Metodologia Investigarii Infractiunilor de Evadare Si de Inlesnire a Evadarii
CUPRINS
ARGUMENTARE
CAPITOLUL I
PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
SECȚIUNEA I
Explicații și precizări terminologice
SECȚIUNEA a II-a
Elementele comune ale infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției
SECȚIUNEA a III-a
Legislație comparată și referințe istorice
CAPITOLUL II
PARTICULARITĂȚI ÎN INVESTIGAREA INFRACȚIUNILOR DE NEDENUNȚARE ȘI DE FAVORIZARE A FĂPTUITORULUI
SECȚIUNEA I
Aspecte de drept penal și de drept procesual penal
SECȚIUNEA A II-A
Problemele principale pe care trebuie să le lămurească investigarea
criminalistică
SECȚIUNEA A III-A
Activitățile specifice care trebuie întreprinse pentru administrarea probatoriului, în raport cu particularitățile infracțiunilor investigate
SECȚIUNEA A IV-A
Speță din practica judiciară privind infracțiunea de nedenunțare și favorizarea făptuitorului
CAPITOLUL III
METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE EVADARE ȘI DE ÎNLESNIRE A EVADĂRII
SECȚIUNEA I
Aspecte de drept penal și drept procesual penal
SECȚIUNEA A II-A
Probleme ce urmează a fi clarificate prin investigarea criminalistică
SECȚIUNEA A III-A
Particularități în administrarea probelor
SECȚIUNEA A IV-A
Speță din practica judiciară privind infracțiunea de evadare
CAPITOLUL IV
CONCLUZII FINALE
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENTARE
Am ales ca titlu pentru lucrarea de licență -Aspecte privind infracțiunile contra înfăptuirii justiției incriminate de către legislația penală- pentru că în opinia mea infracțiunile prezentate în Titlul IV denumit Infracțiuni contra înfăptuirii justiției din Noul Cod Penal sunt cele mai importante pentru activitatea de înfăptuire a justiției.
Port un respect deosebit pentru justiția din țara noastră și apreciez gradul de profesionalism prezent în instituțiile care au rolul de a impune aplicarea cât mai corectă a normelor prevăzute în Noul Cod Penal.
Modificările importante pe care le aduce Noul Cod Penal infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, prin includerea în sfera de reglementare penală a unor fapte care nu au mai fost incriminate ori regândirea unor infracțiuni deja existente, au constituit o motivație pentru alegerea temei de licență.
Studierea temei de licență a fost determinată de aceste schimbări, dar și de corespondențele, interferențele și corelările ce trebuie să existe cu legea de procedură penală. Am realizat structura lucrării pornind de la elementele ce caracterizează incriminările cu privire la înfăptuirea justiției. Codul Penal din 1969, precum și Noul Cod Penal, chiar dacă valoarea socială ocrotită prezintă o omogenitate, nu au realizat o împărțire a incriminărilor în funcție de modul în care se realizează funcțional înfăptuirea justiției. Analizarea principalelor coduri penale europene a relevat faptul că incriminările privind activitatea de înfăptuire a justiției se comasează în jurul principalelor forme de realizare a justiției.
Cea mai mare influență asupra societății și asupra comunității în care trăim o au normele care reglementează modul de comportare în diferite situații și modul de sancțiune a unor comportamente considerate de către societate inadecvate sau inacceptabile. Aceste norme sunt aplicate în societate, cu ajutorul justiției, a cărei definiție este ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe; dreptate, echitate. Din definiția justiției rezultă importanța semnificativă a înfăptuirii acesteia. Dacă vrem o societate, o țară în care valorile sociale și drepturile omului să fie respectate, trebuie să avem asigurată înfăptuirea justiției.
Însă pentru că răul este absența binelui, iar o societate perfectă, încă nu s-a înfăptuit, tot timpul vor fi indivizi care nu vor respecta anumite norme sau reguli, încălcând astfel drepturile altor persoane care vor apela la justiție pentru dreptate. Însă, unele persoane nu vor ține cont de nici o valoare și vor întreprinde acțiuni de natură a bloca sau îngreuna înfăptuirea justiției.
De aceea, pentru a putea avea o societate în care valorile să fie respectate, trebuie sa avem un sistem justițiar care să asigure aplicarea normelor care reglementeaza relațiile și drepturile indivizilor din acea societate, iar pentru aceasta trebuie în primul rând să incriminăm faptele contra înfăptuirii justiției.
CAPITOLUL I
PRECIZĂRI INTRODUCTIVE
SECȚIUNEA I
EXPLICAȚII ȘI PRECIZĂRI TERMINOLOGICE
Justiția se înfăptuiește în numele legii. Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți
( art. 124 Constituția României ).
Justiția, ca fenomen de garantare, regularizare și desfășurare în bune condiții a raporturilor sociale, se realizează de obicei necondiționat, prin forța și autoritatea sa proprie, prin echilibrul creat de interdependența factorilor sociali, prin care acțiunea preventivă pe care o exercită forța socială organizată asupra tuturor cauzelor care ar stopa rolul său și ar putea paraliza dreptul în exercițiul său.
Însă nu există societate fără conflicte, interesele și pasiunile oamenilor vor da naștere la diferende. Aceste conflicte pot fi stinse prin acțiuni în justiție.
Cel mai mare pericol social și un serios obstacol pentru desfășurarea normală a activității organelor însărcinate cu înfăptuirea justiției îl reprezintă infracțiunile contra înfăptuirii justiției.
Aceste infracțiuni sunt cuprinse in Titlul IV intitulat “Infracțiuni contra înfăptuirii justiției” din Partea Specială a Noului Cod Penal.
Prin denumirea generică de infracțiuni contra înfăptuirii justiției se exprimă calificarea de ansamblu a acestor fapte și se răsfrânge ca o caracteristică asupra fiecărei infracțiuni în parte. Din alt punct de vedere, dată fiind omogenitatea în esență a infracțiunilor contra înfăptuirii justiției – determinată, de unitatea valorii sociale ocrotite – aceste fapte nu sunt subdivizate în raport cu aspectele speciale ale valorii sociale protejate.
Evident, justiția constituie o valoare socială deosebit de importantă, iar de modul în care aceasta este înfăptuită depinde întreaga ordine și siguranță socială. În concluzie, faptele prin care se aduce atingere activității de înfăptuire a justiției constituie manifestări antisociale care, intervenind în activitatea justiției, lezează în același timp întreaga ordine socială și totalitatea relațiilor sociale a căror formare și desfășurare normală sunt grav afectate atunci când realizarea justiției nu este posibilă.
În situația celor prezentate trebuie precizat faptul că notiunea de “ înfăptuire a justiției”, ca valoare socială, este interpretată în sens larg, înglobând întregul complex de funcțiuni prin care se înfăptuiește justiția. Este de evidențiat faptul că această accepțiune largă se răsfrânge și asupra interesului de “organ care înfăptuiește lege”.
Potrivit literaturii de specialitate, prin “ înfăptuirea justiției “ se înțelege un complex de activități funcționale, caracteristice operei de realizare a justiției, în care se cuprind, pe lângă funcția principală de jurisdicție și funcțiile complementare de urmărire penală și de executare a hotărârilor judecatorești.
În același timp termenul de “ organ “ este definit ca fiind persoana sau grupul de persoane care îndeplinește o funcție publică sau administrativă, învestit cu o anumită competență.
Deci, reiese că prin incriminările privitoare la faptele care împiedică înfăptuirea justiției, este apărată exercitarea tuturor funcțiilor judiciare, de către organele judiciare și judecătorești, precum și de către organele jurisdicționale prevăzute în legile speciale. De asemenea, prin dispozițiile legii penale este protejată și activitatea organelor abilitate să execute măsurile judiciare luate și hotărârile pronunțate de către aceste organe.
Ar mai fi de menționat și faptul că înfăptuirea justiției este apărată penal atât în ceea ce privește faptele comise de persoanele particulare, cât și împotriva abuzurilor săvârșite de persoanele însărcinate cu activitatea de înfăptuire a justiției.
SECȚIUNEA A II-A
ELEMENTELE COMUNE ALE INFRACȚIUNILOR CARE ÎMPIEDICĂ ÎNFĂPTUIREA JUSTIȚIEI
Obiectul juridic generic – comun întregului grup al infracțiunilor în discuție – îl constituie ansamblul relațiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiției. Acest obiect juridic comun este, în același timp și obiect juridic specific acestei categorii de infracțiuni în raport cu gruparea mai cuprinzătoare a infracțiunilor “ care aduc atingere activității organizațiilor de stat, organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege “.
Fiecare din infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției are – pe langă obiectul juridic generic – și un obiect juridic special, propriu. Unele fapte – supunerea la rele tratamente, cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă – au un obiect juridic secundar. Acest obiect juridic secundar, adiacent, privește anumite valori sociale conexe: viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanelor, libertatea ori demnitatea acestora.
Obiectul material. Observăm că numai unele dintre infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției au obiect material. De unde concluzionăm că acesta nu constituie un aspect comun infracțiunilor de care ne ocupăm, el urmând a fi evidențiat pe măsura analizării metodologiei de investigare a faptelor care împiedică înfăptuirea justiției.
Subiecții infracțiunii.
Subiectul activ nemijlocit – autor – al unora dintre infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției poate fi orice persoană, legea necondiționând existența faptei de o anumită calitate pe care trebuie să o aibă făptuitorul. Există și infractiunile unde se cere ca autorul să îndeplinească o anumită calitate, precizată explicit sau implicit în textul incriminator. Este cazul martorului, expertului sau interpretului și al funcționarului. Iar în cazul unor infracțiuni, calitatea făptuitorului constituie o condiție de agravare a faptei. De exemplu, funcționarul public sau cel cu atribuții de conducere și control – în cazul omisiunii sesizării precum și persoana care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat, în cazul înlesnirii evadării.
Infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției sunt, de regulă, susceptibile de a fi săvârșite în participație.
Subiectul pasiv al unor astfel de fapte, este statul, în calitate de titular al “înfăptuirii justiției”, respectiv al valorii sociale ocrotite prin normele de drept penal, justiția fiind o formă fundamentală de exercitare a puterii în stat.
Evident, statul este subiectul pasiv principal. Este de remarcat totuși că, în cazul unor infracțiuni din această categorie există și un subiect pasiv – adiacent – respectiv persoana fizică ce a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii, vătămare adusă integrității corporale, sănătății sau libertății ori demnității acesteia, acest subiect pasiv poate fi, în principiu, orice persoană. De la această regulă generală există și anumite excepții. Astfel, în cazul infracțiunilor de omisiune de a încunoștiința organele judiciare, cercetarea abuzivă și supunerea la rele tratamente, legea prevede – fie explicit, fie implicit – necesitatea existenței unei calități sau unei situații speciale a persoanei vătămate prin infracțiune.
De asemenea, așa cum subliniază literatura de specialitate, subiect pasiv secundar poate fi și o organizație, ale cărei interese sunt vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției. (mărturia mincinoasă)
Situația premisă. La marea majoritate a infractiunilor – și ca un element component ce intră în conținutul lor juridic – și în cazul faptelor care împiedică înfăptuirea justiției, pe lângă conținutul constitutiv și o situație premisă care constă, de exemplu, în preexistența unei învinuiri nedrepte, în preexistența unei cauze penale, civile, disciplinare sau a unei alte cauze în cadrul cărora pot fi ascultați martori, experți sau interpreți etc.
Latura obiectivă. Elementul material al infractiunilor care împiedică înfăptuirea justiției se realizează, fie printr-o acțiune – infracțiuni comisive – fie bertății ori demnității acesteia, acest subiect pasiv poate fi, în principiu, orice persoană. De la această regulă generală există și anumite excepții. Astfel, în cazul infracțiunilor de omisiune de a încunoștiința organele judiciare, cercetarea abuzivă și supunerea la rele tratamente, legea prevede – fie explicit, fie implicit – necesitatea existenței unei calități sau unei situații speciale a persoanei vătămate prin infracțiune.
De asemenea, așa cum subliniază literatura de specialitate, subiect pasiv secundar poate fi și o organizație, ale cărei interese sunt vătămate prin săvârșirea unei infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției. (mărturia mincinoasă)
Situația premisă. La marea majoritate a infractiunilor – și ca un element component ce intră în conținutul lor juridic – și în cazul faptelor care împiedică înfăptuirea justiției, pe lângă conținutul constitutiv și o situație premisă care constă, de exemplu, în preexistența unei învinuiri nedrepte, în preexistența unei cauze penale, civile, disciplinare sau a unei alte cauze în cadrul cărora pot fi ascultați martori, experți sau interpreți etc.
Latura obiectivă. Elementul material al infractiunilor care împiedică înfăptuirea justiției se realizează, fie printr-o acțiune – infracțiuni comisive – fie printr-o inacțiune – infracțiuni omisive (nedenunțarea unor infracțiuni), omisiunea sesizării .
Urmarea socialmente periculoasă constă întotdeauna, în principal, în primejduirea bunei desfășurări a activității de justiție. În subsidiar poate apărea și o altă urmare socialmente periculoasă, constând în periclitarea libertății, demnității persoanei sau chiar a vieții, sănătății și integrității ei corporale.
Latura subiectivă. Fiind, în general, infracțiuni comise, acestea se săvârșesc, de regulă, cu intenție, fie directă, fie indirectă. O singură excepție privește infracțiunea de înlesnire a evadării care poate fi săvârșită și din culpă.
La infracțiunile omisive, elementul poate să aibă forma intenției, dar și forma culpei (nedenunțarea, omisiunea sesizării).
Formele infracțiunii. Activitatea prin care se realizează conținutul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției este susceptibilă de o desfășurare în timp și faze, acestea fiind în marea lor majoritate infracțiuni comisive. Așadar, sunt posibile la aceste infracțiuni actele de pregătire și tentative, însă cu câteva excepții (tentative de evadare și la infracțiunea de înlesnire a evadării, acestea nu sunt incriminate). În cazul faptelor de inacțiune, acestea nu sunt susceptibile de faze premergătoare și nici de forma actelor preparatorii sau tentative.
Sancțiuni. Legiuitorul a prevăzut pentru infracțiunile contra justiției pedeapsa cu închisoarea, avându-se în vedere importanța relațiilor sociale ocrotite de către normele juridice.
SECȚIUNEA A III-A
LEGISLAȚIE COMPARATĂ ȘI REFERINȚE ISTORICE
Din cele mai vechi timpuri,legile penale incriminau faptele îndreptate împotriva înfăptuirii justiției sub denumiri și caracterizări diferite. De exemplu, în dreptul roman, erau incriminate faptele de evadare, mărturie mincinoasă, corupere de martori, coruperea judecătorului, denunțarea calomnioasă, favorizarea infractorului și omisiunea denunțării. În secolul al XIX-lea, Codul Penal de la 1864 incrimina fapta de denunțare calomnioasă numai în varianta denunțării directe, considerând-o ca făcând parte din grupul infracțiunilor contra onoarei.
Același cod prevedea fapta de mărturie mincinoasă, delictul de subordonare de martori, ș.a.
Însă există fapte incriminate în legislația modernă care nu apăreau în Codul Penal de la 1864. Astfel, omisiunea sesizării din culpă (art. 267 NCP) sau evadarea săvârșită prin întrebunțarea de violențe (art.285 NCP) nu erau prevăzute și pedepsite în acea perioadă.
Cu privire la legislațiile penale moderne, acestea conțin incriminări cu privire la faptele care aduc atingere administrației justiției.
Codul Penal din 1936 prevedea în Titlul IV, din partea specială «Delicte contra acțiunii justiției». Aceste infracțiuni erau sistematizate în trei capitole «Delicte contra acțiunii justiției», «Delicte contra autorității hotărârilor judecătorești» și «Duelul».
Grupul infracțiunilor care împiedică înfăptuirea justiției a primit in Codul Penal din 1969 o reglementare superioară.
Anumite fapte au fost eliminate din grupul acestor infracțiuni, unele dintre ele fiind scoase din sfera dreptului penal (exemplu: fapte de duel, art. 301-307), altele fiind așezate în grupul infracțiunii corespunzătoare obiectului lor juridic (exemplu: fapta de tăinuire de bunuri).
Dacă unele fapte din Codul Penal din 1936 apăreau ca incriminatorii distincte privind înfăptuirea justiției, în Codul Penal din 1969 și în Noul Cod Penal, fie sunt concentrate într-un singur text (exemplu: fapte de represiune nedreaptă prevăzute de art. 290 Cod Penal din 1936 constituie, potrivit Codului Penal din 1969, modalități ale infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzute în art. 264 Cod Penal din 1969, iar conform Codului Penal în vigoare, constituie tot modalități de favorizare a făptuitorului, prevăzute în art.269 NCP), fie se încadrează în alte texte din Codul Penal în vigoare. (exemplu: fapta de tolerare a arestării ilegale, art. 275 Cod Penal 1936).
Așadar, infracțiunile care împiedică înfăptuirea justiției au cunoscut o anumită evoluție în cadrul legislației penale , dat fiind gradul ridicat de pericol social al acestor infracțiuni și importanța valorilor sociale apărate.
CAPITOLUL II
PARTICULARITĂȚI ÎN INVESTIGAREA INFRACTIUNILOR DE NEDENUNȚARE ȘI DE FAVORIZARE A FĂPTUITORULUI
SECȚIUNEA I
ASPECTE DE DREPT PENAL ȘI DE DREPT PROCESUAL PENAL
NEDENUNȚAREA
Încadrare juridică, concept și caracterizare – Potrivit art. 266 NCP, infracțiunea de nedenunțare constă în fapta care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile.
Noul Cod Penal a prevăzut obligația de denunțare a unei ”fapte prevăzute de legea penală” și nu a unei “infracțiuni”, deoarece pentru existența infracțiunii de nedenunțare prezintă relevanță comiterea unei fapte prevăzute de legea penală împotriva unei persoane chiar dacă nu întrunește și celelalte trăsături esențiale ale infracțiunii ca urmare a existenței unor cauze de neimputabilitate (de exemplu, minoritatea, eroarea sau iresponsabilitatea); față de această concepție a fost modificată denumirea marginală a infracțiunii din “Nedenunțarea unor infracțiuni”, așa cum era incriminată in vechiul cod penal, în cea de “Nedenunțare”.
În Codul Penal din 1969 infracțiunea era prevăzută în art. 262:
“Omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211, 212, 2151, 217 alin. 2-4, art. 218 alin. 1 și art. 276 alin. 3 se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.
Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de soț sau de o rudă apropiată, nu se pedepsește.
Nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracțiunea nedenunțată, încunoștințează autoritățile competente despre acea infracțiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovații au fost descoperiți, a înlesnit arestarea acestora.”
Potrivit opiniilor exprimate de teoreticienii și practicienii dreptului, obligația de a denunța săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, se referă la faptele consumate sau rămase în faza de tentativă, precum și la participarea la comiterea acestora sub forma instigării sau complicității. Pe cale de consecință simplele proiecte sau actele preparatorii efectuate în vederea comiterii unor astfel de infracțiuni nu cad sub incidența textului de lege care reglementează nedenunțarea. Aceasta deoarece persoanele obligate să denunțe asemenea fapte sunt chemate să ajute organele abilitate la prinderea și asigurarea tragerii la răspundere penală a celor vinovați și nu la realizarea laturii preventive.
Obiectul juridic generic al infracțiunii de nedenunțare îl constituie ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu asigurarea legalității, independenței, imparțialității și fermității în procesul de înfăptuire a actului de justiție, prin sancționarea penală a faptelor de natură să influențeze grav, să ignore ori să submineze autoritatea justiției.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin prompta și sigura înfăptuire a justiției înlesnită prin îndeplinirea obligației de a anunța de îndată organele competente despre săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală.
Obiectul material. Infracțiunea de nedenunțare nu are obiect material propriu, se poate considera uneori că obiectul material al infracțiunii nedenunțate este în același timp și obiect material al infracțiunii de nedenunțare.
Subiecții infracțiunii:
Subiectul activ (autor) poate fi orice persoană care are capacitate penală.
Nu există obligația de autodenunțare pentru săvârșirea unor infracțiuni. În același timp, între participanții la aceeași infracțiune nu operează obligația legală de denunțare. Omisiunea denunțării este prin natura ei o infracțiune săvârșită în “persoana propria”.
Coautoratul nu este posibil. În doctrină există opinia că ar putea exista complicitate morală. Instigarea se poate întâlni.
Subiectul pasiv al infracțiunii de nedenunțare este statul, ca titular al
valorii sociale ocrotite, această infracțiune nu este susceptibilă de un subiect pasiv secundar.
Latura obiectivă:
Elementul material constă în omisiunea de a încunoștiința organele de
urmărire penală cu privire la săvârșirea de către un terț a unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții (omorul, omorul calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, uciderea din culpă, ultrajul sau ultrajul judiciar, etc.) sau care a avut ca urmare moartea unei persoane (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, uciderea nou-născutului de către mama, lipsirea de libertate în mod ilegal care a avut ca urmare moartea victimei, violul care a avut ca urmare moartea victimei, agresiunea sexuală care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei, etc.), indiferent de forma de comitere, fapte de care faptuitorul are cunoștință.
Potrivit art. 266 NCP pentru toate faptele prevăzute de legea penală contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane există obligația de denunțare și nu doar pentru faptele intenționate contra vieții, așa cum stipula Codul Penal din 1969.
Urmarea imediată. Nedenunțarea are ca urmare imediată crearea unei
stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției și deci pentru relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată în această activitate.
Legătura de cauzalitate. Între inacțiunea care constituie elementul
material al infracțiunii de nedenunțare și urmarea imediată, există în mod firesc o legătură de cauzalitate care nu trebuie dovedită, deoarece rezultă implicit din omisiunea de a încunoștința organele competente.
Latura subiectivă. Elementul constitutiv al infracțiunii de nedenunțare poate consta în intenția directă sau indirectă, iar dacă fapta a fost comisă din culpă, aceasta nu este tipică.
