Metode,procedee Si Tehnici de Analiza In Stiinta Administratiei
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
Secțiunea I Originea și evoluția științei administrației
Secțiunea II Dezvoltarea științei administrației în perioada interbelică
Secțiunea a III-a Dezvoltarea științei administrației în perioada 1944-1989
Secțiunea a IV-a Dezvoltarea științei administrației după 1990
Secțiunea a V-a Principiile științei administrației
Considerații introductive
Principiile științei administrației
Secțiunea a VI-a Raportul dintre știința administrației și dreptul administrativ
CAPITOLUL II DECIZIE ADMINISTRATIVĂ PRINCIPALUL MIJLOC ÎN MECANISMUL DE FUNCȚIONARE A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Secțiunea I Noțiuni generale
Secțiuna a II-a Condițiile deciziei administrative
Condiții de fond
Condiții de formă
CAPITOLUL III METODE ȘI TEHNICI ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN VEDEREA LUĂRII DECIZIILOR. METODE CALITATIVE
Secțiunea I Consideții introductive
Secțiunea a II-a Brainstorming
Secțiunea a III-a Studiul de caz
Secțiunea a IV-a Analiza SWOT
CAPITOLUL IV METODE CANTITATIVE
Secțiunea I Analiza datelor administrative
Secțiunea a II-a Analiza cost-beneficiu
Secțiunea a III-a CAF
Secțiunea a IV-a Analiza multi-criterială
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
nr. – numărul
p. – pagina
op.cit. – opere citate
urm. – următoarele
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prezenta lucrare s-a dorit a face o analiză exhaurstivă a principalelor medote și tehnici standardoizate folosite în administrația publică în vederea îmbunătățirii atât a procesului decizional, cât și a performanțelor factorilor decizionali.
Este important a preciza că aceste metode și tehnici de lucru alcătuiesc noul conținut a ceea ce numim, la ora actuală, noul management public în luarea deciziilor la nivelul administrației publice.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea tezei
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: știința administrației, dreptul administrativ, la care s-au adăugat opiniile specialiștilor din domenii precum managementul public.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor fenomene administrative, stabilirea unor comparații și conexiuni ce au permis înglobarea mai multor aspecte teoretice
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia drept pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței alegerii celei mai potrivite metode în vederea luării deciziilor la nivelul unei organizații.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea datelor;
cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instituții publice de nivel local pentru notarea gradului de implicare a organelor administrative în vederea implementării metodelor și procedeelor de analiză a științei administrației.
cercetarea indirectă prin participarea la conferințele organizate de primării pentru a înțelege pe deplin modalitățile de implementare a metodelor utilizate ;
În cuprinsul primului capitol, am încercat realizarea unei analize cu privire la noțiunea de știință administrativă.
,,Știința”, se percepe ca o sumă de cunoștințe despre natură, societate și gândire sau un ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu în definiția dată în Marele dicționar de neologisme. În vederea certificării ca știință, administrația trebuie să conțină următoarele elemente: – un obiect propriu de cercetare, metode și tehnici de cercetare și posibilități de a forma principii.
Una dintre cele mai vechi denumiri ale disciplinei care are ca obiect propriu de cercetare administrația este aceea de ,, știință administrativă”. În această formă o găsim și pe frontispiciul institutului internațional care are ca obiect de studiu problemele administrației și are sediul la Bruxelles( Institut Internacional de Sciences Administratives)
În concepția profesorului M.T. Oroveanu, denumirea de ,,știință administrativă” nu este în concordanță cu obiectul scopul și conținutul științei care se ocupă cu studiul organizării și funcționării autorităților și instituțiilor publice la nivel local și central ci mai degrabă aceea de ,, știință a administrației publice”, deoarece este o știință autonomă are un obiect bine stabilit, clar delimitat și anume activitatea caracteristică autorităților și instituțiilor administrației publice.
Profesorul Antonie Iorgovan a subliniat referitor la relația dintre știința dreptului administrativ și știința administrației că ,, între aceste două ramuri ale științelor sociale are loc o inversare de roluri, ele completându-se reciproc , dar păstrându-și fiecare propria fizionomie și autonomie, știința dreptului administrativ de ramură a științei juridice, iar știința administrației de știință socială de sinteză , ce nu are ca esență caracter juridic.”
Formularea unui cadru clar al luării deciziilor la nivelul administrației publice reprezintă nu numai o premisă obiectivă, dar și aptitudinea juridică de a solicita luarea unei decizii corespunzătoare cu principiile adevărului și corectitudinii.
În cuprinsul capitolelor III și IV am dorit a evidenția principalele metode calitative și cantitative ce sunt utilizate în cadrul institțiilor publice în vederea performării activității acestora.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
ȘTIINȚA ADMINISTRAȚIEI
Secțiunea I Originea și evoluția științei administrației
Apariția unei noi științe în ansamblul celor existente nu face altceva decât să demostreze evoluția în timp a fenomenelor economico-sociale și politice, diversitatea lor de manifestare și nevoia de a delimita noi științe.
Pentru a putea plasa in tempore apariția științei administrației se impune determinarea cu exactitate a momentului desprinderii fenomenului administrativ statal de alte fenomene statale.
Așadar, pentru a proceda la o analiză cât mai exactă a apariției științei administrației este necesar a examina principalele concepte ce fac obiectul său de studiu, a delimita această știință în sistemul global al științelor, obiectul și metodele care o califică ca știință de sine stătătoare.
Complexitatea fenomenului administrativ determină cercetarea exhaustivă a elementelor sale de conținut, atât de știința administrației, cât și de alte științe juridice sau nejuridice, concurând astfel la analiza științifică a tuturor componentelor sale: socio-logice, psihologice, juridice, ecolnomice, politice.
Se poate afirma că amploarea și complexitatea nevoilor sociale au impus pe planul cercetării administrația publică, ca principal domeiu de studiu însă, în același timp ca unica soluție pentru a propune și impune eficinetizarea acesteia, în vederea realizării servicilor publice.
În contextul societății moderne, administrația a devenit principalul element, iar noțiunea de administrație începutul științei administrației. Alături de revoluția științifică și tehnică se vorbește tot mai des despre o „eră administrativă”, care diferențiază societățile moderne, de cele tradiționale.
Se impune ca administrația publică să răspundă unor exigențe majore atât prin organizarea științifică și perfecționarea continuă a activității și structurii sale, cât și prin folosirea tuturor resurselor alocate în mod eficient în scopul obținerii unor rezultate maxime, cu eforturi minime.
Datorită faptului că obiectul științei administrației îl constituie studiul fnomenului administrativ în marea sa complexitate, există, din punct de vedere al obiectului de studiu, o strânsă legătură între știința administrației și știința conducerii, raportată la întregul sistem social.
Toate principiile și metodele științei conducerii pot fi utilizate în știința administrației, prin aceasta urmărindi-se o eficientizare, în general, a activității administrative.
Știința administrației se află în strânsă legătură cu știința dreptul financiar, această legătură permițând înțelegerea fenomenului financiar, respectiv mijloacele financiare și bănești necesare bunei funcționări a organelor administrației și serviciilor publice.
De asemenea, în literatura de specialitate s-a subliniat o strânsă legătură între știința administrației și sociologie care îi oferă mijloacele și metodele sale specifice pentru investigarea realității,în contextul căruia se desfășoară fenomenul administrativ.
Deoarece raționalizarea administrației are în vedere și personalul care activează în acest domeniu există, între psihologie și știința administrației, o strânsă legătură.
La nivel de doctrină se afirmă că, prin natura sa și având în vedere faptul că administrația vizează implicarea cetățeanului în activitatea de executare a legii se poate reține și corelație dintre știința administrației și ergonomie-știința care are în vedere, în acelasi timp, creșterea eficienței muncii celor care activează în organele administrative.
Nu mai puțin adevărat este faptul că știința administrației are strânse legături cu geografia, istoria, etnografia, care, prin informațiile furnizate referitoare la teritoriu, la împărțirea administrativ-teritorială, la obiceiuri, la nivelul de dezvoltare, „permit o determinare concretă a competenței materiale și teritoriale a organelor administrative, informații pe care să le aibă în vedere pentru găsirea modalităților de folosire raționala a resurselor socio-umane și pentru aprecierea optimă a dispersiei în teritoriu a acestor organe”.
În urma selecterii valorilor proprii obiectului sau de cercetare, cu sprijinul informațiilor oferite de științele amintite, știința administrației reusește să-și organizeze propriul sistem de valori să-și delimiteze clar și fără echivoc obiectul de cercetare, să-și creeze un limbaj propriu și metode specifice teorii și ipoteze competitive pentru domeniul examinat.
În legătură cu autonomia științei administrației, cu interdisciplinaritatea sa sau cu caracterul său sintetic în raport cu alte știinte-în principal cu științele politice și juridice-la nivel mondial s-au exprimat nenumerate opinii, pornind de la realitățile istorice, specifice locului în care aceia care le-au emis trăiau. Se deduce existența unei varietăți de opinii de la o țară la alta, chiar la același moment istoric.
Pentru a analiza caracterul științei administrației, se impune a fi luate în calcul întreaga viață economică, socială, politică dar și întreaga viață spirituală, stadiul de evoluție al științelor, deoarece, în comparație cu științele exacte, care, de fapt, nu sunt imobile, ci sunt supuse și ele unui proces de evoluție, aceasta este mai influențabilă, dat fiind obiectul preocupărilor sale, respectiv fenomenul administrativ care cuprinde un ansamblu complex de fapte de natură politică, economică, psihologică, juridică, tehnică.
Datorită complexității structurale a fenomenului administrativ se subînțelege necesitatea existenței unei științe monodisciplinare care să fie pusă în valoare în cadrul unei științe globale integratoare.
Unii autori ai literaturii de secialitate susțin ideea de știință a administrației, ca știință de sinteză ce reunește și utilizează creator bogația de idei din totalitatea “științelor administrative”, înțelegând prin acest termen științe ca: filosofia administrației, sociologia administrației, psihologia administrației.
Secțiunea a II-a D realitățile istorice, specifice locului în care aceia care le-au emis trăiau. Se deduce existența unei varietăți de opinii de la o țară la alta, chiar la același moment istoric.
Pentru a analiza caracterul științei administrației, se impune a fi luate în calcul întreaga viață economică, socială, politică dar și întreaga viață spirituală, stadiul de evoluție al științelor, deoarece, în comparație cu științele exacte, care, de fapt, nu sunt imobile, ci sunt supuse și ele unui proces de evoluție, aceasta este mai influențabilă, dat fiind obiectul preocupărilor sale, respectiv fenomenul administrativ care cuprinde un ansamblu complex de fapte de natură politică, economică, psihologică, juridică, tehnică.
Datorită complexității structurale a fenomenului administrativ se subînțelege necesitatea existenței unei științe monodisciplinare care să fie pusă în valoare în cadrul unei științe globale integratoare.
Unii autori ai literaturii de secialitate susțin ideea de știință a administrației, ca știință de sinteză ce reunește și utilizează creator bogația de idei din totalitatea “științelor administrative”, înțelegând prin acest termen științe ca: filosofia administrației, sociologia administrației, psihologia administrației.
Secțiunea a II-a Dezvoltarea științei administrației în perioada interbelică
Ceea ce trebuie remarcat este faptul că în perioada interbelică, în România, s-a conturat Școala românească de știința administrației, al cărei conducător era profesorul Paul Negulescu care, în Tratatul de drept administrativ făcea primele considerații cu privire la știința administrației arătând că aceasta se ocupă cu organizarea diferitelor autorități administrative, cu atribuțiile și modul lor de funcționare, cu ierarhia în cadrul acestora, în timp ce dreptul administrativ reprezintă totalitatea regulilor ce ”guvernează drepturile și datoriile reciproce ale administrației și ale administraților”.
În perioada imediat următoare, ce a urmat primului război mondial, principala caracteristică a perioadei o reprezintă constanta cu care autorii au încercat să demonstreze că aceasta este o știință socială, diferită de știința dreptului administrativ care are un obiect propriu de cercetare.
În ciuda faptului că atât doctrina europeană cât și cea românească își intensifică cercetările pentru a demonstra subzistența celor doua științe, fie sub forma unor apariții editoriale -cursuri de specialitate-fie prin permanentizarea unei specialități în acest domeniu, în cadrul facultăților de drept, această perioadă nu se caracterizează prin modificări importante în evoluția cercetărilor privind fenomenul administrativ.
În Franța de referință este numele lui Henri Fayol care a fundamentat concepția fayolistă, creând termenul de doctrină administrativă.
Potrivit lui Fayol știința administrației este știința conducerii întreprinderilor. În opinia sa operațiunile care au loc într-o întreprindere sunt de șase categorii: operațiuni tehmice, operațiuni comerciale, operațiuni financiare, operațiuni de securitate, operațiuni de contabilitate și operațiuni administratove, respectiv organizare, comandament, coordonare și control.
Așadar, în teoria fayolistă a administra însemană a prevedea, a organiza și a controla.
În S.U.A., perioada clasică a științei administrației este considerată perioada interbelică.
Deși apărută în 1911, lucrarea „Principii de conducere științifică” a lui Frederik W.Taylor se încadrează tot în perioada clasică a științei administrației americane fiind una din operele fundamentale ce reprezintă punctul de plecare pentru știinta administrației și, deopotrivă, punct de referință pentru știința despră organizarea muncii omenești.
Acestea sunt cele mai importante două repere în evoluția științei adminisirației din perioada interbelică.
În România, singura inițiativă menită să sporească contribuția la delimitarea științei administrației de dreptul administrativ a fost înființarea în 1982 pe lângă Institutul de științe Administrative a școlii Superioare de Documentare și Știinte Administrative.
În această perioadă, contribuția cea mai însemnată la îmbogățirea doctrinei de specialitate a fost cea a profesorului Paul Negulescu, instituția amintită fiind înființată tot la inițiativa sa, ca o continuare practică a conceptelor teoretice înscrise de aceasta în „Cursul de politică administrtaivă” din 1938.
Prin cursurile și problematica propusă, Școala Superioară viza atât o perfecționare profesională a funcționarilor, cât și o pregătire pentru cei ce intenționau să acceadă la funcții publice. Poate fi constatat că într-un context legislativ, destul de favorabil, respectiv Constituțiile din 1923, 1938, Legea administrației locale din 1938, apare cu mai multă acuitate necesitatea studiului pentru cercetarea părții pragmatice a administrației, a fenomenului administrativ în general, ceea ce pune cu adevărat bazele unei științe noi, respectiv știința administrației.
Secțiunea a III-a Dezvoltarea științei administrației în perioada 1944-1989
Evoluția științei administrației cunoaște, după cel de-al doilea război mondial, aspecte distincte în punctele continentului și, cum este și firec și în România.
Astfel, teoria americană privind administrația, bazată mai mult pe elementele de eficiență și raționalizare a activității administrative, începe să capete, la nivel european, mai multă influență decât știinta dreptului administrativ, în România evidențiindu-se tot mai mult distincția dintre cele două domenii ale științei.
În Franța postbelică se caracterizează prin preocuparea tot mai puetrnică a cercetărilor de a fundamenta autonomia științei administrației față de știinta dreptului administrativ.
