Depășirea acestor limitări necesită combinarea informațiilor într-o manieră nouă, asfel încȃt să genereze idei noi, restructurȃnd modelele vechi considerate cele mai valoroase. Noul model de gȃndire apare folosind observația, ca instrument de cunoaștere a stilului personal de gȃndire, de relaționare și comunicare.
Observația ne dă posibilitatea de a ne cunoaște din două perspective: perspectiva personală și perspectiva celorlalți. Foarte des, cele două perspective nu coincid, adică ceea ce știm noi că lăsăm să se “vadă” despre noi în afară, este cu totul altceva decȃt ceea ce percep ceilalți despre noi. Cunoașterea eului se face solicitȃnd cȃt mai mult feedback, fiind receptivi la ceea ce ne oferă ceilalți. Atitudinea de cerere și exprimare (ofertă) de feedback nu poate fi însușită numai prin practică. Ea necesită o anumită filosofie, un ansamblu de valori, cea mai importantă fiind aceea că individul trebuie să se accepte pe sine și pe ceilalți în aceeași măsură. Astfel crește toleranța și oferta de feedback. Grație acestui feedback aflăm cum ne văd ceilalți și invers. Feedback-ul este un schimb de informații, verbale sau nonverbale, între două persoane sau între o persoană și un grup, privind efectele care le are asupra sentimentelor și percepțiilor, comunicarea la momentul respectiv. Ȋn aceiași măsură, feedback-ul rezida în impresiile celorlalți exprimate cȃt mai adesea în termeni de sentiment și de emoție privind efectele produse de comportamentul/comunicarea nostră asupra lor. Acest schimb reciproc de informații este ilustrat prin schema „fereastra lui Johari”.
Comunicarea, ca modalitate de dezvoltare a personalității, ne dă posibilitatea să aflăm:
ce știu ceilalți despre noi,
dacă ce știm noi despre ei corespunde realității, b#%l!^+a?
și să îmbunătățim această cunoaștere a realității.
Marea majoritate a informațiilor se comunică prin limbaj, și se adresează minții raționale, ceea ce comportă riscul judecății, a aprecierii valorice, a reacției de acceptare sau respingere a acestei informații, deoarece mintea procesează informația. Informația blocată în vechile modele perimate nu permite cȃteodată acceptarea altora noi dar acceptind feedbackul ca pe o modalitate de comunicare, se reușește să se diferențieze noul de vechi și să se aplice cu succes amândouă modelele.
Comunicăm atȃt direct, prin viu grai, cȃt și indirect, prin gesturi, mimică, modul de a ne îmbrăca, comporta. Situațiile de viață, de orice natură ar fi ele, generează în noi anumite reacții afective denumite generic emoții. Acestea au două caracteristici principale:
se intalează automat, ceea ce înseamnă că ele se impun subiectului și că odată instalate nu pot fi ușor modificate;
ele produc în mod intrinsec fie plăcere, fie durere.
În gama stărilor afective, emoțiile constituie manifestările cele mai proeminente și spectaculoase și au o mișcare paroxistică. Pe fundalul unor stări afective cum este dispoziția, temperamentul, stările emoționale apar în mod ocazional, marca distinctivă a emoțiilor fiind ruptură de continuitate, care apare în interacțiunea individ – mediu exterior. Cel mai adesea această ruptură este evidentă simultan atȃt pentru mediu cȃt și pentru subiectul care experimentează emoția. La exterior, emoția se manifestă prin modificările bruște ale ritmului manifestărilor vocale, faciale, posturale și comportamentale ale persoanei afectate. În interior, ea se manifestă ca o experiență subiectivă puternică sau ca impulsuri motivaționale specifice, care modifică planul cognitiv, îl întrerupe, contextul în care emoția a apărut devine centrul atenției, fiind prioritar în cadrul procesului de prelucrare a informației. Apar importante modificări psihologice, care afectează sistemul neurovegetativ, determinând reacții somatice ale sistemelor și aparatelor corpului fizic.
Dimensiunea emoțională poate fi privită din mai multe perspective:
una dintre acestea este axa bipolară definită la un capăt de „agreabil” și la celălalt de „dezagreabil”;
alta este intensitatea, reacția emoțională putȃnd fi: „puternică” sau „slabă”.
Abordarea categorială a emoțiilor își are originea la Darwin (1872) și a fost adoptată de autori care au pus că și el accentul pe fundamentele biologice ale emoțiilor studiind în special manifestările exterioare ale emoțiilor. Această perspectivă consideră că specia umană are un set de răspunsuri emoționale de bază care variază ca număr în funcție de autor. Astfel, Ekman consideră că emoțiile de bază ar fi: bucuria, frica, furia, surpriza, tristețea și disprețul (dezgustul). Izard adaptează la acestea și interesul, rușinea și culpabilitatea. Autorii arată că structurile emoționale de răspuns se regăsesc în patrimoniul genetic al speciei. Ele se găsesc la nou născut sub forma manifestărilor elementare precum tresărirea, surȃsul. Evoluția lor apare prin educație, adaptare, imitație. Prin educație, individul asimilează regulile sociale ale exprimării și controlului emoțiilor și învață cȃnd și cum să își manifeste emoțiile.
Prin adaptare subiectul își creează tipare emoționale specifice experiențelor sale proprii și prin imitație individul include în repertoriul său particularități expresive proprii mediului nou în care se află.
Există cercetători precum Frijda (1991) și colaboratorii săi care abordează emoția din punt de vedere psihologic, lăsȃnd la o parte aspectele fiziologice și biologice ale răspunsului emoțional. El arată că, deși schimbările fiziologice și faciale determinate de emoție apar foarte rapid și se încheie în cȃteva minute, experiență psihologică dată de emoție marchează punctul de pornire a unei problematizări și va avea adeseori o remanentă importantă.
Conform teoriei lui Frijda, Sonnemans, Mesquita și Van Goozen un eveniment declanșează nu doar o emoție ci un episod emoțional. Episoadele emoționale sunt procese psihlogice unitare care au o anumită durată ce se poate întinde pe mai multe zile sau chiar pe un timp mai îndelungat. Aspectul unitar se referă la concentrarea proceselor în jurul unui eveniment particular declanșator, iar durata episodului depinde de capacitatea subiectului de a gestiona din punct de vedere emoțional subiectul în cauză și se încheie odată cu finalizarea acestei gestiuni sau prin abandonul subiectului de a face față evenimentului.
Emoția conține informație, care necesită a fi exprimată. Exprimarea se face frecvent simultan pe calea limbajului nonverbal, corporal, facial, vocal cît și prin comunicarea verbală interpersonală. Se pune întrebarea ce anume îi determină pe oameni să comunice emoțiile resimțite, cum se face că în loc să se replieze, ei folosesc ocaziile comunicării interpersonale sau chiar sociale pentru a le exterioriza. Care este scopul acestei comunicări? Studii deosebit de interesante ale lui Bernard Rîme (2002) au condus la ideea că simțirea îndeplinește rolul de a conduce la o formă de cunoaștere. Obiectul cunoașterii este chiar realitatea în care trăim. Rîme consideră că emoțiile pe care nu le comunicăm devin o povară, la fel ca și un secret care nu a fost dezvăluit sau nu poate fi comunicat. El arată că nevoia de a comunica emoțional are un important rol cognitiv în definirea propiei personalități. Cel care recurge la comunicarea unei experiențe emoționale își activează în interior imaginile mentale ale acestei experiențe, care reactivează manifestările psihologice intrevenite în cursul episodului.
Retrăirea evenimentului emoțional prin comunicarea lui poate duce la restructurarea cunoștințelor despre acesta. După părerea lui Piaget (1946), orice confruntare cu un eveniment care iese din cadrul obișnuit de referință îl va forța pe b#%l!^+a?individ să își transforme schemele cognitive sau să elaboreze unele noi. Aceasta se întîmpla cu situațiile emoționale căci în funcție de valența la care se situează acestea, plăcere sau neplăcere, ele impun întărirea vechilor modele comportamentale sau dimpotrivă, reevaluarea și revizuirea acestora la situația actuală.
I.5 LIMBAJUL – INSTRUMENT AL COMUNICĂRII
Suportul principal al comunicării umane este limbajul în toată diversitatea și resursele sale de expresivitate.
Cadrul general al formării limbajelor îl reprezintă limba. Ea formează o realitate socială obiectivă, istoric constituită în evoluția colectivității și unică pentru întreaga colectivitate – grup etnic, popor, națiune. Limba cuprinde totalitatea cuvintelor folosite de către membrii colectivității (vocabularul), o structură (gramaticală) a comunicării, legi proprii de evoluție a termenilor verbali, norme și reguli de ortografie, ortofonie, ortoepie, de folosire a lexicului etc. Prin intermediul limbii se fixează, se prelucrează și se transmite experiența socială a comunității, sub formă de cunoștințe, credințe, valori, norme și modele culturale, fiind în același timp, atât mijlocul socializării și formării noilor generații, cât și instrumentul de comunicare interumană în contextul tuturor acțiunilor umane. Ȋn calitatea lor de forme active ale limbii, limbajele sunt sisteme de semne, semnale sau simboluri – sonore, kinestezice,tactile, cromatice, grafice, etc. – utilizate în mod uniform de către indivizi în efectuarea comunicării umane; ele mijlocesc fixarea, păstrarea, prelucrarea și transmiterea informațiilor din mediul extern, precum și, exprimarea stărilor, intențiilor și atitudinilor subiective.
Limbajul ca relație umană se caracterizează prin folosirea simbolurilor, intuitive sau abstracte, care încorporează întotdeauna un sens pentru indivizi, sau înțeles, rezultat tocmai din ansamblul de cunoașteri, stări afective, tendințe spre acțiune, pe care le evocă, mai ales, simbolurile verbale în conștiința indivizilor.
Limbajul ca instrument esențial al comunicării, indiferent de forma sa (natural, artificial, special), îndeplinește o serie de funcții:
de cunoaștere;
de comunicare;
de acumulare de informații;
de influențare educativă;
de reglaj comportamental și autocontrol al acțiunilor indivizilor;
exprimă comandamentele morale ale colectivității, relațiile ei dominante.
I.6 CERINȚELE GENERALE ALE UNEI COMUNICĂRI EFICIENTE
În examinarea actului de comunicare dintr-o perspectivă mai pragmatică, o importanță covârșitoare o au condițiile în care o asemenea acțiune se derulează optim și eficient. „Situația cea mai propice pentru exprimarea celuilalt este așadar situația în care el nu se simte judecat, analizat sau interpretat, ci ghidat prin sfaturi și nici manipulat și hărțuit prin întrebări”.
Astfel, pentru a realiza o comunicare eficientă, partenerii vor trebui să îndeplinească o serie de cerințe / condiții ce se manifestă pe tot parcursul procesului comunicării, etapă cu etapă. Dintre acestea, se pot menționa:
activarea acelui canal sau metodă de comunicare (scrisă, orală, electronică etc.) considerată cea mai adecvată conținutului mesajului / tipului de interacțiune dorit. Se știe faptul că metoda de comunicare influențează interacțiunea;
realizarea stării de empatie în momentul codării mesajului;
considerarea statutului personal (fizic/psihic) al interlocutorilor în momentul comunicării (odihnit – obosit; relaxat – grăbit; preocupat – dezinteresat etc.) și realizarea pe cât posibil a armonizării acestuia;
considerarea stărilor afective în sensul de a răspunde acelei necesități vizând existența unui interes/preocupări reciproce manifestate între parteneri;
transmiterea unui mesaj corect de la bun început, deoarece odată transmis și receptat în unele cazuri acesta este ireversibil;
consistența în conținut a mesajului – realizarea acestei cerințe este dată de cantitatea de informație de bază cuprinsă în mesaj și care trebuie să fie semnificativă pentru ambii parteneri;
inteligibilitatea mesajelor comunicate – depinde atât de organizarea informațiilor, coeziunea și claritatea lor, cât și de nivelul de acces al interlocutorilor la acestea, de compatibilitatea comunicativă / de registrul comun al partenerilor;
expresivitatea comunicării – este asigurată prin calitățile de stil, intonație, pauze logice ale partenerilor;
receptarea/decodarea corectă a mesajelor non-verbale emise simultan/alternativ cu cele verbale;
interpretarea corectă a feed-back-ului care uneori poate induce în eroare intenționat/neintenționat;
decodarea corectă a simbolurilor ce au un caracter arbitrar.
