Mijloacele DE Proba Specifice Procedurii Contraventionale
MIJLOACELE DE PROBĂ SPECIFICE PROCEDURII CONTRAVENȚIONALE
CUPRINS
Introducre
CAPITOLUL I. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
1. Generalități privind probatoriul
2. Noțiuni generalegcu privire la probe și mijloacele de probă
3. Caracterul, funcțiile, scopul și condițiile mijloacelor de probă
CAPITOLUL II. MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
Procesul-verbal cu privire la contravenție
Procesul-verbal de percheziție, ridicare a obiectelor și documentelor
Declarațiile victimei, martorilor și a persoanei în privința căreia a fost pornit procesul contravențional
Înregistrările audio sau video, fotografiile
Raportul de expertiză, constatările tehnico-științifice și medico-legale
CAPITOLUL III. CARACTERUL, FUNCȚIILE, SCOPUL ȘI CONDIȚIILE MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
Generalități privind mijloacele materiale de probă
Corpurile delicte ca mijloace materiale de probă
Aprecierea, evidența și păstrarea corpurilor delicte
Încheiere
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL I. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
1. Generalități privind probatoriul
Întru elucidarea aspectelor generale cu privire la instituția probelor, ca parte componentă al procesului contravențional și stabilirea individualității acestora, privite în ansamblul lor ca o totalitate de elemente de fapt, care servesc la constatarea existenței sau inexistenței contravenției, este necesar de pornit, în primul rînd, de la așa numitul „probatoriu”. În această ordine de idei, se poate de menționat că, în desfășurarea procesului contravențional, invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor constituie un fascicul de acte cu caracter procesual, care poartă denumirea de probatoriu. Noțiunea de „probatoriu”, care provine din limba latină „de probatorium”, are două sensuri, fie cel de culegere a probelor, fie cel de totalitate a probelor adunate și prezentate într-un litigiu. În sensul reglementărilor în materie contravențională, probatoriul constă în invocarea de probe și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor. Noțiunea de „invocare” provine din latină: invocare sau din franceză: invoquer și înseamnă a cita ceva în favoarea sa, a se referi la ceva care poate servi cuiva ca argument în susținerea unei remarce. Noțiunea de „propunere”, care vine de la latinescul propunere, înseamnă sugestie, recomandare, manifestarea interesului etc. „Admiterea” de la latinescul admittere, se definește ca situația de a fi de acord cu ceva, de a îngădui, a permite, a da curs favorabil unei cereri ș.a. „Administrarea”, din latinescul administrare, se consideră folosirea unui mijloc de probă într-un proces. Deci, după cum se vede, probatoriul în sensul legislației de procedură contravențională, este o totalitate de acțiuni îndreptate spre stabilirea obiectului probațiunii. Aceste acțiuni sunt efectuate de către organul competent să soluționeze cauza contravențională și participanții la procesul contravențional. Totuși în această activitate fiecare subiect are unele atribuții proprii. Instanța de judecată și alte autorități cu abilități în soluționarea cauzelor contravenționale sunt limitate în activitatea de strîngere a probelor. În toate cazurile strângerea probelor de către instanță poate fi executată doar la cererea părților, iar verificarea probelor intră în obligațiile numai ale organului competent să soluționeze cauza contravențională și aceasta se rezumă la datoria de a verifica totalitatea de probe propuse de către părți în vederea constatării admisibilității, pertinenței, concludenței și utilității. Aprecierea probelor se efectuează în baza intimei convingeri a reprezentantului instanței de judecată sau al altui organ cu funcții de examinare a contravențiilor. Procesarea probelor trebuie să se bazeze pe anumite principii determinate de Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și juisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, purtînd denumirea de „principii de procedură”. Aceste principii au sarcina de a asigura drepturile persoanelor implicate într-un preces contravențional și constau în dreptul de a asista la proces, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a asculta și urmări procedura, egalitatea armelor, dreptul la tăcere. Asistența apărătorului este un alt principiu, existînd surse la această temă. Amintim principiul mărturiilor directe, adică dreptul persoanei ce a comis o contravenție de a fi audiată, dreptul de examinare într-un proces public a tuturor probelor; principiul divulgării, care constă în faptul că autoritățile competente în materie contravențională trebuie să pună la dispoziție toate probele în favoarea sau defavoarea contravenientului. Principiul prezumției nevinovăției este de asemenea aplicabil în probatoriul contravențional.
În următoarele rânduri ne vom referi la compartimentul administrării și aprecierii probelor. Problema administrării probelor nu poate fi cercetată fără examinarea chestiunii privind sarcina probei, fiind necesar să se știe cine are obligația de a dovedi diverse împrejurări. Prin sarcina probațiunii (onus probanti) se înțelege obligația procesuală ce revine participanților la pocesul contravențional de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii. Plecînd de la prezumția nevinovăției, sarcina de a proba revine întotdeauna celui care urmează să dovedească vinovăția contravenientului. Organul competent să soluționeze cauza are rolul doar de arbitru în acest proces, autorizând administrarea unei sau altei probe. De aceea făcând referință la principiul prezumției nevinovăției, în faza declanșării procedurii contravenționale este necesară colectarea suficientă de probe pentru dovedirea vinovăției persoanei. Sub acest aspect se invocă problema referitor la rolul victimei în administrarea probelor, mai ales în cazurile de plîngere prealabilă. În situația remiterii materialelor și examinarea cauzei contravenționale de către procuror sau ofițerul de urmărire penală (art. 424 CC al RM RM), cînd se constată prezența elementelor constitutive ale infracțiunii, sarcina probării vinovăției revine anume acestor persoane, întrucât făcînd trimitere la prevederile art. 28 al CPP al RM, referitor la principiul oficialității procesului penal, potrivit căruia acești subiecți, în limitele competenței lor, sunt obligați să efectueze acțiuni necesare în vederea faptei penale și a persoanei vinovate, cît și prevederile alin.1 al art. 276 CPP, care stabilește că procedura în procesle de plîngere prealabilă este generală. Desigur că, în asemenea situații, partea vătămată dispune de capavitatea de a determina soarta procesului acceptînd sau nu împăcarea, însă în sarcina ei nu poate fi pusă probarea vinovăției contravenientului. În același timp, partea vătămată, ca și martorul, este obligată să depună mărturii sincere referitor la circumstanțele cauzei, dacă dispune de informația dată.
Administrarea probelor este un proces complex, care asigură realizarea sarcinilor procesului contravențional. Conținutul acestor activități constă într-o totalitate de acțiuni procesuale înaintate spre strîngerea și înaintarea probelor. Aceste acțiuni procesuale sunt efectuate de către subiecții competenți – agentul constatator sau procurorul, din oficiu sau la cerea părților, cât și instanța de judecată din oficiu. La administrarea probelor paticipă și ceilalți subiecți procesuali, ai căror drepturi și interese sunt obiect de cercetare în cadrul pocesului contravențional. Conținutul administrării probelor constituie anumite raporturi procesuale care se stabilesc pe parcursul procesului. Administrarea probelor are loc pe parcursul întregului proces, ținînd cont de specificul fiecărie faze a procesului, care cuprinde:
Acumularea probelor – ce se înfăptuiește de către organele competente să soluționeze cauzele contravenționale, în vederea descoperirii unui mijloc (date de fapt), constatarea unei informații necesare și fixarea acesteia, activitate efectuată cu respectarea normelor de procedură, asemănătoare cu cea prevăzută de legea procesual-penală. Strîngerea probelor se efectuează prin anumite procedee probatorii prevăzute de Codul Contravențional, astfel, încălcarea acestor reguli poate duce la dubitatea corespunderii datelor prezentate drept probe.
Verificarea probelor – este o activitate a instanței de judecată, procurorului și agentului constatator, privind constatarea veridicității pobei sub aspectul corespunderii datelor de fapt pe care le conține proba cu realitatea obiectivă. Verificarea constă în analiza probelor strânse, coroborarea lor cu alte probe, strîngerea de noi probe și verificarea sursei de proveniență a pobelor. Verificarea probelor poate avea loc doar prin aplicarea procedeelor probatorii prevăzute de cod și se efectuează la toate fazele procesului contravențional. Sunt supuse verificării atât datele de fapt, cât și mijloacele de probă din care au fost obținute. Probele se verifică atât prin efectuarea acțiunilor procesuale prevăzute de legislația în materie contravențional, cât și cea de drept procesual-penal, dar și printr-o analiză logică a conținutului probei, a coroborării lor. Procesul de verificare a probelor prin efectuarea anumitor acțiuni procesuale nu exclude și obținerea unor probe noi. În procesul contravențional actual sunt pe larg utilizate rezultatele progresului tehnico-științific, prin posibilitatea efectuării anumitor expertize, prin aplicarea înregistrării audio, video, a fotografierii, etc.
Vis-a-vis de aprecierea probelor se poate de concluzionat ideea că aceasta consitituie unul din cele mai importante momente ale procesului contravențional, deoa-rece întregul volum de muncă, depusă de organul de urmărire, instanța de judecată, agentul constatator, cât și părțile din proces, se concretizează pe soluția ce va fi dată în urma acestei activități. Literatura juridică a acordat o atenție suficientă acestei instituții. Istoria, în acest sens, cunoaște diferite sisteme de apreciere a probelor: de exemplu, în perioada antichității și cea medievală, era recunoscut adevărul divin, astfel aprecierea probelor în confirmarea sau negarea esenței învinuirii nu se accepta.
Teoria formală sau legală a încercat să stabilească criteriile de suficiență a probelor pentru constatarea adevărului. La etapa actuală, este recunoscută și aplicabilă teoria aprecierii probelor conform „criteriului de intimă convingere”. Convingerea intimă se întemeiază pe examinarea tuturor probelor în ansamblu, sub toate aspectele, complet și obiectiv. Aprecierea probelor după intima convingere nu trebuie confundată cu aprecierea după anumite impresii. Impresia este produsul unor perceperi emoționale, neverificată de un proces rațional. Impresia este o urmă care a lăsat-o un fenomen în conștiința noastră. Aprecierea după intima convingere trebuie să se bazeze pe prevederile legale. Legea stabilește că probele admisibile sunt apreciate după pertinența, concludența și utilitatea acestora. În acest context, este de menționat ideea că, proba trebuie apreciată și după veridicitatea acesteia, care din franceză „veridicite” – reprezintă însușirea, caracterul a ceea ce este veridic, adică ceea ce este veridic, adică conform cu adevărul, real. Veridicitatea probelor poate fi caracterizată ca o cores-pundere a datei de fapt examinată de către organul competent cu realitatea pe care o probează această dată. Toate probele în ansamblul lor sunt apreciate din punctul de vedere al coroborării lor.
Convingerea intimă trebuie să se bazeze pe examinarea și soluționarea tuturor circumstanțelor existente în cauză. Organul competent trebuie să soluționeze cauza examinînd toate probele în ansamblu. Unele probe pot fi respinse doar prin alte probe. Aprecierea probelor este un proces continuu privind stabilirea admisibilității, pertinen-ței, concludenței, utilității și veridicității acestora în procesul contravențional.
Termenul „convingere intimă” exprnța și utilitatea acestora. În acest context, este de menționat ideea că, proba trebuie apreciată și după veridicitatea acesteia, care din franceză „veridicite” – reprezintă însușirea, caracterul a ceea ce este veridic, adică ceea ce este veridic, adică conform cu adevărul, real. Veridicitatea probelor poate fi caracterizată ca o cores-pundere a datei de fapt examinată de către organul competent cu realitatea pe care o probează această dată. Toate probele în ansamblul lor sunt apreciate din punctul de vedere al coroborării lor.
Convingerea intimă trebuie să se bazeze pe examinarea și soluționarea tuturor circumstanțelor existente în cauză. Organul competent trebuie să soluționeze cauza examinînd toate probele în ansamblu. Unele probe pot fi respinse doar prin alte probe. Aprecierea probelor este un proces continuu privind stabilirea admisibilității, pertinen-ței, concludenței, utilității și veridicității acestora în procesul contravențional.
Termenul „convingere intimă” exprimă atitudinea imparțială, independentă, fără prejudecăți față de o probă sau alta, ceea ce determină una din regulile esențiale „nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită”.
2.Noțiuni generale cu privire la probe și mijloacele de probă
Prin săvârșirea unei contravenții se creează un raport juridic concret de drept contravențional (raport de conflict), în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica vinovatului sancțiuni prevăzute de lege. Raportul juridic apare astfel ca acea relație care e reglementată prin intermediul normelor juridice și în care subiectele sunt titulare de drepturi și obligații prevăzute (consacrate) în aceste norme, drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat. Statul însă nu poate trage la răspundere direct persoana, deoarece acesta nu este cu drept de aplicare automată, ci va cere pedepsirea pe calea unei proceduri speciale prevăzute de lege. Printr-o asemenea ordine se conturează un raport de procedură între diferiți subiecți care au anumite drepturi și obligații.
Aplicarea sancțiunilor contravenționale, față de cei care au încălcat prevederile legii prin comiterea contravențiilor, se realizează printr-o activitate desfășurată de anumite organe specializate ale statului. Această activitate cuprinde: constatarea cazului contravențional, examinarea cazului contravențional, exercitarea căilor de atac în cazul procedurii contravenționale și executarea deciziei cu privire la aplicarea sancțiunilor contravenționale. În vocabularul de specialitate, legislativ, științific și practic această activitate poartă denumirea de procedură contravențională.
Rolul procesului contravențional este acela de a intermedia între săvârșirea faptei contravenționale și ispășirea pedepsei. Astfel, conform art. 374, alin. 2 CC al RM, putem defini procesul contravențional ca o activitate desfășurată de autoritatea competentă, cu participarea părților și a altor persoane titulare de drepturi și obligații, avînd ca scop constatarea contravenției, examinarea și soluționarea cauzei contravenționale, constatarea cauzelor și condițiilor care au contribuit la săvîrșirea contravenției. Astfel, contravenientul va trebui să suporte toate consecințele de ordin procesual, în privința căruia, în urma unei proceduri speciale, se dovedește că a comis, cu vinovăție, o faptă prevăzută de legea contravențională. Pentru a se ajunge la această finalitate, sau pentru a constata că, dimpotrivă, o persoană este nevinovată, organul competent de soluționare a cauzei contravenționale – procuror, judecător sau agentul constatator – are nevoie de o serie de instrumente specifice pentru a reuși să afle adevărul cu privire la faptă și la persoana care a comis-o, cu alte cuvinte pentru ca adevărul real, împrejurările cauzei așa cum se regăsesc în procesul-verbal, raport sau alte materiale, – să coincidă cu adevărul pur și simplu – adică faptele, așa cum au avut loc în realitate.
Legiuitorul a stabilit că nu orice tip de instrument juridic este de natură să ofere un anumit grad de siguranță și că această coincidență (între adevărul judiciar și adevărul pur și simplu) va surveni în urma procesului, cu pronunțarea unei soluții juste. În scopul stabilirii adevărului în procesul contravențional este necesară o activitate cognitivă în care subiecții implicați într-o cauză de acest gen să efectuieze acțiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete și obiective, ale circum-stanțelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului, elementele care duc la reali-zarea cunoașterii sunt dovezile. În procesul contravențional, la fel ca și în cel procesual-penal dovezile care duc la realizarea cunoașterii poartă denumirea de probe. Legea contravențională în articolul 425, alin. 1 oferă definiția probelor: „Probele sunt elemente de fapt, dobândite în modul stabilit de prezentul cod, care servesc la constatarea existenței sau inexistentei contravenției, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei”. Datorită relativității mijloacelor pe care organul competent de soluționare le are la dispoziție pentru a avea acces la realitatea imediată, legiuitorul a indicat, în Codul Contravențional, doar câteva modalități, denumite mijloace de probă, dispunînd că numai prin intermediul lor este pmisă relevarea unei probe, a unei dovezi, din care să rezulte o împrejurare aflată în legătură cu fapta dedusă judecății.
O parte din aceste mijloace de probă – cum ar fi declarația de martor au apărut și s-au transmis încă din Antichitate, păstrându-și până astăzi, cu unele modificări procedurale inevitabile, ce asigură această valoare probantă. Altele au apărut și s-au dezvoltat mult mai târziu – de exemplu, expertiza judiciară, iar altele au intrat în procedura contravențională recent – este vorba de mijloacele audio și video.
Dovezile judiciare, adică probele, sunt fapte, împrejurări, elemente de fapt, care au legătură cu obiectul procesului și care, ajunse la cunoștința procurorului, judecătorului sau al altui organ competent, îi ajută să tragă o concluzie cu privire la cauza contravențională respectivă.
Făcând o comparație cu doctrina procesual-penală și cu referire la probele folosite în procesul contravențional, putem menționa faptul prezenței unui șir de similitudini, ceea ce permite definirea acestora sub diferite aspecte, în funcție de fiecare opinie statutată de-a lungul timpului la diferiți autori, printre care enumerăm: V. Manzini definește proba ca fiind „activitatea procesuală imediat îndreptată spre scopul de a obține certitudinea judiciară, după criteriul adevărului real, în privința vinovăției, sau al altei afirmațiuni, sau negațiuni, interesând o măsură a judecătorului”; V. Dongoroz, relatează că probele sunt „elementele de informațiune create sau prilejuite de firea lucrurilor (urmele lăsate de contravenție sau de contravenient, percepțiunile vizuale sau auditive ale unor persoane care întâmplător au asistat la comiterea faptului, etc), toate aceste elemente de informațiune, care pot arunca o lumină asupra existenței faptei contravenționale sau asupra vinovăției făptuitorilor, se numesc probe sau dovezi”. Traian Pop este de părere că probele sunt „acele elemente informative sau documentare, necesare pentru stabilirea adevărului real asupra faptelor și stărilor relevante în procesul contravențional”.
Desigur că, pe parcursul constatării comiterii contravenției administrative și al desfășurării examinării ei, pot fi descoperite și prezentate organului competent o multitudine de fapte și împrejurări care, aparent, pot contribui la rezolvarea cauzei. Aici intervine însă obligația judecătorului, procurorului sau a agentului constatator, după caz, de a efectua o operație de triere, de reținere pentru dosarul cauzei numai a acelor informații care prezintă în mod vădit interes, cu alte cuvinte care sunt pertinente, concludente și utile.
Regulile federale cu privire la probe incidente în procesul american, stabilesc că sunt admisibile probele relevante și definesc relevanța probei ca fiind: proba care are orice tendință de a face existența oricărui fapt care a determinat cauza penală, mai probabil sau mai puțin probabil decât ar fi fără acea probă. Astfel, anticipând, se poate spune că organul judiciar face o apreciere a probelor, a tuturor informațiilor judiciare, încă de la culegerea și trierea lor, în vederea stocării și administrării procesuale a acestora.
Datele de fapt care asigură soluționarea cauzei contravenționale pot fi administrate în proces prin intermediul mijloacelor de probă. Noțiunea de „mijloc de probă” necesită delimitare cu noțiunea de „probă”. Împrejurarea de fapt, care duce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție, nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. Noțiunea de „mijloc de probă” necesită delimitare și de noțiunea de „procedeu probatoriu”. Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Într-un sens general, mijloacele de probă pot fi considerate ca acele căi prin intermediul cărora datele de fapt care au o importanță în soluționarea unei cauze contravenționale pot fi utilizate legal, atât de organul competent de examinare, cît și de părți și alți participanți la proces.
Mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului contravențional, legea nefăcând nici o deosebire în ceea ce privește forța lor probantă în raport cu împrejurarea dacă ele au fost administrate în cursul constatării comiterii faptei ori al cercetării ei judecătorești. Pentru a decide trimiterea în judecată a contravenientului va trebui, de asemenea, să facă o evaluare finală a probelor – în acuzare și în apărare – aflate la dosarul de urmărire penală, intentat în acest sens, în cazul când încălcarea comisă conține elemente constitutive ale infracțiunii.
În sfârșit, cel mai cuprinzător și mai important segment al estimării probelor are loc, desigur, cu ocazia deliberării finale, atunci când organul judiciar poate și trebuie să-și constituie un punct de vedere personal în legătură cu întregul material probator adunat de-a lungul procesului.
Mijloacele de probă sunt exhaustiv enumerate în Codul Contravențional al Republicii Moldova, din 31 mai 2009, cu menționarea faptului că acestea constituie o instituție nouă în această materie, întru-cât în ediția veche, Codul cu privire la contravențiile administrative, din 29 martie 1985, stipulări la acest compartiment, legiutorul autohton nu a operat.
Mijloacele de probă care pot fi folosite în procesul contravențional, sunt enumerate în Codul Contravențional al Republicii Moldova, art. 425 alin. 2 al Capitolului IV, intitulat „Probele” și sunt următoarele:
Procesul-verbal cu privire la contravenție;(Anexa nr. 1)
Procesul-verbal de ridicare a obiectelor și documentelor; (Anexa nr. 2)
Procesul-verbal de efectuare a percheziției; (Anexa nr. 3)
Explicații ale martorilor; (Anexa nr. 4)
Înscrisurile; (Anexa nr. 5)
Înregistrările audio sau video, fotografiile; (Anexa nr. 6)
Corpurile delicte; (Anexa nr. 7)
Constatările tehnico-științifice și medico-legale; (Anexa nr. 8)
Raportul de expertiză; (Anexa nr. 9)
Această enumerare este limitativă, prin urmare nu se admite aducerea vreunei alte probe la cunoștința organului judiciar, decât prin intermediul unuia dintre aceste mijloace. Enumerarea mijloacelor prevăzute de Codul Contravențional al Republicii Moldova este exhaustivă, ceea ce înseamnă că nu pot fi utilizate în procesul contravențional și alte mijloace de probă, cum ar fi, spre exemplu, poligraful, hipnoza, ș. a.
Datele de fapt care sunt cuprinse în aceste mijloace de probă nu pot fi recunoscute, prin sine, ca probe. Pentru ca aceste date să fie recunoscute în calitate de probe ele trebuie să dispună de anumite proprietăți juridice, care sunt admisibilitatea, pertinența, concludenta și utilitatea.
Prin intermediul admisibilității se asigură calitatea procesuală a probei. Sunt admisibile probele pertinente, concludente și utile administrate în conformitate cu Codul Contravențional. Doctrina procesuală contravențională, cît și de drept procesula-penal recunoaște existența unor particularități specifice de asigurare a admisibilității probelor:
Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată de un subiect competent. Proba poate fi administrată atât de organul de urmărire penală, prin efectuarea unor acțiuni procesuale, fie de către părți prin punerea la dispoziția organului de urmărire penală, a instanței sau agentului constatator, fie de către instanță la solicitarea părților.
Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată prin intermediul mijlocului cuvenit (art. 425, alin. 1, 2 ale CC al RM RM). Ca o declarație să fie recunoscută ca mijloc de probă ea trebuie să fie depusă în cadrul procesului contravențional și nu în afara procesului într-o discuție. De asemenea, nu poate fi înlocuit raportul de expertiză cu un act departamental sau cu o opinie a unui specialist.
III. Pentru ca o probă să fie admisibilă ea trebuie să fie administrată prin procedura cuvenită. Această regulă poate fi caracterizată sub mai multe aspecte, spre exemplu, respectarea procedurii în ceea ce privește termenii procesuali, acțiunile procesuale, excepție în acest caz o constituie cercetarea la fața locului (art. 426 CC al RM) și percheziția corporală sau ridicarea (art. 429 CC al RM), care pot fi efectuate până la pornirea procesului contravențional, dar și după declanșarea procesului. Regula dată asigură și respectarea calității procesuale a persoanei implicate în proces. Astfel, se interzice de a audia în calitate de martor
persoana care de fapt este bănuită în comitera contravenției.
IV. Regula a patra care asigură admisibilitatea probelor este regula privind „fructele pomului otrăvit”. Proba se consideră inadmisibilă dacă este obținută din altă probă cu încălcarea procedurii. Regula este utilizată în cele mai dese cazuri când este vorba de percheziție și de ridicarea obiectelor.
V. Regula inadmisibilității probelor care conțin date de proveniență necunoscută este o a cincea regulă care asigură admisibilitatea probelor. Numai acea probă este admisibilă care conține date autenticitate care pot fi verificate în oruce moment.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că, chiar dacă admisibilitatea probelor obținute într-un mod ilegal nu constituie în sine o încălcare a art. 6, aceasta poate impune bănuieli referitoare la echitatea procesului. Prin pertinență se înțelege legătura dintre conținutul probei și circumstanțele care necesită a fi probate într-o cauză contravențională. La soluționarea chestiunii cu privire la pertinența probelor este necesar să se țină cont de două aspecte:
dacă se include faptul care va fi dovedit drept probă în obiectul probațiunii;
dacă este în stare proba informația să constate acest fapt.