În această direcție relevant este Tratatul de știința administrației, publicat în 1966, în Franța, cu prefața profesorului George Vedel, operă fundamentală pentru știința administrației la nivel mondial.
În Germania după cel de al II-lea război mondial, știința administrației a fost puternic influentața de concepția americană, dar în paralel s-a continuat tradiția istorică.
În Anglia, știința administrației, în 1958, nu cunoscuse o dezvoltare amplă, fiind considerată ,,știință prea abstractă”.
Cerceterile privind știința administrației cunosc o dezvoltare importantă, pentruc ca în 1962 să se creeze Social Science Research Council, iar în 1970, Joint University Council for Social and Public Administration, toate acestea dovedind intensificarea preocupărilor în domeniul științei administrației.
În S.U.A. se continuă linia preocuperilor în domeniul “public administration”, Herbert Simon critică, în lucrarea Administrative behavior a study of decision making process in administrative organization. New York, McMillan, 1995-școala clasică, dezvoltând teoria comportamentului administrative.
La noi în țară profesorul Antonie Iorgovan realizează o analiză sintetică și profundă privind evoluția științei administrației apreciind că aceasta cuprinde patru mari etape:
prima etapă este cuprinsă între anii 1944-1948 și este consacrată, cu precădere, continuării cerceterilor sub conducerea Institutului de Științe Administrative, prin eforturile căruia, se publică și multe lucrări, studii, privind aplicarea științei administrației la realitățile practice din țară noastră;
a doua etapă, este aceea în care cercetările capătă tot mai pronunțat caracter juridic, fiind marcată chiar de înființarea, în anul 1954, a Institutului de Cercetări Juridice;
Din punct de vedere didactic, se reinființează învățământul superior administrativ, apărând, totodată, cursuri structurate de știință a administrației
cea de-a treia etapă este cuprinsă între anii 1968-1989 și se caracterizează printr-o înviorare a activității de cercetare și aprofundare a fenomenului administrativ din perspectiva științei administrației.
În cadrul acestei etape sunt cunoscute elementele practice ale acestei noi științe pentru creșterea eficienței în activitatea administrației publice.
Sub influența doctrinei franceze se preiau, selectiv, din teoriile și concepțiile autorilor francezi, mai cu seamă cele referitoare la definirea științei administrației și a obiectului său de studiu.
a patra etapă, cuprinde evoluția de după anul 1990
Secțiunea a IV-a Dezvoltarea științei administrației după 1990
La nivel mondial, se impunea ca știinta administrației să răspundă întrebărilor generate de noile realități socio-politice, în special, de procesul integrării europene.
După 1990, în România, se recunoaște un drept câștigat științei administrației, anume acela de a fi acceptată ca știința cu obiect și metodă proprie. Astfel, se reînființează Institutul de Științe Administrative, Școala Națională de Studii Politice și Administrative, iau ființă un număr mare de facultăți și colegii cu profil administrativ, centre de perfecționare în administrația publică pentru functionari și reprezentanții aleși.
Trebuie remarcat faptul că, în 1990 s-a adoptat și Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ, pentru ca la 21 noiembrie 1991 să fie promulgată cea mai avansată Constituție a României, ca expresie a celor mai evoluate concepții despre putere, democrație și drepturile omului. Constituția din 1991 a evidențiat structura organelor statului, competența acestora, raporturile dintre ele sau dintre acestea și cetățeni.
Această nouă lege fundamentală creează premisa pentru un nou început în administrația publică.
Tot după anul 1990 se adoptă mai multe acte normative, cu caracter fundamental pentru știința administrației, precum statutul funcționarului public:
Regimul incompatibilităților funcționarului public (Legea nr. 161/2003);
Răspunderea ministerială (Legea nr. 115/1999);
Codul de conduită al funcționarului public(Legea nr. 7/2004) ;
Transparența decizională (Legea nr. 52/2003. Legea nr. 554/2001, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, etc.).
Toate contribuțiile doctrinare se poate adăuga recunoașterea, pe plan legislativ, a realității și necesității, reînființării învățământului de stat și privat cu profil „știinte administrative”.
În această perioadă, respectiv după anul 1990, a fost reorganizată Școala națională de Studii Politice și Administrative, s-au înființat prin Hotărârea Guvernului nr. 542/1995, cinci centre teritoriale pentru perfecționarea reprezentanților aleși și a funcționarilor publici, colegii și facultăți de stat sau în semn privat ceea ce demonstrează evoluția ascendentă pe țărmul eficientizării administrației.
Autori ai doctrinei au aprofundat nu numai conceptele și noțiunile știintei administrației, dar și elementele intrinseci ale acestora, organele administrației, funcționarii publici, principiile după care cooperează și se ierarhizează în sistem și, bineînțeles, structura acestora capacitatea și competentele lor.
Nu putem încheia acestă scurtă analiză, fără să amintim că, în anul 1995, prin grija unor adevarați “oameni de administrație” cunoscători ai fenomenului administrativ și pasionați de cercetarea evoluției sale a fost reînființat Institutul de Științe Administrative al României și, în același an, acest Institut de la Sibiu a fost recunoscut ca secție națională a Institutului Internațional de Științe Administrative de la Bruxelles.
Secțiunea a V-a Principiile științei administrației
5.1. Considerații introductive
Asemeni oricărui analize științifice, analiză ce este legată de cunoașterea unui domeniu sau altul de activitate, se impune ca, alături de stabilirea obiectului științei administrației, să se indentifice și principiile care guvernează această știință și îi conferă individualitate în raport cu celelalte științe sociale.
Etimologic termenul de „principiu” provine din latinescul „principium”, care are înțelesul de început. Înțelesul său mai poate fi și de „element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca și cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârșit, totalitatea noțiunilor de bază ale unei discipline.”
Într-o altă opinie doctrinară, noțiunea de principiu a fost definit cu înțelesul de „sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate”.
Acest domeniu de activitate este administrația publică-obiect al științei administrației-a cărei deosebită importanță constă „în faptul că ea permite desfășurarea vieții statului”.
Cu alte cuvinte, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăți colectivitaății umane organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.
Așadar, statul, care nu este alteceva decât „o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de coeziune”, ce nu poate exista fără o administrație al cărei obiectiv general îl reprezintă „satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.”
Totoadă trebuie menționat că administrația publică este „cea care înfăptuiește sarcinile stabilite de puterea politică” și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în conformitate cu concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.
Prin natura sa ea apare fără o filosofie proprie și subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare; în mod clar ea își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este și cel care fixează administrației publice, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.
Așașdar, nu de puțien ori s-a afirmat că administrația publică este permanent situată sub nivelul politic, accentuându-se că, deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice care înlesnesc existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, în conformitate cu deciziile instituțiilor politice.
În scopul identificării principiilor științei administrației, în doctrină s-a subliniat că se impune a fi remarcat însuși modul de definire a noțiunii de administrație publică, una din definițiile pe care doctrina le-a vehiculat fiind: “aceea activitatea care constă în organizarea și asigurarea executării neemijlocite a prevederilor Constituției, a actelor normative și celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autoritățile statului de drept”
Așadar, rezultă că în activitatea sa, administrația publică se supune normelor juridice, “însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii acestora”.
Prin urmare, din Constituția României, precum și din întreaga legislație, se pot evidenția principiile ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice,
a statului și a colectivităților locale, ele tranformându-se, în fapt, în principii ale științei administrației românești.
Totodată, având în vedere că administrația publică trebuie să realizeze interesul general al societății, iar la desfășurarea activității sale își aduc o contribuție însemnată, organizată sau individuală, cetățenii, este normal că însăși societatea, națiunea, să fie interesată de organizarea și funcționarea acesteia pe baze științifice. „Într-adevăr, numai o asemenea organizare științifică, eficientă și rațională” a administrației publice va putea duce „la satisfacerea cerințelor generale în conditii cât mai optime”, astfel încât “ea să determine un climat propice, în care viața socială să se realizeze permanent”, în mod firesc și „cât mai armonios”.
Conchizând, reiese că o bună organizare și funcționare a administrației poate fi realizată doar pe baze științifice, devenind ca o necessitate încercarea de a identifica principiile “de utilitate teoretică și practică” care să “conducă la dezvoltarea științei administrației”.
Principiile științei administrației
În scopul enunțării unor principii ale științei administrației românești, se impune a pleca de la prevederile constituționale care, în acest context, devin esențiale.
În acest sens, trebuie amintit faptul că, întreaga activitate de “instaurare, menținere și exercitare a puterii statale” a raporturilor dintre guvernant și guvernați, se desfășoară potrivit principiilor generale prevăzute de Constituție.
Aceste principii redau și consfințesc în formele politico-juridice caracterul structurilor de guvernare și relațiile dintre ele în procesul exercitării puterii, stabilesc direcțiile generale de activitate ale statului, iar unele dintre ele fixează cadrul general in care poporul, titularul suveran al puterii, exercită atributele acesteia.
Așa cum afirma Jean Dabin, este vorba de principii generale “rezultate din confruntarea intereselor politice care cârmuiesc raporturile de guvernare, în înțelesul cel mai larg, sau deduse pe baza experiențelor din practica socială. Ele indică, în același timp, natura regimului politic al societății date”.
Principiile generale, de natură constituțională, sunt de esență democratică și au un caracter profund uman. Prin aplicarea lor în administrația publica, ca principii fundamentale și ca instrumente specifice de cercetare în acest domeniu, ele se confirmă și se dezvoltă, demonstrându-și viabilitatea, fiind în măsură, totodată, să determine particularitatea științei administrației față de alte științe sociale.
În vederea identificării principiilor fundamentale ale științei administrației românesti, se impune a analiza prevederile art. 1, art. 2 alin. 1, art. 4 alin. 1, art. 8, art. 78 și art. 120 alin. 1 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea de revizuire constituțională.
Din aceste dispoziții se pot desprinde principiile generale, de valoare constituțională, ce își găsesc aplicabilitate și științei administrației.
Aceasta decurge din faptul că ele stau la baza organizării și activității tuturor autorităților statului și, deci, se aplică în mod explicit și administrației publice și implicit științei administrației.
Suplimentar se mai pot enumera :
administrația publică deservește omul, ceea ce înseamnă că și ținta științei adminstrației constă într-o formă de activitate a autorităților administrației publice pentru satisfacerea intereselor acestuia;
stabilirea unor deziderate în vederea optimizării sistemului social;
adaptarea administrației la mediul social unde își desfășoară activitatea
profesionalizarea funcției publice;
sporirea eficienței administrației prin îmbunătățirea permanentă a activității și structurii administrative.
Ca principii speciale, caracteristice administrației publice și totodată și științei administrației sunt:
principiul conducerii unitare a serviciului public, prin acesta stabilindu-se subordonarea ierarhică, din treaptă în treaptă;
principiul conducerii autonome a serviciului public, prin acesta stimulându-se inițiativa managerilor, precum și responzabilizarea lor față de actele inițiate și executate;
principiul flexibilității constituie un principiu special, care trebuie avut în vedere la studierea acestui domeniu. Adaptabilitatea în condițiile unei stabilități relative, permite administrației publice să răspundă prompt și eficient comenzilor sociale permanent dinamice. Adaptabilitatea, flexibilitatea administrației, permite realizarea în bune condițiuni a funcțiilor acesteia;
principiul simplificării și raționalizării structurilor organizatorice și funcționale ale administrației publice constituie un principiu care stă la baza efectuării unor studii ce urmăresc ameliorarea raportului între cheltuielile ce se fac și rezultatul activităților administrative ale statului, sau ale colectivităților locale;
principiul perfecționării stilului, a metodelor și tehnicilor, atât la nivel de comandă cât și de execuție. Acest imperativ al societății moderne constituie un principiu important al administrației publice, al științei administrației, chemată să găsească, în acest sens, soluții corespunzătoare;
principiul ierarhiei și ordinii serviciului public este cel care asigură coeziunea și disciplina administrației;
principiul acțiunii serviciului public, deoarece administrația publică deține întotdeauna anumite prerogative de care cei administrați nu dispun;
comunicarea directă șef – funcționar, precum și recunoașterea meritelor ce le revin funcționarilor.
Însumând toate cele menționate știința administrației se poate defini drept o știință social-politică, care are drept obiect studierea globală a activității administrative a statului și a colectivităților locale, cu toate implicațiile, relațiile și corelațiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social, în vederea eficientizării ei, cu scopul realizării, în condiții optime, a funcțiilor ce le are în cadrul sistemului social-global.
În acest context putem considera informația ca fiind principalul liant dintre cetățeni și autoritățile administrației.
Principiul suveranității naționale
În acest context, principiul suveranității naționale va fi înțeles în sensul că puterea politică are în mod obligatoriu un titular, respectiv poporul român și că acesta deține, în mod natural puterea politică, adică suveranitatea.
Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concura la alcătuirea statului.
Puterea publică este o putere suverană, iar suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice.
Prin suveranitate se exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și populații. Pe plan intern suveranitatea se exprimă prin supremație, iar, pe plan extern, prin independență.
Dacă primele două elemente defnitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii
Astfel, în această direcție sunt și prevederile art. 2 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora « Suveranitatea națională aparține popondui român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ».
Din această dispoziție constituțională reiese că ea se exercită, pe de o parte, în mod direct de către popor, în cazul referendumului iar, în cazul exercitării prin organele sale reprezentative, semi-direct și cu condiția constituirii lor prin alegeri libere, periodice și corecte.
În această ultima situație se poate vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă, “ceea ce înseamnă că poporul, națiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”
Principiul separației și echilibrului puterilor în stat
Acesta este un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României la art. 1 alin. 4 potrivit căruia “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor-legislative, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale”.
Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.
Potrivit acestui principiu, celor trei puteri le corespund atât categorii de funcții fundamentale cât și autorități diferite, astfel:
de edictare a regulilor generale sau funcția legislativă, funcție exercitată de către Parlamentul Romaniei-alcătuit din Camera Deputaților și Senat;
aplicarea sau executarea acestor reguli sau funcția executivă, funcție exercitată bicefal de Președintele României și de către Guvern, prin autoritaățile administrației publice centrale și locale;
rezolvarea litigiilor ce pot să se ivească în procesul aplicării legilor sau funcția judecătorească, exercitată prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege
Organizarea celor trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la înțelegerea principiului în mod inflexibil, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane.
Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba doar de o separație a puterilor, cât mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă, respectiv echilibrul puterilor.
În ceea ce vizează formele și modalitățile de redare a acestui principiu în întreaga activitate a administraței publice românesti, ele sunt statuate de Constituție și realizată, în mod expres, prin legile organice.
Principiul supremației Constituției sau al legalității
Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.
Potrivit Prof. Ion Deleanu Constituția « se află în vârful piramidei tuturor actelor juridice », această afirmație fundamentându-se prin faptul că: legitimeaza puterea, convertind voințele individuale sau colective în voință de stat, confera autoritate guvernanților, îndreptățindu-le deciziile și garantându-le aplicarea, determină funcțiile și atribuțiile ce revin autorităților publice, consacră drepturile și îndatoririle fundamentale, diriguiește raporturile dintre cetățeni, dintre ei și autoritățile publice, indică sensul sau scopul activitaății statale, adică valorile politice, ideologice și morale, sub semnul cărora este organizat și funcționează sistemul politic.
Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.
Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .
Se poate remarca că însuși statul își limitează activitatea, prin conformarea regulilor de drept; statul de drept fiind cel în care activitatea tuturor autorităților se subordonează legilor.
Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.
În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidentiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora. Potrivit lui Carre de Marlberg „Legea nu este numai limita activității administrative, ea constituie, de asemenea, condiția acesteia”.
Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.
Publicarea actelor normative nu este altceva decât garanția aplicării prezumției că nimeni nu poate invoca necunoașterea Legii drept motiv al încălcarii acesteia (nemo censetur ignorare legem).
De altfel, în doctrină se atrage atenția asupra faptului că nepublicarea actelor normative “constituie o practică ilegală” care “se poate transforma într-un obstacol în calea aplicării eficiente a Legii”
Tocmai pentru a se preîntâmpina asemenea situații, legiuitorul constituant a precizat ca “nepublicarea atrage dupa sine inexistența” actelor normative respective.
Principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării
Acest principiul este confințit de dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituție prin ca răspuns la reglcmentărilor internaționale potrivit căruia « cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări ».
Totodată potrivit art. 4 alin. 2 din Constituție, „România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială ».
Acest principiu statornicește și faptul că nimeni nu este mai presus de lege, prin urmare, toate autoritățile publice sunt obligate la asigurarea deplinei egalități în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, sociale, juridice și altele pentru toți cetățenii fără nicio deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenență la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice altă situație.
Principiul unității poporului român-este stabilit prin dispozițiile art. 4 alin. 1 li art. 8 din Constituția României
În conformitate cu dispoziții constituționale, “statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bfondată pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea “pluralismului în societatea românească” ca “o condiție și o garanție a democrației constituționale”.
În acest context, “partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.
Apropiat de aceste principii cu valoare constituțională, în literatura de specialitate
s-au exprimat următoarele principii generale:
Administrația publică este în serviciul omului-semnificația acestui principiu constă în faptul că finalitatea științei administiației se împletește cu cea a administrației publice și “constă în mai buna organizare și funcționare a administrației publice, în vederea unei mai bune serviri a cetățeanului.”
Adaptarea organizării și funcționării administrației publice potrivit exigențelor reale, actuale și de perspectivă.
Acest principiu pleacă de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele acestora în perioada actuală. Astfel, administrația publică se impune a fi organizată și functională în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele strategice ale țării, integrarea în structurile Uniunii Europene.
Totodată, unii autori ai literaturii de specialitate, consideră că, având în vedere actualele realități ale administrației publice romănesti, alături de principiile unanim recunoscute, cu valoare constituționala, se adaugă un alt principiu, respectiv principiul subsidiarității care încearcă să răspund necesităților de reașezare instituționala și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la luarea deciziilor care îi privesc.
Acest principiu a fost evidențit de Tratatul de la Maastricht. Astfel, potrivit acestuia la nivelul Uniunii Europene “deciziile se iau cât mai aproape de cetățeni”, iar în Carta Europeană a Autonomiei Locale se regăsește definit în cuprinsul art. 4 ca fiind “exercitiul responsabilităților publice trebuie, de o manieraă generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie”.
Însă, știința administraței cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii, denumite principii speciale, și asta deoarece sunt specifice administrației publice. Astfel:
Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice presupune necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și conducerea administrației publice;
Principiul autonomiei de organizare-acest principiu se află în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administratia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă.
Cu alte cuvinte elementele componente ale subsistemului administrației publice-autoritaățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare într-o anumită măsura a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global;
Principiul adaptabilității organizării și funcționarii administrației publice-are în vedere, în contextul stabilității relative a administrației publice, adaptabilitatea, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.
Acest principiu are ca principală caracteristică coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, adică a autorităților administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale;
Principiul simplificării structurii și activității- are în vedere atât structura cât și activitatea autorităților administrației publice.
Însa, raportat la acest principiu se impune a fi făcută o precizare: dacă numărul mare de funcționari publici din administrație este nerentabil și chiar dăunător simplificarea, realizată cu orice preț, fără o justificare clară, va avea efecte negative.
Așadar, simplificarea trebuie efectuată numai în consonanță cu realitățile constatate în cadrul administrației publice, în caz contrar, ea transformându-se în dezorganizare.
Secțiunea a VI-a Raportul dintre știința administrației și dreptul administrativ
Polivalența fenomenului administrativ a generat ca din secolul al XVIII-lea și, în special al XIX-lea, să apară, din ce în ce mai necesară structurarea unei științe, cu obiect și metode proprii de studiu în măsura să aprofundeze acest fenomen.
Acesta este motivul pentru care, în marea majoritate a statelor cu tradiție în studiul fenomenului administrativ, se remarcă o abordare a acestui fenomen prin prisma a două științe: pe de o parte, știința dreptului administrativ, ca o știință juridică chemată să facă o abordare a fenomenului, din punct de vedere al dreptului public, cu aplicare, în special, asupra drepturilor și obligațiilor, asupra raporturilor juridice specifice dintre administrator și administrați și asupra răspunderii administrative a acestora, iar pe de altă parte, știința administrației, ca o știință socială.
Trebuie subliniat faptul că remarcat că și una alta, din punct de vedere al obiectului de studiu, își propun să examineze și să clarifice fenomenul administrativ, participanții la raporturile administrative și efectele acestora, principiile ce guvenează raporturile dintre guvernanți și guvernați, etc.
Știința administrației sau știința dreptului administrativ au fost abordate, una cu prioritate față de cealaltă sau una în lipsa alteia, ambele științe și-au manifestat întotdeauna utilitatea și oportunitatea în contextul sistemului de drept în care au apărut și au evoluat.
Întrepătrunderea acestor două științe a avut ca efect, în anumite state, dizolvarea uneia în alta, cu toate că, au obiect și metode, respectiv domenii distincte de cercetare.
De altfel cele prezentate nu exclud posibilitatea de a folosi și termenul de „științe administrative”, dar cu un alt sens sau altă accepțiune.
Jerzy Starosciak arată în lucrarea „Elemente ale științei administrației” că noțiunea de științe administrative poate indica „întregul grup de științe care studiază ansamblul organizării și activității organelor administrative, adică grupul de științe care cuprinde întreaga problematică a dreptului administrativ și teoria lui, întreaga problematică a diferitelor ramuri ale politicii administrative, întreaga știință a administrației, precum și capitolele corespunzătoare ale sociologiei, psihologiei.”
Alfel spus, „această denumire ar cuprinde cercul larg al științelor privitoare la administrare. Acest cerc de științe este atât de larg, încât ar fi greu să i se stabilească în mod precis limitele.”
Analizând comparativ mai multe sisteme de drept din Europa și cel din S.U.A. se poate remarca că raportul dintre cele două științe, respectiv a administrației și a dreptului administrativ-este un raport de complementaritate.
Cele două științe examinează prin propriile metode fenomenul administrativ, organele administrației, competența acestora, principiile de organizare și funcționare și problemele de eficiență a activității executive.
Mai trebuie menționat că cele două știinte nu se opun, ci dimpotrivă, privite din perspectiva că una este o știință juridică, iar cealaltă o știință socială, se poate întregii imaginea de ce ele nu pot exista una fără cealaltă. Orice activitate examinată din punct de vedere al condițiilor de eficiență sau de organizare și funcționare a organelor administrației din punct de vedere al competenței acestora, nu poate fi ruptă sau independentă de principiile de drept sau de reglementările legale care determină cadrul lor de funcționare.
Știința administrației este cea care oferă științei dreptului administrativ principiile de bază și permite individualizarea particularităților acestei ramuri de drept.
De asemenea, cercetarea strict juridică a activității administrative nu poate fi examinată izolat de mediul social, economic, politic în care aceasta se desfășoară, fără înțelegerea modului de exprimare la un moment dat. Cele două ramuri ale științei se completează reciproc, prin urmare, sarcina fundamentală științei administrației, spre deosebire de aceea a științei dreptului administrativ, constă în „a răspunde la întrebarea de ce raporturile juridice din sfera administrativă trebuie să se prezinte tocmai așa cum se prezintă și nu altfel, și de a indica în ce fel să fie folosite posibilitățile pe care le creeaza dreptul în vederea obținerii unor efecte economice sau sociale optime”.
La noi în țară, primul care reușit realizarea unei delimitări între celor două științe a fost profesorul Constantin Dissescu. Potrivit acestui doctrinar “știința administrației stabilește principiile raționalizării administrației de stat, având un caracter dinamic în permanentă evoluție și cautând soluții noi pentru viitor, precum și un caracter larg, cercetând diferite domenii de activități sociale, pe când dreptul administrativ formează numai o parte a științei administrației”.
Profesorul Paul Negulescu și-a dedicat toată activitatea didactică atestării trăiniciei celor două știinte, necesității creerii unei orientări proprii, unitare în România și a unui învățământ de specialitate, respectiv a unui Institut de cercetare.
Potrivit opiniei profesorului Negulescu „Știința administrației este o ramură specială a științelor politice, cu caracter practic, care tinde mai mult să formeze administratori, pe când dreptul administrativ, studiind normele după care se conduce activitatea administrativă degajă în mod știintific principiile care guvernează raporturile dintre administrațiune și administrați”.
Trebuie menționat faptul că școala românească se înscria între cele mai progresiste curente ideologice și doctrinare ale vremii, îmbogățind teoria cunoașterii cu ideile sale privind necesitatea recunoașterii celor două științe interdependente cu obiect și metode proprii de cercetare, dar indisolubil legate prin fenomenul socio-juridic analizat, respectiv fenomenul (faptul) administrative.
Profesor Antonie lorgovan remarca ,”Știința dreptului administrativ este, în anumite situații, «închisă» în obiectul științei administrației, iar în alte situații știința administrației este «închisă» în obiectul dreptului administrativ. În alți termeni, între aceste două ramuri ale științelor sociale, are loc o permanentă inversare de roluri, ele completându-se reciproc, dar păstrându-și fiecare propria sa fizionomie și autonomie: știința dreptului administrativ de ramură a științei juridice, iar știința administrației de știință socială de sinteză ce nu are, ca esența caracter juridic”.
Complementaritatea dintre cele două științe se observă și practic în necesitatea ca specialistul în știința administrației și funcționarii din administrația publică să aibă o formație profesională preponderent juridică
CAPITOLUL II
DECIZIE ADMINISTRATIVĂ PRINCIPALUL MIJLOC ÎN MECANISMUL DE FUNCȚIONARE A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE
Secțiunea I Noțiuni generale
Ținând cont de faptul că orice ciclu de conducere debutează cu stabilirea unui anumit scop, cu determinarea obiectivelor ce trebuie realizate în procesul activității, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat opinia potrivit căreia „conducerea înseamnă întotdeauna un proces de luare de decizii”.
Prin „proces” se înțelege atât analiza activității anterioare, cât și examinarea posibilităților de ameliorare concretă a activității, prin elaborarea deciziei.
Marea majoritate a teoreticienilor, specialiști în problemele managementului, consideră că prima funcție a conducerii este funcția de elaborare și luare a deciziei de conducere.
Astfel, la nivel general prin decizie este „încheierea normală a deliberării într-un act voluntar” sau „o linie de acțiune conștient aleasă dintr-un număr oarecare de posibilități, în scopul de a ajunge la un anumit rezultat”
Decizia administrativă, ca instrument de conducere a procesului de exercitare a puterii executive, rezultă și din faptul că, prin conținut, ea determină acțiunea, prin ea „se pun în mișcare colective de oameni cu indicația să procedeze într-un anumit fel, într-ur sector concret de acțiune colectivă”.
Indiferent de definiția deciziei, este clar că aceasta este un proces rațional de alegere a unei direcții de acțiune dintr-un număr de posibilități, în vederea atingerii unui anumit scop.
Acesta este motivul pentru care putem afirma că orice decizie presupune: o bază de informații ample și certe (sigure); un proces rațional (de gândire, de înțelegere); obiective (scopuri precise, concrete, măsurabile : manifestarea voinței (opțiunea).
Decizia administrativă, specie a genului deciziei manageriale se mai caracterizează printr-o serie de particularități determinate de faptul că decizia și procesul decizional îmbracă aspecte și forme diferite în funcție de subiectul de la care emană, domeniul sau obiectul la care se referă, sfera de întindere, conținutul și natura prevederilor pe care le statornicește
Încercând să individualizăm, caracterizând decizia administrativă, pornim de la ideea că administrația publică poate fi definită, în sens larg, ca activitatea ce se desfășoară de către autoritățile administrației publice în vederea organizării executării sau executării directe a deciziilor politice cuprinse în normele de drept adoptate de puterea legislativă.
Se poate afirma că decizia administrativă este cea luată, de regulă, de autoritățile publice cuprinse în sistemul autorităților administrației publice.
Pornind de la ideea că esența activității autorităților administrației publice constă în activitatea de executare și organizare a executării în concret a deciziilor politice cuprinse în normele juridice adoptate de puterea legiuitoare, rezultă că și esența deciziei administrative a autorităților administrației publice o constituie voința națiunii, exprimată în diversele decizii politice cuprinse în actele normative adoptate de puterea legislativă.
Conținutul deciziilor administrative revidențiază voința puterii legislative, fenomen ce rezultă din distribuirea competențelor în statul de drept, conform căreia puterea executivă, prin administrația publică, are misiunea de a implementa decizia politică, ceea ce face ca, în mod firesc, și decizia administrativă să poată reflecta o oarecare autonomie, în procesele de execuție, dar niciodată independență.
Mergând mai departe cu încercarea de particularizare a deciziei administrative, putem afirma că în domeniul administrației publice, decizia este un act social, ea nu exprimă doar voința și intențiile unei persoane sau ale unui grup, ci interesele și cerințele cu caracter social.
Secțiunea a II-a Condițiile deciziei administrative
La nivelul științei administrației se evidențiază două mari categorii de decizii administrative:
decizii care privesc administrația internă și care se referă la aspectele lăuntrice din administrația publică;
decizii care privesc administrația externă, adică decizii care facilitează, sau prin care se realizează acțiunea administrații publice în raport cu alții, nu în raport cu sine însăși.
De fapt, prin aceste decizii se realizează funcțiile administrației publice ca expresie a puterii executive și acestora li se aplică regimul juridic specific al actelor administrative.
Decizia administrativă, ca act administrativ, este definită ca „acea formă a activității administrative a statului sau a colectivității locale, care constă în manifestarea expresă de voință, ce emană de la o autoritate a administrației publice în realizarea voinței puterii legislative și prin care se dă naștere, se modifică sau se sting drepturi și obligații.”
Independent de accepțiunea adoptată cu privire la actul administrativ, respectiv decizia administrativă ca act juridic, există anumite condiții care trebuie îndeplinite pentru ca aceasta să poată opera, condiții care se impun a fi respectate de către autoritățile administrației publice în elaborarea deciziilor lor.
Condiții de fond
Condiții de fond, a căror nerespectare poate atrage nulitatea absolută a deciziei administrative, ar putea fi grupate astfe :
Decizia trebuie să fie emisă pe baza și în vederea executării Legii.
