Logodna, Concubinajul Si Casatoria – Intre Realitate Si Reglementarea Lor In Noul Cod Civil
LOGODNĂ, CONCUBINAJUL ȘI CĂSĂTORIA – ÎNTRE REALITATE ȘI REGLEMENTAREA LOR ÎN NOUL COD CIVIL
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul 1. LOGODNA
Caracterele juridice ale logodnei
Condițiile de fond pentru încheierea logodnei
Efectele logodnei
Capitolul 2. CONCUBINAJUL
Capitolul 3. CĂSĂTORIA
Condiții de fond pentru încheierea căsătoriei
Condiții de formă pentru încheierea căsătoriei
Efectele căsătoriei
Nulitatea căsătoriei
Efectele nulității
Încetarea și desfacerea căsătoriei
Capitolul 4. CONCLUZII
INTRODUCERE
Conform art. 258 Noul Cod Civil “(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.
(4) În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.”
Logodnă, concubinajul și căsătoria, toate aceste instituții, mai mult sau mai puțin reglementate de lege, sunt o uniune fizică și spirituală a unui bărbat și a unei femei care se iubesc.
Dispozițiile Noului Cod Civil lasă la îndemâna soților libertatea fără precedent de a-și organiza prin acordul lor viața conjugală, îndeosebi în compartimentul patrimonial, și de a regla conflictele familiale.
Familia este o instituție juridică multifuncționala, esențială pentru dezvoltarea societății umane.
Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile personale și patrimoniale izvorâte din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii și întăririi familiei.
În sistemul nostru, dreptul familiei nu a apărut dintr-o dată, prin punerea în aplicare a Codului Familiei. Dimpotrivă, apariția sa a fost marcată de o serie de acte normative, care, în succesiunea lor, au evidențiat desprinderea dreptului familiei din dreptul civil.
Începutul acestei dezvoltări îl constituie Constituția din 1948, care cuprindea prevederi și în domeniul relațiilor de familie, în special cele privitoare la egalitatea dintre bărbat și femeie, cum ar fi art. 21 alin. (1) „Femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieții de Stat, economic, social, cultural și de drept privat” și protecția căsătoriei și a familiei prin art. 26 “(1) Căsătoria și familia se bucura de protecția Statului.
(2) Mama, precum și copiii până la vârsta de 18 ani, se bucura de protective deosebită, stabilită prin lege.
(3) Părinții au aceleași îndatoriri fata de copiii născuți în afara căsătoriei, cât și pentru cei născuți în căsătorie.
(4) Sunt valabile numai actele de stare civilă, încheiate de organele Statului.”
Constituția din 1952 a dat posibilitatea consacrării dreptului familiei că ramură de drept de sine stătătoare. Dispoziții privind dreptul familiei se regăseau și în Constituția din 1964, republicata în 1986.
De asemenea, Constituția din 1991, republicata în 2003, cuprinde prevederi ale dreptului familiei.
În Europa, începând cu Evul Mediu, familia a fost guvernata aproape exclusive de norme religioase și de drept canonic. Codul Civil Napolenian a secularizat aceste relații, care, de atunci sunt reglementate de normele dreptului privat. Și în prezent, în numeroase state, familia este supusă normelor religioase.
Odată cu creșterea importantei acordate familiei în societatea contemporană, cu înțelegerea caracterului complex al acesteia, cu evoluția concepției privind respectarea drepturilor omului, cu diversificarea normelor juridice în domeniu și dezvoltarea jurisprudenței, dreptul familiei a devenit o ramură specială de drept, desprinsa din dreptul civil, care rămâne norma generală în raport cu acesta.
Dar totodată cu creșterea importantei acordate familiei în societatea actuală, apare problema diferențierii și redefinirii cuvântului de „familie”. Cum am precizat mai sus, și cum este precizat și în Noul Cod Civil, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți”, dar de ce doar căsătoria? De ce nu și concubinajul? Familia nu se poate întemeia și prin concubinaj?
Acesta este motivul pentru care am vrut să aprofundez acest subiect, care consider eu că este de o importantă mare, în societatea contemporană. Mulți tineri în ziua de azi prefera concubinajul asupra căsătoriei, motivul alegerii nefiind unul concret. Mulți specialiști și psihologi spun că „romanii nu sunt pregătiți mental să accepte căsătoria de probă”, pe când nu este adevărat, mulți romani deja practica asta, dar fără a-i oferi un anumit titlu. Concubinajul exista de foarte mult timp, în România, de-a lungul anilor rata căsătoriei a scăzut, pe când cea a concubinajului a crescut îngrijorător.
Cum foarte multe cupluri prefera acest tip de uniune chiar dacă ulterior ar putea fi urmată de căsătorie, asta nu înseamnă lipsa dorinței de a întemeia o familie, întrucât s-au făcut multe studii în privința concubinajului, România fiind în topul țărilor cu o rată foarte mare a concubinajului.
Deși s-ar presupune o ordine firească a întemeierii une familii ar fi: logodnă, urmată de căsătorie, în realitate fiind total diferit, întrucât cele mai multe cupluri în ziua de azi aleg să trăiască în concubinaj, trăind împreună, dezvoltându-se unul lângă celălalt, ajutându-se reciproc, ajungând la un confort financiar, și apoi urmat de logodnă, și ulterior căsătorie. În cele mai multe din cazuri concubinii își continua traiul așa, fără a ajunge la căsătorie, drept urmare mulți copii sunt născuți în afara căsătoriei, dar cum reglementările actuale oferă aceleași drepturi copiilor născuți din afara căsătoriei ca și cei născuți în căsătorie, acesta nu ar fi un impediment.
Consider că aceasta problematică a concubinajului și a căsătoriei nu este neapărat una de natura juridică, ci mai mult una socială, ce ține de mentalitatea societății. Nu este nevoie neapărat de o reglementare a concubinajului în acest caz, concubinii pot avea beneficii legale și pot fi protejați prin alte contracte, nu trebuie să existe un întreg capitol intitulat „Concubinaj” în Noul Cod Civil, multă lume ar putea face confuzie între concubinaj și căsătorie ulterior. Și după cum spuneam mai sus că este defapt o problemă socială, mă refer că este o problemă religioasă, încă trăim în societatea în care ești judecat dacă nu crezi în Dumnezeu sau dacă nu respecți regulile religioase.
