Mandatarii Comerciantilor

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROFESIONIȘTII

1. Noțiuni și categorii de profesioniști

Noul Cod civil schimbă două mari paradigme ale sistemului legal românesc, după care: (i) Codul civil este destinat relațiilor dintre simplii particulari, el fiind aplicabil în relațiile juridice de afaceri doar cu titlu de drept comun, adică în completarea Codului comercial sau a legior comerciale speciale destinate relațiilor de afaceri; (ii) fiecare persoană are un singur patrimoniu, bunurile ce-1 alcătuiesc servind garanției comune și concursuale, dar egalitare, a creditorilor.

Prima schimbare de paradigmă rezultă din art. 3 alin. (1) NCC, conform căruia acesta se aplică nu doar simplilor particulari, ci și profesioniștilor. Normele grupate în Noul Cod civil se aplică, în litera și spiritul lor, și raporturilor juridice în care sunt parte profesioniștii. Așadar, obligațiile profesioniștilor, atât cele care rezultă din relațiile dintre ei (business to business – B2B), cât și cele care rezultă din relațiile dintre ei și simpli particulari (business to consumer – B2C) sunt reglementate direct de Noul Cod civil.

Este vorba de o reglementare directă, originară, și nu de una generală (așa cum, în mod greșit „precizează" denumirea marginală a art. 3 NCC). In sistemul parțial-abrogatului Cod comercial, legea civilă avea rolul de drept comun, adică de normă generală. Legea civilă se aplică raporturilor juridice comerciale în subsidiar, cu titlu de normă generală care completează norma specială (comercială). Este ceea ce, în art. 2 alin. (2), reprezintă Noul Cod civil pentru domeniile la care se referă litera și spiritul său, adică dreptul comun.

Art. 3 alin. (2)-(3) NCC arată că este profesionist cel ce exploatează o întreprindere, exploatarea întreprinderii fiind exercițiul sistematic al oricărui tip de activitate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu sau fără scop „lucrativ".

Așadar, sunt profesioniști atât titularii întreprinderilor dc tip comercial clasic, așa cum îi cunoșteam până acum (adică societățile comerciale, regiile, organizațiile cooperatiste, comercianții-persoană fizică), cât și persoanele care exercită profesii liberale sau reglementate (medici, ziariști, avocați, notari), precum și instituțiile publice (spitale, universități, teatre) și organizațiile non-guvernamentale (fundații, asociații, cluburi sportive, culte religioase).

Prin volum și valoare a contractelor (și a celorlalte surse generatoare) este evident că majoritatea covârșitoare a raporturilor juridice guvernate de Noul Cod civil vor fi raporturile juridice în care cel puțin una dintre părți este un profesionist. Așadar, este corect a spune că acest Nou Cod civil va fi un cod al profesioniștilor, adică un cod al afacerilor. Sau, așa cum am spus mai sus, un nou cod comercial.

Remarcăm ușor apariția noțiunilor de “profesionist”, aceea de “întreprindere” sau  aceea de “scop lucrativ”, noțiuni utilizate în limbajul uzual, dar nu neapărat legiferate. Ne vine în ajutor în explicarea lor chiar legea pentru aplicare, ce ne arată că noțiunea de “profesionist” include noțiunile de comerciant, întreprinzător, operator economic și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice ori profesionale.

Comerciantul de până acum, așa cum era el definit de Codul Comercial în art. 7 – “Sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comercțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale.” – devine, ca noțiune definită, actualul profesionist, dar ca substanță, devine o subcategorie a acestuia.

Cu alte cuvinte, redenumim vechea noțiune, dar o păstrăm ca noțiune nouă, restrânsă. Până la acest punct însă, încă s-ar mai putea realiza o conexiune logică, reala încurcătură intervine abia la momentul lecturării art. 6 din legea de aplicare a codului civil, care tranșează două aspecte ce au ca efect mai mult un amestec între vechea și noua noțiune, decât aceea de lămurire: noțiunea de comerciant ce va apărea în orice dispoziție legală aplicabilă după 1 octombrie se va considera făcută cu privire la orice persoană fizică, respectiv juridică supusă înregistrării în registrul comerțului, conform prevederilor Legii 26/1990.

De aici poate porni un val de comentarii cu privire la natura juridică a persoanei fizice sau juridice supuse înregistrării, și care poate fi, din interpretarea textului, subiect de drept încă înainte de înregistrarea sa.

Este evident că orice persoană a cărei înregistrare a fost anulată poate fi subiect de drept, cu consecințele juridice ale anulării, întinderea și sfera de cuprindere a acestui subiect de drept în particular, prin raportare la noua definiție, va crea loc unor speculații interesante și unor interpretări diversificate.

E adevărat că noțiunea de “întreprindere” excede fostei noțiuni de “fapte de comerț”, incluzând în primul rând noțiunea de “fără scop lucrativ”, astfel că e evident că cele două definiții nu se suprapun din punct de vedere substanțial, ci doar se înlocuiesc. Înlocuirea are însă loc într-o legislație adaptată deja noțiunii de comerciant, astfel că înlocuirea acestora ar putea avea efecte de interpretare în momentul identificării ariei de aplicare.

Noțiunea de comerciant devine însă complet instabilă – din punctul meu  de vedere – la momentul la care alineatul 2 al aceluiași articol 6 din legea de aplicare, stabilește excepții de la definiția dată în alineatul 1, dispunând că noțiunea astfel definită nu e aplicabilă în legea privind mărcile și indicațiile geografice, în legea privind clauzele abuzive sau în Codul Consumului, ca să exemplificăm doar trei dintre actele normative scutite de noua definiție.

Astfel că noțiunea de comerciant în sine, deși redenumită cu noțiunea de “profesionist”, a fost pe de-o parte transformată în subdiviziunea propriei foste noțiuni, pe de altă parte,  redefinită ca subdiviziune probabilă, însă, în paralel cu toate aceste înțelesuri, păstrată neatinsă, acolo unde legiuitorul nu a mai putut   să-i identifice sensul.
Faptele de comerț au fost doar ușor atinse ca noțiune de noile reglementări, fiind înlocuite de expresia “activități de producție, comerț sau prestări de servicii”, astfel că nu există probleme practice de aplicabilitate. Ele definesc activitatea aceluia inclus în categoria de profesionist, dar fără a o restrânge ca pe aceea de comerciant. 
Înlocuirea noțiunii de comerciant cu aceea de profesionist are un deosebit interes practic, având în vedere că subiectului de drept intitulat comerciant i se aplicau o serie de dispoziții legale specifice, care completau Codul Comercial, și care continuă să fie în vigoare, stabilindu-se un regim juridic, respectiv un regim fiscal special și o modalitate diferită de abordare a incidentelor juridice. Probabil însă că nu peste mult timp noțiunea va primi clarificări, astfel că până la acel moment nu putem decât să identificăm problemele practice pe care forma actuală a noțiunii le poate ridica.

A doua mare schimbare de paradigmă rezultă din art. 31 alin. (2) NCC. Deși fiecare persoană are un patrimoniu unic, acesta poate suferi diviziuni sau afectațiuni speciale, cu consecințele fracționării patrimoniului unic al persoanei și segregării între diferitele categorii de creditori, unde nu vor mai intra în concurs la urmărirea,.silită a bunurilor din patrimoniul debitorului lor comun, cel puțin câtă vreme diviziunea sau afectațiunea este în ființă.

Dintotdeauna, comerciantul sau, mai larg, profesionistul, a fost nevoit să lupte contra răspunderii patrimoniale nelimitate, reglementată formal de legea civilă, și să inventeze tehnici de limitare a acestei răspunderi, întrucât:

(i) activitatea sa continuă, de multe ori exercitată pe baza încrederii celorlalți par-ticipanți la raporturile juridice de afaceri și cu finanțare din credite comerciale sau bancare, determină volume mari de datorii, care depășesc limitele valorice ale patrimoniului său; răspunderea nelimitată este un inhibator al riscului pe care și-l asumă întreprinzătorul (profesionist, în sensul Noului Cod civil), iar unde nu există risc, nu există afacere;

(ii) afacerea profesionistului nu concentrează doar interesele profesionistului, ci și interesele celor care, într-o măsură mai mică sau mai mare, depind de supraviețuirea afacerii (stakeholders – salariați, creditori chirografari, furnizori de utilități,bănci,comunitate locală, fisc).

De aceea, profesioniștii au inventat tehnici de limitare a răspunderii, cum sunt societățile cu răspundere limitată, clauzele de inalienabilitate și insesizabilitate și diviziunile patrimoniale (cu subclasa afectațiunilor patrimoniale, de genul fiduciei sau trustului și al patrimoniului de afectațiune profesională).

Am putea concluziona că termenul de comerciant nu este automat înlocuit prin cel de profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat ca noțiune. Acestea cerințe, valabile și pentru ca o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi: (i) exercitarea de activități de producție, comerț sau prestări servicii în mod sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlul de profesiune, (ii) supunerea la înregistrarea în Registrul comerțului – deci nu supunerea la înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau liber-profesioniști și (iii) deținerea unui patrimoniu de afectațiune, astfel cum el este definit deja în OUG nr. 44/2008 cât și în cuprinsul NCC.

Conchidem astfel că profesionistul, în lumina NCC, nu poate înlocui complet comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte, precum am arătat mai sus. În acest sens este și art. 8 alin. 1 din Legea de punere in aplicare, care menționează că noțiune de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a NCC. Aceasta nu înseamnă că aceste categorii nu mai există, ci doar că referirea la ele se va face de acum prin noul termen de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate  câteodată crea confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist respective, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specifică pentru a deosebi categoriile de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist.

Având în vedere că există profesionist și neprofesionist, vom putea spune profesionist comerciant si profesionist necomerciant pentru a delimita profesionistul ce are calitate de comerciant.

