Marturia sau Proba Testimoniala

CUPRINS

CAPITOLUL I.

Aspecte introductive. Reglementarea procesuală penală

Mărturia sau proba testimonială reprezintă, după cum bine se știe, unul dintre cele mai vechi mijloace de probațiune și printre cele mai folosite în cadrul procesului judiciar, în general și a celui penal în special. Ascultarea, în calitate de martor, a persoanei care are cunoștință despre o anumită faptă sau împrejurare, în legătură cu cauza penală, respectiv informația obținută prin mărturie este de natură să servească aflării adevărului.

Administrarea probei testimoniale, constând în ascultarea persoanelor chemate să depună mărturie într-un proces, aprecierea declarațiilor (depozițiilor) și valorificarea acestora, face parte din acele activități judiciare în care este pusă pregnant în evidență necesitatea respectării în egală măsura, atât a prevederilor procesuale, cât și a regulilor tactice criminalistice.

Din perspectiva deontologica, pentru realizarea unui act de justiție de calitate, ascultarea persoanelor în calitate de martor sau în orice alta calitate procesuală, de către organele de urmărire penală sau de instanțe de judecată, indiferent de poziția acestora în procesul penal, nu poate fi concepută Fără stăpânirea unor cunoștințe serioase de tactică criminalistică, dar și de psihologie judiciară.

I.1. Reglementarea procesuală penală

Conturarea cadrului procesual în care este ascultat un martor se impune pentru sesizarea acelor elemente tactice care sunt indicate de legiuitor, explicit sau implicit. Astfel, este clară prevederea că ascultarea exclude folosirea oricăror forme de violentă după cum ascultarea unor rude apropiate trebuie realizată în anumiți termeni.

În calitate de martor poate fi chemată orice persoană fizică, indiferent de situația socială, vârstă, sex, religie, cetățenie. Mai mult, pot fi martori inclusiv persoane cu anumite defecțiuni senzoriale (orbi, surzi) sau de natura psihică, ceea ce impune cu atât mai mult, aplicarea unor reguli tactice specifice de ascultare.

Sunt exceptate de la situația (obligația) de a depune mărturie (ca martor) persoanele care au luat cunoștință de anumite fapte sau împrejurări în exercițiul profesiei, deci persoanele obligate să păstreze secretul profesional (medic, avocat, notar s.a.). Nu sunt obligați să depună ca martori decât dacă acceptă, soțul și rudele apropiate ale învinuitului/inculpatului.

Poate fi ascultată ca martor și persoană vătămată, numai dacă nu se constituie parte civilă sau nu participă în proces în calitate de parte vătămată. În conformitate cu prevederile art.83 din Codul de procedură penală, martorului îi revin, în esență, două obligații principale: să se înfățișeze la locul, ziua și ora indicată în citație și să declare tot ce știe cu privire la faptele cauzei. Acestor două cauze li se subsemnează atât obligația generală de informare cât și obligația de a spune adevărul.

În privința drepturilor martorilor, amintim faptul că ei sunt protejați de lege împotriva oricărei violente, amenințări ori a altor mijloace, indiferent de natura lor, chiar așa-zis științifice, prin care ar fi constrânși să dea declarații. Art. 68 din Codul de procedură penală prevede că este oprit de a se întrebuința violența, amenințarea ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obține probe.

I.2. Proba testimonială și importanța sa în aflarea adevărului

Activitatea ilicită în complexitatea sa determină eforturi deosebite în realizarea probaturii judiciare, concretizate în stabilirea circumstanțelor în care s-a săvârșit, dimensiunea urmăririlor, persoanelor asupra cărora s-a răsfrânt ori au participat, în calitate procesuală a acestora.

Este cunoscut faptul că orice activitate umană este însoțită de producerea unor transformări de natură materială în mediul înconjurător denumit generic urme și explicate în mod exhaustiv de știința criminalisticii.

Observăm că transformările de natură materială sunt însoțite aproape întotdeauna de o serie de modificări de natură materială, localizate în plan psihic, conservate și memorate de cei care, în diverse calități au participat la săvârșirea infracțiunii.

De regulă organul judiciar se edifică asupra unor circumstanțe sau împrejurări ale faptei prin intermediul „martorilor muți”, identificați cu ocazia efectuării unor activități de urmărire penală (urmărirea la fața locului, percheziție, constatarea tehnico-științifică expertize, etc.) ceea ce presupune timp în comparație cu activitățile directe și concomitente activităților invocate bazate pe dialogul nemijlocit între purtătorul informației și organele abilitate.

Concluzionând, putem afirma că dialogul direct s-au ascultarea constituie actul procedural prin care anumite persoane cu privire la care există fie o certitudine, fie o presupunere că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare.

Ascultarea persoanelor, constituie sursa majoră a infracțiunilor pe care se întemeiază adevărul, devansând celelalte activități de urmărire penală, aspect ce atribuie probe testimoniale, poziția de probă fundamentală în procesul penal, datorită modului concret de stabilire a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de autorul acesteia.

Subiecții ascultării nu pot fi decât cei care au participat, într-o formă s-au alta, la activitatea ilicită – beneficiarul (învinuitul sau inculpatul), părțile care au suferit un prejudiciu moral sau material și martorii care au o poziție neutră. Fără a diminua rolul părților în procesul penal și importanța lor sub aspect tactic, în continuare vom prezenta considerațiile de natură criminalistică ce guvernează ascultarea martorilor.

Declarațiile martorilor sunt acele relatări făcute în fața organelor judiciare de către persoanele care au cunoștințe de natura să servească la aflarea adevărului într-un proces penal. Aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenței sau inexistenței faptei pentru care se desfășoară procesul penal, forma vinovăției, mobilul și scopul, natura și întinderea prejudiciului, etc. iar despre făptuitor înseamnă atitudinea vinovăției și asupra datelor de identitate, antecedentele penale, ce pot ajuta instanța de judecată la individualizarea pedepsei. Ca și în alte sisteme de drept aflarea adevărului nu se înfăptuiește decât cu ajutorul probelor ce vor fi administrate în cauza. Probele sunt fapte și împrejurări prin care se constată adevărul și se soluționează cauza penală sub toate aspectele.

Împrejurarea de fapt nu se confundă cu mijlocul prin care aceasta este cunoscută sau demonstrată, după cum nici subiectul probei nu se confundă cu mijloace de administrare a acesteia. În doctrină se fac deosebiri între mijloacele de probă și procedeele probatorii, acestea din urmă constituind modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Între mijloacele de proba prevăzute de lege, aflăm și declarațiilor martorilor care sunt caracterizate prin frecvența deosebită în procesul penal și longevitate în timp, aspecte determinate în numirea lor ca fiind „ochii și urechile justiției”.

În accepțiunea legii procesuale penale martorul este persoană care având cunoștințe despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal este ascultată de organele judiciare în această calitate.

În perioada legii privind protecția martorilor se montează calitatea de martor, extinzându-se la inculpații cercetați în alte cauze penale, persoanele aflate în executarea unor măsuri private de libertate sub condiția dezvăluirii de informații și de date, cu caracter determinat în aflarea adevărului, cu privire la infracțiuni grave care au fost săvârșite, sunt pe cale de a se demite cu privire la activitățile ilicite enumerate.

Martorii în practica judiciară sânt considerați sinceri sau nesinceri în raport cu obiectivitatea și fidelitatea conținutului depozițiilor făcute, iar după sursa de informație care determină Mărturia se împart in: martori nemijlociți sau oculari, martori mediați sau martori din auzite sau a căror relatare are ca sursă izvorul public.

Diferențierile făcute după izvorul informației prezintă importanța în aprecierea declarațiilor martorilor deoarece fidelitatea mărturiilor mediate și acelor din zona publică este în raport invers proporțional cu numărul verigilor intermediare ce separă percepția inițială de martori.

Trebuie făcută distincția între persoanele care au calitatea procesuală de martori și martorii existenți care nu au cunoștință despre faptele și împrejurările cauzei, fiind niște garanți ce atestă rezultatul, modul de desfășurare și cele consemnate în actele ce fixează procesual unele activități de urmărire penală (cercetarea la fața locului, percheziția, etc.).

Martorul în sine nu este mijloc de probă, au acest caracter declarațiile lui dacă concură la rezolvarea cauzei.

I.3. Scopul ascultării martorilor

Scopul ascultării martorilor se dimensionează pe următoarele coordonate:

stabilirea împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea;

obținerea de date privind metodele și mijloacele folosite de făptuitor;

stabilirea identității făptuitorilor și a contribuției fiecăruia la pregătirea și derularea activității impracticabile;

determinarea activităților desfășurate de făptuitori înainte și după comiterea infracțiunii;

identificarea locurilor unde au fost ascunse sau modificate bunurile sau valorile provenite din infracțiune, inclusiv a persoanelor care au procurat astfel de bunuri;

obținerea unor date de natură să conducă la extinderea cercetărilor în cauză atât cu privire la complici, instigatori ori tăinuitori, cât și cu privire la alte fapte penale;

stabilirea unor date privitoare la modul de viață al infractorilor, anturaj, locuri frecventate, bunuri mobile sau imobile dobândite în perioada ce face obiectul cauzei penale;

obținerea unor date cu privire la locurile unde au fost ascunse bunurile învinuitului sau inculpatului, în scopul sustragerii acestora de la indisponibilizarea prin măsurile asigurătorii;

dovedirea existenței sau inexistenței bunurilor sau valorilor obiect al infracțiunii în patrimoniul persoanei vătămate la data săvârșirii faptei, pentru a proba lipsa de temei a sesizării ori pentru a demonstra că pretențiile civile formulate sunt exagerate.

CAPITOLUL II.

Procesul psihologic de formare a declarațiilor martorilor

II.1. Recepția senzorială

Mărturia este considerată rezultatul unui proces de observare și memorare involuntară a unor fapte sau împrejurări de fapt, strâns legate de săvârșirea unor infracțiuni, urmat de reproducerea lor în fața organelor judiciare. Așadar mărturia, ca proces de cunoaștere parcurge doua faze: recepția (percepția), decodarea, memorarea și reproducerea.

Recepția senzoriala constituie prima etapă în formarea mărturiei deoarece senzațiile sunt modalitățile de reflectare în contextul uman a însușirilor obiectelor și fenomenelor din mediul înconjurător, acționând asupra organelor de simt.

Senzația este cea mai simplă formă de reflectare senzorială a însușirilor izolate, ale obiectelor sau persoanelor prin intermediul unuia dintre organele noastre de simț. Apariția senzațiilor și ulterior a percepției este în funcție de intensitatea stimulilor care acționează asupra analizatorilor. Analizator este definit sistemul sau aparatul organismului uman. alcătuit din organele de simț, căile nervoase de transmitere și centri corespunzători de pe scoarța cerebrală. Senzația nu se naște decât în momentul în care stimulul atinge un prag minim capabil să provoace senzația; cu cât sensibilitatea analizatorului este mai mare, cu atât este posibilă nașterea de senzații prin stimuli mai puțin intenși. În egală măsură exista și o intensitate maximă a stimulilor dincolo de care nu se mai produc senzații.

Recepția senzorială este diferită și individuală fiecărei persoane în raport cu intensitatea maximă a stimulului capablui capabil să o producă. Pragurile senzațiilor fixează limitele între care acestea pot fi produse și prin urmare receptate. Din această perspectivă putem aprecia eficiența percepției care se cantonează între anumite limite speciale, cromatice sau de altă natură. Recepția auditivă este determinată de zgomotele ce însoțesc activitatea infracțională, percepția lor fiind posibilă datorită însușirilor undelor sonore (înălțimea, intensitatea, timbrul) și influențată de natura locului unde au fost produse (locul închis produce reverberația, iar locul deschis ecoul), de condițiile atmosferice, vârstă, profesie.

Eficiența percepției auditive se situează între 19-20 cicli/secundă și până la 20.000 cicli/secundă, dar cele mai accesibile sunete sunt cele situate între 1.000-3.000 cicli/secundă, peste aceste limite zgomotele sânt recepționate tot mai greu iar decodarea lor nu se mai poate efectua.

Recepția vizuală sau mărturia tip are frecvența cea mai mare în activitatea organelor judiciare, fiind considerată superioară celei auditive prin conferirea unei imagini exacte și complete a lumii înconjurătoare.