Capitolul 1. LOGODNA
Atunci când se preocupă de relațiile de familie, legiuitorul poate să privească logodna din două puncte de vedere. Exista, astfel, sisteme de drept care tratează logodna ca fiind un simplu act al vieții private care scapă reglementarilor juridice, dreptul urmând să se ocupe cu formarea familiei doar din momentul încheierii căsătoriei, așa cum s-a întâmplat și în dreptul nostru în reglementarea Codului Familiei de la 1954, sau să privească logodna ca fiind primul pas pentru încheierea căsătoriei și, prin urmare, o instituție a dreptului familiei, așa cum se întâmpla în actuala reglementare, dovada fiind faptul că instituției logodnei i-a fost rezervat locul de debut al normelor ce reglementează dreptul familiei.
Logodnă, cu semnificația trecerii de la starea de celibatar la căsătorie, se regăsește încă din cele mai vechi timpuri, chiar în Vechiul Testament, fiind desemnata prin termenul „aras”, însemnând în ebraică „legământ de căsătorie” sau „angajament de căsătorie”.
Legiuirea Caragea reglementa logodna ca „mai întâi cuvântare de tocmeala a nunții”, stabilind care erau cazurile în care logodna putea fi desfăcută, precum și ce se întâmpla cu darurile făcute între viitorii soți cu prilejul încheierii logodnei, ca stare juridică premergătoare căsătoriei.
În România instituția logodnei este o instituție nou introdusă de Codul Civil ce a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 la articolele 266-270. Conform acestui cod, logodna înseamnă promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
Logodna nu reprezintă altceva decât o promisiune reciprocă de căsătorie făcută, de regulă, într-un cadru festiv. Logodna nu poate fi calificată ca un antecontract, pentru că nu este de conceput existent unei obligații de a încheia căsătoria. Libertatea de a se căsători, prin component ei – dreptul de a nu se căsători face imposibilă o asemenea obligație juridică.
Este de remarcat faptul că logodna este expres prevăzută în unele legislații, precum Codul civil german și Codul civil elvețian.
Deși noul Cod civil nu califica expres logodna ca fiind un contract, din ansamblul reglementarii s-ar putea desprinde această concluzie. Astfel, art. 266 definește expres logodna ca fiind „promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria”.
Logodnă, cu semnificația trecerii de la starea de celibat la căsătorie se regăsește încă din cele mai vechi timpuri, chiar în Vechiul Testament, fiind desemnată prin termenul „aras”, însemnând în ebraică „legământ de căsătorie” sau „angajament de căsătorie”.
Potrivit Codului Calimach, „logodna este făgăduința pentru următoarea însoțire și se face desăvârșit sau nedesăvârșit”. Logodna era desăvârșită, când se întocmeau acte oficiale, putându-se încheia doar cu consimțământul viitorilor logodnici cu îndeplinirea unor cerințe privind vârsta minimă a acestora, respectiv 14 ani pentru bărbați și 12 ani pentru femei și cu încuviințarea părinților lor.
Noul Cod civil reia o parte din dispozițiile anterioare și reglementează logodna în art. 266-270 cuprinse în Capitolul I, Titlul II „Căsătoria” din Cartea a II-a „Despre familie”, integrarea promisiunilor de căsătorie în cadrul dreptului familiei de către legiuitorul român semnificând recunoașterea dimensiunilor sociale și juridice ale acestei instituții.
Prin urmare, nici caracterul informal al logodnelor, care pot fi încheiate într-o intimidate absolută și nici obstacolele legate de mijloacele de probă nu au constituit suficiente contraargumente în a nu integra instituția logodnei în noua reglementare a vieții familiale.
Aplecarea legiuitorului asupra logodnei are la baza considerentul că nu doar căsătoria, ci tot ceea ce ține de viața familială reprezintă o component fundamental a vieții omului, justificând astfel nevoia unei protecții special. Logodna se situează astfel la jumătatea drumului dintre căsătorie și concubinaj, amestecând într-un mod propriu, caracteristicile instituționale și contractuale.
Termenul de logodnă este folosit de către legiuitorul român într-o triplă accepțiune, respectiv de instituție juridică, cuprinzând ansamblul normelor juridice care reglementează logodnă, ca act juridic civil pe care îl încheie bărbatul și femeia care își promit reciproc încheierea căsătoriei, precum și ca statut juridic al celor logodiți.
Din definiția legală a logodnei, care presupune un acord de voințe, rezultă că logodna poate fi calificată ca fiind un act juridic sui generis, în urma încheierii căruia, persoanele logodite dobândesc un statut legal aparte, ceea ce o exclude din categoria faptelor juridice, chiar dacă în doctrina de specialitate, opinia larg răspândită este aceea potrivit căreia logodna este un simplu fapt juridic „care poate să producă cel mult efecte extrinseci căsătoriei, în special în cazul ruperii unilaterale și abuzive”.
În situația ruperii logodnei interesează soarta cadourilor pe care și le-au făcut logodnicii. Cadourile de valoare modică sunt considerate daruri manuale nerestituibile, iar cadourile de valoare considerabilă sunt supuse restituirii în temeiul art. 268 din Noul Cod Civil, căsătoria fiind asimilata unei condiții suspensive.
În cazul ruperii logodnei, răspunderea este delictuala, astfel că, în temeiul art. 268-289 din Noul Cod civil, se poate cere și restituirea darurilor.
Răspunderea este angajată atât pentru prejudiciul material, cât și pentru cel moral.
În timpur manuale nerestituibile, iar cadourile de valoare considerabilă sunt supuse restituirii în temeiul art. 268 din Noul Cod Civil, căsătoria fiind asimilata unei condiții suspensive.
În cazul ruperii logodnei, răspunderea este delictuala, astfel că, în temeiul art. 268-289 din Noul Cod civil, se poate cere și restituirea darurilor.
Răspunderea este angajată atât pentru prejudiciul material, cât și pentru cel moral.
În timpurile moderne destul de rar se mai practică logodna. De obicei când un tânăr cere în căsătorie pe aleasa lui îi aduce un inel de logodnă consfiintand astfel cererea. Gajul a fost înlocuit cu, contractul prenupțial și poate există sau nu. Logodna poate fi formală sau poate fi urmată de o slujbă la biserică, numită chiar slujba de logodnă care se desfășoară aproape la fel ca slujba de cununie.