În concluzie se poate constata complexitatea și amploarea procesului b#%l!^+a?comunicativ cu tot atâtea condiții ce trebuie simultan și spontan îndeplinite în scopul obținerii unei comunicări eficiente.
I.7 BARIERE (OBSTACOLE) ȊN CALEA COMUNICĂRII
Funcționarea eficientă a procesului de comunicare este adesea influențată de apariția și manifestarea a numeroase bariere, circumscrise factorilor perturbatori, „generați de manageri (insuficienta documentare; tendința de supradimensionare a explicațiilor introductive; tendința de a transforma dialogul în monolog; utilizarea unui ton ridicat și marcat de iritare; limbaj neadecvat; rezistență la introducerea unei noi idei), precum și de subordonați (neimplicare, rezerva de a exprima opinii, convinderea că problemele lor nu interesează pe șefi, lipsa de obișnuiță în comunicare)”.
În opinia altor autori, aceste bariere își au originea în caracteristicile psihologice ale emițătorului și receptorului, în maniera de comunicare, în nevoile, aspirațiile și motivațiile acestora, precum și în caracteristicile situațiilor concrete în care se derulează comunicarea.
Astfel, „cauzele care generează asemenea bariere sunt legate de emițător, de receptor, de mesaj, de canalul de comunicare, precum și de contextul în care se desfășoară procesul de comunicare”. Altfel spus, atât perturbațiile externe, care țin de mediul fizic de comunicare, distanță, timp, structura rețelelor de comunicare etc., cât și perturbațiile interne care sunt legate de natura umană, percepția mesajelor, tendința de evaluare a mesajelor, limitele individuale etc., trebuie identificate, analizate, și diminuate prin măsurile adoptate în organizație, ceea ce va contribui la îmbunătățirea comunicării.
Așadar, principalele bariere care apar în toate componentele procesului de comunicare includ: percepția; emoțiile; încrederea și credibilitatea; dificultățile de ascultare; filtrajul; supraîncărcarea; locul și timpul; zgomotele și media selectată.
Percepția este o barieră de natură semantică ce apare datorită limitelor în interpretarea codurilor prin care se comunică. Imperfecțiunile sistemului nostru senzorial și opțiunea pentru o semnificație inadecvată dată unui simbol într-o situație anume conduc la înțelegerea greșită sau pur și simplu la neînțelegerea mesajului. Interesele, cunoștințele, experiențele și valorile proprii oamenilor afectează interpretarea mesajului. De obicei, oamenii au tendința să perceapă mesajele din punctul lor de vedere. De exemplu, schimbarea unei proceduri este văzută de manager ca un fapt pozitiv, o cale de creștere a productivității, în timp ce lucrătorul poate să o perceapă negativ, ca efort suplimentar ce nu va fi compensat. Pentru a depăși această barieră, este necesar ca emitentul să codifice și să transmită mesajul în maniera cea mai favorabilă percepției primitorului. Controlul înțelegerii prin feed-back poate ajuta la eliminarea problemelor create de percepție.
Emoțiile oamenilor acționează ca filtru aproape în întreaga lor comunicare. Vedem și auzim ceea ce suntem pregătiți să vedem și să auzim. Prin urmare, comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor. Fiecare trăiește stări precum: mânie, jignire, teamă, tristețe, bucurie etc. Stăpânit de astfel de emoții, este dificil să fii obiectiv și capabil să asculți. Când comunicăm, trebuie să rămânem calmi și atenți pentru a nu transmite interlocutorului(lor) stări emoționale prin comportamentul nostru. Dacă inevitabil subiecții comunicării ajung la stări emoționale este mai productiv ca discuția să fie amânată până ce le revine calmul. Încrederea și credibilitatea, înțelesul și valoarea mesajului sunt influențate de încrederea în emitent și de credibilitatea lui. Încrederea față de un lider sau un șef este determinată de integritatea lor. Receptorii vor accepta sau respinge mesajul, după cum au sau nu încredere în emitentul său. Lipsa de încredere nu face mesajul plauzibil, mai mult acesta poate fi interpretat drept demagogie. Credibilitatea privește cunoștințele, expertiza în domeniu ale celui ce oferă mesajul. Un expert recunoscut are mai mari șanse să fie ascultat și crezut decât un novice neexperimentat.
Ridicarea nivelului de încredere necesită un comportament deschis și onest în comunicarea cu oamenii. Odată dovedit nesincer, este puțin probabil că oamenii îți vor mai acorda încredere, iar câștigarea credibilității necesită fapte ce probează profesionalismul și abilități într-un domeniu.
Ascultarea. O barieră importantă în comunicarea orală este incapacitatea de a asculta, asociată deseori cu evaluarea prematură a mesajului și emitentului. Sunt mulți cei ce vorbesc și puțini cei ce ascultă. A asculta cere atenție totală și autodisciplină; a asculta nu înseamnă numai a auzi. Ascultarea este un act conștient, pozitiv, care cere voință și nu o simplă și pasivă descifrare de sunete. Ascultarea este esențială pentru înțelegere, deci pentru comunicare.
Filtrajul este procesul de alterare sau distorsiune a informației, cu scopul proiectării unei imagini mai favorabile. Mai concret, accentuarea aspectelor pozitive și subaprecierea, chiar trecerea sub tăcere, a părților negative ale unei situații. Salariații filtrează adesea informațiile, încercând astfel să tăinuiască problemele unui șef, care critică aspru aspectele negative din activitatea lor.
Distorsiunea prin filtraj sau erori datorate altor cauze este cu atât mai mare cu cât informația traversează mai multe niveluri ierarhice. Se apreciază, pe baza cercetărilor empirice, că se pierde aproximativ 10% din volumul informațiilor în transmiterea de la un nivel ierarhic la altul. Ȋntr-o structură cu șase niveluri ierarhice, de b#%l!^+a?exemplu, 41% din volumul inițial al informației se va pierde, așa cum rezultă din reprezentarea următoare:
PIERDEREA DE INFORMAȚIE
PRIN DISTORSIUNE ÎNTR-O STRUCTURĂ IERARHICĂ
1. 100% informație inițială
2. 90% percepție
3. 81% redare
4. 75%
5. 66%
6. 59%
În general, greșelile, erorile sunt descoperite și este mai bine ca acest lucru să se întâmple cât mai devreme. Pentru aceasta, oamenii trebuie eliberați de teama de a releva în comunicarea cu șefii lor și aspectele și rezultatele mai puțin reușite din activitatea lor. Managerul îi poate încuraja în această direcție pe salariații săi, tratând erorile ca experiențe din care se poate învăța, decât ca ocazii de blamare și critică la adresa lor. Politica „ușilor deschise” și educarea capacității de a primi și trata cu calm veștile negative contribuie la dezvoltarea comunicării în ambele sensuri.
În opinia unor autori, o politică a ușii deschise trebuie să se ocupe de detalii, deoarece simpla sa implementare nu va rezolva problemele comunicaționale, mai ales în următoarele condiții:
lipsa de încredere. Dacă subalternii nu au încredere în șeful lor, vor ezita să treacă prin „ușa deschisă". Oamenii trebuie să simtă că managerul dorește cu adevărat să îi asculte, să le acorde timp și să le dea răspunsuri la întrebări; Dacă angajații nu au încredere în intențiile managerului de a elabora o politică a ușii deschise sau nu au încredere în implicarea managerului în implementarea acestei politici, atunci această politică nu va conduce la îmbunătățirea comunicării.
inaccesibilitatea. Dacă oamenii simt că managerul nu este niciodată liber/disponibil să îi asculte sau este tot timpul prea ocupat, atunci această politică nu are nici un impact real asupra activităților. Un manager trebuie să-și programeze timpul astfel încât să își îndeplinească sarcinile și să poată discuta și cu subalternii săi;
subminarea lanțului de comandă. Politica „ușii deschise” poate distruge lanțul de comandă. „Dacă oamenii de pe orice nivel dintr-o organizație simt că această politică le dă dreptul de a trece peste poziția șefilor lor direcți, managerii pot fi supraaglomerați cu solicitări, fiind subminată, în același timp, autoritatea șefilor direcți”.
Lanțul de comandă reprezintă un aspect real atunci când este folosită o politică a ușii deschise. Dacă oamenii simt că nu sunt tratați corect de către șeful lor direct, atunci trebuie să existe posibilitatea de a fi primiți în audiență de către o persoană situată mai sus în ierarhia organizației.
O politică des utilizată în cadrul marilor corporații este aceea de a permite ca un angajat să poată discuta cu cineva situat mai sus în ierarhie în situația în care își exprimă din timp această dorință. Uneori este necesar ca șeful direct să fie înștiințat de această întâlnire.
Supraîncărcarea informațională. Toți oamenii au o capacitate limitată de a recepționa, decodifica și înțelege un volum de informații, într-un timp dat. Managerii operează uneori cu filosofia că mai multă comunicare înseamnă o comunicare mai bună. Ei oferă salariaților un volum enorm de informații, până ce aceștia găsesc că sunt copleșiți de date, fără ca înțelegerea să se îmbunătățească. Cheia unei comunicări mai bune este calitatea, nu cantitatea.
Minimizarea supraîncărcării informaționale este posibilă prin transmiterea mesajelor în cantități ce pot fi decodificate de primitor. Verificarea din când în când, în cazul unui mesaj lung, a decodificării de către primitor, prin întrebări și parafraze, servește la evitarea supraîncărcării și, prin aceasta, la creșterea eficacității comunicării.
Media de comunicare. Dintotdeauna, managerii au fost preocupați de eficacitatea comparată a diferitelor medii de comunicare. Folosirea unei medii inadecvate poate duce la nerealizarea comunicării.
I.7.1 BLOCAJUL PSIHIC – BARIERA ȊN COMUNICAREA EFICIENTĂ
Blocajul psihic în comunicare este acel moment de întrerupere cauzat de suprasolicitare (emoțională, fizică, intelectuală) sau șoc; este un mecanism de apărare datorat unei motivații negative și care duce la ignorare, refuz, abandon.
Ȋn psihologia învățarii, blocajul este fenomenul de inaceptare și rezistența activă a elevului față de anumite cerințe sau prezența stresantă a unor adulți. Blocajul psihic reprezintă oprirea fluxului ideațional, provocată de factori interni sau externi.
Tracul reprezintă o stare de emotivitate accentuată de care sunt cuprinși anumiți elevi la apariția lor în fața unui public. De cele mai multe ori, tracul sau emoțiile b#%l!^+a?negative, resimțite de psihicul uman, conduc la blocaje psihice. Elevii încrezători în forțele proprii și antrenați în spiritul aventurii cunoașterii, al explorării posibilităților personale, înving starea emoțională negativă.