După cum se vede, pertinența joacă un rol de legătură logică între împrejurarea dată și obiectul probațiunii. Pertinența este o premisă pentru constatarea admisibilității, în unele cazuri însă probele pertinente pot fi inadmisibile. Codul Contravențional prevede mai multe articole care se referă la pertinența probelor. De exemplu, declarațiile sunt depuse referitor la circumstanțele care au servit drept temei pentru a recunoaște persoana în calitate de contravenient; declarațiile martorului se depun asupra circumstanțelor care urmează să fie constatate în cauză ș. a. Examinând chestiunea pertinenței, este necesar de luat în considerare următoarele aspecte:
sunt incluse datele respective în obiectul probațiunii;
aceste date exclud posibilitatea altor concluzii referitor la esența fenomenului cercetat;
permit aceste date să se tragă concluzii referitor la suficiența și veridicitatea probelor administrate1.
Concludente sunt probele care influențează asupra soluționării cauzei contravenționale. Probele care nu sunt edificatoare, întru-cît nu determină în nici un fel soluția, se numesc neconcludente.
Orice probă concludentă este pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este și concludentă. Spre exemplu, relațiile de rudenie între contravenient și partea vătămată, fiind pertinente, nu sunt întotdeauna concludente. În cazul când însă poate avea loc împăcarea părților, aceste relații sunt concludente.
Utile sunt probele concludente, care prin informațiile pe care le conțin sunt necesare soluționării cauzei. Nu toate probele concludente sunt și utile. În cazul când proba nu este necesară pentru soluționarea cauzei, ea este inutilă. De exemplu, într-o cauză contravențională unde sunt mulți martori oculari este inutil de a-i audia pe toți, deoarece informația pe care o dețin este aceeași. Utilitatea probei este constatată de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, pornind de la circumstanțele cauzei concrete.
O probă poate fi pusă la baza hptărîrii numai dacă întrunește calitățile de admisibilă, pertinentă, concludentă și utilă.
Art. 425, alin. 6 al CC al RM stabilește o prezumție legală privind admisi-bilitatea probelor, constatând că se prezumă proba ca admisibilă în cazul când administrarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale, atâta timp cât partea care cere respingerea probei nu a adus argumente care incontestabil vor dovedi că proba este inadmisibilă. În cazul când administrarea probei a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale, partea care a administrat-o sau în favoarea căreia a fost administrată trebuie să aducă argumente convingătoare privind admisibilitatea acesteia.
În asigurarea unui proces echitabil este admisă regula potrivit căreia probele pot fi administrate prin orice mijloc prevăzut de lege. Totuși de la regula generală există unele derogări care relevă că unele circumstanțe pot fi constatate doar prin anumite mijloace de probă.
Legislația contravențională determină nu numai mijlocul prin care probele pot fi utilizate, dar și procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obținute, unele mijloace de probă însă pot fi obținute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi obținute atât în cadrul cercetării la fața locului, cât și al percheziției sau ridicării de obiecte și documente.
Cu ajutorul acestor mijloace de probă se constată, potrivit art. 425 CC al RM „elementele de fapt ce pot servi ca probă”. Desigur că prin „elemente de fapt” trebuie înțeleasă orice împrejurare, orice fapt sau situație din realitatea înconjurătoare care, totodată, îndeplinește condiția citată mai sus: să poată servi ca probă. Proba este deci caracterizată prin diversitate și pluralitate, putând exista o infinitate de astfel de împrejurări care să se constituie într-o dovadă. Nici o probă nu are putere probantă dinainte stabilită. După cum se vede, teoria liberei aprecieri a probelor se circumscrie liberei convingeri a judecătorului și persoanei care efectuează urmărirea, formată în urma cercetării probelor administrate.
Libera apreciere a probelor determină regula că instanța de judecată nu este ținută de aprecierea dată probelor de către organul de urmărire penale, instanței de apel sau de recurs nu i se impune convingerea primei instanțe asupra valorii probante a unei sau alte probe. Sistemul liberei aprecieri a probelor este numit sistem sentimental sau sistem științific al probelor. Sistemul liberei aprecieri a probelor este strâns legat de problema aflării adevărului în procesul penal, bazată pe anumite concepții filosofice. O perioadă îndelungată în sistemul procesual penal național predomina ideea conform căreia în procesul contravențional, ca și în cel procesual-penal, trebuie să se stabilească un adevăr obiectiv. Această concepție se baza pe opinia generală filosofică determinată de concepțiile ideologice predominante în țară. În dreptul altor țări, adevărul nu este conceput ca un obiectiv. Sunt cunoscute concepțiile adevărului formal și convențional. Convențional este considerat adevărul recunoscut ca fiind manifestat printr-o convenție, printr-un acord. Din această perspectivă, un raționament poate fi calificat drept adevăr nu din cauză că ar corespunde realității obiective, ci din simplul motiv că oamenii au convenit să-1 considere adevăr. Spre exemplu, recunoașterea persoanei drept nevinovată în cazul când nu s-a dovedit vinovăția (prezumția de nevinovăție) este un adevăr convențional. Adevărul formal este considerat atunci când o aserțiune corespunde altei aserțiuni (nu realității obiective), adevărul căreia este admis ca un postulat.
Această cerință, unită cu necesitatea ca proba să fie pertinentă, concludentă și utilă, nu este totuși de natură să schimbe caracterul de diversitate și, așa cum am spus, chiar de infinitate al probei. Cu totul alta este situația noțiunii de mijloc de probă, care constă într-o operațiune concretă, mult mai riguros și, desigur, limitativ indicată în cod. În acest sens, am putea risca o comparație cu dreptul civil, unde, în materia contractelor speciale, restrictiv arătate, se analizează drepturile de creanță corespunzătoare fiecărui tip de contract, drepturi care decurg din clauzele stabilite de către părți și care, spre deosebire de contracte, nu sunt finite. În practică însă, elementele de fapt care pot constitui probe într-o cauză contravențională sunt, firește, limitate, pe de o parte, de mijloacele aflate la dispoziție pentru a fi descoperite, iar pe de alta, de faptul că strângerea probelor încetează atunci când organul judiciar (și părțile procesuale) consideră că faptul dedus judecății este pe deplin dovedit, remarcat că probele nu sunt limitate și de factorul timp, în sensul că, deși conține suficiente termene procedurale care imprimă un caracter expeditiv procesului contravențional, totuși, în redactarea actuală, Codul Contravențional al Republicii Moldova nu prevede nici un termen în care constatarea faptei, documentarea, exminarea, ori judecarea, ar trebui finalizate.
Dacă probele, ca elemente de fapt, sunt definite prin chiar textul legii, nu același lucru se poate spune și despre mijloacele de probă, prin intermediul acestora din urmă, se constată elemente de fapt, ce pot servi ca probă.
În doctrină se mai utilizează și noțiunea de procedeu probatoriu, care reprezintă operațiunea prin care autoritățile competente sunt puse în contact cu mijloacele de probă. Cu alte cuvinte, în cadrul activității de probațiune, avem de-a face cu 3 elemente: probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii.
În doctrină se consideră că enumerarea limitativă a mijloacelor de probă corespunde sistemelor care nu cunosc instituția juriului; în celelalte sisteme se acordă judecătorului posibilitatea de a accepta o varietate mai mare de mijloace de probă, apreciindu-se că această diversitate convine mai mult membrilor juriului, lipsiți de o pregătire juridică.
Considerăm discutabilă această părere, deoarece tocmai pregătirea și experiența de specialitate a judecătorului poate să-i ofere acestuia un fundament suficient de solid pentru a fi capabil să aprecieze cu rigurozitate un ansamblu suficient de larg al mijloacelor de probă; pe când juriul, fără această experiență juridică, ar prefera, probabil, un segment mai restrâns al acestor mijloace, pentru că, unul prea mare ar favoriza și evaluări prea subiective, membrii juriului – datorită sugestibilității -nefiind obișnuiți să discearnă corect, față cu un volum mărit, ori prea divers de probe. Suntem de părere că mijloacele de probă n-ar trebui limitate decât prin cerința expresă ca ele să nu fie prohibite prin lege. Nu vedem cu ce ar putea impiedica unei drepte judecăți și aprecieri a probelor faptul că în instanță s-ar admite, la un moment dat, în lipsa altor oportunități, un mijloc de probă pe care legiuitorul nu 1-a prevăzut în Codul Contravențional al Republicii Moldova. Justiția nu ar avea decât de câștigat din împrejurarea că judecătorul va putea avea acces la o probă care, altfel, i-ar fi interzisă. Această reducere, din prezent, prea strictă, a mijloacelor de probă permise, apare ca o reminiscență a sistemului probelor formale.
Pe de altă parte, deși atât de sever în privința mijloacelor de probă, legiuitorul se arată a fi mai puțin riguros tocmai acolo unde ar fi cazul: în materia procedeelor probatorii, mai precis, a accesului la mijloacele de probă. Codul Contravențional în vigoare nu conține prevederi similare celor din legislația americană „fructul copacului otrăvitor”, este o instituție care interzice judecătorului, să-și formeze convingerea intimă pe baza unor probe sau mijloace de probă, care au fost obținute printr-o modalitate care încalcă legea penală, sau pe cea de procedură.
3. Caracterul, funcțiile, scopul și condițiile mijloacelor de probă
Se poate spune că mijloacele materiale de probă reprezintă specificul procesului contravențional, în materie de probațiune. Într-adevăr, în procesele civil și comercial se egăsesc mai toate celelalte mijloace de probă din penal, cu excepția mijloacelor ateriale de probă. Acest specific este datorat caracteristicilor împrejurărilor pe sunt chemate să le probeze, și anume: violența, clandestinitatea, durata scurtă. Făptuitorul va încerca întotdeauna să evite sau să înlăture dovezile „obișnuite” ale faptei sale, martorii și înscrisurile. Dar, datorită grabei și a caracterului stresant al facțiunilor sale ilicite, el și fapta pe care a comis-o vor lăsa urme, mai mult sau mai puțin evidente, de obicei la locul producerii evenimentelor, urme pe care organul idiciar se va grăbi, la rândul său, să le caute și să le fixeze, pentru a putea fi prezentate în justiție.
Potrivit dispozițiilor legii procesuale penale: „mijloacele materiale de probă sunt atât obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, obiectele care au fost folosite ori au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii, cât și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului”.
Așa cum remarcă literatura de specialitate, importanța mijloacelor materiale de probă constă în faptul că acești „martori muți”, cum au fost numiți sugestiv, știu să „vorbească” și să dea indicații, uneori mai exacte și mai complete decât martorii adevărați. Mai mult, spre deosebire de depozițiile martorilor, mijloacele materiale de probă au și avantajul incontestabil că nu pot fi suspectate de rea-credință. Aceasta însă nu exclude posibilitatea ca unele mijloace materiale de probă să fie contrafăcute ori alterate de către cei interesați, în scopul derutării organului de urmărire penală, orientării urmăririi penale pe piste greșite, zădărnicirii aflării adevărului.
În raport cu specificul lor, mijloacele materiale de probă îndeplinesc aceeași funcție ca și celelalte mijloace de probă, în sensul că sunt destinate să procure organelor de cercetare penală-ori, după caz, celorlalte organe judiciare-probele necesare soluționării temeinice și legale a cauzelor date spre instrumentare. Art. 158 din CPP al RM folosește noțiunea de corp delict pentru a descrie „corpuri elicte sunt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ie au servit la săvârșirea infracțiunii, au păstrat asupra lor urmele acțiunilor riminale sau au constituit obiectivul acestor acțiuni, precum și bani sau alte valori, obiecte și documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiunii, sistatarea circumstanțelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru espingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale”, încadrându-le și pe acestea i categoria mijloacelor materiale de probă.
Obiectele care conțin urme ale contravenției pot fi: un aliment sau o monedă falsificată, cadavrul unei persoane, o ușă deteriorată, etc. Obiecte care poartă urme ale faptei contravenționale sunt, de exemplu, cele pe care lucrătorul criminalist a relevat amprente (care pot fi ale făptuitorului), sau diverse pete (de benzină, sânge sau alte substanțe organice). La acestea legiuitorul adaugă și altele, care au legătură cu fapta săvârșită, cu persoana contravenientului (sau a victimei) și care pot oferi indicii cu privire la evenimentul infracțional, dar care nu poartă sau nu conțin vreo urmă a acestor evenimente. Cât despre corpurile delicte, ele au o legătură directă cu obiectul cercetărilor organelor judiciare: pistolul cu care a fost împușcată victima, cuțitul care a provocat plaga înțepată, matrița de falsificat bancnote (obiecte folosite sau destinate să folosească la săvârșirea faptei), dar și banii falsificați, alimentul contrafăcut, bunurile furate (ca produs al infracțiunii). Unele obiecte combină caracteristici ale mai multor tipuri de mijloace materiale de probă: bancnota oferită ca mită, care poartă pe ea amprenta celui care a primit-o. În general, corpurile delicte ajută: la stabilirea existenței contravenției, celelalte mijloace de probă oferind indicii privitoare la vinovăția învinuitului sau inculpatului și a circumstanțelor de săvârșire a faptelor. Probele dezvăluite prin cercetarea mijloa-celor materiale de probă pot fi directe sau indirecte. De cele mai multe ori, corpurile delicte sunt izvor de probe directe; aceasta nu înseamnă însă că dacă, de exemplu, arma crimei este găsită în apartamentul unei persoane, ea va putea fi considerată ca autor al omorului. Dacă însă pe armă se relevă amprentele persoanei, organul judiciar va avea un indiciu în plus privitor la vinovăția ei, indiciu care nici el nu va fi suficient pentru a forma convingerea judecătorului, deoarece proprietarul apartamen-tului a putut atinge accidental arma. Obiectul este un izvor al probei, iar datele ce decurg din schimbările produse de obiect sau din împrejurările în care a fost găsit un obiect sunt probe.
În doctrină se mai oferă și alte exemple de obiecte care dobândesc o apreciere diferită, după cum probele care-și au izvorul în ele tind să dovedească direct sau indirect producerea unei infracțiuni: o scrisoare interceptată de către organele judiciare, care prin conținutul său duce la dovedirea vinovăției unei persoane, va avea caracterul unui mijloc de probă, scrisă. O scrisoare însă prin intermediul căreia s-a comis infracțiunea de șantaj sau de amenințare, va constitui un mijloc material de probă.
Pentru a ajunge la cunoștința organului judiciar, mijloacele materiale de probă, după ce în prealabil au fost căutate și găsite, trebuie fixate, prevenindu-se astfel deteriorarea, pierderea sau chiar furtul lor, de către persoane interesate ca autoritățile judiciare să ajungă în posesia a cât mai puține date în legătură cu infracțiunea. După fixare și sigilare în vederea conservării, acestea vor fi păstrate la organul judiciar, pentru a sta la dispoziția autorităților pentru examinare, dar și a părților sau a eventualilor martori (pentru prezentare în vederea recunoașterii). Atunci când deținerea lor nu mai este necesară instanței, mijloacele materiale de probă pot fi restituite părții vătămate ori părții civile, în cazul că nu sunt supuse confiscării. Cu ocazia efectuării fiecăreia dintre aceste operațiuni, persoana însărcinată va întocmi și un proces-verbal.
De obicei sunt supuse fixării, prin procedee speciale de tehnică criminalistică, obiectele care nu sunt transportabile, ori care sunt extrem de perisabile ori în pericol de dispariție: amprentele, urmele de la sol, etc.; se folosesc fotografia, efectuarea de mulaje, metode speciale de fixare și ridicare a amprentelor, schițe, etc. Astfel că, la dosarul cauzei nu vor ajunge propriu-zis mijloacele materiale de probă, ci aceste reproduceri ale lor.
Există contravenții care nu sunt susceptibile de a se materializa într-un obiect, ori de a lăsa urme pe care organul judiciar să le caute sub forma mijloacelor materiale de probă: insulta, amenințarea. Cu toată importanța pe care o prezintă pentru procesul contravențional, specialiștii sunt de acord că mijloacele materiale de probă nu sunt absolut indispensabile pentru dovada existenței contravenției, ori a vinovăției făptuitorului. Autoritatea judiciară poate ajunge la concluzia că se află în posesia a suficiente date, care decurg din alte mijloace de probă, pentru ca să-și formeze convingerea în vederea luării unei decizii. De altfel, mijloacele materiale de probă pot și induce în eroare pe judecător, deoarece suspectul uneori recurge la o denaturare vrută a lor. În nici un caz organul judiciar nu va putea ajunge la concluzia nevinovăției persoanei, la o infracțiune de omor, numai pentru motivul că nu s-a găsit cadavrul victimei, atât timp cât există: suficiente alte probe, în sensul vinovăției sale. Chiar și atunci când organul judiciar se află în posesia unor mijloace materiale de probă, acestea pot oferi doar simple indicii care, dacă nu sunt suficiente și dacă nu pot fi coroborate unele cu altele – aceea „înlănțuire” despre care vorbea Garraud, nu vor fi în măsură să contribuie decisiv la formarea convingerii judecătorului.
După săvârșirea unei infracțiuni sau a unei contravenții organele de urmărire penală procedează la cercetarea locului faptei, și uneori efectuează percheziții și cu aceste prilejuri se pot descoperi obiecte care constituie mijloace materiale de probă, iar unele obiecte fsunt prezentate de către părțile din proces. După ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea procesuală a mijloacelor materiale de probă, care se realizează prin întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziției, a datei, a împrejurărilor în care au fost găsite la ce se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schițe, etc.
După ce sunt fixate, pot fi prezentate părților și martorilor, spre recunoaștere, pot fi examinate sau pot fi supuse unei constatări tehnico-științifîce ori unei expertize criminalistice. Organele judiciare pot dispune anexarea unor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de probă. Unele corpuri delicte, după fixarea procesuală sunt restituite persoanei vătămate, cum sunt lucrurile sustrase, sau depuse la instituțiile corespunzătoare, în cazul sumelor de bani sau a tablourilor de valoare, proba existenței acestora facându-se cu proces-verbal de descriere și fixare procesuală.
Referitor la valoarea probatorie, aceste mijloace de probă, implicit probele materiale, prezintă importanță deosebită tocmai datorită largilor posibilități de aflare și strângere a lor. În același timp, ele aduc un aport esențial la aflarea adevărului în cauză, putând fi valorificate din punct de vedere științific. De aici decurge de fapt valoarea lor probatorie, evident, în măsura în care se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.
În general, mijloacele materiale de probă au o valoare probatorie ca și celelalte mijloace de probă. Totuși, unele obiecte sunt izvorul unor probe directe, care dovedesc faptul principal cum ar fi obiectele a căror deținere este interzisă de lege și dacă sunt găsite la o persoană fac dovada săvârșirii faptei incriminate. Alte obiecte constituie izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte probatorii, ca în cazul găsirii unui obiect al inculpatului la locul săvârșirii infracțiunii.
Aprecierea probelor obținute prin mijloace materiale de probă se face după aceleași reguli ca și a celorlalte mijloace de probă, însă atunci când ne aflăm în fața unor probe indirecte, trebuie să se manifeste o mare atenție.
Rolul lor în cadrul probațiunii penale a crescut cu atât mai mult în ultimele decenii, cu cât mijloacele tehnico-științifice de investigare, de descoperire, fixare și punere în valoare a mijloacelor materiale de probă s-au dezvoltat și perfecționat, până la un nivel greu de bănuit cu un secol în urmă. Aceasta face ca, măcar din acest punct de vedere, sarcina persoanelor care activează în domeniul justiției penale să fie mult ușurată. Pe de altă parte, a crescut și importanța „auxiliarilor” justiției, acei specialiști fără al căror aport ar fi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de profitat de descoperirile științei și tehnicii – dac-ar fi să ne referim numai la știința criminalisticii.
Clasificarea și destinația mijloacelor materiale de probă. După criteriul legal, în categoria mijloacelor materiale de probă se includ următoarele:
– mijloacele materiale propriu-zise, adică obiectele care conțin urme de orice fel ale săvârșirii infracțiunii sau contravenției (ex. cadavrul, bunul distrus, degradat ori adus în stare de neîntrebuințare prin incendii sau explozii, moneda falsă ori falsificată), precum și obiectele care poartă urme privitoare la faptă și făptuitor (urmele de mâini și picioare, urmele instrumentelor de efracție, urmele mijloa-celor de transport, urme ale nodurilor și legăturilor), inclusiv obiectele uitate sau abandonate de făptuitor la locul săvârșirii infracțiunii;
– mijloacele materiale asimilate, prin acestea înțelegându-se orice obiecte care, deși nu conțin sau poartă urme ale faptei au legătură cu aceasta ori cu împrejurările ce au precedat, însoțit sau succedat săvârșirea infracțiunii sau contravenției (actele preparatorii, tăinuirea sau favorizarea infractorului contravenientului);
– corpurile delicte, reprezentând fie mijloace de săvârșire a infracțiunii sau contravenției (instrumente de efracție, chei mincinoase, instrumente utilizate la falsificarea unor documente), fie produsul activității ilicite (obiecte produse, create sau confecționate prin săvârșirea faptei), fie obiectele obținute ilegal.
CAPITOLUL II. MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
Procesul-verbal cu privire la contravenție
Procesul-verbal cu privire la contravenție reprezintă un act procedural prin care se poate constata săvârșirea unei contravenții. Dacă contravenția reprezintă unicul temei al răspunderii contravenționale, aceasta neputând fi concepută din perspectiva dreptului material în lipsa faptei ilicite, din punct de vedere procedural, încheierea procesului-verbal cu privire la contravenție reprezintă, în sistemul nostru de drept, momentul declanșării procedurii contravenționale, prin intermediul căreia se angajează răspunderea contravențională a persoanei care comite o contravenție.
Excepția de la această regulă este stabilită în articolul 446 al Codului Contravențional care conferă agentului constatator posibilitatea de a aplica contravenientului, în măsura în care consideră că se justifică, sancțiunea avertismentului, persoana își recunoaște vina și acceptă să plătească amenda contra unei chitanțe și în cazul în care există vre-o cauză care înlătură caracterul contravențional al faptei. Evident, în aceste situații, este vorba de atingeri minime aduse valorilor ocrotite de legea contravențională.
Cu privire la această problemă în doctrină s-au formulat două puncte de vedere.
Conform primei opinii, achitând pe loc jumătate din amenda contravenției, contravenientul nu va mai putea uza de calea de atac a plângerii, întrucât prin plată el își recunoaște în mod implicit vinovăția și renunță la dreptul de a exercita calea de atac a plângerii contravenționale.
Într-o altă opinie, se susține că plata pe loc a jumătate din amendă nu înseamnă o recunoaștere a faptei contravenționale și, implicit, contravenientul are dreptul să formuleze contestare împotriva sancționării contravenționale, întrucât motivele achitării amenzii contravenționale pot fi altele decât recunoașterea vinovăției și a săvârșirii faptei, iar pe de altă parte, nu se poate presupune renunțarea la calea de atac a contestării, dacă un text al legii nu a stabilit o astfel de consecință.
Înainte de a trece la analiza elementelor care trebuie să le cuprindă procesul-verbal cu privire la contravenție, trebuie precizat faptul că, în mod evident, acesta, deoarece este un act administrativ, trebuie întocmit în formă scrisă. În lipsa formei scrise, nu se va putea aplica nici o sancțiune, întrucât nu se va putea proba existența faptei contravenționale.
Procesul-verbal trebuie întocmit de către agentul constatator competent. Deoarece normele de competență sunt norme imperative, sancțiunea nerespectării lor este nulitatea absolută sau chiar inexistența procesului-verbal cu privire la contravenție.
După ce agentul constatator este sesizat referitorla săvârșirea unei contravenții, acesta verifică dacă este competent să constate acea contravenție și, în măsura în care consideră că se impune atragerea răspunderii contravenționale a persoanei care a săvârșit fapta, în lipsa situațiilor de excepție în care nu se întocmește proces-verbal, procedează la întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenție.
Procesul-verbal cu privire la contravenție trebuie să conțină anumite mențiuni, respectiv cele prevăzute în articolele 443 ale Codului Contravențional.