Se pare că legiuitorul nu mai consideră necesară această diferențiere, de vreme ce s-a hotărât că regulile speciale care le erau destinate comercianților prevăzute de Codul comercial au fost preluate de NCC, unele spre a fi aplicate tuturor raporturilor de drept privat, iar altele numai profesioniștilor, categorie mai largă, dedicată nu numai comercianților, dovedindu-se din practica ultimelor decenii că este mai utilă și profitabilă această abordare, spre a veni în sprijinul realității vieții economice actuale, în care și alte categorii de profesioniști decât comercianții reclamă necesitatea folosirii regulilor speciale comerciale prevăzute în proaspătul abrogat Cod commercial

În sinteză, profesioniștii sunt, în mod obișnuit:

persoanele fizice, cum sunt persoanele fizice autorizate care organizează întreprinderi (PFA), întreprinzătorii individuali sau familiali și persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale;

persoanele juridice, cum sunt societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, regiile autonome, societățile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice, asociațiiie și fundațiile caronist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate  câteodată crea confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist respective, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specifică pentru a deosebi categoriile de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist.

Având în vedere că există profesionist și neprofesionist, vom putea spune profesionist comerciant si profesionist necomerciant pentru a delimita profesionistul ce are calitate de comerciant.

Se pare că legiuitorul nu mai consideră necesară această diferențiere, de vreme ce s-a hotărât că regulile speciale care le erau destinate comercianților prevăzute de Codul comercial au fost preluate de NCC, unele spre a fi aplicate tuturor raporturilor de drept privat, iar altele numai profesioniștilor, categorie mai largă, dedicată nu numai comercianților, dovedindu-se din practica ultimelor decenii că este mai utilă și profitabilă această abordare, spre a veni în sprijinul realității vieții economice actuale, în care și alte categorii de profesioniști decât comercianții reclamă necesitatea folosirii regulilor speciale comerciale prevăzute în proaspătul abrogat Cod commercial

În sinteză, profesioniștii sunt, în mod obișnuit:

persoanele fizice, cum sunt persoanele fizice autorizate care organizează întreprinderi (PFA), întreprinzătorii individuali sau familiali și persoanele care exercită profesiile reglementate sau liberale;

persoanele juridice, cum sunt societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, regiile autonome, societățile civile cu personalitate juridică, grupurile de interese economice, asociațiiie și fundațiile care exercită și activități economice, instituțiile publice care exercită și activități economice;

entitățile colective fără personalitate juridică, așa cum sunt grupurile de societăți, societățile simple sau societățile neregulat constituite, care exploatează o întreprindere.

Titulari ai unei întreprinderi pot fi chiar și entitățile fără personalitate juridică, cum ar fi societățile simple, societățile civile fără personalitate juridică reglementate prin legi speciale (fonduri de pensii, fonduri de investiții, societăți de avocați, notari, executori judecătorești sau practicieni în insolvența) și grupurile de societăți, întrucât și acestea exploatează o întreprindere, iar exploatarea întreprinderii poate fi un exercițiu al uneia sau mai multe persoane, reunite fie în asocieri cu personalitate juridică, fie în colectivități sau entități fără personalitate juridică (fără subiectivitate proprie, distinctă de asociați ori membri).

În cazul entităților colective fără personalitate juridică ce exploatează întreprinderi (societăți civile, asociații în participație, grupuri de societăți) se pune problema de a ști dacă, în lipsa obligației de înscriere în registre publice, mai sunt întrunite cele trei condiții cumulative pentru a putea fi calificate drept profesioniști, în rând cu ceilalți profesioniști pe care îi enumera art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Într-adevăr, în cazul tuturor celor trei tipuri de entități colective enunțate, este de natura lor (nu și de esența lor) că nu au personalitate juridică și, de aceea, nici nu sunt supuse înregistrării. Dar, în primul rând, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 vorbește nu numai de persoanele supuse înregistrării, ci și de întreprinzători și de agenți economici în general, termeni care, în legislația concurenței sau a protecției consumatorilor includ și grupurile de societăți sau societățile civile.

În al doilea rând, obligația de înregistrare poate să existe, fără ca cel supus înregistrării să se și achite de această obligație. Spre exemplu, o societate simplă care se lansează în afaceri care presupun continuitate trebuie să se înscrie în registrul comerțului pentru a dobândi personalitate juridică [art. 1889 alin. (3) NCC].

În al treilea rând, obligația de înregistrare sau de publicitate poate fi suplinită și prin alte forme de încunoștințare a terților. în cazul societății simple, semnătura în bancă aparține doar acelui administrator (sau, în lipsă, asociat) care și-a depus la bancă specimenul de semnătură sau și-a autentificat acest specimen la notar.

În cazul grupului de societăți, legislația fiscală permite constituirea unui grup fiscal, iar acesta este opozabil fiscului și terților din momentul legalei înregistrări fiscale a grupului fiscal. Iar legislația bancară obligă băncile să își gestioneze riscurile și expunerile mari față de societățile dintr-un grup prin considerarea grupului ca fiind un singur debitor, adică o singură entitate, indiferent de existența sau inexistența personalității juridice a grupului; grupul este, de aceea, obligat să se înscrie ca atare în evidențele băncii, care va raporta despre aceasta și autorității bancare de supraveghere și control (BNR).

În al patrulea rând, entitatea colectivă poate să fie proprietarul întreprinderii, în timp ce întreprinderea este exploatată de o societate din grup, căreia grupul i-a încredințat această misiune (de regulă, societatea dominantă sau societatea împuternicită de grup cu managementul întreprinderii complexe derulate în comun de societățile din grup).

În fine, în sistemul Regulamentului nr. 1346/2000 privind insolvența transfrontalieră, centrul principalelor interese ale debitorului (COMI) nu este neapărat cel publicat, ci doar cel care poate fi cunoscut părților (ascertainable). De aceea, în caz de insolvența transfrontalieră care implică tribunalele a cel puțin unuia din statele membre ale Uniunii Europene, sediul societăților din grup coincide, de cele mai multe ori, cu sediul societății dominante, care este și sediul grupului, ca entitate colectivă. De aici concluzia că grupul, în sine, este privit ca titular al întreprinderii complexe derulate de toate societățile din grup.

2. Comerciantul categorie specifică de profesionist

Art. 3 noul C. civ. se referă la aplicarea generală a noului Cod civil, în sensul că el se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. Totodată art. 3 prin alin. (2) noul C. civ. introduce termenul nou de a€fiœprofesionist”, cu un sens ceva mai larg, ca fiind cel care exploatează o întreprindere. Iată că un termen este definit prin altul, tehnică care nu este prea clarificatoare. Termenul comerciant nu este automat înlocuit prin cel de profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat că noțiune.

Aceste cerințe, valabile și pentru că o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi:

1. exercitarea de activități de producție, comerț sau prestări servicii cu scop lucrativ în mod sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlul de profesiune; (art. 10 noul Cod civil care se referă la modificarea Legii nr. 31/1990, iar expresia a€œacte de comert” din Legea nr. 31/1990 este înlocuită cu a€œactivitati cu scop lucrativ”, deoarece societatea comercială este un profesionist care desfășoară astfel de acte, cu scop lucrativ)

2. supunerea la înregistrarea în Registrul comerțului a€“ deci nu supunerea la înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau liber-profesioniști, [art. 6 alin. (1) noul Cod civil, potrivit căruia referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990]

3. deținerea unui patrimoniu de afectatiune, astfel cum el este definit deja în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, cât și în cuprinsul noului Cod civil. Profesioniștii sunt o specie mai largă, care cuprinde și comerciantul, deoarece profesioniștii sunt:

1. cei care exercită activități economice în mod independent (cei supuși reglementărilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 44/2008 și liber-profesioniștii care exercită profesii reglementate sau liberale);

2. persoane juridice de drept privat (unde sunt incluse societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul principal în România, alte societăți cu personalitate juridică);

3. instituțiile publice, precum și:

4. organizații non-guvernamentale și alte entități fără personalitate juridică.

Conchidem astfel că profesionistul, în lumina noului Cod civil, nu poate înlocui complet comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie. În acest sens este și art. 8 alin. (1) din Legea de punere în aplicare, care menționează că noțiune de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a noului Cod civil. Această nu înseamnă că aceste categorii nu mai există, ci doar că referirea la ele se va face de acum prin noul termen de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate câteodată creă confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist respective, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specifică în deosebirea categoriilor de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist, fiind necesară însă precizarea că exercită activități cu scop lucrativ. Reiterăm remarcă că profesionistul care desfășoară activități (de producție, comerț sau prestări servicii) cu scop lucrativ este de fapt fostul comerciant și deci ar putea fi înlocuit prin sintagmă de profesionist cu scop lucrativ, această fiind de acum diferențierea între profesioniști, precum o subliniază și art. 3 alin. (3) noul C. civ.

CAPITOLUL II

REPREZENTAREA FORMĂ SPECIFICĂ DE LEGĂTURĂ ÎNTRE COMERCIANT ȘI AUXILIARII ACESTORA

1. Noțiunea reprezentării

Până la adoptarea noului Cod civil, reprezentarea nu beneficia de o reglementare specială, ci era tratată ca o tehnică juridică prin care reprezentantul încheia acte juridice în numele și pe seama reprezentatului.

În știința dreptului comercial, reprezentarea este definită ca fiind un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecința că efectele actelor juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului'. Actualul Cod civil dedică reprezentării art. 1.295-1.314. Deși reglementează reprezentarea, Codul civil nu consacră definiția reprezentării; din această pricină, definiția formulată în literatura de specialitate este corespunzătoare reprezentării și în reglementarea actuală, deoarece art. 1.296 are în vedere contractele încheiate de reprezentant în numele reprezentatului.

În consecință, având în vedere regimul juridic al reprezentantului, consacrat de Codul civil, suntem în prezența reprezentării ca operațiune juridică numai în situația în care împuternicirea are ca obiect încheierea de acte juridice în numele și pe seama reprezentatului, iar nu exercitarea unor fapte materiale. Tot astfel, va avea statutul de reprezentant în accepțiunea riguroasă a Codului civil persoana fizică sau juridică însărcinată cu negocierea și încheierea de acte juridice, iar nu cu efectuarea de fapte materiale. Dacă împuternicirea poartă asupra unor fapte materiale, atunci nu suntem în prezența contractului de reprezentare și, implicit, nu putem vorbi de reprezentant, ci de un contract de prestări servicii care va fi cârmuit de alte reguli decât cele ale reprezentării.

2. Categoriile de reprezentare

Reprezentarea este de trei feluri: legală, convențională și judiciară. Art. 1.295 C. civ. prevede că puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească. Prin urmare, avem reprezentanți legali, reprezentanți convenționali și reprezentanți judiciari.