Alți autori consideră că bariere ale comunicării eficiente următoarele aspecte:
tendința de a judeca, de a aproba sau de a nu fi de acord cu părerile interlocutorului. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor nu își vor îmbunătăți comportamentul decât dacă sunt criticați este o barieră în calea unei comunicări eficiente. Comunicarea poate fi stânjenită de folosirea etichetelor de genul: "Ești un naiv că ai făcut…. ". Aceste etichetări transformă tonul conversației într-unul negativ, consecința fiind blocarea comunicării;
oferirea de soluții este o altă modalitate de a bloca procesul comunicării, fie direct, prin oferirea de sfaturi sau indirect, prin folosirea întrebărilor într-un mod agresiv, autoritar sau cu o notă evaluativă;
recurgerea la ordine este un mesaj care are ca efecte reacții defensive, rezistență, reacții pasive sau agresive; consecințele unei astfel de conversații, în care se dau ordine, sunt scăderea stimei de sine a persoanei căreia îi sunt adresate acele ordine;
folosirea amenințărilor este o modalitate prin care se transmite mesajul că dacă soluțiile propuse nu sunt puse în practică persoana va suporta consecințele negative (ex. pedeapsa); – moralizarea este o altă manieră neadecvată în comunicare ce include formulări de genul: "ar trebui" sau "ar fi cea mai mare greseală din partea ta să…";
evitarea abordării unor probleme importante; cea mai frecventă metodă de a schimba cursul conversației de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări este folosirea tacticii devierii, abaterii – "mai bine să vorbim despre …";
încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente logice proprii; situațiile în care o persoană încearcă în mod repetat să găsească soluții logice la problemele unei alte persoane conduce la frustrare prin ignorarea sentimentelor și opiniilor celeilalte persoane.
Este de dorit crearea unor situații care să faciliteze antrenarea persoanelor în exerciții de comunicare, în care să se pună un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare și exterioare în armonie cu cerințele vieții spirituale corespunzătoare societății pe care o definește.
FORME DE COMUNICARE
Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există comunicare verbală, comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-verbală, paralimbaj, etc.
II.1 TIPURILE DE COMUNICARE
II.1.1 COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ
Comunicarea intrapersonală se referă la gânduri, la sentimente, la modul în care nevedem pe noi înșine. In această situație suntem simultan emițători și receptori ai comunicării. Procesul de comunicare intrapersonală este influențat de toate celelalte tipuri de comunicare. Relația dintre comunicarea intrapersonală și mediul comunicațional extern este o relație bilaterală și adaptativă, în sensul că, simultan, transformările la nivelul comunicării intrapersonale oferă surse de schimbare pentru mediul comunicațional însuși.
Factorii de natura psihologică ce afectează comunicarea intrapersonală sunt: personalitatea, motivația, experiența anterioară, scopurile, expectațiile, interesele, pregătirea, abilitățile, inteligența, învățarea. Comunicarea intrapersonală trebuie să se bazeze pe o atitudine pozitivă față de propria persoană. Persoanele care au o părere negativă față de sine comunică în mod inevitabil aceste sentimente spre ceilalți și este probabil ca aceștia să dezvolte sentimente negative similare. Elementul cheie în gândirea pozitivă este următorul: îndreptarea comunicării cu sine însuși spre succes, și nu spre eșec; astfel, atunci când ne confruntăm cu o situație dificilă, trebuie să spunem „voi câștiga” în loc de „probabil o să pierd”. Fiecare individ simte nevoia să intre în „dialog cu sine" pentru a-și limpezi anumite lucruri, situații, relații, înainte de a le clarifica cu ajutorul celorlalți. Individul se întreabă și își răspunde, analizează, reflectează, ia decizii, repetă în gând mesajele destinate altora. Din punctul de vedere al formării și dezvoltării personalității, acest dialog cu sine constituie o practică terapeutică de tip intelectiv și emoțional: a pune problemele mai întâi în raport cu propria conștiință înseamnă o purificare cognitivă, dar și o descărcare emoțională.
II.1.2 COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
b#%l!^+a?
Comunicarea interpersonală este schimbul de informații și simțăminte pe care oamenii le angajează oriunde și oricând sunt împreună, fără ca acestea să aibă neapărat scopuri sau obiective precum cele ale organizației. Tendința de comunicare, determinată de natura socială a ființei umane, se manifestă chiar și atunci când oamenii sunt complet străini unul altuia, dar se află temporar împreună. De asemenea, nevoia de comunicare îi face pe oameni să comunice și în situații în care au puțin sau nimic de spus. Cheltuim adesea mult timp comunicând cu prieteni sau cunoscuți. Cu toate că această categorie de comunicare nu face parte din planurile operaționale ale organizației, ea are influență asupra atitudinilor lucrătorilor și, prin urmare, un semnificativ efect asupra succesului acestor planuri. După direcția în care circulă informația, comunicarea poate fi ascendentă, descendentă și pe orizontală. În primul caz, informația circulă de la bază spre vârful organizației; li se oferă astfel angajaților posibilitatea de a transmite propriile lor păreri sau soluții cu privire la problemele puse în discuție la vârf. În comunicarea descendentă, informația circulă de la nivelurile superioare ale organizației spre bază; ea permite explicarea regulamentelor, obiectivelor și politicii organizației, transmiterea dispozițiilor etc. Comunicarea pe orizontală permite circulația informațiilor între departamentele organizației, în scopul coordonării activităților, sau între organizație și alte entități.
II.1.3 COMUNICAREA ȊN GRUP RESTRȂNS
Comunicarea în grup restrȃns (între trei și cinci persoane) aduce un plus de structurare în raport cu formele de comunicare analizate până acum, dar și "pierderi" semnificative în planul conținutului. Aceste aspecte sunt generate de particularitățile conglomeratelor de persoane ce pot fi identificate cu grupurile restrânse și de schimbările adaptative care se produc în structura de ansamblu a acestora.
După Pierre De Visscher, grupurile restrânse se lasă determinate prin următoarele șapte caracteristici:
o relativă apropiere spațio-temporală;
prezența unei rațiuni de a fi și de a rămâne împreună;
soarta relativ comună (membrii grupului împărtășind, într-o măsură care poate fi variabilă, evenimente sau experiențe comune);
posibilitatea perceperii și a reprezentării fiecărui membru de către ceilalți;
onticitate acceptabilă (grupul fiind recunoscut ca atare de membrii săi și / sau de persoanele din afara acestuia);
interacțiune permanentă între membri, aceștia neputând să nu se influențeze;
durată suficientă pentru eventuală instituționalizare a acestuia.
Ținând seama de aceste caracteristici ale grupului restrâns, se poate conchide că actele de limbaj formulate în interiorul acestuia nu mai sunt spontane (sau involuntare), ci premeditate sau, cel puțin, subordonate unui scop strategic. Persoanele care se întrunesc pentru a comunica nu se întrețin pur și simplu, ci urmăresc realizarea unui obiectiv comun: articularea unui proiect de cercetare, plănuirea unei excursii peste hotare, adoptarea unui plan de intrajutorare în situații de criză financiară etc. De aici rezultă necesitatea unei mai bune structurări a situației de comunicare și, cu deosebire, a circulației mesajelor.
Fiecare membru al grupului are șansa de a interacționa semic cu toți ceilalți membri și poate îndeplini în aceeași măsură rolul de emitent sau rolul de receptor. Acest context dinamic prezintă riscul degenerării comunicării în pseudo-discuții confuze și anarhice, lipsite de orice finalitate. Acest risc este însă minim dacă grupul în cauza are un lider capabil să organizeze de-o manieră convenabilă comunicarea. Rolul acestui lider este de a le reaminti partenerilor că trebuie să vorbească pe rând și să asculte mesajele tuturor celorlalți vorbitori. Tot el prezintă datele problemei care le-a oferit oportunitatea de a comunica și delimitează "plaja" referenților posibili ai mesajelor. Astfel, dacă obiectivul comunicării este prefigurarea unui viitor volum colectiv, nici un membru rezonabil al grupului nu va încerca să le împărtășească celorlalți visele din noaptea trecută sau câteva amintiri din fericita lui copilărie.
Constrângerile privind conținuturile mesajelor sunt dublate de restricțiile privind dimensiunile acestora, în raport cu capacitatea canalului de transmitere. Mai exact, nimeni – nici măcar liderul grupului – nu are căderea de a monopoliza discuția, transformându-i pe toți ceilalți în receptori pasivi. Spunem receptori, iar nu ascultători pasivi, dat fiind faptul că eventualul monolog interminabil al cuiva are prea puține șanse de a fi ascultat (adică asimilat: receptat și înțeles). Exagerarea în sens invers este la fel de păguboasă; dacă fiecare membru al grupului ține cu tot dinadinsul să joace rolul de emitent – refuzând calitatea de receptor -, atunci mesajele vor excede capacitatea canalului de transmitere, chiar dacă acesta este simțitor mai dezvoltat decât în cazul comunicării interpersonale. Or, semnalele în surplus din canal se transformă în zgomote, ce obstaculează recepționarea celorlalte semnale.
Distanța socială redusă favorizează retroacțiunea, ca și înțelegerea corectă a acestuia, astfel încât actele de limbaj pot fi ameliorate continuu prin ajustarea mesajelor și a comportamentelor comunicaționale în funcție de situația de facto a elementelor acestora. Spre exemplu, locutorul palavragiu care constată că partenerii săi cască, își potrivesc ceasul, discută între ei etc. va înțelege că nu se acordă atenție spuselor și va cauta să-și încheie mesajul.
b#%l!^+a?
II.1.4. COMUNICAREA PUBLICĂ
Comunicarea publică se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne caracterizează următoarele acțiuni: suntem angajați în relația vorbitor-auditor și, primim mai multe conexiuni inverse.
II.1.5 COMUNICAREA ȊN MASĂ
Comunicarea în masă presupune comunicarea prin mass – media. Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul și auditorul sunt izolați și, astfel, conexiunea inversă este limitată. Ȋn cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în cea interpersonală, regăsim comunicarea verbală, comunicarea nonverbală si comunicarea scrisa.
II.2 COMUNICAREA VERBALĂ
Comunicarea verbală reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca formă de comunicare. Se deosebește de celelalte forme de comunicare prin câteva caracteristici:
presupune un mesaj, ce trebuie să conțină elementele structurale, de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, claritate și coerență internă etc.;
presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, în care cel mai important este cel iconic și, totodata, presupune concordanța dintre mesajul verbal și cel nonverbal, în care cel din urmă are un rol de întărire;
este circulară și permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;
este puternic influențată de situație și ocazie: același mesaj poate fi receptat diferit de același receptor în funcție de dispoziția motivațională, factorii de oboseala și stres, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării;
este puternic influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului și receptorului;
posedă și atributele necesității umane – nevoia omului de comunicare.
Comunicarea verbală are în centrul demersului său limbajul articulat (vorbirea) și limbajul vocal nearticulat (paralimbajul). Vorbirea, reprezintă cea mai simplă și mai evoluată modalitate de exprimare a nuanțelor afective dar și a gândirii abstracte, raționale. Paralimbajul include diverse modalități sonore (volum, ton etc.),ritm, intensitate, fluență,viteză, folosirea pauzelor etc.; reprezintă un bogat mijloc expresiv comunicativ în cadrul unui dialog. Se apreciază ca 39% din înțelesul comunicării este afectat de paralimbaj.