Cu toate acestea, lipsa unor mențiuni ale procesului-verbal nu conduce automat la anularea acestuia. Există anumite elemente ale căror lipsă este sancționată cu nulitatea expresă prevăzută de articolul 445 al Codului Contravențional. Totuși, apreciem că nerespectarea unor dispoziții imperative ale legii, chiar dacă nu sunt prevăzute în mod expres ca nulități, conduce la anularea procesului-verbal, vătămarea fiind prezumată în mod absolut, fiind vorba de nulități absolute și virtuale. Practic, în anumite situații avem de a face cu nulități absolute și exprese, în alte situații cu nulități absolute și virtuale, în alte ipoteze este vorba de nulități relative și exprese. Vom analiza, în continuare, mențiunile care trebuie să fie conținute în procesul-verbal cu privire la contravenție.
Toate procesele-verbale cu privire la contravenții trebuie să conțină anumite elemente prevăzute de către articolul 443 al Codului Contravențional.
Data și locul în care a fost încheiat
Prima mențiune a procesului-verbal se referă la data și locul în care a fost încheiat. Aceste mențiuni sunt importante pentru ca instanța să verifice dacă agentul constatator a constatat în mod flagrant contravenția, avându-se în vedere și faptul că o parte a practicii judiciare consideră că un proces-verbal cu privire la contravenție care se consumă instantaneu, nu poate fi întocmit la o dată ulterioară săvârșirii acesteia.
În cazul contravențiilor continue, în măsura în care acestea sunt constatate înainte de a se epuiza, data comiterii contravenției este aceeași cu data constatării faptei. Cu toate acestea, data întocmirii procesului-verbal va trebui menționată, pentru a se verifica de către instanță dacă, de la momentul constatării contravenției continue, și până în momentul aplicării sancțiunii contravenționale, nu s-a împlinit termenul de prescripție.
Cu privire la locul încheierii procesului-verbal, de regulă, acesta este fie locul constatării contravenției, fie sediul agentului constatator. Determinarea locului întocmirii procesului-verbal se face prin indicarea localității unde s-a întocmit procesul-verbal cu privire la contravenție și a altor repere spațiale
Aceste mențiuni sunt importante mai ales în situația în care procesul-verbal este încheiat în lipsa contravenientului sau în ipoteza în care acesta refuză să semneze, întrucât instanța va putea aprecia dacă agentul constatator a respectat prevederile Codului Contravențional al Republicii Moldova.
Numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator
Cu privire la menționarea instituției din care face parte agentul constatator, teoretic, lipsa acesteia poate conduce la o situație destul de ciudată în practică, respectiv imposibilitatea instanței de a soluționa în contradictoriu contestarea, deoarece nu se va cunoaște pârâtul. Mai mult, în lipsa acestei prevederi contravenientul nu putea cunoaște unde trebuie să depună contestația. Evident, în măsura în care lipsesc toate aceste date, procesul-verbal va fi anulat de către instanța de judecată, fiind vorba în esență de o nulitate absolută și expresă.
Lipsa numelui agentului constatator, în opinia noastră, atrage nulitatea absolută a procesului-verbal ca unic act probator al contravenției. Aceasta, deoarece, interpretând altfel, ar însemna că procesul-verbal nu are nici o valoare probantă, atâta timp cât mențiunile absolut esențiale ale acestuia pot fi completate ulterior.
Datele personale ale contravenientului
Procesul-verbal trebuie să cuprindă date referitoare la identificarea contravenientului, respectiv: datele personale din buletinul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de munca ale acestuia.
În cazul în care contravenientul este minor, procesul-verbal va trebui să cuprindă și numele, prenumele și domiciliul părinților sau a reprezentanților legali.
În cazul în care, contravenientul este persoană juridică, în procesul-verbal vor trebui făcute mențiuni cu privire la denumirea, sediul, codul ei fiscal, datele persoanei fizice care o reprezintă.
Lipsa numelui și prenumelui contravenientului persoană fizică, a denumirii și a sediului contravenientului persoană juridică sunt prevăzute ca nulități exprese în articolul 443, alin.(1), lit. (b) al Codului Contravențional.
Lipsa numelui contravenientului, în opinia noastră, atrage nulitatea absolută a procesului-verbal cu privire la contravenție întrucât acesta trebuie să identifice persoana a cărei răspundere contravențională se angajează.
S-a stabilit în practică faptul că și lipsa datelor de stare civilă ale contravenientului din procesul-verbal cu privire la contravenție ar atrage nulitatea acestuia. De asemenea, a fost anulat un proces-verbal datorită indicării greșite a domiciliului contravenientului.
Ceea ce este esențial cu privire la menționarea acestor date, este că persoana față de care se întocmește proces-verbal cu privire la contravenție să fie identificată. Evident, în lipsa numelui nu putem vorbi de identificarea unei persoane. În măsura în care, din celelalte date ale procesului-verbal se poate identifica contravenientul (deci fără să se recurgă la alte documente exterioare procesului-verbal), procesul-verbal este valabil.
Astfel, în zilele noastre, dacă agentul constatator îl identifică pe contravenient prin codul numeric personal, procesul-verbal nu este lovit de nulitate indiferent de lipsa celorlalte mențiuni în afară de nume întrucât fiecărei persoane îi corespunde un cod numeric personal, contravenientul fiind deci identificat, iar lipsa celorlalte elemente nu îi poate provoca acestuia o vătămare care să nu poată fi remediată altfel decât prin anularea actului.
Ocupația și locul de muncă ale contravenientului trebuie menționate în vederea identificării fără dubii a autorului faptei contravenționale și în vederea aprecierii circumstanțelor persoanele ale contravenientului.
În ceea ce privește persoana juridică, art. 445 Cod Contravențional sancționează cu nulitate expresă și lipsa denumirii și a sediului contravenientei. Lipsa acestor mențiuni nu poate fi completată prin acte exterioare procesului-verbal. Ca atare, procesele-verbale care nu conțin aceste elemente vor fi anulate de către instanță, organul din care face parte agentul constatator neputând a răsturna, practic, prezumția de vătămare ce operează în favoarea petentului.
Lipsa celorlalte date cu privire la persoana juridică, respectiv numărul de identificare, codul fiscal și datele personale ale persoanei care o reprezintă, atrage nulitatea relativă și virtuală a procesului-verbal de constatare a contravenției.
Procesul-verbal cu privire la contravenție trebuie să conțină: descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită, precum și arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite. De asemenea, procesul-verbal trebuie să conțină indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția. Lipsa mențiunii faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sunt prevăzute ca nulități exprese.
Aceste mențiuni se referă practic la descrierea stării de fapt care va fi avută în vedere în momentul în care se va face încadrarea juridică a presupusei fapte contravenționale. Pe baza acestei stări de fapt, se va analiza dacă, în concret, se poate angaja răspunderea contravențională a persoanei identificate drept contravenient iar, în măsura unui răspuns afirmativ, această stare de fapt va constitui un criteriu important în individualizarea sancțiunii contravenționale, atât ca tip de sancțiune principală (avertisment, amendă sau prestarea unei activități în folosul cum unității), cât și ca cuantum. De asemenea, pe baza stării de fapt descrise în procesul-verbal, se vor putea aplica sancțiuni contravenționale complementare.
În practică, acest text legal a fost interpretat în mod restrictiv, chiar dacă doar lipsa mențiunii faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia sunt apreciate de legiuitor ca nulități exprese ale procesului-verbal.
În măsura în care, din datele conținute în procesul-verbal nu se poate aprecia de către instanță că există în realitate contravenție și se poate angaja răspunderea contravențională, este evident că prin nerespectarea unor mențiuni ale articolului 443 din legea contravențională, s-a cauzat petentului o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea procesului-verbal.
Data comiterii faptei. În mod logic, înainte de a descrie propriu-zis fapta, care ar constitui contravenție agentul constatator trebuie să indice data comiterii faptei.
Pe de altă parte, avându-se în vedere data săvârșirii faptei contravenționale, se poate calcula termenul prescripției aplicării sancțiunii contravenționale. În lipsa datei, evident, instanța nu va putea analiza în concret intervenția sau nu a prescripției aplicării sancțiunii contravenționale, producându-se o vătămare potentului care nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal.
Această afirmație comportă nuanțări în ceea ce privește contravențiile continue.
Ca atare, s-a susținut că, în cazul contravențiilor continue, nu prezintă relevanță lipsa mențiunii din procesul-verbal a datei comiterii faptei, întrucât data constatării faptei este identică cu data săvârșirii ei. Aceste soluții sunt confirmate și de către o parte a practicii judiciare, în timp ce, în alte decizii, caracterul continuu al faptei nu prezintă relevanță, în măsura în care lipsește din procesul-verbal data comiterii faptei.
Ora și locul săvârșirii faptei. Aceste mențiuni permit instanței să aprecieze condițiile concrete ale săvârșirii faptei.
Descrierea faptei. În lipsa descrierii faptei contravenționale, procesul-verbal este lovit de nulitate întrucât în lipsa descrierii acțiunii sau inacțiunii ilicite, instanța nu va putea aprecia dacă în realitate există sau nu contravenție, iar contravenientul nu va putea, prin probe, să infirme o stare de fapt pe care nu o cunoaște, această apreciere este justă, deoarece prin nedescrierea în concret a faptei comise se provoacă potentului o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea procesului-verbal. S-a considerat, în practică, că neindicarea unei fapte concrete aduce atingere prezumției de nevinovăție de care ar trebui să beneficieze contravenientul.
Așa cum se arată în articolul 443 CC al RM , descrierea faptei trebuie făcută cu indicarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității ei. Aceasta, deoarece instanța, poate să aprecieze asupra gravității faptei și, în consecință, poate reindividualiza sancțiunea aplicată de agentul constatator, atât ca tip de sancțiune, cât și în ceea ce privește cuantumul. De aceea, insuficienta descriere a faptei contravenționale a fost echivalată cu nedescrierea ei, conducând la anularea procesului-verbal cu privire la contravenție.
Această descriere trebuie făcută în concret, arătându-se toate elementele de fapt care conduc la concluzia că persoana față de căreei i se întocmește procesul-verbal a comis o contravenție). De aceea, în practică, s-a stabilit că descrierea în termeni generici a faptei contravenționale echivalează cu nedescrierea faptei.
De asemenea, descrierea faptei contravenționale trebuie făcută în funcție de prevederile textului legal care sancționează contravenția. Aceasta deoarece, dacă în cazul unor contravenții o scurtă expunere a faptei este suficientă pentru ca să se poată verifica de către instanță a existenței răspunderii contravenționale, în alte situații, omiterea unui singur element din prezentarea faptei face imposibilă această verificare, producându-se petentului o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea procesului-verbal cu privire la contravenție.
În conformitate cu prevederile legale, agentul constatator ar trebui să arate împrejurările pe care le consideră importante, întrucât instanța să aibă în vedere toate circumstanțele comiterii faptei pentru a aprecia în concret asupra gravității acesteia și, implicit, asupra sancțiunii aplicate
Considerăm că agentul constatator va trebui să indice în procesul-verbal, martorii care pot confirma starea de fapt expusă.
Încadrarea juridică a faptei săvârșite
Potrivit legii contravenționale, procesul-verbal cu privire la contravenție trebuie să conțină indicarea actului normativ prin care se sancționează contravenția. Așadar, pe lângă descrierea stării de fapt, agentul constatator trebuie să facă încadrarea în drept a stării de fapt expuse.
Legea impune agentului constatator doar indicarea actului normativ care sancționează contravenția. Considerăm că, pentru ca instanța să poată aprecia corectitudinea încadrării juridice este necesar ca agentul constatator să indice și articolul, alineatul sau litera corespunzătoare a textului legal care sancționează contravenția.
Instanța nu este ținută de încadrarea juridică făcută dc agentul constatator. Ea poate să considere că, în realitate, este vorba de o altă contravenție, situație în care va reindividualiz.i sancțiunea aplicată în ipoteza în care limitele de sancționare suni diferite sau va putea constata că fapta descrisă, în realitate, nu este prevăzută de legea contravențională, caz în care va dispune anularea procesului-verbal. Situația este mai complicată, în măsura în care instanța apreciază că, în concret, fapta săvârșită nu este contravenție, ci infracțiune.
Mențiunea posibilității achitării în termen de 72 de ore a jumătate din mărimea amenzii prevăzute de Codul Contravențional.
Plata jumătății amenzii, conferă posibilitatea celor care au săvârșit contravenții, pentru care s-au aplicat sancțiuni orientate spre maximul special, să evite angajarea răspunderii contravenționale prin plata unor sume de multe ori ridicole.
Semnătura agentului constatator
Sancțiunea lipsei acestei mențiuni este nulitatea absolută și expresă a actului cu privire la contravenție, întrucât sunt încălcate dispoziții imperative ale legii contravenționale.
Pe lângă elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină toate procesele-verbale cu privire la contravenții, în situația în care contravenientul este prezent la întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenție, acesta trebuie să conțină două mențiuni suplimentare.
Consemnarea obiecțiilor contravenientului sau a mențiunii agentului constatator conform căreia contravenientul nu are de formulat obiecțiuni. Potrivit prevederilor legale în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștința contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare.
Ca atare, legea contravențională instituie o nulitate expresă cu privire la refuzul agentului constatator de a consemna obiecțiunile contravenientului.
În doctrină, s-a afirmat că este sancționat cu nulitatea expresă doar refuzul agentului constatator de a consemna obiecțiunile contravenientului, nu și neîndeplinirea obligației de a aduce la cunoștința acestuia dreptul de a face obiecțiuni, în această ultimă situație, fiind vorba de o nulitate virtuală, caz în care îi revine petentului sarcina probei în sensul de a face dovada vătămării.
Instituirea obligației de a aduce la cunoștința contravenientului a dreptului de a face obiecțiuni este făcută în vederea garantării dreptului la apărare a acestuia. Dacă nu ar exista nici o sancțiune, considerăm că legea nu ar fi prevăzut obligația de aducere la cunoștință a dreptului de a face obiecțiuni, ci doar faptul că persoana respectivă poate face obiecțiuni cu privire la procesul-verbal de constatare.
De aceea, pentru a înlătura orice incertitudine, considerăm că procesul-verbal cu privire la contravenție este valabil numai în ipoteza în care agentul constatator consemnează la rubrica destinată obiecțiunilor contravenientului fie obiecțiunile acestuia, fie faptul că acesta nu are de făcut obiecțiuni.
În măsura în care contravenientul semnează procesul-verbal în care se menționează că nu are de făcut obiecțiuni, este evident că agentul constatator i-a adus la cunoștința dreptul de a face obiecțiuni, în caz contrar petentul trebuind să refuze semnarea unui proces-verbal care conține mențiuni neadevărate.
În ipoteza refuzului contravenientului de a semna procesul-verbal, instanța va putea, din declarațiile martorilor care confirmă refuzul contravenientului de a semna procesul-verbal, să analizeze dacă agentul constatator i-a adus la cunoștință dreptul de a formula obiecțiuni și dacă a refuzat consemnarea unor eventuale obiecțiuni ale acestuia iar în situația în care martorii nu confirmă îndeplinirea acestei obligații de către agentul constatator, instanța va anula procesul-verbal cu privire la contravenție.
Evident, dacă procesul verbal este încheiat în lipsa contravenientului, nu există această obligație a agentului constatator de a aduce la cunoștință și de a consemna obiecțiunile contravenientului.
Semnătura contravenientului o a doua mențiune care trebuie să se regăsească în procesul-verbal cu privire la contravenție încheiat în prezența contravenientului se referă la semnătura contravenientului. Această semnătură nu are valoare unei recunoașteri a vinovăției, ci pe aceea a luării la cunoștință a conținutului procesului-verbal. În argumentarea acestei opinii, se arată că refuzul de a semna nu are, în principiu, nici o relevanță asupra valabilității procesului-verbal și a forței sale probante.
Ca atare, în doctrină și în practica judiciară s-a stabilit faptul că semnarea de către contravenient a procesului-verbal cu privire la contravenție fără obiecțiuni nu echivalează cu o recunoașterea săvârșirii contravenției.
Elementele suplimentare pe care trebuie să le conțină procesul verbal cu privire la contravenție încheiat în lipsa contravenientului
În situația în care contravenientul nu este prezent la încheierea procesului-verbal, agentul constatator va face mențiune despre aceste împrejurări.
Practic, în absența semnăturii contravenientului, care și poate datora fie lipsei fizice a acestuia la încheierea procesului-verbal, fie situațiilor asimilate de lege cu această lipsă fizică (refuzul sau neputința contravenientului de a semna), pentru a se respecta legalitatea procedurii contravenționale este necesar și această lipsă sau situațiile asimilate acesteia să fie confirmate prin cel puțin doi martori asistenți, persoanele care trebuie identificată în procesul-verbal și care trebuie să semneze actul constatator.
Comunicarea procesului-verbal
După aplicarea sancțiunii, procesul-verbal cu privire la contravenție trebuie comunicat contravenientului de la data aplicării sancțiunii, din momentul comunicării calculându-se termenul de 15 zile pentru introducerea contestației contravenționale. Dacă procesul-verbal este comunicat la o adresă greșită, termenul nu începe să curgă. Aceste prevederi se aplică și în situația în care procesul-verbal cu privire la contravenție este comunicat părții vătămate sau persoanei căreia îi aparțin bunurile confiscate.
Până în momentul comunicării, procesul-verbal nu produce nici un efect juridic față de contravenient.
Practic, procesul-verbal contravențional poate fi comunicai în două moduri.
1. Prin înmânarea acestuia contravenientului de către agentul constatator. Această modalitate de comunicare se va aplica în situațiile în care agentul constatator este competent să aplice și sancțiunea contravențională iar contravenientul este prezent și semnează procesul-verbal. De asemenea, această modalitatea de comunicare poate viza și partea vătămată sau proprietarul bunurilor confiscate, în măsura în care aceste persoane sunt prezente la întocmirea procesului-verbal.
De regulă, această modalitate de comunicare se aplică în situațiile în care procesul-verbal este întocmit pe loc, în momentul constatării faptei, dar nu este exclus ca procesul-verbal să fie întocmit ulterior, la sediul agentului constatator, în prezența contravenientului.
Practic, la această modalitate de comunicare, a procesului-verbal, contravenientul semnează de două ori: prima semnătură, cea de pe procesul-verbal are semnificația că procesul-verbal a fost întocmit în prezența sa și că i s-a adus la cunoștință conținutul acestuia, iar a doua, cea de pe dovada de comunicare, atestă faptul că i s-a înmânat un exemplar al procesului-verbal.
2. Prin comunicarea procesului-verbal prin poștă cu aviz de primire
Această modalitatea de comunicare se aplică în mai multe situații:
– în situația în care agentul constatator nu este competent să aplice sancțiunea;
– în ipoteza în care, deși agentul constatator întocmește procesul-verbal și aplică sancțiunea în prezența contravenientului, acesta refuză sau nu poate să semneze;
– în situația în care, deși agentul constatator este competent să aplice sancțiunea, procesul-verbal este întocmit în lipsa contravenientului.
Procesul-verbal de contravenție se comunică persoanei vătămate și persoanei căreia îi aparțin bunurile confiscate, prin poștă, în ipoteza în care acestea nu sunt prezente la întocmirea procesului-verbal și aplicarea sancțiunii.
Dovada comunicării în acest mod o reprezintă avizul de primire, în lipsa acestuia organul din care face parte agentul constatator neputând face dovada comunicării legale a procesului-verbal contravențional.
Nu este necesar ca agentul constatator sau persoana care a aplicat sancțiunea să efectueze operațiunea de comunicare, aceasta putând fi făcută de către orice persoană din cadrul autorității competente să soluționeze cause contravenționale.
2. Procesul-verbal de percheziție, ridicare a obiectelor și documentelor
Principalul mijloc de fixare a rezultatelor perchezitieisau ridicării obiectelor este procesul verbal de percheziție. Acesta se intocmeste in conformitate cu dispozitiile generale cuprinse în art. 430 Cod Contravențional Procesului verbal i se anexeaza fotografiile, înregistrările video, schițele si desenele întocmite cu acest prilej. De regulă, procesul verbal se întocmeste la locul perchezitiei imediat dupa terminarea activitatii, afara de cazul cand acest lucru nu este posibil.
În procesul-verbal cu privire la percheziție sau la ridicarea obiectelor și documentelor se menționează predarea lor benevolă sau ridicarea lor forțată, se indică locul și împrejurările în care au fost descoperite. În procesul-verbal sau în lista anexată la el se enumeră obiectele și documentele ridicate, numărul, măsura, cantitatea, elementele caracteristice și, pe cît este posibil, valoarea lor.
Dacă, în timpul percheziției, ridicării obiectelor și documentelor sau în timpul cercetării la fața locului, persoanele la care se efectuează percheziția sau ridicarea ori alte persoane au încălcat ordinea sau au încercat să distrugă ori să tăinuiască obiectele și documentele căutate, agentul constatator consemnează faptul în procesul-verbal, indicînd și măsurile pe care le-a întreprins.
Procesul-verbal cu privire la percheziție, la ridicarea obiectelor și documentelor se aduce la cunoștința tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acestor acțiuni procesuale ori au asistat la efectuarea lor și se semnează de fiecare. Copia de pe procesul-verbal se înmînează persoanelor cărora le-au fost aplicate aceste acțiuni procesuale sau reprezentanților lor.
Refuzul proprietarului sau posesorului obiectului sau documentului de a semna procesul-verbal, precum și absența acestora se consemnează de martorii asistenți. Obiectele și documentele ridicate vor fi, pe cît este posibil, împachetate și sigilate chiar la locul percheziției sau ridicării, fapt ce se consemnează în procesul-verbal. Pachetele sigilate se semnează de către persoana care a efectuat percheziția sau ridicarea.
Procesul verbal trebuie sa fie redactat în termeni clari, exacți și preciși, astfel încat între conținutul sau și rezultatele activiățtilor desfășurate la locul perchezitiei să existe o corespondență deplină. Aceeași corespondență trebuie să se stabilească și între descrierile consemnate în cuprinsul său si celelalte mijloace auxiliare folosite la fixarea rezultatelor perchezitiei.
Redactarea procesului verbal trebuie sa urmareasca consemnarea obligatorie a urmatoarelor date:
– titlul(proces-verbal de ridicare a obiectelor, proces-verbal de percheziție) ;
– data (anul luna ziua) si locul întocmirii (localitatea);
– numele, prenumele, calitatea si instituția din care fac parte membrii echipei de perchezitie;
– numele, prenumele și instituția din care fac parte experții, specialiștii sau tehnicienii di echipă;
– numele si prenumele aparatorului ales sau desemnat din oficiu;
– numele, prenumele persoanei și adresa locuintei la care se face perchezitia;
– temeiul legal al activității, respectiv numarul autorizatiei de percheziție sau daca este cazul mențiune despre constatarea contravenției flagrante;
– datele de identificare ale reprezentantului legal al făptuitorului sau ale persoanelor în prezența cărora se face percheziția, în cazul în care făptutorul nu se afla la locul perchezitionat;
– datele de identificare ale martorilor asistenți;
– mențiune despre faptul că persoanei percheziționate i s-a pus în vedere să predea obiectele care interesează cauza, cheile de la încaperi și de la piesele de mobilier și că în cazul unui refuz se va recurge la pătrunderea cu deschiderea forțată a acestora.
– datele de identificare ale persoanelor găsite la locul percheziției și rezultatele percheziției corporale ale acestora;
– descrierea locuintei cu precizarea numărului de încaperi și destinația pe care o au;
– spațiile folosite în comun cu alte persoane;
– rezultatele căutarilor și locurile în care au fost găsite obiectele. Se vor descrie cat mai exact caracteristicile generale și particulare ale bunurilor, valorilor sau înscrisurilor avîndu-se în vedere dimensiunile, marca, seria, forma, culoarea, urmele evidente pe acestea. În mod asemănator se vor descrie și locurile de ascundere, în special ascunzători special amenajate. În acest fel pot fi prevenite eventualele obiecții pe care le-ar ridica persoana percheziționata, potrivit cărora obiectele descoperite ar fi fost puse în locurile descoperite fără știrea lor. În același timp descrierea amanunțită permite recunoasterea ulterioara a tuturor obiectelor găsite la locul percheziției;
– mențiune despre faptul că obiectul și înscrisurile au fost prezentate persoanei de la care urmeaza să fie ridicate și celor care asistă pentru a fi recunoscute și însemnate de acestea spre neschimbare, precum și despre ambalajele în care au fost introduse și sigiliile aplicate pe ele;
– enumerarea obiectelor, înscrisurilor ridicate și precizarea faptului că, în afara acestora, nu s-au ridicat alte obiecte, bunuri, valori sau înscrisuri;
– bunurile, valorile care nu au fost ridicate, dar au fost lasate in pastrarea perchezitionatului ori in custodia altei persoane. Se vor arata datele de identificare ale custodelui si se va mentiona ca i s-au adus al cunostinta obligatiile care ii revin si urmarile nerespectarii lor;
– măsurile care s-au dispus cu privire la bunurile perisabile care se impun a fi valorificate imediat;
– precizarea distrugerilor provocate la locul perchezitionat și a cauzelor care le-au generat;
– mijloacele auxiliare folosite la fixarea rezultatelor perchezitiei;
– ora la care a început și cea la care s-a terminat perchezitia și conditiile în care au fost ridicate obiectele / inscrisurile;
– mențiune despre existența sau inexistența obiecțiilor percheziționatului (sau persoanei care îl reprezintă) ori a observatiilor martorilor asistenti, apărătorului, specialistilor etc. despre modul în care s-a efectuat perchezitia și continutul procesului-verbal;
– numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul verbal și destinația acestora.