Recepția vizuală funcționează pe principiul aparatului fotografic, înregistrând imaginea răsturnata însă redarea acesteia nu se face în același fel, modificându-se pe relația retină-cortex și înfățișată în mod real, fenomen denumit constanta percepției ce contrazice legile opticii geometrice. Percepția eficienta a undelor electromagnetice din componenta luminii se situează între 400-750 milimicroni, după modul cum se asociază culorile iar lumina este cromatică sau acromatică. Intensitatea sunetului determină o creștere a sensibilității vizuale la culorile reci-verde, albastru, violet și o diminuare la culorile calde-galben, roșu, orange.

Percepția vizuală este influențată de condițiile de iluminare-lumină naturală sau cea artificială, determinând acuratețe în receptarea culorilor, în timp ce vederea crepusculară sau nocturnă determină nuanțe coloristice apropiate. Datorită acestui fenomen martorul solicitat să se pronunțe cu privire la culoarea vestimentației făptuitorului va spune că paltonul era de culoare neagră, în realitate acesta era bleu-marin, dacă percepția s-a realizat noaptea.

Percepția vizuală comportă unele imperfecțiuni când se trece din medii luminoase în cele întunecoase și invers,organul receptor având nevoie de o perioadă de grație necesar a-cel puțin 10 min. adaptării, după care intervine acomodarea sau obișnuința.

O problemă deosebit de importantă în cadrul anchetei o constituie perceperea relațiilor spațiale în raport cu sursa receptoare-auditivă, vizuală luate individual sau combinate. Din această perspectivă martorul este solicitat sa aprecieze mărimea, forma, orientarea în spațiu, localizarea unor fenomene ce interesează cauza în care este ascultat. Organul judiciar trebuie să cunoască perceperea eficientă a spațiului care începe de la 10 cm față de organul receptor și se întinde până la aproximativ 450 m, iar prin exersare se poate ajunge pană la 1200 m.

Se subînțelege că la distanțele mari martorul nu poate să indice caracteristici identificatoare ale obiectelor, instrumentelor sau persoanelor mărginindu-se a relata unele aspecte ce pot duce la identificarea acestora.

Percepția însușirilor spațiale este influențată de condițiile atmosferice existente în momentul recepției (atmosfera rarefiata creează senzația micșorării distanțelor, obiectele mai îndepărtate par mai apropiate), iar perspectiva liniară face ca obiectele să se acopere unele pe altele și să pară mai mici, în special cele mai îndepărtate.

Percepția dimensiunilor este influențată de contextura cromatică, fenomen cunoscut sub denumirea de iradierea luminii în care obiectele albe sau de culori deschise par mai mari și de contrastul simultan (prezența la un loc a unor obiecte de diferite dimensiuni în care raportarea se face la cel din vecinătatea obiectului ce se apreciază, ignorându-se dimensiunile reale).

De-asemenea trebuie să se țină cont și de formele de relief, de temperatură, vârstă, profesia martorului care pot constitui surse de distorsiune ale perceperii dimensiunile fără a se neglija subiectivismul martorului.

Unii autori recomandă efectuarea unor experiențe cu martorul chiar în timpul ascultării punând-ul să aprecieze distanta dintre diferite obiecte aflate în cabinetul de anchetă sau pe stradă ori dimensiunile cabinetului de anchetă.

Percepția vitezei este solicitată martorilor care au asistat la accidentele de trafic rutier. Din experiențele psihologice efectuate s-a stabilit că cu cât distanța dintre martor și autovehicul este mai mare, viteza va fi percepută ca fiind mai lentă aspect explicat de unghiul vizual mic în care este receptată mișcarea.

La determinarea vitezei se ține seama de natura accidentului, urmările acestuia și starea de repaus ori mișcarea în care se află martorul când a receptat evenimentul judiciar. Dificultăți de apreciere se înregistrează când singurii martori sunt cei care au fost ocupanții autovehiculelor angajate în accident.

Perceperea timpului constituie un proces complex ce constă în reflectarea duratei obiective a unui fenomen, a vitezei și a succesiuni sale. Influențele care acționează asupra perceperii timpului sunt date de preocupările martorului în perioada săvârșirii infracțiunii, starea de repaus lungește timpul în raport cu cea ocupată care lasă impresia scurgerii mai rapide a timpului.

De multe ori martorul este solicitat sa localizeze în timp activitate ilicită ori alte aspecte în raporturi directe cu aceasta sau făptuitorul. Se apreciază că reușita localizării este asigurată de calitățile subiective pozitive ce caracterizează martorul si de intervalul de timp dintre cele doua momente, al percepției si al reproducerii.

Cu cât timpul care separă momentele invocate este mai mare cu atât localizarea este mai relativă iar la perioade lungi devine imposibilă, excepție făcând situațiile în care martorul a notat data calendaristică sau când prin raportare include unele date de referință din viața sa.

Neputința localizării temporale nu trebuie catalogată ca rea-credință, mai ales că trăirea sa interioara relevă străduința de a realiza cele solicitate, fiind mai corectă pentru a ancheta o asemenea atitudine decât canalizarea pe o pistă falsă.

Această stare de fapt, negativă, se datorează intervalului mare sau deosebit de mare dintre cele doua momente: percepția și reproducerea, lipsa de semnificație a împrejurărilor pentru care este chemat sa depună, tipul de percepție și de memorie cărora aparține martorul.

Desigur că este relevantă conduita anchetatorului care poate ajuta martorul să-și reamintească, fără să-l sugestioneze prin plasarea evenimentului judiciar între anumite date de referință personală (căsătorie, serviciu militar, sărbători religioase) sau de altă natură (sărbători naționale, evenimente sportive de rezonanța, etc.).

Alteori martorul este solicitat să relateze despre durata în timp a infracțiunii sau a unor aspecte legate de fapte și făptuitor. Datorită oscilațiilor și impreciziilor martorilor s-au făcut experimente în materie, care au stabilit tendința generală de supraevaluare a perioadelor scurte si de subevaluare a perioadelor lungi, aspect ce a determinat regula tactică potrivit căreia martorul chiar dacă face precizări cu privire la timpul cât a durat efectiv activitatea ilicită, acestea vor fi privite cu rezervare.

Fenomenul invocat de experiențele psihologice se explica și prin existența a două noțiuni cu care se operează: timpul obiectiv care se poate cuantifica cu ajutorul cronometrului și timpul subiectiv în care evaluarea comportă deformările care îl separă de timpul obiectiv. Sunt unele categorii de martori care pot evalua timpul foarte corect: sportivi de performanță, cadre didactice, fotografii, elevii, studenții, etc.

Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurării legate de infracțiune sau făptuitor apar în relatarea liberă a martorului care înfățișează principalele episoade, în ordine cronologică, caracterizate de o mare exactitate. Se apreciază că în stările afective puternice se pot produce inversări ale cronologiei evenimentului judiciar care sunt restabilite după remisiunea stărilor invocate.

Sursele generatoare de distorsiuni ale recepției senzoriale au determinat preocupări în descoperirea cauzelor care le provoacă, ajungându-se la concluzia că inadvertențele constatate sunt generate, deopotrivă, de factori obiectivi și factori subiectivi. Factorii obiectivii includ în sfera lor împrejurările în care s-a făcut percepția si influența pe care o exercită asupra acesteia, astfel:

percepția vizuală este redusă în situațiile când condițiile meteorologice sunt neprielnice (ploaie, ninsoare, ceata, vijelie) iluminarea este puternică sau neuniformă, distanta relativ mare dintre stimul și receptor existenta unor obstacole artificiale între cel care percepe și evenimentul judiciar sau naturale (forme de relief), temperatura foarte ridicată, etc.;

percepția auditivă este influențată de distanta dintre martor și sursa sonoră, condițiile de propagare a undelor sonore care sunt determinate de forma reliefului, de particularitățile locului (închis sau deschis), viteza vântului, fenomenul reverberației, etc.;

durata percepției are influență asupra martorului, fiind secvențială, scurtă, determinată de timpul în care se produce evenimentul judiciar;

măsurile de protecție luate de făptuitori care se referă la schimbarea înfățișării (ciorapi, cagule), folosirea unor autovehicule furate pe care le abandonează după comiterea faptei, acționarea la adăpostul întunericului, interceptarea persoanelor care ar fi putut să observe pentru a nu ajunge la locul unde se săvârșește activitatea ilicită.

Factorii subiectivi țin de personalitatea martorului și de particularitățile psiho-fiziologice care distorsionează percepția, din categoria cărora exemplificăm:

calitatea receptorilor auditivi și vizuali (orbirea, surzirea), starea lor de sănătate repercutându-se direct și nemijlocit asupra calității și cantității percepției;

gradul de instruire și personalitatea martorului determină individual sau împreună, recepția fragilă sau greoaie a evenimentului judiciar;

vârstă, profesia, experiența de viață constituie factori deosebiți care produc influențe majore atât asupra percepției senzoriale cât și asupra decodării și memorării celor receptate;

temperamentul, gradul de mobilitate al proceselor de gândire determină diferențierile dintre indivizii care asistă la același judiciar, fiecare relatând calitativ și cantitativ, diferit cele percepute;

stările de oboseală, medicamentația folosită, alcoolul, drogurile îngustează câmpul perceptiv, determinând relatării lacunare, imperfecte sau îngroșate (pe placul anchetatorilor);

afectivitatea ridicată induce stări inhibitorii asupra percepției, producând alterarea parțială sau dezorganizarea acesteia, situații determinate de gravitatea și rapiditatea producerii evenimentului judiciar (omoruri, accidente de circulație), în care sunt implicate persoane apropiate, rude, prieteni, etc.;

atenția joacă un rol deosebit în receptarea senzoriala, fiind influențată de calitățile sale: stabilitatea, mobilitatea, distribuția ei.

S-a stabilit că cele mai durabile informații sunt receptate de atenția involuntară care surprinde martorul și îl deconectează de la preocupările sale, datorită apariției neașteptate a stimulului care o produce, dirijându-i interesul către un anumit obiect, acțiune sau persoană.

S-a admis că trebuie evidențiata atenția de expectanță anticipativă care, deși are unele aspecte negative, pregătește martorul cu privire la aspectele esențiale ale unei fapte penale, de aici și denumirea martorului de expectant. Aspectul negativ a expectanței se relevă în false identificări când stimulul așteptat se substituie percepției reale.

La evaluarea mărturiei trebuie să se țină seama de alte două tipuri de atenție: tipul static caracterizat prin fidelitatea constanta pe tot parcursul actului perceptiv și tipul dinamic în care mărturia conține informații mai exacte asupra faptelor receptate de la scurt interval de timp după declanșarea evenimentului perceput.

Importanța constatării cu preponderență la cel din urmă aspect se relevă la invitarea tuturor persoanelor care au asistat la producerea evenimentului judiciar pentru a se putea reproduce întregul tablou al infracțiunii.

II.2. Decodarea evenimentului judiciar

A doua etapă importantă a formării informațiilor martorilor constă în decodarea informațiilor recepționate senzorial. Recepția senzoriala înregistrează lumini, sunete, mirosuri care sunt integrate la nivelul scoarței cerebrale, în ansamblurile existente urmând a fi decodificate pentru a căpăta sens ori semnificație cu rezonanta pentru cauza penală.

Activismul psihic al oricărei persoane determină apariția unor sensuri întregi logic sau semantic structurale, cu toate că ele nu sunt stocate memorial, provenind din reconstituiri, la fel fiind decodate și informațiile receptate dobândind sens. Față de momentul recepției, în cel al prelucrării informațiilor intervine o completare logică și semantică a posibilelor goluri în recepție.

Dintre factorii meniți să influențeze direct calitatea prelucrării informațiilor, cei mai importanți sunt: gradul de cultură, experiența de viață a martorului, profesia, capacitatea de apreciere a spațiului, timpului și vitezei precum și semnificația celor percepute.

Decodarea efectuata prin identificarea expresiei potrivite care este purtătoare de sens devine accesibilă datorită limbajului și învățăturii unui număr mai mare de persoane, ea nu desemnează numai obiecte, fapte, fenomene ci și conotațiile acestora, aspect deosebit de important în instrumentarea cauzelor penale. Deși individuală, decodarea suportă unele influente în contactele interpersonale, căpătând nuanțări pe care receptorul inițial nu le cunoaște sau le omisese.

II.3. Stocarea memorială

Formarea mărturiei este strâns dependentă și de calitatea proceselor de memorare, desfășurate în trei etape succesive:

achiziția, în care așa cum s-a stabilit, percepția are un rol important,

reținerea (conservarea)

și reactivarea, fie sub forma reproducerii fie sub forma recunoașterii.