Ȋn cadrul comunicării verbale întâlnim următoarele forme și structure compoziționale: cuvântul, intervenția, alocuțiunea, toastul, conferința, dezbaterea, dizertația, discursul s. a.
cuvintele, sunt sunete și semne care servesc omului pentru a construi mesaje. Cu ajutorul cuvintelor se realizează vorbirea și scrierea umană. Astfel, se afirmă ca „ideea care nu caută să devină cuvânt este o idee proastă, iar cuvântul care nu caută să devină acțiune este un cuvânt prost”. Claritate mesajului înseamnă folosirea corectă a cuvântului exact și a unei gramatici corecte (folosirea corectă a regulilor de ordin practic,a verbelor, adjectivelor și adverbelor, folosirea adecvata a jargonului și a eufemismelor etc.) O dificultate în comunicare este dată de tendința spre folosirea anglicismelor dar și, de folosirea termenilor vulgari sau jignitori.
intervenția: formă a dezbateri orale libere și concise pe o tema data (culturală, științifică, ideologică), în prezența unui auditoriu interesat. Ea exprimă un punct de vedere personal a celui ce intervine, cu motivări clare și convingătoare, cu nuanțe de originalitate, abordând un singur aspect, sub forma unei opinii.
alocuțiunea: formă spontană sau elaborată a unei comunicări orale, scurtă și ocazională. Ea poate să ia și forma cuvântului sau salutului la diferite evenimente.
discursul: forma extrem de elaborată a unei comunicări oratorice, prin care se susține sau se dovedește, argumentat în fața unui auditoriu, o problema sau o tema.
conversația: se bazează pe dialogul dintre doua persoane, pe întrebare și răspuns în vederea realizării unui obiectiv într-o anumita situație. Se desfășoară față în față, dar și prin intermediul mijloacelor tehnice (telefon, a micului ecran tv. etc.).
II.3 COMUNICAREA NONVERBALĂ
b#%l!^+a?
Umberto Eco afirmă în cartea sa intitulată O teorie a semioticii faptul că nu există o superioritate demonstrată a comunicării verbale față de cea nonverbală. Pentru ca limbajul uman să fie atât de puternic, nonverbalul este la fel de esențial în contruirea discursului nostru.
Concluzia acestei exprimări ar fi fără îndoială aceea că „limbajul verbal este intrumentul semiotic cel mai puternic pe care l-a inventat omul; dar că totuși există și alte alte instrumente, ce ocupă porțiuni din spațiul semantic general pe care limbajul verbal nu le acoperă. Prin urmare, chiar dacă este instrumentul semiotic cel mai puternic, limbajul verbal nu satisface total cerința exprimabilității; pentru a deveni atât de puternic, trebuie adesea să se folosească de alte sisteme semiotice, care-i sporesc forța”.
Mihai Dinu în lucrarea sa, Comunicarea: repere fundamentale afirmă: „Faptul că și-a creat un mod de comunicare ce îi aparține în exclusivitate, limbajul articular, nu l-am împiedicat pe om să utilizeze, în continuare, și încă pe o scară foarte largă, mijloacele nonverbale”. Astfel se poate discuta despre importanța comunicării nonverbale, gestuale în completarea comunicării verbale. Mai mult, nu se poate vorbi despre o superioritate a uneia față de alta în ideea în care împreună ajută la formarea complexității limbajului.
Venind în sprijinul comunicării verbale, prin metode cunoscute spațiului interuman, comunicarea nonverbală se desăvârșește cu ajutorul atitudinilor, mimicii feței, sau a gesturilor umane. Aceasta are funcția de a constitui comunicarea verbală, prin reguli și principii normative, și de a o întregi atunci când este nevoie. Deoarece comunicarea nonverbală necesită înțelegerea corectă a gesturilor și a mimicii feței, este necesar să se țină cont de următoarele caracteristici:
Analiza și cercetarea comunicării nonverbale, precum și controlul asupra faptelor proprii;
Mijloacele socotite proprii pentru realizarea comunicării nonverbale.
Aceste două caracteristici fundamentale vor fi evidențiate, pentru a înțelege mai bine rolul comunicării nonverbale. Pentru a scoate în evidență principiile comunicării nonverbale, trebuie avut în vedere o cunoaștere a istoriei comunicării umane, precum și a segmentelor care o diferențiază de celelalte tipuri de comunicare folosite până în prezent.
Comunicarea umană nu se rezumă doar la emiterea de informații sau la pronunțarea de cuvinte. La formularea cuvintelor intervin elemente paraverbale, atât tonul, adică felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii, cât și vocea . Pentru a veni în completarea comunicării nonverbale, pe lângă ton și cuvinte, se adaugă ansamblul de gesturi, de mișcări (gestica), trăsăturile feței unei persoane care determină expresia ei particulară (fizionomia), ansamblu de trăsături specifice feței (mimica) și poziția corpului (postura). M. Knopp acordă o importanță deosebită comunicării interpersonale nonverbale, în care comunicarea verbală este asociată mesajelor nonverbale, întâlnite mai des în cadrul familiei. Acestea au un rol expresiv fiind sugerate prin: fizionomia feței, exprimarea prin gesturi, poziția corpului și nu în ultimul rând expresiile tensional-energetice.
Ca o completare a celor de mai sus, I. Mitrofan, N. Mitrofan afirmă: ,,comunicarea este un proces, o transformare, o evoluție proprie a întregului organism.
În cadrul tipurilor de comunicare, în ceea ce privește comunicarea nonverbală (body language), prezintă importanță din cel putin două aspecte. De cele mai multe ori rolul ei este adesea minimalizat, iar intr-o comunicare orală, 55% din informație este percepută și reținută prin intermediul limbajului nonverbal (idem). Comunicarea nonverbală este folosită prin expresiile feței, gesturi, ținută sau poziția corpului în cadrul relațiilor interpersonale, și de multe ori pentru a suplini mesajele verbale, în timp ce comunicarea verbală este folosită îndeosebi pentru răspândirea de informații.
Pe la mijlocul anilor 70, A. Mehrabian și M. Weiner arată în cercetările realizate, că 31% din informațiile transmise cu ajutorul vocii nu sunt cuvinte, ele având în componența lor alți parametri ai limbajului nonverbal cum ar fi: timbrul vocal, intonația, înălțimea, intensitatea vocii, sau sunetele nerticulate.
Putem spune că ființa umană nu este pe deplin conștientă de rezultatul gesturilor și mișcărilor sale, care pot exprima cu totul altceva, în timp ce tonalitatea vocii indică un alt aspect.
După cum susține Beauzee, toate popoarele de pe pămînt în ciuda diversității idiomurilor vorbesc unul și același limbaj, în timp ce limbajul nonverbal poate fi diferit în funcție de civilizație și cultura dintre popoare. Poziția și efectele transmise prin elementele nonverbale ale trupului au deseori aceleași conotații și semnificații cultural sociale peste tot în lume, și totuși multe din gesturile și pozițiile corpului identifică mediul în care s-a format persoana.
I. Ferdinand de Saussure (apud C. Baylon, Xavier M.) sustine că limbajul nonverbal prin elementele caracteristice (mimica, gesturi, poziția corpului) a fost prima formă de comunicare, reprezentând o bază solidă, iar limbajul verbal a apărut mult ulterior acestuia.
Printre primii care au elaborat o schemă a comuninicării ligvistice, îl putem enumera pe R. Jackobson. Ȋn opinia sa, în orice acte de comunicare verbală intevin următorii factori constitutivi:
,,Destinatarul trimite un mesaj destinatorului. Pentru a fi operant, mesajul necesită mai întâi un context la care să facă trimitere numit referent, context sesizabil b#%l!^+a?de către destinatar și care fie este verbalizat, fie este susceptibil de a fi verbalizat; apoi mesajul necesită un cod comun, în întregime sau cel puțin parțial, atât destinatorului, cât și destinatarului, adică celui care codifică și celui care decodifică mesajul; în fine, mesajul necesită un contact, un canal fizic, și o conexiune psihologică între emițător și destinatar, contact care le permite să stabilească și o comunicare maximă.
După modul de formare, comportamentul expresiv al personalității caracteristic limbajului nonverbal are în subordine urmatoarele idei:
apare brusc, pe neașteptate;
abordează o imagine personală;
nu este obligatoriu să apară, decât în anumite cazuri în care se urmărește în mod expres un anumit lucru;
nu are un caracter definitoriu;
de obicei, nu este intenționată, dar stă sub pragul conștiinței.
În orice act de comunicare sunt implicate trăsăturile psihologice ale unei persoane, care determină diferențieri emoționale și comportamentale dintre indivizi, deoarece în procesul de integrare a unui individ, acesta își dezvoltă stilul aparte al comportamentului sugestiv, exprimat prin vorbit, scris, atitudine, sentiment, tendință.
După clasificarea pe care au făcut-o S. Chelcea si L. Ivan distingem următorii factori care determină comportamentul nonverbal:
conflictele lăutrice care pot duce deseori la indici nonverbali exprimați mai ales prin poziția corpului și mimica feței;
factorii specifici culturali privind vorbirea, scrisul sau tradițiile unei culturi ce conduc într-un anumit interval de timp către reguli generale de scriere, citire sau intonare a vocii;
condițiile de oboseală și de dispoziție care modifică starea de spirit și emoțiile;
unele ticuri sau deprinderi rămase din adolescență care se pot manifesta în era actuală a individului;
vârsta, care duce cu precădere la organizarea mișcărilor nonverbale;
Caracteristicile comunicării nonverbale
Expresia facială
Chipul, figura umană este cea mai expresivă parte a corpului și a comunicării nonverbale, fiind singurul canal de exprimare incontestabil.
Mimica reprezintă totalitatea modificărilor faciale expresive ale fizionomiei, care exteriorizează anumite sentimente sau gânduri, o expresie a feței, coordonată de nas, ochi, sprâncene, gură și obraji. Cu ajutorul privirii se realizează contactul vizual și, de asemena o comunicare directă și intensă. Ochii reprezintă forma cea mai directă și puternică a comunicării nonverbale. În general aceștia mențin canalul de comunicare deschis în orice împrejurare, indiferent de starea de spirit a comunicatorului sau a receptorului, având caracteristica unui sentiment de încredere. Imediat începe în mintea noastră un proces, aproape inconștient, în urma căruia evăluăm persoana respectivă pe o scară a interesului și a dorinței, care urcă de la un nivel scăzut până la unul foarte înalt. Menționați ca "oglindă a sufletului", ochiul serviește drept un factor de decizie major în interpretarea cuvintelor rostite vorbite și a comunicării nonverbale.
Zâmbetul este un gest capabil să transmită o gamă largă de informații de la plăcere, bucurie, satisfacție la promisiune cinism, jenă. De la cultură la cultură, interpretarea zâmbetului variază în funcție de relațiile interumane care se stabilesc.
De asemenea, prin figurile de mai jos am arătat ipostazele la care sunt supuse expresiile faciale, și modul lor de distincție. Prin urmare, în această imagine avem de a face cu șase ipostaze fizionomice, care, rând pe rând arată următoarele atribute: impunere, teamă, repulsie, uimire/mirare, bucurie, tristețe sau supărare. Bineînțeles, nu am epuizat toate variantele de analizare a expresiilor faciale, deoarece în natura umană acestea sunt foarte multe și necesită o abordare mai vastă. Am eleborat aceste trasături definitorii ale expresiei faciale, deoarece acestea sunt cele mai abordabile în contextul social.
b#%l!^+a?
Fig. 1. Ipostazele expresiei faciale
Gestica
Reprezintă un ansamblu de gesturi, de mișcări (in)voluntare care, alături de mimică, constituie o formă nonverbală a comunicării.