În cazul reprezentării legale, puterea reprezentantului de a reprezenta interesele reprezentatului rezultă din lege.

Reprezentarea convențională rezultă din contractul în temeiul căruia reprezentatul îl împuternicește pe reprezentant să încheie acte juridice în numele și pe seama sa. În doctrina de specialitate11 s-a remarcat, pe bună dreptate, că reprezentarea convențională nu trebuie confundată cu contractul de mandat. în baza contractului de mandat, mandantul îl împuternicește pe mandatar să încheie acte juridice în numele și pe seama sa. într-o astfel de ipoteză, mandatul este unit cu reprezentarea și se numește mandat cu reprezentare. în dreptul pozitiv există însă și mandat fără reprezentare.

În consecință, reprezentanții comercianților sunt persoanele fizice sau juridice împuternicite să încheie acte juridice în numele și pe seama comercianților de la care au primit puterea de a reprezenta.

3. Contractul de reprezentare

3.1 Condițiile de fond

Așa cum rezultă și din definiție, părțile reprezentării sunt reprezentantul și reprezentatul. Codul civil legiferează anumite reguli speciale privind participanții la raporturile juridice de reprezentare, care privesc condițiile de validitate ale reprezentării și forma împuternicirii de a reprezenta.

3.2.3 Capacitatea părților

Potrivit dispozițiilor art. 1.298 C. civ., în cazul reprezentării convenționale, atât reprezentatul, cât și reprezentantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată. Cum majoritatea actelor juridice pe care le încheie comercianții sunt acte de dispoziție, atât reprezentatul cât și reprezentantul trebuie să aibă deplină capacitate de exercițiu. în materia reprezentării comerciale, problema capacității se pune doar în cazul comercianților persoane fizice deoarece, potrivit regulilor care guvernează administrarea și conducerea societăților comerciale, acestea trebuie să-și desemneze ca reprezentanți persoane cu deplină capacitate juridică.

3.2.4 Consimțământul părților

În conformitate cu art. 1.299 C. civ., contractul este anulabil atunci când consimțământul  reprezentantului este viciat. Dacă însă viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai dacă voința acestuia din urmă a fost viciată. După cum se observă, textul de lege are în vedere valabilitatea reprezentării din perspectiva consimțământului ca cerință de validitate a contractului încheiat de către reprezentant cu terțul.

Nulitatea la care se referă norma legală este o nulitate relativă, deoarece se folosește termenul de anulabil, iar potrivit reglementărilor noului Cod civil, când se folosește expresia anulabil este vorba de nulitate relativă iar când se folosește termenul de nul sancțiunea este nulitatea absolută.

În consecință, viciile de consimțământ, fie că privesc persoana reprezentantului, fie că privesc persoana reprezentatului, atrag nulitatea relativă a contractului încheiat de către reprezentant cu terțul contractant.

3.2.5 Buna-credință

Noul Cod civil pune mare accent pe buna-credință a subiectelor raporturilor juridice. Pe lângă principiul bunei-credințe specific raporturilor juridice civile, noul Cod reglementează în mod expres buna-credință în raporturile de reprezentare. Astfel, potrivit art. 1.300 alin. (1) C. civ., afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana reprezentantului.

Soluția Codului este logică, pentru că cel care negociază și încheie actul juridic cu terțul este reprezentantul. De multe ori terțul nu cunoaște persoana reprezentatului sau nici nu-l interesează și se comportă ca și cum reprezentantul ar fi stăpânul afacerii încheiate. Dacă reaua-credință provine de la reprezentat, acesta nu poate invoca buna-credință a reprezentantului pentru salvgardarea actului perfectat de către reprezentant cu terțul contractant. în acest sens, Codul civil prevede expres că, reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului .

3.2 Condițiile de formă

Potrivit prevederilor art. 1.301 C. civ., împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie. Rezultă că reprezentarea este un accesoriu al operațiunii principale pe care urmează să o perfecteze reprezentantul prin negocierea cu terțul contractant. Accesorialitatea reprezentării rezultă și din reglementările Codului civil relative la capacitatea părților implicate în tehnica juridică a reprezentării.

4. Condițiile reprezentării

Reprezentarea impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiții: existența împuternicirii de reprezentare, intenția de a reprezenta și voința valabilă a reprezentantului'.

4.1 Existența împuternicirii de a reprezenta

Pentru a fi operabilă, reprezentarea presupune existența unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului (dominus negoti), aceasta deoarece reprezentantul încheie actele juridice pentru reprezentat, iar nu pentru sine. Potrivit dispozițiilor art. 1.302 C. civ., contractantul poate cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredințate de către reprezentat și să-i remită o copie după înscrisul în care este cuprinsă reprezentarea.

Ca regulă, împuternicirea se dă reprezentantului anterior încheierii actelor juridice cu terții, dar ea poate fi dată și post factum, sub forma ratificării actelor juridice încheiate de reprezentant în numele și pe seama reprezentatului.

Reprezentarea poate izvorî dintr-un contract de muncă sau din alte raporturi de colaborare care nu presupun subordonarea și poate fi generală, adică pentru încheierea tuturor actelor juridice ale reprezentatului (procuratio omnium bonorum), și specială, în baza căreia reprezentantul este împuternicit să încheie un anumit act sau anumite acte juridice determinate11'.

4.2 Intenția de a reprezenta

Pentru a fi în prezența reprezentării, cu prilejul încheierii actelor juridice, reprezentantul trebuie să acționeze cu intenția de a reprezenta, adică de a le încheia pentru reprezentat, și nu pentru sine. De aceea, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului cu care contractează calitatea sa de reprezentant (contemplatio domini). Intenția de a reprezenta poate fi expresă sau tacită, în funcție de voința părților sau de împrejurările încheierii actului juridic'2'.

4.3 Voința valabilă de a reprezenta

Întrucât contractul este încheiat de reprezentant cu terții, validitatea acestuia presupune valabilitatea manifestării de voință a reprezentantului. înseamnă că pentru validitatea actului juridic încheiat cu terții se verifică valabilitatea voinței juridice a reprezentantului, și nu cea a reprezentatului'3'.

5. Efectele reprezentării

Reprezentarea dă naștere la două categorii de efecte juridice: efectele juridice ce se produc în raporturile dintre reprezentat și terț și efectele reprezentării față de reprezentant.

5.1 Efectele în raportul între reprezentat și terț

Deși actul juridic este încheiat de către reprezentant, acesta își va produce efectele juridice direct între reprezentat și terț. Prin urmare, reprezentantul doar perfectează actul în temeiul reprezentării, iar obligațiile rezultate vor fi executate direct între reprezentat și terț. în acest sens, art. 1.296 C. civ. dispune „contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte". Actul juridic încheiat de către reprezentant și terț îl obligă pe reprezentat numai dacă actul a fost încheiat în limitele împuternicirii date reprezentantului; depășirea acesteia sau lipsa împuternicirii îl obligă pe reprezentant, și nu pe reprezentat11'.

5.2 Efectele față de de reprezentant

Așa cum arătam în cele de mai sus, actul juridic încheiat în temeiul reprezentării îl obligă pe reprezentat, și nu pe reprezentant. Aceasta înseamnă că reprezentantul păstrează calitatea de terț (res inter alios acta) față de actul juridic pe care I-a perfectat cu terțul. Cu toate acestea, legea reglementează anumite situații speciale în care actul juridic încheiat cu terțul produce efecte juridice față de reprezentant iar nu față de reprezentat. Aceste situații sunt: nearătarea calității de reprezentant și lipsa sau depășirea puterii de reprezentare.

6. Anularea actelor încheiate de către reprezentant cu terțul

Potrivit prevederilor art. 1.297 alin. (1) C. civ., contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terțul contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acționa în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel. Norma legală are în vedere situația în care terțul contractant nu cunoștea calitatea de intermediar a reprezentantului, având credința că reprezentantul este stăpânul afacerii (dominus negoti).

Terțul contractant își poate valorifica drepturile și împotriva reprezentatului, dar numai în situația în care în mecanismul juridic al reprezentării este implicată și o întreprindere. Mai exact, art. 1.297 alin. (2) C. civ. prevede că dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terțul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. Textul de lege are în vedere buna-credință a terțului contractant exprimată în aceea că terțul are convingerea că reprezentantul este titularul întreprinderii pe seama căreia s-a încheiat actul juridic în temeiul reprezentării. Cu alte cuvinte, este vorba de situația în care terțul contractant a fost în eroare cu privire la adevăratul titular al întreprinderii economice în legătura cu care s-a încheiat actul juridic.

Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare

Un alt caz în care contractul încheiat cu terțul produce efecte juridice față de reprezentant este atunci când reprezentantul, fie nu era împuternicit cu reprezentarea, adică nu avea procură să încheie actul juridic în numele și în contul reprezentatului, fie a depășit limitele reprezentării. Lipsa sau depășirea limitelor de a reprezenta constituie obiect de reglementare pentru art. 1.309 C. civ. Astfel, în conformitate cu textul de lege menționat, contractul încheiat de persoana care acțio

nează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț. Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.

Ceea ce este foarte important de reținut în materia reprezentării este faptul că legea nu reglementează sancțiunea nulității actului juridic încheiat cu terțul care se afla în eroare cu privire la calitatea reprezentantului și nici nulitatea actului încheiat în lipsa puterii de reprezentare sau cu depășirea limitelor reprezentării. Sancțiunea reglementată de Codul civil, așa cum s-a constatat în cele de mai sus, privește răspunderea reprezentantului în sensul de a considera că actul s-a încheiat pentru sine și nu pentru reprezentat, iar nicidecum nulitatea contractului. Aceasta înseamnă că pentru situațiile de mai sus, terțul nu poate invoca nulitatea contractului pe care l-a încheiat cu reprezentantul ci, pe lângă faptul că actul juridic va produce efecte exclusiv față de reprezentant, cel mult poate cere acoperirea eventualelor prejudicii cauzate.

3.2.9 Anularea actelor juridice încheiate de către reprezentant cu terțul

Așa cum s-a văzut în cele de mai sus, legiuitorul optează pentru salvgardarea ne cât posibil a contractului încheiat de către reprezentant cu terțul și care prezintă anumite neregularități. Cu toate acestea, sunt și anumite situații care atrag nulitatea contractului încheiat în temeiul puterii de a reprezenta. Cazurile ce atrag nulitatea contractului încheiat de către reprezentant cu terțul contractant sunt legiferate în cuprinsul art. 1.303-1.304 C. civ. și privesc conflictul de interese și contractul cu sine însuși și dubla reprezentare.