Constituie infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia din infracțiunile enumerate în cuprinsul textului, printre care și tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei. Pentru a exista nedenunțare este necesar ca făptuitorul să cunoască suficiente elemente de natură a-i forma convingerea că s-a săvârșit una din infracțiunile prevăzute de natură a-i forma convingerea că s-a săvârșit una din infracțiunile prevăzute de lege. Această condiție nu este îndeplinită atunci când făptuitorul are cunoștință doar de fapte disparate, incomplete, care nu sunt în măsură a-i întregi imaginea infracțiunii. Căci o simplă bănuială despre săvârșirea unei infracțiuni nu obligă la denunțarea acesteia. În speță, inculpatul l-a văzut pe autorul infracțiunii principale cu mâna în buzunarul părții vătămate, iar ulterior l-a observat și cu puloverul acesteia, dar n-a asistat la săvârsirea niciunui act de violență și nici autorul tâlhăriei nu i-a relatat modul în care a ajuns în posesia puloverului, așa încât a fost îndreptățit să creadă că s-a comis un furt, infracțiune pentru care nu există obligația de denunțare. În mod corect, așadar, inculpatul a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni (C.A. București, secția I penală, decizia nr. 449/1998, în C.P.J.P. 1998, p. 90).
Formele infracțiunii:
Acte preparatorii și tentativa. Nedenunțarea fiind o infracțiune de
omisiune, nu este susceptibilă de acte preparatorii și de tentativă, ci se poate săvârși numai în formă consumată, totuși în cazurile rare în care omisiunea se realizează prin acțiune, sunt posibile acte preparatorii.
Consumarea. Infracțiunea de nedenunțare se consumă la momentul
în care făptuitorul nu denunță de îndată fapta autorităților, deși are în mod cert cunoștință de săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de legea penală.
Epuizarea. Există situația când avem prezentă unitatea legală, mai exact
fapta poate fi comisă în formă continuată , epuizându-se după efectuarea ultimului act de executare.
Sancțiuni. Infracțiunea de nedenunțare este pedepsită conform art. 266 NCP cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amendă. Fapta săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește conform art. 266 alin. 2 NCP.
De asemenea, nu se pedepsește persoana care, înainte de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârșirea faptei nedenunțate, încunoștințează autoritățile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mișcare a acțiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanților conform art. 266 alin. 3 NCP.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru infracțiunea de nedenunțare se pune în mișcare din oficiu. Competența de judecată în primă instanță revine judecătoriei.
Favorizarea făptuitorului
Încadrare juridică, concept și caracterizare. Infracțiunea este incriminată de art. 269 alin. (1) Noul Cod Penal și constă în ajutorul material sau moral, direct sau indirect, dat unui făptuitor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Așa cum subliniază literatura de specialitate, orice persoană este obligată să se abțină de la orice acte de solidarizare cu fapta sau persoana unui făptuitor, precum și de la orice altă manifestare menită să-l pună pe acesta la adăpost de rigorile legii penale.
Fapta celui care favorizează un făptuitor constituie o piedică serioasă în realizarea scopului procesului penal, respectiv apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a drepturilor și a libertăților acesteia, prevenirea infracțiunilor, educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor, în așa fel încât orice persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală să fie pedepsită conform vinovăției sale.
Elementul subiectiv al favorizării făptuitorului se poate comite doar cu intenție directă calificată prin scop, iar aici reiau o parte din definiția art. 269 NCP “în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate”. A fost inclusă în cadrul cerinței esențiale și executarea unei măsuri privative de libertate (arestarea preventivă, reținerea, arestul la domiciliu).
Dacă “ajutorul dat… pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii” se realizează prin următoarele acțiuni: primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea, prevăzute în art. 270 aceste fapte vor fi încadrate la tăinuire. Dacă “ajutorul dat” se realizează prin alte acțiuni sau chiar omisiuni “pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii”, acesta va putea fi considerat ca o modalitate de favorizare a făptuitorului. Astfel s-a renunțat la favorizarea reală, ca modalitate normativă de comitere a acestei infracțiuni,infracțiunea de tăinuire considerând ca având în conținut acțiunile respective.
Obiectul juridic generic – al infracțiunii de favorizarea făptuitorului îl constituie relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea activității de înfăptuire a justiției.
Obiectul material – infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu are obiect material.
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ nemijlocit, autor, al infracțiunii de favorizare a făptuitorului poate fi orice persoană fizică sau juridică care are capacitate penală.
Subiectul activ nemijlocit al infracțiunii de favorizare a făptuitorului poate fi și el favorizat. Avocatul suspectului sau a inculpatului sau persoana vătămată pot fi autori ai infracțiunii de favorizare a făptuitorului, când ajutorul dat făptuitorului pentru zădărnicirea urmăririi, judecății sau executării pedepsei, constituie o exercitare abuzivă a profesiei (ex. ascunde pe infractor../ încearcă să determine mărturii mincinoase..). Participantul la comiterea infracțiunii nu poate fi participant la infracțiunea de favorizare a făptuitorului.
Potrivit articolului 269 al. 3 Noul Cod Penal “Favorizarea săvârșită de un membru de fanilie nu se pedepsește” se explică prin faptul că legiuitorul recunoaște relațiile de afecțiune, susținere și încredere între anumite categorii de persoane, legături de rudenie sau căsătorie.
Subiect pasiv al infracțiunii de favorizare este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, înfăptuirea justiției, iar uneori subiect pasiv este persoana fizică sau juridică împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea al cărui autor este favorizat în condițiile legii.
Situația premisă – este săvârșirea unei fapte penale anterioare fără de care nu poate fi săvârșită infracțiunea de favorizare a făptuitorului. Acțiunea de ajutorare trebuie să intervină după ce a fost săvârșită fapta penală anterioară și nu când aceasta se gasește în curs de executare.
Latura obiectivă, este formată dintr-un element material, din urmarea imediată și din legătura de cauzalitate.
Elementul material al infracțiunii de favorizare constă în acțiunea de a da ajutor unui făptuitor, indirect sau direct, cu scopul de a împiedica sau a îngreuna cercetarea într-o cauză penală, a trage la răspundere penală sau a executa o pedeapsă sau măsură privativă de libertate.
Mijlocul prin care se dă ajutorul nu are importanță pentru existența infracțiunii, însă se ia în calcul la individualizarea pedepsei. În cazul în care acțiunea prin care se dă ajutor constituie prin ea însăși o altă infracțiune, va exista concurs de infracțiuni.
Cerințe esențiale – pentru ca acțiunea de favorizare să întregească latura obiectivă a infracțiunii, trebuie să se constate îndeplinirea următoarelor cerințe esențiale:
Ajutorul să fie dat pentru a îngreuna sau zădărnicii urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei:
Este cazul favorizării personale, ea vizând punerea la adăpost a unui infractor de rigorile legii. Prin urmarea pentru a putea reține această infracțiune trebuie să se probeze că acțiunea de ajutor a avut drept scop îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecății sau a executării unei pedepse aplicate făptuitorului.
Potrivit doctrinei și jurisprudenței în materie, ajutorul dat infractorului se poate realiza atât prin acte comisive, acțiune, cât și prin acte de omisiune, respectiv printr-o inacțiune.
A îngreuna trebuie înțeles în sensul creării unor dificultăți, provocări de întârzieri, amânări sau complicații în înfăptuirea actului de justiție, inducerea în eroare a organelor judiciare, precum și abaterea atenției cu privire la o anumita împrejurare sau stare de fapt. Prin a zădărnici se înțelege împiedicarea ori facerea imposibilă în tot sau în parte a activității de urmărire penală, judecată sau executare a pedepsei.
Ajutorul dat făptuitorului să nu fie aducerea la îndeplinire a unei înțelegeri anterioare, intervenite înainte ori în timpul săvârșirii faptei de către acel făptuitor:
Așa cum relevă literatura de specialitate, această cerință esențială, este corolarea firească a dispozițiilor privitoare la complice care statuează că este complice persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Prin urmare, prin realizarea acestei cerințe esențiale, pentru a exista infracțiunea de favorizare a făptuitorului se cere să se probeze inexistența unei asemenea înțelegeri între făptuitor și persoana care dă ajutor acestuia. În caz contrar, fie în timpul săvârșirii faptei penale, pentru a îngreuna sau a zădărnicii urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, fapta întrunește elementele constitutive ale complicității la fapta prevăzută de legea penală comisă de făptuitor.
Urmarea imediată- a faptei subzistă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiției penale.
Acest element al laturii obiective este realizat chiar dacă ajutorul dat făptuitorului, deși apt să producă un astfel de rezultat, din motive independente de voința celui care îț acordă, nu a condus la o reală împiedicare a înfăptuirii justiției în cauza respectivă.
Legătura de cauzalitate- între acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii de favorizare și rezultatul acesteia, adică urmarea imediată, există totdeauna o legătură de cauzalitate. Urmarea imediată constând într-o stare de pericol inerentă acțiunii săvârșite, existența acestei legături este implicită, astfel încât constatarea că a fost săvârșită acțiunea de dare de ajutor unui făptuitor, înseamnă implicit și constatarea legăturii de cauzalitate.
Latura subiectivă- infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. Intenția este spontană, intervine după săvârșirea faptei de către cel favorizat și include obiectul urmărit de favorizator.
Tentativa este posibilă dar nu este incriminată, iar infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunea a fost dusă la capăt și și-a produs urmarea imediată.
Formele infracțiunii. Infracțiunea de favorizare a făptuitorului, fiind o infracțiune de acțiune, este susceptibilă de a fi realizată printr-o activitate infracțională de durată și cu desfășurare în toate formele obișnuite: acte preparatorii și tentativa, consumarea și epuizarea.
Actele preparatorii și tentativa nu sunt incriminate, actele preparatorii pot fi însă pedepsite ca acte de complicitate anterioară, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune iar ele au fost efectuate de altcineva decât autorul infracțiunii de favorizare.
Consumarea apare în momentul în care acțiunea de a da ajutor a fost executată și a produs urmarea imediată, adică starea de pericol pentru înfăptuirea justiției datorită acțiunii săvârșite. Nu are importanță pentru consumarea infracțiunii daca cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea unei măsuri privative de libertate nu a fost efectiv împiedicată sau îngreunată.
Epuizarea îmbracă forma infracțiunii în formă continuată, iar în acest caz fapta se epuizează la momentul realizării ultimului act de executare.
Sancțiuni:
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului este pedepsită conform art. 269 alin. 1 Noul Cod Penal cu închisoarea de la 1 la 5 ani. Maximul pedepsei aplicate favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa aplicată de lege pentru autor.
Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru infracțiunea de favorizare a făptuitorului,se pune în mișcare din oficiu. Competența de judecată revine judecătoriei.
SECȚIUNEA A II-A
PROBLEMELE PRINCIPALE PE CARE TREBUIE SĂ LE LĂMUREASCĂ INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ
În raport cu specificul infracțiunilor analizate, pe parcursul investigării criminalistice trebuie lămurite următoarele probleme principale:
Activitatea infracțională săvârșită.
În cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului, elementul material, constă în ajutorul dat unui făptuitor, direct sau indirect, în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Prin urmare,în sarcina investigării criminalistice stă, în primul rând, clarificarea modului în care a acționat făptuitorul, respectiv în ce a constat, în mod concret ajutorul dat făptuitorului. Acest ajutor poate fi dat printr-o acțiune – acte comisive- dar și printr-o inacțiune , respectiv printr-o comportare omisivă.
Ascunderea făptuitorului, procurarea mijloacelor necesare dispariției acestuia din locul unde e căutat de organele judiciare, distrugerea probelor, etc. Sunt toate acțiuni prin care poate fi favorizat un făptuitor. Din rândul inacțiunilor – având același scop – putem menționa, de exemplu, neindicarea locului unde s-a ascuns infractorul ori a locurilor în care acesta a ascuns bunurile rezultate din infracțiuni.
Odată cu stabilirea metodelor și mijloacelor utilizate pentru a ajuta un făptuitor, organele de urmărire penală trebuie să constate și îndeplinirea cerințelor esențiale care fac să subziste sau nu infracțiunea de favorizare a făptuitorului. În privința cerințelor esențiale care condiționează existența infracțiunii facem trimitere la explicațiile date cu prilejul analizării aspectelor de drept penal.
De asemenea, din analiza mijloacelor folosite pentru a da ajutor unui făptuitor, trebuie să se stabilească dacă nu cumva mijlocul utilizat constituie prin el însuși o faptă de natură penală, caz în care în sarcina făptuitorului urmează a se reține concurs de infracțiuni. În aceeași ordine de idei trebuie stabilit și modul în care a fost acordat ajutorul. Deși pentru existența infracțiunii nu are relevanță dacă ajutorul a fost dat în mod direct sau imediat, acest aspect trebuie clarificat pentru stabilirea tuturor împrejurărilor și condițiilor în care a avut loc favorizarea.
În concluzie, în afara modalităților normative, investigarea criminalistică trebuie să țină cont de modalitățile faptice de comitere, acestea putând îmbrăca diverse forme și particularități. Referindu-ne strict la aceste particularități, acestea trebuie raportate la împrejurările de fapt, modul de acordare a ajutorului, felul mijloacelor prin care care s-a dat ajutor, natura și caracterul infracțiunii săvârșite anterior, felul și durata pedepsei de la executarea cărei s-a sustras făptuitorul, calitatea și situația favorizantului și a favorizatului, raporturile existente între ei, importanța și valoarea produsului infracțiunii.
În sensul celor precizate s-a pronunțat și practica judiciară astfel:
Infracțiunea prevăzută de art. 269 Noul Cod Penal,care este o infracțiune corelativă, subzistă numai atunci când persoana care primește ajutorul pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, a săvârșit anterior o faptă prevăzută de legea penală; aplicarea textului sus menționat nu poate fi concepută fără preexistența unei alte infracțiuni, deci fără preexistența unui făptuitor.
Pentru ca ajutorul dat unui făptuitor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii faptei penale, în scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală sau judecata, să constituie infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu prezintă relevanță dacă acest ajutor se referă la toate actele infracționale comise sau numai la o parte dintre acestea.
Cel care fiind arestat preventiv în altă cauză se autoînvinuiește de complicitate la săvârșirea unei infracțiuni de furt la care nu participase și astfel determină netrimiterea în judecată a adevăratului complice, a cărui identitate o cunoștea, comite infracțiunea de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. 1 Noul Cod Penal. Susținerea inculpatului, în sensul că el nu a urmărit îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi, în ce privește pe complicele real, ci a procedat astfel pentru a-și ușura propria situație în arest și a beneficia de pachet și de vorbitor, este irelevantă, atâta vreme cât, săvârșind fapta, inculpatul a fost conștient că, prin activitatea sa, eludează tragerea la răspundere a adevăratului vinovat. De asemenea, este lipsită de relevanță și împrejurare că, fiind trimis în judecată pentru complicitate la furt, în fața instanței inculpatul a revenit asupra autodenunțului și a arătat identitatea adevăratului complice, împotriva căruia, în aceste condiții, acțiunea a fost pornită cu o întârziere de doi ani.
Practica judiciară a decis că nu există infracțiunea de favorizare dacă făptuitorul nu a comis acte concrete de ajutorare, ci doar a dat declarații mincinoase la organul de urmărire, afirmând că nu a avut cunoștiință de existența omorului.
În cazul nedenunțării, investigarea criminalistică trebuie să clarifice, în primul rând , dacă s-au săvârșit faptele prevăzute de legea penală contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane. De asemenea trebuie lămurit dacă făptuitorul a luat cunoștiință în mod cert de comiterea acestor fapte, precum și modul în care au aflat despre acestea.
După cum este cunoscut, ca orice infracțiune care împiedică înfăptuirea justiției și în cazul nedenunțării urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției. De aceea, pentru existența infracțiunii nu prezintă nici un fel de relevanță dacă s-a produs sau nu o întârziere ori o împiedicare a desfășurării urmăririi penale pentru fapta penală, fiind suficient doar să fie creată această posibilitate. Trebuie reținut că între infracțiuni și urmarea imediată există în mod firesc o legătură de cauzalitate. Dar aceasta nu trebuie dovedită prin acte probatorii, ci rezultă implicit din materialitatea faptelor, respectiv prin omisiunea de a denunța fapta organelor competente.
Așa cum subliniază literatura de specialitate, elementul material al acestei infracțiuni constând în omiterea de a face ceea ce legea obligă, poate fi realizat și printr-o incațiune. De exemplu omisiunea de a denunța realizată printr-un denunț inexact sau constând în simple bănuieli și nu în date certe despre săvârșirea uneia dintre faptele prevăzute de legea penală contra vieții sau care au avut ca urmare moartea unei persoane.
Din soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești, reținem următoarele:
Omisiunea unei persoane de a încunoștiința autoritățile despre o infracțiune de omor săvârșită chiar în prezența sa, urmată de darea unor declarații mincinoase în fața organului de urmărire penală, în sensul că nu are cunoștiință despre acea faptă, constituie numai infracțiunea de nedenunțare, art 266 alin 1 Noul Cod Penal iar nu și infracțiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 269 alin. 1 Noul Cod Penal.
În cazul în care o persoană, luând cunoștință de săvârșirea unui omor, omite de a denunța de îndată comiterea acestei infracțiuni și totodată, dă ajutor autorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, în speță ascunzând arma folosită de autor și cerând sub amenințarea persoanelor care aveau cunoștință despre faptă să nu înștiințeze autoritățile, ea comite atât infracțiunea de nedenunțare, cât și infracțiunea de favorizare a făptuitorului. Susținerea acelei persoane, în sensul că în sarcina sa trebuie reținută numai infracțiunea de favorizare a făptuitorului, deoarece favorizând chiar pe autorul omorului, denunțarea acestei infracțiuni ar echivala cu propria sa denunțare și nu este conceput ca legea să impună o asemenea obligație, nu poate fi primită. Cât timp cele două fapte sunt incriminate prin lege, iar inculpatul le-a comis pe amândoua, el trebuie să răspundă atât pentru una, cât și pentru cealaltă, favorizarea făptuitorului neputând consitui, în lipsa prevederilor legale, o cauză de nepedepsire pentru omisiunea denunțării omorului săvârșit de acesta.
Participanții la aceeași infracțiune nu au obligația legală de denunțare, ca atare, ei nu răspund pentru infracțiunea prevăzută de art. 266 Noul Cod Penal.
Timpul comiterii infracțiunilor
Problema timpului când s-au săvârșit infracțiunile ce fac obiectul prezentului capitol prezintă importanță deosebită atât sub aspectul existenței faptelor în discuție, cât și din punct de vedere al aplicării prevederilor legale privitoare la cauzele de nepedepsire ori de reducere a pedepsei.
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului se consumă în momentul în care acțiunea de a da ajutor a fost executată și a produs starea de pericol pentru înfăptuirea justiției, adică urmarea imediată constând în posibilitatea îngreunării sau zădărnicirii urmăririi penale, judecății, executării pedepsei sau luării măsurilor de recuperare a prejudiciului cauzat prin fapta comisă.
Așa cum s-a precizat, favorizare făptuitorului este o infracțiune de pericol, ea subzistând chiar în situația în care urmărirea penală, judecata, executarea pedepsei, nu au fost zădărnicite sau îngreunate, dar acțiunea sau inacțiunea făptuitorului a vizat realizarea unui asemenea rezultat. Ținând cont de faptul că de cele mai multe ori favorizarea îmbracă caracterul de infracțiune continuată pentru calificarea juridică a faptei, trebuie avut în vedere ultimul act de ajutor acordat făptuitorului. De asemenea factorul timp trebuie luat în considerareși pentru aplicarea cauzei de nepedepsire prevăzută de lege, respectiv atunci când favorizarea a fost făcută de către un membru de familie.
Practica juridică s-a pronunțat în sensul că:
“Pentru a reține infracțiunea de favorizare a infractorului este indiferent dacă, în momentul prestării ajutorului, se începuse sau nu urmărirea penală, pentru realizarea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni fiind suficient ca, prin activitatea sa inculpatul să fi ajutat cu rea credință.., chiar înainte de începerea urmăririi penale.”
Evident și în cazul acestei infracțiuni se pune problema stabilirii legăturii de cauzalitate între acțiunea-inacțiunea ce formează elementul material al faptei și rezultatul acesteia. Trebuie însă subliniat faptul că existența unei astfel de legături este implicită. În consecinșă, stabilirea momentului consumării infracțiunii și apariția stării de pericol pentru normala desfășurare a activității de înfăptuire a justiției, deci a urmării imediate, înseamnă și constatarea legăturii de cauzalitate.
Raportat la factorul timp, aceleași probleme se pun și în cazul infracțiunii de nedenunțare. Această faptă se consumă în momentul expirării intervalului de timp necesar pentru efectuarea denunțului de îndată ce făptuitorul a aflat de săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
Potrivit dispozițiilor care incriminează această infracțiune, obligația de a denunța trebuie îndeplinită de îndată, neîndeplinirea ei la timp ducând la consumarea faptei, fără a lăsa astfel loc pentru o tentativă. Dacă după consumarea infracțiunii ce trebuie denunțată, aceasta capătă formă, persoana care are obligația de a denunța săvârșește o singură infracțiune, chiar dacă a luat cunoștiință de actele repetate. În acest caz, infracțiunea se va consuma de îndată ce înfăptuitorul a luat cunoștință de săvârșirea infracțiunii și nu a făcut denunțul cuvenit. În același sens, atunci când infracțiunea ce trebuia denunțată este continuă, persoana care are obligația de a denunța de îndată ce a aflat de săvârșirea ei nu mai are obligația de a denunța prelungirea în timp a infracțiunii.
Stabilirea timpului săvârșirii infracțiunii devine esențial și pentru constatarea cauzelor de exonerare de răspundere penală. De asemenea, investigarea criminalistică trebuie să elucideze dacă făptuitorul, care inițial a omis denunțarea, a încunoștiințat autoritățile competente înaintea ori după începerea urmăririi penale pentru fapta prevăzută de legea penală nedenunțată, precum și la data la care vinovații au fost descoperiți și arestați. În acest ultim caz, pentru a opera cauza de impunitate este necesar să se dovedească și modul în care cel în cauză a înlesnit arestarea celor vinovați.