Declarațiile victimei, martorilor și a persoanei în privința căreia a fost pornit procesul contravențional
Deși legea contravențională nu prevede nemijlocit noțiunea de declarații și nici modul în care acestea trebie să fie colectate și administrate, avînd la bază prevederile art.425 alin.7 Cod Contravențional conform căruia procesului contravențional se aplică în mod corespunzător prevederile Codului de procedură penală cu privire la mijloacele de probă și la procedeele probatorii, cu excepțiile prevăzute de Codul Contravențional, putem afirma că noțiunea legală a Declarației în procesul contravențional poate fi preluată din Codul de Procedură Penală conform căruia declarațiile sînt informațiile date în scris sau oral în cadrul procesului penal(în cazul nostrum procesului contravențional) de către persoană și care au importanță pentru justa soluționare a cauzei. Nu pot servi ca mijloace de probă datele comunicate de persoană dacă aceasta nu poate arăta sursa informațiilor sale .
Declarațiile făptuitorului
Pornind de la ideea că făptuitorul/delicventul/contravenientul cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvîrșită contravenția, legea a înscris declarațiile acestuia între mijloacele de probă în procesul contravențional.
Este de menționat faptul că deși făptuitorul/delicventul/contravenientul cunoaște cel mai bine împrejurările în care a fost săvîrșită contravenția acesta nu este obligat să facă declarații bucurîndu-se în acest sens de dreptul de a nu mărturisi împotriva sa sau a rudelor sale a propiate soțului/soției, logodnicului/logodnicei astfel posibilitatea acestuia de a face declarații în procesul contravențional referitor la fapta incriminată rămîne a fi un drep intangibil al persoanei în privința căreia a fost pornit procesul contravențional iar refuzul acesteia de a face declarații nu poate fi sancționat sub nici o formă.
Recunoașterea vinovăției de către persoana care a săvîrțit contravenția sau poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este confirmată de fapte și circumstanțe ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art.103 aliniatul 2 C.P.P.) iar încălcarea dispozițiilor legale privind ascultarea persoanei în privința căreia a fost pornit procesul penal atrage sancțiunea nulității, deoarece prin aceasta este violat dreptul său de apărare.
Declarațiile martorului.
Conform dispozițiilor legale martorul este persoana citată în această calitate de către autoritatea competentă, care are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească aflării adevărului în procesul contravențional.
Declarațiile martorului sînt date scrise sau orale depuse de acesta în cadrul audierii în condițiile Codului de procedură penală al Republicii Moldova asupra oricăror circumstanțe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv asupra persoanei făptuitorului, părții vătămate și relațiilor sale cu acestea (art.105 aliniatul 1 C.P.P.).
Pornind de la ideea, că nu există process contravențional la a cărei soluționare să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, unii autori atribuie declarațiilor martorului în procesul contravențional caracterul de probă firească, inevitabilă, de instrument necesar în cunoașterea împrejurărilor săvîrșirii contravenției.
Declarațiile martorilor prezintă cel mai frecvent mijloc de probă, fiind folosit aproape în orice cauză penală. Indiferent de natura infracțiunii săvîrșite, rolul martorului în aflarea adevărului este deosebit, tocmai datorită faptelor și împrejurărilor pe care acestea la pot lămuri prin depozițiile ce le fac, mai ales dacă cele relatate sunt percepute în mod nemijlocit. Astfel, cu ajutorul martorilor pot fi stabilite împrejurările săvîrșirii infracțiunilor, metodele și mijloacele folosite în acest scop, este posibilă obținerea unor date referitoare la făptuitori ori care sunt menite să contribuie ia identificarea acestora. După cum, de multe ori, cu ajutorul martorilor pot fi stabilite condițiile și împrejurările care au înlesnit sau favorizat săvîrșirea infracțiunii și măsurile case impun pentru prevenirea comiterii unor astfel de fapte în viitor.
Deși pentru depunerea declarațiilor intenționat false martorul poartă răspundere penală, fapt care accentuează importanța declarațiilor martorului la soluționarea unei cauze penale, civile, importanța declarațiilor martorului se atestă și prin caracterul solemn al depunerii mărturiei în fața instanței de judecată unde martorul este invitat la tribună, iar înainte de a face declarații, martorul depune jurământul solemn care nu doar denotă importanța jurământului dar și îl face pe martor să spună adevărul, iar persoanele care din motive de conștiință sau confesiune nu depun jurământul declară că se obligă să spună doar adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului acordă dreptul acuzatului să interogheze martorii învinuirii și să solicite interogarea martorilor în apărarea sa în aceleași condiții, această prevedere are legătură directă cu principul „egalității armelor” în calitate de element principal al unui proces echitabil.
Procesul de audiere a martorului aste unul foarte complex datorită impactului emoțional precum și din cauza diversității de cultură, educație, principii și modalitatea fiecărei persoane de a interpreta anumite evenimente, care de fapt pot duce la denaturarea depozițiilor martorului și la rândul său tergiversarea procesului de stabilire a adevărului. Astfel, în vederea evitării denaturărilor datelor de fapt cunoscute de martor în legătură cu săvârșirea unei fapte ilegale, un rol deosebit de important îi revine persoanei care efectuează nemijlocit audierea martorului.
La aprecierea declarațiilor martorului, o deosebită importanță o are cunoașterea aspectului psihologic de formare a declarațiilor, care de fapt trece prin câteva etape: recepționarea, memorizarea și reproducerea. Momentul esențial în formarea declarațiilor este timpul săvârșirii faptei când martorul, indiferent de voința sa recepționează unele date de fapt în legătură cu evenimentul respectiv.
Cea mai des întâlnită formă de recepție în formarea declarațiilor este cea vizuală, deoarece de cele mai multe ori martorii declară în fața organelor de drept fapte sau evenimente pe care le-au văzut. Modul în care martorul recepționează însușiri ale obiectelor este direct influențat de anumiți factori obiectivi și psihofiziologici. Ca factori obiectivi care influențează recepția pot fi distanța, lumina, ceața, ploaia, alte obiecte care pot împiedica sau reduce vizibilitatea în astfel de situații când martorul nu vede absolut clar cele întâmplate. Ca factori psihofiziologici pot servi de exemplu, acuitatea vederii martorului, unele idei preconcepute sau convingerile personale ale acestuia.
Memorizarea evenimentului este un proces foarte complex, iar la aprecierea declarațiilor trebuie luat în considerație că informația memorată este prelucrată de conștiință și logică, dar nu este o simplă memorare asemenea unei fotografii, deci martorul poate memoriza din cele văzute doar o parte pe care acesta o considera mai importantă, iar alte detalii nu sunt memorizate sau uitate pe parcurs.
La momentul expunerii trebuie luat în considerație că de către martor pot fi comise anumite denaturări prin adăugire, omisiune, modificare, o mare importanță în acest sens o are capacitatea de exprimare a martorului, iar unele studii ale psihologiei martorilor susțin că uitarea la bărbați este mai accentuată decât la femei, dar amintirile femeilor sunt de multe ori inexacte.
Audierea martorului, indiferent de autoritatea care o efectuează, poate fi divizată convențional în trei etape: pregătirea pentru audiere, audierea propriu-zisă și analiza declarațiilor obținute.
La prima etapă persoana care planifică audierea orientându-se spre numărul de persoane care urmează a fi audiate trebuie să ia în considerație că numărul mare de persoane audiate încă nu este un garant al succesului, stabilirea adevărului depinde direct de conținutul declarațiilor și pertinența lor la cauza investigată. Activitățile de pregătire a audierii încep cu studierea și analiza minuțioasă a materialelor cauzei, fapt care poate evita unele discrepanțe în viitorul proces de audiere. Cunoscând datele care urmează a fi clarificate, se poate trece la identificarea martorilor, studierea în limitele posibilităților a personalității acestora și eventual citarea acestora, respectând procedura legală, totodată determinând o anumită ordine de prioritate.
Cunoașterea martorilor presupune obținerea și analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate. În afara datelor de identificare, trebuie să fie obținute cît mai multe informații legate de trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună declarații în calitate de martori.
Totodată, în procesul de identificare a martorilor trebuie ținut cont de legătura dintre martori și părțile la proces deoarece anumite categorii de persoane sunt în drept să refuze să facă declarații sau persoane care nu pot fi audiate în calitate de martor, chiar dacă legea nu enumeră aceste persoane, dar stipulează că intră în această categorie toți cei ce, în virtutea profesiei exercitate, devin deținători ai unor secrete privind faptele și împrejurările de care au luat cunoștință în timpul exercitării ei. Această interdicție privește medicii, avocații, notarii, preoții, precum și orice alte persoane care s-ar afla în situația prevăzută de lege și se justifică prin aceea că divulgarea secretelor ar dăuna nu numai celor ce exercită o profesie, ci și celor care beneficiază de aceasta, în care sentimentul de încredere joacă un rol esențial. În practică, se admite să fie audiați în calitate de martori și polițiștii, însă aceste declarații trebuie să fie apreciate în raport cu alte probe. Potrivit jurisprudenței CEDO, declarațiile colaboratorilor de poliție ar trebui aplicate doar în circumstanțe excepționale, aceștia pot fi audiați în calitate de martori doar în cazul în care ulterior nu au participat la efectuarea acțiunilor procesuale.
Tot un loc important în vederea pregătirii îl constituie întocmirea planului de ascultare.
După studierea materialelor cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite cu fiecare martor sau categorie de martori identificați în cauză. Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin audiere este una esențială pentru a nu se omite aspectele importante cunoscute de martori, cu valoare pentru aflarea adevărului.
Pentru buna desfășurare a ascultării și realizarea scopului pe care îl urmărește, în raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită și cu situația fiecărui martor în parte, trebuie să fie luate și alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului sau educatorului, cînd martorul este minor, invitarea unui interpret, în situația în care martorii nu cunosc limba în care se desfășoară procesul, selectarea și pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării și determinarea modului, a momentului și a ordinii în care vor fi folosite ș.a.
Audierea propriu-zisă este un procedeu nu mai puțin important decît pregătirea pentru audiere, al cărei succes în mare măsură depinde de măiestria persoanei care realizează audierea, de capacitatea ei de a găsi limbaj comun cu diferite categorii de persoane, capacitatea de a dobîndi încrederea martorului.
În afară de aceasta la audiere este necesar de a respecta cîteva regului tactice, după cum urmează:
audierea propriu-zisă a martorilor va începe cu identificarea martorului, depunerea jurământului dacă audierea este efectuată de către instanța de judecată și determinarea raporturilor dintre acesta si părți, respectiv a gradelor de rudenie sau de afinitate;
se va crea un cadru de ascultare corect, caracterizat de seriozitate, lipsit de factori stresanți sau care pot distrage atenția acestuia în orice fel (nu vor fi persoane străine, obiecte care pot induce teama). Audierea se va face cu calm, cu un ton de încurajare (mai ales pentru cei care nu au mai avut această calitate);
după crearea acestui climat propice audierii, se va solicita martorului să declare liber asupra obiectului cauzei care i-a fost adus la cunoștință;
dacă nivelul intelectual este deosebit de redus, poate fi ajutat de întrebări adresate cu tact, fără sugestie, fără ironie;
abaterea martorului într-o declarație pentru a se îndepărta de la subiect va fi întreruptă cu tact și fermitate, cu întrebări care să-i sugereze că trebuie să-și reorienteze declarația pe subiectul discuției;
trecându-se la faza întrebărilor, se va avea în vedere ca acestea sa fie clare, precise, într-o formă pe înțelesul persoanei audiate, care să vizeze faptele percepute de martor, fără elemente de intimidare, fără a sugera în vreun fel răspunsul, fără reacții imediate când se constată că martorul, deliberat, face depoziții contradictorii, cu repetarea întrebărilor sau reformularea lor după caz sau după reacția intelectuală a martorului, cu diversificarea întrebărilor sau confruntarea cu alți martori sau învinuiți, cu prezentarea unor probe care pot reaminti martorului anumite fapte sau împrejurări sau care îl pot determina la o colaborare sinceră;
Procesul de evaluare a declarațiilor martorului este și acesta unul care merită o atenție deosebită, deoarece aprecierea incorectă a declarațiilor poate genera unele neclarități, care uneori pentru a fi clarificate necesită întreprinderea unor măsuri adăugătoare, audierea repetată a martorilor, care nu doar că creează incomodități martorului, dar la fel duce și la pierderea încrederii în structura respectivă, creează un precedent neplăcut pentru martor, care la rândul său pe viitor, cunoscând date despre o faptă ilegală, poate nega că are cunoștințe în legătură cu cauza dată sau, și mai rău, poate împărtăși experiența sa cu rudele, prietenii, cunoscuții care îi pot urma exemplul, fapt care poate împiedica întregul proces de stabilire a adevărului.
La prima etapă, verificarea declarațiilor se face în raport cu alte declarații, apoi cu alte probe existente în cauza respectivă. Este dificil de a stabili o ordine anumită a probelor în raport cu care trebuie verificate declarațiile martorului, acest fapt rezultă din diversitatea de cauze întâlnite precum și din specificul probelor acumulate, însă cert este faptul că la analiza unei cauze concrete declarațiile martorului trebuie analizate în raport cu înregul sistem de probe acumulate și nicidecum formularea concluziilor doar în baza unei singure declarații.
Astfel, audierea persoanelor în cadrul investigării activităților ilicite se detașează, din punctul de vedere al importanței, de restul activităților de acumulare a probelor – este activitatea cu frecvența cea mai ridicată, fiindu-i alocat cel mai mare volum de timp, este, de multe ori, principala sursă de informații utile soluționării cauzei.
Declarațiile victimei.
Victima este persoana fizică sau persoana juridică căreia, prin contravenție, i-au fost cauzate prejudicii morale, fizice sau materiale.
Avînd în vedere faptul că partea vătămată are cunoștințe despre împrejurările comiterii faptei și despre făptuitori, declarațiile acesteiar au fost înscrise ca mijloc de probă în art.425alin. 2 CC.
Acestea sînt de regulă prima sursă de informație a autorităților competente să soluționeze cause contravenționale, datele furnizate de ele servind la strîngerea altor probe în cauză.
Procedura de ascultare propriu-zisă a victimei, este cea prevăzută în art.111-112 C.P.P.
Victima se audiază privitor la faptă și la alte circumstanțe importante pentru cauză, audierea victimei se efectuează conform dispozițiilor ce se referă la declarațiile și audierea martorilor, fiind aplicate în mod respectiv (art.lll alin. 2 C.P.P.).
Înregistrările audio sau video, fotografiile
Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, agnetic, optic și alți purtători de informație tehnico-electronică, dobândite în condițiilelegislației în vigoare, constituie mijloace de probă dacă ele conțin date sau ndici temeinici privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni și dacă conținutul contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.
Înregistrările audio sau video, fotografiile și alte forme de purtători de informație sunt mijloace de probă noi pentru procedura penală a Republicii Moldova. Până la adoptarea Codului nou acestea erau recunoscute fie ca documente, fie în calitate de corpuri delicte, în funcție de conținutul informației pe care o purtau.
Interceptarea comunicărilor se efectuează în conformitate cu art. 135-138 CPP RM., iar după înregistrare aceasta se anexează integral la dosar printr-o ordonanță a organului de urmărire penală.
Înregistrările audio sau video, fotografiile sau alte modalități de înregistrare se anexează la dosar și se păstrează sigilate în condițiile în care ar fi exclusă posibilitatea pierderii informației, folosirii informației de către alte persoane, multiplicării informa-ției inclusiv în condițiile care ar asigura menținerea calității înregistrării pentru a da posibilitate să fie, cercetată, inclusiv de către instanța de judecată.
Cu privire la natura juridică a înregistrărilor audio sau video, s-a exprimat opinia că sunt mijloace de investigație folosite de organele judiciare în vederea desco-peririi infracțiunilor și a identificării infractorilor, iar rezultatul lor poate constitui loc de probă, care să contribuie la stabilirea adevărului.
Atunci când aceste înregistrări se efectuează înainte începerea urmăririi penale, au semnificația unor acte premergătoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului verbal încheiat după regulile speciale prevăzute de lege, iar când, se efectuează începerea urmăririi penale, are semnificația unor procedee probatorii la fel ca și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale, sau expertizele, putând fi valorificate pe planul probațiunii prin intermediul procesului verbal în care se consemnează.
Extinderea mijloacelor de probă, cu înregistrările audio sau video este justifi-cată explozia fenomenului infracțional, la nivel național, regional și internațional, i-a forme tot mai complexe și mai sofisticate.
În Franța legea din 21 ianuarie 1995 a legalizat înregistrarea video efectuată pe cale publică în scopul preventiv sau în scopul constatării unor infracțiuni, înregistrările audio sau video trebuie efectuate cu respectarea unor condiții strict ideterminate de art. 135-138 CPP al RM, înregistrarea nu constituie o probă prin simpla ei efectuare, ci numai dacă se consemnează în acte procedurale, și dacă rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
Înregistrările audio sau video nu conțin opinia unei persoane, exprimată în urma desfășurării unei operații specifice, ci redau direct anumite convorbiri, din care organul judiciar sau părțile pot deduce în mod direct eventuale probe, care ar folosi în lămurirea cauzei. Consemnarea în scris și întocmirea procesului-verbal, după opinia noastră, servesc, în principal, ca o garanție și o certificare că înregistrările au fost corect făcute (asemănător proceselor-verbale încheiate cu ocazia declarațiilor părților) și pentru facilitarea consultării lor, prin simpla lectură. Cu atât mai mult cu cât legiuitorul acceptă și înregistrări audio sau video, prezentate de către părți, pentru care nu este prevăzută nici autorizarea judecătorului de instrucție, nici încheierea unui proces-verbal (acesta va putea fi, totuși, redactat ulterior).
Înregistrările prezentate de către părți ar trebui declarate ca inadmisibile, deoarece CPP al RM nu prevede nici o condiție sau limitare pentru acestea, ele contravenind prevederilor constituționale referitoare la secre-tul corespondenței și a vieții private și art. 8 din Convenția Europeană de (cu aceeași referire). În art. 138 CPP al RM se specifică faptul că mijloacele de probă, adică înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice dispusă de către instanța de judecată la cererea părților sau din oficiu. Eventuala surprindere a unor aspecte ale vieții private sau intime ale unei sau altei persoane, aspecte de natură să lezeze interesele acelor persoane dacă ar ajunge la cunoștința publicului, ar fi trebuit într-adevăr să fie avută în mod expres în vedere de către legiuitor, în sensul stipulării unor garanții. Altfel însă, nu vedem de ce nu ar putea fi primită ca mijloc de probă o înregistrare audio (pe reportofon), efectuată de către victimă (sau de către altă persoană), fără știrea învinuitului sau inculpatului, prin care acesta oferă date cu privire la infracțiune, sau face o recunoaștere.
Fotografiile erau deja utilizate în practica organelor de urmărire penală și a instanțelor, fiind adesea efectuate și atașate la dosar, cu ocazia derulării diferitelor procedee probatorii, ca modalitate de fixare a înscrisurilor și a mijloacelor materiale de probă, etc. Legiuitorul nu spune ce caracter vor avea acestea, ori ce condiții vor trebui să îndeplinească fotografiile, pentru a servi ca mijloc de probă. Prin urmare, putem considera că orice fotografie, prezentată în orice mod, de către părți, sau efectuată ori descoperită de către organul judiciar, în măsura în care poate oferi informații care au legătură cu obiectul cauzei și poate contribui la lămurirea pricinii penale.
Desigur că fotografiile, asemenea mijloacelor audio sau video, vor putea fi supuse expertizării, dacă părțile sau autoritatea judiciară vor avea îndoieli asupra veridicității sau a capacității lor de a reda fidel porțiunea de realitate care a fost cuprinsă în ele. Față de înregistrările audio sau video, fotografiile prezintă dezavantajul că exprimă în mod static, unilateral împrejurarea astfel fixată, cu lipsa componentei sonore. Totuși, modalitatea de obținere a fotografiei apelează tot la metode tehnice și științifice avansate, astfel că o surprindere clară, eventual în culori, a unui cadru important, cu semnificație deosebită în ceea ce privește obiectul cauzei penale, va putea constitui un prețios izvor de informații care, considerate împreună cu alte date aflate la dispoziția judecătorului, să aibă o influență semnificativă în formarea convingerii.
Valoarea probantă a acestor mijloace de probă însă, deși se poate considera ca fotografia redă suficient de corect fenomenul sau obiectul, ori persoana „imortalizată", nu o vom apropia de cea a înregistrărilor audio sau video, care, din motivele arătate, credem că tinde să ocupe o poziție oarecum aparte, față cu cea a celorlalte mijloace de probă. Dar, odată trecute prin verificarea expertului, în măsura în care surprind aspecte esențiale din împrejurările care fac obiectul procesului penal, amândouă au această calitate, de fixare a momentelor infracționale și de redare a lor cu o asemenea impresie de autenticitate, încât cel care le consultă are senzația că a fost de față la comiterea infracțiunii, că poate vedea și auzi, deci aprecia faptele pe viu. Îndeosebi în ceea ce privește înregistrarea video, cu sonor, pare evident că nici un alt mijloc de probă nu poate fi capabil să păstreze și să redea în justiție faptele și împrejurările cauzei, exact cum au avut ele loc în realitate.
Judecătorului va avea aceeași libertate de a analiza fotografiile, ca și pe celelalte mijloace de probă, fără a le exagera importanța aparentă, deoarece, de la caz la caz, ele pot fi contrazise de o relatare de martor sau de altă probă obținută printr-un mijloc credibil. Deși realitatea exprimată prin ele pare să fie foarte greu de contestat, este mai bine ca organul judiciar să decidă aceasta în fiecare cauză în parte, decât să pornească cu idei preconcepute. Chiar dacă practica judiciară (și doctrina) vor sublinia din ce în ce mai mult caracterul aparte al acestor mijloace de probă, considerăm că aceasta nu trebuie să fie un motiv pentru ca importanța principiilor de liberă apreciere a probelor și de, liberă formare a convingerii să apară în vreun fel diminuată de o nouă „regină a probelor”. Tehnologia avansată este binevenită pentru a veni în ajutorul justiției și, întradevăr, procesul penal nu va avea decât de câștigat de pe urma sa. Poate însă că este prea devreme pentru a mina ceea ce, cu atâta greutate, acum 200 de ani, s-a cucerit: libertatea de convingere.
Raportul de expertiză, constatările tehnico-științifice și medico-legale
În anumite situații, pentru constatarea unor date de fapt sunt necesare cunoștințe speciale. În cele mai dese cazuri dacă sunt necesare cunoștințe speciale organul de urmărire penală sau instanța apelează la experți. Există situații în care prezența unor specialiști în cauza penală reclamă o urgență, din cauza pericolului dispariției unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt. În asemenea situații este necesară explicarea urgentă a unor fapte, circumstanțe ale cauzei. În scopul facilitării desfășurării normale a procesului și soluționării unor asemenea probleme legea procesual penală prevede ca mijloc separat de probă constatările tehnico-științifice și medico-legale. Constatările sunt mijloace de proba având aceiași valoare probantă ca și alte mijloace de probă și se apreciază în coroborare cu alte probe. Specialiștii care efectuează constatările tehnico-științifice și medico-legale nu își pot însuși atribuțiile organelor de urmărire penală sau ale organelor de control, ei trebuind să se limiteze la rezolvarea problemelor de strictă specialitate, pe care le ridică rezolvarea cauzelor penale.