6.1 Conflictul de interese

Potrivit dispozițiilor art. 1.303 C. civ. contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de contractant la data încheierii contractului. Se înțelege că nulitatea consacrată de textul legal mai sus reprodus are în vedere fraudarea intereselor reprezentatului și complicitatea la fraudă a terțului contractant. Prin urmare, dacă terțul contractant nu cunoștea și nu trebuia să cunoască conflictul de interese existent între reprezentant și reprezentat, acesta din urmă nu poate cere nulitatea contractului. Se mai impune a fi reținut că norma Codului civil referitoare la acest caz de nulitate conferă legitimare procesuală activă în acțiunea în anulare doar reprezentatului, ceea ce înseamnă că reprezentantul nu poate invoca nulitatea contractului încheiat în conflict de interese cu reprezentatul.

Nulitatea este relativă; concluzia se deduce din exprimarea legiuitorului în cuprinsul art. 1.303 C. civ. care prevede că actul juridic încheiat cu terțul „poate fi anulat la cererea reprezentatului".

6.2 Contractul cu șine însuși și dublă reprezentare

În conformitate cu prevederile art. 1.304 C. civ., contractul încheiat de reprezentant cu sine însuși, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepția cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese. Suntem de părere că este vorba și în acest caz tot de nulitatea relativă, atâta vreme cât doar reprezentatul poate solicita constatarea nulității actului juridic încheiat de reprezentant cu sine însuși.

În sfârșit, trebuie reținut că potrivit prevederilor Codului civil, dispozițiile referitoare la nulitatea contractului încheiat cu sine însuși se aplică și în cazul dublei reprezentări [art. 1.304 alin. (2)].

7. Încetarea reprezentării

Având caracter intuitu personae, reprezentarea încetează în următoarele cazuri: revocarea împuternicirii; renunțarea reprezentantului; moartea, interdicția, insolvabilitatea sau aplicarea procedurii insolvenței reprezentantului sau reprezentatului111. Toate aceste cazuri de încetare a puterii de reprezentare sunt legiferate prin art. 1.305-1.307 C. civ., dar nu ridică probleme diferite de cauzele de încetare a celorlalte contracte intuitu personae.

Singurele precizări pe care le mai facem privesc obligațiile reprezentantului la încetarea împuternicirii de reprezentare. Astfel, art. 1.308 C. civ. prevede că, la încetarea puterilor încredințate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului înscrisul care constată aceste puteri. Reprezentantul nu poate reține acest înscris drept garanție a creanțelor sale asupra reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu mențiunea că puterea de reprezentare a încetat.

CAPITOLUL III

MANDATARII COMERCIANȚILOR

1. Noțiunea contractului de mandat

Contractul de mandat este reglementat de dispozițiile art. 2.009-2.042 C. civ. Codul civil reglementează atât mandatul cu reprezentare, cât și mandatul fără reprezentare. Potrivit dispozițiilor art. 2009 C. civ. mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant. în consecință, la fel ca și reprezentanții, mandatarii sunt auxiliarii comercianților care încheie acte juridice în numele și pe seama mandantului. De fapt, în accepțiunea actuală a Codului civil, mandatul se fundamentează pe operațiunea de reprezentare.

În acest sens, art. 2.012 C. civ. prevede că dispozițiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător și contractului de mandat.

O aplicație concretă a mandatului în raporturile comerciale se întâlnește în materia societăților comerciale, mai exact în raporturile dintre societatea comercială și membrii organelor de conducere și administrare a societății. Astfel, art. 72 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege.

2. Forma mandatului

Potrivit prevederilor art. 2.013 C. civ., contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată, sau verbală.

Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar. Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme, trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În raporturile comerciale, actele juridice, cu unele excepții, nu sunt supuse unor formalități stricte de încheiere și executare, din care cauză mandatarul poate accepta și tacit împuternicirea dată de comerciant în vederea încheierii actelor juridice. Pornind de la această realitate a celerității unor categorii de operațiuni juridice, art. 2.014 C. civ. prevede că în absența unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta și-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului. în aplicarea regulilor de mai sus se va ține seama, între altele, de prevederile legale, de practicile statornicite între părți și de uzanțe.

Codul civil legiferează regimul juridic al pluralității de mandatari în cuprinsul art. 2022. In acord cu textul de lege menționat, în absența unei stipulații contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane. Când mai multe persoane au acceptat același mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună. în lipsă de stipulație contrară, mandatarii răspund solidar față de mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună.

3. Puterile mandatarului

Puterile pe care le are mandatarul în raporturile cu terții sunt reglementate de art. 2.012 și art. 2.016 C. civ. Cu valoare de principiu, art. 2.012 C. civ. prevede că, dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit. Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numește procură.

În concret, puterile mandatarului diferă în funcție de natura actelor juridice pe care urmează să le încheie cu terții. Astfel potrivit art. 2.016 C. civ., mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare și de administrare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.

4. Obligațiile părților

4.1 Obligațiile mandatarului

Principalele obligații ale mandatului sunt: executarea mandatului, obligația de a da socoteală mandantului, plata dobânzilor la sumele datorate și luarea măsurilor de conservare a bunurilor mandantului.

Executarea mandatului

Mandatarul este obligat să execute mandatul, adică să încheie actele juridice cu terții în numele și pe seama mandantului, în limitele stabilite prin contract. Potrivit prevederilor art. 2.017 C. civ., mandatarul nu poate să depășească limitele stabilite prin mandat. Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucțiunile primite, dacă îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant și se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. în acest caz, mandatarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului.

Diligenta cu care trebuie să acționeze mandatarul diferă după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligenta unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenta pe care o manifestă în propriile afaceri.

În executarea mandatului, mandatarul este obligat să îl înștiințeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului și care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.

Obligația de a da socoteală

Codul civil prevede că orice mandatar este ținut să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului (art. 2019).

Plata dobânzile la sumele datorate

Pentru realizarea mandatului, mandatarul poate fi împuternicit să vândă sau să cumpere ori să încheie alte acte juridice care presupun plata unor sume de bani. Aceste sume de bani necesare executării mandatului sau obținute ca urmare a tranzacțiilor efectuate de către mandatar trebuie restituite mandantului în calitatea sa de stăpân al afacerii (dominus negoti). De aceea art. 2.020 C. civ. dispune că mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său începând din ziua întrebuințării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.

Luarea măsurilor de conservare a bunurilor mandantului

Potrivit dispozițiilor art. 2.019 alin. (2) C. civ. în perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în numele lui se află în deținerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve. De asemenea, art. 2.024 prevede că mandatarul va exercita drepturile mandantului față de terți, dacă bunurile primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere, în caz de urgență, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenta unui bun proprietar. în cazurile de mai sus, mandatarul trebuie să îl anunțe de îndată pe mandant.

În încheiere se impune a fi precizat că, întrucât actele juridice încheiate de către mandatar cu terțul produc efecte juridice direct pe seama mandantului, mandatarul fiind un reprezentant al mandantului, mandatarul nu este ținut să răspundă pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către terțul contractant.

4.2 Obligațiile mandantului

Legea pune în sarcina mandantului trei obligații principale, respectiv: punerea la dispoziția mandatarului a mijloacelor și sumelor de bani necesare executării mandatului, despăgubirea mandatarului și remunerarea mandatarului.

Punerea la dispoziția mandatarului a mijloacelor și sumelor de bani necesare executării mandatului

Potrivit dispozițiilor art. 2.025 C. civ., în lipsa unei convenții contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare executării mandatului. Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor. întrucât, mandatarul încheie actele juridice cu terții în numele și pe seama mandantului, acesta din urmă trebuie să-i pună la dispoziție toate mijloacele necesare perfectării afacerii pentru care a fost împuternicit. Mijloacele de care face vorbire legea pot consta în cataloage, pliante, mostre, instrucțiuni tehnice de utilizare sau de exploatare a bunurilor pe care mandatarul este împuternicit să le cumpere sau să le vândă, după caz, etc.

Despăgubirea mandatarului

Pe același raționament al încheierii actelor juridice în folosul mandantului, legea îl obligă pe acesta din urmă la acoperirea prejudiciilor suferite de mandatar cu ocazia executării mandatului. în acest sens, art. 2.026 C. civ. prevede că mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.

Remunerarea mandatarului

În conformitate cu prevederile Codului civil, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2.010 C. civ. mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

Fără îndoială că mandatul dat pentru încheierea de operațiuni comerciale, în lipsă de stipulație contrară în contract, este cu titlu oneros. Aceasta deoarece, așa cum am arătat și în cele de mai înainte, activitatea comercială este o activitate organizată, înfățișându-se ca o veritabilă întreprindere în accepțiunea Codului civil, iar titularul întreprinderii economice dobândește statutul juridic de profesionist.

Potrivit dispozițiilor art. 2.027 C. civ. dispune că dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat. în completare, art. 2.010 alin. (2) C. civ. prevede că dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Norma legală de mai sus este de mare importanță juridică prin aceea că se păstrează valabilitatea contractului de mandat chiar dacă nu este prevăzută remunerația mandatarului, iar aceasta va fi stabilită prin înțelegerea părților sau pe cale judecătorească, după criterii prevăzute de lege. Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie odată cu dreptul la acțiunea pentru plata acesteia.

5. Încetarea calității de mandatar

Calitatea de mandatar se înscrie în categoria operațiunilor intuitu personae, astfel încât mandatul încetează la fel ca și reprezentarea prin revocarea împuternicirii, renunțarea mandatarului, moartea, interdicția, insolvabilitatea și insolvența mandantului comerciant sau a mandatarului, în condițiile legii. Cazurile de încetare a mandatului sunt reglementate de art. 2.030 C. civ. Potrivit textului de lege citat, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:

revocarea sa de către mandant;

renunțarea mandatarului;

moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.

Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor acestora.

Top of Form

CAPITOLUL IV
COMISIONARII
1. Noțiunea de comisionar 

O altă categorie de auxiliari destul de frecvenți în negocierea afacerilor o reprezintă comisionarii.

Comisionarii acționează pe baza contractului de comision încheiat cu comitentul.