Făptuitorul și forma de vinovăție
Ca regulă generală, autor al acțiunii de favorizare a făptuitorului poate fi orice persoană. Potrivit literaturii de specialitate, cel care a săvârșit infracțiunea la care se referă favorizarea nu poate fi și autor, subiect activ și nemijlocit al infracțiunii de favorizare. Este și firesc să fie așa din moment ce textul de lege precizează că ajutorul trebuie dat unui “făptuitor”. În caz contrar, s-ar putea vorbi de o autofavorizare, care nu este incriminată. De asemenea, autofavorizarea nu este pedepsită nici dacă este făcută în favoarea unui coparticipant la infracțiune.
Deși nu se constituie într-o condiție pentru existența favorizării, calitatea făptuitorului trebuie avută în vedere atât pentru individualizarea și dozarea pedepsei, cât și pentru constatarea cauzei și nepedepsirii. Sub acest ultim aspect calitatea făptuitorului constituie excepție de la regula generală, legea precizând expres că “Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește”.
În sensul celor menționate, atât doctrina cât și jurispredența au decis că cel care a comis infracțiunea nu poate fi instigator sau complice la infracțiunea de favorizare. În schimb, persoana vătămată printr-o infracțiune cu privire la care a făcut act de favorizare poate fi subiect activ al fapei, când acțiunea penală pentru infracțiunea anterioară se pune în mișcare din oficiu, iar în cazul infracțiunilor care sunt urmărite la plângerea prealabilă numai după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare. Apărătorul poate fi și el autor al infracțiunii de favorizare a infractorului, în situația în care se constată că ajutorul dat s-a concretizat în zădărnicirea sau îngreunarea urmăririi penale, judecății sau executării pedepsei, acest ajutor fiind asimilat exercitării abuzive a profesiei de avocat. De exemplu: ascunderea făptuitorului, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, ș.a.
Uneori, calificarea făptuitorului poate conduce la reținerea în sarcina acestuia a concursului de infracțiuni. Astfel, dacă acțiunea de favorizare este săvârșită de un funcționar public cu atribuții de conducere sau de control, în sarcina acestuia urmează a se reține atât favorizarea făptuitorului cât și omisiunea sesizării organelor judiciare. Favorizarea făptuitorului poate fi săvârșită și în participație sub forma coautoratului, instigării sau complicității.
Autor, subiect activ nemijlocit al infracțiunii de nedenunțare poate fi în principiu orice persoană. Funcționarii publici, inclusiv cei cu atribuții de conducere sau control, nu pot fi autori ai acțiunii de nedenunțare când fapta săvârșită este în legătură cu serviciul unde își desfășoară activitatea. Aceste persoane sunt autori ai infracțiunii de omisiune a sesizării. Ei nu pot fi însă autori sau instigatori ai nedenunțării, în cazul în care fapta nedenunțată nu este în legătură cu serviciul.
Nedenunțarea este o infracțiune care se săvârșește în ” persoană”, deci nu poate fi comisă decât de un singur autor. Aceasta, deoarece obligația de nedenunțare este personală și în consecință, fiecare persoană care are cunoștință despre săvârșirea unei infracțiuni pentru care există obligația de denunțare săvârșește în mod distinct infracțiunea de nedenunțare. De asemenea trebuie reținut că o asemenea faptă nu este susceptibilă de participație sub forma complicității. Este însă posibilă participația sub forma instigării,aceeași persoană putând fi autor al infracțiunii de nedenunțare, în astfel de situații existând concurs de infracțiuni. Raporturile dintre persoana care are obligația să denunțe și autorul infracțiunii nedenunțate interesează sub aspectul aplicării cauzei de nepedepsire (membru de familie).
Cât privește forma de vinovăție, se cuvine a fi făcute următoarele precizări:
Infracțiunea de favorizare a făptuitorului nu poate fi săvârșită decât cu intenție, fie directă, fie indirectă;
Există intenție când făptuitorul a cunoscut că s-a săvârșit o faptă de natură penală și că a dat ajutor unui făptuitor, prevăzând că prin acest ajutor ar putea îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei sau ar putea asigura infractorului folosul ori produsul infracțiunii. Tot astfel, autorul favorizării își dă seama că prin acțiunea sa se creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției rezultat pe care îl urmărește sau îl acceptă.
Infracțiunea de nedenunțare poate fi săvârșită atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă;
Această infracțiune se săvârșește printr-o inacțiune. Pornind de la acest considerent, reamintim faptul că legea penală statuează că faptele de inacțiune constituie infracțiuni când sunt săvârșite cu intenție.
Nici în cazul acestei infracțiuni nu prezintă relevanță pentru existența laturii subiective, mobilul și scopul urmărit, acestea urmând a fi avute în vedere la dozarea și individualizarea pedepsei.
Consecințele activității infracționale
După cum am precizat, infracțiunile care fac obiectul acestui capitol au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției, subiectul pasiv fiind statul, ca titular al valorii sociale ocrotite prin normele dreptului penal.
Lămurirea consecințelor infracțiunii este de natură să conducă la aprecierea corectă a gradului de pericol social, a restabilirii situației anterioare, a desființării efectelor juridice ale actelor întocmite ca urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului și nu în ultimul rând, pentru soluționarea laturii civile a procesului penal.
SECȚIUNEA A III-A
ACTIVITĂȚILE SPECIFICE CARE TREBUIE ÎNTREPRINSE PENTRU ADMINISTRAREA PROBATORIULUI, ÎN RAPORT CU PARTICULARITĂȚILE INFRACȚIUNILOR INVESTIGATE
În raport cu infracțiunea concret săvârșită, activitățile ce trebuie întreprinse pentru administrarea probelor și dovedirea vinovăției făptuitorului se concretizează în:
Efectuarea percheziției
În literatura de specialitate este învederată importanța percheziției, determinată de faptul că în multe împrejurări ea devine decisivă în soluționarea cauzei penale, prin obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune precum și a identificării autorului. În cadrul percheziției, ridicarea de obiecte și înscrisuri reprezintă aceeași importanță pentru soluționarea cauzei.
Importanța percheziției rezultă și din faptul că organele de urmărire penală au posibilitatea să efectueze aceste acte chiar și în condițiile care, în alte circumstanțe, ar însemna o încălcare a inviolabilității domiciliului, a persoanei sau a secretului corespondenței.
Această activitate, efectuată după regulile cunoscute, se impune mai ales în cazul infracțiunii de favorizare a făptuitorului și are drept scop principal descoperirea bunurilor care constituie folosul sau produsul infracțiunii. Alteori, percheziția vizează descoperirea celui favorizat, care se sustrage de la urmărirea penală, judecată sau de la executarea pedepsei.
Ridicarea de înscrisuri
Fără a intra în prea multe detalii, înscrisurile ce trebuie verificate și ridicate în cazul infracțiunilor de favorizare a făptuitorului se referă la actele de urmărire penală privitoare la fapta prevăzută de legea penală și făptuitorul care au făcut obiectul favorizării, respectiv:
Procesul verbal de cercetare la fața locului sau, după caz procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante;
Procesul verbal de efectuare a percheziției, declarații de martori;
Acte din care rezultă data începerii urmăririi penale, data punerii în mișcare a acțiunii penale, data întocmirii rechizitoriului și trimiterii în judecată, precum și data hotărârii judecătorești și a începerii executării pedepsei;
Alte acte de urmărire penală existente în cauză în care făptuitorul a dat ajutor infractorului și a zădărnicit sau îngreunat urmărirea penală sau executarea pedepsei;
Acte din care rezultă calitatea de membru de familie a făptuitorului cu cel favorizat.
Aceleași înscrisuri trebuie verificate și ridicate în cazul infracțiunii de nedenunțare. Evident, aceste înscrisuri privesc fapta pe care făptuitorul era obligat să o denunțe și se referă în principal la:
Natura faptei comise, respectiv dacă fapta nedenunțată face parte din faptele contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane;
Data săvârșirii faptei prevăzută de legea penală pentru care este instituită obligația denunțării;
Data începerii urmăririi penale, pentru a stabilii dacă operează cauza de exonerare de răspundere penală.
Identificarea și ascultarea martorilor
Martorul este persoana fizică care are cunoștință despre o împrejurarea determinantă care are legătură cu fapta prevăzută de legea penală săvârșită de o altă persoană și care poate fi ascultată de către organele judiciare într-o cauză penală.
În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie, etc. Mai mult pot fi martori inclusiv persoane cu anumite defecțiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natură psihică, ceea ce impune aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.
În raport cu natura infracțiunilor investigate, martorii pot fi identificați din rândul următoarelor categorii:
Persoane care au luat cunoștiință despre săvârșirea faptei prevăzută de legea penală și care au ocazionat acțiunea sau inacțiunea favorizatorului;
Persoane care pot furniza date în legătură cu ajutorul pe care cel care a favorizat l-a dat făptuitorului, ajutorul concret dat acestuia și momentul în care a fost acordat un astfel de ajutor;
Cei care cunosc despre împrejurările în care făptuitorul a luat cunoștiință despre săvârșirea vreuneia dintre faptele penale pentru care legea prevede acțiunea de denunțare;
Cei care cunosc date în legătură cu nevinovăția persoanei trimise în judecată, condamnată ori ținută în arest preventiv;
Cei care cunosc despre acțiunile celor care au favorizat sau au omis să denunțe ori să încunoștiințeze organele judiciare;
Persoane care cunosc locul, timpul și împrejurările concrete în care s-au comis faptele ce trebuiau denunțate;
Alte persoane care cunosc despre împrejurările faptelor investigate.
Ascultarea supectului
Ascultarea suspectului reprezintă mijlocul de probă care constă în relatările suspectului cu privire la fapta și la acuzația ce i se aduce.
În raport cu natura faptei săvârșite, ascultarea suspectului trebuie să conducă la lămurirea următoarelor probleme:
Natura relațiilor dintre el și autorul faptei prevăzute de legea penală pe care l-a favorizat;
În ce a constat, în mod concret,ajutorul dat făptuitorului și în ce moment al săvârșirii faptei penale a intervenit;
Dacă între el și autorul faptei prevăzute de legea penlă a existat o înțelegere și în caz afirmativ, când a intervenit aceasta, inclusiv conținutul înțelegerii;
Fapta prevăzută de legea penală de care a luat cunoștință, data săvârșirii ei și motivul pentru care nu denunțat fapta organelor judiciare.
SECȚIUNEA A IV-A
SPEȚĂ DIN PRACTICA JUDICIARĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA DE NEDENUNȚARE ȘI FAVORIZAREA FĂPTUITORULUI
DOSAR NR. 30804/3/2008
TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA I PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ NR. 524
Ședința publică din data de 12.05.2009
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE: DM
GREFIER: S E
Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul București a fost reprezentat prin procuror U D.
Pe rol pronunțarea cauzei penale privind pe inculpații C C V, trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174-175 lit. i C.p., art.180 alin.2 C.p. cu aplicarea art.33 lit.a C.p, T E R, trimis în judecată, în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului și de nedenunțare a unor infracțiuni, prev. de art. 264 alin. 1 C.p. și art. 262 alin. 1 C.p. cu aplic. art. 33 lit. a C.p., M I, trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțare a unei infracțiuni, prev. de art. 262 alin. 1 C.p., N M T, trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțare a unei infracțiuni, prev. de art. 262 alin. 1 C.p.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data 28.04.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 05.05.2009 și, respectiv, 12.05.2009, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, înregistrat sub nr.416/P/2008 din 14.08.2008 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaților C C pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și lovire, fapte prev. și ped. de art. 174-175 lit. i Cod penal, 180 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a din Cod penal; T E R, în stare de libertate, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de favorizarea infractorului și de nedenunțare a unor infracțiunii, prev. de art. 264 alin. 1 Cod penal, și art. 262 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal, M I în stare de libertate, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiunii, prev.de art. 262 alin. 1 Cod penal; N M T în stare de libertate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiunii, prev.de art. 262 alin. 1 Cod penal, cu aplic. art.99 și urm. Cod penal.
Prin rechizitoriu s-a mai dispus neînceperea urmăririi penale împotriva inculpatului C C – V sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i Cod penal, referitor la plângerile penale formulate împotriva sa de către S S S, T V A și G A.
In esența, prin actul de inculpare s-a reținut ca în seara zilei de 11.02.2008, pe fondul unui conflict spontan, victimei T A R i-au fost aplicate mai multe lovituri de către inculpatul C C V, dintre care una în zona arterei femurale drepte, provocându-i-se grave leziuni traumatice ce au determinat decesul acestuia.
De asemenea, s-a mai reținut ca tot pe fondul acestui conflict spontan inculpatul C C a aplicat, cu un cuțit tip briceag, mai multe lovituri si parților vătămate S S S, T V A și G A, care au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale.
In ceea ce-l privește pe inculpatul T E R s-a reținut ca a luat de la autorul infracțiunii de omor C C obiectul infracțiunii, briceagul, și l-a aruncat, în scopul de a îngreuna urmărirea penală, acordându-i în acest fel un ajutor nemijlocit acestuia și deși a avut cunoștința de săvârșirea infracțiunii de omor comisă de către C C la data de 11.02.2008 nu a denunțat de îndată săvârșirea acesteia deși a cunoscut urmarea acesteia.
S-a mai reținut că inculpații M I și N M T au avut cunoștință de săvârșirea infracțiunii de omor de către inculpatul C C V și nu au denunțat de îndată săvârșirea acesteia.
Situația de fapt reținută prin actul de sesizare a avut la bază următoarele mijloace de probă: Situația de fapt expusă mai sus, se probează cu următoarele mijloace de probă: planșă fotografică cu aspecte fixate și urmele ridicate la data de 12.02.2008, la INML – „Mina Minovici", pe parcursul efectuării autopsiei cadavrului numitului T A R; acte medicale; planșă fotografică cu aspectele fixate, urmele și obiectele ridicate la data de 12.02.2008, în Bd-ul Al O nr., sector, București, cu ocazia cercetării la fața locului efectuate în cauza privind omorul comis asupra lui T A R; raport de constatare tehnico-științifică criminalistică nr. 222.436 din data de 05.03.2008;fișă de deces; planșă fotografică cu aspecte de la cercetarea locului faptei privind pe T A R, T V, G A care în seara zilei de 11.02.2008 au fost agresați de către persoane necunoscute în timp ce se aflau pe bd-ul A O, stația RATB S (Cinema C);declarațiile părților vătămate S S S, G A, T V; declarațiile martorilor S A- proces-verbal de recunoaștere de persoane după fotografie; planșă fotografică cu fotografiile judiciare făcute la data de 22.02.2008 la Sediul Serviciului Omoruri – D.G.P.M.B, privind pe numitul M I, și bunurile ce au fost ridicate de acesta; planșă fotografică cu aspectele fixate la data de 18.02.2008, cu ocazia reconstituirii efectuate cu numitul T E R în cauza privind decesul numitului T A R, de 18 ani, din data de 11.02.2008; declarație parte vătămata T F; proces verbal de recunoaștere persoane din grup; planșă fotografică cu fotografiile judiciare efectuate la data de 13.02.2008, la Sediul Secției 16 Poliție, Biroul Investigații Criminale, cu ocazia predării de către numitul M C a unui briceag pe care l-a găsit la data de 12.02.2008, pe spațiul verde aferent bl., situat în str. L nr., sector; fișă de custodie (fragment ziar în care se află ambalat cuțitul pus la dispoziție de numitul M C);planșă fotografică cu fotografiile judiciare efectuate la data de 13.02.2008, pentru a indica locul unde la data de 12.02.208 a găsit un briceag, respectiv pe spațiul verde din fața bl., situat pe str. L nr. 37, sector 4; declarațiile inculpaților N M T, CCV, MI, T E R; planșă fotografică cu aspectele fixate la data de 18.02.2008 la sediul Serviciului Omoruri – D.G.P.M.B., cu ocazia prezentării pentru recunoaștere din grup; planșă fotografică cu aspectele fixate la data de 18.02.2008, cu ocazia recunoașterii de bunuri efectuată cu inculpații T E R, C C Vși N M T;
În cursul cercetării judecătorești au fost administrate următoarele mijloace de proba : declarațiile inculpaților C C, T E R, M I și N M T; declarațiile părților vătămate TS, T Vi, G A, S S S, declarațiile martorilor, înscrisuri în circumstanțiere privind pe inculpații M I, C C; referat de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București privind pe inculpatul N M T.
În baza art. 327 alin.3 C.p.p. instanța a constatat imposibilitatea audierii martorilor R R M, R N iar declarațiile acestora date in faza de urmărire penala vor fi avute în vedere în măsura în care se coroborează cu celelalte mijloace de proba administrate în cauza.
Analizând în ansamblul probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât și pe parcursul cercetării judecătorești, instanța reține următoarea situație de fapt, în după amiaza zilei de 11.02.2008, inculpații C C V, M I, N M T și T E R au mers la un restaurant de pe Șos O, apoi s-au mutat la restaurantul C în cartierul B, pe B-dul A O, unde însoțiți de alți patru prieteni, au consumat o cantitate importantă de alcool.
La plecarea din restaurant s-au despărțit și au plecat către Cinema Cultural, M I, N M T și T E R mergând mai în față, iar C C V rămânând ceva mai în spatele lor. La aproximativ 100 m de cinema C, cei trei care erau în față s-au intersectat cu GA și M M A, la adresa cărora au făcut un comentariu malițios legat de aspectul celor doi. Acest lucru a fost auzit de către G A, care s-a enervat extrem de tare, dar care, neavând tupeul necesar să se ducă să le ceară socoteală celor trei, s-a grăbit să ceară ajutorul prietenilor din zonă.
Astfel, G A s-a despărțit de M M A, care a rămas la un chioșc să ia un suc, și l-a sunat imediat pe T A R, băiat cunoscut în zonă, cu o statură atletică și fără îndoială cu mai mult tupeu decât G A.
Întâmplător, T A R era chiar în apropiere, pe cealaltă parte a bulevardului, însoțit de TV zis „M” și SA M iar aceștia au traversat repede și i-au prins pe cei trei la mijloc. În același timp, dintr-un bloc din apropiere, fără o înțelegere prealabilă, au apărut S S și N C .
Fiind impulsionat de sosirea rapidă a prietenilor, G A l-a lovit pe N M T cu pumnul în față, și fără nici un cuvânt sau explicație și ceilalți i-au lovit pe M I și T E R.
Inculpații MI și N M T au reușit să fugă după foarte puțin timp, iar T E R fiind lovit și culcat la pământ, moment în care, fără să fi fost implicat până atunci în niciun fel în conflict, inculpatul C C V a scos cuțitul din buzunar și a început să lovească victimele.
Cei din grup nu au văzut imediat cuțitul, astfel că nu s-au împrăștiat imediat, iar NC a țipat la ceilalți că „are cuțit” doar după ce T A R fusese deja înjunghiat, acțiunea inculpatului C C V a durat cel mult 10-15 secunde, acesta lovind practic la întâmplare, stimulat de consumul de alcool și de faptul că prietenul său era bătut, fără nici un motiv aparent.
Acțiunile sale nu pot fi înscrise în logica premeditării în nici un fel, totuși, din felul în care s-au desfășurat evenimentele putându-se trage concluzia clară că lovirea expresă, de mai multe ori a victimei T A R relevă intenția de a ucide, starea de beție voluntară, pe care inculpatul nici nu o invocă în mod expres nefiind de natură a diminua în nici un fel întinderea răspunderii penale.
Fără îndoială, însă este faptul că fapta săvârșită de acesta este de omor, iar inculpatul C C V nu a fost atacat în nici un fel ci pur și simplu a scos cuțitul din buzunar și a început să lovească cu el, ținta clară fiind victima T A R, pe care a încercat să o lovească de două ori.
Prima dată acesta s-a apărat cu mâna, îndepărtând cuțitul, care 1-a tăiat pe flancul abdominal drept, provocându-i o plagă tăiată superficială de 9,5 cm, urmele fiind relevate la necropsie, a doua oară lovitura sa fiind ceva mai jos, victima nemaiputându-se apăra și fiind înjunghiat în coapsă dreaptă, secționându-i-se complet artera femurală dreaptă, ceea ce a dus la o hemoragie masivă și deces în câteva minute.
Faptul că acțiunea inculpatului a fost îndreptată direct asupra victimei T este explicabilă datorită faptului că acesta era „de facto” liderul grupului său, fiind probabil cel mai activ în bătaia iscată. Tocmai acesta este motivul pentru care nu se poate invoca legitima apărare, deoarece, și nici măcar circumstanța atenuantă a depășirii legitimei apărări, prevăzut de art. 73 lit. d din Cod penal.
Se consideră a fi în legitimă apărare cel care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, sau a altuia. Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării sau temerii a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
În declarația sa, inculpatul C C V a arătat că în momentul în care a văzut că cei trei prieteni ai lui sunt bătuți s-a apropiat și fără motiv a început și el să fie lovit cu pumnii de către mai multe persoane, moment în care s-a lipit de o mașină parcată, a băgat mâna în buzunarul drept de unde a scos briceagul cu care a lovit fără să îți dea seama pe cine sau unde.
Instanța constată că leziunile victimei T sunt ambele pe partea dreaptă, atât plaga tăiată de pe flancul abdominal drept cât și lovitura fatală care i-a secționat artera femurală. însă, analizând dinamica loviturilor, se constată că acestea nu s-ar fi putut produce dacă victima și agresorul ar fi stat față în față, pentru că lovitura fatală este pe interiorul piciorului, astfel că cel care l-a lovit cu cuțitul ar fi trebuit să facă o fandare largă pentru a lovi în zona respectivă, și de-asemenea plaga din flancul abdominal drept nu se poate realiza printr-o lovire cu mâna dreaptă ci cu mâna stângă.