Exemplificând, la consiliile locale, se poate remarca faptul că, deși potrivit prevederilor Constituției, acestea funcționează ca autorități administrative autonome, ele nu au independență de reglementare, în sensul de a emite reglementări primare.
Astfel, potrivit art. 120 (2) din Constituție și Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, consiliile locale funcționează „în condițiile Legii”, ele au inițiativă și hotărăsc „cu respectarea Legii în problemele de interes local”, așadar adoptă decizii pe baza și în vederea executării Legii, ceea ce înseamnă că exercitarea drepturilor de decizie, nu se poate realiza decât secundum legem.
decizia trebuie să fie emisă de organul îndrituit și în limitele competenței sale (materiale, teritoriale și temporale).
Decizia administrativă trebuie să conțină o anumită voință juridică, pe care autoritatea administrativă este competentă să o exprime, având ca obiect crearea modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Decizia trebuie să fie corespunzătoare scopului și spiritului Constituției
Condiții de formă- a căror nerespectare poate atrage anulabilitatea, se referă la prevedererile actelor normative privind procedura de emitere, forma, numerotarea, datarea și terminologia :; se impune a fi utilizată.
O condiție esențială este oportunitatea deciziei, ca de altfel a întregii activități administrative, care este o condiție de valabilitate specifică deciziei administrative și care constă în actualitatea, corespondența permanentă a acesteia, cu evoluția realităților administrative. Nerespectarea condiției de oportunitate poate atrage nulitatea.
În legătură cu decizia administrativă, se ridică problema motivării actului administrativ.
La nivel național, lipsind un cod de procedură administrativă, problema motivării deciziilor, este rezolvată de autoritățile administrației publice în mod diferit, în sensul că unele motivează, iar altele nu le motivează.
Însă, motivarea deciziilor este o necesitate, constituind o garanție a respectării drepturilor omului, a cunoașterii profunde a situației de fapt, a legislației în vigoare și, în final, a aplicării corespunzătoare a legii la situațiile concrete.
Este adevărat că deciztile administrației publice sunt manifestări de voință unilaterală, dar o administrație democratică și apropiată de cetățeni presupune luarea în considerare a faptului că actul respectiv se adresează unor cetățeni conștienți de drepturile și obligațiile lor, care, în același timp, trebuie să fie antrenați cât mai mult posibil la îndeplinirea misiunilor administrare publice, sprijinind-o cu inițiativa și priceperea lor.
Motivând decizia administrativă, cetățenii vor fi convinși despre legalitatea și oportunitatea ei, iar acest lucru are ca efect creșterea încrederii acestora în autorități, dezvoltă spiritul de inițiativă, diminuează folosirea diferitelor căi de atac prevăzute de lege în vederea proteguirii drepturilor cetățenilor împotriva unor eventuale abuzuri as administrației.
Punerea în executarea deciziei administrative
Decizia nu constituie un scop în sine, acțiunea administrației publice nu se încheie odată cu adoptarea deciziei.
Deciziile nu-și capătă valoarea decât prin execuție, ea nu ajunge să devină realitate decât atunci când este executată. Aceste afirmații și altele de acest gen nu exclud existența unor decizii care nu au fost executate vreodată. Așadar, teoretic cel puțin, suntem de părere că executarea nu este inerentă (determinantă) deciziei administrative, chiar dacă actul de a decide nu are altă rațiune de a fi decât realizarea sa.
Realizarea sau organizarea realizării deciziei administrative constituie, de fapt, conținutul propriu-zis al activității ce o desfășoară administrația publică. în acest sens, trebuie să deosebim: – executarea directă (administrația publică realizează în mod nemijlocit decizia, prin mijloacele de care dispune) și – executarea indirectă (când sarcina executării cade în seama unor agenți economici ori instituții specializate).
De altfel, putem considera că orice act sau fapt administrativ constituie întotdeauna, în ultimă instanță, executarea unei decizii administrative.
Cu toate că procesul organizării și procesul executării se desfășoară de cele mai multe ori simultan, este necesar să facem o deosebire între cele două procese deoarece ele se desfășoară în planuri calitativ deosebite. Executarea este procesul care urmează să fie condus și din acest motiv – spre deosebire de organizare – nu face parte din procesul managerial.
Prin organizare și, după cum vom vedea, prin control, se face trecerea dintre cele două planuri: planul conducerii și cel al execuției. Comparând organizarea executării cu programarea sau planificarea, o putem defini ca tactică a procesului managerial, deoarece ea stabilește cum se face realizarea.
Organizarea executării este momentul care reliefează imperativul ca executarea deciziei administrative să constituie o obligație nu numai a executanților, ci și a conducătorilor -decidenți.
Referindu-ne la conținutul activității de executare a deciziei administrative și reamintindu-ne că procesul de organizare, de cele mai multe ori, se desfășoară simultan cu procesul executării, nu putem fi de acord în totalitate cu părerea că "aportul intelectual al funcționarilor administrației este dintre cele mai reduse"518, din cel puțin două motive, și anume:
împletirea organizării executării cu executarea propriu-zisă este specifică pentru activitatea majorității funcționarilor din administrația publică. Aceasta fiind realitatea, trebuie acceptată ideea necesității unui aport intelectual remarcabil al acestor funcționari în executare deciziilor administrative;
revoluția tehnico-științifică, progresul general contemporan, au determinat amplificarea multiplicarea și diversificarea proceselor de execuție în general și implicit, a celor din domeniul administrații publice.
Acest lucru presupune un aport intelectual intens al agentului chemat să execute decizia administrativă, cu atât mai mult cu cât realitatea confirmă faptul că efortul umar într-o execuție creatoare este cel puțin la fel de mare ca cel ce are loc în procesul conducerii.
O altă teză necesar a fi discutată, este aceea că „în executarea deciziilor administrative in rol tot mai important îl are aparatul „profesionist”, participarea directă a colectivității în această fază fiind limitată.
Realitatea și experiența unor țări avansate în planul democrației statal: confirmă, totuși, că necesitatea specializării unor participanți la executarea decizie administrative nu înlătură dezvoltarea și diversificarea formelor participative a tuturc cetățenilor la realizarea deciziilor administrative.
Ambele tendințe, considerăm a fi laturi al aceluiași proces dialectic de perfecționare a activității administrației publice.
Paralel cu realizarea prin diferite forme-pregătire, formare, specializare, perfecționarea unui spor de calificare a funcționarilor administrației publice, se dorește și se obține participare din ce în ce mai mare a cetățenilor la concretizarea deciziilor administrative.
Fără a intra în amănunte, trebuie menționat că executarea deciziei administrative ere determinată de o serie de factori de influență, printre care:
capacitatea administrației de a mobiliza forța de muncă și mijloacele materiale necesare;
capacitatea administrației de a asigura o bună organizare, înțelegând prin aceasta stabilirea, științifică a începerii acțiunii; fixarea unor ritmuri raționale; stabilirea exactă a metodologiei de coordonare și control;
capacitatea personalului chemat să execute decizia administrativă; motivarea acestuia Ir vederea unei execuții de calitate.
Toți acești factori de influență se concretizează în acte și fapte administrative, subliniir; din nou importanța deosebită a administrației publice, gradul ei de autonomie absolut necesr aplicării creatoare a deciziilor pe care le are de realizat.
Autoritățile publice au fost întotdeauna preocupate de găsirea mijloacelor optime prin caii să se asigure executarea deciziilor pe care le adoptă în procesul conducerii societății.
Atitudinea generală a persoanelor fizice și juridice este de a executa de bună voie deciziile autorităților publice, contribuind astfel la derularea în bune condiținii a raporturilor sociale, la conservarea unui climat de legalitate, ordine și disciplină, absolut necesar unei vieți sociale normale.
Există însă situații în care fie persoanele fizice, fie agenții economici nu execută întocmai â la timp deciziile autorităților publice, generând obstacole de natură a perturba viața economică și socială.
În aceste cazuri, autoritățile administrației publice utilizează mijloacele de constrângere singurele prin care se mai poate asigura executarea deciziilor administrative.
O primă formă a constrângerii administrative este executarea silită, care, așa cum rezultă. din denumire, constă, pur și simplu, în silirea celor obligați la executare de a-și realiza aceasal obligație, fără ca pentru aceasta să li se aplice o pedeapsă
Aceasta nu înseamnă că executarea silită nu poate fi consecința aplicării unei sancțiuni. Dimpotrivă, de multe ori faptele materiale de executare silită se produc tocmai pentru a traduce în viață o sancțiune, cum ar fi, spre exemplu, confiscarea unor bunuri în vederea executării unei hotărâri judecătorești prin care s-a pronunțat pedeapsa penală a confiscării totale sau parțiale a averii condamnatului.
Executarea silită poate fi realizată direct, asupra persoanei subiectului pasiv al obligației de executare (de pildă, arestarea și reținerea celui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate), fie indirect, asupra bunurilor acestei persoane-cum este cazul vânzării silite, ori a confiscării unor bunuri.
Prin natura sa, executarea silită este superioară-prin eficiență-sancțiunilor administrative deoarece prin ea se poate obține executarea în natură a obligațiilor rezultând din acte administrative sau alte acte ale autorităților publice, în situația în care acestea nu sunt executate sau respectate de bună voie.
Astfel, instituirea carantinei este o măsură de executare silită adoptată față de persoanele care suferă de anumite boli, măsură destinată să garanteze executarea obligației acestor persoane (prevăzută de diferite norme juridice) de a se izola în scopul evitării unor epidemii.
În cazul în care, prin încălcarea obligației de izolare, epidemia s-a produs, se aplică sancțiuni administrative, care, însă, nu au nici un efect asupra faptului în sine al transmiterii bolii, deci asupra obiectivului principal al normelor juridice amintite.
De asemenea, din cele menționate rezultă că măsura executării silite nu poate fi aplicată în orice situație și in orice moment. Prin însăși specificul lor, anumite obligații juridice odată nerespectate, nu mai pot fi executate, iar constrângerea nu mai poate interveni decât sub forma aplicării unor sancțiuni care, evident, pot ele însele să fie aduse la îndeplinire prin executarea silită, iar în această situație este vorba de executarea „în natură” a acestei sancțiuni și a obligației principale pentru încălcarea căreia a fost pronunțată sancțiunea.
Executarea silită poate interveni și în situații în care urmează a fi puse în aplicare unele pedepse. Frecvent, asemenea pedepse sunt pronunțate pentru fapte de o greutate deosebită, cum ar fi, de exemplu, confiscarea bunurilor unor persoane condamnate. Pentru acest motiv nu se poate confirma drept regulă generală că executarea silită este o formă de constrângere administrativă aplicabilă pentru abateri cu un grad extrem de redus ae pericol social, deci mai redus decât infracțiunea și chiar decât contravenția.
Printre faptele de executare silită cele mai frecvente, menționăm: sechestrul asigurător sau poprirea asigurătoare, care constă în indisponibilizarea unor sume de bani sau a unor bunuri, vânzarea silită, care presupune sechestrarea unor bunuri, evaluarea și vânzarea lor cu scopul aespăgubirii materiale a unui creditor, rechiziție etc.
De asemenea, există diverse forme de executare silită specifice unui domeniu sau altul al activității agenților economici.
Astfel, suspendarea unor lucrări de construcții sau reparații care încalcă normele de protecția muncii sau de protecție a mediului ambiant.
În domeniul financiar se recurge uneori la sistarea finanțării bugetare a unor instituții, blocarea de acreditive, vărsarea la buget a sumelor disponibile din conturile curente etc.
În domeniul poate fi întâlnită executarea silită sub forma tratamentului medical forțat al unor persoane suferinde de anumite boli, interdicția utilizării circulației anumitor alimente sau băuturi, precum și distrugerea acestora, măsurile de protecție sanitară de la graniță. În domeniul siguranței statului și apărării ordinii de drept, se pot aminti perchezițiile domiciliare și corporale, reținerea unor persoane în vederea efectuării urmăririi penale ori a executării unei pedepse privative de libertate.
CAPITOLUL III
METODE ȘI TEHNICI ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ÎN VEDEREA STABILIRII DECIZIILOR.
METODE CANTITATIVE
Secțiunea I Consideții introductive
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că utilizarea în cadrul instituțiilor publice a unor metode și tehnici de lucru standardizate conduce la îmbunătățirea procesului decizional în administrația publică și a performanțelor factorilor decizionali, precum și la conștientizarea cetățenilor asupra importanței alegerilor diferitelor opțiuni de politici publice. Aceste metode și tehnici de lucru dau conținutul a ceeea ce numim noul management public, și utilizarea lor are ca rezultat final realizarea obiectivului o mai bună guvernare.
Dezvoltate aproximativ 50 de ani în urmă de către specialiștii din sectorul privat, metodele și tehnicile sociometrice sunt acum folosite în mod curent în administrația publică pentru obținerea informațiilor, orientarea deciziilor și formularea unor direcții strategice ale politicilor publice.
Instrumentele au fost inițial construite în materie de produse, clienți, piețe și avantaje competitive, utilizarea lor s-a răspândit acum și se pot aplica pentru o economie locală, regională, în cadrul național, la nivelul Uniunii Europene și internațional.
Manualele americane arată că originea metodelor se regăsește în anii 50-60 la companiile americane din sectorul privat și au fost preluate imediat de Departamentul Forțelor Armate (Ministerul Apărării).
Metodele și tehnicile folosite în administrația publică sunt numeroase de aceea selectarea aplicării lor ține cont de scopul urmărit. Unul dintre criteriile de selecție se referă la deosebirea dintre metode care analizează cu precădere calitatea în opoziție cu metodele care măsoară cantitatea.
Calitatea este un termen subiectiv pentru că fiecare persoană sau sector are propria să definiție.
În utilizarea sa din tehnică, calitatea poate avea două semnificații: 1. caracteristicile unui produs sau serviciu care se referă la abilitatea acestuia de a satisface necesități exprimate sau implicite; 2. un produs sau un serviciu fără deficiențe.
Pentru măsurarea cantității și calității proceselor și serviciilor administrației publice ori pentru analiza variantelor de soluținare se poate face și prin utilizrea diferitelor metode de evaluare calitativă ori cantitativă”, așa cum sunt prezentate mai jos:
Cerințele adresate administrației publice cresc rapid. Modernizarea administrației publice și a sistemului judiciar devine imperativă din cauza bugetelor publice restrânse.
Resursele limitate reduc tot mai mult libertatea de acțiune a unităților administrației publice. Practica rezolvării problemelor prin majorarea cheltuielilor și lărgirea structurilor administrative, utilizată multă vreme, și-a atins limitele. Astăzi serviciile de aceeași calitate înaltă trebuie să fie furnizate de către mai puțini salariați. Statul, împreună cu instituțiile sale, se confruntă cu cerințe tot mai mari din partea cetățenilor și companiilor care, în mod justificat, așteaptă ca administrația publică să le ofere servicii de calitate și un timp de prelucrare cât mai scurt.
Cantitatea și calitatea serviciilor oferite de către unitățile administrative publice devin tot mai importante.
Conchizând trebie menționat că efortul aplicării metodelor specifice noului management public vine în sprijinul guvernanților atât în procesul de elaborare a notelor conceptuale generale cât și la întocmirea documenteleor cerute prin lege pentru justificarea adoptării anumitor măsuri.