Codul civil reglementează contractul de comision în cuprinsul art. 2.043-2.053. Potrivit art. 2.043 C. civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații numite comision. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 2.050 C. civ., comisionarul poate fi împuternicit cu vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerț sau a altor mărfuri cotate pe piețe reglementate.

Principala caracteristică a contractului de comision o constituie lipsa reprezentării, în sensul că actele juridice se încheie pe seama comitentului dar în nume propriu, adică în numele comisionarului. Așadar, comisionarul nu îl reprezintă pe comitent la încheierea contractului cu terțul, ci încheie actul în nume propriu. " Datorită acestei tehnici juridice, comisionarul creează aparența că încheie actul pentru sine și nu pentru comitent. De aceea, art. 2.045 C. civ. prevede că terțul contractant este ținut direct față de comisionar pentru obligațiile sale.

În caz de neexecutare a obligațiilor de către terț, comitentul poate exercita acțiunile decurgând din contractul cu terțul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului (art. 2.046 C. civ.).

2. Puterile comisionarilor 

Puterile comisionarului privesc încheierea actelor juridice de achiziționare de bunuri, de vânzare ori de prestarea serviciilor cu care a fost împuternicit de către comitent prin contractul de comision.

În operațiunea de perfectare a actelor juridice privind achiziționarea bunurilor, de vânzare ori de prestare a serviciilor, comisionarul este obligat să respecte instrucțiunile comitentului.

În acest sens, art. 2.048 prevede „comisionarul are obligația să respecte întocmai instrucțiunile exprese primite de la comitent". Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la instrucțiunile primite de la comitent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

nu este suficient timp pentru a se obține autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;

se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, și-ar fi dat autorizarea; și

îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau condițiile economice ale împuternicirii primite.

În afara cazurilor de mai sus, orice operațiune a comisionarului, cu încălcarea sau depășirea puterilor primite, rămâne în sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi obligat și la plata de daune-interese.

Comisionarul poate fi împuternicit de către comitent să vândă pe credit bunurile către terții cu care contractează. Regulile care guvernează vânzarea pe credit a bunurilor în regim de comision sunt legiferate în cuprinsul art. 2.047 C. civ. Astfel, potrivit textului de lege menționat, comisionarul care vinde pe credit, fără autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind ținut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele acordate împreună cu dobânzile și alte foloase ce ar rezulta. în acest caz, comisionarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe cornitent, arătându-i persoana cumpărătorului și termenul acordat; în caz contrar, se presupune că operațiunile s-au făcut pe bani gata, proba contrară nefiind admisă.

Se impune remarca potrivit căreia, la fel ca și în cazul reprezentării și mandatului, depășirea limitelor împuternicirii sau abaterea de la instrucțiunile comitentului nu atrage nulitatea actului juridic încheiat de către comisionar cu terțul. Actul juridic astfel încheiat va produce efecte juridice în persoana comisionarului și-i va obliga pe acesta la acoperirea prejudiciilor produse comitentului.

3. Renumerarea comisionarilor 

Întrucât, comisionarul încheie actele juridice pentru comitent, acesta datorează remunerație comisionarului. Cu alte cuvinte, contractul de comision nu este gratuit. Suma pe care o datorează comitentul comisionarului poartă denumirea de comision.

Regulile privind plata comisionului sunt cuprinse în art. 2.049 C. civ. Potrivit textului de lege citat, comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terțul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terțul nu execută obligația sa ori invocă excepția de neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau prin intermediul unui terț .

Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se determină potrivit regulilor de la mandat, respectiv, dacă remunerația comisionarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

La fel ca și mandatarul, comisionarul beneficiază de un drept de retenție pentru creanțele pe care le are împotriva comitentului, inclusiv cele care privesc plata comisionului, în conformitate cu prevederile art. 2.053 C. civ. „pentru creanțele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenție asupra bunurilor acestuia, aflate în detenția sa". Comisionarul va avea preferință față de vânzătorul neplătit.

4. Răspunderea comisionarilor 

Principala obligație a comisionarului este aceea de a încheia actele juridice specifice comisionului. Comisionarul nu răspunde pentru obligațiile asumate de către terț prin actul încheiat. Soluția este consacrată expres în cuprinsul art. 2.052 alin. (1) C. civ. care dispune: „comisionarul nu răspunde față de comitent în cazul în care terțul nu își execută obligațiile decurgând din act".

Cu toate acestea, el își asuma expres obligația de a garanta pe comitent de executarea obligațiilor terțului. în acest caz, în lipsă de stipulație contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision special «pentru garanție» sau «pentru credit» ori un alt asemenea comision stabilit prin convenția lor sau, în lipsă, de către instanță, care va ține cont de împrejurări și de valoarea obligației garantate.

5. Încetarea calității de comisionar 

Calitatea de comisionar încetează odată cu încetarea contractului de comision, prin expirarea termenului pentru care a fost încheiat, prin încheierea contractului/contractelor pentru care a fost dată împuternicirea, prin revocarea împuterniciri etc. Codul civil prevede doar un singur caz de încetare a contractului de comision, acela al revocării împuternicii de către comitent. Astfel, potrivit art. 2.051 C, civ., comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terțul'1'.

CAPITOLUL V

INTERMEDIARII

1. Noțiunea de intermediar

Prin Codul civil actual a fost reglementată o nouă categorie de mijlocitori în operațiunile juridice, denumită intermediari.

În accepțiunea riguroasă a Codului civil, intermedierea este operațiunea prin care intermediarul efectuează doar fapte materiale și nu încheie acte juridice. Cu alte cuvinte, intermedierea poartă doar asupra faptelor materiale și nu are ca obiect încheierea de acte juridice. Concluzia se desprinde fără echivoc din conținutul art. 2.096 C. civ., potrivit căruia intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract. Același art. 2.096 prevede în alin. (2) că intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este independent față de acestea în executarea obligațiilor sale. Rezultă așadar că intermediarul este un auxiliar independent al comerciantului.

Intermedierea este legiferată de Codul civil în art. 2.096-2.102 ca și convenție a părților, sub denumirea de contractul de intermediere.

2. Puterile intermediarului

Conținutul juridic al operațiunii de intermediere este consacrat în cuprinsul art. 2.096 care dispune: „intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract". Rezultă că intermediarul nu are puterea de reprezentare cum are reprezentantul și mandatarii, în sensul că intermediarul nu este împuternicit să încheie acte juridice cu terții, ci doar să mijlocească perfectarea acestora. în concret, față de reglementările actuale, intermediarul poate negocia și stabili toate elementele esențiale ale unui contract sau ale unei afaceri, dar nu poate să încheie el actul juridic în numele și pe seama clientului său.

Pentru a încheia actul juridic are nevoie de o împuternicire specială în acest sens. Prerogativa reprezentării intermediarului este reglementată în art. 2.102 C. civ., care prevede că intermediarul poate reprezenta părțile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia numai dacă a fost împuternicit expres în acest sens. Prin urmare, în lipsa unei clauze exprese în contractul de intermediere, intermediarul se limitează la a determina două sau mai multe persoane să încheie un act juridic efectuând toate faptele materiale în acest scop. în consecință, intermediarul nu este învestit cu puterea de reprezentare, eforturile lui sunt limitate la determinarea persoanelor interesate să încheie anumite acte juridice.

Activitatea de intermediere are la bază contractul intervenit între intermediar și părți ori numai una dintre ele, fiind similar unui contract de prestări servicii. Ca atare, competențele intermediarilor sunt stabilite în cuprinsul contractului de intermediere.

Intermediarul nu răspunde de executarea contractului încheiat de părți. De aceea, remunerația lui este condiționată doar de încheierea actului juridic, iar dreptul de a o încasa se naște din momentul perfectării actului pe care l-a mijlocit.

3. Obligațiile intermediarului

Principala obligație a intermediarului este de informare a clientului. în acest sens, art. 2.100 C. civ. prevede că intermediarul este obligat să comunice terțului toate informațiile cu privire la avantajele și oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiția să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului. Așadar, în virtutea reglementărilor care guvernează intermedierea, intermediarul este obligat să depună toate diligentele pentru a pune față în față părțile și a le determina să încheie unul sau mai multe acte juridice.

În mod excepțional când este împuternicit cu puterea de reprezentare, intermediarul va încheia actul juridic cu terțul în numele și pe seama clientului.

4. Drepturile intermediarului

Principalele drepturi ale intermediarului privesc remunerația și restituirea cheltuielilor efectuate și a prejudiciilor suferite.

Remunerarea intermediarului

Potrivit dispozițiilor art. 2.097 C. civ., intermediarul are dreptul la o remunerație din partea clientului numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.  

În lipsa convenției părților sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la o remunerație în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părți sau cu uzanțele existente între profesioniști pentru astfel de contracte.

Codul civil reglementează și regulile remunerației în cazul pluralității de intermediari. Astfel, potrivit art. 2.099 C. civ. în cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulți intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remunerația stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel.

Restituirea cheltuielilor

Intermediarul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, dacă se stipulează expres în contract (art. 2.098 C. civ.). Dispozițiile relative la intermediere nu prevăd, însă fără îndoială că dacă intermediarul suferă anumite prejudicii, clientul este obligat la acoperirea integrală a acestora.

CAPITOLUL VI

AGENȚII COMERCIALI

1. Noțiunea de agent comercial

Până la adoptarea noului Cod civil, agenții comerciali erau reglementați prin Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți.

Codul civil a abrogat Legea nr. 509/2002, și a preluat contractul de agenție în cuprinsul art. 2.072-2.095, fără să-i aducă modificări substanțiale.

În accepțiunea Legii nr. 502/2002, agentul comercial permanent era un comerciant persoană fizică sau persoană juridică care, în calitate de intermediar independent, era împuternicit în mod statornic să negocieze sau să negocieze și să încheie afaceri pentru altă persoană fizică sau juridică, denumită comitent, în schimbul unei remunerații'.

Acum, Codul civil prevede în art. 2.072 că prin contractul de agenție comitentul îl împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate. Agentul este un intermediar independent care acționează cu titlu profesional. El nu poate fi în același timp prepusul comitentului.