Atragerea specialiștilor la efectuarea constatărilor tehnico-științifice în cele mai dese cazuri poate avea loc când este vorba de accidente de circulație sau accidente cu anumite utilaje. Constatările medico-legale se efectuează cel mai des în cazurile de omor, dacă tergiversarea ar determina pierderea urmelor cu efectuarea ulterioară a expertizei. în unele cazuri constatările medico-legale pot determina calificarea infracțiunii, aceasta depinzând de durata tratamentului medical. Constatarea tehnico-științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști care activează în organul de urmărire penală, dar și de specialiști din domeniul medicinei legale, iar în cazuri de necesitate, aceștia pot fi specialiști din alte domenii ale medicinei. La efectuarea constatărilor tehnico-științifice, în afară de specialiștii care activează în organul de urmărire penală, pot fi atrași specialiști din alte organe sau specialiști independenți care dispun de o calificare respectivă. Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea constatărilor atât din oficiu, cât și la cererea părților. Constatările tehnico-științifice și medico-legale se efectuează după proceduri mai simplificate față de expertiză, acest fapt fiind determinat de necesitatea lămuririi urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Această acțiune procesuală trebuie să se facă într-un moment apropiat de cel al săvârșirii infracțiunii, deoarece numai așa constatarea poate cuprinde aspecte cu relevanță deosebită în rezolvarea cauzei penale.
Constatările se dispun printr-o ordonanță a reprezentantului organului de urmărire penală sau a procurorului sau printr-o încheiere a instanței de judecată, în ordonanță este necesar de indicat obiectul constatării, chestiunile la care trebuie să răspundă specialistul, inclusiv termenul de efectuare. Organul de urmărire penală sau instanța anunță părțile privind efectuarea constatării, acestea urmând să propună anumite chestiuni specialistului, indiferent de faptul dacă constatarea s-a efectuat de către organul de poliție, din oficiu, sau lacererea părților. Este deosebit de important la dispunerea constatării să se stabilească termenul de efectuare, fapt determinat de caracterul urgent al acestor acțiuni procesuale.
Organul de urmărire penală sau instanța pun la dispoziția specialistului toate materialele necesare. Specialistul nu este în drept să caute materiale din propria sa inițiativă. În caz de necesitate, acesta solicită intervenția organului de urmărire sau a instanței. Constatările efectuate de către un specialist nu trebuie confundate cu participarea specialistului la efectuarea anumitor acțiuni procesuale, cum ar fi cercetarea la fața locului, exhumarea, examinarea cadavrului. În toate cazurile acestea sunt acțiuni procesuale distincte cu sarcini separate. Constatarea medico-legală poate fi efectuată și cu scopul de a descoperi pe corpul învinuitului, a părții vătămate existența unor infracțiuni. Dacă constatarea medico-legală a fost efectuată în cadrul altei acțiuni procesuale, cum ar fi examinarea cadavrului, exhumarea, examinarea corporală, acestea se includ în procesul-verbal al acțiunii procesuale respective.
Rezultatele constatării tehnico-științifice și medico-legale se consemnează într-un raport, în care sunt indicate atât metoda utilizată la constatarea tehnico-științifică și medico-legală, cât și concluziile care s-au făcut în urma efectuării investigațiilor. În cazul în care organul de urmărire penală, din oficiu, sau instanța la cererea uneia din părți constată că raportul tehnico-științific sau medico-legal nu este complet sau concluziile nu sunt precise, se dispune efectuarea expertizei. Concluziile nu sunt complete în situația când specialistul nu a dat răspuns la toate întrebările puse în fața lui sau când raportul nu este destul de clar și nu se poate face o concluzie clară privind chestiunile care au importanță în cauză, fapt ce provoacă unele dubii în privința raportului.
Legislația nu acordă o forță probantă privilegiată raportului de constatare tehnico-științifică sau medico-legală.
Rezolvarea unei cauze penale necesită în multe cazuri cunoștințe speciale într-un domeniu dat, care poate fi domeniu al științei, tehnicii, artei, meșteșugului. O dată cu progresul tehnico-științific cercul acestor domenii se lărgește. În scopul asigurării unei juste și obiective soluționări a cauzei, legea procesuală admite ca în anumite situații, când sunt necesare cunoștințe speciale să se apeleze la specialiști în domeniu care ar avea sarcina de a soluționa unele chestiuni importante pentru justa rezolvare a cazului dat.
Acest fapt a condiționat existența în legea procesual penală a unui mijloc de probă numit raport de expertiza.
Raportul de expertiză, ca mijloc de probă, este o totalitate de date de fapt stabilite în urma cercetării obiectelor materiale și de date administrate într-o cauză penală, cercetare efectuată de către expert. Expert este recunoscută persoana care posedă cunoștințe temeinice speciale într-un anumit domeniu și este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză. Expertiza constituie o acțiune de cercetare efectuată de către un expert în scopul soluționării unor chestiuni puse în fața lui de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată, în urma căreia se întocmește un raport în ce conține concluziile la care a ajuns expertul în urma efectuării investigației. Dispunerea expertizei este o acțiune procesuală întreprinsă atât de către organul de urmărire penală din oficiu sau la cererea părților, cât și de câtre instanța de judecată din oficiu în vederea soluționării unor chestiuni ce se includ în obiectul probațiunii și care necesită cunoștințe speciale.
Având în vedere specificul raportului de expertiză pe care îl întocmește un specialist dintr-un domeniu care nu este cunoscut suficient organului de urmărire penală sau instanței de judecată, în literatura juridică s-a înaintat opinia că expertul ar face o „judecată științifică" în opinia dată, raportul de expertiză are o valoare probalorie mai mare decât celelalte mijloace de probă, în practică se întâlnesc cazuri când raportul de expertiză influențează asupra convingerii intime a subiecților, care apreciază proba determinând soarta cauzei penale. „Judecata științifică” este negată de cea mai mare parte a reprezentanților doctrinei, care consideră că asemenea opinii sunt străine gândirii juridice contemporane și vin în contradicție cu dispozițiile legii care nu permit ca probele să aibă putere dinainte stabilită. A admite contrariul înseamnă a lăsa soluțio-narea cauzei pe seama expertului, or acesta nu se poate transforma în organ de urmărire penală sau judecată.
Particularitățile concluziilor la care a ajuns expertul și care sunt reflectate în raportul de expertiză, spre deosebire de alte mijloace de probă, se caracterizează prin însăși natura de obținere, analiza științifică și ordinea procesuală specială.
Expertul nu poate avea același statut ca și martorul. Martorul obține anumite date informaționale importante pentru cauză în afara procesului, paralel cu activitatea organelor de urmărire sau judecătorești, depunând declarații asupra unor împrejurări care îi sunt cunoscute. Expertul nu dispune de nici o informație despre împrejurările cauzei până la momentul efectuării expertizei, în situația când expertul cunoaște anumite împrejurări și a fost audiat ca martor, el nu mai poate participa în calitate de expert, aceasta fiind o situație de incompatibilitate prevăzută de art. 89 din CPP al RM. Spre deosebire de martor care nu poate fi înlocuit, la efectuarea expertizei poate participa orice expert competent în domeniul dat.
În ceea ce privește natura problemelor ce urmează a fi lămurite, se cere de menționat că în esență este imposibilă o enumerare exhaustivă a totalității formelor de expertiză, mai ales în situația când progresul tehnico-științific determină atât apariția noilor domenii ale științei și tehnicii, noilor metode de cercetări, cât și perfecționarea metodelor de comitere a infracțiunilor, fapt ce provoacă deseori necesitatea elaborării unor metode noi. Totuși, cel mai des sunt utilizate expertiza criminalistică (care poate fi de mai multe feluri: balistică, dactiloscopică, autotehnică, grafică), expertiza medico-legală, expertiza psihiatrică și altele.
Expertiza se dispune prin ordonanța organului de urmărire penal sau încheierea instanței.
Expertul este în drept să solicite materiale suplimentare și să participe la efectuarea acțiunilor procesuale.
Expertul este prevenit despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună știință a concluziilor false. în situația când expertiza se efectuează în instituția de expertiză, conducătorul instituției are sarcina de a aduce la cunoștința expertului această prevedere legală, iar în cazul efectuării expertizei în afara instituției, această obligație este pusă în seama organului care a dispus efectuarea expertizei.
După efectuarea investigațiilor necesare, expertul întocmește în scris un raport, pe care îl confirmă prin semnătura sa și aplică sigiliul instituției respective. Rezultatele investigațiilor sunt înscrise în raportul de expertiză, care este un mijloc de i probă. Raportul de expertiză trebuie să corespundă după formă cu prevederile art. 151, alin. 2 CPP al RM. În raportul expertului trebuie să fie indicat cînd, unde și cine (numele, prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru prezentarea cu bună știință a unor concluzii false, titlul și gradul științific, funcția persoanei care a efectuat expertiza și pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat expertul, ce investigații s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse expertului. Dacă, în cursul efectuării expertizei, expertul constată circumstanțe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menționeze în raportul său.
La raport se anexează toate materialele ce au relevanță în cauza dată: corpurile delicte, probele grafice alte materiale, rămase după efectuarea investigațiilor, precum și fotografii, schițe și grafice ce confirmă concluziile expertului.
În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilității de a răspunde la toate sau la unele întrebări ce au fost puse dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau întrebările formulate nu țin de competența expertului, ori nivelul științei și practica expertizelor nu permit de a răspunde la întrebările puse.
Raportul expertului sau declarația sa că nu poate prezenta concluzii, precum și procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai târziu de 3 zile de la primirea lor de către organul de urmărire penală, părților în proces care au dreptul să dea explicații, să facă obiecții, precum și să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua expertiza suplimentară ori o contraexpertiză. Executarea acestor acțiuni se consemnează într-un proces-verbal.
În caz de necesitate, determinată de neclaritatea raportului sau de unele deficiențe sau din alte motive enunțate în art. 153 CPP al RM, organul de constatare poate audia expertul după regulile audierii martorului.
CAPITOLUL III. CARACTERUL, FUNCȚIILE, SCOPUL ȘI CONDIȚIILE MIJLOACELOR MATERIALE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CONTRAVENȚIONAL
Generalități privind mijloacele materiale de probă
Se poate spune că mijloacele materiale de probă reprezintă specificul procesului contravențional, în materie de probațiune. Acest specific este datorat caracteristicilor împrejurărilor ce sunt chemate să le probeze, și anume: violența, clandestinitatea, durata scurtă. Făptuitorul va încerca întotdeauna să evite sau să înlăture dovezile „obișnuite” ale faptei sale, martorii și înscrisurile. Dar, datorită grabei și a caracterului stresant al facțiunilor sale ilicite, el și fapta pe care a comis-o vor lăsa urme, mai mult sau mai puțin evidente, de obicei la locul producerii evenimentelor, urme pe care organul idiciar se va grăbi, la rândul său, să le caute și să le fixeze, pentru a putea fi prezentate în justiție.
Potrivit dispozițiilor legii procesuale penale: „mijloacele materiale de probă sunt atât obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, obiectele care au fost folosite ori au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii, cât și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului”.
Așa cum remarcă literatura de specialitate, importanța mijloacelor materiale de probă constă în faptul că acești „martori muți”, cum au fost numiți sugestiv, știu să „vorbească” și să dea indicații, uneori mai exacte și mai complete decât martorii adevărați. Mai mult, spre deosebire de depozițiile martorilor, mijloacele materiale de probă au și avantajul incontestabil că nu pot fi suspectate de rea-credință. Aceasta însă nu exclude posibilitatea ca unele mijloace materiale de probă să fie contrafăcute ori alterate de către cei interesați, în scopul derutării organului de urmărire penală, orientării urmăririi penale pe piste greșite, zădărnicirii aflării adevărului.
În raport cu specificul lor, mijloacele materiale de probă îndeplinesc aceeași funcție ca și celelalte mijloace de probă, în sensul că sunt destinate să procure organelor de cercetare penală-ori, după caz, celorlalte organe judiciare-probele necesare soluționării temeinice și legale a cauzelor date spre instrumentare. Art. 158 din CPP al RM folosește noțiunea de corp delict pentru a descrie „corpuri elicte sunt recunoscute obiectele în cazul în care există temeiuri de a presupune că ie au servit la săvârșirea infracțiunii, au păstrat asupra lor urmele acțiunilor riminale sau au constituit obiectivul acestor acțiuni, precum și bani sau alte valori, obiecte și documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiunii, sistatarea circumstanțelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru espingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale”, încadrându-le și pe acestea i categoria mijloacelor materiale de probă.
Obiectele care conțin urme ale contravenției pot fi: un aliment sau o monedă falsificată, o ușă deteriorată, etc. Obiecte care poartă urme ale faptei contravenționale sunt, de exemplu, cele pe care lucrătorul criminalist a relevat amprente (care pot fi ale făptuitorului), sau diverse pete (de benzină, sânge sau alte substanțe organice). La acestea legiuitorul adaugă și altele, care au legătură cu fapta săvârșită, cu persoana contravenientului (sau a victimei) și care pot oferi indicii cu privire la evenimentul infracțional, dar care nu poartă sau nu conțin vreo urmă a acestor evenimente. Cât despre corpurile delicte, ele au o legătură directă cu obiectul cercetărilor organelor judiciare: pistolul cu care a fost împușcată victima, cuțitul care a provocat plaga înțepată, matrița de falsificat bancnote (obiecte folosite sau destinate să folosească la săvârșirea faptei), dar și banii falsificați, alimentul contrafăcut, bunurile furate (ca produs al infracțiunii). Unele obiecte combină caracteristici ale mai multor tipuri de mijloace materiale de probă: bancnota oferită ca mită, care poartă pe ea amprenta celui care a primit-o. În general, corpurile delicte ajută: la stabilirea existenței contravenției, celelalte mijloace de probă oferind indicii privitoare la vinovăția învinuitului sau inculpatului și a circumstanțelor de săvârșire a faptelor. Probele dezvăluite prin cercetarea mijloa-celor materiale de probă pot fi directe sau indirecte. De cele mai multe ori, corpurile delicte sunt izvor de probe directe; aceasta nu înseamnă însă că dacă, de exemplu, arma crimei este găsită în apartamentul unei persoane, ea va putea fi considerată ca autor al omorului. Dacă însă pe armă se relevă amprentele persoanei, organul judiciar va avea un indiciu în plus privitor la vinovăția ei, indiciu care nici el nu va fi suficient pentru a forma convingerea judecătorului, deoarece proprietarul apartamen-tului a putut atinge accidental arma. Obiectul este un izvor al probei, iar datele ce decurg din schimbările produse de obiect sau din împrejurările în care a fost găsit un obiect sunt probe.
În doctrină se mai oferă și alte exemple de obiecte care dobândesc o apreciere diferită, după cum probele care-și au izvorul în ele tind să dovedească direct sau indirect producerea unei contravenții: o scrisoare interceptată de către organele judiciare, care prin conținutul său duce la dovedirea vinovăției unei persoane, va avea caracterul unui mijloc de probă, scrisă. Pentru a ajunge la cunoștința organului judiciar, mijloacele materiale de probă, după ce în prealabil au fost căutate și găsite, trebuie fixate, prevenindu-se astfel deteriorarea, pierderea sau chiar furtul lor, de către persoane interesate ca autoritățile judiciare să ajungă în posesia a cât mai puține date în legătură cu contravenția. După fixare și sigilare în vederea conservării, acestea vor fi păstrate la organul judiciar, pentru a sta la dispoziția autorităților pentru examinare, dar și a părților sau a eventualilor martori (pentru prezentare în vederea recunoașterii). Atunci când deținerea lor nu mai este necesară instanței, mijloacele materiale de probă pot fi restituite părții vătămate ori părții civile, în cazul că nu sunt supuse confiscării. Cu ocazia efectuării fiecăreia dintre aceste operațiuni, persoana însărcinată va întocmi și un proces-verbal.
De obicei sunt supuse fixării, prin procedee speciale de tehnică criminalistică, obiectele care nu sunt transportabile, ori care sunt extrem de perisabile ori în pericol de dispariție: amprentele, urmele de la sol, etc.; se folosesc fotografia, efectuarea de mulaje, metode speciale de fixare și ridicare a amprentelor, schițe, etc. Astfel că, la dosarul cauzei nu vor ajunge propriu-zis mijloacele materiale de probă, ci aceste reproduceri ale lor.
Există contravenții care nu sunt susceptibile de a se materializa într-un obiect, ori de a lăsa urme pe care organul judiciar să le caute sub forma mijloacelor materiale de probă: insulta, amenințarea. Cu toată importanța pe care o prezintă pentru procesul contravențional, specialiștii sunt de acord că mijloacele materiale de probă nu sunt absolut indispensabile pentru dovada existenței contravenției, ori a vinovăției făptuitorului. Autoritatea judiciară poate ajunge la concluzia că se află în posesia a suficiente date, care decurg din alte mijloace de probă, pentru ca să-și formeze convingerea în vederea luării unei decizii. De altfel, mijloacele materiale de probă pot și induce în eroare pe judecător, deoarece suspectul uneori recurge la o denaturare vrută a lor. În nici un caz organul judiciar nu va putea ajunge la concluzia nevinovăției persoanei, la o infracțiune de omor, numai pentru motivul că nu s-a găsit cadavrul victimei, atât timp cât există: suficiente alte probe, în sensul vinovăției sale. Chiar și atunci când organul judiciar se află în posesia unor mijloace materiale de probă, acestea pot oferi doar simple indicii care, dacă nu sunt suficiente și dacă nu pot fi coroborate unele cu altele – aceea „înlănțuire” despre care vorbea Garraud, nu vor fi în măsură să contribuie decisiv la formarea convingerii judecătorului.
După săvârșirea unei infracțiuni sau a unei contravenții organele de urmărire penală procedează la cercetarea locului faptei, și uneori efectuează percheziții și cu aceste prilejuri se pot descoperi obiecte care constituie mijloace materiale de probă, iar unele obiecte fsunt prezentate de către părțile din proces. După ce au fost găsite sau prezentate, se procedează la fixarea procesuală a mijloacelor materiale de probă, care se realizează prin întocmirea unui proces-verbal, în care se face descrierea lor, cu indicarea locului, a poziției, a datei, a împrejurărilor în care au fost găsite la ce se pot anexa fotografii, mulaje, pelicule, schițe, etc.
După ce sunt fixate, pot fi prezentate părților și martorilor, spre recunoaștere, pot fi examinate sau pot fi supuse unei constatări tehnico-științifîce ori unei expertize criminalistice. Organele judiciare pot dispune anexarea unor obiecte la dosarul cauzei, servind ca mijloace materiale de probă. Unele corpuri delicte, după fixarea procesuală sunt restituite persoanei vătămate, cum sunt lucrurile sustrase, sau depuse la instituțiile corespunzătoare, în cazul sumelor de bani sau a tablourilor de valoare, proba existenței acestora facându-se cu proces-verbal de descriere și fixare procesuală.
Referitor la valoarea probatorie, aceste mijloace de probă, implicit probele materiale, prezintă importanță deosebită tocmai datorită largilor posibilități de aflare și strângere a lor. În același timp, ele aduc un aport esențial la aflarea adevărului în cauză, putând fi valorificate din punct de vedere științific. De aici decurge de fapt valoarea lor probatorie, evident, în măsura în care se coroborează cu celelalte probe și mijloace de probă administrate în cauză.
În general, mijloacele materiale de probă au o valoare probatorie ca și celelalte mijloace de probă. Totuși, unele obiecte sunt izvorul unor probe directe, care dovedesc faptul principal cum ar fi obiectele a căror deținere este interzisă de lege și dacă sunt găsite la o persoană fac dovada săvârșirii faptei incriminate. Alte obiecte constituie izvorul unor probe indirecte, care dovedesc fapte probatorii, ca în cazul găsirii unui obiect al inculpatului la locul săvârșirii infracțiunii.
Aprecierea probelor obținute prin mijloace materiale de probă se face după aceleași reguli ca și a celorlalte mijloace de probă, însă atunci când ne aflăm în fața unor probe indirecte, trebuie să se manifeste o mare atenție.
Rolul lor în cadrul probațiunii penale a crescut cu atât mai mult în ultimele decenii, cu cât mijloacele tehnico-științifice de investigare, de descoperire, fixare și punere în valoare a mijloacelor materiale de probă s-au dezvoltat și perfecționat, până la un nivel greu de bănuit cu un secol în urmă. Aceasta face ca, măcar din acest punct de vedere, sarcina persoanelor care activează în domeniul justiției penale să fie mult ușurată. Pe de altă parte, a crescut și importanța „auxiliarilor” justiției, acei specialiști fără al căror aport ar fi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de profitat de descoperirile științei și tehnicii – dac-ar fi să ne referim numai la știința criminalisticii.
Clasificarea și destinația mijloacelor materiale de probă. După criteriul legal, în categoria mijloacelor materiale de probă se includ următoarele:
– mijloacele materiale propriu-zise, adică obiectele care conțin urme de orice fel ale săvârșirii infracțiunii sau contravenției (ex. cadavrul, bunul distrus, degradat ori adus în stare de neîntrebuințare prin incendii sau explozii, moneda falsă ori falsificată), precum și obiectele care poartă urme privitoare la faptă și făptuitor (urmele de mâini și picioare, urmele instrumentelor de efracție, urmele mijloa-celor de transport, urme ale nodurilor și legăturilor), inclusiv obiectele uitate sau abandonate de făptuitor la locul săvârșirii infracțiunii;
– mijloacele materiale asimilate, prin acestea înțelegându-se orice obiecte care, deși nu conțin sau poartă urme ale faptei au legătură cu aceasta ori cu împrejurările ce au precedat, însoțit sau succedat săvârșirea infracțiunii sau contravenției (actele preparatorii, tăinuirea sau favorizarea infractorului contravenientului);
– corpurile delicte, reprezentând fie mijloace de săvârșire a infracțiunii sau contravenției (instrumente de efracție, chei mincinoase, instrumente utilizate la falsificarea unor documente), fie produsul activității ilicite (obiecte produse, create sau confecționate prin săvârșirea faptei), fie obiectele obținute ilegal.
Corpurile delicte ca mijloace materiale de probă
Articolul 157 CPP al RM prevede următoarele: „constituie mijloc material de proba documentele care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanțe care au importanță pentru cauză”.
În literatura de specialitate înscrisurile au fost clasificate în raport de unele criterii:
după sursa din care provin, pot fi documente care provin de la părți sau alte persoane (scrisori, însemnări, acte juridice) și documente care provin de la instituții (acte de stare civilă, diplome, certificate, hotărâri judecătorești);
după modul cum pot fi folosite, unele documentele sunt folosite în original, iar altele și în copii certificate;
după scopul urmărit prin întocmirea lor documentele pot fi necaracterizate și caracterizate;
după împrejurările de fapt ce trebuie dovedite, documentele pot fi anterioare săvârșirii contravențiilor sau infracțiunilor, concomitente cu acestea sau ulterioare.
Documentele care conțin probe necesare cauzei pot fi prezentate de părți, pot fi descoperite cu ocazia perchezițiilor, a cercetării la fața locului, sau pot fi ridicate de la unitățile ori de la persoanele care le dețin.
Documentele sunt recunoscute ca mijloc de probă dacă sunt respectate cerințele referitoare la admisibilitatea, pertinența, concludenta și utilitatea acestora. Documentele sunt mijloace separate de probă care se deosebesc atât de procesele-verbale ale actelor de urmărire penală și judecătorești, cât și de alte obiecte folosite în calitate de mijloc material de probă. De alte obiecte folosite în calitate de mijloc material de probă, documentul se deosebește prin faptul că primele constituie o sursă inițială referitoare la circumstanțele care trebuie dovedite (ex. un document fals). Documentele conțin date care pot fi recunoscute ca probe derivate. Procesele-verbale se deosebesc de documente prin faptul că acestea sunt întocmite în cadrul unei acțiuni procesuale. Documentele sunt întocmite în afara procesului penal de persoane care nu tot timpul sunt subiecți ai procesului penal.
Documentele se anexează, prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței, la materialele dosarului și se păstrează atâta timp cât se păstrează dosarul respectiv. în cazul în care documentele în original sunt necesare pentru evidență, rapoarte sau în alte scopuri legale, acestea pot fi restituite deținătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile de pe acestea păstrându-se în dosar. Documentele se prezintă de către persoanele fizice și juridice la demersul organului de urmărire penală făcut din oficiu sau la cererea altor participanți la proces ori la demersul instanței făcut la cererea părților, precum și de către părți în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.
Modalitățile de includere a documentelor în dosarul penal sunt diferite. Documentele pot fi ridicate în cadrul efectuării unor acțiuni procesuale, documentele pot fi prezentate la cererea organului de urmărire sau a instanței, ca documente pot fi recunoscute și actele întocmite în urma unor controale (actele de revizie, rapoartele).