De aceea, poziția victimei față de agresor a fost lateral dreapta, prima lovitură cu cuțitul a lui C l-a lovit superficial pe abdomen pe T, care s-a ferit răsucindu-se spre dreapta, a doua lovitură fiind directă către zona expusă ca urmare a răsucirii acestuia, și de la foarte mică distanță. Este extrem de importantă explicarea acestui mecanism de producere a plăgilor, deoarece poziția victimei arată că acesta fiind în lateral, nu îl agresa în acel moment pe inculpat, nu îl lovea pentru că nu avea cum, nefiind față în față, și nu era nici o altă persoană care să-l agreseze, deoarece atunci inculpatul ar fi lovit-o pe aceea.
Potrivit fișei de deces A3/250/2008 moartea numitului T a fost violentă și s-a datorat hemoragiei externe, consecința unei plăgi înjunghiate coapsă dreaptă cu secțiune completă arteră femurală dreaptă, secțiune incompletă venă femurală dreaptă.
Leziunea traumatică tanatogeneratoare s-a putut produce prin lovire cu obiect tăietor – înțepător cu un singur tăiș (posibil cuțit sau similar) – în legătură directă necondiționată de cauzalitate cu decesul, iar moartea poate data din data de 11.02.2008.
Datorită faptului că rana a fost penetrantă și a lezat un vas mare de sânge, moartea victimei a fost foarte rapidă.
După săvârșirea faptei, inculpatul C nu și-a mai continuat drumul către cinema Cultural, ci s-a întors din direcția în care venise, făcând dreapta către piață, după florăria din colțul străzii, în zona pieței, inculpatul s-a întâlnit cu ceilalți, care, așa cum aceștia declară erau bătuți, cel mai rău lovit dintre aceștia fiind T E R. Nici unul dintre ei nu s-a prezentat la vreun spital sau la I.N.M.L. pentru a-și obține vreun certificat medico-legal.
Cei patru s-au deplasat apoi printre blocuri, ieșind în strada Luică unde a avut loc o discuție între ei, iar T văzând cuțitul plin de sânge pe care îl avea inculpatul C și dându-și seama că se întâmplase ceva grav, că cel puțin o persoană a fost înjunghiată cu acel cuțit, s-a gândit pe moment să încerce să șteargă urmele infracțiunii, i-a cerut cuțitul, a încercat să-l șteargă cât mai bine cu ce avea la îndemână, după care l-a aruncat pe spațiul verde din fața blocului, situat în str. L nr. , sector.
Declarațiile celor patru sunt concordante, și în toate se arată că nu a existat între ei nici o înțelegere pentru a se ascunde, mai ales că nici unul dintre ei nu a realizat pe moment ceea ce se întâmplase de fapt, și anume faptul că murise un om.
Inculpatul C a arătat că a aflat faptul că victima murise, abia a doua zi din mass-media, lucru valabil și pentru ceilalți inculpați însă nici unul din cei trei nu au anunțat organele de poliție, sperând că nu vor fi identificați.
Nu se poate dovedi în nici un fel o înțelegere ulterioară între cei patru pentru ascunderea urmelor infracțiunii, dar, nici unul dintre aceștia, deși au aflat ce se întâmplase, nu au anunțat acest lucru organelor în drept.
În cauză au fost efectuate mai multe constatări tehnico-științifice, din care a rezultat că orificiile tăiat-înțepate de pe obiectele de vestimentație prezentate ar fi putut fi produse cu lama cuțitului prezentat examinării.
Astfel, ca urmare a presiunii exercitate de mijloacele mass-media, datorită faptului că portretul robot era difuzat aproape la fiecare emisiune informativă, și apăruse practic în toate ziarele, autorul a luat hotărârea să se predea.
Ulterior s-a constatat că numele lui și adresa exactă fuseseră indicate de o persoană care sunase la dispeceratul Poliției Capitalei, verificarea fiind programată chiar în ziua în care acesta s-a predat.
Astfel, la sfatul părinților, autorul, C, s-a prezentat însoțit de avocat la poliția Capitalei în dimineața zilei de 18.02.2008.
Declarațiile pe care acesta le-a dat au fost sincere, tot el indicând și pe ceilalți membrii ai grupului, despre care nu existau nici un fel de informații la acel moment.
Referitor la vătămările corporale suferite de către ceilalți participanți, se poate aprecia că aceștia sunt victimele colaterale, neexistând indicii că inculpatul C C V a intenționat și uciderea lor.
În cauză, S, T și A au formulat plângere penală împotriva inculpatul C pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor calificat, iar aceștia au depus certificate medico-legale din care rezultă că au suferit vătămări corporale care au necesitat 7-9 zile de îngrijiri medicale.
Potrivit certificatelor medico-legale depuse in cauza de către părțile vătămate instanța reține că acestea au fost lovite cu corpuri tăietor-înțepătoare S având diagnosticul de. „plagă tăiată regiunea occipitală”, T a fost diagnosticat cu „plagă tăiată – cuțit – față posterioară braț stânga” iar G cu diagnosticul „plagă tăiată – plagă cuțit – punctiformă regiunea posterioară braț stâng”.
Având în vedere cele expuse, nu se poate concluziona că inculpatul ar fi avut în vreun fel intenția de a le lua viața celor trei, astfel că referitor la vătămările acestora C a fost trimis în judecată doar pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prev de art. 180 alin. 2 din Codul penal.
Faptele inculpatului C constând în aceea că le-a lovit pe părțile vătămate, cauzându-le leziuni traumatice care au necesitat câteva zile de ingrijiri medicale întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire prev. de art.180 al.2 Cod penal.
În drept fapta comisă de către inculpatul C care pe fondul unui conflict spontan, cu un cuțit tip briceag i-a aplicat lovituri victimei T, provocându-i grave leziuni traumatice ce au determinat decesul acestuia întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat, faptă prev. și ped. de art. 174 -175lit. i Cod penal.
Faptele comise de către inculpatul C care pe fondul unui conflict spontan, cu un cuțit tip briceag a aplicat lovituri victimelor S, T V și G A, fără a avea intenția de a le lua viața întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire prev. de art. 180 alin. 2 Cod penal.
Sub aspectul laturii subiective a infracțiunilor, din probele administrate a rezultat că pe fondul conflictului spontan, inculpatul C a acționat cu intenție directă de a lovi victima precum si pe părțile vătămate, rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea victimei si lovirea parților vătămate producându-se din culpa inculpatului care nu a prevăzut acest rezultat deși putea și trebuia să îl prevadă.
Fapta inculpatului T care a luat de la autor obiectul infracțiunii, briceagul, și l-a aruncat, în scopul de a îngreuna urmărirea penală, acordându-i în acest fel un ajutor nemijlocit acestuia, și deși a avut cunoștință despre săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art.174-175 lit.i Cod penal, comisă la data de 11.02.2008 în B pe B-dul A O în fața Cinema Cultural, sector 4, de către inculpatul C , nu a denunțat de îndată săvârșirea acesteia, deși infracțiunea a fost intens mediatizată și a cunoscut urmarea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de favorizarea infractorului și de nedenunțarea unor infracțiunii, prev. de art. 264 alin. 1 Cod penal, și art. 262 alin. 1 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal.
Fapta inculpatului M I – care a avut cunoștință despre săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174-175 lit.i Cod penal, comisă la data de 11.02.2008 în B, pe B-dul A Oîn fața C C, sector 4, de către învinuitul C , victimă fiind T A R, și nu a denunțat de îndată săvârșirea acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiunii, prev. de art. 262 alin. 1 Cod penal.
Fapta inculpatului N M T – care a avut cunoștință despre săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prev. de art. 174-175 lit. i Cod penal, comisă la data de 11.02.2008 în B, pe B-dul A O în fața C C, sector 4, de către învinuitul C victimă fiind T A, și nu a denunțat de îndată săvârșirea acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiunii, prev. de art. 262 alin. 1 Cod penal, cu aplic. art. 99 și urm. Cod penal.
În ceea ce privește individualizarea judiciara a pedepselor aplicate inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina lor și modalitatea de executare a acestora, Tribunalul le va aplica acestora câte o pedeapsă, la individualizarea căreia va avea în vedere toate criteriile prevăzute de art. 72 cod penal, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a codului penal, pericolul social concret al faptei, dedus din împrejurările și modalitatea în care au acționat inculpații ca și din urmările produse, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, datele care circumstanțiată persoana inculpaților (necunoscuți cu antecedente penale, vârsta tânăra a acestora).
Astfel, in ceea ce-l privește pe inculpatul C C V, Tribunalul apreciază că nu poate fi reținută circumstanța atenuantă legală a depășirii limitelor legitimei apărări, așa cum susține apărătorul inculpatului.
Cu privire la acest aspect vizând depășirea limitelor legitimei apărări, probele administrate în cauză nu au evidențiat o atare situație. Riposta inculpatului nu a fost rezultatul unui atac material direct și injust și care să fi pus în pericol grav drepturile vreunei persoane ci, mai degrabă, se poate vorbi despre o „îmbrânceală” și de insulte reciproce dintre grupul victimei și inculpații N M T, M I și T E R, astfel că nu se poate vorbi despre o faptă săvârșită în condițiile depășirii limitelor legitimei apărări.
Cât privește circumstanțele atenuante judiciare instanța va retine prevederile art.74 lit. a și c Cod penal, pentru toate infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, având în vedere că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, își câștiga mijloacele de existenta prin muncă, s-a predat singur în fata autorităților, a avut manifestat puternice sentimente de regret a săvârșirii faptelor, profilul său moral și va coborî pedeapsa aplicată pentru fiecare dintre infracțiuni sub minimul special prevăzut de lege.
În baza art.65 Cod penal va interzice inculpatului C C V, ca pedeapsa complementară( pentru infractiunea de omor calificat), exercitarea drepturilor prev.de art.64 lit.a teza a II a și lit. b Cod penal pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei.
În baza art.71 Cod penal și jurisprudeța CEDO pe durata executării pedepsei i se vor interzice inculpatului drepturile prev.de art. 64 lit.a teza a II a și lit.b Cod penal, apreciindu-se că nu se poate dispune interzicerea dreptul de a alege și a dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii atâta vreme cât în cauză faptele comise sunt omor calificat și lovire.
Constatând că infracțiunile comise de inculpatul C C V sunt în concurs real, prev. de art. 33 lit.a cod penal, Tribunalul va aplica regulile prev de art. 34 lit.b, art.35 cod penal și va contopi pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea.
In baza art.350 Cod pr.penală constatându-se că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării, se va menține starea de arest a inculpatului C C V.
În ceea ce-i privește pe inculpații T E R, N M T și M I instanța nu va retine fata de aceștia aplicarea circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art.74 C.p. având in vedere că deși aceștia nu sunt cunoscuți cu antecedente penale totuși aceștia nu sunt la primul conflict cu legea penală, nu au avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal și nu au contribuit la înlesnirea descoperirii autorului infracțiunii însa circumstanțele lor personale vor fi avute în vedere la stabilirea cuantumului pedepselor orientate către minimul special.
În baza art.71 Cod penal și jurisprudeța CEDO pe durata executării pedepsei i se vor interzice acestor inculpați drepturile prev.de art. 64 lit.a teza a II a și lit.b Cod penal, apreciindu-se că nu se poate dispune interzicerea dreptul de a alege și a dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii atâta vreme cât în cauză faptele comise sunt acelea favorizarea infractorului și nedenunțarea unor infracțiuni( în ceea ce-l privește pe inculpatul T E R) și de nedenunțare a unor infracțiuni ( în ceea ce-i privește pe inculpații M I și N M T)
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepselor aplicate inculpaților T E R, N M T și M I instanța apreciază ca scopul preventiv și educativ al acestora va putea fi atins și fără executarea acestora, fiind întrunite condițiile prev de art.81 C.p va dispune suspendarea condiționată a acestora pe perioada unui termen de încercare ce va fi calculat în condițiile art.82 C.p., iar pentru inculpatul minor în condițiile art.110 Cod penal.
Instanța va atrage atenția inculpaților T E R, N M T și M I asupra dispozițiilor art.83 Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata termenului de încercare va suspenda executarea pedepselor accesorii aplicate acestor inculpați.
În baza art.88 Cod penal se va deduce din pedeapsa aplicată fiecărui inculpat perioada reținerii și arestării preventive .
În baza art.118 lit.b Cod penal va confisca de la inculpatul C C V un briceag cu lama cu vârf ascuțit, rabatabila având lungimea de 10 cm.
Sub aspectul laturii civile a cauzei.
Instanța va lua act că Spitalul Clinic de Urgenta B A nu s-a constituit parte civila in cauza.
În ceea ce privește acțiunea civilă formulata de către părinții victimei T A R care au solicitat obligarea inculpatului C C V la plata daunelor morale având in vedere ca părțile civile sunt părinții victimei și știut fiind ca suferințele psihice persistente pe care le încearcă părinții prin moartea prematura a fiului lor care rămân lipsiți de bucuriile și mulțumirile firești procurate de defunct și nu în ultimul rând, de suportul moral și afecțiunea reciproca pe care și-o datorau în virtutea relațiilor de rudenie, dau dreptul la despăgubiri ca o compensare a suferințelor produse, instanța constată că sumele pretinse cu titlu de daune morale de către părțile civile T S și T F sunt de natură a compensa durerea sufleteasca cauzată de moartea violenta a fiului lor in urma infracțiunii de omor calificat săvârșita de către inculpat.
Astfel, având în vedere dispozițiile art.14 și 346 Cod procedură penală raportat la art.998-999 C.civ. instanța va admite acțiunea civilă formulată părțile civile T S și T F și va obliga inculpatul C C V la plata, către fiecare parte civila, a sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data plății efective, reprezentând daune morale.
În ceea ce privește acțiunile civile formulate de către părțile vătămate T V, S S S și G A instanța constată că cererea părții vătămate S S S de acordare a daunelor materiale fără a fi însoțita de vreun mijloc de proba și cum pentru repararea unui prejudiciu se cere ca acesta sa fie actual și cert și având în vedere și dispozițiile art.1169 C.civ este neîntemeiată astfel încât va respinge această cererea de obligare a inculpatului C C V la plata daunelor materiale.
În ceea ce privește cererile părților vătămate de obligare a inculpatului C C V la plata daunelor morale instanța constată că la originea declanșării acestui incidentului a fost și comportamentul părții vătămate G A, iar de asemenea celelalte părți vătămate au avut si ele un comportament agresiv față de grupul din care făcea parte inculpatul și în consecința acesta a reacționat în mod violent.
Având în vedere că părțile vătămate nu au o culpă determinantă la producerea prejudiciului, ca urmările grave s-au datorat inculpatului care avea posibilitatea de a le evita, iar pe de altă parte vârstele apropiate ale acestora de cea a inculpatului, instanța, în baza art.14 și 346 C.p.p. rap. la art.998-999 C.civ. va admite, în parte, acțiunea civila formulata de părțile civile T V, S S S și G A și va obliga pe inculpatul C C V la plata către fiecare dintre aceste părți civile a sumei de 1500 lei reprezentând daune morale.
În baza art.193 Cod pr.penală inculpatul C C V va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către părțile civile S S S, G A, T V (reprezentând onorarii avocați).
În baza art.191 Cod pr.penală va obliga pe fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE:
1. În baza art.174 Cod penal rap la art.175 lit.i Cod penal cu aplicarea art.74 lit.a,c rap.art.76 lit.a Cod penal condamnă pe inculpatul C CV (fiul lui, născut la data de în B, , cetățenie română, fără ocupație, nu este cunoscut cu antecedente penale) la 6 (șase) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat.
În baza art.65 Cod penal interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art.64 lit.a și b Cod penal pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei.
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 a,b, Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.180 alin.2 Cod penal cu aplic. art.74 lit. a,c rap. la art.76 lit.e indice 1 Cod penal condamnă pe același inculpat la 2 (doua) luni închisoare (parte vătămata S S S).
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 a,b, Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.180 alin.2 Cod penal cu aplic. art.74 lit.a,c rap. la art. 76 lit.e indice 1 Cod penal condamnă pe același inculpat la 2 (două) luni închisoare parte vătămata T V).
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 a,b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.180 alin.2 C.p. cu aplic. art.74 lit.a,c rap. la art. 76 lit.e indice 1 C.p. condamnă pe același inculpat la 2 (doua) luni închisoare (parte vătămata G A).
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 a,b, Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.33 lit.a Cod penal rap. la art.34 lit.b Cod penal inculpatul C C V va executa pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) ani inchisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit.a, b Cod penal.
In baza art.71 Cod penal interzice inculpatului drepturile prev. de art.64 lit.a,b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.88 Cod penal deduce durata prevenției de la 18.02.2008 la zi.
În baza art. 350 al.1 Cod procedură penală menține starea de arest a inculpatului.
2. În baza art.264 alin.1 Cod penal condamnă pe inculpatul T E-R (fiul lui, născut la data de, domiciliat în B. cetățenie română, fără ocupație, CNP. [anonimizat], cetățenie română, studii 8 clase, necăsătorit, stagiul militar nesatisfăcut, fără ocupație) la 1 (un) an închisoare
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.262 alin.1 Cod penal condamnă pe inculpatul T E Rla 1 (un) an închisoare.
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a și b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.33-34 Cod penal inculpatul T E-R va executa pedeapsa de 1 (un) an închisoare.
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a și b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.81 Cod penal dispune suspendarea condiționata a executării pedepsei stabilind termen de încercare, in condițiile art.82 Cod penal pe o perioada de 3 ani.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 Cod penal.
În baza art.71 alin.5 C.p. pe durata termenului de încercare suspendă executarea pedepselor accesorii.
În baza art.88 Cod penal deduce perioada reținerii si arestării preventive de la 18.02.2008 la 28.02.2008.
3. În baza art.262 alin.1 Cod penal condamnă pe inculpatul M I (fiul lui, născut la data de, , cetățenie română, studii 8 clase + 1 an specializare mecanic auto, necăsătorit, stagiul militar nesatisfăcut) la 1 (un) an închisoare.
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.81 Cod penal dispune suspendarea condiționata a executării pedepsei stabilind termen de încercare, in condițiile art.82 Cod penal pe o perioadă de 3 ani.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata termenului de încercare suspendă executarea pedepselor accesorii.
In baza art.88 Cod penal deduce din pedeapsa aplicata inculpatului perioada reținerii din data de 18.02.2008.
4. În baza art.262 alin.1 Cod penal cu aplic. art.99 Cod penal și art.109 Cod penal condamnă pe inculpatul N M T (fiul lui, născut la data de în B, domiciliat în B, str., cetățenie română, studii 8 clase + 1 an specializare mecanic auto, necăsătorit, stagiul militar nesatisfăcut) la 6 (șase) luni închisoare.
În baza art.71 Cod penal interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod penal pe durata executării pedepsei.
În baza art.81 Cod penal dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei stabilind termen de încercare, in condițiile art.110 Cod penal pe o perioada de 1 an.
Atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.83 Cod penal.
În baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata termenului de încercare suspendă executarea pedepselor accesorii.
In baza art.88 Cod penal deduce din pedeapsa aplicata inculpatului perioada reținerii din data de 18.02.2008.
Ia act că Spitalul Clinic de Urgenta B A nu s-a constituit parte civila in cauza.
În baza art.118 lit.b Cod penal confiscă de la inculpatul C C V un briceag cu lama cu vârf ascuțit, rabatabila având lungimea de 10 cm.
În baza art.14 și 346 Cod procedură penală rap. la art.998-999 C.civ. admite acțiunea civilă formulată părțile civile T S și T F și obligă inculpatul C C V la plata, către fiecare parte civila, a sumei de 20.000 euro, echivalent în lei la data plații efective, reprezentând daune morale.
În baza art.14 și 346 C.p.p. rap. la art.998-999 C.civ. admite, în parte, acțiunea civila formulata de părțile civile T V, Se S S și G A și obliga pe inculpatul C C V la plata către fiecare dintre aceste părți civile a sumei de 1500 lei reprezentând daune morale.
Respinge ca neîntemeiata cererea părții civile S S S privind acordarea de daune materiale.
În baza art.193 Cod procedură penală obligă pe inculpatul C C V la plata către părțile civile: S S S sumei de 1000 lei, G A a sumei de 2700 lei și către T V a sumei de 1500 lei reprezentând cheltuieli judiciare.
În baza art.191 al.1 Cod procedură penală obligă inculpații CC V, T E R, M I și N M T in solidar cu partea responsabila civilmente la plata fiecare a sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, iar onorariile avocaților din oficiu vor fi avansate din fondurile Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.
Cu apel.
Pronunțată in ședință publică azi, 12.05.2009.
PRESEDINTE GREFIER
D M SE
CAPITOLUL III
METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE EVADARE ȘI DE ÎNLESNIRE A EVADĂRII
SECȚIUNEA I
ASPECTE DE DREPT PENAL ȘI DREPT PROCESUAL PENAL
EVADAREA
Încadrarea juridică, concept și caracterizare – Infracțiunea este incriminată de art. 285 Noul Cod Penal și constă în fapta persoanei aflate în stare legală de reținere, arest preventiv sau deținere în vederea executării unei pedepse privative de libertate, de a părăsi locul unde este privată de libertate sau de a se sustrage de sub paza sau supravegherea la care este supusă.
În activitatea de înfăptuire a justiției, deseori, apare ca necesară, privarea de libertate a suspectului sau inculpatului. De asemenea, privarea de libertate este necesară și în faza de executare a pedepsei pronunțată de instanța de judecată. Persoanele împotriva cărora s-a luat o astfel de măsură privativă de libertate sau execută o pedeapsă privativă de libertate sunt obligate să rămână în starea de reținere ori de deținere în care se află legal supuse. De aceea, acțiunile ilicite ale persoanei aflate într-o asemenea situație – de a face să înceteze starea legală de reținere ori de deținere – creează greutăți în înfăptuirea justiției.