Din definiția dată de legiuitor rezultă că agentul este și el la rândul lui comerciant persoană fizică sau persoană juridică, deoarece desfășoară o activitate organizată cu caracter de întreprindere în regiunea determinată prin contractul de agenție

2. Contractul de agenție comercială

În doctrina de specialitate, contractul de agenție este definit ca fiind „contractul prin care o parte, denumită comitent, împuternicește în mod statornic cealaltă parte, denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama comitentului, în una sau mai multe regiuni determinate, în schimbul unei remunerații”.

3. Părțile contractului de agenție

Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul.

În practică, agenția este uzitată cu precădere în raporturile specifice întreprinderilor comerciale și în cvasitotalitatea situațiilor, atât agentul cât și comitentul au calitatea de profesioniști, în accepțiunea juridică a Codului civil.

De fapt, împuternicirea agentului privește desfășurarea unor afaceri ale comitentului într-o regiune determinată sau pe o piață anume prin încheierea de acte juridice în acest scop, sau doar prin mijlocirea acestora între comitent și terții interesați. Prin urmare, statutul juridic al agentului este de intermediar al afacerilor comitentului cu terții, și astfel atât agentul cât și comitentul au statutul juridic de comercianți profesioniști, titulari ai unor întreprinderi economice.

Codul civil face anumite precizări cu privire la statutul juridic al agentului și la raporturile la care se aplică regulile specifice agenției. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.073 noul Cod Civil, nu constituie agent, persoana care:

a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de reprezentare a acesteia:

b) este asociat ori acționar și este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalți asociați sau acționari;

c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.

De asemenea, normele Codului civil relative la agenție nu se aplică activității persoanelor care:

a) acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și al piețelor reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate;

b) au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări;

c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.

în schimb, calitatea de comitent o poate avea orice titular al unei întreprinderi

comerciale interesate să-și extindă afacerile într-o anumită regiune sau pe o piață

determinată.

4. Obiectul contractului de agenție

Obiectul contractului de agenție este reprezentat de împuternicirea pe care comitentul o conferă în mod statornic agentului fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seamă comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate.

5. Obligațiile agentului

Așadar, mandatul agentului este restrâns la zona stabilită prin contract. Dacă ceilalți auxiliari ai comercianților pot intermedia sau negocia ori încheia acte juridice cu terții fără limite teritoriale, agentul nu poate acționa pentru comitent decât în limita teritorială stabilită în contractul de agenție.

6. Drepturile agentului

Agentul poate fi împuternicit să „negocieze" cu terții condițiile unor acte juridice, urmând ca acestea să fie încheiate în mod direct între comitent și terț, ori poate fi împuternicit să „negocieze" și să „încheie" contracte cu terții în numele și pe seama comitentului'21. Pentru negocierea și încheierea actelor juridice, agentul este îndreptățit la remunerație din partea comitentului.

7. Încetarea drepturilor de agenție

Contractul de agenție încetează în condiții diferite, în funcție de durata determinată sau nedeterminată a contractului.

Expirarea termenului

Ca orice contract încheiat pe durată determinată, și contractul de agenție încetează la expirarea termenului pentru care a fost încheiat. Potrivit dispozițiilor art. 2.088 noul Cod Civil, contractul de agenție pe durată determinată care continuă să fie executat de părți după expirarea sa se consideră prelungit pe durată nedeterminată.

Denunțarea unilaterală

Contractul de agenție pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz (art. 2.089 noul Cod Civil). Denunțarea este posibilă și în cazul contractului încheiat pentru o perioadă determinată care prevede o clauză expresă privind posibilitatea denunțării unilaterale anticipate, însă tot cu acordarea unui termen de preaviz.

Regulile denunțării se aplică și în cazul contractului cu durată determinată care continuă să fie executat de către părți și după expirarea duratei contractului, transformat astfel, potrivit art. 2.089 noul Cod Civil, în contract pe perioadă nedeterminată.

Termenul de preaviz care însoțește declarația de denunțare trebuie să aibă o durată de minimum o lună pentru primul an de contract. în cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se mărește cu

câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata preavizului să depășească 6 luni. Dacă părțile nu convin altfel, termenul de preaviz expiră la sfârșitul unei luni calendaristice. Potrivit Codului civil, dacă părțile convin termene de preaviz mai lungi decât cele de mai sus, prin contractul de agenție nu se pot stabili în sarcina agentului termene de preaviz mai lungi decât cele stabilite în sarcina comitentului.

În mod excepțional, legea consacră posibilitatea denunțării contractului de agenție fără acordarea termenului de preaviz. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.090 noul Cod Civil, în toate cazurile, contractul de agenție poate fi denunțat fără preaviz de oricare dintre părți, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părți, atunci când circumstanțe excepționale, altele decât forța majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent și agent.

În acest din urmă caz, contractul încetează la data primirii notificării scrise prin care acesta a fost denunțat.

Rezilierea contractului

În virtutea principiului executării obligațiilor contractuale cu loialitate și bună-credință, oricare dintre părți poate rezilia contractul de agenție înainte de expirarea duratei contractului, în cazul unei neîndepliniri din culpă gravă a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte. Rezilierea contractului de agenție are loc în condițiile dreptului comun, ea este cerută de partea interesată și se pronunță de către instanța judecătorească competentă.

Remunerații și despăgubiri datorate încetării contractului

Pe aceeași linie a protecției juridice a agentului pentru eforturile depuse în interesul comitentului, Codul civil consacră obligația de plată a unor remunerații în anumite situații speciale și după încetarea contractului de agenție. Astfel, pentru anumite operațiuni individuale, agentul are dreptul la plata unui comision, iar în cazul sporirii afacerilor comitentului, agentul este îndreptățit la plata unei indemnizații. în fine, dacă prilejuit de încetarea contractului sau din alte cauze agentul suferă anumite prejudicii, acesta poate cere repararea lor de la comitent.

CAPITOLUL VII

STUDIU DE CAZ ȘI APLICAȚII PRACTICE

(Decizia nr. 1890 din 19 septembrie 2003 – Secția a IV-a civilă)

Prin Sentința civilă nr. 2118 din 19.04.2002, Judecătoria Sectorului 5 București a admis cererea formulată de reclamanții G.G.A. și G.C.O. împotriva pârâților B.A. și Banca X, a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară încheiat între reclamanți prin reprezentant B.A. și Banca X, Contract cu nr. 3947 din 6.12.2000, și a Contractului de fidejusiune nr. 21914 din 7.12.2000. Instanța a reținut în fapt că reclamanții l-au împuternicit pe pârâtul B.A. să-i reprezinte la notariat în vederea semnării unui contract de ipotecă asupra apartamentului reclamanților, pentru obținerea unui împrumut de la Banca Y. Folosind procura dată de reclamanți, pârâtul a încheiat un contract de garanție și unul de fidejusiune cu Banca X.

Pentru că reclamanții l-au împuternicit pe pârâtul B.A. să încheie contractele cu Banca Y, și nu cu Banca X, contractele au fost anulate pentru lipsa consimțământului reclamanților la încheierea convenției, în baza art. 948 pct. 2 din Codul civil.

Apelul declarat de Banca X a fost respins ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 62 din 20.01.2003, pronunțată de Tribunalul București – Secția a lll-a civilă. Instanța a menținut sub toate aspectele motivarea instanței de fond, a precizat că reaua-credință a reclamanților nu a fost dovedită și că ratificarea mandatului sau confirmarea mandatului nu este posibilă decât în cazul unei nulități relative, or,

În speță, contractele sunt nule absolut pentru lipsa consimțământului. Impotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta Banca X, solicitând modificarea hotărârii în baza art. 304 pct. 8, 9 și 10 din Codul de procedură civilă, susținând, în esență, că mandatul a fost ulterior ratificat de către reclamanți, că instanța nu a analizat acest mijloc de apărare, că nu a fost decât viciat consimțământul reclamanților la încheierea contractului (și nu inexistent), deoarece au fost în eroare numai cu privire la persoana cu care s-a contractat (Banca X, și nu Banca Y) – cauza de nulitate relativă – acoperită ulterior prin ratificarea mandatului.

Recursul este fondat. Deși mandatarul nu a încheiat contractul de ipotecă cu Banca Y, ci cu Banca X, depășind limitele împuternicirii date de reclamanți prin aceea că a contractat cu altă persoană juridică, totuși reclamanții au ratificat tacit actele încheiate cu depășirea limitelor mandatului, ceea ce, din punct de vedere juridic, valorează mandat (art. 1546 alin. 2 din Codul civil). Ratificarea tacită a mandatului rezultă din manifestarea voinței neechivoce a reclamanților de a-și răscumpăra imobilul ipotecat de la Banca X – manifestare de voință concretizată în cererea adresată la data de 28.06.2001 directorului Băncii X și în cererea ulterioară, datată 9.08.2001, prin care se solicita Băncii X un credit pentru ridicarea ipotecii înscrise asupra apartamentului.

Astfel, voința mandanților de a aproba actele mandatorului, făcute peste limitele mandatului, deși tacită, este neechivocă. De aceea, reclamanții mandanți sunt obligați față de terțul contractant în limitele mandatului ratificat, deoarece nu pot invoca nici o cauză de nevalabilitate a actului de ipotecă și a actului accesoriu de fidejusiune. Instanțele de fond au reținut greșit existența nulității contractelor pentru lipsa consimțământului reclamanților, deoarece acest consimțământ a fost dat ulterior, prin ratificarea actelor mandatorului.

 De asemenea, consimțământul a existat și a fost dat chiar pentru operațiunea juridică efectuată, iar singura neregularitate a contractului putea fi invocată de reclamanți numai cu privire la schimbarea terțului contractant, aspect ce nu putea atrage oricum nulitatea absolută a contractului, decât în cazul în care s-ar fi dovedit că persoana terțului era esențială la încheierea contractului, ceea ce nu poate fi susținut în speță, în condițiile în care ipotecarea imobilului a fost făcută pentru garantarea unui împrumut. Recursul analizat în baza art. 304 pct. 9 și 10 din Codul de procedură civilă a fost admis cu consecința respingerii acțiunii în constatarea nulității contractelor de ipotecă și fidejusiune.

Dosar Nr. 277 (24.06.2009) Efectele contractului de mandat

Potrivit art. 1546 Cod civil, mandantul este îndatorat a îndeplini obligatiile, contractate de catre mandatar în limita puterilor sale, dar nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi facut afara din limitele puterilor sale.