Din prisma psihologică caracterizată prin proiectarea tendințelor psihice interioare asupra lumii înconjurătoare, evidențiem mișcări rapide, centrifuge ce se depărtează de centrul său universal, caracteristice tipului deschis și comunicațional, și a mișcarilor individului introvertit, care dorește să rămȃnă în izolare, numite mișcări centripede.
Kinetica
În Școala de la Polo Alto, altă formă a comunicării nonverbale studiată este kinetica, care se ocupă cu studiul semnelor comportamentale, emise în mod natural sau cultural.
Ȋn cartea lui R. Birdwhisteell avem primul mare studiu sistematic al faptelor gestuale, care presupune că observarea tuturor gesturilor resprezintă o axă fundamentală pentru înțelegerea dinamicii comunicării. Analiza lui R. Birdwhisteell asupra comunicării nonverbale pornește de la ideea “stratificării sociale” cu trei clase “lower, middle, higher” fiecare dintre ele împărțită în două “upper, lower” apartenența la unul dintre aceste straturi se face ținând cont de o combinație formată din șase caracteristici: “profesie, valoarea veniturilor” alături de care putem adăuga multitudine de indicii ce țin de “stil de viată”.
Dacă inițial Birdwhisteell dorea să creeze “o lingvistică corporala”, revine asupra acestui aspect, cu următoarea afirmatie “corpul nu este creativ, generativ, ca limbajul aplecȃndu-se către o aplicare metodologică”.
O altă clasificare este cea facută de cercetatorii americani P. Ekman si W. Friesen care consideră că gesturile pot fi: “embleme ,ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj și adaptor’’.
Proxemica
Un domeniu fascinant în comunicarea nonverbală legat de limbajul corpului reprezintă relațiile spațiale sau proxemica, studiul de apropiere a omului și de utilizare a spațiului. As a species, man is highly territorial but we are rarely aware of it unless our space is somehow violated.Spatial relationships and territorial boundaries directly influence our daily encounters.Relațiile spațiale și teritoriale influențează în mod direct frontierele noastre zilnice de lucru. Maintaining control over such space is a key factor in personal satisfaction; observing spatial interactions in everyday life is a key to personal awareness.Menținerea controlului asupra acestui spațiu, observarea interacțiunilor spațiale în viața de zi cu zi este un factor cheie în satisfacția personală.
The term "proxemics" was coined by a researcher ET Hall in 1963 when he investigated man's use of personal space in contrast with "fixed" and "semi-fixed" feature space.Antropologul american și tatăl proxemici Eduard. T. Hall a evidențiat o serie de reguli nescrise referitoare la spațiul personal al oamenilor.
Behavioral study indicates that individuals perceive a distance that is appropriate for different types of messages; they also establish a comfortable distance for personal interaction and nonverbally define this as their personal space.Analiza studiului, indică faptul că indivizii percep o distanță care este potrivită pentru diferite tipuri de mesaje; acestea stabilesc, de asemenea, o distanță confortabilă personală și o interacțiune interpersonală definite ca spațiul fiecărei persoane. Research supports the hypothesis that the violation of this personal space can have serious adverse effects on communication.E. T. Hall diferențiază o serie de distanțe utilizate în spațiul interuman asfel:
Zona intimă, se întinde de la suprafața epidermei noastre pȃnă la distanța de circa 45 centimetri de aceasta;
Zona personală, cuprinde, la rândul său o subzonă apropiată (45-75cm) și una îndepărtată (75-125cm). Cea dintâi presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori. Ȋn subzona îndepărtată ne simțim mult mai în largul nostru. Ea corespunde distanței obișnuite dintre doi oameni ce conversează pe stradă. Intensitatea vocii e normală, privirea cuprinde întreaga statură a interlocutorului. Limitele zonei personale nu sunt aceleași în toate mediile, societățile și culturile, ci ele variază în limite destul de largi în funcție de diverși parametri psihologici, temperamentali, socio-culturali și chiar demografici
Zona socială, se întinde între 1,25 până la 3,60 metri. Este spațiul negocierilor impersonale, al relațiilor de serviciu, din care elementul de intimitate a fost total înlăturat. Subzona apropiată (l,25-2,20 metri) presupune comunicarea cu voce plină și clar decupată pe fondul eventualelor zgomote de fond. Frontiera interioară a teritoriului social este marcată și menținută prin amplasarea de obiecte-tampon: ghișeul, biroul, taraba. Subzona îndepărtată (2,20-3,60 metri) adaugă două conotații noi: sublinierea distanței ierarhice și nevoia de liniște.
Zona publică. De data aceasta, comunicarea și-a pierdut aproape total caracterul interpersonal. Ea se adresează unei colectivități, iar discursul este mai formalizat. Volumul glasului crește, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte, deși continuă să poată urmări reacțiile publicului și să-și ajusteze comunicarea în funcție de acestea.
Sistemele de comunicare intrafamiliară sunt diferite de ale altor grupuri ca urmare a unicității comuniunii familiare și al specificului funcțional al acestora. Pe baza unor cercetări concrete, el demonstrează că: membrii familiei se comportă diferit unul cu altul față de raporturile lor cu alți oameni; tiparele de comunicare persistă, comportamentul copiilor cu alți oameni când vor părăsi familia; copilul nu este totuși un “recipient pasiv” b#%l!^+a?al părinților, ci un creator de modele comunicaționale și comportamente familiale.
II.4 COMUNICARE PRIN SCRIS
Comunicare umană nu trebuie privită numai prin prisma celei verbale și nonverbale, ci și prin cea scrisă. Scrisul a îmbrăcat la început forma pictografică. Cu timpul s-a perfecționat și transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet.
Scrisul și comunicarea formează unul și același proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea și dezvoltarea condițiilor vieții materiale și sociale. Limbajul scris constituie una dintre cele mai importante și mai revoluționare cuceriri dobândite de oameni, în procesul muncii și în condițiile conviețuirii în societate. El joacă un rol deosebit în păstrarea și răspândirea științei și a culturii în precizarea și realizarea diferitelor raporturi sociale.
În raport cu celelalte tipuri de comunicare, comunicarea prin scris oferă o serie de avantaje, dar și dezavantaje.
Avantajele comunicării în scris constau în următoarele:
oferă posibilitatea organizării mai clare a conținutului informațional, prin revenirea și îmbunătățirea succesivă a textului;
poate fi oricând consultat și confruntat cu ceea ce s-a precizat a se executa;
asigură condiții pentru o argumentare largă a celor înscrise;
Pe lângă avantajele prezentate comunicarea prin scris prezintă și unele dezavantaje, cum ar fi:
nu realizează legătura directă între interlocutori (parteneri);
îi lipsește puterea de influențare a cuvântului vorbit;
nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un anume decalaj în timp;
lipsește pe interlocutori de informația emoțională pe care le asigura schimbul mesajelor orale;
Particularități ale comunicării prin scris:
mesajul nu poate fi prezentat ci se prezintă singur;
dispare posibilitatea ca emițătorul să intervină, de a reveni, pe loc, asupra mesajului, a informației transmise, de a-l completa sau explica, a-l detalia, de a sublinia anumite părți, în raport cu reacția cititorului;
realizarea feedbeck-ului este reluată și completată prin alte mesaje (telefon sau în scris);
noua informație trebuie subliniată pentru a nu trece neobservată, folosind expresii de felul următor: „…de la aceasta dată, …”sau „… începând cu data de…” etc. .
Cerințe de respectat în comunicarea prin scris:
concizie, claritate, logica internă, adresabilitatea, lipsa echivocului, utilizarea terminologiei adecvate;
claritatea limbajului folosit, claritatea argumentelor, elemente de sintaxa, optimizarea lungimii propozițiilor, a frazelor si chiar a întregului text;
alegerea cu mare grija a cuvintelor cu mare încărcătura emoționala si folosirea corecta a semnelor de punctuație.
Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru a fi eficient sunt următoarele:
trebuie să fie ușor de citit;
trebuie să fie corect;
trebuie să fie adecvat direcției de transmitere;
trebuie să fie bine gândit.
Înainte de a comunica ceva trebuie să stabilim scopul pentru care vrem să transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:
este oportună transmiterea mesajului;
reacția de răspuns este favorabilă;
mesajul transmis are șanse să-și atingă scopul.
Pasul următor în procesul de scriere este clarificarea și sistematizarea gândurilor în legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l scriem. Acest proces cuprinde următoarele faze: generarea; sistematizarea și organizarea materialului.
Ultimul pas constă în scrierea propriu-zisă a mesajului, începând cu redactarea lui și continuând cu editarea și punerea lui în forma adecvată. Este extrem de important să conștientizam faptul că a gândi și a scrie sunt două procese diferite. În general, etapa de gândire constituie aproximativ 40% din timpul necesar întocmirii unui mesaj scris, iar etapa a doua, de scriere propriu-zisă, restul.
Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în gândire. Studierea atentă a semnificației, pentru a cunoaște precis nuanțele, este o condiție a calității mesajului
II.5 PARALIMBAJ
Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul este transmis. Acesta poate fi considerat o modalitate distinctă, situată la granița dintre comunicarea verbală și cea nonverbală, cu influență directă asupra fiecăreia dintre ele. El include viteza cu care b#%l!^+a?vorbim, ridicarea sau scăderea tonului, volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii. Tonul vocii poate fi influențat de starea de oboseală, de starea puternic emoțională (furie sau îngrijorare), când pot apărea mai multe greșeli de exprimare, bâlbâieli, pauze mari urmate de anumite interjecții (exemplu : „aaaa”) .
Viteza cu care vorbim nu reprezintă o valoare dată; nu există un anumit ritm al expunerii care să facă eficientă comunicarea. Problema de comunicare pe care o poate ridica viteza vorbirii ca indicator de paralimbaj constituie ceea ce se regăsește în literatura de specialitate sub titlu de asimilare. Ridicarea sau scăderea tonului și volumului reprezintă, la rândul lor, factori variabili. Când toți acești factori sunt adiționați cuvintelor, ei pot schimba înțelesul a ceea ce urmează a fi transmis. Unele cercetări apreciază că 38 % din înțelesul comunicării depinde de paralimbaj.
CONCLUZII
În domeniul securității naționale, comunicarea este la bază, un proces de transmitere a informațiilor de securitate, sub forma mesajelor simbolice între doi sau mai mulți operatori de informații, unii cu statut de emițător, alții cu statut de receptor, prin intermediul unor canale (mijloace) specifice. În cadrul subiectului tratat, accentul va cădea pe comunicarea internă descendentă în organizația de securitate, astfel încât voi sintetiza o serie de aspecte specifice procesuale, generate de statutul funcțional al acestor structuri instituționale. În baza analizei fluxurilor informaționale ce caracterizează și influențează întreaga activitate organizațională vor fi desprinse concluzii ce vizează evidențierea aspectelor pozitive și negative ce apar/se răsfrâng la nivelul asumării și îndeplinirii sarcinilor specifice. Pentru a reflecta în mod corect și concret comunicarea internă, prin prisma specificului organizației de securitate, trebuie avut în vedere faptul că activitatea instituțională caracteristică este în primul rând rezultatul comenzilor ce derivă din lege, întrucât domeniul securității naționale este în esență stabilit/ delimitat constituțional.