Metodele și tehnicile de lucru sunt folosite la obținerea informațiilor necesare pentru a orienta luarea acelor decizii care să servească cel mai bine interesul public.
Mai mult intervențiile guvernamentale sunt făcute din bani publici, iar metodele și tehnicile de analiza ajută la evaluarea impactului economic și social al intervențiilor guvernamentale.
Pentru că rezultatele intervențiilor guvernamentale trebuie dezbătute public, una dintre rațiunile efectuării acestor analize este de a informa opinia publică cu privire la eficaciența utilizării fondurilor publice și cu privire la demonstrarea eficienței lor în obținerea impactului așteptat.
Astfel, rezultatele produse ca urmare a aplicării metodelor științifice sunt necesare pentru a informa dezbaterea publică. Deci se poate observa că metodele folosite în administrația publică devin un instrument al democrației participative prin informarea cetățenilor, în cazul în care se caută acordul lor asupra cheltuielilor de la bugetul public.
Cele mai reprezentative metode de analiză:
Secțiunea a II-a Brainstorming
Brainstormingul este o tehnică folosită pentru stimularea creativității în vederea găsirii unor idei și alternative noi și creative pentru rezolvare problemelor.
În comparație cu metodele clasice de rezolvare a problemelor, brainstormingul conferă un mediu de lucru în care participanții se simt liberi să se exprime și nu se tem de a cădea în ridicol în fața colegilor lor. Tuturor participanților li se cere să participe fără reținere și fără a ține cont de scara ierarhică din organizație.
Participanților li se cere să găsescă idei care la prima vedere pot părea năstușnice ori chiar trăznite. Filozofia acestei metode este că unele din aceste idei originale pot reprezenta soluții creative, în timp ce altele pot declanșa apariția altor idei folositoare. Prin acest procedeu se urmărește spargerea tiparelor clasice de gândire.
Scopul brainstormingului este stimularea gândirii libere și de a reduce inhibițiile care apar în grupuri. Toți oamenii se nasc cu potențial de creație, dar acesta se pierde în procesul de creștere. Conceptul de creativitate, pentru a avea valoare întro organizație, trebuie să fie
folosit în luarea deciziilor și în alte activități ale organizației.
Procesul creativ trebuie focalizat spre rezolvarea problemelor organizației. Numărul tehnicilor creative este destul de mare. însă brainstorming-ul este una dintre tehnicile cel mai des folosite de stimulare a creativității.
Brainstormingul este o tehnică folosită în publicitate, reclamă, dezvoltarea noilor produse și alte situații decizionale complexe. Deși brainstormingul este cel mai adesea aplicat în cadrul grupurilor, unele cercetări sugerează că brainstormingul individual poate fi la fel sau chiar mai eficient.
Multe sesiuni de brainstorming nu sunt atât de eficiente pe cât ar putea să fie, deoarece nu sunt planificate sau conduse corect. Etapele pentru organizarea unei sesiuni de brainstorming sunt:
Stabilirea problemei
Organizarea sesiunii de brainstorming
Desfășurarea sesiunii de brainstorming
Stabilirea problemei
Problema în discuții trebuie să fie rezolvabilă. Pentru sesiunea de brainstorming trebuie fixat un obiectiv clar, strict orientat asupra problemei. Este important ca problema să fie formulată în mod clar și precis, la fel cum se formulează și un obiectiv SMART.
Dacă problema este prea complexă, moderatorul trebuie s-o împartă pe componente. Formularea fiecărei probleme trebuie să fie specifică, în nici un caz ambiguă ori generală pentru că participanții nu vor sti de unde să înceapă.
Organizarea sesiunii de brainstorming
Locul de întâlnire: întâlnirea necesită un spațiu adecvat. Se impune a fi ales un spațiu care favorizează libera exprimare. Probabil un loc departe de birou, cu siguranță unul ferit de întreruperi și de zgomot. Rezervă-ți o perioadă de timp rezonabilă.
Invitație: O organizare a la carte presupune și o invitație la sesiunea de brainstorming trimisă tuturor participanților, specificând momentul și data. Invitația ar trebui să includă obiectivul ședinței și, dacă este cazul, o scurtă prezentare ori orice informație folositoare.
La sesiunile de brainstorming sunt încurajate ținutele infórmale
Materiale: Sala în care se desfășoară întâlnirea trebuie să aibă o tablă sau flipchart. Astfel ca problema și ideile participanților să poată fi scrise și așezate astfel încât să fie văzute de toată lumea pe tot parcursul ședinței. Trebuie ținute la îndemână materialele necesaare: markere, coli de hârtie de dimensiuni mari, banda adezivă sau pioneze pentru a fixa ideile care apar, pe perete.
Participanții: Este recomandat ca echipa care participă la sesiunea de brainstroming să nu aibă un număr mai mare de șapte membri dintre care un moderator. Moderatorul este persoana care enunță obiectivul, organizează și conduce ședința. Ideal este ca persoanele care participă să fie oameni inteligenți și cu imaginație. Echipa trebuie să fie neomogenă: două sau trei persoane familiare cu proiectul și două sau trei persoane care nu cunosc nimic despre proiect. Este bine să participe și persoane care fac parte din beneficiarii proiectului. Dacă doresc să se implice mai multe persoane trebuie organizate mai multe ședințe.
Alocarea timpului: în funcție de complexitatea și importanța problemei sesiunii pentru sesiunea de brainstroming trebuie alocată o perioadă de timp rezonabilă (de la 15 minute până la 2 ore ori chiar întreaga zi.
Lista de întrebări stimulatoare..Uneori creativitatea grupului poate scădea, în astfel de momente este recomandat ca moderatorul tebuie să aibă pregătite un set de întrebări stimulatoare.
Desfășurarea sesiunii de brainstorming
Coordonatorul întrunirii începe cu un cuvânt de bun-venit, și o prezentare scurtă a proiectului. În continuare, prezintă regulile brainstorming-ului:
Moderatorul prezintă problema și dă alte explicații, dacă este cazul. Pe flipchart se notează o propoziție care să ilustreze problema ce trebuie soluționată.
Moderatorul cere participanților să formuleze ideile care le trec prin cap ce ar putea conduce la rezolvarea problemei. Participanții sunt încurajați să propună idei chiar năstrușnice, extreme. Sunt încurajate toate ideile și moderatorul le notează pe afișe pentru a putea fi văzute de toți participanții. Participanților li se interzice criticarea ideilor celorlalți
Dacă la un moment dat comunicarea se blochează și nimeni nu se exprimă, moderatorul va pune o întrebare stimulatoare, întrebarea are rolul de a înviora atmosfera și de a genera noi idei când energia sau entuziasmul se epuizează
Moderatorul trebuie să se asigure că o singură persoană să nu acapareze conversația. Tuturor participanților li se cere să participe fără reținere și fără a ține cont de scara ierarhică din organizație.
Pentru ideile care sunt prea sumar formulate sau prea puțin închegate se aprofundează discuția și se încearcă clarificarea lor. Participanții sunt încurajați să dezvolte sugestiile făcute de ceilalți.
Spre sfârșitul sesiunii moderatorul organizează ideile pe baza unor subtopici ale subiectului în discuție și încurajează continuarea dialogului întrucât alte idei mai pot fi sugerate.
În final ideile sunt organizate pe categorii, întreaga listă este revizuită. Se votează aprobator sau dezaprobator fiecare idee și ideile nepotrivite sau irealizabile sunt înlăturate.
Fiecare idee bună în parte este examinată și pentru a găsi modalități de îmbunătățire.
Pentru păstrarea ideilor formulate întâlnirile trebuie înregistrate, de aceea în încheiere se realizează un rezumat al ședinței și al ideilor acceptate. Moderatorul poate trimite tuturor participanților un memo cu rezumatul întâlnirii mulțumindu-le pentru participare.
Secțiunea a III-a Studiul de caz
Studiul de caz este o metodă empirică de cercetare prin intermediul căreia sunt identificate și analizate date cu privire la o anumită comunitate, organizație sau instituție.
Studiul de caz presupune studierea unui fenomen în profunzime, în mediul său natural, examinându-1 pe toate părțile, dintr-o multitudine de perspective. Aceste perspective multiple pot proveni fie din multitudinea de metode de colectare a datelor (atât cantitative cât și calitative), sau derivă din multiple relatări ale diferiților actori implicați. Studiul poate viza indivizi, organizații, proiecte, grupuri de oameni, procese de luare a deciziilor etc. Studiile de caz sunt folosite acolo unde există posibilitatea mai multor abordări de analiză.
Studiile de caz sunt folosite tot mai mult pentru faptul că furnizează informații valide atât pentru evaluarea măsurilor guvernului cât și pentru diseminarea de noi cunoștințe.
Studiul de caz este destinat să fie cea mai completă ilustrare posibilă a unei situații date, este creat în așa fel încât să dea imaginea precisă a fenomenelor curente și să explice cauzele lor. Acest lucru este obținut prin descrierea și apoi analiza exemplelor, care sunt situate în contextul lor.
Aceastp metodă prezintă într-o formă narativă, ca o poveste, dând astfel cititorului o privire de interior a studiului de caz și o impresie de autenticitate. Studiile de caz reprezintă surse de informații bogate. Ele se construiesc foarte detaliat mergând în profunzimea înțelegerii interacțiunilor și proceselor studiate. Caracteristica definitorie a studiului de caz o reprezintă abordarea holistică ce acordă atenție specială contextului și cadrului problemei analizate. Studiul de caz poate urmări un singur caz sau poate include mai multe cazuri.
Studiile de caz care analizează mai multe probleme oferă posibilitatea unor analize calitative ale informațiilor.
Fiind o metodă holistică ce se aplică în situații complexe, aceasta presupune că utlizarea ei este cea mai bună alegere pentru înțelegerea în profunzime a comportamentelor și a fenomenelor sociale, utilizând persoanele și organizațiile analizate ca un cadru de referință. Studiile de caz sunt valoroase pentru identificarea impactului măsurilor luate și observarea rezultatelor așteptate, dar și pentru descoperirea celor neașteptate.
Studiile de caz încep prin formularea mai multor întrebări: Ce situație poate fi considerată ca fiind un caz? Care este baza de selectare a cazurilor și câte? Care sunt criteriile de analiză și cum trebuie organizate datele ca să permită comparații detaliate? Ce tip de generalizare este posibilă?
Principalii „pași” pentru realizarea unui studiu de caz:
Cantitatea de muncă pentru realizarea unui studiu de caz este variabilă. Dar, în linii mari, efectuarea unui studiu de caz presupune parcurgerea următorilor pași:
Selectarea cazului de studiat- în această etapă se stabilesc criteriile pentru selectarea cazurilor. Se ține cont și de acces la date;
Colectarea datelor și procesarea lor-presupune sintetizarea tuturor informațiilor disponibile, inclusiv pe cele derivate dintr-un document de proiect, ori alte studii.
Redactarea studiului de caz prin organizarea informațiilor. Raportarea studiului de caz trebuie să fie organizată într-un mod în care să fie ușor de consultat, fie cronologic, fie tematic.
Studiul de caz este relevant pentru că oferă o imagine a proceselor și complexităților care sunt imposibil de văzut în orice altă modalitate. Ele furnizează o imagine clară a felului în care este pusă în practică o decizie luată de autoritățile publice.
Studiile permit un mod diferit de generalizare decât cel bazat pe exercițiile probabilistice. Studiul de caz creează acea balanță de profunzime și amploare, care permite să se facă extrapolări despre aplicabilitatea la situații similare.
Secțiunea a-IV-a Analiza SWOT
Analiza SWOT descrie pe scurt atât caracteristicile intrinseci ale inițiativei guvernamentale cât și contextul în care aceasta se realizează. Această analiză urmărește generarea unui scenariu de dezvoltare alternativ. Ea pornește de la analiza contextului în care se intenționează să se intervină și prezintă factorii interni asupra cărora trebuie să te concentrezi (puncte tari) sau care trebuie anulați (punctele slabe), ca și factorii externi favorabili (oportunitățile) sau nefavorabili (amenințările).
SWOT vine în limba engleză de la inițialele cuvintelor Strenghts (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities(oportunități) și Threats (amenințări).
Analiza SWOT este de fapt o tehnică prin care se pot identifica punctele tari și slabe și se pot examina oportunitățile și amenințările unui proiect sau ale unei acțiuni.
SWOT împreună cu metoda PESTLE pot fi folosite ca bază pentru analiza mediului unei intervenții. Analiza SWOT este unul din instrumentele clasice de analiză strategică care a fost dezvoltată acum 50 de ani pentru a ajuta firmele să-și definească strategiile în contextul fluctuației de piață și a mediului competitiv. Acest instrument de luare a deciziilor își datorează numele faptului că examinează punctele tari și pe cele slabe din cadrul firmei, precum și oportunitățile și amenințările pieței.
Autoritățile publice au utilizat analiza SWOT începând cu anii '80 ca pe un cadru pentru reflecție asupra diferitelor scenarii de dezvoltare. Instrumentul este acum frecvent folosit ca o componentă în planificarea diferitelor intervenții guvernamentale
Analiza SWOT ajută la identificarea celor mai relevante orientări strategice în ceea ce privește dezvoltarea social-economica. Utilizarea instrumentului este, prin urmare, deosebit de util în planificarea unui program și în timpul evaluării ex-ante. Analiza SWOT poate servi, de asemenea, ca un instrument de management pentru a evalua relevanța unei strategii în etapa punerii în aplicare. Deoarece analiza SWOT a fost folosită în etapa de formulare a programului, este necesară reactualizarea să continuă pentru a se asigura că orientările strategice rămân pertinente.
Implementarea unei abordări strategice prin analiza SWOT implică parcurgerea următoarelor etape:
Stabilirea obiectivelor;
Analiza contextului în care se intenționează să se intervină;
Idenitificarea și analiza factorilor interni: Strenghts – Punctele tari&NVeaknesses -Punctele slabe;
Idenitificarea și analiza factorilor externi: Opportunities – Oportunități &Threats –Amenințări;
Ordonarea factorilor SWOT;
Elaborarea strategilor
Stabilitea obiectivelor- presupune definirea a ceea ce se dorește să se realizeze de către instituția publică.
Analiza contextului în care se intenționează să se intervină;
Printr-o scanare în linii mari a condițiilor se urmărește detectarea problemelor care este posibil să afecteze intervenția în discuție. Pentru aceasta sunt evaluate condițiile de implementare a intervenției guvernului prin analiza indicatorilor social-demografici, economici, politici și fizici.
Scopul este acela de a obține o imagine de ansamblu, pentru a ilustra problemele cheie, cu care comunitatea aflată în discuție trebuie să se confrunte.
Idenitificarea și analiza factorilor interni: Strenghts – Punctele tari&NVeaknesses -Punctele slabe;
Construirea matricii SWOT începe prin identificarea factorilor interni care pot influența intervenția sau proiectul. Se începe cu un inventar al factorilor care se află, chiar și în mod parțial, sub controlul autorităților publice, și care pot atât promova sau împiedica îmbunătățirea situației. Factorii interni sunt: punctele tari și punctele slabe. Identificarea acestora se face în cadrul unei sesiuni de brainstroming.