Una din condițiile obligatorii ce țin de admisibilitatea documentelor este faptul că în dosarul contravențional trebuie să existe date referitoare la modul prin care documentul a fost inclus în materialele dosarului. La dosar pot fi anexate și copiile documentului în situația când originalul trebuie să se păstreze în instituția unde s-a întocmit. În cazul când în dosar există o copie a documentului, aceasta trebuie confirmată de către pesoana care efectuează urmărirea sau de către instanța de judecată.
În unele cazuri, pentru a asigura admisibilitatea datelor pe care le conține, documentul trebuie să corespundă anumitei forme (să fie semnate, să se aplice sigiliul). La examinarea unor contravenții ce țin de încălcarea unor atribuții de serviciu de către persoană, la materiale trebuie să fie anexate și instrucțiunile respective sau extrase din anumite instrucțiuni, în cazul când este necesar să fie utilizată o informație confidențială, urmează a fi normele prevăzute de actele normative respective. Din categoria tdocumentelor fac parte nu numai actele scrise, dar și schemele grafice, datele statistice, datele din informațiile computerizate, descrierile anumitor procese. Ca mijloace de probă sunt recunoscute datele care conțin condițiile de viață și educație iale unui minor, diferite rapoarte ale organului de poliție, actele inspectorilor tehnici, actele medicale privind starea sănătății învinuitului și a victimei dacă victima s-a tratat în urma infracțiunii în asemenea situații sunt solicitate documente din instituția medicală și documentele care parvin de la cetățeni, la cererea organului de urmărire și a instanței, precum și cele care nu au legătură directă cu fapta comisă. Este deosebit de eficientă în calitate de document ancheta socială întocmită de serviciul de resocializare, care poate caracteriza mai complex calitățile personale ale persoanei decât referința de la locul de muncă sau de trai.
Nu poate fi recunoscută ca document referința pe care au dat-o vecinii sau colegii de serviciu. în caz de necesitate, aceste persoane pot fi audiate în calitate de martori.
În cazul când datele prezentate sunt controversate instanța trebuie sa motiveze admiterea unor date și respingerea altora. Atunci când este inutilă anexarea la dosar a tuturor documentelor și aceasta nu pune în pericol examinarea completă a cauzei, poate fi întocmit un proces-verbal privind examinarea documen-telor, fără a fi anexate la dosar.
În cauzele penale, materialele care au servit drept temei de pornire a procesului contravențional rămân în dosar în calitate de documente. Materialele noi care sunt prezentate de către părți în căile de atac au importanță procesuală ca documente, servind drept motiv de probare a temeiurilor sau a lipsei de temeiuri de reexaminare a cauzei, iar în caz de reexaminare, servind ca date care probează circumstanțe importante în cauză.
Atunci când în fața organelor de urmărire penală se prezintă un document, acestea sunt obligate să procedeze la:
verificarea autenticității documentului, fie de la persoana de la care emană ori se pretinde că emană documentul respectiv, fie prin alte mijloace, cum ar fi piese de comparație. După verificarea autenticității trebuie să se procedeze la cercetarea conținutului documentului și la stabilirea valorii lui probatorii, în conformitate cu principiul aprecierii probelor;
dacă documentele ce pot servi ca mijloc de probă se află în posesia sau detenția unor alte persoane, organul de urmărire penală este obligat să dispună prezentarea și predarea lor;
când documentul este redactat într-o limbă străină, organul de urmărire penală trebuie să dispună traducerea lui printr-un interpret autorizat.
Dintre regulile speciale ce trebuie respectate cu ocazia folosirii mijloacelor de probă scrise amintim:
în situația în care persoana la care se află un document ce poate servi ca mijloc de probă tăgăduiește existența sau deținerea sa, ori refuză să-1 predea, organul de urmărire penală va recurge la ridicarea lui;
când partea căreia i se opune un document contestă veracitatea acestuia și denunță în fals, organul de urmărire penala este obligat să se pronunțe asupra menținerii ori înlăturării documentului din materialul probatoriu administrat în cauza penală – numai după primirea rezultatului constatării tehnico-științifice sau a expertizei;
nu pierd calitatea de mijloace de probă acele documente care au servit la săvârșirea unei contravenții, în situația în care se are în vedere conținutul lor scriptic și nu materialitatea lor.
Modul de obținere a mijloacelor de probă sub formă de documente:
dacă persoana care are interes să se servească de un document în proces îl prezintă organului de poliție, activitatea acestuia se reduce la simpla acceptare a mijlocului de probă respectiv;
în cazul în care se procedează la ridicarea documentului, trebuie respectate întocmai etapele și modul de acțiune specifice percheziției;
în situația în care persoana asupra căreia se află documentul îl predă de bună voie – la solicitarea organului de urmărire penală, acest lucru se materializează într-o probă;
când ridicarea documentului s-a făcut cu prilejul percheziției, procesul- verbal întocmit cu această ocazie servește atât ca dovadă procesuală, cât și ca mijloc de probă prin el însuși.
Nu se admite respingerea anticipată a documentului din motivul că acesta Iparvine de la o persoană sau alta. Verificarea și aprecierea documentului are loc după regulile generale. Neprezentarea în termen a documentului nu înlătură iimportanța probantă a acestuia. Datele care probează antecedentele penale se includ în cazierul judiciar, care de asemenea se consideră document.
Documentele care au fost întocmite peste hotarele Republicii Moldova, în țările cu care Republica Moldova are acorduri de asistență juridică reciprocă și care corespund cerințelor generale față de documente, nu cer reconfirmarea lor pe teritoriul Republicii.
O condiție obligatorie a admisibilității proceselor-verbale ale acțiunilor procesuale în calitate de mijloc de probă este corespunderea lor cu prevederile legislației în vigoare și cu prevederile legale de efectuare a unei anumite acțiuni procesuale. Verificarea și aprecierea datelor care se conțin în procesele-verbale ale acțiunilor procesuale se efectuează după regula generală de apreciere a probelor.
Încălcarea regulilor de întocmire a proceselor-verbale, fapt care nu poate fi reparat prin alte modalități, duce la inadmisibilitatea acestor procese-verbale în calitate de probe (ex. întocmirea unui proces-verbal după efectuarea acțiunii procesuale).
Anexele la procesele-verbale trebuie să fie apreciate ca parte componentă a procesului-verbal. Constituie valoare probantă datele de fapt care se conțin în anexe și nu se conțin în procesul-verbal propriu-zis, dacă anexele (scheme, fotografii etc.) sunt întocmite cu respectarea cerințelor legale, inclusiv dacă în procesul-verbal se indică faptul că acțiunea procesuală a fost efectuată cu înregistrare video, fotografiere, filmare. În unele situații există excepții de la regula generală privind admisibilitatea proceselor-verbale. Spre exemplu, în situația când există un delict flagrant, se admite efectuarea percheziției, cercetarea la fața locului a încăperii fără autorizația judecătorului de instrucție. în cazul în care vor fi respectate prevederile legale privind măsurile pe care trebuie să le ia persoana care a efectuat percheziția fără autorizație referitoare la înștiințarea judecătorului de instrucție, procesul-verbal va fi admisibil. Totodată, în însuși procesul-verbal de efectuare a percheziției, cercetării la fața locului, în domiciliu, etc., fără autorizația judecătorului de instrucție, trebuie să fie arătate motivele care au determinat efectuarea acestor acțiuni procesuale cu abatere de la regula generală. Doar în asemenea cazuri procesele-verbale vor fi admisibile în calitate de mijloace de probă. La aprecierea admisibilității acestor procese-verbale instanța de judecată trebuie să verifice dacă au existat în realitate circumstanțele care au determinat necesitatea efectuării acestor acțiuni procesuale de urgență, fără autorizarea judecătorului de instrucție.
Materialele sau obiectele care au fost ridicate la efectuarea acțiunilor procesuale și anexate la dosar, cum ar fi urmele, diferite obiecte, etc, sunt mijloace independente de probă (corpuri delicte) dacă acestea contribuie la stabilirea circum-stanțelor faptei, care trebuie probate. Procesele-verbale prevăzute de art. 163 CPP al RM vor fi recunoscute ca mijloace de probă doar în cazul când chiar în aceste acte se conțin date care pot fi utilizate în calitate de probă. Astfel, procesul-verbal de audiere a persoanei nu va fi un mijloc independent de probă. La interceptarea convorbirilor telefonice, spre exemplu, procesul-verbal va fi mijloc de probă doar dacă în el va fi descris detaliat conținutul convorbirilor telefonice. La aprecierea proceselor-verbale în calitate de mijloc de probă se aplică regula generală privind admisibilitatea, pertinența, concludenta și utilitatea probelor.
Aprecierea, evidența și păstrarea mijloacelor corpurilor delicte
Aprecierea corpurilor delicte reprezintă una dintre problemele cele mai importante ale teoriei probelor, a întregii activități procesuale, deoarece aprecierea lor permite pătrunderea în esența lucrurilor, înțelegerea caracterului și ilegalității faptei comise, separarea împrejurărilor esențiale ale cauzei de cele ne esențiale.
Sub aprecierea probelor, după cum subliniază A. N. Kopieva, trebuie de înțeles „activitatea logică de curgere a subiectelor, care duc la concluzia, privind pertinența, admisibilitatea și veridicitatea probelor, puterea și însemnătatea fiecărei probe în parte, precum și a probelor în ansamblu lor pentru stabilirea tuturor împrejurărilor cauzei contravenționale”.
Caracterizând-o drept categorie procesuală, este necesar, în primul rând de dat noțiunea și de determinat forma procesuală, precum și subiectele aprecierii, a descoperi elementele ei de bază.
În teoria probelor, privitor la noțiunea aprecierii probelor nu există o opinie unică. De exemplu, procesualistul D. M. Ceciot sub aprecierea probelor subînțelege: „.concluzia instanței de judecată, care are conștiințe juridice, privind veridicitatea probelor, puterea lor și însemnătatea pentru stabilirea faptelor juridice”. I. L. Petruhin scrie: „aprecierea probelor este activitatea de cugetare a procurorului și judecătorului, care constă în aceea, că ei conducându-se de lege și conștiința lor juridică, examinează după intima convingere fiecare probă în parte și în ansamblul lor, determinând pertinența, admisibilitatea, veridicitatea și suficiența lor pentru concluzia în cauză”.
O definiție analogică întâlnim și la K.F. Guțenko: „aprecierea probelor este activitatea de cugetare a instanței de judecată, procurorului, ofițerului de urmărire penală și a agentului constatator, în cazul acțiunilor cu caracter contravențional”. Această activitate constă în faptul, că aceste persoane conducându-se de convingerea intimă, efectuează examinarea probelor sub toate aspectele, completă și obiectivă, conducându-se de lege și de conștiința juridică, hotărăsc întrebarea privind pertinența, admisibilitatea, veridicitatea și suficiența lor pentru luarea hotărârii procesuale.
V. Pașkevici subliniază, că: „a aprecia probele, înseamnă a stabili, pe cât de concret este determinată fiecare dintre ele, în ce legătură reciprocă se află cu cauza și alte probe, care anume fapt are importanță pentru cauză, ea stabilește sau respinge și ce reprezintă în totalitatea lor toate probele adunate în cauză”.
V. D. Arseniev, precum și alți specialiști ca P.H. Iakupov R. S. Belkin, etc., sub aprecierea probelor subînțeleg „determinarea puterii probante, însemnătatea fiecărei probe în parte și a probelor în ansamblu”.
Toate acestea ne vorbesc despre faptul, că unii autori examinează aprecierea probelor ca concluzii, rezultat, totalul activității de cugetare; alții – și ca activitate de cugetare, și ca rezultatul acestei activități, și ca act juridic.
Autorii evidențiind componentele de bază, vrând – nevrând, contrapun activitatea de cugetare privind aprecierea probelor, rezultatului ei, ceea ce este incorect.
Aprecierea probelor – constituie un fenomen complicat care include în sine însuși o activitate de cugetare și rezultatul ei, care își găsește reflectarea în actele procesuale, care este necesar a le examina în cel mai rău caz, sub trei aspecte:
psihologic;
logic;
de drept.
Însă, aprecierea corpurilor delicte – nu este orișicare activitate de cugetare în cauza concretă, în primul rând, obiectul ei sunt probele, care includ în sine reflectarea împrejurărilor reale ale evenimentului infracțional și a altor împrejurări, care intră în obiectul probațiunii; în al doilea rând, ea decurge în limitele procesului contraven-țional și de aceea, concluziile finale în privința aprecierii corpurilor delicte, de regulă, trebuie să fie reflectate în acte procesuale (încheieri, sentințe). Dar, după părerea lui B. Martușin, nu trebuie de acordat acestei reflectări însemnă-tatea actului procesual de sine-stătător (cum o face I. M. Reznicenko), pentru că în acest caz are loc identificarea concluziilor, privind aprecierea corpurilor delicte, cu concluziile – privind esența întrebării examinate, ceea ce nu este una și aceeași, întru- cât ele se corelează ca parte și întreg.
În așa fel, aprecierea corpurilor delicte – este în primul rând, activitatea psihică a subiecților cunoașterii și care decurge în forme logice, care include în sine următoarele trei etape:
formularea întrebării;
procesul rezolvării;
rezultatul, concluzia.
Latura de drept a aprecierii corpurilor delicte se exprimă în strictă respectare a cerințelor legii procesuale și materiale, care reglementează condițiile perceperii și cercetării probelor, scopul și direcția activității de cugetare a subiec-ților cunoașterii, care stabilesc regulile și condițiile aprecierii corpurilor delicte și reflectării lor în actele procesuale.
Aprecierea corpurilor delicte în literatura de drept contravențional, cît și în cea procesual-penală este privită ca o activitate de cugetare a subiectelor probațiunii, orientate spre stabilirea adevărului obiectiv în cauza contravențională concretă.
În linii generale, aprecierea probelor poate fi determinată ca activitate psihică a subiecților cunoașterii, activitate ce decurge în forme procesuale și logice, privind determinarea calităților și trăsăturilor corpurilor delicte la examinarea și soluționarea cauzelor penale concrete, cu strictă respectare a cerințelor legii, care este ca o condiție a corectei aprecieri a corpurilor delicte. Aprecierea corpurilor delicte în acest sens unește și îndrumă toate eforturile spre îndeplinirea sarcinilor de bază ale cunoașterii judiciare – stabilirea împrejurărilor reale ale cauzei și calificarea lor juridică.
Legea procesuală determină obiectul aprecierii – care-l constituie probele, cu stabilirea elementelor de care trebuie să dispună fiecare probă și ansamblul lor (de exemplu elementul pertinenței, admisibilității).
În momentul aprecierii corpurilor delicte trebuie să avem în vedere și situația în care acestea pot fi create artificial de către autor în scopul inducerii în eroare a organelor abilitate să soluționeze această cauză contravențională. De aceea, evaluarea informațiilor furnizate de către acestea trebuie realizată cu maxima atenție, urmărindu-se ca datele desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă să se coroboreze cu celelalte probe ale cauzei.
Rolul lor în cadrul probațiunii contravenționale a crescut cu atât mai mult în ultimele decenii, cu cât mijloacele tehnico-științifice de investigare, de descoperire, fixare și punere în valoare a mijloacelor materiale de probă s-au dezvoltat și perfecționat, până la un nivel greu de bănuit cu un secol în urmă. Aceasta face ca, măcar din acest punct de vedere, sarcina persoanelor care activează în domeniul respectiv să fie mult ușurată. Pe de altă parte, a crescut și importanța „auxiliarilor” justiției, acei specialiști fără al căror aport ar fi mult mai dificil, dacă nu imposibil, de profitat de descoperirile științei și tehnicii.
Obiectele care conțin urme ale comiterii faptei contravenționle pot fi: un aliment sau o monedă falsificată, cadavrul unei persoane, o ușă deteriorată etc. Obiecte care poartă urme ale faptei contravenționale sunt, de exemplu, cele pe care lucrătorul criminalist a relevat amprente (care pot fi ale făptuitorului), sau diverse pete (de benzină, sânge sau alte substanțe organice). La acestea legiuitorul adaugă și altele, care au legătură cu fapta săvârșită, cu persoana contravenientului (sau a victimei) și care pot oferi indicii cu privire la evenimentul infracțional, dar care nu poartă sau nu conțin vreo urmă a acestor evenimente. Cât despre corpurile delicte, ele au o legătură directă cu obiectul cercetărilor organelor competente de examinarea și soluționarea cauzei contravenționale.
În doctrina judiciară se mai oferă și alte exemple de obiecte care dobândesc o apreciere diferită, după cum probele care își au izvorul în ele tind să dovedească direct sau indirect producerea unei contravenții: o scrisoare interceptată de către organele judiciare, care prin conținutul său duce la dovedirea vinovăției unei persoane, va avea caracterul unui mijloc de probă scrisă. O scrisoare însă prin intermediul căreia s-a comis fapta contravențională, va constitui un mijloc material de probă.
Pentru a ajunge la cunoștința organului cu funcții de examinare a cauzei, mijloacele materiale de probă, după ce în prealabil au fost căutate și găsite, trebuie fixate, prevenindu-se astfel deteriorarea, pierderea sau chiar furtul lor, de către persoane interesate ca autoritățile competente să ajungă în posesia a cât mai puține date în legătură cu infracțiunea. După fixare și sigilare în vederea conservării, acestea vor fi păstrate la grefa organului judiciar, pentru a sta la dispoziția autorităților pentru examinare, dar și a părților sau a eventualilor martori (pentru prezentare în vederea recunoașterii). Atunci când deținerea lor nu mai este necesară instanței, mijloacele materiale de probă pot fi restituite părții vătămate ori părții civile, în cazul că nu sunt supuse confiscării, fapt prevăzut de legea procesuală. Cu ocazia efectuării fiecăreia dintre aceste operațiuni, persoana însărcinată va întocmi și un proces-verbal.
De obicei sunt supuse fixării, prin procedee speciale de tehnică criminalistică, obiectele care nu sunt transportabile, ori care sunt extrem de perisabile ori în pericol de dispariție : amprentele, urmele de la sol ș.a.; se folosește fotografia, efectuarea de mulaje, metode speciale de fixare și ridicare a amprentelor, schițe etc.
Astfel că, la materialele cauzei nu vor ajunge propriu-zis mijloacele materiale de probă, ci aceste reproduceri a lor, în măsura în care sunt copii fidele ale mijloacelor materiale de probă, ele vor fi considerate ca având același caracter.
Nu același lucru se poate spune despre un proces-verbal încheiat, de exemplu, cu ocazia găsirii și în vederea descrierii unui obiect care poartă o urmă a contravenției – acesta fiind, ca mijloc de probă, un înscris.
Deși, în literatura juridică mai veche s-a purtat o controversă cu privire la posibilitatea sechestrării obiectelor încredințate avocatului, astăzi doctrina este unanimă în a considera că aceste obiecte pot fi ridicate, fără nici o excepție, atât timp cât există suspiciuni întemeiate că ar putea avea legătură cu fapta contravențională.
Există contravenții care nu sunt susceptibile de a se materializa într-un obiect, ori de a lăsa urme pe care organul judiciar să le caute sub forma mijloacelor materiale de probă: insulta, amenințarea. Cu toată importanța pe care o prezintă pentru procesul contravențional, specialiștii sunt de acord că mijloacele materiale de probă nu sunt absolut indispensabile pentru dovada existenței contravenției, ori a vinovăției făptuitorului.
Ori de câte ori însă, când căutarea și ridicarea mijloacelor materiale de probă nu va produce o întârziere care să dăuneze procesului contravențional și, mai ales, atunci când organul judiciar nu dispune de suficiente alte dovezi, mijloacele materiale de probă vor avea un rol important, prin probele și datele de multe ori de neînlocuit – datorită autenticității lor – pe care le pot procura; aceste probe urmează să fie supuse aprecierii.
Organului judiciar sau altui organ competent de soluționarea cauzei, în aceleași condiții ca și cele care au fost relevate cu ajutorul celorlalte mijloace de probă. În acest sens, judecătorul va trebui să evite acordarea unei considerații sporite, numai pentru motivul că au fost ridicate și analizate prin mijloace științifice, care presupun tehnici avansate de evidențiere a datelor, altfel dificil, dacă nu imposibil, de sesizat pentru organele noastre de simț.
Chiar dacă au fost încorporate în ele – prin modul în care sunt prezentate în fața organului examinator – tehnologia modernă și cunoștințele de specialitate ale experților, procurorul și judecătorul păstrează aceeași libertate în aprecieri, ei trebuind să se ghideze numai după măsura în care datele oferite, în coroborare cu celelalte mijloace de probă din dosar, vor reuși să-i determine să opteze, în cunoștință de cauză, pentru o soluție în cauza penală.
Există documente care reprezintă corpul delict al unei contravenții adminis-trative, care poartă urmele acesteia, ori sunt produsul specific al activității ilegale de comitere a faptelor contravenționale. Acestea însă vor fi tratate ca mijloace materiale de probă – de exemplu, un act falsificat, înscrisurile care dovedesc un „raport preexistent”, pe care se grefează o contravenție fac dovadă acelei condiții cerute pentru existența faptei. Un document care conține o recunoaștere sau date importante cu privire la fapta contravențională, cum ar fi o scrisoare trimisă ori primită de către contravenient, sau un jurnal al acestuia, se pot dovedi extrem de utile pentru autoritatea judiciară: dacă înscrisul conține o mărturisire a suspectului cu privire la raporturile intime extra – conjugale ale acestuia, el este singurul mijloc de probă (împreună cu procesul-verbal de constatare a faptei contravenționale comise în flagrant).
În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident atunci când el conține cel puțin unul dintre elementele constitutive necesare. Acestea se recunosc drept corpuri delicte dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârșirea contravenției, au păstrat asupra lor urmele acțiunilor ilegale și antisociale ale fptei contravenționale sau au constituit obiectivul acestor acțiuni, precum și banii sau alte valori, ori obiecte și documente care pot servi ca mijloace pentru descoperire, constatarea circumstanțelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuării răspunderii contravenționale.
Pentru ca un obiect sau documentul să devină corp delict în sensul procesual al acestui, trebuie sa fie respectată ordinea procesuală de depistare, ridicare, fixare și sigilare a corpurilor delicte.
Această ordine e stabilită de lege și include următoarele etape:
Fixarea procesuală a împrejurărilor depistării obiectelor ce pot fi corpuri delicte (procesele-verbale de cercetare la fața locului: amprente, arma etc.).
Examinarea și descrierea detaliată a corpurilor delicte în procesul-verbal corespunzător.
3. Emiterea unei ordonanțe de anexare a corpurilor delicte la materialele acumulate, printre care menționăm: procese-verbale de cercetare la fața locului; proces-verbal de examinare a corpurilor delicte; proces-verbal de ridicare a obiectelor și documentelor; proces-verbal de percheziție (și percheziție corporală); proces-verbal de ascultare a parții vătămate, martorului, etc.; proces-verbal de reținere; proces-verbal de recunoașterea obiectelor; proces-verbal de comunicare a raportului de expertiză; proces-verbal de notificare a expertize, etc.
Specificul acestor procese-verbale se exprimă prin faptul că anumite forțe și împrejurări ce au importanță pentru soluționarea justă a cauzei contravenționale sunt percepute nemijlocit de persoana care le întocmește.
Datele de fapt pot fi fixate de înregistrarea video și sonoră, planuri, scheme, fotografii. Ele însă nu sunt surse de probe independente, de aceia obțin valoare probantă numai după anexarea la procesul-verbal corespunzător.
De asemenea în procesul-verbal se oglindește faptul că conținutul lor a fost adus la cunoștință tuturor participanților la acest act procesual și lor le-au explicat drepturile și obligațiunile respective.
Concluziile expertului este comunicare în scris a expertului în care se conține informația probantă referitor la întrebările ce sunt adresate și care necesită cunoștințe speciale. Specificul acestor surse de probă constă în următoarele:
se prezintă de o persoană care posedă cunoștință într-un domeniu
al științei, tehnici sau a artei;
se prezintă la solicitarea persoanei ce efectuează urmărirea penală.
se bazează pe materialele și documentele puse la dispoziție.
Expertul prezintă concluzia din numele său potrivit cunoștințelor speciale. După efectuarea investigațiilor necesare, expertul întocmește înscris un raport pe care îl confirmă prin semnătura sa și aplică sigiliu instituției respective.