Asupra apelului civil de fata :

Prin sentinta civila nr.4218/19.12.2008 pronuntata de Judecatoria Racari în dosarul nr.2561/284/2008, s-a admis în parte cererea principala formulata de catre reclamantul H N, împotriva pârâtilor C N, C M, C G, astfel cum a fost completata.

S-a dispus obligarea pârâtilor C N, C G si C M la plata sumei de 175.000 lei reprezentând daune ca urmare a nerespectarii obligatiei asumate prin antecontractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr.943/ 15.11.2006 si actul aditional la antecontract, autentificat sub nr.469/21.03.2007.

A obligat pârâtii la plata catre reclamant a sumei de 5.998 lei reprezentând cheltuieli de judecata.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre instanta de fond a retinut ca la data de 15.11.2006 a fost încheiat la Biroul Notarului Public Enache Amalia Florina antecontractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr.943, prin care pârâtii-prin mandatar S S au promis reclamantului H N- reprezentat si acesta prin mandatar S M- înstrainarea unui teren în suprafata de 5000 mp., pretul vânzarii fiind stabilit la suma de 72.500 lei, din are s-a achitat de catre reclamant, drept avans, suma de 15.000 lei, diferenta urmând a fi achitata la data semnarii actului de vânzare-cumparare, dar nu mai târziu de 15.02.2007, prin actul aditional autentificat sub nr.469/ 21.03.2007 convenind partile ,prin aceiasi reprezentanti,prelungirea termenului de perfectare a contractului de vânzare-cumparare la data de 21.05.2007, ocazie cu care s-a mai achitat suma de 20.000 lei, tot cu titlu de avans.

Prin antecontractul de vânzare-cumparare încheiat partile s-au obligat a contracta pe viitor, astfel încât sa poata opera transferul proprietatii, fiecare având atât calitatea de promitent cât si de beneficiar.

A retinut instanta ca, la momentul la care a fost investita cu solutionarea actiunii având ca obiect hotarâre care sa tina loc de act de vânzare-cumparare, promitentii vânzatori nu mai erau titularii dreptului de proprietate asupra bunului promis a-l înstraina reclamantului facând obiectul unui contract de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 1057/ 11.06.2008, dreptul de proprietate asupra terenului fiind dobândit de numitul S N care l-a si întabulat în cartea funciara.

In aceste conditii reclamantul- beneficiar-cumparator nu mai putea cere încheierea contractului de vânzare-cumparare, vânzare încheiata de o alta persoana fiind cu rezerva fraudei valabila, astfel ca instanta a respins cererea reclamantului de pronuntare a unei hotarâri care sa tina loc de act de vânzare-cumparare.

Cu privire la daunele-interese solicitate pentru nerespectarea de catre promitentii-vânzatori a clauzelor negociate prin antecontractul de vânzare-cumparare, s-a apreciat ca mandatarul S S nu si-a depasit limitele mandatului deoarece dreptul de a antecontracta nu era necesar a fi stipulat în mod expres, dreptul de a contracta incluzându-l si pe acela de a antecontracta.

De altfel, culpa pentru neîncheierea contractului a apartinut pârâtilor promitenti-vânzatori care au înstrainat terenul unei alte persoane, acestia urmând a raspunde pentru prejudiciile aduse promitentului cumparator conform conventiei încheiate.

Impotriva acestei hotarâri au declarat apel pârâtii aratând ca mandatarul S S a depasit limitele mandatului în ceea ce priveste clauza referitoare la plata de cinci ori a avansului dat în cazul neîncheierii contractului, mandatul neprevazând o astfel de posibilitate.

Cererea nu a fost motivata în drept.

Tribunalul, examinând cauza sub toate aspectele de fapt si de drept, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât si din oficiu, potrivit dispozitiilor art.295 Cod procedura civila retine ca, la data de 15.11.2006 pârâtii l-au împuternicit pe S S ca în numele lor si pentru ei sa vânda suprafata de teren de 5000 mp. situata în comuna Crevedia, sat Crevedia, jud.Dâmbovita,sa negocieze pretul în scopul obtinerii unui pret cât mai avantajos, sens în care se va putea prezenta oriunde este nevoie pentru obtinerea actelor necesare vânzarii si scoaterii din circuitul agricol, va îndeplini formalitatile legale si va semna pentru primirea sumelor de bani, precum si oriunde va fi necesar.

La aceeasi data, mandatarul, în numele pârâtilor a încheiat un antecontract de vânzare-cumparare cu H N, reprezentat prin mandatar S M, pentru suprafata de 5000 mp. având inserata o clauza prin care promitentii-vânzatori se obligau ca, în caz de neexecutare a contractului sa achite promitentului- cumparator de cinci ori avansul primit, adica 85.000 lei.

Se constata asadar ca o astfel de clauza nu a fost prevazuta în contractul de mandat, depasind limitele acestuia.

Potrivit art.1545 Cod civil pentru actele sale excesive mandatarul este însa raspunzator fata de terti, în sensul ca este obligat sa le garanteze validitatea actelor.

In continuare, art.1546 cod civil prevede ca, mandantul este îndatorat a îndeplini obligatiile contractate de catre mandatar în limita puterilor sale dar nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi facut afara din limitele puterilor sale.

Astfel,se constata ca apelantii –pârâti nu pot fi raspunzatori pentru ceea ce s-a obligat mandatarul lor peste limita mandatului dat,respectiv pentru clauza care prevede plata de cinci ori a avansului primit în caz de neexecutare a contractului.

De altfel, având în vedere ca terenul ce a facut obiectul antecontractului de vânzare-cumparare din 15.11.2006 a fost înstrainat ulterior la data de 11.06.2008, reiese ca nu mai este posibila încheierea contractului de vânzare-cumparare cu reclamantul care, în baza art.1073 Cod civil are dreptul la dezdaunare.

Fata de toate aceste considerente, în baza art.296 Cod procedura civila tribunalul, va admite apelul, va schimba în parte hotarârea atacata si pe fond, va obliga apelantii pârâtii la plata sumei de 35.000 lei catre reclamantul-intimat reprezentând pretul achitat.

Vor fi pastrate restul dispozitiilor sentintei.

Dosar Nr. 25C (20.01.2009) somație de plata

Sentinta comerciala nr. 25C/2009

Potrivit dispozitiilor art. 83 C. pr. Civ., dovada calitatii de mandatar nu poate fi facuta în alt mod decât prin depunerea originalului procurii sau a unei copii legalizate a acesteia.

Prin sentinta comerciala nr 25 pronuntata de Judecatoria Orsova în dosarul nr 122/274/2009, a fost anulata cererea de chemare în judecata ca fiind formulata de o persoana care nu si-a dovedit calitatea de reprezentant.

Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta a retinut ca procura data de catre creditoarea V.R. SA mandatarului E.K.R. SRL a fost depusa într-o copie nelegalizata. În temeiul acestei procuri, mandatarul a formulat cererea de chemare în judecata, fiindu-i acordat si dreptul de a reprezenta creditoarea în fata instantei.

Instanta a pus în vedere mandatarului E.K.R. SRL sa depuna în original sau în copie legalizata procura data de catre creditoare.

Se constata ca la dosar nu s-a depus procura solicitata.

Potrivit dispozitiilor art. 83 C. pr. civ., când cererea este facuta prin mandatar, se va alatura procura în original sau în copie legalizata. Tinând seama de aceste prevederi legale, instanta apreciaza ca dovada calitatii de mandatar nu poate fi facuta în alt mod decât prin depunerea originalului procurii sau a unei copii legalizate a acesteia.

Cum în prezenta cauza, la dosar a fost depusa o copie nelegalizata de pe procura data mandatarului E.K.R. SRL, instanta considera ca mandatarul EOS E.K.R. SRL nu si-a dovedit calitatea de reprezentant al creditoarei.

Potrivit art. 161 alin. 1 C.p.c., când instanta constata ca reprezentantul partii nu poate face dovada calitatii sale, se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, ceea ce instanta a facut.

Potrivit art. 161 alin. 2 c.p.c., daca lipsurile nu se împlinesc, instanta va anula cererea.

Fata de cele de mai sus, având în vedere ca nu s-a depus procura nici în original si nici în copie legalizata pâna la termenul acordat în acest scop, instanta urmeaza sa admita exceptia lipsei dovezii calitatii de reprezentant a mandatarului E.K.R. SRL, invocata din oficiu de catre instanta si anuleze cererea de chemare în judecata, ca fiind formulata de o persoana care nu si-a dovedit calitatea de reprezentant.

Dosar Nr. 4590 (10.06.2004) obligarea la restituirea sumelor ridicate

Potrivit art.1541 C.civ., mandatarul are obligatia ca, oricând i se cere de mandant, sa dea socoteala de actele sale si de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului.

Folosirea de catre mandatar, în interesul sau, a sumelor încasate în numele mandantului, reprezinta o fapta grava, motiv pentru care art.1544 C.civ. îl obliga sa plateasca dobânzi pentru aceste sume, dobânzi care se datoreaza din ziua întrebuintarii lor ori din ziua chemarii în judecata, daca nu au fost întrebuintate. (sentinta civila nr.4590/10.06.2004)

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei sectorului 2 Bucuresti în data de 29.12.2004, reclamanta T.F. a chemat în judecata pe pârâtul T.C.I., solicitând instantei de judecata ca prin hotarârea ce va pronunta sa dispuna obligarea acestuia la restituirea sumelor ridicate de la BRD în baza împuternicirii ce i-a acordat-o, actualizate cu dobânda legala si la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea cererii, întemeiata pe dispozitiile art.1541-1544 C.civ., reclamanta arata ca l-a cunoscut pe pârât în calitate de avocat si ca acesta s-a dovedit deosebit de atent, propunându-i sa aiba grija de ea, dar nu în baza unui contract de întretinere ci în schimbul unui testament întocmit în favoarea sotiei si copiilor sa.

Întrucât pârâtul i-a inspirat încredere, a fost de acord cu propunerea si a întocmit testamentul în sensul solicitat si, data fiind legatura pe care a stabilit-o cu familia pârâtului si fiind foarte bolnava, la sugestia functionarului de la B.R.D., l-a trecut pe pârât ca împuternicit în contractul de depozit, scopul fiind acela ca, în cazul în care nu s-ar fi putut deplasa la Banca, pârâtul sa ridice banii necesari din depozitul de 9.386 USD.