S-Strenghts – Puncte tari . Punctele tari sunt aspectele pozitive interioare ale proiectului sau persoanei respective. Pentru a identifica punctele tari următoarele întrbări pot fi de folos: Ce faceți bine? Ce resurese aveți? Care sunt avantajele? Ce face mai bine proiectul respectiv față de alte proiecte? Punctele forte includ bunurile tangibile ca de exemplu fondurile disponibile, Resurse materiale(echipament, spațiu), canale de comunicare existente, materiale cu drepturi de autor, patente, sisteme de informare și procesare. 1
W- Weaknesses – Puncte slabe. La puncte slabe se identifică aspectele negative interioare ale proiectului, care se dorește a fi corectate. întrebări ajutătoare pentru identificarea punctelor slabe pot fi: Ce ar putea fi îmbunătățit la proiectul respectiv? Ce consideră ceilați că sunt punctele slabe ale proiectului? Ce ar trebui evitat din experiența trecuta? Punctele slabe sunt zonele care trebuie îmbunătățite. Cu cât punctele slabe sunt identificate cu mai multă acuratețe, cu atât mai valoroasă va fi această analiză.
Idenitificarea și analiza factorilor externi: Opportunities – Oportunități &Threats –Amenințări;
Procesul continuă cu identificarea factorilor externi care pot influența activitatea autorității publice. Aceștia sunt parametrii împrejurărilor care nu se află sub controlul direct al autorităților publice , dar care va influența în mod sigur dezvoltarea social-economică a
comunității. Factorii externi sunt: oportunitățile și amenințările. Pentru listarea lor se poate apela, de asemena, la brainstorming.
O – Opportunities – Oportunități . Aici sunt identificate conjuncturile exterioare pozitive. Astfel de oportunități pot fi considerate schimbările tehnologice, contextul politic, social și sau economic. întrebări pentru a identifica astfel de oportunități sunt următoarele: Care sunt condițiile favorabile dezvoltării proiectului existente acum în politică? Care este avantajul concurențial al proiectului?
T- Threats – Amenințări La amenințări trebuie avute în vedere conjuncturile externe negative pentru proiect. Pentru a identifica aceste amenințări poți căuta răspunsul pentru următoarele întrebări: Care sunt obstacolele existente în calea proiectului respectiv? Care sunt schimbările globale care pot afecta evoluția proiectului? Amenințările ar putea include creșterea prețurilor de către furnizori, criza financiară globală, efect negativ al media, o schimbare politică. Trebuie puse pe hârtie cele mai mari temeri ale dumneavoastră. O parte din această listă ar putea fi de natură speculativă, dar va adăuga valoare analizei dvs SWOT și sunt de ajutor la clarificarea probabilității de a se întâmpla.
Pentru identificarea și analiza factorilor swot propunem utilizarea următorului șablon în care am sintetizat principalele aspecte ce trebuie urmărite
Ordonarea factorilor SWOT
Factori S.W.O.T. sunt ierarhizați și prioritizați în scopul stabilirii viabilității ori crizei organizaționale.
Punctele forte și oportunitățile se ordonează în șiruri strict crescătoare, iar punctele slabe și amenințările în șiruri strict descrescătoare. Ținând cont de specificul domeniului administrației publice și de cel al sectorului public, ordonarea factorilor poate fi un proces dificil, deoarece în sectorul public rezultatele activității sunt dificil de cuantificat numeric.
Elaborarea strategilor
După tot efortul făcut de a identifica factorii swot aceștia trebuie corelați pentru a genera direcțiile strategice de acțiune. Un prefesor de la George Washington University afirmacă multe persoane se opresc după ce au identificat factorii swot. Și atunci, dacă această analiză rămâne fără finalitate ar trebui numită analiza sovi-hat (so what?- și ce dacă?).
Pentru a avea o utilitate practică trebuie făcută corelarea factorilor SWOT.
În funcție dintre factorii SWOT se formulează posibile strategoii.
Formularea direcțiilor strategice se bazează pe următoarele reguli:construiește în jurul punctelor tari; corectează punctele slabe; profită de oportunități; evită amenințările.
O posibilă metodologie de corelare a factorilor swot este de tip max-max, max-min, min-max și min-min. Analiza acestora poate conduce la recomandări care vizează maximizarea punctelor forte și a oportunităților, precum și minimizarea punctelor slabe și a amenințărilor.
Conchizând putem afirma că scopul analizei SWOT este de a a evidenția factorii dominanți și determinanți, atât în interiorul cât și în exteriorul organizației și de a formula recomandări strategice prin combinarea acestora. Astfel sunt formulate orientări strategice prin conectarea proiectelor la contextul intern și extern.
CAPITOLUL IV
METODE CANTITATIVE
Secțiunea I Analiza datelor administrative
Noțiunea de date se suprapune deseori cu cu alți doi termeni: infomații și cunoștințe.
Prin date se înțelege colectarea într-un sistem computerizat a cifrelor, imaginilor ori a altor informații neprelucrate.
Standardul internațional de managementul arhivelor, ISO 15489, definește înregistrările ca fiind informațiile creeate, primite și păstrate ca probe și informații de către o organizație sau persoană, în îndeplinirea obligațiilor impuse de lege.
Comisia Internațională a Arhivelor definește informațiile ca fiind înregistrarea unei informații colectată, generată ori primită după îndeplinirea unei activități care are un conținut suficient de complex pentru a furniza asemena informații.
Ca parte a muncii administrative, proiectele și instituțiile publice colectează date despre activitatea lor. Datele administrative se referă tocmai la acele informații care sunt colectate de rutină ca parte a muncii administrative. Aceste informații sunt extrem de folositoare și pot fi folosite pentru analize ulterioare fie în etapa de analiză a unei probleme, fie analizele pentru evaluări.
Datele administrative reprezintă informații cu privire la administrarea unui program. Ele sunt adesea o sursă bogată de informații despre cheltuielile și beneficiarii unui proiect, și sunt, în general, accesibile pentru a fi utilizate. Datele sunt de obicei colectate în cadrul unui proces structurat de monitorizare. Ele sunt de obicei produse sau colectate în scopul evaluării, dar nu servesc neapărat numai acestui scop.
Bazele de date administrative nu au limite, totuși, acestea trebuie completate cu eforturi mai costisitoare de strângere a datelor, cum ar fi sondajele. Exemplele de date deținute de instituțiile publice colectate în scopuri administrative includ:
Informații despre persoanele care cr ajutor de somaj
Participarea la procesul de reconversie profesională
Înregistrarea pacienților la medicul de familie
Înregistrările prețurilor proprietăților și a tranzacțiilor;
Înregistrarea țelurilor absolvenților și studenților.
Unul dintre principalele avantaje al datelor administrative este că ele sunt deja disponibile și la un cost foarte mic. Bazele de date administrative nu au limite, totuși, acestea trebuie completate cu eforturi mai costisitoare de strângere a datelor, cum ar fi sondajele.
Disponibilitatea și calitatea datelor administrative poate varia în funcție de necesitățile instituției ori proiectului și de mecanismele sale de implementare.
În cea mai favorabilă situație, datele ar fi centralizate și stocate într-un format ușor de accesat, ar fi complete în ceea ce privește gama de date colectate într-un format sistematic și comparabil pe toată desfășurarea programului.
În practică, responsabilitatea colectării diferitelor tipuri de date revine instituțiilor publice. De aceea cererile de date administrative sunt adresate acestor instituții.
Utilitatea datelor administrative depinde de două aspecte cheie:
în primul rând, calitatea informațiilor.
Atributele principale ale calității tind să vizeze următoarele: precizia, comparabilitatea, coerența, accesibilitatea și completitudinea. Cele mai întâlnite probleme referitoare la calitatea datelor administrative sunt, probabil, dubla înregistrare, date lipsă și acoperirea incompletă.
în al doilea rând, accesibilitatea datelor. Ideal ar fi ca datele să fie stocate utilizând un software ce permite utilizatorilor să examineze calitatea informațiilor și să le prezinte într-un mod elocvent.
Majoritatea datelor sunt colectate odată cu îndeplinirea activităților. Managerii instituției ori de proiect au responsabilitatea de a asigura că procedurile de colectare și sintetizare a informațiilor sunt riguroase și transparente.
Principalele metode de generare a datelor se regăsesc în desfășurarea procesului și în monitorizarea continuă. Este o practică comună ca, în momentul în care proiectele primesc aprobarea pentru finanțare din fonduri europene, să se facă un contract formal pentru strângerea informațiilor.
În cazul programelor finanțate de Fondurile Structurale ale Uniunii Europene a apărut o problemă din cauza co-existenței unor sisteme de informații administrative proprii fiecărui organism de finanțare și care nu au neapărat aceeași delimitare. De exemplu, ar putea exista diferențe între cerințele reprezentanților Comisiei și operatorilor naționali și datele administrative ce ar trebui coordonate.
Uneori informațiile sunt disponibile la nivelul proiectului, dar nu sunt accesibile programului datorită deficitului de personal și volumului mare de muncă.
Pentru strângerea informațiilor necesare realizării unei sarcini în lucru, este esențial să ai sprijinul personalului administrativ al instituțiilor care dețin informațiile necesare.
De obicei, finanțatorii unui proiect folosesc sancțiuni ca să se asigure că datele sunt furnizate; de exemplu, condiționarea finanțării de depunere constantă a rapoartelor de monitorizare.
Mai ales în faza de evaluare și monitorizare, pentru că vorbim de bani publici, în majoritatea cazurilor, datele referitoare la fiecare proiect vor fi stocate sistematic și păstrate accesibil într-un format elementar.
Formatul ar trebui să permită evaluatorilor obținerea elementelor principale ale programului și să realizeze calcule simple, de exemplu, procentul de cheltuieli dedicat rezolvării problemelor de mediu, procentul de cheltuieli ale programului de care au beneficiat zonele cele mai defavorizate rurale sau urbane, diferența dintre costul pentru un loc de muncă creat într-o zonă rurală și una urbană șamd.
Informațiile administrative pot fi folosite într-o serie de scopuri și la fiecare stadiu al unei intervenții guvernamentale, dar sunt cu precădere utile în faza de analiză a problemei și de monitorizare.
Ca la orice metodă, punctul de plecare este elaborarea întrebărilor de evaluare, și pentru fiecare întrebare, se determină datele solicitate.
Ca și în cazul surselor secundare de informare, pot exista și aspecte referitoare la compatibilitatea informațiilor disponibile cu cele impuse de necesitățile specifice. Mai ales că este probabil că datele respective nu au fost colectate pentru scopul pentru care sunt actualmente folosite.
Din ce în ce mai multe informații sunt stocate electronic și,prin urmare, costurile de acces și de manipulare sunt mai reduse ca până acum.
Cu toate acestea, datele păstrate de persoanele fizice pot fi limitate și pot exista alți factori instituționali care limitează accesul.
Colectarea și sintetizarea informațiilor poate fi facilitată prin instituirea unui sistem computerizat. Totuși, acest instrument trebuie folosit cu prudență.
Noile tehnologii de informare facilitează strângerea și circulația unui volum mare de informații. Ideea unei baze de date mari, la nivel de organizație, care să poată fi partajată flexibil de mai multe aplicații sau baze model a fost realizată prin pachetele software proiectate special pentru aceste sarcini.
Aceste pachete, numite sisteme de management al bazelor de date (DBMS), sunt disponibile pe piață sub diferite nume comerciale, cum ar fi ORACLE, SYBASE, INGRES, FOXBASE, și dBASE.
Informatizarea trebuie precedată de o analiză aprofundată ea baza pentru selectarea celor mai utile date care să fie păstrate și prezentate.
Secțiunea a II-a Analiza cost-beneficiu
Analiza cost-beneficiu este o metodă folosită pentru a estima în bani valoarea unui proiect/intervenții/program. Acest tip de metodă urmărește analiza oportunității unui proiect: proiectul se va realiza dacă beneficiile sunt mai mari decât costurile. Analiza cost-beneficiu țintește să atribuie o valoare monetară pentru beneficiile unui proiet.
Această metodă permite și analiza și selecția între mai multe variante de soluționare a unei probleme: va fi aleasă varianta care are valoarea cea mai mare a beneficiilor în raport cu costurile. Astfel, analiza cost-beneficiu permite creearea unui clasament între proiectele ce trebuie analizate.
Principala caracteristică a analizei cost-beneficiu este că transformă beneficiile greu evaluabile în bani, în beneficii evaluabile, făcând astfel posibilă calcularea, compararea și integrarea lor în costurile proiectului. Astfel toate beneficiile proiectului capătă valoare monetară și permit calcularea raporturilor cost-beneficiu și deci estimarea în bani a valorii beneficiilor obținute în schimbul cheltuielilor făcute.
Scopul analizei cost-benefic este acela de a determina daca un proiect eligibil din prisma beneficiilor sociale prin intermediul calculării sumei algebrice și a comparării costurilor reduse cu beneficiile economice ale proiectului.
Se impune a atrage atenția asupra faptului că analiza cost-beneficiu nu este totuși o știință exactă. Ea presupune elemente subiective care nu pot fi înlăturate. Cel care face analiza trebuie să-și folosească experiența și cunoștințele pentru a lua cele mai bune decizii pe baza informațiilor disponibile. Totuși folosirea acestei analize evită blocajele pentru situațiile în care efectiv nu există nicio modalitate de analiză obiectivă.
Tehnica utilizată se bazează pe:
previziunea efectelor economice ale unui proiect;
cuantificarea beneficiilor prin proceduri adecvate de măsurare ale procedurilor;
evaluarea în bani a beneficiilor, folosind tehnici convenționale de estimare financiară a efectelor economice;
calcularea randamentului economic, folosind un indicator concis care permite formularea unei opinii în ceea ce privește performanțele proiectulu
Justificarea unui proiect de investiții presupune analiza fezabilității sale și a performanțelor economice. Acestă metodă însoțește de regulă un studiu de fezabilitate (tehnic, financiar, legislativ, organizatoric) al proiectului în sine și constituie sinteza finală a acestora.
Principalul avantaj al analizei cost-beneficiu, comparativ cu alte tehnici tradiționale de evaluare contabilă este că sunt luate în considerare și distorsionările de cost care nu sunt reflectate în mod explicit în analiza contabilă.
În general, analiza cost-beneficiu este utilizată la măsurarea impactului economic al unei intervenții atunci când efectele sale merg dincolo de simplele efecte financiare.
Cu titlul de exemplu, construcția unei autostrăzi în Franța a fost evaluată la 250 milioane de euro pe parcursul a 25 de ani. Printre beneficiile sociale ale acestor investiții sunt: economia de timp, evitarea accidentelor, economii cu întreținerea autovehiculelor.
Totuși, având în vedere această sumă enormă de bani ce trebuie investită, se ridică întrebarea dacă cheltuirea să este justificată și din punct de vedere economic.
În cadrul literaturii de specialitate s-au evidențiat următoarele etapeale analizei
cost-beneficiu, fiind alcătuită din trei părți:
Calcularea costurilor.
Cuantificarea beneficiilor în bani și calcularea lor
Compararea cifrelor
Înainte de derularea efectivă a analizei cost beneficiu trebuie stabilită unitatea de măsură/pe baza căreia se face comparația – de obicei banii. Este mai complicat decât pare la prima vedere pentru că trebuie să avem în vedere devalorizarea sau aprecierea monedelor.