Caracterele juridice ale logodnei
Logodna prezintă următoarele caractere juridice:
Logodna este o uniune între două persoane de sex opus – adică se poate logodi doar un bărbat cu o femeie, având că singur scop comun încheierea în viitor a unei căsătorii. În orice situație în care scopul ar fi altul decât încheierea căsătoriei, logodna putând fi lovită de nulitate pentru fictivitate.
2. Logodna este monogamă – caracter împrumutat de la instituția căsătoriei, niciunul dintre cei logodiți nefiind îndreptățit să fie logodit în același timp cu mai multe persoane, situație care ar putea atrage nulitatea logodnei, pentru neîndeplinirea condițiilor de fond la încheierea acesteia, care sunt similare cu cele de la încheierea căsătoriei, conform art. 266 alin. (2) Noul Cod Civil „Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutela.”
Logodna este liber consimțită – fiind aplicabile dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei, bărbatul și femeia care își promit reciproc încheierea căsătoriei dându-și consimțământul în acest sens, liber de orice constrângere.
Logodna este consensuală – ea se încheie prin simplul acord de voință al părților care au libertatea de a-și alege modul concret în care își vor exprima consimțământul, legiuitorul neîmpunând nicio formalitate [art. 266 alin. (3) Noul Cod Civil „Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.”]
Logodna se încheie până la căsătorie – dacă în vechile reglementări din dreptul nostru logodna trebuia să fie urmată de căsătorie, actuala reglementare nu stabilește niciun termen în acest sens, ceea ce face ca o logodnă să fie valabil încheiată și în condițiile în care la momentul încheierii s-a stabilit o dată concretă a încheierii căsătoriei, sau, dimpotrivă, urmează ca această dată să se stabilească în viitor.
Logodna se întemeiază pe egalitatea în drepturi și obligații a celor doi logodnici – având la bază principiul egalității dintre bărbat și femeie care se regăsește în toate domeniile vieții sociale, și care este garantat de Constituția României în art. 16 alin. (1), care prevede că „cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.
Condițiile de fond pentru încheierea logodnei
Potrivit art. 266 din Noul Cod Civil:
„(1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
(2) Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării organului administrative competent.
(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
(4) Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.
(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.”
Prin urmare, se vor aplica prin analogie prevederile art. 271-277 Noul Cod Civil, logodna fiind considerată valabil încheiată dacă sunt îndeplinite condițiile de fond pentru căsătorie, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă și să nu existe impedimente la căsătorie, acestea fiind totodată piedici la încheierea valabilă a logodnei.
Condițiile de fond fiind:
Consimțământul la logodnă reprezintă manifestarea de voință a bărbatului și a femeii în vederea încheierii logodnei, realizându-se un acord de voință cu o fizionomie juridică proprie, diferit atât de cererea în căsătorie, cât și de acceptarea acestei cereri, datorită modului în care acesta poate fi exprimat, precum și datorită faptului că legea nu cere îndeplinirea niciunei formalități.
Pentru ca să fie valabil, consimțământul la logodnă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Să provină de la o persoană cu discernământ, lipsa discernământului atrăgând după sine nulitatea relativă a logodnei. În cazul în care lipsa discernământului se datorează alienației sau debilității mintale, suntem în prezența unui impediment dirimant la încheierea căsătoriei și, prin urmare, și la încheierea logodnei, sancțiunea fiind nulitatea absolută.
Consimțământul trebuie să fie exprimat personal de către bărbatul și femeia care vor să se logodească, nefiind admisă încheierea logodnei prin reprezentare.
Să fie liber, în sensul că să nu existe nicio piedică în alegerea logodnicului, cum ar fi limitările de castă, rasiale, religioase, juridice, precum și să nu fie afectat de vicii de consimțământ sau de modalități.
Să fie exprimat neîndoielnic.
Să fie exteriorizat, exteriorizarea consimțământului la logodnă putând avea loc verbal, în scris, sau chiar tacit, prin gesturi ori fapte concludente, cum ar fi purtarea verighetelor, oferirea și acceptarea inelului de logodnă.
Vârsta necesară pentru logodnă. Bărbatul și femeia se pot logodi dacă au împlinit vârsta de 18 ani, prin excepție putând fi încuviințată și logodna minorului care a împlinit 16 ani cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, după caz, însă numai dacă există „motive temeinice”, pe care legiuitorul nu le definește. Încuviințarea logodnei de către ocrotitorii legali reprezintă o componentă a ocrotirii părintești, iar în caz de refuz sau de divergență între părinți, hotărăște instanța de tutelă, având în vedere interesul superior al minorului.
Diferența de sex. Ca și în cazul căsătoriei, logodna poate fi încheiată numai între un bărbat și o femeie. Legiuitorul prevede în mod expres în art. 266 alin. (2) Noul Cod Civil, că dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător și logodnei. Sexul fiecărei persoane este precizat în actul de naștere și se regăsește și în certificatul de naștere care se prezintă ofițerului de stare civilă în momentul depunerii declarației de căsătorie.
Efectele logodnei
În reglementarea Noului Cod Civil nu ne sunt arătate efectele încheierii logodnei, ci efectele care le produce ruperea logodnei, în special a efectelor patrimoniale. Odată logodiți un bărbat și o femeie, aceștia dobândesc un statut juridic special, statut care dă naștere unor consecințe, pe de o parte morale și pe de altă parte, juridice. Efectele morale ale logodnei se grefează pe principiile creștine, logodna fiind una dintre componentele Tainei Căsătoriei din religia ortodoxă. În fapt, există două „logodne”, una civilă, reglementată de Codul civil și alta religioasă, reglementată prin prevederile canonice.
Până la intrarea în vigoare a Codului civil, logodna putea fi oficiată de Biserica Ortodoxă și separat de Taina Cununiei și doar dacă nu era oficiată separat, se oficia ca primă parte în cadrul ceremoniei Tainei Cununiei. Prin hotărârea nr. 9027 a Sfântului Sinod din data de 25 octombrie 2011 se precizează, însă, că: „întrucât Noul Cod Civil din România cuprinde prevederi care pot influența în mod negativ sfințenia, unitatea și stabilitatea familiei creștine, prin reglementările privitoare la crearea instituției logodnei civile (art. 258 ș.a.) […] Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca logodna religioasă să fie oficiată numai împreună cu Sfânta Taină a Cununiei pe care o pot primi doar credincioșii creștini ortodocși și care fac dovada încheierii căsătoriei civile”.