Potrivit literaturii de specialitate, prin starea de reținere se înțelege măsura preventivă privativă de libertate, pe care organul de cercetare penală o poate lua față de suspect atunci când, din datele existente în cauză, rezultă probe sau indicii temeinice ca acesta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar prin starea de deținere se înțelege privare de libertate în locuri anume amenajate a persoanelor arestate preventiv sau condamnate pentru săvârșirea de infracțiuni.
Evadarea implică și lipsa de respect față de dispozițiile și hotărârile organelor care participă la înfăptuirea justiției, prin atingerea adusă autorității actelor emise de organele judiciare se poate zdruncina și știrbii încrederea în aceste organe și implicit prestigiul justiției.
Evadarea este o faptă ce prezintă în mod vădit un serios pericol social care justifică și impune incriminarea sa.
Obiectul juridic
principal este reprezentat de relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției și respectarea stării legale de reținere sau deținere;
secundar, prezent doar la forma agravantă este reprezentat de relațiile sociale referitoare la protecția sănătății și integrității corporale a persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii de evadare îl constituie apărarea activității de înfăptuire a justiției împotriva actelor prin care persoanele supuse legal stării de reținere sau de deținere, necesară înfăptuirii justiției penale, ar înlătura sau ar încerca să înlăture în fapt starea de reținere sau de deținere.
Obiectul material
Infracțiunea de evadare nu are un obiect material, deoarece sustragerea de sub starea de privare de libertate nu se efectuează material asupra unui lucru. În cazul însă în care infracțiunea se săvârșește prin folosirea de violențe sau arme ( varianta agravanta ), infracțiunea are un obiect material, care este fie corpul persoanei asupra căruia s-au aplicat violențe, fie bunul disctrus sau alte bunuri.
Subiecții infracțiunii:
Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de evadare poate fi numai o persoană care se află în stare legală de deținere sau reținere. Militarul care se află deținut într-o unitate militară disciplinară în executarea pedepsei închisorii, dacă evadează , săvârșește infracțiunea de evadare, eventual în concurs cu infracțiunea de dezertare.
Se află în stare de reținere persoana privată de libertate în temeiul unui mandat de arestare preventivă sau în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii la care a fost condamnat.
Subiectul pasiv în principal este statul, reprezentat în acest caz de către organul judiciar care a impus măsura reținerii sau deținerii făptuitorului ori de către organul care are în sarcina sa supravegherea executării acestor măsuri.
Subiectul pasiv secundar al acestei infracțiuni poate fi și o persoană împotriva căreia s-au săvârșit violențe, amenințări sau orice alte acțiuni de natură a o prejudicia într-un drept al său, prejudiciu cauzat prin evadare.
Situația premisă constă în preexistența unei stări legale de reținere sau deținere a unei persoane, dispusă de către organele judiciare penale.
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii de evadare constă în acțiunea de evadare a persoanei care se găsește în starea legală de privare de libertate.
Infracțiunea de evadare este o infracțiune de acțiune (comisivă) al cărei element material se realizează tot timpul prin acțiune. Când pentru săvârșirea infracțiunii s-au folosit violențe sau arme, fapta va constitui varianta agravantă a infracțiunii de evadare.
Cerința esențială. Pentru întregirea laturii obiective a variantei agravante trebuie sa fie îndeplinită condiția ca evadarea să se fi comis în una din împrejurările agravante enumerate în dispoziția incriminatoare, adică: folosirea de violențe sau arme.
Prima circumstanță agravantă privește folosirea de violențe.
Violența are loc împotriva unei persoane și nu împotriva unui lucru. În sensul legii folosirea de violențe înseamnă utilizarea de mijloace de constrângere fizică, cu ajutorul forțelor propri și nu numai, sub presiunea cărora persoana asupra căreia se exercită ar putea cu greu să se împotrivească.
A doua circumstanță agravantă constă în folosirea de arme.
Prin noțiunea de arme se înțelege acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Principiul de funcționare are la bază forța de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături (art.3 Legea 17/1996).
Urmarea imediată. Acțiunea de evadare a unei persoane are ca rezultat, ca urmare imediată, crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției.
Când fapta de evadare s-a săvârșit în forma sa agravantă, la starea de pericol care constituie urmarea imediată principală se poate adăuga și o vătămare adusă vieții, integrității corporale sau sănătății unei persoane, prin întrebuințarea împotriva ei de violențe sau arme.
Legătura de cauzalitate. Rezultă din materialitatea faptei tipice, fără a fi nevoie sa fie dovedită.
Latura subiectivă. Fapta de evadare nu constituie infracțiune decât dacă este săvârșită cu voință și vinovăție. Forma de vinovăție necesară pentru existența laturii subiective este intenția. Făptuitorul legal reținut sau deținut lucrează cu intenție când realizează că săvârșește o acțiune nepermisă, prevede că prin această acțiune se aduce atingere înfăptuirii justiției și urmărește acest rezultat (intenție directă) sau, deși nu-l urmărește, acceptă totuși riscul producerii lui (intenție indirectă).
Formele infracțiunii. Infracțiunea de evadare, fiind o infracțiune de acțiune (comisiune), activitatea infracțională prin care este realizată poate parcurge toate fazele unei desfășurări de durată.
Actele preparatorii, deși posibile, ele nu sunt incriminate ca atare. În caz de începerea executării ele pot deveni însă acte de complicitate anterioară, dacă au fost săvârșite de altă persoană decât autorul, sau pot fi calificate ca infracțiuni de înlesnire a evadării.
Tentativa există atunci când executarea acțiunii de evadare a început, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze străine de voința înfăptuitorului.
Consumarea are loc în momentul în care acțiunea de evadare a fost complet executată, așa că cel reținut sau deținut a trecut de la starea de privare de libertate la starea de libertate și s-a produs urmarea imediată.
Epuizarea, la infracțiunea de evadare, activitatea infracțională nu poate continua după consumarea infracțiunii, infracțiunea neputând îmbrăca nici forma infracțiunii continue, nici forma infracțiunii continuate. Epuizarea executării coincide cu momentul consumării infracțiunii.
Sancțiuni
Infracțiunea de evadare este pedepsită conform art.285 alin.1 Noul Cod Penal cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
Dacă fapta este săvârșită prin folosirea de violențe sau arme pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi conform art.285 alin.2
Tentativa se pedepsește.
Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării, fără a se depăși maximul general al pedepsei închisorii.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu pentru infracțiunea de evadare. Competența de judecată în prima instanță, aparține judecătoriei, atât pentru varianta simplă a infracțiunii,cât și pentru varianta agravată.
Înlesnirea evadării
Încadrare juridică,concept și caracterizare – Infracțiunea este incriminată de art.286 Noul Cod Penal și constă în înlesnirea prin orice mijloace a evadării unei persoane din starea legală de reținere sau deținere.
Remarcăm de la început faptul că această infracțiune este conexă cu infracțiunea de evadare. Din acest considerent, toate explicațiile privitoare la caracterul și pericolul social pe care îl prezintă infracțiunea de evadare sunt valabile, în totalitate și în cazul infracțiunii de înlesnire a evadării. Potrivit unor opinii, înlesnirea evadării prezintă un pericol social mai ridicat decât evadarea, întrucât fără săvârșirea acesteia, de cele mai multe ori, nu ar fi posibilă comiterea evadării.
Obiectul juridic
principal este reprezentat de relațiile sociale a căror existență este asigurată prin ocrotirea valorii sociale a înfăptuirii justiției și prin respectarea stării legale de reținere sau deținere;
secundar este prezent doar la varianta agravata si este reprezentat de sănătatea sau integritatea fizică a persoanei și relațiile sociale în legătură cu acestea.
Obiectul juridic special al infracțiunii de înlesnire a evadării îl constituie apărarea activității de înfăptuire a justiției împotriva actelor prin care persoanele supuse legal stării de reținere sau deținere, necesară înfăptuirii justiției penale, ar înlătura sau ar încerca să înlăture în fapt starea de reținere sau deținere.
Obiectul material. Infracțiunea de înlesnire a evadării nu are de regulă un obiect material. În cazul însă al săvârșirii infracțiunii prin folosire de violență, arme, substanțe narcotice sau paralizante, infracțiunea are întotdeauna un obiect material care poate fi corpul omenesc ori vreun bun.
Subiecții infracțiunii:
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de înlesnire a evadării poate fi orice persoană, bineînțeles și cel care evadează. Înlesnirea evadării din culpă nu poate fi comisă însă decât de către o persoană care are îndatorirea de a păzi pe cel care evadează.
Când subiectul activ nemijlocit are calitatea de persoană care avea îndatorirea de păzi pe cel care a evadat, fapta primește caracterul de variantă agravantă.
Subiectul pasiv general al infracțiunii de înlesnire a evadării este statul ca titular al valorii sociale ocrotite, care este înfăptuirea justiției.
Situația premisă constă în preexistența unei stări legale de reținere sau deținere a unei persoane. Fără ca o persoană să se afle într-o stare de reținere sau deținere legală nu poate fi concepută și deci săvârșită infracțiunea de înlesnire a evadării.
Latura obiectivă
Elementul material al infracțiunii constă în acțiunea de “a înlesni” evadarea persoanei care se află în stare de reținere sau deținere legală. Acțiunea de înlesnire înseamnă orice sprijin dat persoanei reținute sau deținute legal, pentru a evada. Acțiunea de înlesnire a evadării se poate realiza fie prin acte comisive, fie printr-o atitudine omisivă, în această ultimă ipoteză, omisiunea este comisă cel mai frecvent de către o persoană care are îndatorirea de a păzi pe cel evadat.
Cerințe esențiale. Acțiunea de înlesnire a evadării nu este suficientă pentru realizarea laturii obiective a variantelor agravate fără îndeplinirea unor condiții care au caracterul de elemente circumstanțiale și constituie cerințe esențiale în conținutul obiectiv al variantelor agravate.
Prima cerință esențială comună privește calitatea autorului, care trebuie să fie “o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat”. Înlesnirea în cazul acesta poate fi săvârșită prin acțiune sau inacțiune, cu intenție sau din culpă.
A doua cerință esențială privește mijloacele prin care se săvârșește infracțiunea de evadare, precum și numărul de persoane care comit împreună evadarea. Potrivit acestei cerințe, evadarea trebuie să fie săvârșită prin folosirea de violențe, arme, substanțe narcotice sau paralizante.
Urmarea imediată. Acțiunea de înlesnire a evadării are ca rezultat sau ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a activității de înfăptuire a justiției. Când fapta de înlesnire a evadării s-a săvârșit în forma sa agravată, la urmarea imediată principală se pot adăuga și unele urmări secundare care pot consta în vătămări aduse vieții, integrității corporale sau sănătății unei persoane, produse prin folosirea de violență, arme, substanțe narcotice sau paralizante.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea de înlesnire a evadării și starea de pericol care constituie urmarea imediată, există o legătură de cauzalitate. Urmarea imediată constând într-o stare de pericol, legătura de cauzalitate este inerentă acțiunii săvârșite.
Latura subiectivă. Fapta de înlesnire a evadării este incriminată atât în cazul când este săvârșită cu intenție, cât și în cazul săvârșirii din culpă, această din urmă formă de vinovăție fiind însă limitată numai la persoanele care aveau îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
Așadar, voința persoanei însărcinate cu paza, de a efectua o activitate sau de a omite un act care să înlesnească evadarea, unită cu atitudinea psihică a acestei persoane care a prevăzut rezultatul faptei sale, dar a crezut că acesta nu se va produce sau care deși trebuia și avea posibilitatea să prevadă acest rezultat, nu l-a prevăzut, constituie latura subiectivă a infracțiunii de înlesnire a evadării săvârșite din culpă.
Formele infracțiunii. Infracțiunea de înlesnire a evadării fiind o infracțiune de acțiune (comisivă), realizarea sa implică de cele mai multe ori o activitate infracțională care se desfășoară în timp, parcurgând toate fazele unei astfel de desfășurări: pregătire, încercare, consumare și epuizare.
Actele preparatorii. Infracțiunea de înlesnire a evadării este în general precedată de o fază a pregătirii. Actele preparatorii nu sunt însă incriminate și sancționate. Atunci când fapta a fost săvârșită sau încercată, actele preparatorii efectuate de alții decât autorul faptei, devin acte de complicitate anterioară dacă au contribuit la săvârșirea infracțiunii.
Tentativa există atunci când hotărârea de a săvârși acțiunea de înlesnire a evadării a fost pusă în executare dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat. Înlesnirea evadării, deși are caracterul unor acte de complicitate la înfracțiunea de evadare, iar tentativa de complicitate nu este incriminată, totuși fapta de înlesnire a evadării fiind incriminată ca o acțiune de sine stătătoare, poate avea tentativă. Pentru ca încercarea de înlesnire să constituie tentativă, trebuie să se constate că executarea , astfel cum a fost începută, era aptă să producă urmarea imediată cerută pentru existența infracțiunii.
Consumare. Infracțiunea de înlesnire a evadării se consumă în momentul în care executarea acțiunii de înlesnire dusă până la capăt a avut ca efect evadarea sau tentativa de evadare și s-a produs deci urmarea imediată, adică crearea stării de pericol pentru relațiile sociale privind înfăptuirea justiției.
Epuizare. Infracțiunea de înlesnire a evadării găsindu-se într-o conexitate de corelație cu infracțiunea de evadare, ca și aceasta, nu este susceptibilă de forma acțiunii continuate sau continue, ambele fiind infracțiuni ce nu pot fi prelungite în timp. Activitatea infracțională se epuizează în momentul consumării infracțiunii.
Sancțiuni
Infracțiunea de înlesnire a evadării este pedepsită conform art.286 alin.1 Noul Cod Penal cu închisoarea de la 1 la 5 ani, iar dacă fapta s-a săvârșit de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reținut sau deținut, atunci limite se vor majora cu o treime.
Conform art.286 alin.2 Noul Cod Penal, dacă fapta este săvârșită prin folosire de violențe, arme, substanțe narcotice sau paralizante, ori fapta este a două sau mai multor persoane în aceeași împrejurare, ori a unei persoane reținute sau arestate pentru o infracțiune sanționată de lege cu pedeapsa închisorii de 10 ani sau mai mare ori cu pedeapsa detențiunii pe viață sau condamnate la o astfel de pedeapsă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Conform art.286 alin.3 Noul Cod Penal, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel reținut sau deținut, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Conform art.286 alin.4 Noul Cod Penal, dacă fapta a fost săvârșită din culpă de către o persoană care avea îndatorirea de a-l păzi pe cel care a evadat, atunci pedeapsa va fi închisoarea de la 3 luni la 2 ani.
Aspecte procesuale. Acțiunea penală pentru infracțiunea de înlesnire a evadării se pune în mișcare din oficiu. Competența de urmărire revine procurorului, iar competența de judecată în prima instanță revine judecătoriei.
SECȚIUNEA A II-A
PROBLEME CE URMEAZĂ A FI CLARIFICATE PRIN INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ
Dintre problemele pe care trebuie să le lămurească investigarea criminalistică, precizăm:
Persoanele care au evadat, situația lor juridică și persoanele care au înlesnit evadarea.
Așa cum am precizat, autor , subiect activ nemijlocit, al infracțiunii de evadare poate fi numit o persoană care se află în stare legală de reținere sau deținere. Se află în stare de reținere persoana față de care s-a luat măsura preventivă a reținerii, conform cu dispozițiile legii procesual penale.
După cum este cunoscut, măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală față de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Măsura reținerii se ia în cazurile expres prevăzute de lege, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
Persoana care a săvârșit o infracțiune flagrantă, prinsă de o altă persoană pentru a fi condusă la sediul poliției nu se află în stare de reținere și deci nu poate fi autorul acțiunii de evadare.
Se află în stare de deținere persoana privată de libertate în temeiul unui mandat de arestare preventivă, emis potrivit dispozițiilor legii procesual penale sau în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii la care a fost condamnată.
Prin urmare, nu se află în stare de deținere persoanele supuse internării medicale, ca măsură de siguranță, sau a unei măsuri educative, dispariția acestora din unitatea medicală de specialitate atrăgând doar reinternarea acestora.
Trebuie menționat faptul că cerința legalității stării de reținere sau deținere se referă numai la situațiile în care se poate recurge la luarea măsurii de reținere ori arestării preventive și la condițiile de ordin formal ale acestora, nu și la justețea în fond a măsurii care a determinat reținerea sau arestarea. Așa cum subliniază literatura de specialitate, nu poate fi admis un control din partea celui reținut sau deținut cu privire la oportunitatea măsurii luate, în cazurile când sunt respectate dispozițiile legale.
Cu totul altfel se pune problema în situațiile în care măsura reținerii sau deținerii a fost luată în mod abuziv, prin încălcarea dispozițiilor legii. Astfel, nu se găsește în stare legală de reținere sau deținere persoana care a fost privată de libertate prin săvârșirea infracțiunii de arestare ilegală și cercetare abuzivă. De asemenea, nu este legal deținută persoana arestată în baza unei hotărâri judecătorești care nu este executorie.
În concluzie, autorul, subiect activ nemijlocit al infracțiunii de evadare este circumstanțiat, el putând fi, după caz, fie persoana reținută, fie o persoană deținută,în condiții expres prevăzute de lege.
În schimb, în cazul infracțiunii de înlesnire a evadării, autor al faptei poate fi, în principiu, orice persoană.
Acest lucru este valabil însă numai în cazul în care fapta a fost comisă în condițiile stipulate în prima parte a variantelor agravate, nu și în cazul subvariantelor acestora când, așa cum am precizat, autor este persoana înlesnirii evadării în condițiile amintite este calificat.
Așadar, calitatea făptuitorului constituie condiția de bază pentru existența înlesnirii evadării săvârșită din culpă, dispozițiile incriminatorii statuând că în această modalitate, fapta nu poate fi comisă decât de o persoană care avea îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
În legătură cu calitatea pe care trebuie să o aibă făptuitorul, trebuie făcute anumite precizări.
Îndatorirea de a păzi persoana reținută sau deținută trebuie să rezulte din îndatoririle de serviciu ale celui însărcinat cu paza, îndatoriri ce rezultă din fișa postului, consemnul stabilit prin desfășurarea unor activități în incinta ori în afara locurilor de reținere sau deținere, instrucțiuni și regulamente proprii acestora.
Paza efectuată poate fi generală, de exemplu gardianul de la poarta locului de deținere, specială și anume referitoare la un grup de reținuți sau individuală.
Persoana care are «îndatorirea de a păzi» trebuie să fi înlesnit evadarea unui reținut sau deținut care se află sub paza, supravegherea sau îngrijirea sa și nu înlesnirea evadării oricărui reținut sau deținut.
Nu sunt socotite persoane care au îndatorirea de a păzi condamnații, persoanele care dând dovezi temeinice de îndreptare, sunt folosite pentru supravegherea altor condamnați la locurile de muncă.
Persoana care înlesnește evadarea are calitatea de subiect activ nemijlocit al infracțiunii de înlesnire a evadării și nu complice la infracțiunea de evadare.
Pentru asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare în cazul infracțiunii de evadare, pe lângă stabilirea calității și situației juridice, investigarea criminalistică trebuie să lămurească și numărul persoanelor care au evadat și mai ales dacă acestea au evadat împreună. Numai prin dovedirea acestei împrejurări se poate reține în sarcina făptuitorilor săvârșirea evadării în formă agravată. Cât privește instigatorii și complicii la săvârșirea evadării de către doua sau mai multe persoane împreună, nu trebuie omis faptul că răsfrângerea agravatei este condiționată de către cunoașterea împrejurării că infracțiunea se va săvârși de două sau mai multe persoane reținute sau deținute.
Legat de persoanele care pot săvârși infracțiunea de înlesnire a evadării, în calitate de autor, literatura și practica judiciară reține și următoarele aspecte:
Poate fi autor al faptei și persoana reținută sau deținută care se află în același loc cu cel care evadează.
Militarul care înlesnește evadarea unui condamnat militar care execută pedeapsa închisorii într-o unitate disciplinară, săvârșește infracțiunea de înlesnire a evadării.
Data și locul săvârșirii infracțiunii.
Deși textele de lege care incriminează evadarea, respectiv înlesnirea evadării, nu prevăd în mod expres o condiție de loc și timp pentru existența infracțiunilor în discuție, locul și timpul comiterii faptelor reprezintă o importanță deosebită din mai multe considerente:
Evadarea și înlesnirea evadării nu pot fi comise decât de persoane aflate în stare legală de reținere sau deținere ori în legătură cu persoane aflate într-o asemenea situație.
După cum am amintit, autori ai infracțiunii de evadare nu pot fi decât persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere, în baza unui mandat de arestare preventive sau mandatul de executare a pedepsei.
În acest sens, dispozițiile legii procesual penale statuează că măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. În ordonanța prin care s-a dispus reținerea, trebuie să se menționeze ziua și ora la care reținerea a început, iar în ordonanța de punere în libertate se menționează ziua și ora la care a încetat.
Arestarea preventivă este dispusă de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată.
Durata arestării inculpatului nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condițiile legii. Termenul curge din momentul emiterii mandatului de arestare preventivă, când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului aflat în stare de libertate, care deși legal citat, lipsește nejustificat la dezbaterea propunerii, a inculpatului care se sustrage, este dispărut sau nu se prezintă în fața judecătorului din cauza stării sănătății sale, a unei cauze de forță majoră sau a stării de necesitate, ori atunci când a expirat durata reținerii iar propunerea s-a soluționat cu inculpatul în stare de libertate, durata măsurii arestării preventive curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare preventivă.
Referitor la executarea mandatului, reamintim faptul că în situația în care a fost emis dupa ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate iar un exemplar îl trimite organului de poliție pentru a fi predat la locul de deținere odată cu arestatul. Atunci când arestarea a fost dispusă în lipsa inculpatului, mandatul se înaintează în dublu exemplar, organului de poliție, pentru executare. La rândul său, organul de poliție procedează la arestarea persoanei arătate în mandat căreia îi predă un exemplar al mandatului. Într-o astfel de situație nu mai este necesară prezentarea inculpatului în fața judecătorului de drepturi și libertăți în vederea ascultării și a confirmării măsurii arestării preventive, durata arestării preventive începând să curgă de la încarcerare.