Calcularea costurilor
În primul rând trebuie lămurită întrebarea: Ce sunt costurile? Costurile reprezintă valoarea contribuției care a fost folosită pentru a produce ceva și care nu mai poate fi folosită pentru a produce altceva. Costul total se obține prin adunarea costutirlotr dorecte și a celor indirecte, sau prin adunarea costurilor fixe și a celor variabile. Dacă se împarte costul total la cantitatea de produse/servicii se obține costul mediu. Costurile presupun:
costuri investiție inițială
costurile anuale de operare
Costurile de investiție includ valoarea activelor fixe (clădiri, terenuri, întreținere), achiziții de echipamente, formarea personalului, pierderi financiare pe durata executării măsurii etc. Costurile de operare includ toate costurile ocazionate de exploatare: materii prime, forța de muncă, energie electrica, întreținere; tot aici tebuie avute în vedere posibile venituri aduse de investiție (în cazul unei autostrăzi poate fi vorba de taxa de trecere).
Costurile cu punere în aplicare a investiției reprezintă o cheltuială care se face o singură dată. În timp ce costurile de întreținere sunt cheltuieli repetitive, care se fac anual.
În exemplul anterior ce cu privire la construcția autostrăzii, costurile investiției cuprind următoarele capitole:
exproprierile de terenuri pe care va trece autostrada – 25 milioane de euro;
construcția autostrăzii- 180 milioane de euro/3 ani;
costurile anuale de operare – 2 milioane de euro/ an.
Mai ales când vorbim de sume atât de mari, și cu atât mai mult că sunt finanțate din bani europeni, este de la sine înțeles că cifrele prezentate sunt rezultatul unei documentații temeinice. Costurile sunt determinate pe baza analizelor tehnice care se referă la aspecte de inginerie, management, localizare și logistică etc. Și înglobează munca echipelor de experți specializați pe domeniile de activitate respective. Analizele efectuate trebuie să demonstreze că proiectul propus trebuie că este cel mai bun din punct de vedere al alternativelor posibile și că asigură fezabilitatea activității din punct de vedere tehnic.
La calcularea costurilor nu trebuie uitate costurile indirecte rezultate din sursele de finanțare precum împrumuturile ori alte surse de finanțare cu capitalul privat
Cuantificarea în banii a beneficiilor și calcularea lor
Pentru că avanatajele economice ale unui proiect se reflectă în bani este important să cunoaștem care este suma algebrică a beneficiilor. De fapt acesta este și principalul avantaj al analizei cost-beneficiu. Prin această metodă se identifică costurile economice ale beneficiilor unui proiect, chiar și atunci când acestea nu sunt imediat monetizabile.
De aceea în această etapă sunt identificate beneficiile și sunt cuantificate în banii. Fiecărui beneficiu i se atașază o valoare monetară, astfel că în final se poate trage linie și se calculează în bani suma totală pe care o valorează beneficiile.
În noțiunea de beneficii sunt incluse mai multe dimensiuni ale proiectului: produsele, rezultatele proiectului, și impactul proiectului. Pentru unele beneficii este simplu de calculat valoarea monetară. Unele beneficii sunt tangibile, ca de exemplu nr.de kilometrii de autostradă construiți, dar unele beneficii nu sunt tangibile iar costurile lor sunt ascunse, precum satisfacția beneficiarilor. De aceea pentru unele beneficii valoarea în bani poate fi înșelătoare de calculat sau chiar imposibil.
Beneficiile rezultate sunt mai greu de cunatificat în bani și presupun o serie de aproximări mai mult sau mai puțin convenționale și standardizate. Fiecărui beneficiu trebuie să i se atașeze o valoare monetară. Operațiunea de cuantificare monetară a beneficiilor necesită o mulțime de aproximări. De aceea s-a recusrs în anumte cazuri la practici standard consolodate la nivel internațional.
Spre exemplificare, beneficiile sociale ale investiției în proiectul de infrastructură rutieră sunt:
20 minute economie de timp pentru fiecare autovehicul care tranzitează autostrada;
evitarea a 20 de accidente pe an;
economii cu întreținerea autovehiculelor.
Întrebările la care tebuie să răspundă analiza cost-benefîciu sunt:
care este valoarea în bani a timpului economisit de autovehiculele care tranzitează autostrada?
care este valoarea economică a vieților pierdute în accidentele care vor fi evitate în ficare an?
care este valoarea în bani a economilor cu întreținerea autovehiculelor?
Răspunsul la prima întrebare ar putea fi: Este estimat că noua autostradă va fi tranzitată în medie de 30 000 de autovehicule pe zi. Fiecare autovehicul face o economie de 20 de minute. Un calcul standardizat pornește de la salariul mediu care este de este de 9 € / oră (în Franța, de unde este preluat exemplul prezentat). Așadar cele 20 de minute economisite valorează 3€/fiecare vehicul. Adică 90 milioane €/ an . Multiplicat cu indicele de creștere rezultă o economie de 10,95 milioane în primul an de utilizare al autostrăzii. Urmează calculul pentru următorii 24 de ani, întrucât pentru investițiile de infrastructură perioadele de calcul se întind la peste 25 de ani.
Răspunsul la a doua întrebare ar putea fi: Calcularea valorii în bani cere aproximări care pot fi controversate.
Persoana este privită din perspectiva contribuției persoanei la bugetul public, știut fiind că bugetul public acoperă necesitățile cetățenilor. Astfel este luat în considerare potențialul economic în funcție de vârsta persoanei, adică sumele de bani din taxe și impozite pe care o persoană, ca și contribuabil, le varsă către bugetul de stat și cel local. Pe baza acestor presupuneri valaorea în bani a unui accident a fost aproximată la 10 000 €. Aceasta însemană că prevenirea a 20 de accidente reprezintă 200 000 € pe an.
Răspunsul la a treia întrebare ar putea fi: Calcularea economiei realizate cu costul de întreținere a autovehiculelor se bazează pe date tehnice precum: reducerea uzurii mașinii, schimbul de ulei etc. Din raportul tehnic rezultă că se realizează o economie de 0, 01 € pe fiecare vehicul.
Pentru a oferi o imagine completă a implicațiilor unui proiect se are în vedere și evaluarea impactului de mediu și impactului social ( prin efectuarea analizelor impactului asupra mediului și impactului de gen).
Compararea cifrelor (analiza cost-beneficiu)
Analiza cost-beneficiu analizează oportunitatea realizării unei investiții/a unui proiect: proiectul se va realiza dacă beneficiile sunt mai mari decât costurile. Astfel că înainte de a trage o concluzie trebuie comparate rezultatele convertite în cifre.
Pentru aceasta se calculează durata de timp în care investiția se amortizează. Dacă costul unei investiții este de 40,000 de lei/an și beneficiile sunt de 60,000 lei/an, atunci investiția se amortizează în 8 luni. În funcție de această concluzie se ia decizia dacă se va face sau nu investiția respectivă.
În cazul unor proiecte de investiții mari, calcularea diferenței dintre investiție și beneficii se poate face informatizat cu un template special creat. Rezultatul va fi generat automat. în funcție de aceasta se pot trage concluziile: o disproporție vădită în care costurile sunt mult mai mari decât beneficiile este un semnal de alarmă că investiția nu este justificată.
În această situație, se poate reconsidera perioada de timp în care se dorește amortizarea investiției, iar rezultatele se pot schimba
Analiza economică este nucleul analizei cost-beneficiu și identifică toate costurile de venituri și cheltuieli. Această analiză trebuie făcută în mod responsabil și serios cu referire la o multitudine de aspecte precum: corecții pentru efectele fiscale(impozite,subvenții), calculul extemalităților în pozitive și negative, conversia de la prețurile de piață la prețurile din umbră, factorii standard de conversie, valoarea netă prezentă și rata internă de rentabilitate economică.
Analiza cost beneficiu a proiectului pe care l-am prezentat ce relevă faptul că construcția autostrăzii este oportună și durabilă financiar pentru că, după calcularea diferenței dintre investiție și beneficiii numărul general acumulat este pozitiv.
Concluziile asupra oportunității și durabilității proiectului se desprind din calcularea echilibrului între venituri și cheltuieli. Durabilitatea financiară este asigurată atunci când numerarul general acumulat este pozitiv sau,cel mult, egal cu zero. Per a contrario, dacă numerarul acumulat este negativ, proiectul nu este fezabil din punct de vedere financiar și va fi necesar să se modifice structura sa.
Conchizând putem spune că descrierea de mai sus a etapelor de elaborare a analizei cost-beneficiu stabilite în raport cu beneficiile pe parcursul unei perioade de timp.
În spatele tuturor acestor cifre stă o muncă titanică de documentare și analize tehnice minuțios realizate.
În cazul în care este evident că un proiect este extrem de convenabil pentru un investitor privat atunci nu mai este necesară luarea unei decizii de alocare a fondurilor publice. Dar dacă beneficiile unui proiect nu sunt evidente și nici direct monetizabile, fiind mai greu de exprimat în numerar, este cazul să apelăm la analiza cost-beneficiu.
Analiza cost-beneficiu este utilizată în mod normal pentru proiectele majore de infrastructură, în special în sectoarele de transport și de mediu, dar este de asemenea utilizată pentru a evalua proiectele din domeniul sănătății, educației și cultură. Ea este un instrument util de evaluare și selectare a proiectelor dar necesită strictețe și coerență metodologică în aplicare.
Concluzionăm că analiza cost – beneficiu se folosește pentru:
alegerea între mai multe variante;
evaluează cea mai eficientă modalitate de a atinge un obiectiv;
determină dacă un proiect trebuie continuat sau trebuie întrerupt;
evaluează consecințele pentru neluarea niciunei măsuri.
Secțiunea a III-a CAF
Cadrul de auto-evaluare a modului de funcționare a instituțiilor administrației publice sau Common Assessment Framework (CAF) este un instrument care permite autoevaluarea unei organizații și deci stabilirea unui diagnostic. Pornind de la acest diagnostic pot fi întreprinse acțiuni de îmbunătățire a activității și a organizării instituției. Utilizarea CAF furnizează organizației un cadru de referință important pentru inițierea unui proces de îmbunătățire continuă.
Metoda presupune că angajații unei instituții publice să răspundă la un chestionar pentru a evalua activitatea organizației. Evaluarea se face prin implicarea directă a angajaților organizației publice în identificarea oportunităților și nevoilor de intervenție asupra deficiențelor, precum și în avansarea unor soluții practice care să conducă la optimizarea managementului public al instituției
Ca urmare a auto-evaluării se elaborează diagnoza organizațională. Această analiză diagnostic – CAF, asigură analizarea situației interne a instituției, identificarea problemelor și a nevoilor instituționale prin implicarea activă a tuturor departamentelor din cadrul instituției, rezultatul fiind o imagine completă și coerentă a instituției.
Metodoligia CAF are ca obiectiv modernizarea și performanța în administrația publică locală și îndeplinește trei funcții:
funcția evaluativă;
funcția motivațională și
funcția consultativ-prospectivă.
Funcția evaluativă.
Evaluarea făcută prin intermediul CAF se bazează pe probe concrete și are în vedere criterii larg acceptate în toată Europa. Tehnica propusă de CAF este un mijloc de a evalua progresul în timp dar și de a integra diferitele inițiative privind calitatea activității organizației. Un alt aspect este cel legat de obținerea unui diagnostic cu privire la modul real de funcționare și de identificare a problemelor și soluțiilor posibile ce duc la îmbunătățire.
Funcția motivațională.
Un rol important al CAF este acela de motivare prin implicarea personalului ce realizează auto-evaluarea în identificarea domeniilor deficitare unde trebuie să se intervină precum și în propunerea de soluții concrete pentru îmbunătățirea/eficientizarea activității în domeniile respective. Astfel angajații se simt motivați, implicați, responsabilizați.
Funcția consultativ-prospectivă.
În urma aplicării auto-evaluării CAF, reprezentanții instituției participante vor trebui să elaboreze un plan de intervenție care să ducă la eficientizarea și creșterea eficacității administrației din care fac parte. Concluziile autoevaluării se centrează pe strategiile de îmbunătățire a coordonării tuturor activităților din cadrul organizației publice, implicând elaborarea planului de optimizare a managementului public pentru instituția respectivă.
CAF este inspirat din modelul de excelență EFQM (European Foundation for Quality Management). În prezent, CAF este o metodă tot mai larg utilizată pentru auto-evaluarea modului de funcționare a instituțiilor publice, utilizând principiile managementului calității și bazându-se pe un ansamblu de criterii larg acceptate.
Etapele CAF
Procedura de implementare CAF presupune parcurgerea mai multor etape și anume: obținerea angajamentului conducerii și informarea tuturor angajaților în legătură derularea procesului de auto-evaluare; desemnarea unui șef de proiect, stabilirea grupului de evaluatori; prezentarea metodologiei de evaluare a tuturor membrilor grupului de evaluatori; derularea evaluării individuale; susținerea reuniunilor de consens; prioritizarea acțiunilor de îmbunătățire identificate; întocmirea raportului de implementare CAF; înaintarea raportului echipei de conducere.
Pe baza feedback-ului primit, se elaborează planul de acțiuni ce trebuie implementate în vederea îmbunătățirii/eficientizării modului de funcționare a instituției evaluate.
În sinteză pașii enumerați mai sus pot fi grupați în trei faze principale:
Organizarea evaluării;
Evaluarea;
Utilizarea resurselor
Organizarea evaluării
Înainte de a lansa proiectul de evaluare, conducerea organizației trebuie să discute și să ajungă la un acord privind:
scopul auto-evaluării;
modalitățile de evaluare;
rezultatele preconizate.
Evaluarea este realizată de către o echipă de evaluatori formată din angajații instituției publice. Este de dorit ca membrii echipei să fie cât mai reprezentativi pentru organizație și să aibă, astfel, o varietate de puncte de vedere. Este de dorit ca evaluatorii să aibă capacitatea de analiză. Și este de preferat ca aceștia să se ofere voluntar.
Derularea procesului necesită numirea unui coordonator. Rolul coordonatorului este să asigure coerența procesului de auto-evaluare. în aceeași măsură acesta trebuie să ia toate măsurile cerute pentru ca grupul de evaluatori să aibă la dispoziție toate documentele și informațiile necesare. Este important ca cel care coordonează procesul de evaluare să cunoască metodologia CAF pentru a putea să răspundă la întrebările membrilor echipei de evaluare ori să-i insfruiască asupra metodologiei, dacă este cazul. Coordonatorul evaluării poate fi și din afara organizației.
Odată ce echipa de evaluarea și coordonatorul au fost stabiliți, în cadrul unei întâlniri de lucru, aceștia trebuie informați asupra scopurilor demersului. în cadrul acestei întâlniri este prezentat Suportul de evaluare CAF- care cuprinde criteriile pe baza cărora se face evaluarea.
Evaluarea
Evaluaera individuală. În mod individual, fiecare membru al echipei evaluează fiecare criteriu în ordinea în care sunt prezentate în Suportul de evaluare CAF. Pentru fiecare dintre cele 9 criterii.