Din punct de vedere strict psihologic, problema memoriei presupune stabilirea relațiilor care există între etapele recepției senzoriale, prelucrării datelor, stocării și redării, interogând volumul informațional achiziționat, conservat și reactivat.

Asupra trăiniciei conservării în memorie a faptelor percepute influențează, într-o însemnată măsura, atitudinea martorului față de faptele la a căror producere a participat, existența sau lipsa intenției de a reține faptele precum și predominarea uneia sau alteia dintre formele de memorare care în anumite limite, îngăduie organelor judiciare a aprecia care anume împrejurări legate de infracțiune au putut fi mai bine fixate sau conservate. În cazul mărturiei, memorarea faptelor poate avea atât un caracter deliberat, voluntar cât si un caracter neintenționat.

Memorarea involuntară este dominantă în raport cu cea voluntară și influențată de interesul manifestat de martor în momentul apariției stimulului care determină perceperea vizuală sau auditivă. În cazul memorării involuntare datele percepute se întipăresc neintenționat, subiectul nu-si propune un scop prealabil și nu utilizează procedee speciale în vederea memorării. Dimpotrivă ceea ce caracterizează memorarea voluntară este existența spațiului urmărit, căruia i se adaugă folosirea unor mijloace, procedee speciale în vederea realizării acestui scop.

Memorarea voluntară caracterizează acele situații în care martorul, conștient de semnificația faptului la a cărui producere participă, întrezărește posibilitatea chemării sale în fața organelor judiciare și în strădania lui de a ajuta la aflarea adevărului cu pricina dată sau din alte motive, face eforturi pentru a reține faptele percepute.

Se înțelege că, precizia și durabilitatea memorării faptelor de către martorii este direct influențată de scopul și de intenția de a memora. Mult mai bine vor fi memorate faptele față de care acesta a manifestat intenția de a le memora decât dacă o asemenea intenție lipsește. Deși nu presupune existența scopului de a memora, memorarea involuntară nu e reductibilă la o înregistrare pasivă, mecanică a informațiilor dobândite.

Eficienta acestei forme de memorare este asigurată de o seamă de legități a căror cunoaștere de către organele judiciare e indispensabila, doua dintre acestea interesând direct în cazul declarațiilor martorilor.

Este vorba, în primul rând, de afirmația pe care o prezintă faptele percepute în raport cu experiența anterioară a martorului, din acest punct de vedere mult mai temeinic se vor memora faptele care sunt mai apropiate de experiența anterioară a martorului decât cele care nu au acest caracter.

În al doilea rând, eficiența memorării involuntare este condiționată de factorii emoționali ce stau la baza ei (interese, aptitudini, stări emoționale, etc.). Această legitate explică de ce faptele ce corespund intereselor omului se memorează și se păstrează mai bine decât cele ce sunt indiferente, de ce experiența cu un anumit ecou în plan afectiv, plăcută sau neplăcută se întipărește mai bine decât experiența neutră. Raportând observațiile de mai sus la obiectul declarațiilor martorilor am putea desprinde următoarele constatări:

când obiectul depozițiilor martorilor îl constituie fapte și împrejurări de fapt referitoare la infracțiune, caracteristic este atât memorarea voluntară cât și memorarea involuntară;

când obiectul depozițiilor martorilor îl formează nu atât fapte legate de infracțiunea în sine, cât mai ales convingeri, păreri cu privire la profilul moral, la modul de comportare, de conduita în societate, în familie a învinuitului sau inculpatului și a altor persoane, caracteristica este memorarea involuntară, deoarece astfel de convingeri se întemeiază,de regulă, pe aprecieri privind comportarea acestor persoane anterior momentului săvârșirii infracțiunii, cu alte cuvinte, mai înainte de a fi existat intenția de a memora într-un anumit scop.

La cercetarea modului în care se produce procesul memorării în cazul mărturiei, trebuie sa deosebim, în afară de formele fundamentale amintite și tipurile speciale sau particulare de memorare, deoarece de caracterul predominant al unuia sau altuia, se leagă importante cunoștințe de ordin tactic.

În aceasta privință, în psihologie, se face distincție între următoarele forme de memorare memorarea logică și mecanică. Acestea constituie tipuri speciale ale memorării voluntare iar criteriul de diferențiere e reprezentat de prezența sau absența înțelegerii la însușirea informației. În cazul mărturiei, aceste două forme de memorare privesc mai ales fixarea datelor percepute la nivelul analizatorilor vizuali și auditivi.

Așa, de pildă, memorarea conținutului unei convorbirii, al unui înscris presupune folosirea unor procedee logice, pe câta vreme memorarea unor cuvinte, noțiuni fără sens (numere, cifre, etc.) presupune folosirea unor procedee mecanice, memorarea motrică (motorie) rezidă într-o predispoziție a subiectului pentru întipărirea a tot ceea ce e legat de mișcare de pildă, memorarea conținutului unui act scris de propria mâna, întipărirea unor activități fizice, etc.

Memorarea plastic intuitivă presupune capacitatea subiectului de a întipări și conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor și obiectelor percepute. Două dintre formele acesteia: memorarea vizuală și auditivă prezintă interes deosebit la formarea declarațiilor martorilor. La tipul vizual e sensibil diferențiată capacitatea de a reține imaginile, figurile (înfățișarea persoanelor, forma obiectelor, culorile, etc.), la cel auditiv capacitatea de a reține și a reproduce fidel sunetele (materialul vorbit în primul rând) și zgomotele, prevalează asupra celorlalte forme de memorare.

Memorarea emoțională constă în reținerea și reproducerea fidelă, de regulă a acelor fapte, evenimente, întâmplări legate de sentimente trăite anterior, care au avut un anumit ecou în psihicul persoanei (bucurie, mâhnire, durere, frică, etc.).

La anumite categorii de persoane memorarea faptelor este mult ușurată de natură preocupărilor lor personale și profesionale, de cercul intereselor, aptitudinilor, preocupărilor stăruitoare; la aceste persoane se dezvolta așa numita memorie profesională.

Cunoașterea formelor fundamentale de memorare precum și a tipurilor speciale prezintă, pentru organele judiciare, un necontestat interes deoarece e de natură a furniza indicații asupra sferei și caracterului obiectelor și fenomenelor care au putut fi mai bine memorate.

Astfel nu e lipsit de interes dacă cele relatate de martor constituie rezultatul unor eforturi, cu alte cuvinte dacă le-a memorat voluntar sau dimpotrivă, le-a memorat fără a-și fi propus un anumit scop, deoarece mai precis și infinit mai fidelă va fi mărturia la baza căreia a stat strădania de a memora, decât mărturia întemeiată pe memorarea involuntară.

Tot astfel, cunoașterea de către organele judiciare a tipului predominant de memorare va îngădui acestora să selecteze martorii în raport cu împrejurările ce urmează a fi stabilite (martorii la care predominanța este memorarea vizuală vor fi de preferință ascultați asupra faptelor percepute și memorate vizual, cei la care predominant este memorarea auditivă vor fi preferați pentru stabilirea faptelor percepute auditiv), iar pe de altă parte, să determine care anume aspecte au putut fi mai bine reținute, și în consecință independentă de natura evenimentelor percepute, la audiere să stăruie în sensul deținerii a cât mai multor informații în raport cu forma de memorare.

Totodată, determinarea, cu ocazia audierii a formei de memorare dominante, va îngădui organelor judiciare să explice cauza divergențelor dintre mărturiile celor ce aparțin unor tipuri diferite de memorare.

Preponderența uneia sau alteia dintre formele de memorare are drept consecință unilateralizarea într-o anumită măsura a percepției și implicit a memorării.

La cel ce predomină o anumită formă de memorare, câmpul atenției este mult îngustat, atenția e dirijată cu precădere asupra a ceea ce prezintă interes pentru subiect, în vreme ce alte aspecte vor rămâne în afara câmpului perceptiv și pe cale de consecință nu vor fi nici memorate.

De aici, se desprind următoarele consecințe în tactica ascultării martorilor:

faptul de a nu relata anumite aspecte ce trebuiau sa fie reținute nu denotă neapărat rea-credința deoarece e posibil ca martorul să fi perceput și memorat acele aspecte pentru care are o anumită predilecție și tot atât de firesc să fi ignorat altele;

pentru restabilirea în întregime a faptelor, ascultarea martorilor trebuie să se desfășoare astfel încât aspectele nereținute de unii martori, datorită caracterului uneori unilateral al memorării, să fie precizate prin ascultarea altora care, datorită predominării unui alt tip de memorare, se presupune că le-au reținut.

II.4. Reactualizarea evenimentului judiciar

Ultima etapă a procesului de memorare este reactivarea sau reactualizarea întâlnită fie sub forma reproducerii, fie sub forma recunoașterii, ultima în înțelesul său psihologic, iar nu juridic. Reproducerea informațiilor stocate este un fenomen complex, desfășurat în legătură cu procesul gândirii prin reprezentarea lumii care ne înconjoară.

Reprezentările sunt indisolubil legate de particularitățile individuale ale fiecărei persoane, fiind influențate de activitatea desfășurată de fiecare individ. Așa se explică faptul că la aceeași persoană reprezentările sunt diferite cele vizuale fiind exacte și stabile, iar cele auditive fiind inexacte și instabile.

În cazul mărturiei reproducerea poate îmbrăca forma verbala sau scrisă. Calitatea conținutului datelor reproduse depinde, mai ales, de calitatea percepției faptelor sau împrejurărilor, de condițiile obiective și subiective ce ar fi putut influenta procesul perceptiv, ca și de fixarea datelor în memoria martorilor.

Fidelitatea unei mărturii, în sensul corespondenței cu realitatea, este strâns dependentă de o serie de factori specifici momentului audierii, esențiale fiind:

Priceperea, cu care este condusă ascultarea de către organul judiciar și
condițiile create de acesta în special pentru reducerea emotivității firești a martorului, este un factor esențial al audierii.

Crearea unei atmosfere propice mărturiei, prin evitarea atitudinilor și condițiilor stresante, de natură să-1 inhibe pe martor, este o altă tactică pe care o vom detalia mai jos.

Adoptarea audierii la personalitatea martorului, la gradul său de cultura, la inteligența, la temperamentul, la vârstă, la profesiunea, la experiența de viață.

Cu prilejul ascultării mai trebuie să se țină seama ca, pe lângă erorile firești întâlnite inclusiv la martorii de bună credință (confuzii, substituiri, aprecieri sau deprecieri de cantități, dimensiuni, etc.), în declarațiile martorilor pot apărea denaturări determinate de un anumit interes al acestuia în cauza creată, de o anumită atitudine fața de inculpat (prietenie, frică, ură, etc.), dar și față de anchetator.

A doua formă sub care se prezintă procesul de reactivare a memoriei este întâlnită perseverent în practica organelor judiciare, în special în cazul recunoașterii de persoane sau de obiecte. Se consideră, în general, că acest proces psihic se desfășoară mai ușor, fiind mai simplu de realizat, întrucât nu solicită un efort de memorie deosebit.

Reactivarea se face prin compararea a ceea ce a fost perceput anterior cu ceva care este perceput în momentul audierii. Ca și în cazul reproducerii fidelitatea recunoașterii poate fi influențată de aceeași factori obiectivi sau subiectivi, în depoziție apărând informații asemănătoare celor reale, eronate sau denaturate.

În consecință, recunoașterea se va conduce atât după regulile tactice generale ale ascultării, cât și după unele reguli specifice. Spre exemplu, recunoașterea propriu-zisă va fi precedate de o relatare liberă a martorului cu privire la înfățișarea persoanei, obiectului, locului său care urmează sa fie recunoscute, după care va fi efectuată recunoașterea propriu zisă.

CAPITOLUL III.

PREGĂTIREA ÎN VEDEREA ASCULTĂRII MARTORILOR

III.1. Aspecte generale

Se afirmă că reușita ascultării martorilor este asigurată de o pregătire minuțioasa al cărei scop îl constituie asigurarea condițiilor de realizare a ascultării. Pregătirea ascultării martorilor este o regulă absolut necesară, în special în faza de urmărire penală, și se cere respectată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei.

Pregătirea în vederea ascultării martorilor impune organului judiciar să efectueze o serie de obligații, indispensabile fiind următoarele:

studierea materialelor existente în dosarul cauzei;

stabilirea martorilor ce pot fi audiați;

culegerea de informații cu privire la martorii esențiali, de ale căror depoziții poate depinde soluționarea cauzei;

întocmirea planului de ascultare;

alte activități premergătoare.