Din punct de vedere juridic, logodna produce efecte doar la disoluția ei. Logodna poate să ia sfârșit din 4 motive: prin căsătorie, prin moartea unuia dintre logodnici, prin consimțământul logodnicilor sau prin ruperea unilaterală a logodnei.
Scopul încheierii logodnei este acela de a încheia în viitor o căsătorie, scop care este atins doar în momentul celebrării căsătoriei, cu respectarea condițiilor de fond și în lipsa impedimentelor la căsătorie și cu solemnitățile cerute de lege, moment în care se va verifica și consimțământul viitorilor soți, respectiv acordul lor de a se căsători unul cu celălalt. Chiar dacă logodnicii sunt văzuți ca „viitori soți”, promisiunea de căsătorie nu este una de rezultat și nu conferă logodnicilor niciun drept la acțiune în realizare, nici în timpul și nici în cazul ruperii logodnei. Mai mult decât atât, pentru garantarea unui consimțământ liber la încheierea căsătoriei, legiuitorul prevede în mod expres în art. 267 alin. (2) Noul Cod Civil că o „clauză penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.”
Ruperea logodnei, în orice moment ar interveni, ține de caracterul logodnei și de faptul că logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria, el putând hotărî liber dacă, cu cine și când se va căsători, altfel logodna s-ar transforma într-o uniune irevocabilă de facto.
Respectând dreptul și libertatea fundamentală a persoanei de a se căsători, legiuitorul recunoaște posibilitatea logodnicilor de a-și retracta oricând ad nutuum înțelegerea cu celălalt. Atunci când părțile convin pe bază de acord de voință, să rupă logodnă, singura problemă care se pune este aceea a restituirii darurilor, în conformitate cu art. 268 Noul Cod Civil, potrivit căruia: „În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite. Darurile se restituie în natură, sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii.”
Prin urmare, indiferent dacă logodnă a încetat prin acord sau unilateral, se va proceda la restituirea darurilor, cu excepția situației în care logodna încetează prin decesul fizic constatat său declarat judecătorește al unuia dintre logodnici, caz în care obligația de restituire nu există. Obligația de restituire are ca obiect, potrivit art. 268 alin. (1) Noul Cod Civil, „darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei”. Restituirea darurilor nu are caracterul unei sancțiuni pentru ruperea logodnei, ci are ca temei îmbogățirea fără justă cauză. Art. 268 alin. (1) Noul Cod Civil stabilește că se restituie doar darurile făcute în considerarea logodnei, deci din momentul încheierii logodnei, sau mai apoi, în vederea încheierii căsătoriei. Astfel, nu se restituie darurile făcute anterior încheierii logodnei, indiferent de valoarea lor.
Momentul încheierii logodnei este ziua în care cei doi se prezintă în fața ofițerului de stare civilă și depun declarația de căsătorie. Prin urmare, în perioada de la depunerea declarației de căsătorie și până la încheierea căsătoriei, cei doi sunt considerați „logodiți”, întrucât prin îndeplinirea formalităților premergătoare încheierii căsătoriei ei și-au promis încheierea căsătoriei.
Totodată, potrivit legii, viitorii soți își pot reglementa raporturile patrimoniale izvorâte din căsătorie prin desemnarea regimului matrimonial care urmează să li se aplice odată cu încheierea căsătoriei, prin autentificarea unei convenții matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei.
Având în vedere faptul că legiuitorul prevede că darurile care se restituie sunt doar cele care se situează între momentul încheierii logodnei și momentul ruperii logodnei, la care se adaugă darurile făcute în considerarea logodnei, toate celelalte daruri care s-au făcut anterior nu se vor restitui, întrucât cel gratificat nu avea la momentul respectiv calitatea de logodnic.
Se restituie doar darurile care au o valoare mai mare decât darurile obișnuite. În cazul în care darurile sunt daruri obișnuite, simple cadouri de uzaj, întoarcerea lor nu mai poate avea loc, întrucât aceste daruri sunt exceptate de la restituire în mod expres de către legiuitor.
Potrivit art. 270 din Noul Cod Civil., dreptul la acțiune, atât pentru restituirea darurilor, cât și în cazul răspunderii pentru ruperea logodnei se prescrie în termen de un an de la ruperea logodnei.
Potrivit art. 269 Noul Cod Civil “(1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.
(2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la despăgubiri în condițiile alin. (1)”
Logodnicul părăsite trebuie să dovedească mai întâi existent promisiunii reciproce de căsătorie, apoi existent condițiilor răspunderii civile delictuale. În general, nu exista vinovăție în ruperea unilaterală a logodnei, dar vinovăția poate rezulta din circumstanțele despărțirii și rezidă în modalitatea în care aceasta se efectuează.
În ceea ce privește infidelitatea unuia dintre logodnici, ce constituție cauza a ruperii logodnei, ea nu poate fi apreciată ca având caracter abuziv, dacă nu se dovedește că, infidelitatea exista anterior logodnei și cu toate acestea s-a încheiat logodna.
Capitolul 2. CONCUBINAJUL
"Căsătoria este o alegere ce se vrea a fi pe viață, pe când, în concubinaj, rămâne o zonă de rezerve și nesiguranță. “(ROSNER)
Tinerele cupluri prefera concubinajul în locul căsătoriei, fără a se gândi la consecințele acestei decizii. Destul de des întâlnit în zilele noastre, concubinajul, amintește de perioada străveche, fiind într-o anumită etapă istorică din dreptul roman considerat o căsătorie inferioară – legitima conjuncțio sine honesta celebratione matrimonii.
În antichitate, era o opțiune pentru un bărbat care dorea un partener sexual, dar fără să aibă obligația de a se căsători cu ea. El putea lua o femeie de statut inferior drept concubine.
El se putea bucura de compania ei atâta timp cât dorea, iar el o putea concedia oricând. Omul nu făcea nicio promisiune și nu semna niciun contract, în consecință concubine avea puține protecții juridice. Copii născuți din concubinaj aveau un statut juridic inferior.