Când toate evaluările individuale au fost terminate, fiecare evaluator înmânează fișele de evaluare coordonatorului de echipă. Coordonatorul întocmește un document de sinteză în care compilează toate punctele tari, punctele slabe și modalitățile de îmbunătățire propuse
Căutarea unui consesns. După faza de evaluare individuală, la a doua reuniune, evaluatorii își împărtășesc punctele de vedere asupra notării criteriilor și sub-criteriilor, asupra punctelor tari și a celor slabe și a modalităților de îmbunătățire propuse. La această a doua întâlnire se caută găsirea unui acord comun pentru a întocmi un raport către conducerea organizației.
Găsirea unui consens se face parcurgând următorii pași:
prezentarea notelor individuale;
identificarea punctelor de consens și de divergențe;
discuții pentru explicarea opiniilor (argumentare, și negociere);
încercarea de a ajunge la un consens.
Concluziile procesului de evaluare sunt sintetizate într-un document, documentul de compilație al evaluării, care este o analiză diagnostic a organizației. Analiza este prezentată conducerii instituției publice
Utilizarea resurselor
Prioritizarea domeniilor de îmbunătățire. Rezultatele evaluării sunt comunicate conducerii instituției. Examinând analiza diagnostic, leaderii instituției determină care sunt domeniile care necesită
Strategia de îmbunătătțire. În baza acestei prioritizări, conducerea elaborează o strategie de reformă instituțională. în elaborarea strategiei trebuie să se țină cont atât de așteptările cetățenilor cât și de cele ale factorilor politici. Strategia este implementată printr-un plan de acțiuni.
Urmărirea progreselor. După ce planul de acțiune a fost formulat și s-a început implemenatarea sa, este important să se verifice dacă schimbările au un efect pozitiv. Unele organizații au introdus o autoevaluare periodică pentru a susține procesul de modernizare a administrației publice.
Conchizând evidențiem că evaluarea prin metodologia CAF reprezintă o oportunitate de a identifica și promova cele mai bune practici între diferitele sectoare ale unei organizații sau între diferite organizații.
Această metodă este de asemenea un mijloc de a mobiliza personalul și a-1 implica în procesul de îmbunătățire instituțională. Astfel CAF-ul este un mijloc eficient de a integra diferitele inițiative referitoare la calitate în activitățile curente care oferă totodată ocazia de a identifica progresul și nivelul realizărilor.
Secțiunea a IV-a Analiza multi-criterială
Analiza multicriterială este un instrument de luare a deciziilor care ajută la compararea alternativelor de soluționare ale unei probleme Așadar, analiza multicriterială este un instrument de comparare în care sunt luate în considerare mai multe variante de soluționare și astfel, este de folos în formularea unui raționament comparativ pentru rezolvarea problemelor complexe.
De multe ori variantele între care trebuie făcută o alegere sunt de natură diferită și pot fi chiar în trebuie ales între păstrarea slujbelor sau conservarea mediului înconjurător.
Exemplul dat este o comparație greu de făcut iar alegerea între cele două opțiuni nu este evidentă ci este este dificil de făcut. în astfel de situații de evaluare a mai multor opțiuni în cazul unor probleme și decizii complexe este de folos analiza multicriterială.
Analiza multicriterială presupune existența mai multor criterii în funcție de care se măsoară performanța și avantajele fiecărei alternative de soluționare a problemei. Criteriile sunt diferite din punctul de vedere al metodelor de măsurare. Pentru fiecare alternativă sunt folosite una sau mai multe metode de evaluare.
Analiza multicriterială este similară tehnicilor folosite în managementul sistemelor informaționale. De asemenea se aseamănă cu analiza cost-beneficiu. deși nu se reduce numai la aspectul monetar.
Principalele etape ale analizei multicriteriale sunt:
Stabilirea alternativelor ce vor fi comparate;
Definirea criteriilor de evaluare;
Analiza impactului fiecărei alternative
Compararea scorurilor fiecărei alternative (agregarea rezultatelor
Stabilirea alternativelor ce vor fi comparate
Prima etapă presupune un inventar al elementelor ce trebuie comparate. Cei care au de făcut alegerea trebuie să identifice variantele de soluționare, acele posibilele intrervenții guvernamentale ce pot conduce la îmbunătățirea situației, pentru a elabora raționamentul comparativ între acestea.
Definirea criteriilor de evaluare
Selecția criteriilor de evaluare depinde de prioritățile urmărite de cei care iau decizia. Criteriile de analiză sunt nenumărate, iar alegerea și definirea lor este întotdeauna un proces politic și care depinde în mare măsură de preferințele actorilor decizionali.
Stabilirea criteriilor și a ponderii lor în procesul decizional este un subiect de negociere politică și compromis. Pentru că alegerea într-un anumit fel a criteriilor și greutatea acordată fiecărui criteriu influențează în mod major selecția unei anumite variante de soluționare a problemei.
Dacă preferințele între criterii arată puncte de vedere divergente, este posibilă stabilirea mai multor clasificări ale măsurilor și realizarea a două matrice de evaluare
La nivelul Uniunii Europene s-au conturat 5 criterii folosite în cadrul oricărui exercițiu de evaluare – criteriile "DAC”. Acestea sunt:
Relevanța
Eficiența
Eficacitatea
Impactul
Sustenabilitatea
Un punct de plecare în alegerea criteriilor poate următoarea întrebare: Ce se dorește să se realizeze prin intermediul acestei alternative/politici publice.?
În selectarea criteriilor trebuie evitate acele criterii care se suprapun. Alegerea criteriilor trebuie să țină seama ca acestea să se aplice la un număr cât mai mare de alternative ce trebuie comparate pentru că altfel analiza multicriterială nu poate avea loc.
De asemenea, criteriile alese trebuie să fie, în mod logic, independente unul de celălalt. Pentru aceasta este util să se se țină cont de câteva reguli precum:
realizarea unui set cât mai complet de criterii;
folosirea criteriilor care vizează scopuri mai degrabă decât mijloace;
favorizarea criteriilor a căror analiză poate fi făcută pornind de la indicatori cantitativi;
atunci când se folosesc indicatori calitativi, aceștia trebuie să fie clari și adecvați obiectivelor politicii.
Ca parte a procesului de selecție a criteriilor, o atenție sporită trebuie acordată în definirea acestora. Criteriile alese reflectă preferințele factorilor de decizie și diferitele puncte de vedere. De aceea definirea trebuie să fie cât mai clară și completă, adică să cumuleze toate dimensiunile caracteristice scopului urmărit.
De exemplu, în cazul programelor socio-economice ale Uniunii Europene, evaluarea unei intervenții este ponderată în funție de contribuția să la atingerea obiectivelor stabilite în documentele programatice. Polițele prioritare Uniunii Europene(ex: mediul înconjurător, egalitatea în oportunități) sunt și ele criterii de raționament.
Dacă numărul alternativelor ce trebuie comparate poate fi oricât de mare, numărul criteriilor nu trebuie să depășeascaă o limită rezonabilă. Experiența a arătat ca numărul maxim de criterii pentru o evaluare eficientă este de opt criterii..
Analiza impactului fiecărei alternative
Odată ce alternativele au fost definite și criteriile au fost selectate urmează să se facă o estimare a impactului fiecărei alternative în funcție de criteriul respectiv. Estimarea poate fi cantitativă sau o descriere calitativă.
Pentru estimarea calitativă pot fi folosite scurte fraze descriind diferitele nivele de impact în baza estimărilor anterioare, de obicei, se construiește o matrice de evaluare multicriterială. Această matrice este un tabel cu un număr de coloane identic cu numărul criteriilor și cu un număr de rânduri egal cu alternativele de comparat. în fiecare căsuță /celulă se notează evaluarea alternativei pe baza criteriului afferent.
Fiecărui criteriu trebuie să i se atribuie o anumită pondere, o valoare, corespunzător importanței sale. Suma ponderilor trebuie să fie egală cu 100. Fiecare alternativă trebuie să fie evaluată/notată conform fiecărui criteriu în parte (în ce măsura fiecare alternativă conduce la atingerea obiectivului propus-soluționarea problemei prin îmbunătățirea situației existente/ politicii publice?).
Pentru fiecare alternativă se calculează suma notelor acordate, în final alternativele sunt ierarhizate în funție de rezultatul calculat pentru valoarea globală.
Compararea scorurilor fiecărei alternative (agregarea rezultatelor
Compararea alternativelor se poate face fie manual, dacă nu avem calcule prea dificile, fie printr-un sistem informatizat pe computer, cu un soft specializat. Pentru evaluarea cântărirea variantelor se poate folo și un sistem de notare simplu ori fiecare notă poate primi o pondere. Există mai multe variante de ierarhizare a variantelor și de aici au derivat o serie de diferite metode care însă nu fac obiectul prezentării noastre.
Exista mai multe abordări în funcție de care se elaborează raționamentul comparativ între diferitele soluții posibile2:
Aprecierea personală- care este strict subiectivă iar diferitele criterii ce nu sunt sintetizate sub nicio formă. Fiecare îsi construiește propriul raționament bazat pe valorile proprii de anliză pe care le folosește drept argument pentru a-și susține propriul punct de vedere.
Combinarea asistată – criteriile de apreciere sunt ierarhizate folosind un computer prin intermediul unui pachet informațional. Softul va ierarhiza automat variantele: o soluție va fi clasată deasupra celeilalte dacă are un rezultat numeric mai bun prin raportare la majoritatea criteriilor (număr maxim de aliați) și are mai puține minusuri fată de celelalte criterii (număr minim de oponenți).
Negocierea mediată – criteriile de apreciere sunt propuse de o terță parte ori este negociată între cei interesați. Rezultatul este clasificarea acțiunilor în funcție de rezultatul lor valoric.
Rezultatele și impactul fiecărei alternative sunt evaluate în raport de aceleași criterii, iar rezultatele sunt prezentate sub forma unor valorii numerice care se înscriu într-o matrice.
În ultima coloană se calculează și se înscriu valorile numerice globale.Valoarea numerică globală este pe baza valorilor globale ale cântăririi, echipa de evaluare clasifică alterantivele în funcție de contribuția la îmbunătățirea situației în ansamblul său. În baza ierarhizării alternativelor se elaborează raționamentul compartativ sub forma unui raport ce va servi la fundamentarea deciziei.
Analiza multicriterială este utlizată cu succes în cadrul parteneriatelor colaborative unde poate ajuta la găsirea unui compromis. Aceasta tehnică trebuie folosita în mod interactiv. Și este utilă atâta timp cât partenerii cad de acord asupra ierarhizării alternativelor astfel încât concluziile consensuale sunt majoritare.
Dacă este nevoie de efectuarea unor corecturi, este posibilă repetarea etapelor.
Concluzionăm că analiza multicriterială ajută la luarea deciziei prin cântărirea diferitelor criterii fiind o metodă de neînlocuit pentru că ajută la organizarea procesului de decizie prin sistematizarea într-un mod riguros și consistent a ideilor disparate.
CONCLUZII
Având în vedere faptul că orice organizație publică are unu anumit scop, determinându-și obiectivelor ce trebuie realizate în procesul activității, este binecunoscut faptul că îndeplinirea acestora presupune un proces de luare a deciziilor.
Așa cum am subliniat și în cuprinsul lucrării o primă funcție a oricărei organizații publice o reprezintă funcția de elaborare și luare a deciziei, prin decizie înțelegând încheierea normală a deliberării într-un act voluntar.
În procesul decizional din cadrul instituțiilor publice sunt utilizate o serie de metode și tehnici de lucru standardizate ce au ca principal scop îmbunătățirea atât a procesului decizional în administrația publică, cât și a performanțelor factorilor de decizie și, nu în ultimul rând, conștientizarea cetățenilor asupra importanței alegerilor diferitelor opțiuni de politici publice.
Tehnicile și metodele utilizate la nivelul administrației publice sunt numeroase de aceea alegerea celei mai potrivite se raportează la scopul urmărit, unul dintre criteriile de selecție constând în diferențierea metodelor care analizează calitatea de cele care analizează cantitatea.
Noul management ce se dorește a fi implementat la nivelul administrației publice presupune înainte de toate modernizarea acesteia, însă, resursele limitate reduc tot mai mult libertatea de acțiune a unităților administrației publice.
La ora actuală serviciile de înaltă calitate trebuie să fie furnizate de către mai puțini salariați și asta deoarece statul, împreună cu instituțiile sale, se confruntă cu cerințe tot mai mari din partea cetățenilor și companiilor care, în mod justificat, așteaptă ca administrație publică care să le ofere servicii de calitate într-un timp cât mai scurt.
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate
Albu, E. Administrația ministerială în România, Editura Al Beck, București 2004;
Alexandru, I. Știința administrației, Editura Economică, București 2001;
Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a Editura Lumina Lex, 2007;
Avram Voica, M. Știința administrației, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2011;
David H. Rosenbloom, Public Administration, Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector, Random House, New York;
Gheorghiu I. R., Știința administrației, Editura Economică, București 2005;
P.H. Hatry, Performance Measurement. Getting Result, Urban Institute, Washington DC, 2003;
Iorgovan, A. Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București 2005;
Jean Rivero, Droit administratif, Editura Dalloz 1996;
Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, Editura Universității Creștine”DimitrieCantemir, București 1994;
Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;
Preda, M. Drept administrativ, vol. I, Editura Lumina Lex, București 2004;
Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;
S. Briggs, B. Petersone, Manual de metode folosite în planificare politicilor publice și evaluarea impactului, București 2006;
Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint 2002;
Studii, atricole
N. Drăgulănescu, Noi standarde și practici europene în asigurarea calității administrației publice, prezentare la conferința internațională: Quality Conference în Public Administration, Finlanda, Tampere 2006;
A. Ghinea, D. Negoiță Anașiza Multicriterială, Secretariatul General al Guvernului, www. gov.ro;
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate
Albu, E. Administrația ministerială în România, Editura Al Beck, București 2004;
Alexandru, I. Știința administrației, Editura Economică, București 2001;
Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a Editura Lumina Lex, 2007;
Avram Voica, M. Știința administrației, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2011;
David H. Rosenbloom, Public Administration, Understanding Management, Politics and Law in the Public Sector, Random House, New York;
Gheorghiu I. R., Știința administrației, Editura Economică, București 2005;
P.H. Hatry, Performance Measurement. Getting Result, Urban Institute, Washington DC, 2003;
Iorgovan, A. Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București 2005;
Jean Rivero, Droit administratif, Editura Dalloz 1996;
Oroveanu, Mihai T., Tratat de drept administrativ, Editura Universității Creștine”DimitrieCantemir, București 1994;
Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;
Preda, M. Drept administrativ, vol. I, Editura Lumina Lex, București 2004;
Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;
S. Briggs, B. Petersone, Manual de metode folosite în planificare politicilor publice și evaluarea impactului, București 2006;
Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol. I, Editura Risoprint 2002;
Studii, atricole
N. Drăgulănescu, Noi standarde și practici europene în asigurarea calității administrației publice, prezentare la conferința internațională: Quality Conference în Public Administration, Finlanda, Tampere 2006;
A. Ghinea, D. Negoiță Anașiza Multicriterială, Secretariatul General al Guvernului, www. gov.ro;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Metode,procedee Si Tehnici de Analiza In Stiinta Administratiei (ID: 128520)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.