Firește, în raport cu particularitățile în care se înscrie cauza, în raport cu gradul de complexitate, cu caracterul, materialul probator existent, cu sfera împrejurărilor ce urmează a fi dovedite etc., într-o pricină sau alta, poate părea inutilă efectuarea unora dintre aceste activități (de pildă, culegerea de informații despre cel ce urmează a fi ascultat, elaborarea unui plan de ascultare, etc.), după cum alteori, pregătirea ascultării poate impune și luarea și a altor măsuri, în afara celor indicate (de exemplu când din considerente de ordin tactic trebuie să se realizeze surprinderea martorului ce urmează a fi ascultat, pentru a se contracara posibilitatea punerii de acord cu învinuitul sau inculpatul ori cu ceilalți martori, se poate ivi necesitatea ascultării martorului în alt loc decât sediul organului judiciar, la locul de muncă, la domiciliul, etc., iar pentru aceasta, între măsurile de pregătire trebuie să se includă și precizarea locului precum și a celui mai propice moment de ascultare.

Măsurile de pregătire la care ne-am referit sunt cele a căror necesitate a fost învederată de practica cercetării celor mai multe infracțiuni. Efectuarea acestei activități, mai cu seamă în cursul urmăririi penale, cu nesocotirea măsurilor de pregătire ce se impun, poate avea repercusiuni defavorabile atât asupra cauzei cercetate, cât și asupra celorlalți ascultați.

Astfel audierea superficială a martorilor, dată fiind frecvența probei testimoniale în procesul penal, bogăția de informații ce pot fi obținute pe această cale, poate avea drept consecință nelămurirea unor aspecte importante ale pricinii.

Asemenea consecințe nedorite se răsfrâng și asupra celor ascultați deoarece chemarea din nou a acestora pentru a fi reaudiați înseamnă nu numai o nejustificată amânare a soluționării pricinii ci și o inutilă risipă de energie și cheltuieli materiale.

III.2. Studierea materialelor existente în dosarul cauzei

Studierea materialului cauzei are ca scop principal stabilirea faptelor și împrejurărilor ce pot fi clarificate pe baza declarațiilor martorilor, precum și stabilirea cercului de persoane care cunosc în parte sau în totalitate, aceste fapte dintre care vor fi selecționați martorii.

Încă din această fază organul de urmărire penală prefigurează întregul traseu al probațiunii judiciare, în cadrul căreia ascultarea martorilor constituie o etapă esențială. Examinarea minuțioasă a materialelor cauzei are drept scop:

stabilirea naturii faptei săvârșite, a împrejurărilor ce o caracterizează, valorile sociale asupra cărora s-a răsfrânt;

persoanele implicate (persoană vătămată, învinuitul sau inculpatul) și activitatea desfășurată de fiecare;

locul și timpul săvârșirii, modul cum au fost puse în valoare prin mijloace științifice urmele și mijloacele materiale de probă, precum și cunoștințele persoanelor care au perceput activitatea ilicită;

• persoanele care pot relata fapte si împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului și modul în care au făcut percepția: în mod nemijlocit, mediată sau din zvon public;

• condițiile care sunt necesare realizării ascultării, în raport cu vârstă, starea de sănătate, corelate cu profilul psihologic al fiecărei persoane ce poate depune mărturie în procesul penal;

• existența unor impedimente în ascultarea unor categorii de persoane și modalitățile legale ce urmează a fi folosite.

Pe bună dreptate se apreciază că studiul materialelor aflate în dosarul cauzei presupune un serios examen al tuturor probelor, luate individual, cântărindu-se cu mult discernământ valoarea fiecăruia, seriozitatea și sinceritatea sursei din care provine pentru a determina ce fapte sau împrejurări sunt dovedite de către materialul probator existent, ce fapte și împrejurări urmează a fi clarificate și care din acestea vor fi lămurite prin ascultarea martorilor.

Dintre persoanele implicate în faptă săvârșită o atenție deosebită trebuie acordată celor ce urmează a fi ascultate în calitate de martor, în sensul că trebuie determinată o anumită ordine de audiere punându-se baza pe anumite criterii. Natura faptei săvârșite constituie uneori sectorul ce direcționează investigațiile organului de urmărire penală pentru identificarea martorilor.

Din această perspectivă, organul judiciar poate identifica martorii cu relativă ușurință în cazul delapidării (persoanele care au atribuții de control și verificare a gestiunii) și în cazul accidentului de trafic rutier, când autorul părăsește locul faptei, urmele specifice de natură a identifica mijlocul de transport pe care se află urmele rezultate din impactul cu victima orientează spre anumite categorii de persoane (conducători auto, mecanici, tinichigii) care pot fi și ascultați, în calitate de martor.

O sursă deosebit de importantă în identificarea martorilor o constituie plângerea sau denunțul persoanei vătămate, în conținutul cărora sunt nominalizați martorii care au perceput activitatea ilicită în totalitate sau numai în secvențe ale acesteia.

Se impune o anumită rezervă asupra persoanelor indicate de victimă sub aspectul sincerității, deoarece acestea pot exagera în depozițiile lor, fie din sinceritate manifestată față de persoană vătămată, ascunzând comportamentul provocator al acesteia, fie datorită schimbării de rol. Nu trebuie neglijat nici locul faptei care poate constitui o sursă importantă în identificarea martorilor dintre persoanele care efectuau serviciul în apropierea acestuia ori cele care se deplasau la serviciu sau către domiciliu.

În literatura de specialitate se afirmă cu justificat temei că modul de operare și tipul săvârșirii infracțiuni pot oferi indicii cu privire la categoriile de persoane din rândul cărora pot fi identificați martorii (în cazul omorului săvârșit cu arme de foc, zgomotul împușcăturii putea fi auzit de persoanele aflate în apropierea locului faptei).

După ce au fost stabilite persoanele care urmează a fi ascultate în calitate de martori, se determină faptele și împrejurările ce urmează a fi clarificate prin ascultarea acestora, insistându-se pe stabilirea unei anumite ordini în chemarea la interogatoriu, în sensul că mai întâi vor fi audiate persoanele care au perceput în mod nemijlocit faptele și împrejurările de fapt care pot contribui la aflarea adevărului. Sursa sau izvorul mărturiei constituie criteriul fundamental pe care se bazează ordinea chemării la interogatoriu a martorilor.

De aceea, în studierea materialelor din dosarul cauzei, aceasta dobândește o valență superioară și trebuie stabilită înainte de ascultare, întrucât practica judiciară a stabilit ca mărturia are un grad ridicat de veridicitate, cu cât verigile care se interpun între sursa informației și martor sunt mai puține.

Organul judiciar este interesat de modul cum s-a făcut percepția faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi relatate, deoarece percepția vizuală are în raport cu celelalte modalități de percepere (auditivă, tactilă, gustativă, etc.), o importanță mai mare, constituind sursa principală de achiziție a informației.

De asemenea, prezintă importanță condițiile în care s-a realizat perceperea, în categoria acestora incluzându-se condițiile atmosferice, de vizibilitate, de luminozitate, existența unor surse de bruiaj, a unor obstacole, etc., la care se asociază vârsta martorului, experiența de viață, arhitectura sa emoțională, existența unor interese în cauză, s.a.

Revenind la modul de operare folosit de infractor, trebuie arătat că sunt infracțiuni la care asistă un număr mare de persoane care pot compara în calitate de martor în fața organului de urmărire penală, oferindu-i acestuia posibilitatea de a selecta persoanele a căror depoziții sunt veridice.

Trebuie observat că, selectarea martorilor nu se produce niciodată înainte de interogatoriu, întrucât poate fi arbitrară și poate determina refuzul cooperării viitoare, motivându-se că s-a renunțat anterior la ascultare datorită faptului că depoziția martorului neascultat nu prezintă importanță în cauza respectivă.

Alteori, dimpotrivă, prin intermediul de operare autorul limitează publicitatea activității ilicite, săvârșind infracțiunea individual, urmare a măsurilor de precauție pe care le ia la care într-o formă sau alta participă și victima prin comportamentul său lipsit de normele de auto-protecție.

În astfel de situații trebuie stabilite condițiile concrete în care s-a săvârșit acțiunea, particularitățile modului de operare (atragerea victimei în locuri izolate, anihilarea rezistenței acesteia prin folosirea unor narcotice, substanțe medicamentoase, alimentare, etc.), ale locului faptei și nu în ultimul rând ascultarea părții vătămate care poate furniza informații de natură să conducă la identificarea autorului (făptuitorului) și a eventualilor martori deoarece, așa cum este cunoscut, nu există infracțiune perfectă, iar imperfecțiunile acesteia constituie fundamentul descoperirii.

Din studiul efectuat asupra materialelor cauzei trebuie să reiasă persoanele care nu pot fi ascultate ca martori fie datorită excepțiilor prevăzute de lege, fie datorită deficiențelor analizatorilor perceptivi și drept urmare să se canalizeze activitatea investigării în direcția identificării altor persoane ce pot depune mărturie.

Datele rezultate din studiul materialelor cauzei constituie fundamentul pe care se va dezvolta planul ascultării, de aceea vor dobândi forma scrisă.

III.3. Stabilirea martorilor ce pot fi audiați

Se recunoaște în mod unanim dificultatea cunoașterii martorului, aspect ce a determinat strategii diferite, fundamentate pe cunoașterea anterioară ascultării sau pe cunoașterea în timpul ascultării, în raport de natura faptei săvârșite. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu se poate dezvolta interogarea unui martor în orb, fără a cunoaște nimic despre persoana sa, deoarece o asemenea conduită se reflecta în conținutul declarației și se repercutează asupra finalității judiciare.

Stabilirea persoanelor care pot fi ascultate în calitate de martori, de către organul de urmărire penală se va face pe baza criteriilor procesuale penale și criminalistice.

În primul rând sunt identificate persoanele care au avut posibilitatea să perceapă direct faptele și împrejurările cauzei, dar și acelea care cunosc sau dețin indirect date referitoare la fapte, din surse sigure, cât mai aproape de locul faptei. Din rândul acestora pot fi selecționate persoanele care, potrivit legii pot depune mărturie.

În ipoteza în care, există un număr mare de persoane deținătoare de informații este posibilă o selectare a martorilor pe baza calității datelor pe care le dețin, a personalității lor, a obiectivității și poziției față de cauza cercetată. Sunt evitate astfel datele inutile, colaterale, lipsite de semnificație ori care pot deruta ancheta.

Clarificarea naturii relațiilor acestora cu persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii, fiind cunoscute ca sentimente de genul prietenie, dușmănie fața de făptuitori sau existența altor interese conduc la alterarea declarațiilor și chiar la mărturie mincinoasă. Acest aspect trebuie avut serios în vedere la soluționarea martorilor.

Alegerea momentului când urmează a se realiza cunoașterea martorului diferă de la o cauză la alta, în raport de natura infracțiunii săvârșite, condițiile comiterii ei, numărul persoanelor care au perceput faptele sau împrejurările, precum și aspectele ce pot fi lămurite cu fiecare martor ori categorie de martori. Astfel, cunoașterea martorilor chemați pentru verificarea mențiunilor din înscrisurile încheiate de către făptuitor cu ocazia săvârșirii unei delapidări sau înșelăciunii poate fi realizată în bune condiții și pe parcursul ascultării.

S-a apreciat că, în asemenea cazuri efectuarea unor activității prealabile de cunoaștere, având în vedere numărul mare de persoane ce trebuie ascultate, ar duce la cheltuieli nejustificate de timp și forte, iar declarațiile nesincere pot fi înlăturate de depozițiile altor persoane ascultate în cauză. Diferit se pune problema cunoașterii unor martorii oculari în cazul infracțiunilor de tâlhărie, omor, etc., când datorită condițiilor în care a fost săvârșită fapta și împrejurările acesteia au fost percepute de un număr foarte restrâns de persoane.

Din practica judiciară s-a desprins regula potrivit căreia cunoașterea martorilor trebuie realizată înaintea chemării la audiere, aceasta constituind temeiul pe care se fundamentează strategiile tactice de ascultare, specifice fiecărui martor.

Cunoașterea martorilor presupune obținerea și analizarea unor date despre persoanele ce urmează a fi ascultate. În afara datelor de identificare trebuie obținute cât mai multe informații legate de trăsăturile psihice ale persoanelor ce urmează să depună mărturie.

Calea pentru obținerea informațiilor care să-1 caracterizeze pe cel care apare în calitate de martor, o constituie investigațiile, culegerea de date asupra personalității martorului. Astfel de informații trebuie să pună la îndemâna organului judiciar unele elemente de apreciere a martorului sub raportul creditului moral de care se bucură în mediul social căruia îi aparține, elemente din care să se desprindă considerația de care se bucură în rândul celor din jur, conduita acestuia în funcție, la locul de muncă, în societate, etc.