În caz în care raportul expertului nu este clar sau are unele deficiențe, pentru înlăturarea cărora nu sunt necesare investigații suplimentare, ori a apărut necesitatea de a preciza metodele aplicate de către expert sau unele noțiuni, organul abilitat cu soluționarea cauzei respective este în drept să audieze expertul, cu respectarea acelorași condiții și modul de audierea martorului. Audierea expertului nu se admite până la prezentarea raportului și cercetarea acestuia.
În caz că expertul declară că nu poate prezenta concluzii, precum și procesul-verbal de audiere a expertului se comunică imediat, dar nu mai târziu de 3 zile de la primirea lor de către organul de urmărire penală.
Prin fixarea probelor înțelegem anexarea sau atașarea lor la dosar sub formă prevăzută de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acțiunilor procesuale sunt fixate în procese-verbale. Anexarea corpurilor delicte la materialele cauzei intentate se efectuează printr-o ordonanță (încheiere) specială, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate. Conform practicii stabilite, documentele sunt prezentate la inițiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea persoanelor împuternicite a realiza procesul contravențional. În cazurile în care documentele sunt expediate prin poștă, cu scrisoare de însoțire, nu se încheie proces-verbal (cu excepția cazurilor când aceste documente posedă semnele corpurilor delicte). Alte metode de fixare a probelor sunt înregistrarea sonoră și video, fotografierea, ridicarea amprentelor și mulajelor, etc. Acestea din urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele-verbale și se anexează la ele.
Toate probele trebuie să fie verificate amănunțit, sub toate aspectele și obiectiv de către agentul constatator, de procuror precum și de instanța de judecată. Verificarea înseamnă a stabili respectarea dispozițiilor procesuale de acumulare și de fixare a lor, conformarea lor datelor de fapt – realității, etc.
Verificarea probelor este realizată prin mai multe căi și metode:
analizându-le;
comparându-le și confruntându-le cu probele deja acumulate;
efectuând acțiuni procesuale suplimentare pentru a acumula noi probe care să confirme sau să dezmințească cele existente.
Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanța probelor (de ex. potrivirea, corespunderea declarațiilor martorului cu declarațiile contravenientului). Dacă verificarea probelor stabilește discordanța lor, apare necesitatea înlăturării contradicțiilor existente, fără acest lucru cauza investigată nu poate fi soluționată.
Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a o confrunta cu altele. Așa, de exemplu, depozițiile martorului sunt supuse analizei sub diferite aspecte:
a înțeles oare just martorul fenomenul perceput ?
era oare posibilă perceperea de către martor a faptei în cauză, în condițiile în care se afla la moment ?
există oare factori obiectivi sau subiectivi, care pot denatura depozițiile ?
au fost oare just fixate depozițiile ? etc.
Evidența corpurilor delicte
Conform Instrucțiunilor cu privire la modul de ridicare, evidență, păstrare și transmitere a corpurilor delicte, anexate la cauzele penale, a obiectelor de preț și altor bunuri de către organele de urmărire penală ale M.A.I. se stabilesc regulile unice de evidență, păstrare și transmitere, precum și procedura de executare a hotărârilor acestor organe în privința corpurilor delicte, obiectelor de preț și altor bunuri pe cauzele penale în procesul urmării penale. In procesul urmăririi penale, ofițerii de urmărire penală, sunt obligați să ridice:
a) corpuri delicte;
Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârșirea infracțiunii, au păstrat asupra lor urmele acțiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acțiuni, precum și bani sau alte valori ori obiecte și documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiunii, constatarea circumstanțelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.
b) obiecte și documente, interzise de a fi puse în circulație (dacă proprietarul dispune de autorizația deprocurare și păstrare);
Obiectele scoase din circulație sunt cele care au fost procurate numai cu permisiune specială, precum și toate obiectele, a căror fabricare, procurare, desfacere și răspândire este interzisă de lege.
c) acte de identificare a persoanei, decorații cu documente nominative ale contravenienților, învinuiților (inculpaților), bănuiților arestați;
d) bani și alte obiecte de preț, depistate în procesul sechestrării averii învinuitului (inculpatului), asupra cărora poate fi aplicată perceperea cu scopul reparării prejudiciului material sau executării sentinței în privința confiscării averii.
Ridicarea decorațiilor, medaliilor cu documente nominative, insignelor și documentelor de acordare a titluriloronorifice ale Republicii Moldova se efectuează în cazurile:
stabilirii apartenenței lor persoanei învinuite (bănuite) de săvârșirea infracțiunii grave, deosebit de grave sau excepțional de grave;
depistării decorațiilor și documentelor nominative, a căror apartenență și drept de a fi purtate nu sunt stabilite;
imposibilității asigurării integrității lor la arestarea învinuitului (bănuitului).
Evidența corpurilor delicte
Pentru a ține evidența corpurilor delicte, altor obiecte și valori ridicate, precum și a banilor în numerar, care nu sunt corpuri delicte, in fiecare organ al afacerilor interne, se completează un registru care se află la persoana responsabilă de păstrarea și evidența corpurilor delicte, altor bunuri și a lucrurilor de preț. Registrul se completează conform regulilor de întocmire a documentelor de evidență strictă.
Fiecare foaie a registrului se numerotează, registrul se coase și se sigilează de către persoana responsabilă de păstrare și evidența corpurilor delicte, altor bunuri și lucrurilor de post.
Înscrierea în registrul corpurilor delicte a altor materiale ridicate în procesul contravențional, precum și a banilor în numerar, care nu sunt corpuri delicte, se efectuează de către ofițerii de urmărire penală, responsabili de păstrarea lor conform ordonanței în care e indicată ridicarea acestora. Persoana responsabilă de păstrarea corpurilor delicte, obiectelor de preț și a altor bunuri, facînd înscrieri în registru, controlează corespunderea obiectelor și valorilor, indicațiilor din ordonanța despre anexarea la dosar.
Înscrierea corpurilor delicte în registru se efectuează în ordine crono-logică, fiecare obiect se înscrie separat,la ridicarea câtorva obiecte omogene se indică numărul lor, data parvenirii, denumirea (dacă corpurile delicte sunt inambalaj, se poate controla numărul și denumirea lor deschizând ambalajul și întocmind un act despre aceasta), în cazul ridicării unui număr mare de obiecte, se alcătuiește un borderou și înscrierea obiectelor în registru se efectuează conform listei. Fiecare obiect este numerotat.
Dacă corpurile delicte sunt anexate la dosar și nu sunt predate pentru păstrare, atunci în registru se face mențiunea corespunzătoare, indicându-se numele persoanei cu funcție de răspundere la care se află corpurile delicte.
În afară de registrul de evidență a corpurilor delicte, lucrurilor de preț și a altor bunuri, la aprecierea conducătorilor organelor de drept, pot fi stabilite și alte forme de evidență a obiectelor date (fișe de evidență, chitanțe ș. a.).
Păstrarea corpurilor delicte
Regulile privitoare la păstrarea corpurilor delicte sunt amănunțit descrise și prevăzute de instrucțiunile cu privire la modul de ridicare, evidență, păstrare și transmitere a corpurilor delicte, anexate la cauzele penale, a obiectelor de preț și altor bunuri de către organele de urmărire penală ale M.A.I, aprobat prin ordin M.A.I. №172 din 05 mai 2004.
Conform acestor instrucțiuni la păstrarea și transmiterea corpurilor delicte, decorațiilor, documentelor și altor bunuri, se iau măsuri de natură ce asigură păstrarea semnelor și calităților obiectelor ridicate, în virtutea cărora acestea pot constitui corpuri delicte, precum și urmele lăsate pe ele și păstrarea însăși corpurilor delicte, obiectelor de preț, documentelor și altor bunuri (dacă ele nu pot fi transmise pentru păstrare părților vătămate, rudelor lor sau altor persoane, precum și organizațiilor).
Corpurile delicte se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut de lege. Prin „alt mod” se are în vedere că acele corpuri delicte voluminoase sau care din alte motive (arme de foc, substanțe explozive toxice, mijloace bănești) nu pot fi păstrate împreună cu dosarul trebuie fotografiate și fotografiile se anexează la procesul verbal respectiv. După fotografiere corpurile delicte se sigilează și se transmit pentru păstrare, persoanelor fizice sau juridice, făcându-se mențiunea respectivă.
Pentru depozitarea corpurilor delicte în organele afacerilor interne se înzestrează o încăpere cu stelaje, ușa se capitonează cu foi de metal, la ferestre se pun gratii, semnalizare de pază și antiincendiară. Dacă astfel de încăperi lipsesc, probele materiale se pun în depozite speciale (safeuri, dulapuri metalice de mărime suficientă ș.a.).
Răspunderea pentru integritatea corpurilor delicte anexate la dosar, o poartă persoana, care efectuează urmărirea penală sau persoana responsabilă de păstrare și evidență a corpurilor delicte.
Corpurile delicte se primesc, de regulă, în camera de păstrare fiind sigilate și însoțite de lista conținutului din ambalaj, lucrul notat corespunzător în chitanță.
Persoana răspunzătoare de camera-depozit de păstrare a corpurilor delicte eliberează pe fiecare corp delict primit o chitanță în 3 exemplare, în care este indicat numărul dosarului penal, numele de familie și prenumele învinuitului (dacă învinuitul lipsește, atunci conținutul infracțiunii), se enumeră amănunțit obiectele primite pentru păstrare și semnele individuale ale lor (culoarea, masa, numărul, măsura, capacitatea, calitatea etc.).
Primul exemplar al chitanței se transmite pentru anexare la dosarul penal, al doilea – (talonul chitanței) servește ca temei pentru înscriere în cartea de evidență și se anexează la corpurile delicte primite pentru păstrare, iar al treilea rămâne în chitanțier.
După restituirea, comercializarea sau distrugerea lucrurilor primite conform chitanțelor, al doilea exemplar se coase în dosarul de avere.
În chitanțele de primire a obiectelor, banilor și valorilor nu se admit ștersături, completări și corectări. Dacă se comit greșeli și corectări, atunci toate exemplarele se consideră degradate, în chitanță făcându-se mențiunea respectivă, autentificată cu semnătura persoanei, care a primit lucrurile de preț. Toate exemplarele chitanței degradate rămân în chitanțier.
Accesul în camera-depozit de păstrare a corpurilor delicte, obiectelor de preț sau altor bunuri e posibil numai în prezența persoanei, care răspunde de păstrarea lor.
În caz de lipsă a persoanei responsabile intrarea în camera-depozit poate fi efectuată numai cu permisiunea și în prezența conducătorului organului de urmărire penală (comisarului), șefului subdiviziunii de urmărire penală, care trebuie să dispună de duplicatul cheii de la încăperea în cauză.
În așa cazuri se întocmește un act, unde se indică în legătură cu ce fapt și care obiecte au fost ridicate din camera-depozit sau sunt puse pentru depozitare. Actul este încredințat persoanei răspunzătoare de păstrarea corpurilor delicte, care urmează să facă modificările de rigoare în registrul respectiv.
Armele de foc și cele albe, munițiile ridicate în procesul urmăririi penale, se păstrează numai în organele afacerilor interne după examinarea lor în subdiviziunile de expertiză criminalistică. Corpurile delicte în formă de substanțe explozive sunt predate la păstrare în depozitele unităților militare sau ale întreprinderilor (organizațiilor) de stat corespunzătoare, substanțele toxice și preparatele cu efect puternic sunt predate în depozitele. Direcției farmaceutice, alte organizații, unde există condiții pentru păstrare cu acordul conducerii (comandamentului).
În cazul ridicării armamentului, munițiilor, echipamentului ce aparține unităților militare și a instituțiilor de forță din Republica Moldova, ele se predau la păstrare după apartenență, dacă aceasta nu va complica efectuarea urmării penale.
La depistarea și ridicarea altor obiecte și documente, apartenența cărora nu este stabilită și căutarea cărora se va efectua conform evidenței operative de urmărire și cea criminalistică a organelor afacerilor interne, se întreprind măsuri urgente pentru verificarea obiectelor numite conform acestor evidențe.
Decorațiile și documentele nominative ridicate, nu mai târziu de 24 ore, se transmit pentru păstrare în casa contabilității organului, care efectuează urmărirea penală (cu excepția cazurilor când e necesară examinarea) împreună cu procesul-verbal de ridicare și sechestrul scris în 2 exemplare. Casierul semnează exemplarul №2 ca confirmare a primirii decorațiilor și documentelor, acesta anexându-se la dosarul penal. În cazul transmiterii cauzei, în documentele de însoțire se indică informația despre toate corpurile delicte care au fost anexate la dosar, precum și locul lor de păstrare.
Dacă decorațiile ridicate și documentele nominative sunt corpuri delicte sau în privința lor este numită expertiza, ele pot să se afle în organul de urmărire penală pentru efectuarea actelor de urmărire sau a altor acțiuni.
Păstrarea transportului auto, motocicletelor și altor mijloace de transport (inclusiv acvatice) folosite în calitate de unelte ale săvârșirii infracțiunii și fiind declarate corpuri delicte, precum și a mijloacelor de transport, care au fost sechestrate, se efectuează conform indicației scrise a ofițerului de urmărire penală pe parcursul urmăririi penale de către serviciile corespunzătoare ale organelor afacerilor interne (dacă ele nu pot fi transmise pentru păstrare proprietarului, radelor lui sau altor persoane precum și organizațiilor), conducătorii cărora eliberează un bon de păstrare, ce se anexează la dosar. În bon se indică persoana, care poartă răspundere personală pentru păstrarea mijlocului de transport primit.
La sechestrarea și transmiterea pentru păstrare a transportului auto, cu participarea colaboratorului poliției rutiere sau a specialistului, iar dacă e posibil cu participarea proprietarului, se întocmește actul stării tehnice a mijlocului de transport.
Predarea și transmiterea stupefiantelor, ridicate în procesul urmăririi penale și dezbaterilor judiciare se efectuează conform actelor normative în vigoare. Substanțele fără stăpân ridicate din circulația ilegală, predate sau depistate – sunt supuse nimicirii, cu întocmirea actului respectiv.
În procesul efectuării urmăririi penale (până la adoptarea hotărârii definitive în cauza penală dată) stupefiantele împachetate și sigilate se păstrează în camera-depozit pentru corpuri delicte a organelor afacerilor interne sau într-o ladă de metal (safeu).
Drept temei pentru predarea la stat sau nimicirea stupefiantelor servește:
ordonanța procurorului despre clasare;
încetarea dosarului sau hotărârea de a nu începe urmărirea penală.
Substanțele explozibile și alte obiecte care prezintă pericol pentru viața și sănătatea omului, din care motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte la dosarul penal, fapt confirmat prin concluzia specialiștilor în domeniu, în baza ordonanței organului de urmărire penală autorizate de judecătorul de instrucție, se nimicesc.
Pașapoartele, buletinele de identitate, (adeverințele de naștere a minorilor), livretele militare, alte documente pe care le pot avea asupra sa bănuiții arestați se anexează la ordonanța de reținere sau mandatul de arest pentru a fi atașat la dosarul personal a persoanei reținute (arestate) în I.D.P.
Alte acte personale, dacă nu prezintă importanță pentru dosar, sunt restituite bănuiților, sau cu acordul lor, rudelor acestora, sub recipisă.
Articolele din metale prețioase (restul acestor obiecte), pietre scumpe mărgăritare, bijuteriile de artizanat, precum și monedele fabricate din metale prețioase, valută străină, bani lichizi naționali, ridicate de către organele de urmărire penală de la cetățeni și care urmează a fi confiscate în baza sentinței judecătorești, se înregistrează în cartea de evidență a corpurilor delicte și împreună cu lista se transmit împachetate la păstrare temporară în instituțiile bancare ale Republicii Moldova.
Obiectele menționate mai sus se păstrează în dosar numai dacă ele conțin semne individuale în urma săvârșirii contravenției.
Sumele bănești în valută națională, obligațiile împrumuturilor de stat ale Republicii Moldova, biletele loteriei în bani și obiecte, libretele de economii, certificatele, acreditivele, cecurile, cardurile și carnetele de cecuri ale băncilor Republicii Moldova, certificatele eliberate de băncile Republicii Moldova ca dovadă de primire pentru păstrare a obligațiilor împrumuturilor de stat, certificatelor și altor hârtii de valoare, ridicate de la cetățeni de către organele de urmărire penală, se păstrează până la intrarea în vigoare a sentinței în modul următor (dacă ele nu sunt corpuri delicte și nu sunt supuse examinării speciale):
sumele bănești în valută națională se consemnează, de regulă, pe contul depozitar al organului care le-a ridicat, sau se predau pentru păstrare la instituțiile bancare; obligațiile împrumuturilor bănești, libretele de economii certificatele, acreditivele, cardurile, cecurile și carnetele de cecuri, biletele loteriei în bani și obiecte, precum și certificatele de primire pentru conservare, se păstrează în organul care a efectuat ridicarea lor cu condiția asigurării integrității lor, sau se predau pentru păstrare în instituțiile bancare. Odată cu ridicarea libretelor de economii și certificatelor de primire pentru conservare, cardurilor, organul de urmărire penală expediază în sucursalele corespunzătoare ale băncilor copiile ordonanțelor despre sechestrare depunerilor și economiilor de alt gen din instituțiile bancare ale Republicii Moldova în textul ordonanței de sechestrare se indică numărul dosarului penal aflat în procedura, iar în cazurile prevăzute de legislație, al dosarului despre confiscarea averii sau al pricinii civile ce rezultă din cauza penală.
După ridicarea banilor care nu sunt corpuri delicte și efectuarea acțiunilor de urmărire penală necesare, în vederea stabilirii importanței lor pentru dosarul în cauză, ofițerii de urmărire penală, în termen de 3 zile, predau banii în contabilitatea subdiviziunii organului ce efectuează urmărire penală, înscriindu-i în prealabil în registrul corpurilor delicte. La rândul său, casierul eliberează ofițerului de urmărire penală o chitanță, consemnând numărul în ordinul de încasare.
Casierul predă banii primiți, cel târziu a doua zi, la instituția bancară specializată. În cazurile, când bancnotele, valuta și alte hârtii de valoare, monedele și alte obiecte de preț sunt corpuri delicte, în termen de 3 zile, după efectuarea cercetărilor necesare, acestea se predau persoanei gestionare pentru a fi păstrate în încăperi utilate special sau în instituția bancară în colete sigilate separat împreună cu lista celor depuse. În asemenea cazuri, în scrisoarea de însoțire se menționează, că obiectele de preț expediate sunt corpuri delicte și se păstrează până la dispoziția organului ce le-a expediat.
Documentele, scrisorile și alte note, anexate la dosar în calitate de corpuri delicte, trebuie să fie păstrate în plicuri plasate între foi curate de hârtie. Se interzice de a face notițe, inscripții și a îndoi coala de hârtie. Plicurile se sigilează, se coase la dosar și se numerotează. În cazul mai multor scrisori și documente, ele se pun într-un pachet separat, ce se anexează la dosar. Plicul sau pachetul trebuie să conțină lista documentelor incluse.
Se interzice păstrarea corpurilor delicte și a altor obiecte în stare umedă, lucru ce poate duce la deteriorarea lor, făcând imposibilă examinarea ulterioară și folosirea în calitate de probe.
În cazurile respective e necesar să fie luate măsuri urgente pentru a aduce obiectele ridicate în starea ce permite păstrarea lor ulterioară. Corpurile delicte care conțin urme de sânge, fragmente de țesături și organe, alte eliminări (saliva, sudoare, urină ș. a.) până la împachetare sunt supuse uscării la temperatura camerei, cu excluderea acțiunii razelor solare. Corpurile delicte de tipul hainelor, după uscare, se împachetează în așa mod ca să evite deteriorare leziunilor și depunerilor pe ele.
Obiectele de proveniență biologică, ușor alterabile inclusiv cele supuse cercetării microscopice sau chimice se împachetează ermetic. Depistarea, ridicarea și ambalarea acestor obiecte se efectuează de către ofițerul de urmărire penală cu ajutorul expertului judiciar medic-legist. După terminarea examinării de expertiză obiectele biologice se păstrează la locul efectuării urmăririi penale. Dacă obiectele biologice necesită condiții speciale de păstrare, atunci ele se depozitează în instituțiile medico-legale. Corpurile delicte (bunurile) se transmit inspectoratelor fiscale de stat în ordinea următoare:
Corpurile delicte ușor alterabile, cele contrafăcute sau ne conforme normelor de ambalare, dacă nu pot fi restituite proprietarului, prin hotărârea organului de urmărire penală sau instanței de judecată se predau inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare în modul stabilit.
Bunurile sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, al căror termen de valabilitate expiră peste o lună, în termen de 5 zile din momentul luării lor la evidență se transmit inspectoratelor fiscale de stat pentru a fi comercializate.
Bunurile sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, al căror termen de valabilitate nu depășește o lună, imediat după luarea lor la evidență se transmit de către autoritățile care le-au sechestrat inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare.
Bunurile sechestrate ușor alterabile sau cu termen de păstrare limitat, a căror termen de valabilitate la momentul sechestrului depășește o lună, se transmit inspectoratelor fiscale de stat cu o lună înainte de expirarea termenului de valabilitate.
La predarea bunurilor către reprezentantul inspectoratului fiscal de stat se înmânează copia procesului-verbal de sechestru și alte documente aferente acestor bunuri. Mijloacele obținute prin comercializarea bunurilor se transferă la contul bugetar, în care se înregistrează sumele încasate de la vânzarea bunurilor confiscate. Corpurile delicte, care nu au fost ridicate de proprietar în termen de 6 luni din ziua aducerii la cunoștința lor a ordonanței de restituire, în baza acestei ordonanțe și cu avizul respectiv se transmit în termen de 20 zile din momentul expirării termenului de 6 luni inspectoratelor fiscale de stat pentru comercializare.
Produsele alimentare sau mărfurile industriale, care au constituit obiectul unor acțiuni criminale sau au păstrat pe ele urme ale infracțiunii, se transmit inspectoratelor fiscale de stat numai după efectuarea expertizei calității și conformității bunurilor.
La transmiterea, către inspectoratele fiscale de stat, a corpurilor delicte pentru comercializare se înmânează ordonanța procurorului sau după caz instanței de judecată, copia procesului-verbal de ridicare a corpurilor delicte și alte documente aferente acestora.
Produsele sau mărfurile alimentare care au constituit obiectul acțiunilor criminale sau au păstrat pe ele urme ale infracțiunii sunt transmise spre efectuarea constatării tehnico-științifice integral sau parțial (probă, mostră), în funcție de necesitate. În cazul în care acest lucru este posibil, pe lângă proba mostra expediate spre examinare, se separă o probă sau mostră, care, fiind sigilate, se anexează, la dosar, asigurându-se astfel posibilitatea cercetării lor repetate.
Vitele de muncă și cele domestice, ridicate în calitate de corpuri delicte, până la luarea hotărârii de către organele de urmărire penală se predau părților vătămate sau organizațiilor, în lipsa lor – la primăria satului, cu întocmirea actului corespunzător.
În nota informativă anexată la raportul organului de urmărire penală înaintat procurorului se indică informații despre corpurile delicte și măsurile luate în privința lor, precum și locul unde se află ele, făcându-se trimitere la foaia de dosar corespunzătoare, unde e cusut documentul, ce adeverește predarea pentru păstrare a bunurilor sau obiectelor de valoare, ridicate în procesul contravențional.
Averea sechestrată, în cazurile penale, se transmite, la aprecierea ofițerului de urmărire penală, ținând cont de circumstanțele și interesele concrete ale faptului, pentru păstrare reprezentantului autorității executive a administrației publice locale sau organizației de exploatare a locuințelor, pazei extradepartamentale a organelor afacerilor interne, precum și organizației căreia i-a fost cauzată dauna, proprietarului acestei averi sau rudei lui, căreia i se lămurește răspunderea ce o poartă pentru integritatea averii primite, solicitându-i-se totodată o recipisă. În caz de necesitate averea sechestrată poate fi ridicată. Operele de artă și anticariatul sechestrate pot fi transmise pentru păstrare în muzeu.
În cazurile penale, corpurile delicte pe dosarele penale concrete se păstrează separat de corpurile delicte ale altor dosare, în cazul dosarelor penale încetate despre infracțiunile nedescoperite probele materiale se păstrează la locul cercetării lor, aparte de corpurile delicte pe dosarele din procedură, fiind ambalate și sigilate, asigurându-se integritatea și posibilitatea de a fi folosite mai departe. Fiecare pachet cu astfel de obiecte este însoțit de o notiță, în care se indică numărul dosarului, fabula lui și data intentării, denumirea obiectelor aflate în ambalaj.