Biserica timpurie a lupta mult și greu împotriva concubinajului. Se insistă asupra faptului că o astfel de relație sexuală, fără angajamanent permanent și total exprimat prin jurămintele căsătoriei, a fost imoral și nedrept. Pe parcursul a mii de ani, concubinajul a fost retras în umbră de dezaprobare socială. În ultimul timp concubinajul a ajuns din nou la lumina sub un alt nume. Coabitarea contemporană este o relație în mod deliberat ambiguă. Partenerii nu-și fac promisiuni și nu au nicio obligație legală unul față de celălalt. Aranjamentul nu are o durată determinate și poate înceta în orice moment. Cei care coabitează tind să aibă un statut social inferior. Apărătorii coabitării o prezintă ca o formă mai flexibila a căsătoriei. Dragostea este la fel ca în căsătorie, tot ce lipsește este „o bucată de hârtie”, certificatul de căsătorie. Ei presupun că trăitul împreună va confirma compatibilitatea cuplului și că reduc șansele unei căsătorii eșuate prin divorț.
Științele sociale nu susțin deloc aceste afirmații. Prin fiecare măsură, concubinajul este foarte diferit de căsătorie.
Căsătoriile sunt formate dintr-o serie de evenimente decisive, anunțate public: o propunere este făcută, este acceptată, un angajament este anunțat, prietenii și familia se aduna pentru nuntă, promisiunile și inelele sunt schimbate, iar două persoane ulterior sunt declarate căsătorite.
Prin contrast, multe cupluri derivă în liniște în concubinaj. Ei petrec treptat mai mult timp împreună, își muta bunuri din posesia lui în reședința celuilalt, și în cele din urmă își dau seama că trăiesc împreună permanent.
În Grecia Antică, practica de a ține o sclavă concubină a fost rar întâlnită dar a existat de-a lungul istoriei ateniene. Legea a prescris ca un om putea ucide un alt om dacă acesta încerca o relație cu concubina lui pentru reproducere, ceea ce sugerează lipsa cetățeniei copiilor concubinei. În timp ce trimiterile la exploatarea sexuală a slujnicelor apare în literatura de specialitate, s-a considerat rușinos pentru un bărbat să țină astfel de femei sub același acoperiș cu soția lui.
În Roma Antică, concubinajul era o instituție care a permis unui bărbat să intre într-o relație neformala dar recunoscută, cu o femeie (sau femei) care nu era soția lui. De cele mai multe ori, o femeie al cărei statut social era mai inferior bărbatului reprezenta un obstacol în calea căsătoriei. Concubinajul era tolerat atâta timp cât nu aducea o amenințare asupra integrității religioase și juridice a familiei.
Printre israelieni, oamenii au recunoscut frecvent concubinele lor, și astfel de femei chiar se bucurau de aceleași drepturi în casă ca și soțiile legitime.
Concubina nu putea avea parte de același respect și inviolabilitate precum soția.
În normele Levitice, cuvântul ebraic care este frecvent tradus ca ‘soție’ este diferit de cuvântul ebraic care înseamnă ‘concubină’. În codul Levitic, actual sexual dintre un bărbat și soția altui bărbat a fost interzisă și se pedepsea cu moartea pentru ambele persoane implicate.
În Iudaism, diferența dintre o concubină și o soție, în conformitate cu Talmudul Babilonian, era faptul că aceasta primea din urmă un ‘Ketubah’ și căsătoria ei (nissu’in) a fost precedată de erusin (logodna formală).
Potrivit Codului Familiei, în România statul ocrotește căsătoria și familia, apără interesele mamei și copilului, și recunoaște căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare civilă. Legislația din România nu recunoaște concubinajul ca formă de conviețuire, neexistând un semn de egalitate între concubinaj și căsătoria încheiată legal, dar nici nu îl interzice. Concubinajului nu i se pot aplica dispoziții referitoare la căsătorie indiferent de durata să.
Cele două relații diferă dramatic în durabilitate. Căsătoria medie durează de mai multe decenii; concubinajul în medie numai 15 luni. Deoarece duratele de timp sunt mult mai lungi, oamenii căsătoriți sunt mai susceptibili de a învești unul în celălalt. Ei au un buget comun care nu separate banii lui și banii ei. Ei iau responsabilitate pentru datoriile celuilalt.
Concubinii, prin contrast, de obicei împart cheltuielile la jumătate. Poate ca urmare a acestui separatism financiar, concubinii nu au tendința de a economisi bani, precum oamenii căsătoriți.
Concubinii nu par să își asume responsabilitatea pentru sănătatea celuilalt. Cuplurile care se muta împreună fără căsătorie nu renunța la comportamentele nesănătoase precum cuplurile căsătorite o fac.
Concubinii raportează un nivel de sănătate fizică și mintală la fel ca al acelor persoane care locuiesc singure, cu mult sub nivelurile ridicate de sănătate și fericire raportate de persoanele căsătorite.
Concubinii sunt deosebit de vulnerabili la un risc de sănătate: violenta din mâinile partenerilor. Aceștia sunt de trei ori mai predispuși la argumente violente și violenta propriu-zisă decât cuplurile căsătorite. Aceștia sunt mai susceptibili de a păstra prietenii, familia și activitățile de agreement separate.
Exista o categorie de concubini, în care partenerii se aseamănă cu cei căsătoriți, în atitudinile lor pozitive și comportamente. Aceștia sunt concubinii cu planuri clare de a se căsători. Dar chiar și aceste cupluri nu au evitat capcanele concubinajului.
Concubinajul este legiferat în Franța, Suedia, Olanda, Norvegia, Islanda, Danemarca, Belgia, Germania, provinciile spaniole Aragon și Catalonia și este recunoscut în câteva state americane. În aceste țări, legea acordă persoanelor care trăiesc în uniune consensuală unele drepturi asemănătoare celor din căsătoria legală. În prezent, sunt în curs de adoptare legi cu același obiect în Portugalia, Finlanda, Canada și Australia. Pe locul întâi se afla Islanda cu 65% dintre copii proveniți din relații de concubinaj, urmată de Danemarca și Suedia cu 55%, în timp ce în Marea Britanie proporția este de 40%.
„Concubinajul nu înseamnă logodna și nu însemna nici căsătorie, ea nefiind protejată ca atare de lege. Motivul pentru care legiuitorul nu conferă protecție concubinajului nu este dezacordul față de astfel de relații ori pentru că ar fi „privite cu ochi răi de societate” ci fiindcă concubinajul, oricât de durabil, demonstrează lipsa asumării oricărei răspunderi ori a intenției reale de a întemeia o familie. Nici măcar dacă din această relație se nasc copii (aceștia fiind protejați prin diferite alte reglementări) ea nu este privită ca o „familie” din punct de vedere civil.” (Dobrescu, n.d.)