Securitatea, ca element conceptual, tinde să fie tratat drept o problematică flexibilă, care se poate integra dinamismului relațiilor internaționale actuale iar în delimitarea noțiunii, statul rămâne entitatea principală, principalul referent al conceptului strategic de securitate. Ionel Nicu Sava arată că un model operațional al securității cuprinde, printre alte elemente de necesitate, structura instituțională pentru administrarea securității. Din perspectivă sistemică, existența unui organism (structură instituționalizată) pentru punerea în aplicare a măsurilor de securitate, reprezintă o verigă importantă pentru materializarea/ operaționalizarea politicii de securitate la nivel național. Astfel, la realizarea securității naționale contribuie instituții specializate (organizații de securitate), instituții nespecializate ale statului care pot avea atribuții în ceea ce privește prevenirea și contracararea amenințărilor, precum și organizații neguvernamentale, societăți comerciale și cetățenii. Putem spune, fără a epuiza însă totalitatea caracteristicilor definitorii, că organizațiile de securitate sunt structuri specializate, a căror activitate specifică se circumscrie exclusiv realizării securității (naționale și implicit internaționale), contribuind la combaterea amenințărilor la adresa individului/cetățeanului, al căror domeniu de acțiune/atribuții este stabilit prin lege.
Instituția (organizația) de securitate națională ca organism responsabil (structură instituționalizată) pentru realizarea și punerea în aplicare a măsurilor de securitate, adoptă hotărâri și dezvoltă strategii cu implicații asupra domeniului de securitate. În cadrul statelor democratice, acestea fac parte în mod obișnuit din Sistemul securității naționale și sunt autorități publice cu statut autonom, în principal instituții învestite legal să desfășoare și să obțină informația cu relevanță pentru securitatea națională.
Întrucât specificul comunicațional al organizației de securitate se află în strânsă interdependență cu forma de organizare definitorie, trebuie arătat că aceasta este o organizație formală, de tip birocratic, cu o structură clar definită, cu norme, poziții și roluri specifice relațiilor dintre membrii săi, descrise concis în cadrul reglementărilor. Structura acesteia statuează canalele de comunicare, ierarhia obiectivelor, relațiile de autoritate, de putere și responsabilitate. Accentul este pus pe ordine, reguli și reglementări, ceea ce asigură stabilitate însă și un anumit grad de inflexibilitate acestei organizații. Datorită specificului de activitate, circumscris domeniului de securitate, organizația de securitate este o organizație de tip birocratic ce reflectă tipul de sistem b#%l!^+a?de autoritate rațional-legal. Sistemul este numit rațional fiindcă mijloacele sunt desemnate expres pentru realizarea unor scopuri specifice. Este legal fiindcă autoritatea este exercitată printr-un sistem de reguli și proceduri specifice poziției pe care individul o ocupă într-o anumită perioadă de timp. Deși conceptul de birocrație are conotații negative pentru majoritatea cetățenilor, fiind sinonim cu ideea de pierdere de timp și suprapuneri de sarcini inutile Weber arată că birocrația, din punct de vedere tehnic este cea mai eficientă formă de organizare socială. Structurile/organizațiile de securitate sunt la bază forme strict ierarhizate, caracteristice organizațiilor militare. Astfel, instituția de securitate modernă are ca trăsături esențiale o dublă complexitate: cea funcțional structurală și cea la nivelul direcționării activității.
Pornind de la scopul și obiectivele organizației de securitate, care reflectă aplicarea măsurilor stabilite de lege în domeniul securității (contribuie la realizarea securității) și implicit gestionarea informațiilor cu caracter secret, rezultă că sistemele informaționale dezvoltate în interiorul acesteia trebuie să fie clar delimitate și stabilite, astfel încât informația de securitate națională să poată fi protejată și totodată dirijată în direcții de valorificare oportună. Se pune accent astfel pe elementul de autoritate, unde se concentrează atât decizia cât și o serie de informații specifice unei anumite zone de activitate. O serie de deficiențe ce se pot manifesta la nivelul operaționalizării sarcinilor (îndeosebi a celor cu caracter de noutate) țin de modul și de măsura în care sunt transmise celor din subordine informațiile deținute la nivelul top și middle managementului. În cadrul organizației de securitate fiecare funcție este precis definită, inclusiv din punct de vedere al locului în ierarhie, ceea ce conduce la o structură ierarhică autoritară – pozițiile sau funcțiile sunt ordonate după principiile ierarhiei și ale nivelurilor de autoritate gradată, respectiv fiecare funcție inferioară se află sub conducerea și controlul celei superioare. Autoritatea este dată de funcție, iar ordinele sunt ascultate deoarece regulile statuează competența unei anumite funcții de a da ordine. Activitatea specifică se circumscrie unui sistem de reguli și reglementări formale privind mijloacele care se află la dispoziția angajaților de aplicare a acestor reguli la cazuri specifice. Autoritatea este impersonală în cadrul unei astfel de organizații, ea fiind dependentă de regulile organizaționale. Autoritatea corespunde rangului ierarhic al funcției sale, acceptarea autorității și acceptarea persoanei nefiind neapărat identice.
Studiile dezvoltate de diferiți cercetători cu privire la organizația de tip birocratic au evidențiat faptul că deși această formă de organizare dispune de o raționalizare excesivă a activităților, ajungând până la stadiul de depersonalizare, de identificare a unei persoane cu funcția pe care o deține, aceasta generează atașamente personale puternice. Este imposibil de eliminat atașamentul oamenilor față de grupurile primare (grupuri de prietenie), fapt ce conduce la ideea că în transmiterea mesajelor trebuie să se țină cont inclusiv de rolul informal al celui care transmite informația, pe lângă funcția deținută de acesta. Un mesaj receptat de la un lider informal este mai repede acceptat și înțeles decât cel care provine de la un lider formal pe care angajații îl percep în mod negativ. O soluție a condus la inserarea, în cadrul grupurilor formale, a unor lideri informali, care să participe la consultări și luări de decizii referitoare la viitorul organizației. Un avantaj al acestei organizări constă în existența unei serii întregi de funcționari al căror rol este circumscris printr-o definire clară și precisă a autorității fiecăruia. Funcțiile sunt ordonate într-o ierarhie cu niveluri de autoritate gradată. Există un sistem de reguli și proceduri, informația este în principal scrisă iar autoritatea este dată de funcție. Ordinele sunt ascultate întrucât regulile impun competența unei funcții de a da ordine. Supunerea actorului organizațional este datorată regulilor și reglementărilor, astfel încât, ierarhia autorității și sistemul de reguli asigură controlul acțiunilor indivizilor din organizație.
Fluxul informațional și eficacitatea organizațională
Fig. 1 Circumstanța comunicațională în organizația de securitate
Pentru a delimita cadrul teoretic abordat în lucrarea de față, voi rezuma, “circumstanța comunicațională de loc (unde are loc procesul)” avută în vedere. Astfel, în cadrul organizației de securitate, procesul comunicational poate fi reprezentat sub forma unui pentagon, pe fiecare latură fiind construit câte un triunghi, triunghiuri circumstanțializate astfel: cine comunică (emițătorul) – manageri, cui comunică (receptorul) – subordonați, ce comunică (mesajul) – ordine, cum comunică (circumstanța modală, axată pe cod) – autoritar ierarhic și când comunică (circumstanța temporală, axată pe canal) – curent/periodic.
Comunicarea în cadrul organizației de securitate, organizație a cărei activitate se circumscrie domeniului gestiunii “violenței ilicite”, așa cum este denumit sistemul b#%l!^+a?securității, are trăsături caracteristice datorate în mare parte circuitelor comunicaționale specifice unde se vehiculează informații cu conținut și destinații speciale. Acest aspect trebuie conexat necesității protecției acestui tip de informații, cunoscut fiind că activitatea specifică se desfășoară în jurul informației secrete care își pierde din valoare dacă adversarul cunoaște ceea ce se știe – îl determină să-și schimbe planurile și astfel vor fi invalidate informațiile deținute.
Astfel, o trăsătură specifică a domeniului de activitate al organizației/instituției de securitate, cu implicații asupra proceselor comunicaționale, constă în faptul că accesul la informații și diseminarea acestora este strict restricționată/stabilită, atât sursa cât și informația deținută fiind protejate apriori prin prevederi legale specifice transpuse în norme interne (dezvăluirea informației poate conduce la dezvăluirea sursei și invers). Informațiile sunt considerate secrete deoarece transparența acestora ar putea periclita interesele securității naționale (ar evidenția inclusiv preocupările statului în construirea de strategii la nivel național). Secretul implică ideea de protejare și de autoprotejare a unei valori (în acest caz – informații) care pentru cei interesați reprezintă, în fapt, avantaj, cunoaștere și putere. În acest context, grija pentru protejarea informațiilor care circulă în cadrul instituției de securitate, justifică în mod esențial compartimentarea la nivel instituțional a accesului la date și totodată fluxul informațional specific direcționat.
Se acordă o importanță deosebită comunicării pe verticală (trasarea de ordine) de la superiori – către subordonați și implicit supunerii față de superiori (punerea în practică a celor comunicate). Această formă de organizare, specifică organizației de securitate, generează o serie de efecte în cadrul activității și la nivelul comunicării instituționale, precum: diferențierea funcțională accentuată a sarcinilor/specializare; subordonații se centrează pe îndeplinirea strictă a sarcinilor individuale; lanțul de comandă este rigid; interacțiunea se realizează doar de-a lungul liniilor verticale ale lanțului de comandă; comportamentul este determinat de superiori.
O problematică ce se manifestă la nivelul procesului comunicațional, în cadrul organizației de securitate, constă în dificultatea statuării scopurilor organizaționale clar și precis. Întrucât, de multe ori scopurile organizației nu sunt clarificate îndeajuns, diferitele structuri componente le traduc în funcție de interesele lor specifice. În acest proces de decodificare a scopurilor generale în scopuri specifice, organizația poate pierde controlul asupra structurilor sale componente, scopurile fiind apreciate drept ambigue, fiecare subunitate va încerca să le traducă în funcție de interesele specifice.
Pentru ca organizația de securitate să fie eficientă, trebuie să depășească limitele tipului specific de organizare (birocratic) și să perceapă regulile ca mijloace de realizare a obiectivelor organizaționale și nu eventual lucruri absolute (supunerea față de reguli să nu devină un scop în sine). De asemenea inclusiv problemele specifice care nu intră sub incidența regulilor, trebuiesc abordate și rezolvate.
Comunicarea internă se constituie, în practică, într-un întreg dispozitiv și într-un plan de comunicare prin care se desfășoară, în timp și în spațiu, schimburile de informații (anchetă, bilanț, grup de lucru, discutarea unor propuneri….). În abordarea urmărită, este analizată, în principal, din perspectiva celor două finalități clasice ale comunicării: motivarea și realizarea coerenței interne, subliniat fiind faptul că actul comunicării organizaționale se referă în principal la un ansamblu de schimburi informaționale, organizat și finalizat, care se desfășoară între diferiți actori și este dirijat ierarhic.
Comunicarea a fost repede inclusă printre funcțiile importante ale organizațiilor, alături de alte funcții (de organizare, conducere, decizie etc). Esențial de analizat sunt acele aspecte particular-ameliorative ale comunicării organizaționale, mai ales cele care apar la nivelul grupurilor și echipelor de muncă unde realmente se construiește eficiența organizațională. Pentru mediile și contextele organizaționale comunicarea îndeplinește un rol extrem de important. Ea este liantul care-i ține uniți pe membrii grupului, asigurând coeziunea și consensul grupului; tot ea este cea care îi dezbină pe membrii grupului ducând la disoluția lui. “Comunicarea este veriga cea mai importantă a lanțului organizațional, de tăria sau de slăbiciunea ei depinzând tăria sau slăbiciunea organizației. Nu întâmplător comunicarea a devenit obiectul studiilor nu doar cu scopul cunoașterii, influențării și dirijării, ci și cu cel al manipulării ei”. Plecând de la ideea că orice organizație este constituită dintr-un ansamblu de situații ce ridică probleme de management, este de dorit ca aceste probleme să fie abordate în același mod de către diferiții actori implicați în rezolvarea lor, comunicarea internă reprezentând un important factor de eficientizare a activității curente. Important de stabilit și de analizat sunt acele variabile care contribuie în esență la construirea unei coerențe privind realitatea instituțională, circumscrisă unei anumite situații, astfel încât viziunea să fie similară pentru toți actorii implicați. Trebuie luate în calcul o serie de aspecte precum: noțiunea de comportament organizațional, eficiență organizațională, comunicare formală descendentă.