Valoarea acestor informații de ordin general, menite a contura trăsăturile caracteristice ale martorului, se completează în mod util, cu acele elemente care indică poziția reală a martorului față de părți și cauza în care urmează a fi ascultat.

Martorul trebuie privit și prin prisma relațiilor și intereselor pe care le are în cauză, coroborate cu dispozițiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză care pot determina parțialitatea sau o anumită nesinceritate reflectată în declarație.

Nu trebuie ignorată poziția subiectivă fața de părțile implicate în cauză, datorată incompatibilității între calitatea de martor și calitatea de parte în proces, a rudeniei cu vreuna dintre părți pentru care există prezumția de nesinceritate, simpatiei sau antipatiei, sentimentelor negative de teamă sau frică determinate de amenințarea făcută de învinuiți sau inculpați, aspecte care pot constitui surse de distorsiune ale mărturiei și care trebuie cunoscute înainte de ascultarea martorilor.

Credibilitatea și atitudinea martorului sunt subordonate personalității acestuia care poate fi conturată în majoritatea cazurilor. Apreciem că, obiectivitatea cunoașterii martorului poate fi realizată prin administrarea unor teste de personalitate, care pot orienta organul judiciar asupra trăsăturilor psihice dominante și asupra alegerii strategiilor de ascultare adecvate.

Chiar dacă opțiunea în sine este costisitoare și presupune eforturi umane, financiare și de timp, după efectuarea ei, organul judiciar este în posesia unor informații exacte despre ceea ce trebuie să solicite martorului și mai ales ceea ce nu trebuie să abordeze în interogatoriu, nemaivorbind de impactul psihologic asupra martorului cu rea credință ce poate fi determinat să renunțe la atitudinea sa.

În lipsa administrării testelor invocate, organele judiciare trebuie să stabilească trăsăturile psihice și temperamentale referitoare la:

gradul de dezvoltare al gândirii, mai ales în cazul martorilor minori;

interesele predominante, de prezența cărora, depinde în mare măsură, calitatea perceperii;

starea sănătății în momentul perceperii;

profesia și ocupația;

trăsăturile de caracter – hotărât, nehotărât, liniștit, agitat, sensibil, trist, curajos, deschis, închis, vulnerabil, atent, nervos, impresionabil, etc.;

concepția despre lume si viață, vârstă, antecedente penele, s.a.

Minorii chiar dacă nu au împlinit vârsta de 14 ani, pot avea calitatea de martor. Psihologia martorilor minori, având ca dominante aspecte specifice vârstei fie timiditatea, înclinarea spre exagerare, fie deficiențe de percepere sau sugestionări subsecvente, determină ca ale lor declarații să fie evaluate cu atenție sporită. Unele nuanțări referitoare la psihologia minorilor se impun a fi arătate, ca fiind utile în anchetarea acestor categorii de martori.

Capacitatea de percepere si de redare a faptelor este mai redusa datorită dirijării atenției spre lucruri lipsite de importanță, nereușind să distingă ceea ce este important sau esențial, de aspectele fără valoare în aflarea adevărului.

Înclinația spre fantezie și sugestibilitatea este determinată de dezvoltarea incompletă a psihicului în care realitatea și ficțiunea fie că nu au dobândit însușiri individualizatoare, fie că se împletesc ori se confundă, de aceea, unele fapte sau împrejurări sunt redate în mod confuz ori ajustate după un scenariu propriu.

Lipsa de experiență și cultura redusă fac dificilă, uneori imposibilă, perceperea evenimentului judiciar, iar emoțiile nu numai că denaturează perceperea, dar influențează și stocarea memorială.

Teama de autorități și de consecințele pe care le poate produce mărturia, vârsta, gradul de dezvoltare psihică, inteligenta, etc. sunt aspecte de care trebuie să se țină seama la aprecierea declarațiilor martorilor minori pentru care redarea exactă corectă a evenimentelor judiciare constituie excepție și nu regulă.

Legea procesual penală nu a prevăzut incapacitatea juridică de a depune ca martor pentru persoanele cu antecedente penale în genere sau pentru cele condamnate pentru mărturie mincinoasă, cu excepția persoanelor care au săvârșit o mărturie mincinoasă în cauza ce face obiectul revizuirii, aspect care asigură accesul la aflarea adevărului și persoanelor cu antecedente penale, minorilor care întâmplător pot fi de față la săvârșirea unei infracțiuni.

S-a considerat ca ar fi contrar intereselor justiției ca ascultarea lor să fie interzisă chiar dacă sunt dominate de deprinderea de a denatura adevărul, declarațiile obținute fiind apreciate numai dacă se coroborează cu probele existente în dosarul cauză.

III.4. Culegerea de informații cu privire la martorii importanți de care poate depinde soluționarea cauzei

În anumite pricini penale declarațiile unor martori au un rol decisiv, constituind fie unicul material probator (de pildă, declarațiile unui singur sau mai multor martori, nesprijinite de alte surse de informare), fie deținând o importantă pondere în ansamblu probelor existente în cauză.

În astfel de situații, însăși soluția ce se va pronunța depinde în largă măsură de modul de obținere a declarațiilor acestor martori, de modul în care vor fi apreciate. De aceea, cunoașterea personalității celui de la care vine mărturia, sub raportul condiției sale morale se dovedește a fi indispensabile. Calea de obținere a informațiilor care să prezinte în adevărata lumină pe cel ce compară în calitate de martor, o constituie investigațiile sau culegerea de date asupra personalității martorului.

Astfel de informații trebuie să pună la îndemâna organului judiciar utile elemente de apreciere a martorului sub raportul creditului moral de care se bucură în mediul social căruia îi aparține, adică elemente din care să se desprindă considerația de care se bucură în rândul celor din jur, conduita acestuia în familie, la locul de muncă sau în societate.

Valoarea acestor informații de ordin general, menite a contura trăsăturile caracteriale ale martorului se completează în acest mod util cu acele elemente care indică poziția reală a martorului fața de părți și pricina, cum ar fi raporturile de rudenie sau de alta natură cu învinuitul sau inculpatul (amiciție, dușmănie, etc.), de interesare materială sau morală în rezultatul cauzei. În fine, acestora li se adaugă necesitatea cunoașterii unor trăsături psihice și temperamentale definitorii.

La aprecierea acestor date, organele judiciare nu trebuie să piardă din vedere că însuși sursa de la care se emană acestea este de natură tensională. De aceea, aceste informații sunt utile în măsura în care sursa e cunoscută.

Asemenea informații se pot obține de la cei cărora martorul e mai mult sau mai puțin cunoscut (rude, prieteni, colegi de serviciu, vecini, de la cei ascultați în aceeași cauză, etc.) și de aceea vor purta amprenta relațiilor existente între aceste persoane.

Utilitatea culegerii acestor informații se verifică sub un îndoit aspect: pe de o parte astfel de elemente îngăduie organului judiciar să-și formeze o imagine mai mult sau mai puțin fidelă asupra celui ce compară în fața sa și pe această bază să acorde declarațiilor sale creditul cuvenit, să le aprecieze exact în contextul probelor, iar pe de altă parte în funcție de trăsăturile de caracter, psihice și temperamentale, să adopte procedeele tactice cele mai adecvate.

III.5. Întocmirea planului de ascultare

Fără a fi indispensabil, planul de ascultare al martorilor este rezervat cazurilor importante, cu adevărat dificile. Utilitatea unui asemenea plan se resimte mai cu seamă în acele pricini în care natura și sfera informațiilor presupuse a fi cunoscute martorului comportă un anumit grad de dificultate (de pildă, declarațiile martorului privesc împrejurări legate de fapte comise într-un domeniu de strictă specialitate, mai puțin cunoscut organului judiciar), când mărturia prezintă o importanță deosebită în pricina dată (constituie singura sursă de informare sau datorită ponderii pe care o deține în ansamblul probelor e de presupus că va influența în bună măsură soluția cauzei), precum și atunci când activitatea de strângere a probelor efectuată până în acel moment (declarațiile învinuitului sau inculpatului, ale părții vătămate, cercetarea la fața locului, percheziția, etc.), inventează necesitatea precizării sau verificării prin declarațiile martorului a unui însemnat număr de aspecte.

În fine, această necesitate se ivește și atunci când datorită raporturilor în care se află martorul cu părțile și pricina există temeri să se presupună că acesta se va situa pe o poziție de rea-credință.

În cauzele mai puțin complicate precum și atunci când declarațiile martorilor au un obiect restrâns, când poartă asupra unui fapt determinant (de pildă, prin ascultarea martorilor se urmărește să se precizeze dacă într-o anumită zi s-a întâlnit cu învinuitul sau inculpatul ori să se certifice o semnătură de pe un act, să se recunoască un anumit obiect, persoană, etc.), elaborarea unui plan nu e necesară.

În astfel de cazuri, simpla notare a împrejurărilor ce urmează a fi dovedite, precum și ordinea precizării lor se dovedesc a fi suficiente.

Pentru ca ascultarea martorilor sa fie bine pregătită se întocmește un plan al ascultării pentru fiecare martor în parte sau pentru mai mulți martori grupați pe aceleași probleme, cu indicarea tuturor datelor ce trebuiesc lămurite.

Elaborarea planului de ascultare se plasează în momentul final al activității de pregătire în vederea audierii și se întemeiază pe unele elemente rezultate în urma studierii materialelor cauzei, a precizării cercului de persoane, a modalității și ordinii de chemare a martorilor, a culegerii de informații cu privire la martorii importanți.

Pe bună dreptate s-a stabilit că planul de ascultare atribuie acestei activități un caracter organizat, evită posibilitatea rămânerii nelămurite a unor aspecte esențiale, evită posibilitatea rechemării martorilor pentru a fi reaudiați și asigură un cadru propriu pentru obținerea unor declarații veridice în cauză.

Practica s-a fixat asupra următoarei succesiuni a probelor pe care trebuie să le cuprindă planul de ascultare: indicarea într-o anumită ordine a împrejurărilor ce urmează a fi precizate, întrebările, într-o succesiune fireasca, prin care se tinde la stabilirea împrejurărilor necunoscute, precizarea datelor deja existente în legătură cu acele împrejurări precum și notarea filei dosarului ce confirmă sau infirmă un anumit fapt. Obținerea unor declarații complete și exacte depinde în largă măsura de:

modul în care sunt formulate întrebările,

de succesiunea în care sunt adresate,

momentul psihologic în care sunt plasate.

Formularea întrebărilor e impusa de necesitatea acoperirii tuturor aspectelor pricinii, de necesitatea evitării posibilității rămânerii nelămurite a unor împrejurări. La formularea întrebărilor trebuie să se țină seama de faptul că martorul se poate situa atât pe o poziție de bună credință cât și de rea credință. Dacă se ignoră această eventualitate organul judiciar poate fi surprins nepregătit. Ținând seama de diversele atitudini pe care le poate adopta, organul judiciar trebuie să-și reprezinte răspunsurile probabile pe care le va primi, iar acestea vor constitui punctul de plecare pentru formularea altor întrebări.

Ordinea, succesiunea întrebărilor trebuie să urmeze o linie firească, logică astfel încât o întrebare să o pregătească pe alta. Când se presupune că martorul se va situa pe o poziție de rea-credință trebuie să se realizeze elementul surprinderii prin adresarea unor întrebări neașteptate.

Fiind vorba de o activitate în care este angajat individul uman a cărui conduită este de multe ori imprevizibilă, posibilitatea adoptării, în funcție de o seamă de împrejurări, a unei atitudini sau a alteia, planul de ascultare al martorului are valoarea unui cadru ale cărui coordonate pot și trebuie modificate în raport de unele situații survenite. Atitudinea adoptată de martor, aspecte relevante cu ocazia expunerii libere fac nu o dată inutilă adresarea unor întrebări, după cum alteori, se impune formularea sau reconstituirea altora. Astfel, împrejurarea ca interogatoriul să se succeadă expunerii libere face de multe ori inutilă adresarea unor întrebări cuprinse în plan, atâta vreme cât aspectele la care acestea se refereau pe larg erau precizate în cursul expunerii.

Tot astfel dacă prin răspunsurile obținute la anumite întrebări se precizează aspecte ce formau obiectul altor întrebări, devine superfluă adresarea acestora. Alteori, când în cursul expunerii libere sau prin răspunsurile date, martorul relevă împrejurări necunoscute, în raport cu care se impune precizarea altor aspecte, apare necesitatea formulării unor noi întrebări sau a adoptării celor cuprinse în plan.