România a început să manifeste indulgență în ceea ce privește concubinajul în special după evenimentele din 1989. În topul țărilor cu astfel de cupluri, țara noastră se află pe locul al patrulea după Finlanda, Norvegia și Suedia. Dovadă a faptului că românii au început să prefere concubinajul este înregistrarea uniunii consensuale ca mod de viață în cadrul recensământului din 2002. Astfel, potrivit datelor puse la dispoziție de Institutul Național de Statistică, 828.000 de persoane au declarat atunci că trăiesc în concubinaj, ei reprezentând 3,8% din populația României, majoritatea persoanelor provenind din mediul rural. Cu 5,9 căsătorii la 1.000 locuitori (2002), România se situează între țările europene cu o rată a căsătoriei mai ridicată decât media.
În relația de concubinaj nu exista drepturi și obligații reglementate ca cele pentru căsătorie, deși traiul în comun îi pune pe concubini în fața unor situații inevitabile. Probleme neexistând atâta timp cât cei doi se înțeleg. Tensiunile apar în momentul în care concubinii decid să se despartă și fiecare își pretinde partea pe care a acumulat-o pe parcursul concubinajului.
Din punct de vedere juridic pe plan personal nu există probleme.
Din punct de vedere al bunurilor dobândite, în cazul soților modul de contribuție la achiziționarea bunurilor se socotește în raport cu toată masa partajabila, pe când în cazul concubinilor se va avea în vedere fiecare bun în parte.
Concubinii nu au vocație reciprocă la moștenirea celuilalt, fiind vorba de moștenirea legală, deoarece prin testament îl poate institui moștenitor pe partenerul său.
Copii născuți în afara căsătoriei, și anume rezultați din concubinaj, se bucura de același regim de ocrotire ca și oricare alt copil rezultat din căsătorie, legea prevede asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie.
Ambii părinți au obligația de a se îngriji de bună creștere și dezvoltare a copilului lor minor, iar soțul căruia nu îi este încredințat spre creștere și educare trebuie să plătească pensie de întreținere în raport cu veniturile sale, în cotele prevăzute de Codul Civil.
Dacă între concubini nu exista vocație la moștenire, copilul născut în afara căsătoriei are dreptul să vină la moștenirea ambilor părinți sau la moștenirea altor rude, implicit beneficiază de relațiile de rudenie și față de rudele părinților săi.
Cât despre problema numelui de familie al copilului născut în afara căsătoriei, prin art. 450 Noul Cod Civil se disting trei cazuri:
Copilul va dobândi numele de familie aceluia dintre părinți față de care filiația a fost întâi stabilită.
Filiația a fost ulterior stabilită față de celălalt părinte, instanță judecătorească va putea da încuviințare copilului să poarte numele acestuia din urmă.
Dacă acesta a fost recunoscut în același timp de ambii părinți, copilul va purta numele de familie al unuia dintre părinți ori numele lor reunite, dacă părinții se înțeleg cu privire la acest aspect.
Capitolul 3. CĂSĂTORIA
Căsătoria este mult mai profundă decât cultura noastră contemporană ne-ar face să credem. Aceasta este un angajament pe piață, care limitează egocentrismul, auto-indulgența și auto-satisfacția. Aceasta este relația care ne pregătește eficient și ne condiționează pentru societate.
Prin restrângerea egocentrismului și promovarea iubirii de celălalt, căsătoria devine bază pentru ordinea socială. Când acest angajament, etichetat „căsătorie” se reduce la nimic mai mult decât un simplu contract între două persoane care consimt, sau mai rău, doar o altă opțiune, atunci ea încetează să limiteze pasiunile noastre egoiste. Egocentrismul dăunează nu numai relației, cât și altora, până se răspândește în întreaga societate. Abandonarea conceptului de „alții înainte de sine” în timpul căsătoriei, pentru conceptual de auto-servire a relațiilor contractuale între indivizi autonomi, ne face din ce în ce mai narcisiști, în cele din urmă ducându-ne spre colaps moral și social.
Căsătoria este instituția umană primordială și fundamentală. Este cea dintâi pentru că Dumnezeu a creat-o să fie cea dintâi.
Supusă permanent procesului de schimbare în timp, căsătoria poartă amprenta inconfundabilă a epocilor parcurse de omenire.
În Biblia ebraică, o ceremonie de căsătorie nu este niciodată descrisă.
Preoții și însoțitorii lor (Kohanim și leviții) sunt responsabili pentru munca în sanctuar, cum ar fi sacrificii și ofrandele, astfel încât, deși ei sunt oamenii „consacrați lui Dumnezeu” și acționează ca intermediari între oameni și Dumnezeu, ei nu au nicio implicare în a ajuta un bărbat și o femeie să formeze o uniune permanență ca „un singur trup”, și să devină soț și soție.
În Geneză, o uniune între bărbat și femeie, era descrisă ca un angajament pe care doi oameni îl fac ca să trăiască împreună, să se ajute reciproc „Creșteți și vă înmulțiți”.
Din punct de vedere istoric în dreptul roman au rămas celebre două definiții date căsătoriei: prima îi este atribuită lui Domitius Ulpianus: ‘Nuptiae autem, sive matrimonium, est vâri et mulieris conjuncțio individuam vitae consuetudinem continens’- căsătoria este unirea dintre un bărbat și o femeie, care depinde de conviețuirea neîntreruptă, iar cea de-a doua îi este atribuită lui Errenius Modestinus: căsătoria este: ‘nuptiae sunt connjunctio maris et feminae et consortium omnis vitae, divi ac humani iuris comunicatia’- unirea dintre un bărbat și o femeie și comunitatea de viață atât pe plan religios, cât și pe plan social-politic.
În legiuirile romanești de la începutul secolului al XIX-lea, instituția căsătoriei a fost și mai amănunțit reglementată, iar definiția acestei instituții a devenit extrem de explicită și completă. Astfel, în art. 63 din Codul Calimach (1817), căsătoria este definită ca un contract, prin care „două persoane, parte bărbătească și parte femeiască, arata cu un chip legiuit a lor voință și hotărâre, de a viețui într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste intru o tovărășie nedespărțita, de a naște prunci, a-i crește, a se ajuta între ei după putință la toate întâmplările”.