Relevantă este definiția oferită de G. Lapassade (1967) care arată că organizațiile sunt un “grup de grupuri” centrat pe realizarea scopurilor comune. Este vorba despre grupuri aflate în interacțiune unele cu altele, grupuri înlănțuite, ierarhizate și structurate după criterii bine definite. Rezultă că, la bază, “organizațiile sunt grupuri mari de oameni între care există relații sociale și psihologice. Interacțiunile și interdependențele dintre oameni, dintre grupuri și chiar dintre organizații sunt centrate pe realizarea scopurilor comune. Chiar dacă în cadrul b#%l!^+a?organizațiilor există sisteme și subsisteme diferite ca natură, compoziție, structură și finalitate (sistemul tehnologic/de producție, sistemul psihologic, sistemul sociocultural etc), acestea nu pot fi privite în sine, indiferent de oamenii care le populează și le susțin, și mai ales în afara comportamentelor umane și interumane”. Subsecvent, comportamentul organizațional este definit de Zlate Mielu, din punct de vedere psihologic, drept ansamblul reacțiilor adaptative ale individului sau grupului, manifestările globale ale activității psihice individuale sau grupal-organizaționale. Aceste reacții și manifestări sunt fie direct observabile, fie indirect inferate. Și într-un caz, și în altul însă, ele pot fi influențate și dirijate, prin aplicarea unor strategii concrete de comunicare internă. Abordarea organizației din perspectiva realizării eficienței activității, urmare a unei comunicări interne văzută drept instrument managerial, subliniază importanța și rolul pe care, la ora actuală, managerul îl deține în cadrul instituției. Pentru că ideea de comunicare internă descendentă implică în fapt noțiunea de management, trebuie arătat că acesta (conceptul de management) presupune obținerea și combinarea diferitelor categorii de resurse necesare realizării scopurilor organizaționale (Longenecker, Pringle) sau coordonarea acestor resurse orientate spre aceeași finalitate (Pride, Hugehes, Kapoor). Sunt detaliate astfel categoriile de resurse care urmează a fi combinate și coordonate, anume: materiale, umane, financiare, informaționale. Astfel, în construirea unei viziuni comune, cu puncte de vedere apropiate care să faciliteze sarcinile trasate, importante devin categoriile de resurse informaționale (calitatea și cantitatea acestora) care alimentează și caracterizează fluxul informational organizațional (la nivelul grupului sau organizației) precum și funcția de motivare atribuită managementului. Individul trebuie astfel privit de manager prin prisma complexității sale și motivat, inclusiv prin construirea la nivelul percepției a unei imagini care să-i ofere elemente de susținere a întregului ansamblu ideologic referitor la o anume situație sau problematică. Acest fapt include transmiterea unor informații de ansamblu de fundamentare a deciziilor luate la nivel managerial. Eficiența unei organizații constituie o problematică des abordată în literatura de specialitate. Astfel, se remarcă deplasarea preocupărilor organizațiilor de pe o serie de criterii limitate în aprecierea succesului organizațional, pe criterii din ce în ce mai complexe. Unul dintre criteriile care poate fi luat în calcul în întreprinderea unei analize la nivelul eficienței organizaționale o constituie faptul dacă în acea organizație comunicarea internă reprezintă un instrument managerial ce contribuie la îndeplinirea obiectivelor subsecvente.
Comunicarea văzută ca instrument managerial implică ideea conform căreia prin aceasta se urmărește o finalitate a activității organizației caracterizată de maximă eficiență și eficacitate. Zlate Mielu arată că o distincție între cei doi termeni a fost făcută de Chris Argyris, încă din 1964, „o organizație devine mai eficace dacă obține: rezultate crescute cu aporturi constante sau descrescătoare; rezultate constante cu aporturi descrescătoare; dacă este capabilă să acționeze într-o asemenea manieră încât să poată continua a o face”. Organizațiile îndeplinesc, în opinia autorului trei activități esențiale: atingerea obiectivelor stabilite; menținerea sistemului lor intern; adaptarea la mediul exterior. Eficacitatea unei organizații poate crește fie prin dezvoltarea uneia dintre cele trei activități esențiale fie prin combinarea lor. Comunicarea internă are un rol determinant pentru bunul demers al organizației, în toate cele trei aspecte esențiale prezentate. În esență, eficacitatea organizațională reprezintă un fel de sumum al celorlalte tipuri de eficiență (eficiența/eficacitatea personală, interpersonală, și cea grupală).
Principalul scop al comunicării descendente este cel de influențare, de schimbare a comportamentelor subordonaților astfel încât randamentul și performanțele muncii lor să crească. Literatura de specialitate arată că două sunt problemele critice ale comunicării descendente, corespondente problemelor de influențare:
nu există întotdeauna o corespondență între intențiile șefilor și percepțiile subordonaților;
există o distorsionare a informațiilor (mai ales a celor transmise pe cale orală) pe măsură ce trec de la un nivel ierarhic la altul, acestea devenind din ce în ce mai puțin precise.
Pentru a gândi “sistemic", nu se poate rămâne la schema Emițător – Receptor ci trebuie luată în considerare rețeaua de schimburi comunicaționale avute în vedere la stabilirea strategiei de comunicare internă.
Provocări actuale
Urmare a procesului de transformare/reformă pe care majoritatea organizațiilor de securitate îl parcurg la ora actuală, forma de organizare specifică acestora tinde să se plieze condițiilor specifice situațiilor în care apar în permanență probleme noi, necunoscute, unde există o adaptare și o redefinire permanentă a sarcinilor individuale. Astfel, urmare a necesității de adaptare la mediul dinamic al manifestării și gestionării amenințărilor la adresa securității statului, organizația de securitate este nevoită să se plieze noilor obiective/necesități și să ia decizii, în cel mai eficient mod, decizii care influențează viitorul întregii organizații. Noile trăsături pe care organizația de securitate tinde să le însușească, se referă în principal la procesul de comunicare/interacțiune între oameni, proces care treptat conduce la schimbul de informații și consultanță care se poate produce la orice nivel, în funcție de necesități. Așadar, mediul de securitate influențează organizația, însă eficiența organizației de b#%l!^+a?securitate nu vizează numai acest aspect în exclusivitate, structura, implicațiile socio-umane și posibilitățile alternative de organizare constituie de asemenea elemente demne de analizat.
În prezent, transparența și promovarea studiilor referitoare la specificul organizației de securitate provin în mod considerabil din zona preocupărilor occidentale, ceea ce atrage după sine importarea unor modele specifice de funcționalitate a structurilor de securitate din această zonă. Realitățile instituției de securitate au fost pentru o perioadă îndelungată un subiect tabu, greu accesibil publicului larg, mai ales în estul Europei, unde politica de stat îngreuna accesul la tot ceea ce ținea de domeniul securității naționale. Promovarea și încurajarea de reuniuni, pentru discuții cu privire la concepte și instrumente utilizate în principal de instituțiile de securitate occidentale au survenit pe de o parte din necesitatea unei colaborări de succes împotriva noilor amenințări transfrontaliere (în baza unei comunicări bazate pe încredere și recunoașterea valorii celuilalt) dar și din conștientizarea împărtășirii unor valori comune.
Abordarea succintă a contextului mediului de comunicare externă caracteristic la ora actuală pentru organizația de securitate este necesară pentru a evidenția transformările ce influențează și acționează inclusiv la nivelul comunicării interne derulate în cadru instituțional. Stabilirea și adoptarea, în cadrul unor organisme constituite la nivel internațional, de obiective și măsuri comune pentru combaterea unor fenomene transnaționale și implicit transpunerea acestora în cadrul unor documente interne, au condus treptat la implementarea de soluții, materializate în cadrul unui proces mai complex, așa numit “de modernizare” / reformă. Efectul constă într-o serie de greutăți întâmpinate, îndeosebi la nivel intern în asimilarea și implementarea unor sarcini cu caracter de noutate. Este necesară, după cum arată și Alex Muchielli construirea unei realități comune prin materializarea unui management eficient bazat pe consultări succesive reciproce și promovarea unei comunicări interne de calitate.
Procesele de transformare, de adaptare a organizației vor implica planificarea, feed-back-ul, schimbarea și evaluarea ca mijloace de creare a unor sisteme mai flexibile și adaptate la schimbare, în care un accent important se pune pe folosirea creatoare a forțelor umane. Din punct de vedere al implicațiilor socio-umane, o serie de cercetări, cu privire la ce anume determină rezistența oamenilor la schimbările ce apar în cadrul unei organizații, au condus la concluzii relevante. Astfel, lipsa de informații cu privire la schimbările ce le vor afecta modul de viață reprezintă una din probleme ce trebuie avută în vedere. Informarea clară și completă a oamenilor în legătură cu schimbarea ce urmează a fi introdusă va acționa ca o contrapondere la sentimentele de teamă și de insecuritate.
Acordarea/oferirea posibilității membrilor de a înțelege și a-și spune părerile cu privire la natura și direcția schimbării, ce presupune în fapt implicarea în luarea deciziei cu privire la schimbare, reduce rezistența acestora la implementarea ei. În cazul introducerii de noi modalități de lucru, preferabil este să fie folosite formulări impersonale, de tipul “Pentru îndeplinirea eficientă a obiectivelor propuse ….” în detrimentul celor “eu cred că …”. Când oamenii au informații în loc de nesiguranță, ei pot să participe la schimbare mai curând decât să reziste acesteia. Accentul trebuie așadar pus pe găsirea surselor de disconfort a actorilor sociali și nu pe folosirea sancțiunilor sau amenințărilor ca mijloace de convingere de implicare în schimbare. Centrarea atenției asupra modalităților de perfecționare a activităților organizaționale, cu luarea în calcul/anticiparea măsurilor necesare pentru adaptarea la schimbările survenite în mediul de activitate, conduc la succesul procesului de transformare. Din punct de vedere al proceselor comunicaționale, eficiența organizațională necesită existența unui grad mare de încredere între conducere și angajați, încredere ce poate fi obținută prin colaborare permanentă și cooperare activă, precum și a unor sisteme eficiente de consultare la nivel sistemic. Necesitatea adaptării organizației de securitate la un nou tip de provocări rezidă în caracteristicile epocii moderne, în care se remarcă cerința de mai multă informație într-un timp cât mai scurt. Este nevoie așadar de o mobilitate inter și intraorganizațională la nivelul structurilor de securitate, ceea ce implică apariția și dispariția diferitelor grupuri temporare de lucru. De nenumărate ori, în cadrul organizațiilor, se remarcă “rezistența la schimbare” explicabilă prin prisma faptului că una din realitățile din orice instituție este aceea că actorii în funcție de rolul avut în procesul de producție, de poziția lor în structura organizației, de preocupările lor, au în mod firesc, interpretări diferite asupra unor situații, probleme sau măsuri cu care se confruntă. Astfel, problematica comunicării interne presupune să se facă apel la dialog și la schimbul de opinii pentru a compatibiliza diferitele puncte de vedere. Din punctul de vedere al practicii și al activităților de management este important să înțelegem consecințele unei “construcții colective a definirii unei situații”, ce au la bază, în fapt “comunicarea internă”.