Adoptarea planului la situațiile neprevăzute solicită organului judiciar o deosebită gândire tactică, spirit de observație, capacitatea de a se orienta și rezolva aspecte nou apărute.

Conținutul planului se referă numai la un singur martor și va avea următoarea structură:

probele care trebuie lămurite în totalitate sau numai parțial;

mijloacele de proba care vor fi folosite;

modalitatea prezentării acestora și momentul când se va realiza;

întrebările care vor fi folosite, succesiunea și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească;

existența unor variante de întrebări pentru martorii de rea-credință .

Planul de ascultare a martorilor este orientativ, pe parcursul ascultării putând fi modificat ori completat în funcție de atitudinea adoptată de martor.

III.6. Alte activități premergătoare

a. Asigurarea prezenței martorilor și reprezentanților legali ai acestora la data și ora fixată pentru ascultare

În cadrul activității de strângere, verificare și apreciere a probelor, organul judiciar este obligat să dispună chemarea martorilor și reprezentanților legali și să asigure prezența la activitatea procedurală a acestora.

Invitarea martorilor într-o anumită succesiune este determinată pe de o parte de realizarea în condiții optime a ascultării, evitându-se graba care poate genera omisiuni în lămurirea unor probleme, iar pe de altă parte de a eficientiza interogarea martorilor. În legătură cu primul aspect mai trebuie arătat că organul judiciar nu trebuie să invite mai mulți martori decât poate asculta, numărul acestora fiind determinat de conduită în ancheta, vârstă și instrucția școlară, existența unor infirmități care influențează durata ascultării (surzenia) etc. Sub cel de-al doilea aspect trebuie avut în vedere imposibilitatea luării de contact între martorii ascultați în aceeași cauza, ceea ce ar determina punerea de acord a declarației prin influențarea persoanelor care nu și-au cristalizat depoziția ori sunt sugestionate de statutul superior al unora dintre martori, declarând la fel ca ei. După cum nu este lipsit de relevanța crearea unor stări tensionante de iritare sau nemulțumire oglindite în conținutul declarațiilor.

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe la proces în locul părții interesate care nu are dreptul de a sta în cauza în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului sau legal. Astfel este cazul persoanei lipsite de capacitate de exercițiu care participa în proces în calitate de martor, cum este minorul sub 14 ani, reprezentantul acestuia fiind părintele sau tutorele.

Pentru aflarea adevărului organul de urmărire penală sau instanță de judecată sunt obligate să citeze persoanele arătate prin denunț sau plângere, precum și alte persoane propuse de părți. Dreptul de a dispune citarea unor persoane ca martori aparține în exclusivitate organelor judiciare și se exercită în virtutea rolului lor activ, chemarea din oficiu a oricăror persoane ca martori în cauza penală, fiind determinat de cunoștințele pe care le dețin despre fapte sau împrejurări de natura a servi la aflarea adevărului.

Potrivit legii, chemarea unei persoane în fața organului de urmărire penală sau instanță de judecată se face prin citație scrisă, însă se poate face și prin notă telefonică sau telegrafică.

Din conținutul citației trebuie să rezulte:

denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediul și data emiterii precum și numărul dosarului;

numele, prenumele celui citat, calitatea în care este chemat ca martor, reprezentant legal, etc. și indicarea obiectului cauzei.

• adresa, domiciliul, reședința, localitatea, strada, numărul, țara, etc.;

• ora, ziua, luna, anul, locul de înfățișare precum și invitarea celui citat să se prezinte la data și la locul indicat, cu arătarea consecințelor legale în caz de neprezentare.

Neprezentarea unei persoane citate, poate determina aducerea cu însoțitor sau silită, pe baza unui mandat de aducere sau poate fi sancționat cu amendă judiciară.

La stabilirea datei pentru ascultare trebuie avut în vedere că între momentul luării la cunoștință și cel al ascultării să treacă cât mai puțin timp, în felul acesta martorii vor fi protejați de influențe străine. Martorii trebuie ascultați separat, înlăturându-se astfel posibilitatea de a comunica cu alte persoane, aspect ce poate deforma informațiile deținute de aceștia.

Există totuși situații când martorii nu se află în localitatea unde se situează sediul organului judiciar sau instanța de judecată, nu sunt transportabili ori se află în străinătate, ascultarea se face prin comisie rogatorie căreia i se vor trimite întrebările necesare interogatoriului.

b. Stabilirea locului ascultării

Locul ascultării este de regulă sediul organului de urmărire penală.

Când persoanele care urmează a fi ascultate ca martori sunt în imposibilitatea de a se prezenta – infirmitate, maladie, stare de arest – organul judiciar procedează la ascultarea la locul unde se afla acesta. De la regula enunțată, în anumite momente, se pot face excepții, determinate de influența sau impactul pe care îl poate crea locul săvârșirii infracțiunii asupra martorului și de programul de protecție în care martorul se află inclus. În asemenea situații, ascultarea se va efectua la locul faptei și la domiciliul martorului.

Pentru unele categorii de martori, dacă se apreciază astfel, ascultarea se efectuează la locul de muncă. Biroul în care urmează a se face ascultarea trebuie să fie sobru mobilat fără obiecte în plus, care ar putea distrage atenția martorilor.

Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală, trebuie să stabilească modalitatea în care îi va aborda pe martori, condițiile ce trebuiesc asigurate pentru realizare contactului psihologic cu aceștia

În vederea realizării scopului urmărit prin ascultarea martorului și în raport cu natura cauzei în care se efectuează, problematica ce trebuie lămurită și situația fiecărui martor în parte, trebuie să fie luate și alte măsuri pregătitoare cum ar fi:

invitarea unui interpret – în situația în care martorii nu cunosc limba în care se desfășoară procesul penal;

selectarea si pregătirea materialelor ce vor fi utilizate pe parcursul ascultării și determinarea modului, a momentului și a ordinii în care vor fi folosite;

asigurarea decontării cheltuielilor de transport și cazare impuse de deplasarea martorilor.

Una dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfășurării acestei activități. Succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reușește apropierea martorilor.

Organul judiciar trebuie să manifeste o atitudine plină de interes față de martori și depoziția lor. În aceasta privință organul judiciar trebuie să explice faptul că a depune mărturie reprezintă o îndatorire, să sublinieze importanța declarațiilor sincere pentru aflarea adevărului pentru înfăptuirea justiției. Interesul față de depozițiile martorilor trebuie să rezulte nu numai din explicațiile date, din sublinierile făcute, ci și să se degaje din întreaga atitudine a anchetatorului.

Contactul psihologic dintre anchetator și martor se realizează prin întrebări sau discuții exterioare obiectului cauzei și întotdeauna pe coordonatele activității plăcute, determinând martorul să dialogheze, să-și expună experiențele și rezultatele obținute.

Atitudinea calmă, serioasă, plină de înțelegere față de emoții, bagajului intelectual redus sau faptul că se află pentru prima oară în fața autorității și comit erori în declarațiile lor, constituie premisa unei atmosfere favorabile dialogului.

Primirea martorului se face într-o atmosfera civilizată chiar dacă acesta este de rea-credință. Acordarea respectului cuvenit nu numai în privința salutului ci pe tot parcursul interogatoriului conduce la instalarea încrederii, la obținerea unor declarații complete și veridice.

CAPITOLUL IV.

Reguli și procedee tactice criminalistice aplicate în ascultarea

propriu-zisă a martorilor

Audierea propriu-zisă a martorilor reprezintă momentul în care devine pregnant rolul regulilor de efectuare a acestui act procedural, act cu largă rezonanță. Ascultarea unui martor – și aici se are în vedere, cu preponderență, împrejurarea în care martorul se află la prima ascultare, atât în fața organelor de urmărire penală, dar și a instanțelor de judecată – parcurge trei etape principale, guvernate pe lângă regulile procesuale penale și de regulile tactice criminalistice în etape distincte: etapa identificării martorilor, etapa relatării libere și etapa formulării de întrebări, de ascultare a răspunsurilor date de martor.

Aceste faze ale ascultării, corespund cu totul cerințelor criminalistice, ne gândim să le respectam și noi, cu deosebirea că, primei faze o să-i extindem conținutul mult peste limitele imprimate în majoritatea lucrărilor de specialitate, prin purtarea de discuții prealabile.

IV.1. Conduita tactică în etapa de identificare a martorului – secțiune

Etapa identificării martorului, în care o includem și pe aceea a depunerii jurământului constă în nume, prenume, etate, domiciliu (eventual reședință, dacă este cazul) și ocupație. Dacă există vreo îndoială asupra identității martorului, aceasta se stabilește prin orice mijloc de probă. În continuare, martorul este întrebat dacă este soț sau rudă cu una din părți și în ce raporturi se află cu aceasta, precum și dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii.

Înainte de ascultare, martorul trebuie să depună jurământul. După depunerea jurământului, martorului i se pune în vedere că, dacă nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Încă din această prima etapă, aparent guvernate numai de norme procedurale, organul judiciar este obligat să se conducă după câteva reguli tactice proprii debutului audierii, absolut necesare creării unui climat psihologic adecvat obținerii de declarații complete și sincere.

În cadrul acestor discuții prealabile, dacă organul judiciar dispune de date concrete despre anumite activități anterioare săvârșirii infracțiuni, întâmplări intime cu anumite persoane concrete în locuri precis determinate, preocupări marcante la locul de muncă (invenții, inovații), participării la baluri, nunti, deplasări în alte localități, este potrivit să se folosească în vederea activizării sale, prin întrebări aruncate, chipurile la întâmplare.

Atare întrebări, pe lângă faptul că-1 activează în discuții, îl fac să creadă că organul judiciar dispune de date ce-i dezvăluie vinovăția, dacă cunoaște și multe situații fără legătură cu infracțiunea cercetată în legătură cu problemele pentru care este audiat.

Primirea martorului într-o manieră corectă, civilizată care trebuie să fie prezentă încă din momentul așteptării până în momentul audierii propriu-zise. În acest context, reamintim necesitatea luării de măsuri destinate evitării contactului cu alți martori sau cu alte părți din proces.

Crearea unui cadru de ascultare sobru, concretizat de seriozitate lipsit de factori stresanți care pot distrage atenția martorului, cum ar fi de exemplu, prezența unor persoane străine, a unor obiecte, aparate sau instalații ce pot stârni curiozitatea sau teama.

Comportarea organului judiciar într-un mod calm, încurajator, astfel încât să fie redusă încordarea, neliniștea firească a martorului. Este total contraindicată atitudinea de răceală, de sfidare, de aroganță, care poate conduce la inhibarea martorului sau chiar la determinarea acestuia să evite declarații complete, mai ales dacă este bruscat.

Un comportament necivilizat îl determină pe un martor să nu declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările cauzei sau să refuze să răspundă la întrebări, deși este cu buna-credință.

Într-un cuvânt crearea climatului psihologic favorabil confesiunii, se obține prin discuții libere, prin abordarea degajată a unor probleme care nu intră imediat pe terenul investigat, dar care privesc persoană martorului, cum ar fi de exemplu, activitatea desfășurată la locul de muncă, situația familială, etc.

În acest mod, se pot cunoaște, în parte și personalitatea martorului, ca și eventualele raporturi cu alte persoane antrenate în săvârșirea faptei și alte date care pot fi utile în clarificarea ei.

Atitudinea calmă, încurajatoare, sobră, dar nu rigidă trebuie menținută pe întreaga perioadă a ascultării martorului, în special în ipoteza primei audieri, când anchetatorul și martorul se află la primul lor contact.

IV.2. Conduita tactică din momentul relatării libere a martorului-secțiune

În a doua etapă a audierii, denumită relatare liberă, după crearea cadrului psihologic favorabil obținerii unor declarații sincere, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor, cerându-i-se să declare tot ce știe cu privire la aceasta (art. 86 din Codul de procedură penală).

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj față de declarațiile obținute pe cale interogativă, datorită spontaneității sale, faptele fiind prezentate așa cum au fost percepute și memorate de către martori. Pentru aceasta, martorul trebuie lăsat să expună potrivit personalității sale, așa cum își reamintește, ceea ce a perceput și conform modului său de ordonare a ideilor. Se creează astfel posibilitatea studierii și cunoașterii mai bine a martorului.