Codul civil Cuza (1864) nu conținea o definiție expresă a căsătoriei. Din această cauză, explicarea conținutului noțiunii a revenit doctrine. Astfel, căsătoria era definită drept „o societate intre bărbat și femeie, un contract solemn prin care un bărbat și o femeie se unesc în îndoitul scop de a-și crea o posteritate și de a duce în comun sarcinile și greutățile vieții”. De asemenea, căsătoria era considerată un contract pur civil.
Codul familiei atribuia termenului de căsătorie două înțelesuri:
De act juridic, prin care viitorii soți consimt să se căsătorească în condițiile și în formele prevăzute de lege;
Situație juridică, adică un statut legal al soților.
Deci, Codul familiei nu definea noțiunea de căsătorie, dar doctrina din dreptul românesc a suplinit acest gol. Astfel, căsătoria este definite drept acordul de voința dintre un bărbat și o femeie, realizat în condițiile și cu solemnitățile prevăzute de lege, în scopul de a întemeia o familie.
Noul Cod civil, în art. 259, reglementează instituția căsătoriei astfel: „(1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. (2) Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie. (3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile. (4) Condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul Cod civil. (5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. (6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”.
Potrivit alin. (1) al art. 259 Noul Cod civil, căsătoria este consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii. Termenul de „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de at juridic și statut juridic.
Scopul căsătoriei, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, este de a „întemeia o familie”. Perspectiva legiuitorului asupra căsătoriei rămâne fidelă tradiției creștine și concepției ce a stat la baza Codului civil Napoleon (1804), deși în contextual secolului al XXI-lea căsătoria poate reprezenta și un mijloc de a uni destinele a doi oameni, fără ca aceștia să dea naștere în mod necesar unor urmași.
În doctrina s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei, care pot fi grupate în trei teorii:
Teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerate un contract, caracteristica Codului civil de la 1864;
Teoria instituțională, potrivit căreia căsătoria este considerate o instituție juridică, a fost lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez C. Lefebvre, considerându-se că părțile nu pot stipula, în privința uniunii lor, întocmai că părțile unui contract;
Teoria contractual-instituțională, potrivit căreia căsătoria este considerate atât un contract, cât și o instituție juridică.
În concluzie, doctrina considera căsătoria un act juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul că nu era permisă încheierea convenției matrimoniale (acordul prenupțial). Chiar dacă Noul Codul civil reglementează convenția matrimonială în art. 329-338, totuși căsătoria nu constituie un contract.
Căsătoria este o instituție socială care are o existent autonomă față de reglementarea juridică statală, în sensul că această uniune între sexe continua să existe indiferent de atitudinea autorității statale față de reglementarea ei.
Din punct de vedere juridic, contra caracterului de contract al căsătoriei pledează modalitățile de desfacere, precum și încetarea căsătoriei prin moartea naturală sau civilă, ceea ce nu se întâmplă în cazul majorității contractelor, unde succesorii parților se subroga în drepturile și obligațiile acestora.
Condiții de fond pentru încheierea căsătoriei
Rațiunea reglementarii. Clasificare.
Condițiile de fond, astfel cum sunt reglementate de Codul familiei, sunt menite să asigure că încheierea căsătoriei se face în scopul întemeierii unei familii trainice și sănătoase, de către persoanele care au aptitudinea fizică sau morală de a întemeia o familie; aceste condiții au, de asemenea, menirea de a asigura exprimarea unui consimțământ liber și conștient al viitorilor soți.
Condițiile de fond se clasifica în: condiții de fond pozitive și condiții de fond negative sau impedimente la căsătorie.
Condițiile de fond pozitive trebuie să existe pentru a încheia căsătoria.
Condițiile de fond negative sau impedimentele la căsătorie sunt împrejurări de fapt sau de drept care împiedică încheierea căsătoriei. Ele se invoca de terțele persoane împotriva celor care doresc să se căsătorească, pe calea opoziției la căsătorie, sau de către ofițerul de stare civilă, prin întocmirea unui proces verbal care constată existenta impedimentului.
Diferența de sex – ca o condiție de fond pozitivă, sub imperiul Codului familiei, această condiție era atât de evidentă, încât legea nu a mai prevăzut-o expres. Ea se deduce din ansamblul reglementarii căsătoriei, ca și din unele texte din C. Fam. (art. 1 alin. (4): „În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.”; art. 25: „Bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie.”).
În concepția Noului Cod Civil, căsătoria poate fi încheiată numai între un bărbat și o femeie [art. 259 alin. (1) și (2)], precum și art. 271 fac expres referire la bărbat și femeie.
Mai mult, art. 277 prevede expres interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria, după cum urmează:
„(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.”.
Sexul, respectiva diferența de sex a viitorilor soți, se dovedește cu certificatul de naștere eliberat pe baza actului de naștere.
Practic, această condiție de fond interesează în cazul unor malformații genitale grave care constituie o lipsă de diferențiere sexuală, precum și în cazul transsexualismului.
În cazul transsexualismului și al schimbării sexului prin intervenție medicală, sunt aplicabile dispozițiile art. 44 din Legea nr. 119/1996, care prevede că în actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele de căsătorie sau de deces se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a persoanei, inclusive în situația schimbării sexului, după rămânerea definitive și irevocabilă a hotărârii judecătorești. În aceste condiții, persoana care și-a schimbat sexul prin intervenție medicală se poate căsători cu o persoană care are sexul sau de origine, neexistând nicio interdicție în acest sens. Ar trebui să se rețină însă obligația de comunicare a acestei împrejurări viitorului soț, în lipsa, căsătoria fiind anulabila pentru dol.
Vârsta (capacitatea) matrimonială art. 4 din C. Fam., în redactarea dată prin Legea nr. 288/2007,
Are următorul conținut: “Vârsta minimă de căsătorie este de optsprezece ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de șaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi ori, după caz, a tutorelui și cu autorizarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului în a cărei raza teritorială își are domiciliul.
Dacă unul dintre părinți este decedat sau se afla în imposibilitatea de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu exista nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.”
Căsătoria desemnează situația juridică, în principiu permanenta, a celor căsătoriți, adică statutul legal al soților. În acest sens, de exemplu, art. 311 alin. (1) Noul Cod Civil prevede ca soții sunt obligați să poarte numele declarant la încheierea căsătoriei.
Potrivit art. 272 din Noul Cod Civil:
„(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.
(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.”
De asemenea, potrivit art. 398 alin. (2) din Noul Cod Civil, în caz de divorț, părintele care nu exercită autoritatea părintească „păstrează dreptul de a consimți la adopția și la căsătoria copilului.”