În toate cazurile menționate, starea de reținere sau deținere presupun efectivă privare de libertate a persoanei împotriva căreia s-a luat o asemenea măsură, termenul curgând din momentul introducerii în arest, respectiv al depunerii în locul de detenție.
În același mod se pune problema și în cazul mandatului de executare a pedepsei,prevederile legale, statuând, printre altele, că pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare emis, se trimite câte un exemplar unității unde se va executa pedeapsa, condamnatului și organului de poliție din localitatea unde își are sediul unitatea.
După expirarea termenului de reținere sau deținere legală, persoana menținută încă în stare de privare de libertate nu se mai află în stare legală de reținere sau deținere. Ca atare, părăsirea locului unde a fost reținută sau deținută după expirarea termenului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evadare și pe cale de consecință, nici de înlesnirea evadării. De asemenea, nu se mai află în stare de deținere legală condamnatul în privința căruia s-a emis ordinul de liberare condiționată și acesta a fost comunicat organului competent.
Evadarea sau înlesnirea evadării se poate săvârși din interiorul locului de reținere sau deținere, din afara acestuia, sau cu ocazia lucrului efectuat în afara locului de deținere.
Cunoașterea exactă a locului și timpului săvârșirii infracțiunii oferă posibilitatea descoperirii urmelor și mijloacelor materiale de probă, identificării persoanelor care au înlesnit evadarea și nu în ultimul rând, luarea măsurilor urgente pentru prinderea celor evadați. În aceeași ordine de idei, stabilirea locului și timpului au implicații directe pe linia identificării martorilor și implicit,pe linia stabilirii tuturor împrejurărilor care au precedat, însoțit și succedat comiterea faptei, inclusiv a mijloacelor utilizate pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale.
Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârșit evadarea conduce la aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor privitoare la pedeapsa care se aplică celui evadat.
Potrivit dispozițiilor legale, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăși maximul general al închisorii. Observăm că acesta este un caz special de sancționare, derogator de la reglementările legii penale privitoare la recidivă, infracțiunea de evadare neconstituind al doilea termen al recidivei.
Din modul în care este redactat textul de lege «pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării» rezultă următoarele:
Dispoziția menționată se aplică numai pentru cazul când evadarea s-a produs în timpul executării pedepsei închisorii, nu și în timpul reținerii sau arestării preventive;
În cazul în care pentru infracțiunea ce a determinat reținerea sau arestarea preventivă se pronunță condamnarea la închisoare, se pot aplica dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni;
Dacă cel condamnat la o pedeapsă a închisorii mai mare de 6 luni comite după evadare o infracțiune, acesta este recidivist, iar potrivit dispozițiilor că reglementează pedeapsa în caz de recidivă, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior se contopește cu pedeapsa aplicată pentru evadare.
Iată deci, cum factorul timp joacă un rol esențial atât în stabilirea pedepsei, cât și în desfășurarea urmăririi penale, momentul săvârșirii faptelor urmând a fi avut în vedere pentru calificarea lor juridică, extinderea cercetărilor în cauză, administrarea probatorilor necesare pentru fiecare infracțiune comisă și nu în ultimul rând, pentru alegerea celei mai adecvate metodologii de investigare, în raport cu natura și particularitățile fiecărei fapte.
În sensul celor de mai sus s-a pronunțat constant și practica judiciară în materie astfel:
«Dacă evadarea s-a produs pe când inculpatul era în stare de reținere ori deținere, deci până la rămânerea definitivă a hotărârii, pedeapsa pentru evadare se va contopi cu pedeapsa aplicată pentru infracțiunea care a prilejuit reținerea sau deținerea».
«Pedeapsa pentru evadare, când fapta s-a comis din executarea unei pedepse rămase definitive, se adaugă la pedeapsa care se execută; în acest caz nefiind posibilă formularea unei cereri de contopire, se va face aplicarea art. 43 alin.1 Noul Cod Penal (art. 37, lit. a) din Cod Penal din 1969)».
Soluțiile de mai sus au fost sprijinite și de teoreticienii dreptului. Pedeapsa pentru evadare se adaugă la pedeapsa la executarea căreia se află condamnatul în momentul evadării; în orice condiții, pedeapsa pentru evadare nu se adaugă, ci se contopește cu pedeapsa pentru infracțiunea care a prilejuit arestarea.
«În cazul în care pedeapsa ce se execută este de 30 de ani închisoare, ce constituie maximul general al pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare nu se mai adaugă, la pedeapsa care se execută, deoarece s-ar depăși maximul general al pedepsei »
Clarificarea problemei timpului săvârșirii infracțiunii oferă posibilitatea determinării faptei consumate ca tentativă. Infracțiunea de evadare se consumă în momentul în care acțiunea făptuitorului a fost complet executată, astfel că cel reținut sau deținut a trecut de la starea de privare de libertate și s-a produs urmarea imediată. Fapta se consumă așadar în momentul și locul în care persoana legal reținută sau deținută a reușit să iasă complet din locul unde era închisă sau sub paza sub care era pusă.
Pentru consumarea infracțiunii de evadare, nu prezintă relevanță faptul că cel evadat a fost prins la scurt timp și nici împrejurarea că, după ce a părăsit locul de reținere sau deținere, acesta s-a predat autorităților. Această ultimă situație poate reprezenta o circumstanță atenuantă, fiind un caz de căință activă a infractorului. Trebuie reținut și faptul că la infracțiunea de evadare, activitatea infracțională nu poate continua după consumarea evadării, ceea ce înseamnă că o astfel de infracțiune nu poate îmbrăca nici forma continuă și nici cea continuată. Altfel spus, epuizarea infracțiunii coincide cu momentul consumării ei. Același lucru se poate spune și în cazul înlesnirii evadării, fapta consumându-se în momentul în care executarea acțiunii de înlesnire a fost dusă până la capăt și a avut ca efect evadarea și s-a produs urmarea imediată, respectiv crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale, privitoare la înfăptuirea justiției. În consecință, infracțiunea de înlesnire a evadării se consumă în momentul în care cel căruia i s-a adus înlesniri a evadat.
Atunci când printr-o singură acțiune sau omisiune a fost înlesnită evadarea mai multor persoane, fapta îmbracă elemente constitutive ale variantei agravate, constând în înlesnirea evadării a două sau mai multor persoane.
Prinderea de către o persoană care a înlesnit evadarea celui care a evadat, acțiune realizată după evadare, poate constitui o circumstanță atenuantă, ea putând fi apreciată ca o stăruință depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită. Ar mai fi de adăugat și faptul că infracțiunea de înlesnire a evadării, aflându-se într-o conexitate de corelație cu evadarea, se epuizează în momentul consumării, neputând fi prelungită în timp.
Numele legale care reglementează cele două infracțiuni sancționează și tentative la faptele comise. Astfel, în cazul evadării, tentativa există atunci când executarea acțiunii de evadare a început dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat din cauze străine de voința făptuitorului.
Subliniem faptul că, în cazul evadării, actele preparatorii, deși posibile, nu sunt incriminate. Aceasta deoarece, în caz de începere a actelor de executare, acestea pot deveni fie acte de complicitate anterioară, dacă au fost săvârșite de altă persoană decât autorul, fie infracțiunea de înlesnire a evadării.
Delimitarea actelor de executare rămase în faza de tentativă de actele preparatorii și de fapta consumată este dificilă și trebuie analizată de la caz la caz. Astfel, constituie tentivă la infracțiunea de evadare fapta reținutului sau deținutului de a sparge ușa sau plafonul celulei pentru a evada.
Din contră, nu constituie tentativă, ci acte preparatorii, distrugerea unui pat pentru a scoate un fier cu ajutorul căruia să perforeze zidul sau ruperea unui cerceaf pentru a face o funie.
În cazul infracțiunii de înlesnire a evadării, tentativa există atunci când hotărârea de a săvârși acțiunea de înlesnire a evadării a fost pusă în executare, dar a fost întreruptă sau a rămas fără rezultat. Deși are caracterul unor acte de complicitate la infracțiunea de evadare, având în vedere că înlesnirea evadării este o infracțiune de sine stătătoare ea poate avea tentative.
Potrivit literaturii de specialitate fapta de înlesnire a evadării este, în general precedată de o fază pregătitoare. Chiar și înlesnirea realizată prin omisiune este susceptibilă de acte preparatorii. Înlesnirea evadării din culpă nu poate avea o etapă pregătitoare. Așa cum am precizat, actele preparatorii nu sunt incriminate, dar atunci când infracțiunea a fost comisă, ori încercată, actele preparatorii efectuate de altă persoană decât autorul faptei devin acte de complicitate anterioară.
Pentru ca încercarea de înlesnire să constituie tentativă, investigarea criminalistică trebuie să dovedească faptul că executarea, așa cum a fost începută, era aptă să producă urmare imediată. De exemplu, dacă autorul nu ar fi fost surprins asupra faptei ori dacă mijloacele folosite ar fi fost suficiente sau fără defecte, acțiunea pusă în executare ar fi produs starea de pericol pentru activitatea de înfăptuire a justiției, deci urmarea imediată, între acțiune și rezultatul produs existând legătură de cauzalitate.
De asemenea, există tentativă și în cazul împiedicării voite a evadării de către autorul înlesnirii după ce acesta a făcut ce trebuia pentru a înlesni evadarea.
Metodele și mijloacele folosite pentru săvârșirea infracțiunii și consecințele acesteia. Forma de vinovăție.
Așa cum am precizat, una din cerințele esențiale pentru existența infracțiunii de evadare în varianta agravată constă în folosirea de violențe sau arme. În consecință, pe parcursul investigării criminalistice trebuie să se clarifice în ce anume au constat violențele și persoanele împotriva cărora au fost îndreptate, inclusiv rezultatul acestora. De asemenea, trebuie clarificat problema armelor folosite de cei care au evadat, natura acestora, proveniența ori locul unde au fost confecționate, persoanele care i-au ajutat pe cei reținuți sau deținuți la confecționarea armelor sau la procurarea materialelor necesare.
Trebuie subliniat faptul că folosirea de violențe constituie elementul material al modalității agravante de săvârșire a evadării, chiar dacă prin ele însele nu constituie o infracțiune contra integrității corporale sau sănătății persoanei împotriva căreia au fost îndreptate.
Dacă utilizarea forței proprii sau a altei energii a condus la vătămarea integrității corporale sau sănătății ori la suprimarea vieții persoanei împotriva căreia au fost folosite acte de violență, infracțiunea de evadare va intra în concurs cu infracțiunile ce au rezultat în urma executării acestora: vătămare corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, omor, omor calificat. În aceeași ordine de idei, investigarea criminalistică trebuie să probeze că armele au servit efectiv ca mijloc de executare a rezoluției infracționale.
În cazul infracțiunilor de înlesnire a evadării trebuie să se stabilească în principal următoarele:
În ce a constat ajutorul persoanei sau persoanelor care au evadat.
Acțiunea de înlesnire a evadării poate prezenta multiple modalități faptice. Astfel, ea poate consta într-o contribuție materială fizică, cum ar fi: procurarea sau prepararea mijloacelor care să servească la evadare, punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru procurarea mijloacelor necesare evadării, crearea unor condiții favorabile pentru evadare, înlăturarea unor obstacole, însă înlesnirea evadării se poate realiza și printr-o contribuție de ordin moral, de genul: procurarea de informații pentru orientarea celui reținut sau deținut, promisiunea de ajutor după săvârșirea evadării, anunțarea unor persoane pentru a-l aștepta pe făptuitor în apropierea locului de reținere sau deținere și a asigura deplasarea rapidă a acestuia în zonă, darea unor instrucțiuni celor care evadează cu privire la locurile prin care ar putea evada.
Modul în care cel care avea îndatorirea de a păzi pe cel evadat și-a îndeplinit atribuțiile.
În acest sens trebuie să se stabilească, în concret, atribuțiile ce îi reveneau din fișa postului și regulamentelor de ordine interioară, modul în care a preluat serviciul de pază sau supraveghere a reținuților sau a deținuților, felul în care a respectat graficul stabilit pentru controlul celor pe care îi avea în pază ori supraveghere, modul în care a fost constituită escorta și serviciile ce reveneau în cadrul acesteia, dar și când i s-a făcut instructajul cu privire la transferarea reținuților sau a deținuților și asigurarea condițiilor necesare pentru desfășurarea acestei activități în condiții de deplină siguranță.
Dacă pentru înlesnirea evadării făptuitorului a folosit violențe, arme, substanțe narcotice sau paralizante.
Dacă fapta s-a comis în această modalitate agravată, investigarea criminalistică trebuie să lămurească, în primul rând, calitatea făptuitorului, știut fiind faptul că autor al infracțiunii poate fi și o persoană reținută sau deținută care se află în același loc cu persoana ca și în cazul evadaților: natura violențelor folosite, proveniența armelor și a substanțelor narcotice sau paralizante ori după caz modul în care au fost confecționate. În cazul persoanelor cu atribuții de pază, supraveghere, se va lămuri și modul în care era păstrat armamentul din dotare, modul în care era ținută evidența diverselor materiale de la punctul de lucru, controlul făcut asupra deținuților la terminarea programului de lucru și introducerea lor în locul de detenție.
Sub aspectul consecințelor infracțiunilor, pe lângă atingerile aduse vieții sau integrității corporale ori sănătății persoanelor, investigarea criminalistică trebuie să clarifice dacă au survenit alte măsuri. De exemplu, distrugerea unor bunuri aflate în locul de reținere sau deținere, producerea de pagube materiale unor persoane fizice.
Cu privire la forma de vinovăție cu care a acționat făptuitorul, trebuie reținute următoarele:
Infracțiunea de evadare nu poate fi săvârșită decât cu intenție.
Făptuitorul legal reținut sau deținut acționează cu intenție întrucât își dă seama că săvârșește o faptă nepermisă și prevede că prin acțiunea sa aduce atingere acțiunii de înfăptuire a justiției, urmărind producerea unui asemenea rezultat. Astfel spus, în marea majoritate a cazurilor, infracțiunea de evadare se săvârșește cu intenție directă, aceasta rezultând din materialitatea faptelor și împrejurărilor care au precedat, însoțit și succedat comiterea ei. Așa cum remarcă literatura de specialitate, evadarea poate fi săvârșită și cu intenție indirectă, când autorul nu urmărește rezultatul, dar acceptă totuși riscul producerii lui. În opinia noastră, o atare situație poate fi discutată în plan teoretic, ea fiind posibilă, mai puțin în planul practicii judiciare în materie.
Infracțiunea de înlesnire a evadării poate fi săvârșită atât cu intenție, cât și din culpă.
Comiterea faptei din culpă este însă limitată numai la persoanele care aveau îndatorirea de a păzi pe cel care a evadat.
În rest, atât în varianta simplă tip, cât și în variantele agravate, inclusiv în subvariantele acestora, înlesnirea evadării nu poate fi săvârșită decât cu intenție, fie intenție directă, fie intenție indirectă.
Autorul își dă seama că prin acțiunea sa înlesnește o evadare, prevede rezultatul acestei acțiuni și urmărește un asemenea rezultat sau, deși nu a urmărit aceasta, a acceptat riscul producerii lui.
Voința persoanei însărcinată cu paza, de a efectua o activitate ori de a omite un act, care să înlesnească evadarea, unită cu atitudinea psihică a acestei persoane care a prevăzut rezultatul faptei sale, dar a crezut că acesta nu se mai produce, sau care, deși trebuia sau avea posibilitatea să prevadă acest rezultat nu l-a prevăzut, constituie latura subiectivă a infracțiunii de înlesnire a evadării săvârșite din culpă.
Pentru existența infracțiunii de înlesnire a evadării nu interesează scopul și mobilul acțiunii.
Prin urmare, nu prezintă nici un fel de relevanță dacă din probele administrate în cauză rezultă că autorul a dorit libertatea definitivă a celui reținut sau deținut, ori numai o liberare temporară a acestuia.
În concluzie, lămurirea modalităților faptice de săvârșire a infracțiunilor și a formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul conduce la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei și a periculozității sociale a infractorului, criteriu de bază în individualizarea pedepsei.
SECȚIUNEA A III-A
PARTICULARITĂȚI ÎN ADMINISTRAREA PROBELOR
În activitățile specifice necesare pentru administrarea probelor amintim – cercetarea la fața locului –
Dintre numeroasele activități procedurale cu o rezonanță particulară în realizarea scopului procesual penal, se detașează cercetarea la fața locului care presupune o serie de prime investigații care permit, deseori decisiv, stabilirea faptelor și împrejurărilor unor fapte penale, inclusiv la persoana făptuitorului.
În baza unei bogate jurisprudențe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act inițial de urmărire penală are o evidentă semnificație în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale. El presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală.
Atât în cazul evadării, cât și în cazul înlesnirii evadării prin loc al faptei se înțelege:
Locul unde se află persoana reținută sau deținută înainte de săvârșirea infracțiunii: celulă, camera de arest, dormitor, atelier, punct de lucru, mijloc de transport;
Împrejurările locului unde se află cel evadat înainte de comiterea faptei: pădure, câmp, case izolate;
Itinerariul parcurs de infractor de la locul de reținere sau deținere până la locul unde a părăsit definitiv incinta și s-a pus în stare de libertate;
Locul unde cel în cauză a folosit violențe împotriva personalului de pază sau supraveghere ori împotriva altor persoane;
Locul unde au fost confecționate armele sau instrumentele care au servit la evadare și împrejurimile acestuia.
Se observă că aria locurilor ce intră în accepțiunea de «loc al faptei» este destul de mare, în funcție de situarea geografică a locului de reținere sau deținere, suprafața de teren înconjurătoare, distanța la care este situată acesta față de localitățile limitrofe sau căile rutiere, feroviare sau fluviale.
Cu specificul imprimat de natura faptei, cercetarea la fața locului se desfășoară după regulile cunoscute. Cercetarea la fața locului în cazul evadării nu are drept scop descoperirea și ridicarea urmelor necesare identificării făptuitorului, acesta fiind deja cunoscut. Examinarea criminalistică a locului unde s-a produs evadarea are drept scop descoperirea și fixarea procesuală a următoarelor urme și mijloace materiale de probă:
Descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă din care rezultă metodele și mijloacele utilizate pentru evadare, respectiv pentru înlesnirea evadării;
Descoperirea și ridicarea bunurilor folosite de infractori pentru punerea în aplicare a rezoluției infracționale;
Descoperirea lucrurilor abandonate de făptuitor după ce a părăsit locul de reținere sau deținere: haine personale, armele utilizate pentru atacarea persoanelor cu atribuții de pază ori pentru înlăturarea obstacolelor;
Descoperirea și ridicarea de înscrisuri din care rezultă legăturile infracționale ale infractorilor cu persoane din interiorul sau exteriorul locului de reținere sau deținere;
Totodată, cu ocazia cercetării la fața locului, trebuie să se urmărească evidențierea cauzelor și împrejurărilor care au favorizat sau facilitat săvârșirea evadării, persoanele care au datoria de a păzi pe cel care a evadat și care prin acțiunea sau inacțiunea lor au contribuit direct sau indirect la producerea rezultatului socialmente periculos.
Cu alte cuvinte, cercetarea locului faptei se face cu dublu scop, de a cunoaște nemijlocit “ambianța generală” a infracțiunii cercetate sau în curs de judecată și pentru a descoperii, ridica și fixa urmele infracțiunii, pentru a cunoaște împrejurările acesteia.
Nu în ultimul rând, cu prilejul cercetării la fața locului trebuie să se insiste pe identificarea martorilor, atât a martorilor oculari, cât și a celor care pot furniza date privitoare la pregătirile făcute în vederea evadării, persoanele care au ajutat la evadare, etc. Desigur, în raport cu natura și configurația locului unde s-a derulat activitatea infracțională inclusiv de consecințele faptei, la fața locului pot fi descoperite și alte categorii de urme, cum ar fi: urme digitale, urme de încălțăminte sau de mijloace de transport, urme create de instrumentele utilizate, urme de natură biologică.
Valorificarea științifică a acestor categorii de urme poate conduce la lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei: prezența făptuitorului într-un anumit loc după evadare, persoanele care l-au ajutat atât înainte cât și după terminarea infracțiunii, alte fapte de natură penală comise de făptuitor din momentul evadării până în momentul prinderii sale.
Verificarea și ridicarea de înscrisuri
Dintre acestea amintim:
Actele din care rezultă reținerea persoanei care a evadat;
În acest sens se impune verificarea și ridicarea ordonanței de reținere, note de introducere în arest și procesul verbal întocmit cu ocazia introducerii în arest. De asemenea, trebuie verificate și ridicate copii de pe actele de urmările penală existente în dosarul în care cel în cauză a fost reținut: procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesul verbal de cercetare la fața locului, rapoarte de constatare tehnico-științifică.
Înscrisurile din care rezultă situația de deținut a persoanei care a evadat;
În această categorie de înscrisuri intră hotărârea de condamnare rămasă definitivă, mandatul de executare a pedepsei și toate celelalte acte existente în dosarul de penitenciar: data începerii efectivă a executării pedepsei, locul în care a fost repartizat să execute pedeapsa, regimul de executare a pedepsei, măsurile disciplinare luate împotriva sa, etc.
Înscrisurile din care rezultă statutul juridic al persoanelor care au înlesnit evadarea, reținuți, deținuți, persoane care aveau îndatorirea de a păzi pe cel evadat, locul unde au fost reținuți sau deținuți;
Aceste înscrisuri se referă la aceleași date ca și în cazul persoanelor evadate din starea legală de reținere sau deținere. În cazul persoanelor cu atribuții de pază, vor fi avute în vedere acelea din care rezultă îndatoririle de serviciu, consemnul postului, graficul prezenței la serviciu, repartizarea pe posturi la data comiterii evadării. Atunci când este cazul, vor fi verificate și ridicate și actele întocmite cu ocazia evadărilor sau tentativelor anterioare ale făptuitorului.