Pe bună dreptate se susține că o depoziție liberă prezintă garanția unei mari fidelități, dacă martorul nu are nimic de ascuns sau pe cineva de protejat. Raportată la cele de mai sus, conduita magistratului, a anchetatorului se va ghida după următoarele reguli:

Ascultarea martorului cu răbdare și calm, fără a fi întrerupt, chiar dacă acesta relatează faptele cu lux de amănunte, unele fără nici o semnificație, pentru clarificarea cauzei, dar altele foarte importante, cu atât mai mult cu cât nu sunt cunoscute de anchetator;

Evitarea oricărui gest, reacție sau expresie, mai ales ironică, prin care se aprobă sau resping afirmațiile martorului. Această conduită nu trebuie interpretată în sensul unei atitudini rigide inhibatorii. Încruntarea, limbajul ironic, gesturile de nervozitate, lipsa de atenție, expresii de genul: „Nu mai spune?”, „Hai, fii serios”, „Ce vorbești, domnule?”, au darul de a bloca martorul, de a-i crea neîncredere în organul judiciar;

Ajutarea cu tact a martorului, mai ales dacă nivelul intelectual îl împiedică să facă o relatare liberă cât de cât coerentă fără însă a-1 sugestiona. Nu trebuie să surprindă situațiile în care, însăși intelectualii se dovedesc a fi martori slabi, incoerenți, blocați de situația în care se găsesc.

Dacă martorul se pierde în amănunte sau se abate în mod deliberat, de la subiectul relatării, organul judiciar trebuie să intervină cu suficientă fermitate, dar civilizat, în reorientare relatării spre obiectul mărturiei. El va fi întrerupt și rugat să se concentreze asupra problemelor care fac obiectul cauzei, fără ca prin aceasta să fie anulata spontaneitatea declarației;

Organul judiciar își va nota aspectele mai semnificative ca și eventualele contraziceri sau neclarități din expunere, dar fără să se procedeze cu ostentație sau să se întrerupă martorul cerându-i să mai repete o anumită idee sau să fie mai explicit.

IV.3. Reguli tactice aplicate în etapa formulări de întrebări-secțiuni

Ultima etapă a audierii nu are cel puțin teoretic un caracter obligatoriu. În practică sunt întâlnite situații în care martorii fac declarații complete și clare, încă din faza relatării libere, fără a mai fi nevoie de întrebări.

Totuși, organul judiciar este nevoit să intervină cu întrebări de natură să limpezească relatările martorului sau să le verifice. Această etapă mai este denumită și „Interogarea martorului”, „Relatarea ghidată”, „Depoziție interogatorie”.

Întrebările sunt necesare întrucât depoziția martorului poate conține denaturări de natură obiectivă sau subiectivă, frecvente fiind:

denaturarea prin adăugare (adiție) în care martorul relatează mai mult decât ceea ce a perceput, exagerând sau născocind fapte imaginare;

denaturarea prin omisiune, relatarea având caracter incomplet, ca urmare a uitării, a subestimării importantei unui anumit aspect, ca și urmare a unei eventuale rele-credințe;

denaturarea prin substituire, în care faptele, persoanele, obiectele reale percepute sunt înlocuite, substituite cu altele, percepute anterior, ca urmare a asemănărilor existente între ele;

denaturarea prin transferare, de genul modificării succesiuni reale a faptelor, a modificării locului unor detalii în timp și spațiu.

Pentru înlăturarea acestor denaturări, dar și pentru stabilirea corectitudinii sau exactității depoziției organului judiciar va trebui să intervină cu întrebări, care se împart în mai multe categorii din perspectiva tacticii criminalistice:

– întrebări de completare a aspectelor omise din declarație sau care conțin detalii suficiente pentru stabilirea împrejurărilor de fapt;

– întrebări de precizare, necesare, de pildă, pentru determinarea cu exactitate a circumstanțelor de loc, timp și mod de desfășurare a unui eveniment, precum și pentru stabilirea surselor din care martorul a obținut date despre faptă;

– întrebări ajutătoare, destinate reactivării memoriei, ca și înlăturării denaturărilor, de genul substituirilor sau transformărilor, prin referiri, de exemplu, la evenimente importante din viață martorului, evenimente desfășurate concomitent cu faptele despre care este ascultat, întrebări de control, destinate verificării afirmațiilor, pe baza unor date certe, în ipoteza sesizării de denaturări, în special prin adăugare sau transformare ca și în ipoteza existenței de suspiciune cu privire la buna-credința a martorului.

Întrebările se vor referi la problemele cuprinse în planul de audiere, însă, formularea lor ca atare, stabilirea ordinii în care vor fi puse, se face în funcție de datele desprinse din relatarea libera a martorului, din coroborarea acestora cu alte informații deținute de organul judiciar.

Din punct de vedere tactic, criminalistic, conform opiniilor exprimate în literatura de specialitate, fundamentale pe o îndelungată practică a organelor judiciare, în formularea și adresarea întrebărilor, este absolut necesar să se respecte următoarele reguli:

– întrebările trebuie să fie clare, precise, concise și exprimate într-o formă accesibilă persoanei ascultate, potrivit vârstei, experienței, pregătirii și inteligenței sale;

– întrebările vor viza strict faptele percepute de către martor, iar nu punctul său de vedere referitor la natura acestora sau la problemele de drept;

– întrebările nu vor conține elemente de intimidare de punere în dificultate a martorului sau promisiuni pe care organul judiciar nu le poate respecta.

Prin modul de formulare al întrebărilor și tonul pe care sunt adresate nu trebuie, în nici un caz, să sugereze răspunsul. Deși fiecare dintre regulile tactice susmenționate își au importanța și rolul lor bine delimitat sau determinat în obținerea de declarații sincere și complete considerând că este necesar să insistăm asupra importantei evitării unor întrebări prin care martorului i se poate sugera răspunsul.

Întrebările sugestive conduc prin natura lor, la denaturarea adevărului, reprezentând, mai degrabă, voința martorului, care nu corespunde în toate cazurile realității. Această sugestie denumită și indirect diversiune este cu atât mai periculoasă cu cât i se pot alătura factori de „sugestie directă”, prin intervenția rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, chiar și a anchetatorului, care încearcă să-l determine pe martor, apelând la cele mai diverse mijloace, să facă declarații conforme cu realitatea.

Dincolo de posibilul caracter sugestiv al întrebărilor, luăm în calcul și sugestibilitatea de statut, care îi poate influenta pe cei de o condiție social-cultural redusă, raportat la poziția martorului. Acest gest de sugestibilitate, indusă de autoritatea anchetatorului, se poate face simțită chiar și la persoane cu nivel cultural superior cu o anumită sensibilitate.

Raportat la gradul lor de sugestibilitate întrebările ar putea fi:

întrebări determinative, deschise, lipsite de elemente de sugestibilitate („cum era îmbrăcat învinuitul?”, „în ce zi a săptămânii s-a petrecut fapta”, ca și întrebări la care să se răspundă prin „da” și „nu”, „individul purta ceva pe cap”);

întrebări incomplet sau complet disjunctive, închise, care conțin elemente de sugestie, în special ultimele, martorul fiind pus să aleagă între cele două alternative („victima avea sau nu avea geanta?”, „geanta era de culoare neagră sau roșie?”).

În exemplu dat, martorul este pus practic, în situația de a opta între cele două culori, mai ales dacă își amintește că victima avea într-adevăr geanta, dar nu a reținut culoarea; Întrebări implicative sau ipotetice, cu mare grad de sugestibilitate, întrucât pornesc de la presupunerea că martorul a perceput o anumită împrejurare („Cuțitul era în mâna dreaptă sau în mâna stângă?”), deși este posibil să nu fi realizat acest lucru. În exemplul nostru, martorului i se sugerează că învinuitul a avut cuțit în mănă. Sugestia devine și mai categorică, atunci când întrebarea începe cu cuvintele: „Nu este așa că…?”, „Nu este așa că învinuitul a amenințat victima cu cuțitul și că i-a smuls geanta din mână?”.

Atragem atenția și asupra modului în care sunt adresate întrebările, întrucât, însăși modularea vocii, ca și tonul vocii, pe lângă faptul că dezvăluie starea de nemulțumire a anchetatorului, pot constitui un serios factor de sugestie.

Ascultarea răspunsurilor la întrebări, presupune, obligatoriu, respectarea unei conduite tactice specifice, importanța ei fiind confirmată de practică.

Atitudinea anchetatorului trebuie să fie aceeași ca și în momentul relatării libere, dar cu unele nuanțări tactice, impuse de faptul că dialogul cu martorii, în această fază, devine mai complex, inclusiv pe plan psihic.

Pot fi situații în care în acest dialog să se apropie relativ mult de duelul judiciar dintre magistrat și inculpat, îndeosebi daca martorul se dovedește a fi nesincer, căutând să simuleze sau disimuleze adevărul.

Regulile tactice specifice ascultării, răspunsurile sunt, în esență, următoarele:

ascultarea martorului cu toata atenția si seriozitatea, evitându-se plictiseala, enervarea, expresiile ori gesturile de aprobare sau dezaprobare care îl pot deruta pe martor.

La sesizarea unor contradicții în răspunsurile martorului, organul judiciar nu trebuie să reacționeze imediat, să-și exteriorizeze surprinderea ori nemulțumirea, ci să o înregistreze, pentru clarificarea ei ulterioară. Urmărirea cu atenție, dar fără ostentație, a modului în care reacționează martorul la întrebări, sau dacă și-au făcut apariția indicii de posibilă nesinceritate.

Dacă se constată că martorul încearcă să mintă raportat la particularitățile fiecărei cauze, procedeele tactice sunt diferite, unele apropiindu-se de cele specifice tactice ascultării învinuitului, firește fără depășirea cadrului legal.

În aceste împrejurări, se va proceda la repetarea audierii, la reformularea și diversificarea întrebărilor, inclusiv la confruntarea, cu alți martori sau făptuitori, insistându-se asupra unor amănunte care nu pot fi avute în vedere de către aceia care își „pregătesc” declarația prin înțelegere cu părțile sau alți martori. Dacă un martor își aduce aminte mai greu de unele date el poate să-și reamintească prin întrebări de referință, puse de către anchetatori, fără să i se sugereze răspunsul.

Presupunând că martorul a depășit momentul de tensiune firească de la începutul audierii și că s-a realizat contactul psihologic între el și anchetator nu trebuie exclusă reapariția unor manifestări emoționale în timpul audierii (congestionarea feței, tremurul sau frecatul mâinilor, respirație neregulată, schimbarea mimicii, a modului de verbalizare, o anumită crispare sau inhibare, s.a.). Asemenea reacții se vor interpreta de la caz la caz diferențiat, nereprezentând întotdeauna un indiciu de nesinceritate.

Rolul activ al organului judiciar, în etapa finală a audierii este, prin urmare, cu atât mai pronunțat cu cât devine necesară completarea, clarificarea sau verificarea unor informații, mai ales dacă sunt contradictorii și uneori nesincere.

În asemenea împrejurări sau în ipoteza a ceea ce este denumit persistența în eroare, se impune o reaudiere a martorului, păstrându-se o conduită tactică similară.

Un martor poate fi determinat, în ultima analiza, să facă o declarație sinceră și prin prezentarea altor probe, din care să rezulte cu claritate nesinceritatea afirmațiilor sale anterioare (declarații scrise, verbale, înregistrări diverse, etc.).

IV.4. Particularitățile tactice aplicate în ascultarea martorilor oculari-secțiune

Se presupune că, în mod logic, activitățile care se referă la pregătirea ascultării acestei categorii de martori au fost parcurse și prin urmare, organul judiciar se află în cabinetul de anchetă, ascultând relatarea liberă sau răspunsurile la întrebările adresate martorilor în cazul ultimei etape a interogatoriului.

Mărturia bazată pe senzațiile vizuale este cea mai frecventă deoarece ochiul uman receptează cea mai mare cantitate de informație. De la martorii prezenți la desfășurarea evenimentelor, faptelor, împrejurărilor despre care sunt chemați să depună mărturie, se pot obține, sub rezerva influenței factorilor de natură psihologică, cele mai complete și veridice declarații.

Sursa mărturiei nemijlocite o constituie percepția imediată, originară a faptelor și împrejurărilor de fapt legate de infracțiune sau de înfăptuitor adică acele date, informații și cunoștințe dobândite de martor prin propriile organe de simt.

În cazul martorilor oculari organul judiciar trebuie să țină cont de condițiile percepției, de constanța acesteia și fenomenul iluziei, vârstă și profesia martorului, precum și de factori obiectivi sau subiectivi care pot constitui surse de distorsiune a mărturiei.