Ulterior, sesizând existenta unor neîntelegeri între pârât si sotia acestuia, a facut o verificare a contului, ocazie cu care a constatat ca pârâtul a ridicat în data de 13.05.2003 suma de 1300 USD iar în data de 15.05.2003 a lichidat întregul cont, devenind el titularul contractului de depozit.

Sustine reclamanta ca nici un moment nu a avut intentia de a-i oferi acesti bani pârâtului si ca acesta a deposedat-o de toate economiile, comportamentul acestuia determinând-o sa revoce testamentul.

Alaturat cererii de chemare în judecata reclamanta a depus la dosar, în copie certificata conform dispozitiilor art.112 alin.(2) C.proc.civ., testamentul autentificat sub nr.1089/13.06.2003 de notarul public Cezar-Gabriel Ciudoescu, declaratia de revocare a testamentului, autentificata sub nr.2981/177.06.2003 de notarul public Melania Popa, plângerile formulate împotriva pârâtului la Baroul Bucuresti si la Parchetul de pe lânga Judecatoria sectorului 2 Bucuresti, acte medicale, contractele de depozit.

Pârâtul, prin întâmpinarea depusa în termen legal, a solicitat respingerea actiunii ca neîntemeiata întrucât reclamanta a autorizat Banca sa-i elibereze suma constituita în depozit si dobânda aferenta.

În dovedirea sustinerilor reciproce, partile au solicitat, instanta încuviintând, administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu si testimoniala, în cauza fiind audiata martora V.M.

Analizând materialul probator administrat în cauza, instanta retine ca prin contractul de depozit încheiat de reclamanta cu B.R.D. la data de 06.05.2003, pârâtul T.I.C a fost desemnat împuternicit, banca fiind autorizata sa îi elibereze suma constituita în depozit si dobânda aferenta.

În data de 13.05.2003, pârâtul a ridicat din cont suma de 1384 USD iar diferenta de 8.000 USD a transferat-o într-un nou depozit cu privire la care el avea calitatea de titular, reclamanta fiind împuternicit.

În data de 15.05.2003, conform extrasului de cont depus la fila 16 din dosar, întreaga suma de 8.000 USD este retrasa, contul fiind lichidat de catre pârât, aspect recunoscut de acesta prin raspunsul la întrebarea nr.3 din interogatoriu.

Pretentiile reclamantei au fost întemeiate pe dispozitiile art.1541-1544 C.civ., natura juridica a clauzei de împuternicire din contractele de depozit bancar fiind aceea a unui contract de mandat astfel ca, în calitate de mandatar, pârâtul avea obligatia de a da socoteala în legatura cu sumele ridicate în baza clauzei de împuternicire

În acest sens, desi a sustinut ca banii au fost retrasi cu stirea reclamantei, fiind predati acesteia sub forma de obiecte si servicii, pârâtul nu a facut dovada ca în perioada 13.05.2003 – 15.05.2003 a procurat obiecte sau a asigurat reclamantei servicii în valoare totala de 9.384 USD si nici nu a probat existenta acordului reclamantei privind cheltuirea banilor în scopul afirmat.

Dimpotriva, asa cum rezulta din declaratia martorei V.M., audiata la propunerea pârâtului, reclamanta s-a suparat atunci când a constatat ca toti banii au fost retrasi, în aceeasi zi revocând testamentul si rupând orice relatie cu familia pârâtului.

Potrivit art.1541 C.civ., mandatarul are obligatia ca, oricând i se cere de mandant, sa dea socoteala de actele sale si de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului.

Folosirea de catre mandatar, în interesul sau, a sumelor încasate în numele mandantului, reprezinta o fapta grava, motiv pentru care art.1544 C.civ. îl obliga sa plateasca dobânzi pentru aceste sume, dobânzi care se datoreaza din ziua întrebuintarii lor ori din ziua chemarii în judecata, daca nu au fost întrebuintate.

Din raspunsul pârâtului la întrebarile nr.4 si 5 interogatoriu, rezulta ca întreaga suma ce a fost ridicata din contul bancar al carui titular a fost reclamanta a fost cheltuita în zilele de 13.05.2003 si 15.05.2003, astfel ca acesta datoreaza dobânda legala la suma de 1.384 USD începând cu data de 13.05.2004 si la suma de 8.000 USD începând cu data de 15.05.2004.

Fata de cele retinute, instanta constata întemeiata actiunea reclamantei si urmeaza sa o admita, obligând pârâtul sa-i predea suma de 9.384 USD, cu dobânda legala de la data de 13.05.2003 pentru suma de 1.384 USD si de la data de 15.05.2003 pentru suma de 8.000 USD, echivalent în lei la data executarii obligatiei.

Va obliga pârâtul la plata cheltuielilor de judecata.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI CURSURI

STANCIU D. CĂRPENARU- TRATAT DE DREPT COMERICAL ROMĂN EDITURA UNIVERSUL JURIDIC, BUCUREȘTI 2012.

VASILE NEMEȘ- DREPT COMERCIAL EDITURA HAMANGIU, BUCUREȘTI 2012.

GHEORGHE PIPERA-DREPT COMERCIAL ROMÂN EDITURA C.H BECK BUCUREȘTI 2012.

MARIA DUMITRU-DREPT PROFESIONAL, TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI PROFESIONAL, EDITURA UNIVERSITARIA, IAȘI 2011.

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2002

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004

Emanoil Munteanu – „DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. SILVY, BUCUREȘTI, 2001

L. Georgescu – „DREPT COM. ROMÂN”, VOL. I, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000 (ED. SOCEC, BUC 1946)

E. Cârcci – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK 2000

V. Pătulea, C. Turianu – „CURS DE DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000

Turcu – „TEORIA ȘI PRACTICA DREPTULUI COMERCIAL ROMÂN”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1998, VOL. I

S. Angeni, M. Volonviu, C. Stoica, M. G. Lostun – „DREPT COMERCIAL”, ED. 2 ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 2001

Vasile Pătulea, Cornel Turuianu – „ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL”, ED. „EDIT PRESS – MIHAELA S.R.L.”, BUCUREȘTI 1996

Smaranda Angheni, „DREPT COMERCIAL”, ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 1997

T. Prescure, „REGISTRUL COMERȚULUI”, ED. ALL BECK 2001

P.Demetrescu, „ÎNTREPRINDERILE COMERCIALE”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 2000

Stanciu D. Cărpenaru, „REGIMUL JURIDIC AL COMERCIANȚILOR”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2001.

I. N. Fințescu, „CURS DE DREPT COMERCIAL”, BUCUREȘTI 1929.

Octavian Căpățână – „SOCIETĂȚILE COMERCIALE”, ED. A II – A, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1996.

ACTE NORMATIVE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.

LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.

LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.

CODUL COMERCIAL ROMÂN

legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

legea nr. 82/2003 privind procedura reorganizării juridiciare și a falimentului publicată în m. of. nr. 194 din 26 martie 2003

legea nr. 31/1990 privind constituirea societăților comerciale

legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în m. of. nr. 279 din 21 aprilie 2003

legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în m. of. nr. 529 din 19 iulie 2002

legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice și a asociațiilor familiale care desfășoară activități economice în mod independent, publicată în m. of. nr. 576 din 29 iunie 2004

BIBLIOGRAFIE

TRATATE ȘI CURSURI

STANCIU D. CĂRPENARU- TRATAT DE DREPT COMERICAL ROMĂN EDITURA UNIVERSUL JURIDIC, BUCUREȘTI 2012.

VASILE NEMEȘ- DREPT COMERCIAL EDITURA HAMANGIU, BUCUREȘTI 2012.

GHEORGHE PIPERA-DREPT COMERCIAL ROMÂN EDITURA C.H BECK BUCUREȘTI 2012.

MARIA DUMITRU-DREPT PROFESIONAL, TEORIA GENERALĂ A CONTRACTULUI PROFESIONAL, EDITURA UNIVERSITARIA, IAȘI 2011.

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2002

St. D. Cărpenaru – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI, 2004

Emanoil Munteanu – „DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. SILVY, BUCUREȘTI, 2001

L. Georgescu – „DREPT COM. ROMÂN”, VOL. I, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000 (ED. SOCEC, BUC 1946)

E. Cârcci – „DREPT COM. ROMÂN”, ED. ALL BECK 2000

V. Pătulea, C. Turianu – „CURS DE DREPT COMERCIAL ROMÂN”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2000

Turcu – „TEORIA ȘI PRACTICA DREPTULUI COMERCIAL ROMÂN”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1998, VOL. I

S. Angeni, M. Volonviu, C. Stoica, M. G. Lostun – „DREPT COMERCIAL”, ED. 2 ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 2001

Vasile Pătulea, Cornel Turuianu – „ELEMENTE DE DREPT COMERCIAL”, ED. „EDIT PRESS – MIHAELA S.R.L.”, BUCUREȘTI 1996

Smaranda Angheni, „DREPT COMERCIAL”, ED. OSCAR PRINT, BUCUREȘTI 1997

T. Prescure, „REGISTRUL COMERȚULUI”, ED. ALL BECK 2001

P.Demetrescu, „ÎNTREPRINDERILE COMERCIALE”, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 2000

Stanciu D. Cărpenaru, „REGIMUL JURIDIC AL COMERCIANȚILOR”, ED. ALL BECK, BUCUREȘTI 2001.

I. N. Fințescu, „CURS DE DREPT COMERCIAL”, BUCUREȘTI 1929.

Octavian Căpățână – „SOCIETĂȚILE COMERCIALE”, ED. A II – A, ED. LUMINA LEX, BUCUREȘTI 1996.

ACTE NORMATIVE

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI.

LEGEA 287/2009 PRIVIND NOUL COD CIVIL.

LEGEA 71/2011 DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL.

CODUL COMERCIAL ROMÂN

legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

legea nr. 82/2003 privind procedura reorganizării juridiciare și a falimentului publicată în m. of. nr. 194 din 26 martie 2003

legea nr. 31/1990 privind constituirea societăților comerciale

legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în m. of. nr. 279 din 21 aprilie 2003

legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în m. of. nr. 529 din 19 iulie 2002

legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice și a asociațiilor familiale care desfășoară activități economice în mod independent, publicată în m. of. nr. 576 din 29 iunie 2004