Condițiile de păstrare se aleg în funcție de categoriile de obiecte, stabilite de legislație. Obiectele biologice pe dosarele penale încetate, necesită condiții de păstrare speciale, se depozitează în arhivele instituțiilor medico-legale. Drept temei pentru păstrarea obiectelor în cazul dat servește scrisoarea ofițerului de urmărire penală, expediată conducerii instituției corespunzătoare unde se indică termenul de păstrare a acestora.
În practica judiciară a apărut întrebarea privind modalitatea de examinare a
contravențiilor de către agentul constatator, în cazul existenței corpurilor delicte.
Întru asigurarea practicii uniforme privind soluționarea cauzei contravenționale de către agentul constatator, în cazul existenței corpurilor delicte, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție explică următoarele.
Prevederile art. 431 alin. (4) Cod contravențional stabilesc că, la judecarea cauzei contravenționale, instanța hotărăște asupra corpurilor delicte potrivit prevederilor art. 106 din Codul penal și ale art. 162 din Codul de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător în procesul contravențional.
Din economia art. 431 alin.(4) Cod contravențional desprindem că în cazuri cînd la procesul-verbal cu privire la contravenție sunt anexate și individualizate, corpurile delicte, în conformitate cu prevederile art.443 alin. (4) Cod contravențional, autoritatea competentă să soluționeze cauza contravențională este instanța de judecată, cu excepția cazurilor prevăzute în art.431 alin. (4) Cod contravențional.
Judecând cauza contravențională în conformitate cu prevederile capitolului VII al cărții a doua, instanța de judecată, adoptând soluția asupra cauzei contravenționale, se va pronunța și asupra corpurilor delicte, conducându-se de prevederile art. 462 alin. (6) lit. a) Cod contravențional.
În practică judiciară apar situații când agentul constatator, în cazul existenței corpurilor delicte, nu expediază cauza contravențională pentru judecare în instanța de judecată, dar adoptă hotărârea prin care soluționează cauza contravențională prin aplicarea sancțiunii sau încetarea procedurii contravenționale, după aceasta sesizează instanța de judecată, solicitând rezolvarea chestiunilor cu privire la corpurile delicte anexate la cauza contravențională.
Totodată, legislatorul nu a reglementat expres situația în care agentul constatator, fiind competent să examineze cauza în conformitate cu prevederile capitolului III al cărții a doua a Codului contravențional, nu a ținut cont de faptul existenței corpurilor delicte și a soluționat cauza contravențională, prin adoptarea hotărârii, fără a se pronunța asupra corpurilor delicte.
Din prevederile art. 431 alin.(4) Cod contravențional raportate la prevederile stipulate în art. 106 din Codul penal și cele ale art. 162 din Codul de procedură penală, reiese că chestiunile cu privire la corpurile delicte se hotărăsc numai în cadrul soluționării cauzei contravenționale în fond de către autoritățile respective.
Din cele relatate, constatăm că nu poate fi soluționată chestiunea cu privire la corpurile delicte separat de hotărârea prin care s-a soluționat cauza contravențională de către autoritatea respectivă.
În cazul existenței corpurilor delicte, agentul constatator urmează să expedieze cauza contravențională pentru judecare în instanța de judecată, însă, în cazul în care agentul constatator își asumă obligația de a examina cauza contravențională în fond, el este obligat să se pronunța și asupra corpurilor delicte.
Dacă agentul constatator, examinând în fond cauza contravențională, nu se pronunță asupra probelor delicte și sesizează instanța de judecată pentru rezolvarea chestiunilor cu privire la corpurile delicte, instanța, printr-o încheiere motivată, restituie cauza contravențională, fără examinare, agentului constatator, care urmează să se pronunțe și asupra corpurilor delicte.
ÎNCHEIERE
Eficacitatea muncii de descoperire și cercetare a contravențiilor în mare măsură este condiționată de oportunitatea și plenitudinea efectuării acțiunilor în cazurile respective precum și a activității de colectare a probelor în procesul contravențional.
O deosebită însemnătate în acest sens obține realizarea calitativă a cercetării locului faptei, activitate în cadrul căreia se depistează și se colectează un mare volum de informație criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a majorității covârșitoare a dosarelor contravenționale și penale printr-o activitate specifică de colectare a probelor în procesul contravențional înfăptuită de către organele de poliție.
Valoarea și volumul de informație necesare descoperirii cauzelor contravenționale pe urme proaspete, sporesc în funcție de efectuarea calitativă a activității de colectare a probelor în procesul contravențional.
Datele furnizate în urma efectuării calitative a activității de colectare a probelor în procesul contravențional constituie temelia elaborării versiunilor, la planificarea și realizarea acțiunilor procesuale ulterioare. Timpul consumat la înfăptuirea unor astfel de analize ale urmelor și stărilor de fapt în ansamblu permite uneori a economisi săptămâni și chiar luni întregi de muncă asiduă orientate spre stabilirea făptuitorului și descope-rirea contravenției în termene cât mai reduse. Anume aici se evidențiază mai pronunțat profesionalismul și competența organelor de poliție și a specialiștilor implicați în acest proces de descoperire.
Una din sarcinile de bază ale subdiviziunilor criminalistice ale Ministerului Afacerilor Interme al Republicii Moldova este aplicarea mijloacelor tehnice criminalistice la realizarea acțiunilor de urmărire penală și operative de investigație conform necesității descoperirii și cercetării crimelor, acțiuni cărora le revine un aport deosebit în ceea ce privește colectarea probelor în procesul penal sau, după caz, contravențional.
Astfel percepută, procedura de colectare a probelor în procesul contravențional, reprezintă o seamă de elemente caracteristice, care o disting de alte activități procedu-rale desfășurate cu prilejul cercetării unei cauze.
În conținutul tezei de față am urmărit drept scop descrierea particularităților procedurii de colectare a probelor în procesul contravențional, folosirea eficientă a instrumentelor tehnice și tactice criminalistice, am elucidat acțiunile de organizare și planificare a urmăririi în cauzele contravenționale, metodele și mijloacele de utilizare, toate acestea fiind orientate spre stabilirea naturii faptei penale: omucidere, accident, furt, tâlhărie, viol, sinucidere, delapidare, distrugere, sustragere etc.
Prin tot conținutul lucrării am tins să formez o conduită definitorie, exactă a operativității de cercetare a urmelor contravenției, regulile tactice generale și speciale ale cercetării, etapele de pregătire în vederea efectuării cercetării, mijloacele tehnico – științifice criminalistice utilizate în etapa preliminară și a cercetării propriu – zise a locului faptei în faza statică și dinamică, metodele utilizate la cercetarea pe teren, mijloacele de fixare a rezultatelor cercetării urmelor contravenției, fixarea obiectivă a rezultatelor cercetării, evidența lor, protejarea urmelor contravenției.
În condițiile unei instabilități economice accentuate, ale înrăutățirii situației criminogene, caracterul tot mai organizat al infracțiunilor și contravențiilor ce se comit, este extrem de important să folosim judicios și cu maximum de randament orice pârghie în activitatea profesională de combatere a criminalității inclusiv în activitatea de colectare a probelor în procesul contravențional.
Examinările criminalistice preliminare constituie o formă eficientă de aplicare a cunoștințelor de specialitate și a realizărilor tehnico-științifice în scopul obținerii informației privind persoana făptașului, mecanismul și alte împrejurări ale comiterii contravenției, utile pentru descoperirea cauzelor pe urme proaspete.
Reglementarea procesuală a examinărilor în cauză și buna pregătire criminalistică a specialiștilor în acest sens, dotarea acestora cu materiale informative și cu tehnici respective, precum și cunoașterea particularităților activității de colectare a probelor în procesul contravențional, va favoriza considerabil munca de descoperire și cercetare a contravențiilor și infracțiunilor.
BIBLIOGRAFIE
I. Acte și legi internaționale:
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția №217 A (III) 10.12.1948, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului №217-XII din 28.07.1990;
2. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Funda-mentale (adoptată la 4 noiembrie 1950), ratificată de Republica Moldova la 12.09.1997;
3. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 03.01.1967;
4. Declarația despre poliție (adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin Rezoluția 690 din 8 mai 1979);
5. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale din 04.11.1950;
6. Convenția de din 23.01.2003 „Privind ajutorul juridic și relațiile de drept în cauze civile, de familie și penale”.
II. Acte normative și de interpretare:
Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova №1 din 12.08.1994;
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18.04.2002, intrat în vigoare la 12.06.2003, Monitorul Oficial, №128-129/1014 din 13.09.2002, cu modificările și completările operate prin Legea №1323-XV din 26.09.2002, Monitorul Oficial, №143 din 27.09.2002, art. 1021;
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003, intrat în vigoare la 12.06.2003, Monitorul Oficial, №104-110 (1197-1203) din 07.06.2003,
Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea №1125-XV din 13.06.2002, în vigoare din 12.06.2003;
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea №225-XV din 30 mai 2003, în vigoare din 12.06.2003;
Codul contravențional al Republicii Moldova Publicat:16.01.2009 în Monitorul Oficial, №3-6, art. №15. Data intrării în vigoare: 31.05.2009;
Codul de etică și deontologie al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova №481 din 10.05.2006, anunțat prin Ordinul MAI №190 din 7.06.2006;
Legea Republicii Moldova № 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, Publicat : 01.03.2013 în Monitorul Oficial Nr. 42-47, art. Nr: 145, data intrării în vigoare: 05.03.2013;
Legea Republicii Moldova № 294 din 25.12.2008 „Cu privire la procuratură”, Publicat :17.03.2009 în Monitorul Oficial Nr. 55-56, art Nr: 155, Data intrării în vigoare: 17.03.2009;
Statutul serviciului de patrulare și santinelă al poliției, aprobat prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova №157 din 26 iulie 1994.
III. Manuale, monografii, cursuri, tratate:
A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ediția a II-a, Ed. CH Beck, 2007;
A. Crișu, Tratamentul infractorului minor in materie penală, ediția a II-a, Ed. CH Beck, 2007;
Al. Vasiliu, Teoria actelor de procedură penală, All Beck, București, 2003;
A. Crișu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2005;
I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed. „Global Lex”, București, 2004;
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Tratat, Ed. „Global Lex”, București, 2007;
L. Ionescu, “Expertiza criminalistică a scrisului”, ed. Junimea, București, 1973;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I și II, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Paideia, București, 2004;
G. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I, Ed. CH Beck, 2007;
A.П. Кopeнeв , Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл, oбщая чаcть, yчeбник, Mocква ;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл. Чаcть ocoбeнная. Учeбник./Пoд oбщeй peд. Кopeнeва A. П., Mocкoвcкий yнивepcитeт MBД Poccии, изд-вo Щит-M, Mocква, 2001;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл пoд oбщeй peдакциeй Caльникoва, Cанкт-Пeтepбypг, Унивepcитeт MBД Poccии 1999;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл, Учeбник / Пoд peд. Пoпoва Л.Л.: Aкадeмия MBД CCCP, 1987;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл; Учeбнoe пocoбиe в cxeмаx и oпpeдeлeнияx. / Пoд peд. B.П. Cалльникoва. – CПб.: 2002;
Aдминиcтpативнoe пpавo и админиcтpативная дeятeльнocть OBД CCCP. Aкадeмия MBД CCCP. Mocква, 1990;
Баxpаx Д.H., Aдминиcтpативнoe пpавo Poccии. Учeбник для вyзoв. M.: Изд-вo HOPMA, 2000;
Бeльcкий К. C. Пoлицeйcкoe пpава: Лeкциoнный кypc / Пoд peд. канд. юpид. наyк A.B. Кypакина.- M.: Изд-вo «Дeлo и cepвиc», 2004.
Anexa nr 1
Anexa nr 2
Anexa nr 3
Anexa nr 4
PROCES-VERBAL
de cercetare la fața locului
_______________________________ „_____”____________20__
(locul unde se efectuează cercetarea) ( data întocmirii )
început la ora ____ și min.____
finisat la ora ____și min. ____
Agentul constatator _______________________________________________________ (numele, prenumele, funcția)
în temeiul_____________________________________________________________________
(plîngere, denunț, raport sau autodenunț, proces contravențional)
cu participarea specialistului:
_____________________________________________________________________________
(numele, prenumele, domiciliu competența, în ce relații se află cu persoanele care participă la acțiunea respectivă)
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
alți participanți: ________________________________________________________________ (contravenient, victima, reprezentanții lor legali, colaboratori de poliție)
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
în conformitate cu prevederile art. 426 Cod Contravențional a efectuat cercetarea la fața locului __________________________________________________________despre care fapt, în conformitate cu prevederile art. 430 Cod Contravențional, a întocmit prezentul proces – verbal.
Prin cercetare s-a constatat: _________________________________________________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Participanți Agent constatatorul
_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Declarații și obiecții făcute de cei prezenți _____________________________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
În cadrul cercetării au fost utilizate mijloace tehnico-științifice și fixate urme:________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
La fața locului au fost ridicate:______________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
La procesul – verbal se anexează:_____________________________________________
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Procesul verbal a fost dat citirii. Consemnat just.
Obiecțiile și explicațiile participanților: _______________________________________
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Participanți:
Agent constatatorul:
Anexa nr 5
PROCES-VERBAL
de audiere a martorului
_______________________________ „_____”____________20___
(localitatea) (data întocmirii)
început la ora ____ și min.____
finisat la ora ____și min. ____
Agentul constatator___________________________________________________________ ________________________________________________________________________________ (numele, prenumele, funcția)
în localul______________________________________________________________________ cu participarea _________________________________________________________________
( numele, prenumele și calitatea persoanelor care participă la efectuarea acțiunii)
în legătură cu cercetarea cazului, în conformitate cu prevederile art.425 alin.(7) Cod contravențional a întocmit prezentul proces verbal de audiere a martorului :
numele, prenumele, patronimicul___________________________________________________
ziua, luna, anul nașterii___________________________________________________________
domiciliu______________________________________________________________________
ocupația_______________________________________________________________________
Posesor al buletinului de identitate _____________________eliberat la____________________
Înainte de a fi audiat în calitate de martor mi-au fost explicate drepturile și obligațiile prevăzute de art.388 alin.(3) Cod Contravențional.
Declarațiile doresc să le fac în limba_________________________, pe care o posed bine.
______________________
(semnătura)
Pe parcursul audierii au fost utilizate mijloace tehnice ______________________________
______________________________________________________________________________
În legătură cu cele cunoscute la caz, declar următoarele:
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Martor ______________________
Participanții _______________________
Agent constatator ______________________
Anexa nr 6
PROCES-VERBAL
de audiere a contravenientului
_______________________________ „_____”____________20___
(localitatea) (data întocmirii)
început la ora ____ și min.____
finisat la ora ____și min. ____
Agentul constatator __________________________________________________________ ________________________________________________________________________________ (numele, prenumele, funcția)
în localul______________________________________________________________________ cu participarea _________________________________________________________________
( numele, prenumele și calitatea persoanelor care participă la efectuarea acțiunii)
în legătură cu cercetarea cazului, în conformitate cu prevederile art.425 alin.(7) Cod contravențional a întocmit prezentul proces verbal de audiere a contravenientului :
numele, prenumele, patronimicul___________________________________________________
ziua, luna, anul nașterii___________________________________________________________
domiciliu______________________________________________________________________
ocupația_______________________________________________________________________
Posesor al buletinului de identitate _____________________eliberat la____________________
Înainte de a fi audiat în calitate de contravenient mi-au fost explicate și înmînate în scris drepturile și obligațiile prevăzute de art. 384 alin.(2) Cod Contravențional
Declarațiile doresc să le fac în limba_________________________, pe care o posed bine.
______________________
(semnătura)
Pe parcursul audierii au fost utilizate mijloace tehnice ______________________________
________________________________________________________________________________
În legătură cu cele cunoscute la caz, declar următoarele:
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Contravenient ____________________
Participanții ____________________
Agent constatator ____________________ Anexa nr 7
Anexa nr 8
Anexa nr 9
BIBLIOGRAFIE
I. Acte și legi internaționale:
1. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția №217 A (III) 10.12.1948, ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului №217-XII din 28.07.1990;
2. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Funda-mentale (adoptată la 4 noiembrie 1950), ratificată de Republica Moldova la 12.09.1997;
3. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 03.01.1967;
4. Declarația despre poliție (adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei prin Rezoluția 690 din 8 mai 1979);
5. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale din 04.11.1950;
6. Convenția de din 23.01.2003 „Privind ajutorul juridic și relațiile de drept în cauze civile, de familie și penale”.
II. Acte normative și de interpretare:
Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova №1 din 12.08.1994;
Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18.04.2002, intrat în vigoare la 12.06.2003, Monitorul Oficial, №128-129/1014 din 13.09.2002, cu modificările și completările operate prin Legea №1323-XV din 26.09.2002, Monitorul Oficial, №143 din 27.09.2002, art. 1021;
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003, intrat în vigoare la 12.06.2003, Monitorul Oficial, №104-110 (1197-1203) din 07.06.2003,
Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea №1125-XV din 13.06.2002, în vigoare din 12.06.2003;
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea №225-XV din 30 mai 2003, în vigoare din 12.06.2003;
Codul contravențional al Republicii Moldova Publicat:16.01.2009 în Monitorul Oficial, №3-6, art. №15. Data intrării în vigoare: 31.05.2009;
Codul de etică și deontologie al polițistului, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova №481 din 10.05.2006, anunțat prin Ordinul MAI №190 din 7.06.2006;
Legea Republicii Moldova № 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, Publicat : 01.03.2013 în Monitorul Oficial Nr. 42-47, art. Nr: 145, data intrării în vigoare: 05.03.2013;
Legea Republicii Moldova № 294 din 25.12.2008 „Cu privire la procuratură”, Publicat :17.03.2009 în Monitorul Oficial Nr. 55-56, art Nr: 155, Data intrării în vigoare: 17.03.2009;
Statutul serviciului de patrulare și santinelă al poliției, aprobat prin ordinul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova №157 din 26 iulie 1994.
III. Manuale, monografii, cursuri, tratate:
A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ediția a II-a, Ed. CH Beck, 2007;
A. Crișu, Tratamentul infractorului minor in materie penală, ediția a II-a, Ed. CH Beck, 2007;
Al. Vasiliu, Teoria actelor de procedură penală, All Beck, București, 2003;
A. Crișu, Drept procesual penal, Ed. All Beck, București, 2005;
I. Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Ed. „Global Lex”, București, 2004;
I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Tratat, Ed. „Global Lex”, București, 2007;
L. Ionescu, “Expertiza criminalistică a scrisului”, ed. Junimea, București, 1973;
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I și II, Ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Paideia, București, 2004;
G. Mateuț, Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I, Ed. CH Beck, 2007;
A.П. Кopeнeв , Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл, oбщая чаcть, yчeбник, Mocква ;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл. Чаcть ocoбeнная. Учeбник./Пoд oбщeй peд. Кopeнeва A. П., Mocкoвcкий yнивepcитeт MBД Poccии, изд-вo Щит-M, Mocква, 2001;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл пoд oбщeй peдакциeй Caльникoва, Cанкт-Пeтepбypг, Унивepcитeт MBД Poccии 1999;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл, Учeбник / Пoд peд. Пoпoва Л.Л.: Aкадeмия MBД CCCP, 1987;
Aдминиcтpативная дeятeльнocть opганoв внyтpeнниx дeл; Учeбнoe пocoбиe в cxeмаx и oпpeдeлeнияx. / Пoд peд. B.П. Cалльникoва. – CПб.: 2002;
Aдминиcтpативнoe пpавo и админиcтpативная дeятeльнocть OBД CCCP. Aкадeмия MBД CCCP. Mocква, 1990;
Баxpаx Д.H., Aдминиcтpативнoe пpавo Poccии. Учeбник для вyзoв. M.: Изд-вo HOPMA, 2000;
Бeльcкий К. C. Пoлицeйcкoe пpава: Лeкциoнный кypc / Пoд peд. канд. юpид. наyк A.B. Кypакина.- M.: Изд-вo «Дeлo и cepвиc», 2004.
Anexa nr 1
Anexa nr 2
Anexa nr 3
Anexa nr 4
PROCES-VERBAL
de cercetare la fața locului
_______________________________ „_____”____________20__
(locul unde se efectuează cercetarea) ( data întocmirii )
început la ora ____ și min.____
finisat la ora ____și min. ____
Agentul constatator _______________________________________________________ (numele, prenumele, funcția)
în temeiul_____________________________________________________________________
(plîngere, denunț, raport sau autodenunț, proces contravențional)
cu participarea specialistului:
_____________________________________________________________________________
(numele, prenumele, domiciliu competența, în ce relații se află cu persoanele care participă la acțiunea respectivă)
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
alți participanți: ________________________________________________________________ (contravenient, victima, reprezentanții lor legali, colaboratori de poliție)
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
în conformitate cu prevederile art. 426 Cod Contravențional a efectuat cercetarea la fața locului __________________________________________________________despre care fapt, în conformitate cu prevederile art. 430 Cod Contravențional, a întocmit prezentul proces – verbal.
Prin cercetare s-a constatat: _________________________________________________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Participanți Agent constatatorul
_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
_________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Declarații și obiecții făcute de cei prezenți _____________________________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
În cadrul cercetării au fost utilizate mijloace tehnico-științifice și fixate urme:________
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
La fața locului au fost ridicate:______________________________________________
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
La procesul – verbal se anexează:_____________________________________________
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Procesul verbal a fost dat citirii. Consemnat just.
Obiecțiile și explicațiile participanților: _______________________________________
________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Participanți:
Agent constatatorul:
Anexa nr 5
PROCES-VERBAL
de audiere a martorului
_______________________________ „_____”____________20___
(localitatea) (data întocmirii)
început la ora ____ și min.____
finisat la ora ____și min. ____
Agentul constatator___________________________________________________________ ________________________________________________________________________________ (numele, prenumele, funcția)
în localul______________________________________________________________________ cu participarea _________________________________________________________________
( numele, prenumele și calitatea persoanelor care participă la efectuarea acțiunii)
în legătură cu cercetarea cazului, în conformitate cu prevederile art.425 alin.(7) Cod contravențional a întocmit prezentul proces verbal de audiere a martorului :
numele, prenumele, patronimicul___________________________________________________
ziua, luna, anul nașterii___________________________________________________________
domiciliu______________________________________________________________________
ocupația_______________________________________________________________________
Posesor al buletinului de identitate _____________________eliberat la____________________
Înainte de a fi audiat în calitate de martor mi-au fost explicate drepturile și obligațiile prevăzute de art.388 alin.(3) Cod Contravențional.
Declarațiile doresc să le fac în limba_________________________, pe care o posed bine.
______________________
(semnătura)
Pe parcursul audierii au fost utilizate mijloace tehnice ______________________________
______________________________________________________________________________
În legătură cu cele cunoscute la caz, declar următoarele:
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Martor ______________________
Participanții _______________________
Agent constatator ______________________
Anexa nr 6
PROCES-VERBAL
de audiere a contravenientului
_______________________________ „_____”____________20___
(localitatea) (data întocmirii)
început la ora ____ și min.____
finisat la ora ____și min. ____
Agentul constatator __________________________________________________________ ________________________________________________________________________________ (numele, prenumele, funcția)
în localul______________________________________________________________________ cu participarea _________________________________________________________________
( numele, prenumele și calitatea persoanelor care participă la efectuarea acțiunii)
în legătură cu cercetarea cazului, în conformitate cu prevederile art.425 alin.(7) Cod contravențional a întocmit prezentul proces verbal de audiere a contravenientului :
numele, prenumele, patronimicul___________________________________________________
ziua, luna, anul nașterii___________________________________________________________
domiciliu______________________________________________________________________
ocupația_______________________________________________________________________
Posesor al buletinului de identitate _____________________eliberat la____________________
Înainte de a fi audiat în calitate de contravenient mi-au fost explicate și înmînate în scris drepturile și obligațiile prevăzute de art. 384 alin.(2) Cod Contravențional
Declarațiile doresc să le fac în limba_________________________, pe care o posed bine.
______________________
(semnătura)
Pe parcursul audierii au fost utilizate mijloace tehnice ______________________________
________________________________________________________________________________
În legătură cu cele cunoscute la caz, declar următoarele:
______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Contravenient ____________________
Participanții ____________________
Agent constatator ____________________ Anexa nr 7
Anexa nr 8
Anexa nr 9
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloacele DE Proba Specifice Procedurii Contraventionale (ID: 128559)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.