Orice organizație este constituită dintr-un ansamblu de situații care ridică probleme de management. Aceste probleme sunt bine-cunoscute, dar, dacă nu sunt abordate în același mod de către diferiții actori implicați în rezolvarea lor, nu vor fi definite în mod unitar și, în consecință, nu avem nici un motiv să considerăm că ele vor avea aceeași semnificație și că vor fi soluționate în mod satisfăcător pentru toți actorii. Există relații de implicare reciprocă între definirea situației, percepția asupra problemei pe care o incumbă, propunerile de soluționare și semnificațiile atribuite de către actori diverselor soluții. Cu cât actorii vor converge asupra înțelegerii problemei, cu atât vor da același sens soluțiilor dorite și vor putea acționa împreună, fiind motivați în același timp să aplice soluția acceptată. “În teoriile sistemice, o comunicare nu există niciodată în afara unui ansamblu de forme de comunicare în care ea se integrează și capătă sens b#%l!^+a? (acest ansamblu este un sistem de comunicare). Astfel, o metodă de comunicare internă nu poate existe independent. Ea se integrează într-un ansamblu de alte forme de comunicare. Astfel, pentru comunicarea managerială (comunicarea formală descendentă), vor trebui gândite specificul organizației, modalitățile de transmitere a instrucțiunilor și a rațiunilor acestora, politica organizației (furnizarea informațiilor cu privire la practici și proceduri, la regulile și regulamentele sale, la beneficiile și aranjamentele structurale), feeedback-ul privind performanțele realizate (mesaje referitoare la evaluarea rezultatelor obținute în muncă), îndoctrinarea (mesajele menite a-i motiva pe subordonați și, mai ales, a pune în acord misiunea organizației cu valorile ei culturale, astfel încât angajații să participe nu doar la activitățile productive, ci și la ceremoniile organizate cu diferite prilejuri)”.
Comunicarea internă servește colectivității -formate din membrii organizației- pentru a construi o serie de definiții obținute prin consens. Definiția identității instituției, a personalului, a încrederii reciproce, a valorilor împărtășite, a problemelor interne, a situațiilor standard frecvente ce necesită o rezolvare, a modului corect de a trata o problemă. Sunt necesare așadar competențe privind conceperea și realizarea strategiilor și a planurilor de comunicare, precum și competențe (profesionale ale) în comunicare, bazate pe aptitudinile de a participa la dezbateri, de a reformula o informație și pe atitudini pozitive față de dialog și ascultare. O comunicare internă deficitară acționează ca un factor negativ, demobilizator, asupra individului și va avea ca finalitate scăderea motivației, lipsa înțelegerii sarcinii, ceea ce adaugă un plus de consum actorului organizațional care va trebui să facă un efort suplimentar pentru a-și regla comportamentul.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Ed. Polirom, 2002;
Anghel Petre, Stiluri și metode de comunicare, Ed. Aramis, București, 2003;
Bacos, C. Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992;
Beciu Camelia, Comunicarea politică, Ed. Comunicare. Ro, București, 2002;
Bernard Dagenais -Campania de relații publice, Ed. Polirom, Iași, 2003;
Bernard Miege „ Spațiul public: perpetuat, lărgit și fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spațiu public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Cândea Dan și Cândea Rodica, Comunicarea managerială, Editura Expert, Buucrești, 1996;
Chelcea Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public, Ed. Tritonic, București, 2004;
Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura Economică, București, 2002;
Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, București, 2003;
Coman Cristina, Relațiile publice, principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001;
Coman Mihai, Introducerea în sistemul mass-media, Polirom, Iași, 2007, (ediția a III-a revizuită și adăugită);
Cuillenburg Van, J. J. și alții, Stiinta Comunicării, București, Humanitas, 1998;
Dagenais Bernard, Campaniile de relații publice, Ed. Polirom, 2003;
Drăgan Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;
Dunn Watson S., Public relations – a Contemporary Approach, Richard D. Irwin Inc., 1986;
Flichiy Patrice, O istorie a comunicării moderne, Polirom, Iași, 1999;
Habermas Jurgen, Sfera publică și transformarea ei structurală, Comunicare.ro, 2005;
Habermas Jurgen, Spațiul public. Arheologia publicității ca dimensiune constitutivă a societății burgheze, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Level David A., Jr. & Galle P. William, Jr. Managerial Communications. Plano, Texas, Business Publications Inc., 1998;
Level și Galle, Managerial Communication, Irwin, Homenrood the University of Illinois Press, 1988;
Locke John, apud Beciu Camelia, Comunicarea politică, Comunicare.ro, București, 2002;
Marinescu Paul, Managementul instituțiilor publice, Editura Universității din București, 2003;
Miège Bernard, Gândirea comunicațională, București, Cartea Românească, 1998;
Mc.Quail Denis, Mass Communication Theory, London, Sage Publ., 1987;
Newsom D., A. Scott, J.V. Turk , This is PR. The Realities of Public Relations, Wadsworth, 1993;
Nolte L. & DL Wilcox, Public Relations Writing and Media Techniques. New York, Harper Collins Publisher, 1990;
Pailliart Isabelle, Spațiul public și comunicarea, Polirom, 2002; b#%l!^+a?
Pânișoară I. O., Comunicarea eficientă, Ed. Polirom Iași, 2004;
Pedler Emmanuel, Sociologia Comunicării, Cartea Românească, 2001;
Prutianu Ștefan, Manual de comunicare și negociere în afaceri vol I – Comunicarea, Editura Polirom, 2000;
Rieffel Remi, apud. Bertrand Claude Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000;
S.M. Cutlip, Center, Allen H., Broom, Glen M., Effective public relations, Prentice-Hall Inc., 1994;
Shannon & Weaver, The Mathematical Theory of Communication, 1949;
Simulescu Corneliu, Noi abordări privind poliția comunitară, Editura M.I., București, 2002;
Tarde Gabriel, în L’opinion et la foule, Presse Universitaires de France, 1980;
Task Force on Stature and Role of Public Relations, Report and Recommendations, Public Relations Society of America, noiembrie 1980;
Thoveron Gabriel, Istoria Mijloacelor de Comunicare, Institutul European, 2003;
Thoveron Gabriel, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996;
Ursu I, Năstașel E – „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bucureșri, 1980;
Voicu, Costică și Sandu, Florin, Managementul organizațional în domeniul relațiilor publice, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 2001, pg. 21-22;
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., Public Relations-Strategies and Tactics, Harper Collins Publishers Inc., 1992;
Yoder Sharon, Mila Katherine, Gross Peter, Maior Niculescu Ștefan, Introducere în relații publice, Editura NIM, București, 1998;
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Abric Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Ed. Polirom, 2002;
Anghel Petre, Stiluri și metode de comunicare, Ed. Aramis, București, 2003;
Bacos, C. Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate & Cultură, nr.3/1992;
Beciu Camelia, Comunicarea politică, Ed. Comunicare. Ro, București, 2002;
Bernard Dagenais -Campania de relații publice, Ed. Polirom, Iași, 2003;
Bernard Miege „ Spațiul public: perpetuat, lărgit și fragmentat”, în Isabelle Pailliart – „Spațiu public și comunicarea”, Ed. Polirom, Iași, 2002;
Cândea Dan și Cândea Rodica, Comunicarea managerială, Editura Expert, Buucrești, 1996;
Chelcea Septimiu, Comunicarea nonverbală în spațiul public, Ed. Tritonic, București, 2004;
Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele?, Editura Economică, București, 2002;
Chiru Irena, Comunicarea interpersonală, Ed. Tritonic, București, 2003;
Coman Cristina, Relațiile publice, principii și strategii, Editura Polirom, Iași, 2001;
Coman Mihai, Introducerea în sistemul mass-media, Polirom, Iași, 2007, (ediția a III-a revizuită și adăugită);
Cuillenburg Van, J. J. și alții, Stiinta Comunicării, București, Humanitas, 1998;
Dagenais Bernard, Campaniile de relații publice, Ed. Polirom, 2003;
Drăgan Ion, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa, București, 1996;
Dunn Watson S., Public relations – a Contemporary Approach, Richard D. Irwin Inc., 1986;
Flichiy Patrice, O istorie a comunicării moderne, Polirom, Iași, 1999;
Habermas Jurgen, Sfera publică și transformarea ei structurală, Comunicare.ro, 2005;
Habermas Jurgen, Spațiul public. Arheologia publicității ca dimensiune constitutivă a societății burgheze, Ed. Polirom, Iași, 1998;
Level David A., Jr. & Galle P. William, Jr. Managerial Communications. Plano, Texas, Business Publications Inc., 1998;
Level și Galle, Managerial Communication, Irwin, Homenrood the University of Illinois Press, 1988;
Locke John, apud Beciu Camelia, Comunicarea politică, Comunicare.ro, București, 2002;
Marinescu Paul, Managementul instituțiilor publice, Editura Universității din București, 2003;
Miège Bernard, Gândirea comunicațională, București, Cartea Românească, 1998;
Mc.Quail Denis, Mass Communication Theory, London, Sage Publ., 1987;
Newsom D., A. Scott, J.V. Turk , This is PR. The Realities of Public Relations, Wadsworth, 1993;
Nolte L. & DL Wilcox, Public Relations Writing and Media Techniques. New York, Harper Collins Publisher, 1990;
Pailliart Isabelle, Spațiul public și comunicarea, Polirom, 2002; b#%l!^+a?
Pânișoară I. O., Comunicarea eficientă, Ed. Polirom Iași, 2004;
Pedler Emmanuel, Sociologia Comunicării, Cartea Românească, 2001;
Prutianu Ștefan, Manual de comunicare și negociere în afaceri vol I – Comunicarea, Editura Polirom, 2000;
Rieffel Remi, apud. Bertrand Claude Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2000;
S.M. Cutlip, Center, Allen H., Broom, Glen M., Effective public relations, Prentice-Hall Inc., 1994;
Shannon & Weaver, The Mathematical Theory of Communication, 1949;
Simulescu Corneliu, Noi abordări privind poliția comunitară, Editura M.I., București, 2002;
Tarde Gabriel, în L’opinion et la foule, Presse Universitaires de France, 1980;
Task Force on Stature and Role of Public Relations, Report and Recommendations, Public Relations Society of America, noiembrie 1980;
Thoveron Gabriel, Istoria Mijloacelor de Comunicare, Institutul European, 2003;
Thoveron Gabriel, „Comunicarea politică azi” (trad.) Ed Antet, Oradea, 1996;
Ursu I, Năstașel E – „Argumentul sau despre cuvântul bine gândit”, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bucureșri, 1980;
Voicu, Costică și Sandu, Florin, Managementul organizațional în domeniul relațiilor publice, vol. II, Ed. Ministerului de Interne, București, 2001, pg. 21-22;
Wilcox, Dennis L., Ault, Phillip H., Agee, Warren K., Public Relations-Strategies and Tactics, Harper Collins Publishers Inc., 1992;
Yoder Sharon, Mila Katherine, Gross Peter, Maior Niculescu Ștefan, Introducere în relații publice, Editura NIM, București, 1998;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Modalitati de Manifestare a Comunicarii Sistemelor Autoritatilor de Ordine Si Siguranta Publica Privind Societatea Civila (ID: 128576)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.