Ascultarea martorilor;
Martorii pot fi identificați din rândul persoanelor reținute sau deținute, aflate în același loc cu cel care a evadat, precum și din rândul angajaților locului de reținere sau deținere. De asemenea, martorii pot fi identificați și din rândul persoanelor aflate pe traseul parcurs de făptuitor după evadare.
Pe scurt, din declarațiile martorilor din rândul reținuților sau deținuților trebuie să rezulte următoarele:
Locul unde au fost reținuți sau deținuți și dacă s-au aflat împreună cu cel care a evadat;
Modul în care cel din urmă a pregătit evadarea, inclusiv perioada când au început aceste pregătiri și în ce au constat ele;
Persoanele care l-au ajutat pe cel care a evadat și în ce a constat, în concret acest ajutor;
Proveniența armelor folosite pentru evadare, natura acestora ori locul și modul în care au fost confecționate;
Locul unde au fost ascunse armele destinate evadării;
Împrejurările concrete în care s-a produs evadarea, cu accent pe evidențierea metodelor și mijloacelor utilizate, dacă s-au folosit violențe, natura acestora și persoanele împotriva cărora au fost îndreptate și consecințele acestora;
Persoanele care au înlesnit evadarea, atât din rândul reținuților sau deținuților, cât și din rândul persoanelor cu atribuții de pază;
În ce a constat ajutorul efectiv acordat de persoanele care au înlesnit evadarea;
Ce alte persoane mai cunosc despre fapta și împrejurările comiterii ei, etc.
În cazul înlesnirii evadării, cu ajutorul martorilor proveniți din rândul persoanelor cu atribuții de pază, se vor avea în vedere următoarele probleme:
Data și locul unde s-a produs;
Persoanele ce aveau îndatorirea de a păzi pe cei reținuți ori deținuți în sectorul în care s-a săvârșit infracțiunea;
Modul în care aceste persoane și-au îndeplinit sarcinile care le reveneau;
Măsurile luate pentru urmărirea și prinderea celui evadat, etc.
Cu martorii identificați din rândul persoanelor aflate pe itineraiul parcurs de cel evadat după ce a părăsit locul de reținere sau deținere se vor lămuri probleme ca:
Data și locul unde l-a văzut pe cel evadat și persoanele în compania cărora se afla;
Direcția în care se deplasa și persoanele cu care a luat legătura;
Persoanele care i-au acordat sprijin și natura acestuia: găzduire, procurarea de alimente, haine, mijloc de transport, etc.
Locul unde se ascunde cel evadat;
Locul unde persoana evadată a ascuns armele, instrumentele și hainele cu care a evadat, etc.
Alte activități de urmărire penală necesare pentru administrarea probatoriilor în cauză.
Dintre acestea amintim:
Efectuarea perchezițiilor
Percheziția este un act procedural destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului.
În cazul infracțiunilor de evadare și de înlesnire a evadării, percheziția are drept scop descoperirea persoanelor evadate, a armelor folosite pentru evadare, precum și a altor obiecte: haine, încălțăminte, etc., aparținând făptuitorului.
Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor
Soluționarea legală și temeinică a unui proces judiciar depinde, în primul rând, de clarificarea tuturor împrejurărilor de fapt privind cauza penală, operație caracterizată, deseori, printr-un grad sporit de dificultate și de complexitate, necesitând cunoștințe și din domenii ale științelor exacte.
Constatarea tehnico-științifică se înscrie printre mijloacele de probă specifice actualei noastre legislații prcesuale penale și are un caracter de urgență, valorificarea științifică a urmelor fiind impusă de existența pericolului dispariției unor mijloace materiale de probă sau de schimbarea unor situații de fapt.
Spre deosebire de expertiza criminalistică, constatarea tehnico-științifică se dispune numai în cursul urmăririi penale, exceptând cazul refacerii sau completării acesteia, când poate fi dispusă și de instanța de judecată.
Expertiza criminalistică face parte din categoria mai largă a expertizelor judiciare ce constituie mijloc de probă, un procedeu probator valoros, prin care, pe baza unei cercetări fundamentale pe date și metode științifice, “expertul aduce la cunoștință organului judiciar concluzii motivate științific cu privire la fapte pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințe specializate.”
Dacă pentru săvârșirea infracțiunii s-au folosit arme sau alte instrumente, în raport cu natura armelor descoperite la fața locului, pot fi dispuse, în principiu, toate categoriile de constatări tehnico-științifice sau expertize criminalistice: dactiloscopice, traseologice, grafoscopice, biocriminalistice, chimice, etc. Atunci când s-au folosit violențe ori s-au adus atingere vieții sau integrității corporale ori sănătății, constatarea sau expertiza medico-legală se va dispune pentru a stabili: existența și natura leziunilor, mecanismul de formare a acestora, data producerii acestora, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare ori apariția altor consecințe, respectiv natura și cauza morții, data instalării ei, tipul de obiect cu care s-au aplicat loviturile cauzatoare de moarte, ș.a.
Efectuarea reconstituirii
Reglementarea reconstituirii în legislația penală actuală a fost determinată de necesitatea lărgirii posibilităților de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost săvârșită fapta.
Reconstituirea este o formă auxiliară a cercetării la fața locului săvârșirii faptei, efectuată ca experiment judiciar. Reconstituirea constă în reproducerea experimentală a anumitor împrejurări ale infracțiunii sau chiar a întregului ei, pentru a stabili dacă faptele cercetate au putut avea loc într-o anumită formă concret individualizată în timp și spațiu.
În procesul experimental de reproducere a acestor împrejurări se va insista, îndeosebi, asupra acelor aspecte care nu au putut fi lămurite suficient în cursul cercetării locului săvârșirii faptei sau în cursul ascultării martorilor și a învinuiților.
În cazul de față are drept scop verificarea posibilității săvârșirii evadării în condițiile declarate de cel în cauză.
Efectuarea de prezentări pentru recunoașterea confruntării
Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate cu caracter practic destinată identificării unor persoane de către anumite persoane cum sunt martorii, care le-au perceput în împrejurări determinate de săvârșirea unei infracțiuni sau a unui alt fapt juridic.
În cazul infracțiunilor de evadare și de înlesnire a evadării prezentarea pentru recunoaștere a presoanelor se face pentru identificarea celor care au înlesnit evadarea, fie din rândul reținuților sau deținuților, fie din rândul persoanelor care aveau îndatorirea de a păzi persoana care a evadat, precum și pentru identificarea obiectelor de care făptuitorul s-a folosit pentru a comite infracțiunea.
În clarificarea unor fapte sau împrejurări rolul confruntării este pus în evidență, îndeosebi în cazurile în care contradicțiile, neclaritățile, neconcordanțele din declarațiile personale ascultate, într-o cauză penală, nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând singura modalitate de limpezire, de clarificare a aspectelor incerte.Cu atât mai necesar devine un asemenea act procedural, cu cât neconcordanțele din declarații vizează împrejurări esențiale pentru cunoașterea adevărului.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului.
În practica judiciară, se obișnuiește să se acorde o anumită importanță în alcătuirea probatoriului, deși legea nu conferă declarațiilor învinuitului sau inculpatului o valoare probantă deosebită, stabilind că ele pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări desprinse din ansamblul probelor existente în cauză.
Prin ascultarea învinuitului sau inculpatului se urmărește obținerea unor declarații sincere cu ajutorul cărora să se stabilească, împrejurările referitoare la faptă și făptuitor, în așa fel încât orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită conform vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În literatura de specialitate, dar și în practica și legislația judiciară, activitatea prin care se obțin informații de la suspect sau inculpat este desemnată prin termenii de audiere, ascultare sau interogatoriu. Termenii de audiere sau ascultare sunt sinonimi și acoperă toate etapele acestei activități, respectiv faza discuțiilor prealabile, expunerea liberă și faza întrebărilor și răspunsurilor.
Potrivit literaturii juridice, termenul de interogatoriu desemnează totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar persoanelor ce sunt ascultate în procesul penal cu privire la faptele ce formează obiectul cauzei și a răspunsurilor date de acestea.
În cazul infracțiunilor de evadare și de înlesnire a evadării, ascultarea învinuitului sau inculpatului trebuie să lămurească următoarele probleme principale:
Data când a fost reținut sau deținut și data când a fost efectiv introdus în locul de reținere sau deținere;
Camera de arest sau locul din penitenciar în care a fost introdus și reținuții sau deținuții care se află în acel loc;
Momentul în care a luat hotărârea să evadeze și pregătirile pe care le-a făcut în acest sens;
Persoanele pe care le-a atras în activitatea infracțională;
Locul și modul în care a procurat ori confecționat armele sau instrumentele folosite pentru evadare;
Modul concret în care a acționat pentru a evada;
Persoanele care i-au înlesnit evadarea și în ce a constat ajutorul acordat de acestea;
Traseul parcurs din momentul evadării și până în momentul prinderii, cu precizarea persoanelor care l-au ajutat, a locurilor unde s-a ascuns și a locului unde a ascuns armele, instrumentele, hainele ori alte obiecte aflate asupra sa în momentul evadării, ș.a.
În cazul înlesnirii evadării, problematica ascultării va fi axată pe elucidarea aspectelor legate de calitatea făptuitorului: reținut, deținut sau persoană cu atribuții de pază, actele concrete prin care a înlesnit evadarea, motivul pentru care a acționat în acest sens, existența înțelegerii anterioare între cel care a înlesnit și cel care a evadat, foloasele primite ori promise de persoana care a evadat.
Ascultarea suspectului sau inculpatului, constatările tehnico-științifice, medico-legale sau expertizele, ridicarea de obiecte și efectuarea perchezițiilor se face numai după începerea urmăririi penale.
SECȚIUNEA A IV-A
SPEȚĂ DIN PRACTICA JUDICIARĂ PRIVIND INFRACȚIUNEA DE EVADARE
Dosar nr. 18402/3/2010
TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECTIA A II – A PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ NR. 618/F
Ședința Publică din data de 20.09.2010
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE : MLADIN GOLEA MANUELA
GREFIER : ROȘU LAURA
Pe rol soluționarea cauzei penale privind inculpații VTM, PCI și MS trimiși în judecată prin rechizitoriul nr. 3450/P/2009 al Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru săvârșirea infracțiunii de evadare prev de art. 269 al. 1,2 Cp.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București- a fost reprezentat în instanță de procuror Diniță Camelia.
Dezbaterile ce au avut loc în ședința publică din data de 06.09.2010, au fost consemnate în încheierea de ședință de la aceea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera, Tribunalul amână pronunțarea cauzei la data de 13.09.2010, respectiv astăzi, 20.09.2010, dată la care a pronunțat următoarele:
T R I B U N A L U L
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr.3450/P/2009 întocmit la data de 1.04.2010 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților VTM, PCI și MS sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evadare prev de art 269 alin 1,2 c.p, faptă constând în aceea că în ziua de 15.11.2009 în jurul orei 12,00 cei trei inculpați împreună și în baza unei înțelegeri infracționale prealabile, aflându-se în stare de arest preventiv în cadrul arestului Secției 9 Poliție București , în baza unor mandate de arestare preventive emise în condițiile legii de către instanța de judecată în diferite dosare penale, profitând de neatenția agentului de poliție care avea îndatorirea de a asigura paza arestului, au evadat din curtea de aer a locului de deținere fiind depistați în scurt timp și încarcerați.
Pentru a reține această situație de fapt , procurorul a avut în vedere următoarele mijloace de probă: process verbal de constatare acte premergatoare, procese verbale de cercetare și depistare, declarațiile martorilor, process verbal de cercetare la fața locului, process verbal de redare a convorbirilor telefonice,declarațiile inculpaților.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sectia a-II-a penală sub nr.18402/3/14.04.2010.
La termenul de judecată din data de 5.07.2010, cu respectarea cerintelor prev de art 323 c.p.p , s-a procedat la audierea inculpaților VTM, PCI și MS ale căror declarații au fost consemnate în scris și depuse la dosar ( fil.22-24 d.u.p).
La data de 6.09.2010, în vederea aflării adevărului și respectării principiului oralității și nemijlocirii au fost audiați martorii, LC, RA, VM, RA, TF, MTD.
La dosar s-au depus înscrisuri în circumstantiere de inculpatii VTM ( certificat de naștere a celor doua fiice ale acestuia, adeverința eliberată de SC F.R. SRL, caracterizarii efectuate de persoane fizice, carnet de muncă nr.3084400, adeverință eliberată de SC R. SA , certificate de încadrare a copilului într-un grad de handicap adresa CLS2), PCI ( contract individual de muncă, certificate de naștere a fiicei inculpatului) si MS ( caracterizarii efectuate de persoane fizice, copie minuta sentinței penale nr.397/28.05.2010).
Analizând conținutul mijloacelor de probă administrate în cauza atât în cursul urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești Tribunalul reține următoarea situație de fapt:
La data de 15.11.2009, agenții de poliție din cadrul arestului Secție 9 Poliție s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea de către trei arestați preventiv a infracțiunii de evadare. Astfel, în acea zi, în jurul orei 12,00 s-a constatat faptul că din interiorul curții de plimbare aferente arestului Secției 9 Poliție, au evadat inculpații VTM, PCI și MS, aceștia aflându-se în stare legala de deținere în baza unor mandate de arestare preventivă emise pe numele lor de către instanțele de judecata. (proces verbal de sesizare din oficiu și constatare a infracțiunii )
În cadrul primelor verificări și măsuri, s-a procedat la darea celor trei evadați în urmărire la nivel național și în consemn la punctele de trecere a frontierei de stat.
În vederea începerii urmăririi penale, organele de poliție au procedat, inițial, la efectuarea de acte premergătoare, respectiv verificări și căutări ale evadaților la mai multe adrese la care aceștia ar fi putut fi găsiți, audiere de martori, însa fără rezultat. ( proces verbal de constatare acte premergătoare).
Astfel, în aceeași zi, a fost efectuată cercetarea la fața locului faptei, activitate procedurala ce a scos în evidență modalitatea concretă și împrejurările exacte în care cei trei inculpatii au evadat. În acest sens, investigarea criminalistica a evidențiat ca o bara metalica din componenta grilajului imprejmuitor al curții de plimbare, aflata în partea de jos dreapta a acestuia, a fost desprinsă din punctul de sudură și îndoită către interior, nișa astfel creată având dimensiunile de 25/35 cm. Totodată de pe cornierul grilajului, partea exterioară a fost ridicată o urmă papilară care în urma comparațiilor dactiloscopice s-a concluzionat că a fost creată de către inculpatul PCI. Toate aceste aspecte au fost consemnate în cuprinsul procesului verbal încheiat cu acea ocazie și de asemenea surprinse și prin planșa foto. ( proces verbal de cercetare la fața locului și planșa foto anexa).
În cauza au fost audiate în calitate de martori și celelalte persoane arestate și aflate în acel moment în curtea de plimbare, însa acestea au afirmat ca nu cunosc detalii despre cele întamplate, întrucat nu erau atente la cei trei, în momentul respectiv discutând cu agentul de politie care ii supraveghea din ușa de acces între arest și curtea de plimbare, arătând totodată ca nu au auzit discutandu-se în camera de arest în care erau deținuți despre o eventuala evadare.
Este vorba în primul rând de martorul TF care a declarat faptul că în ziua respectiva de 15.11.2009, se afla în camera cu nr. 3 a arestului mai sus menționat, împreună cu cei trei inculpați și numiții BGA, RA, RV si VM. În jurul orei 11,45 și 12,00, toți deținuții au fost scoși în curtea de aer conform programului. Martorul a observat ca ceilalți colegi, respectiv numiții BGA, RA, RV și VM se aflau în dreptul ușii de acces ce face legătura între arest și curtea de aer și stăteau de vorba cu lucrătorul de poliție care îi supraveghea, acesta din urmă fiind în interiorul arestului pe scări. Cei trei inculpati, VTM, PCI și MS se aflau în coltul opus ușii de acces, lângă grilajul împrejmuitor al curții de aer, martorul neobservând însă ce fac aceștia. La un moment dat însă, martorul a văzut cum unul din cei trei inculpați tocmai ieșea prin grilaj spre exteriorul curții. În continuare, martorul TF a declarat faptul că 1-a anunțat pe lucrătorul de poliție pătrunzând în interiorul curții de aer și observând cum în colțul în care se aflau cele trei persoane care evadaseră, grilajul împrejmuitor al curții de aer prezenta o gratie smulsă din sudură. În final martorul a precizat cu nu are cunoștință despre vreun plan de evadare al celor trei. ( declarație de martor).
Aceste aspecte de fapt la care a asistat martorul TF au fost confirmate și prin depozițiile date de către ceilalți colegi de camera, respectiv BGA, RA, RV si VM. Aceștia au susținut in esența că în acel moment stăteau cu lucrătorul de poliție care asigura paza, aflând despre evadarea a trei colegi, (aflați într-un loc opus), de la martorul TF. ( declarații de martori)
Pe parcursul urmăririi penale și în vederea completării probatoriului, organele de poliție au procedat la audierea în calitate de martori și a celor doi agenți de poliție, respectiv numiții LC și MT, care s-au aflat de serviciu în cadrul Compartimentului Arest a Secției 9 Poliție și care aveau îndatorirea de a asigura paza deținuților. Astfel, numitul LC a confirmat împrejurările concrete în care au evadat cei trei inculpați. A arătat în fapt ca în aceea zi a urcat în curtea de aer împreuna cu opt arestați din camera cu nr. 3, colegul său MT rămânând în interiorul arestului pentru a supraveghea pe celilalti deținuți. În acest timp martorul se afla în fața ușii de acces către curtea de plimbare și discuta cu cinci dintre cei opt deținuți, ceilalți trei fiind în spatele curții si neputând observa ce fac aceștia din cauza ușii de lemn ce era deschisă spre exterior. La un moment dat martorul arată că a fost alertat de către deținutul VM că cei trei arestați din spatele curții au evadat, ieșind printr-o gaură formată în urma dislocării unei bare de fier beton din sudura. În continuare, agentul de poliție a anunțat conducerea Secției 9 Poliție despre incidentul produs. ( declarații de martori).
În aceeași zi a fost prins doar învinuitul PCI în apropierea zonei de domiciliu.
Astfel, în ziua de 15.11.2009, în jurul orei 17:00, lucrători din cadrul IPJ-Călărași l-au depistat în zona stației CFR Lehliu Gara pe inculpatul PCI, acesta deplasându-se cu trenul personal nr. 8033 pe ruta București – Constanța către domiciliu- corn. Dor Mărunt județul Călărași, ulterior fiind preluat de lucrătorii Secției 9 si reîncarcerat în arestul Secției 13 Poliție. ( proces verbal de depistare și de predare).
Au fost efectuate verificări la domiciliile evadaților VTM si MS, aceștia locuind în București, precum și la adresele unde locuiesc persoanele din anturajul acestora, rezultatul fiiind negativ.
Totodată s-a procedat la verificarea dosarelor de arest și a fișelor de evidență a cererilor telefonice aparținând inculpaților, stabilindu-se numerele de telefon la care aceștia au solicitat să apeleze pe perioada detenției, acestea aparținând mai multor persoane din familiile și respectiv anturajul învinuiților. (proces verbal de verificare fișe de evidență și bagaje).
În urma controlului efectuat în camera de deținere a celor trei, printre efectele personale ale acestora, au fost găsite și ridicate următoarele înscrisuri :
– MS – 07*** – R; 07*** A; 07*** O; 07** – J;
– VTM : 07*** si 0** – numere ce aparțin numitei VTG , soția acestuia ;
– MS : 07*** , 07*** ; 07***; 07*** .
Fiind audiată soția lui VTM, numita VTG, aceasta a declarat faptul că nu cunoaște locurile în care s-ar putea afla soțul sau, nu are cunoștință despre cele petrecute, punând la dispoziția organelor de poliție numerele de apel ale mai multor persoane apropiate familiei, cu care numitul VTM ar putea lua legătura.
Având în vedere faptul că învinuitul MS a fost arestat la data de 23.08.2009, în dosarul 8641 / P/ 2009, s-a procedat de asemenea la studierea materialului ce formează dosarul în cauza, ocazie cu care au reieșit alte numere de apel, utilizate de către persoane aflate în anturajul acestuia, printre care nr. 07*** si 07*** utilizate de către concubina lui MS si 07*** utilizat de către MLI, fratele lui MS.
Cu toate că au fost desfășurate o serie de activități, rezultatul acestora a fost negativ, nereușindu-se inițial depistarea celorlalți evadați VTM si MS.
În consecința, la propunerea organelor de poliție, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus prin ordonanța din data de 15.11.2009, autorizarea cu titlu provizoriu pe o durata de 48 de ore a localizării și interceptării convorbirilor telefonice purtate de la o serie de numere de telefon, printre care și nr. 07***, verificările efectuate stabilind că acest numar aparține numitei IEA, concubina inculpatului MS.
Ulterior, urmare a punerii în aplicare a acestei ordonanțe, a reieșit faptul că numita IEA, concubina lui MS, folosește numărul de telefon 07*** și a fost apelata de două ori, la intervale scurte de timp, în noaptea de 15/16.11.2009 orele 23.39, și 23.52 de către un număr de apel ce folosea identitate ascunsa, din informațiile oferite de DGIPI rezultând că acest număr este 07***.
Din procesul verbal întocmit de către organele de politie a rezultat faptul că susnumita se afla în prezența lor în momentul primirii apelului de la numărul ascuns, motiv pentru care a afișat un comportament disimulat, pretinzând că nu aude persoana care o apelase, fapt ce conduce la presupunerea că aceasta ar putea fi sunată de către concubinul său, inculpatul MS, având în vedere și ora târzie în care au fost efectuate apelurile telefonice. ( procese verbale).