Multitudinea factorilor obiectivi și subiectivi care pot influența declarațiile martorilor trebuie să determine organul de urmărire penală să manifeste circumspecție în cazul acestei categorii de martori.

Pe parcursul ascultării se recomandă să se insiste pe evidențierea tuturor declarațiilor legate de condițiile în care au avut loc faptele și împrejurările de fapt pentru care sunt solicitați să depună ca martori, aspect care pune în evidență rolul atenției, fenomen psihic legat indisolubil de percepție fără de care mărturia este de neconceput.

În mărturie trebuie să se regăsească atenția voluntară și cea involuntară precum și distribuția ei asupra evenimentului judiciar și preocupările martorului în momentul producerii acestuia.

Mărturia oculară presupune pe de o parte, prezența în contextul producerii faptelor, a stimulilor adecvați (vizuali, auditivi), iar pe de altă parte, posibilitatea reală de percepție nemijlocită a acestor stimuli, de aceea percepția nemijlocită a stimulilor ce însoțesc infracțiunile implică de obicei, prezența martorului în timpul și la locul producerii faptelor, adică în acele limite temporale și spațiale care să asigure o percepție adecvată a stimulilor vizuali, auditivi.

Prin ascultarea martorilor oculari se reconstituie episoadele principale sau cele adiacente desfășurării faptelor, evenimentelor sau împrejurărilor de fapt pe care aceștia le-au perceput, în mod deosebit a relațiilor spațiale sau temporale.

În cazul unui accident de circulație, martorii sesizează acest fapt ca urmare a zgomotului produs, sau ca urmare a strigătului persoanei vătămate. Într-o atare situație organele de cercetare penală vor avea de stabilit dacă martorii oculari au perceput împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație sau numai urmările acestuia, adică acțiunile conducătorului auto și ale victimei după producerea evenimentului rutier.

În relatările lor, martorii au tendința de a completa declarațiile cu păreri, presupuneri sau concluzii ale lor, referitoare la ceea ce s-a întâmplat până în momentul în care s-au sesizat de producerea accidentului.

În anumite cazuri însăși atenția poate constitui obiectul probațiunii judiciare, specifică infracțiunilor săvârșite din culpă în care învinuitul sau inculpatul nu au depus diligentele necesare prevenirii evenimentului judiciar.

Organul judiciar verifică, în activitatea de ascultare a martorului ocular, stabilitatea atenției, perceperea culorilor în raport cu timpul astronomic, condiții atmosferice, starea fizică și psihică a martorului, trăsăturile emotive ce au însoțit percepția, precum și alte aspecte care pot influența relatările martorului ocular.

Apreciem că în ascultarea martorilor oculari locul unde s-a făcut perceperea faptelor și împrejurărilor pentru care este solicitat să relateze produce un efect evocator deosebit și recomandăm ca audierea să se înfăptuiască la fața locului. Martorii oculari au posibilitatea de a percepe semnalmentele, particularitățile și caracteristicile făptuitorilor și pe baza celor păstrate în memorie, pot contribui la identificarea acestora.

În cazul ascultării acestei categorii de martori trebuie să fie solicitate cât mai multe detalii privitoare la condițiile percepție-timp, loc, luminozitate, durata perceperii, semnalmentele ori caracteristicile reținute.

CAPITOLUL V.

Consemnarea, verificarea și aprecierea declarațiilor martorilor

V.1. Consemnarea declarațiilor martorilor

Potrivit prevederilor procesuale, depoziția martorilor se consemnează în scris, aceasta reprezentând principalul mijloc de fixare a rezultatelor ascultării. Declarația se scrie pe formulare tip și cuprinde mai multe părți. De regulă, declarația este scrisă la mașina de scris sau calculator dar este posibil ca martorul să-și scrie și singur declarația, în cabinetul de anchetă, atrăgându-i-se atenția să se răspundă la toate problemele care fac obiectul declarației, urmând să fie citată imediat, în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de martor.

În majoritatea cazurilor, completarea formularului declarației începe după ce persoană ascultată redat liber faptele și împrejurările percepute, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclaritățile, sau eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări, nu trebuie să se neglijeze observarea cu atenție a comportamentului martorului.

Consemnarea depoziției martorului se va face într-o formă cât mai fidelă și precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al martorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia, cu excepția celor vulgare sau triviale.

În practică, se manifestă uneori tendința de reformulare a expresiilor martorului, de sintetizare a relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declarațiilor sau să dea un alt înțeles afirmațiilor. După fixarea declarațiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna întrebările și răspunsurile date de către martori.

Declarația este citită persoanei ascultate și este semnată de către acesta pe fiecare pagină în parte și la sfârșit de către organul judiciar care a efectuat ascultarea precum și de martor, eventual de interpret, dacă prezența acestuia a fost necesară.

Locurile libere se barează. În ipoteza, în care martorul revine asupra uneia dintre declarațiile sale, ori are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea vor fi consemnate în aceleași condiții.

V.2. Verificarea și aprecierea declarațiilor martorilor

Mărturia reclamă o tehnică particulară de verificare impusă de împrejurarea ca în cazul acesteia, izvorul informației îl constituie cel prin mijlocirea căruia faptele sunt aduse la cunoștință organelor judiciare, adică persoana căreia îi este proprie o anumită structură psihică și care se poate afla în anumite raporturi cu cauza sau cu părțile.

Verificarea declarațiilor este absolut necesara pentru stabilirea veracității unei mărturii. Verificarea va fi efectuată pe baza altor probe sau date existente la dosar, prin întrebări referitoare la modul în care martorul a perceput faptele, ori a aflat despre acestea, neexcluzându-se nici posibilitatea de reconstituire a cazului sau evenimentului juridic atunci când se consideră necesar.

Începerea urmăririi penale, ca și trimiterea în judecată a unui martor mincinos se face numai după ce magistratul are asigurarea intima ca a perseverat îndeajuns, cu răbdare și obiectivitate, folosind toate metodele și mijloacele admise de lege, pentru a determina persoana să nu-si mențină declarațiile nesincere.

În funcție de rezultatul la care se ajunge în urma unei astfel de verificări mărturia urmează a fi reținută dacă se constată a fi veridică sau dimpotrivă urmează a fi înlăturată total sau parțial dacă nu este sinceră sau fidelă.

Aprecierea declarațiilor reprezintă un moment semnificativ în activitatea de cunoaștere și stabilire a adevărului.

Operația de analiza a unei declarații se realizează în cadrul examinării și aprecierii întregului probatoriu, ea presupunând un studiu comparativ al evenimentelor și faptelor stabilite, inclusiv prin intermediul martorilor, cât și un studiu al calității surselor directe sau indirecte, din care provin datele.

În primul rând, evaluarea condițiilor martorilor impune o analiză de conținut, pe baza căreia organul de urmărire penală sau instanța de judecată interpretează și evaluează materialul informativ comunicat de martor, pentru a stabili în ce măsură acesta servește coroborat cu alte date și informații, la aflarea adevărului.

În al doilea rând, evaluarea mărturiilor obținute într-un anumit moment, servește și la luarea deciziei de audiere a noi martori, de administrare a altor mijloace de probă într-un cuvânt, la adâncirea investigației penale.

V.3. Fixarea declarațiilor prin mijloace tehnice criminalistice

Fixarea declarațiilor pe banda magnetică sau videomagnetică constituie un procedeu tehnic folosit tot mai frecvent de organele judiciare, datorită avantajelor pe care le prezintă. De exemplu:

Asigură, sub toate aspectele, o deplină obiectivitate și fidelitate în înregistrarea declarațiilor, chestionărilor, întrebărilor și răspunsurilor;

Au devenit indispensabile în ascultarea impusă de unele împrejurări limita, în special a victimelor aflate în stare gravă, a copiilor și a celor care necesită prezența unui interpret;

Dau posibilitatea anchetatorului să analizeze cu atenție afirmațiile celui ascultat, să-i surprindă cu exactitate expresiile, reacțiile, ezitările, etc. multe cu semnificație pentru aprecierea sincerității martorului;

Asigură corectitudinea și continuitatea ascultării, organul judiciar nefiind obligat să ia note, să-1 întrerupă pe cel audiat, să transcrie întrebările și răspunsurile.

Acest ultim avantaj are o semnificație direct tactică. De pildă, în intervalul de timp în care sunt scrise întrebările și răspunsurile, martorul, dar mai ales învinuitul sau inculpatul, au posibilitatea să-și pregătească răspunsurile, să se gândească la diverse alibiuri, etc.

Înregistrările de banda magnetică, efectuate în momentul ascultării persoanelor, pot servi ca mijloc de probă, alături de declarația scrisă, numai în situația în care se realizează în conformitate cu regulile proceselor penale precum și cu cele tehnico-tactice criminalistice.

La începutul ascultării sau audierii, martorului i se aduce la cunoștința că declarația sa va fi înregistrată pe bandă în întregime. Înregistrarea începe cu indicarea datei și locului de înregistrare, a numelui și calității organului judiciar, după care ascultarea sau audierea își urmează cursul firesc (identificarea martorului, depunerea jurământului, prezentarea obiectului cauzei, relatarea liberă, întrebările și răspunsurile).

Eventualele pauze făcute în timpul ascultării sau audierii sunt menționate înainte și după reluarea înregistrării, care va începe cu repetarea ultimelor cuvinte rostite de martor, înainte de pauză. Aceleași mențiuni se fac și în ipoteza în care intervine vreo defecțiune tehnică cauzată de factori necunoscuți.

La sfârșit, banda este audiată în întregime, martorul fiind întrebat dacă imprimarea a fost efectuată în mod corect, atât întrebarea cât și răspunsul fiind și ele înregistrate ca și mențiunile despre ora la care s-a terminat ascultarea cât și despre aparatura folosită la imprimare (magnetofon, viteza de înregistrare, tipul de bandă magnetică sau microfon).

Capătul benzii este sigilat, iar rola sau caseta împachetată și sigilată la rândul ei, purtând semnătura organului judiciar care a luat declarația precum și semnătura martorului. Despre toate aceste operații se fac mențiunile cuvenite în declarația scrisă.

Față de avantajele evidente ale acestui mijloc de fixare și îndeosebi a celor prezentate de înregistrarea video-magnetică, în prezent nu se mai manifestă nici un fel de reținere. Până nu demult exista temerea că o imprimare poate fi „trucată”, lucru ușor de depistat prin mijloace tehnico-criminalistice actuale. Aceste temeri se mențin, însă, la unele organe judiciare (poate nu fără temei), mai ales la magistrați, atunci când banda magnetică reprezintă un mijloc material de probă, în sensul că poate sau conține urmele sonore ale faptei.

Firește nu avem în vedere înregistrările audio și video din categoria mijloacelor de proba, (art. 64 din Codul de procedură penală) efectuate potrivit altor proceduri.

Subliniem că, în literatura de specialitate sunt frecvent evidențiate avantajele înregistrărilor fono și video magnetice, mai ales în privința obiectivității, fidelității și corectitudinii procedeelor de obținere a declarațiilor.

De altfel, este semnificativă afirmația potrivit căreia, din punct de vedere istoric, folosirea magnetofonului nu este decât o reîntoarcere a actualului proces verbal, la declarația orala, dinainte de 1376, an în care CAROL al V-lea a făcut din procesul verbal o declarație scrisă.

BIBLOGRAFIE

Codul de procedură penală

Ciopraga A, 1996 – Criminalistică, Tratat de tactica, Editura Gama, Iași

Dongoroz V, 1975 – Explicații teoretice ale codului de procedură penală, Editura Academiei Romane, București

Mircea I, 1994 – Criminalistică, Editura Fundației „Chemarea”, Iași

Neagu I, 2002 – Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București

Plete C., 2003 – Criminalistică, elemente de ancheta penală, Editura Little Star, București

Stancu E, 2002 – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București

Scurtu C., 1972 – Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București

BIBLOGRAFIE

Codul de procedură penală

Ciopraga A, 1996 – Criminalistică, Tratat de tactica, Editura Gama, Iași

Dongoroz V, 1975 – Explicații teoretice ale codului de procedură penală, Editura Academiei Romane, București

Mircea I, 1994 – Criminalistică, Editura Fundației „Chemarea”, Iași

Neagu I, 2002 – Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București

Plete C., 2003 – Criminalistică, elemente de ancheta penală, Editura Little Star, București

Stancu E, 2002 – Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București

Scurtu C., 1972 – Criminalistică, Editura Didactică și pedagogică, București