În continuare, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus prin ordonanța din data de 16.11.2009 autorizarea cu titlu provizoriu pe o durată de 48 de ore, începând cu data de 16.11.2009 ora 02:30 până la 18.11.2009 ora 02:30 , a localizării la punct fix, interceptării și înregistrării convorbirilor și comunicărilor efectuate și de la numărul de telefon 07***, ce ulterior s-a dovedit că aparținea învinuitului MS, ( ambele ordonanțe fiind confirmate de Tribunalul București prin încheierea din data de 19.11.2009).
La scurt timp de la punerea în executare a acestei din urmă ordonanțe, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului verbal de redare a convorbirilor interceptate, de la acest post telefonic, în aceeași zi, respectiv în noaptea de 15/16.11.2009, învinuitul MS poartă o serie de convorbiri telefonice cu fratele său, MLS pe care îl contactează la nr. 07***. Din aceste discuții reiese faptul că învinuitul era căutat de către organele de poliție și de asemenea relevă intenția acestuia de a părăsi localitatea cu ajutorul unui individ care ar deține autoturism. Conform discuțiilor purtatate de la cele două posturi telefonice în dimineața zilei de 16.11.2009, a reieșit în final faptul ca inculpatului MS urma să se întalnească cu fratele său MLS în zona parcului Herăstrău, inculpatul fiind localizat la acel moment în zona Casa Presei Libere. ( procese verbale de redare convorbiri telefonice și suport magnetic tip CD ).
Pe baza acestor convorbiri (valorificate în consemn), în ziua de 16.03.2009 la ora 11:50, inculpatului MS a fost prins în fața Complexului Comercial „ H" din parcul Herăstrău, după ce inițial, la observarea poliției, inculpatului a încercat să fuga în direcția lacului Herăstrău. Ulterior inculpatul MS a fost reîncarcerat în arestul Secției 13 Poliție. ( proces verbal de depistare). Asupra inculpatului MS a fost găsit un telefon mobil marca Sony Ericsson K 2001 și o cartelă Cosmote apelabilă la nr. 07***, respectiv numărul de la care s-au purtat convorbirile telefonice în cauză.
La scurt timp, fratele inculpatului MS o apelează pe IEA, căreia îi transmite telefonic că fratele său a fost prins și că a asistat la acest lucru, cei doi fiind împreună în momentul depistării.
De pe celelalte numere de apel folosite de către persoanele din anturajul inculpatului MS nu s-au inițiat si nici nu s-au primit apeluri de la acesta, nerezultând alte date relevante cauzei.
Referitor la inculpatul VTM, în urma punerii în executare a autorizațiilor de interceptare telefonică, a rezultat că acest inculpat nu a contactat nici unul din numerele de apel interceptate și aparținând membrilor familiei sau cunoștințelor acestuia, din discuțiile acestora reieșind doar manifestarea dezaprobării vis-a-vis de evadarea lui VTM.
În ziua de 19.11.2009, ora 0930, lucrătorii Secției 9 Politie l-au depistat la domiciliu și pe cel de al treilea evadat, respectiv pe inculpatul VTM acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Rahova. Astfel, în dimineața zilei de 19.11.2009, organele de poliție au fost contactate telefonic de către numita VTG cu privire la faptul că sotul sau VTM se afla la domiciliu, acesta hotărându-se astfel să se predea. ( process verbal de depistare).
În drept
Fapta inculpaților VTM, PCI și MS care la data de 15.11.2009, în jurul orei 12,00 împreuna și în baza unei înțelegerii infractionale în prealabil , aflându-se în stare de arest preventiv în cadrul arestului Sectiei 9 Poliție București , în baza unor mandate de arestare preventivă au evadat din starea legală de reținere realizează elementele de conținut constitutiv ale infracțiunii de evadare în forma agravată prev de art 269 al 2 c.p, agravarea infracțiunii fiind determinată de săvârșirea faptei de trei persoane împreună urmând a se dispune condamnarea acestora.
Sub aspectul elementului material al laturii obiective infracțiunea s-a realizat prin acțiunea celor trei inculpați de evadare prin urmare de înlocuire în fapt a starii de lipsire de libertate în care se aflau inculpatii în mod legal cu starea de libertate.
Cât privește latura subiectivă a infracțiunii, tribunalul reține din analiza modalității concrete de săvârșire a faptei dar și din conduita inculpaților ulterior comiterii faptei că aceștia au acționat cu vinovăție sub forma intenției fiecare dintre cei trei inculpați prevăzând rezultatul faptei sale însă dacă în ceea ce-l privește pe inculpatul PCI acesta deși nu a urmărit rezultatul faptei sale a acceptat posibilitatea producerii lui ( intenție indirectă) în schimb în cazul inculpaților VTM și MS aceștia nu doar au prevăzut rezultatul faptei comise dar au și urmărit producerea acestuia (intenție directa).
În cazul infracțiunii de evadare intenția, ca formă a vinovatiei obligatorie pentru calificarea faptei, poate fi directă sau indirectă dupa cum făptuitorul , dându-și seama că se sustrage de la privarea de libertate în care se găsește în mod legal și că prin aceasta creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției, dorește urmarea periculoasă, sau accepta numai posibilitatea producerii ei ( neinteresând motivul sau săvârșirii faptei).
Pentru a retine intenția indirectă ca forma a vinovatiei cu care inculpatul PC a acționat, tribunalul a avut în vedere comportamentul acestui inculpat imediat dupa comiterea faptei reținând că acesta sa deplasat în gara Obor urcându-se în trenul personal nr.8033 cu ruta Bucuresti-Constanta intenționand să ajungă la domiciliul său din comuna Dor Marunt județul Călărați , fiind depistat în acest mijloc de transport ocazie cu care și-a declarat identitatea arătând totodata că a evadat din arestul Secției 9 Poliție; prin urmare inculpatul s-a deplasat către domiciliul său în condițiile în care putea realiza faptul că acela este locul în care va fi căutat iar apoi prins fiind și-a declarat identitatea reală învederând și motivul pentru care se afla în tren dar și evenimentele ce au precedat această situație de fapt ( process verbal fila 127-128) împrejurări față de care tribunalul apreciaza că acest inculpat realizând că prin sustragerea sa de la privarea de libertate în care se găsea în mod legal creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiției a acceptat doar posibilitatea producerii acesteia.
Nu aceeasi modalitate de intentie ca forma a vinovatiei și anume intenția indirecta va fi reținută relativ la inculpatii VT și MS , avându- se în vedere evident aceleași elemente de fapt constând în conduita inculpatilor după părăsirea stării legale de deținere în care se aflau; astfel, pentru depistarea acestora s-au realizat interceptării ale convorbirilor telefonice, inculpații nedeplasându-se la domiciliile familiilor lor , din cuprinsul discutiilor telefonice purtate de inculpatul MS cu fratele sau rezultand așa cum am mai aratat că acesta intenționa să părăsească, localitatea, reușindu-se prinderea sa în data der 16.11.2009 iar inculpatul VTM a fost depistat abia în data de 19.11.2009.
Desigur conduita finală a inculpatului VTM care în data de 19.11.2009 a hotărât să se predea, soția acestuia contactând telefonic organele de poliție constituie un element care va fi avut în vedere de tribunal la individualizarea pedepsei ce se va stabili în sarcina acestuia.
La momentul săvârșirii faptei inculpatul VTM se afla în stare legala de reținere, prin încheierea de sedință din data de 22.10.2009 pronunțată în dosarul penal nr.20489/300/2009 a Judecătoriei sectorului 2 București dispunând arestarea acestuia pe o perioadă de 30 de zile, de la 22.10.2009 la 20.11.2009 , inclusive emitandu-se pe numele acestuia MAP nr.192/22.10.2009, arestatul fiind incarcerat în arestul Secției 9 Poliție.
Din analiza fișei de cazier judiciar a acestui inculpat( fila 149), tribunalul retine ca VTM a săvârșit fapta pentru care urmează a se dispune condamnarea sa și care constituie infracțiunea de evadare în stare de recidivă postexecutorie primul termen al recidivei constituindu-l o condamnare la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat art.208-209 al 1 c.p prin sentinta penala 1208(28.11.2001pronuntata de Judecătoria sectorului 2 București , fiind arestat preventiv la 13.12.2001 si eliberat la 18.05.2004, cu un rest neexecutat de 432 zile.
Inculpatul MS se afla la momentul evadării în stare legala de reținere, prin încheierea de ședință din 14.10.2009 pronunțată de Tribunalul București sectia a-II-a penală în dosarul nr.40283/3/2009 dispunandu-se prelungirea masurii arestarii preventive a inculpatului ( arestat in baza MAP nr.173/UP/23.08.2009 emis de Tribunalul Bucuresti în dosarul nr.34111/3/2009) pe o durată de 30 de zile 20.10.2009 la 19.11.2009 inclusiv.
Față de inculpatul PCI, Judecătoria sectorului 2 București a dispus prin încheierea de ședință din data de 26.10.2009 pronunțată în dosarul penal nr.20825/300/2009 arestarea preventiva a acestuia pe o perioada de 29 de zile , începand de la 26.10.2009 până la 23.11.2009 inclusiv , emitandu- se MAP nr.194/26.10.2009.
La individualizarea pedepselor ce se vor aplica inculpatilor vor fi avute în vedere pe langa împrejurarile relevate anterior si criteriile generale de individualizare prev de art 72 c.p, de limitele de pedeapsa stabilite de textul de lege incriminator, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului.
Lipsa antecedentelor penale, conduita inculpatului PCI ulterior comiterii faptei sunt elemente care vor fi calificate de tribunal drept circumstanțe atenuante prev dart 74 lit a si c c.p urmând a l-i se da eficienta în cadrul procesului de individualizare a pedepsei conform prevederilor art 76 lit d c.p, prin coborarea pedepsei sub minimul special.
Se va face aplicatiunea prevederilor art 71 c.p privitoare la pedeapsa accesorie , urmând a le fi interzise inculpatilor drepturile prev de art 64 lit a teza a-II-a si lit b c.p, apreciind ca în raport de natura si gravitatea faptei, persoana inculpatilor nu se impune a le fi interzis acestora dreptul de a alege, iar relative la drepturile prevazute de lit d si e cum prin natura faptelor săvârșite inculpații nu au adus în nici un mod atingere intereselor copilului instanta nu va aplica aceste interziceri.
Ca atare, Tribunalul, în baza art. 269 alin. 1,2 CP cu aplicarea art. 37 lit.b CP va condamna pe inculpatul VTM la pedeapsa de 2 (doi) ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Va face aplicarea art. 71,64 lit.a teza II, lit. b CP.
Va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 269 alin. 1,2 CP va condamna pe inculpatul MS la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Va face aplicarea art. 71,64 lit.a teza II, lit. b CP.
Va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 269 alin. 1,2 CP cu aplicarea art. 74 lit.a,c CP, art. 76 lit.d CP va condamna pe inculpatul PCI la pedeapsa de 1 (un) an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Va face aplicarea art. 71,64 lit.a teza II, lit. b CP.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpatul MS va fi avansat din fondurile MJ.
În baza art. 191 alin 2 CPP va obliga pe inculpatii VTM , MS și PCI la câte 2500 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTARASTE:
În baza art. 269 alin. 1,2 CP cu aplicarea art. 37 lit.b CP condamnă pe inculpatul VTM, la pedeapsa de 2 (doi) ani și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Face aplicarea art. 71,64 lit.a teza II, lit. b CP.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 269 alin. 1,2 CP condamnă pe inculpatul MS la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Face aplicarea art. 71,64 lit.a teza II, lit. b CP.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
În baza art. 269 alin. 1,2 CP cu aplicarea art. 74 lit.a,c CP, art. 76 lit.d CP condamnă pe inculpatul PCI la pedeapsa de 1 (un) an și 4 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare.
Face aplicarea art. 71,64 lit.a teza II, lit. b CP.
Onorariul apărătorului din oficiu pentru inculpatul MS va fi avansat din fondurile MJ.
În baza art. 191 alin 2 CPP obligă inculpatii VTM , MS și PCI la câte 2500 lei cheltuieli judiciare către stat,cont IBAN 062TREZ7045032XXX003561;cod fiscal 4340633 deschis la Trezoreria sector 4 Bucuresti, beneficiar Tribunalul București.
Cu apel în 10 zile de la comunicare pentru inculpați și de la pronunțare pentru procuror.
Pronunțată în ședință publică azi 20.09.2010.
Presedinte, Grefier,
Mladin Golea Manuela Laura Roșu
CAPITOLUL IV
CONCLUZII FINALE
Adoptarea noului Cod penal a fost justificată de către legiuitor prin evoluția jurisprudenței, a doctrinei și economico-socială, prin necesitatea evitării suprapunerilor între diferitele incriminări, a reașezării în limite normale a tratamentului sancționator și a simplificării textelor de incriminare. Infracțiunile contra înfăptuirii justiției au cunoscut în noul Cod penal modificări importante, fiind prevăzute în mod distinct în Titlul IV din Partea specială (art. 266-288). A fost înlocuită denumirea de „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției” cu cea de „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, întrucât prin aceste infracțiuni nu este întotdeauna împiedicată efectiv înfăptuirea justiției, putându-se produce doar o stare de pericol pentru realizarea actului de justiție.
Modificările aduse Codului penal cu privire la aceste infracțiuni au fost justificate de către legiuitor prin necesitatea asigurării legalității, imparțialității, independenței și fermității în înfăptuirea justiției. Astfel, au fost introduse noi incriminări, precum „obstrucționarea justiției”, „răzbunarea pentru ajutorul dat justiției”, „compromiterea intereselor justiției”, „încălcarea solemnității ședinței”, „asistența și reprezentarea neloială”. De asemenea, au fost regândite alte fapte penale care erau deja incriminate, precum „nedenunțarea”, „favorizarea infractorului”, „influențarea declarațiilor”, „mărturia mincinoasă”, „tăinuirea”.
Referitor la transformările intervenite, doctrina evidențiază faptul că „rațiunea modificărilor stă în necesitatea adaptării legislației penale la realitățile actuale ale unei societăți democratice, la prevederile normelor europene, precum și la cerințele instituite de doctrină și jurisprudență” . Legat de nevoia regândirii infracțiunilor contra justiției, remarcăm: „experiența românească a dovedit că mijloacele de protecție penală a înfăptuirii justiției au fost aplicate timid și neconvingător. Ținând cont de numărul de persoane care fac declarații mincinoase, care încearcă să determine mărturii mincinoase sau care depun plângeri penale pentru a împiedica desfășurarea unui proces civil, apare întrebarea dacă această stare de fapt se reflectă și în condamnările pentru aceste fapte. Răspunsul este evident negativ, fiind puține cazuri de condamnări pentru mărturie mincinoasă, deși mărturii mincinoase există în sistemul judiciar român. Unele infracțiuni din acest capitol, raportat la conținutul lor, cu greu mai pot fi actuale cu exigențele unei societăți democratice și liberale” .
Dacă în Codul penal din 1969 erau prevăzute 17 infracțiuni, noul Cod penal a inclus în domeniul prin care se realizează protecția penală a activității de înfăptuire a justiției 23 de incriminări. La aceste aspecte se adaugă viziunea preponderent preventivă a noii legislații penale față de cea represivă a Codului penal din 1969, ceea ce se reflectă atât în dispozițiile din Partea specială, cât și în modificările aduse instituțiilor din Partea generală a Codului penal.
Din ceea ce am analizat pe parcursul întregii lucrǎri am putut concluziona că justiția româneasca nu poate momentan atinge nivele superioare de perfecționare datoritǎ impedimentelor provocate atât de mentalitatea societății, pentru ca societatea să tindă spre perfecționare într-un domeniu, fie el, domeniul justițiabil, ai nevoie ca populația să fie suficient de dezvoltatǎ încât sǎ permitǎ acest lucru, cât și din cauza lipsei educației.
Justiția românească a progresat mult pe parcursul anilor și cred cu tărie într-un viitor în care nu vom mai avea nevoie ca aceste fapte să fie incriminate, pentru că cetățenii vor avea un respect atât de mare față de organismele statului care aplica legea și față de oamenii care vor susține aceste organisme încât vor coopera și vor fi responsabili pentru acțiunile lor fără a fi nevoie ca cineva să le demonstreze că au încălcat normele sociale.
Sunt de părere că principalul și cel mai important motiv pentru care avem infracționalitate într-o societate este lipsa educației, iar când spun lipsa educației mă refer la lipsa educației din cadrul familiei care este cea mai importantă educație pe care o poate primii un individ al unei societăți. Este în zadar să primească educație la școală, iar după aceea acasă să-i fie înlocuite toate valorile bune și pozitive care i-au fost imprimate la școală cu alte valori sau acțiuni precum abuzul de alcool, violența și lipsa respectului față de aproapele nostru. Acesta este motivul pentru care, eu cred că dacă vrem o societate a cărei infracționalitate să tindă spre 0, avem nevoie de educație de calitate încă de când suntem mici, din familie.
Atâta timp cât vom avea nevoie de justiție pentru a respecta valorile societății, vom avea nevoie și de pedepsirea infracțiunilor contra înfăptuirii justiției. Aceste infracțiuni trebuie pedepsite și au nevoie de acordarea unei atenții deosebite, deoarece dacă justiția nu este -protejată- sau ajutată, ea nu poate fi aplicată eficient, iar o țară care nu are o justiție eficientă este o țară nesigură a căror cetățeni trăiesc cu frică și nesiguranță. Trebuie să protejăm mai întâi șoferul și după aceea mașina, pentru a avea performanțele dorite, însă nu putem obține performanțe doar cu o singura parte, exact cum nu putem obține o societate lipsită de infracționalitate doar cu incriminarea unui anumit set de infracțiuni.
Infracțiunile contra înfăptuirii justiției sunt foarte importante în procesul de punere în aplicare a justiției și în procesul de pedepsire a acelor acțiuni care nu respectă valorile societății,însă alături de infracțiunile contra persoanei, infracțiunile contra patrimoniului, infracțiunile privind autoritatea și frontiera de stat, infracțiunile de fals, infracțiunile contra siguranței publice, infracțiunile care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, infracțiunile electorale, infracțiunile contra securității naționale, infracțiunile contra capacității de luptă a forțelor armate și infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război fac parte dintr-un întreg care acționează împreună pentru a se respecta valorile societății românești. Aceste infracțiuni sunt prevăzute de Codul Penal intrat în vigoare la 01.02.2014, în Partea Specială.
BIBLIOGRAFIE
S. Bogdan, Scurte considerații privind unele infracțiuni în legătură cu înfăptuirea justiției, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Iurisprudentia, nr. 2/2007, adresa http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php? articolId=264
A.M. Pop, Influențarea declarațiilor în lumina prevederilor noului Cod penal, în Caiete de drept penal nr. 3/2012
Constituția României;
Noul Cod Penal și Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu 2014;
Legea nr. 187/2012;
Legea nr.255/2013;
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului Penal Român – partea specială, vol. IV, Editura Academiei Române, București 2003;
Avram Filipaș – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1985;
M. Udroiu – Procedură penală Partea generală Noul Cod de procedură penală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2015;
V. Papadopol, M. Popovici – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982;
Avram Filipaș – Practică judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, București 1992;
Emilian Stancu – Criminalistică – vol. II, Editura Actami, București 2001;
Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București 1972;
Cristian Miheș – Criminalistică, Editura Universității din Oradea, Oradea 2008;
Emil Mihuleac – Expertiza judiciară, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1971;
Marius Neculcea – Considerații privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului, Editura Concordia, Arad 2004;
Gh. Chivulescu, C. Bulai, G. Antoniu – Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976;
I. Pitulescu, P. Abraham, E. Derșidan, I. Ranete – Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal, Editura Național, București 1997;
Revista de drept penal nr 3 iulie-septembrie 2013, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013;
M. Udroiu – Fișe de Drept Penal Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2014;
M. Udroiu, Drept Penal Parte Specială, Editura C.H. Beck, București 2014;
http://www.mpublic.ro/ncpp.pdf;
http://portal.just.ro/SitePages/jurisprudenta.aspx;
M. Udroiu, Drept Penal Partea Generală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2015.
BIBLIOGRAFIE
S. Bogdan, Scurte considerații privind unele infracțiuni în legătură cu înfăptuirea justiției, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Series Iurisprudentia, nr. 2/2007, adresa http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php? articolId=264
A.M. Pop, Influențarea declarațiilor în lumina prevederilor noului Cod penal, în Caiete de drept penal nr. 3/2012
Constituția României;
Noul Cod Penal și Noul Cod de procedură penală, Editura Hamangiu 2014;
Legea nr. 187/2012;
Legea nr.255/2013;
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului Penal Român – partea specială, vol. IV, Editura Academiei Române, București 2003;
Avram Filipaș – Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1985;
M. Udroiu – Procedură penală Partea generală Noul Cod de procedură penală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2015;
V. Papadopol, M. Popovici – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982;
Avram Filipaș – Practică judiciară penală, vol. III, Editura Academiei Române, București 1992;
Emilian Stancu – Criminalistică – vol. II, Editura Actami, București 2001;
Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București 1972;
Cristian Miheș – Criminalistică, Editura Universității din Oradea, Oradea 2008;
Emil Mihuleac – Expertiza judiciară, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1971;
Marius Neculcea – Considerații privind tactica ascultării învinuitului sau inculpatului, Editura Concordia, Arad 2004;
Gh. Chivulescu, C. Bulai, G. Antoniu – Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976;
I. Pitulescu, P. Abraham, E. Derșidan, I. Ranete – Dicționar explicativ și practic de drept penal și procesual penal, Editura Național, București 1997;
Revista de drept penal nr 3 iulie-septembrie 2013, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2013;
M. Udroiu – Fișe de Drept Penal Partea Specială, Editura Universul Juridic, București 2014;
M. Udroiu, Drept Penal Parte Specială, Editura C.H. Beck, București 2014;
http://www.mpublic.ro/ncpp.pdf;
http://portal.just.ro/SitePages/jurisprudenta.aspx;
M. Udroiu, Drept Penal Partea Generală, Ediția 2, Editura C.H. Beck, București 2015
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metodologia Investigarii Infractiunilor de Evadare Si de Inlesnire a Evadarii (ID: 128539)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.