Comunicarea reciprocă a stării de sănătate. Sub imperiul C. Fam., potrivit art. 10: „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozițiile acelei legi.”. De asemenea, art. 28 alin. 2 din Legea nr. 119/1996 prevede ca ofițerul de stare civilă, care primește declarația de căsătorie, solicita viitorilor soți să prezinte, printre alte acte, și certificatele medicale privind starea sănătății acestora.
Potrivit art. 278 din Noul Cod Civil: „Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.”
Rezultă că, pe fond, reglementarea este aceeași, cu deosebirea că, potrivit Noului Cod Civil, condiția nu este prevăzută în rândul condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei, ci în categoria formalităților pentru încheierea căsătoriei. Explicația consta în aceea că, din punct de vedere formal, îndeplinirea acestei condiții se constată prin „declarația” soților în acest sens odată cu declarația de căsătorie.
Trebuie precizat și faptul că, potrivit art. 9 C. Fam., respective art. 276 din Noul Cod Civil, nu se pot căsători alienatul mintal și debilul mintal. Prin urmare, starea de boală, cu excepția alienației și debilitații mintale, nu constituie o piedică legală la încheierea căsătoriei, dar este obligatoriu că viitorii soți să se informeze reciproc asupra stării de sănătate, pentru că hotărârea de a încheia căsătoria să poată fi luată în cunoștință de cauză.
Nerespectarea acestei condiții de fond poate conduce la anularea căsătoriei pentru dol prin reticență.
Consimțământul la căsătorie. Căsătoria nu se poate încheia decât prin consimțământul liber și deplin al viitorilor soți, acesta fiind totodată și un principiu de ordin constituțional.
În material căsătoriei, reglementarea viciilor de consimțământ prezintă anumite particularități.
Sub reglementarea Codului familie, potrivit art. 1 alin. (3), „Familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți.”, iar conform art. 16 alin. (1) teza I, „Căsătoria se încheie prin consimțământul viitorilor soți.”. Potrivit art. 271 din Noul Cod Civil, „Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.”
Noul Cod civil nu aduce modificări în această materie. Consimțământul este de esența căsătoriei și trebuie să îndeplinească următoarele condiții de validitate:
Consimțământul trebuie să existe. Datorită reglementarii stricte a procedurii încheierii căsătoriei, în condițiile în care căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă, cazurile de lipsă a consimțământului nu pot fi decât foarte rare.
Consimțământul să fie liber. Căsătoria are la baza libertatea viitorilor soți de a încheia o căsătorie. Libertatea matrimonială presupune: dreptul persoanei de a se căsători, dreptul de a-și alege în mod liber viitorul soț, precum și dreptul persoanei de a nu se căsători.
Consimțământul să emane de la o persoană cu discernământ. Potrivit art. 9 teza a II-a C. fam., este oprit să se căsătorească acela care este vremelnic lipsit de facultățile sale mintale, textul având în vedere numai lipsa accidental a discernământului la încheierea căsătoriei. Noul Cod civil reglementează lipsa discernământului în art. 299, distinct de alienația și debilitatea mintală.
Consimțământul să nu fie viciat. Viciile de consimțământ la încheierea căsătoriei sunt, potrivit art. 21 C. fam., eroarea asupra identității fizice a viitorului soț, dolul și violență.
Potrivit art. 298 alin. (2) din Noul Cod Civil, eroarea nu constituie viciu de consimțământ, „Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț”.
Consimțământul trebuie dat în scopul întemeierii unei familii.
Consimțământul trebuie să fie exprimat personal, în fața ofițerului de stare civilă.
Condiții de formă pentru încheierea căsătoriei
Sub imperiul Codului Familiei, condițiile de forma ale căsătoriei sunt reglementate de art. 11-18 C. Fam., art. 27-32 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă și art. 38-46 din Metodologia nr. 1/1997 pentru aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996.
Noul Cod Civil reglementează formalitățile pentru încheierea căsătoriei în art. 278-292. Dispozițiile legale din Legea nr. 119/1996 vor fi modificate în mod corespunzător prin legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil. Condițiile de foma ale căsătoriei sunt pentru următoarele scopuri:
Pentru a asigura îndeplinirea condițiilor de fond ale căsătoriei și lipsa impedimentelor la căsătorie,
Pentru a asigura recunoașterea publică a căsătoriei,
Pentru a asigura mijloacele de probă a căsătoriei.
Din punctul de vedere al momentului în care intervin, condițiile de forma ale căsătoriei sunt:
Formalități premergătoare încheierii căsătoriei,
Formalități privind încheierea/celebrarea căsătoriei,
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei.
Formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei sunt:
Declarațiile pentru încheierea căsătoriei, respectiv: declarația privind comunicarea reciprocă a stării de sănătate, declarația de căsătorie, declarația cu privire la nume, declarația pentru încuviințarea căsătoriei minorului;
Publicitatea declarației de căsătorie;
Opoziția la căsătorie;
Declarația privind comunicarea reciprocă a stării de sănătate, potrivit art. 278 din Noul Cod Civil „Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declara că și-au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.”
Nu rezultă expres dacă declarația privind comunicarea reciprocă a stării de sănătate este cuprinsă sau nu în chiar declarația de căsătorie.
Declarația de căsătorie este actul prin care viitorii soți își exprimă voința în vederea încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 12 și art. 13 din C. Fam.: Art. 12. “Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declarația de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soți nu se afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declarația de căsătorie din localitatea unde se afla, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu și fără întârziere, serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.”
Art. 13. “În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există nicio piedică legală la căsătorie. Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.
În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria.
Extrasul din declarația de căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opunerea la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.”
Potrivit art. 280 Noul Cod Civil:
“(1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal declarația de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
(2) În cazurile prevăzute de lege, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primărie.
(3) Atunci când viitorul soț este minor, părinți sau, după caz, tutorele vor face personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. (5) rămân aplicabile.
(4) Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se afla în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declarația la primăria în a cărei raza teritorial își au domiciliul sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.”
De asemenea, art. 281 din Noul Cod Civil prevede că “(1) În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu exista niciun impediment legal la căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și regimul matrimonial ales.
(2) Odată cu declarația de căsătorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei.”
Din analiza celor două reglementări, rezulta o reglementare identică și anume:
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă: voința neîndoielnică a viitorilor soți de a se căsători, faptul că îndeplinesc condițiile legale pentru căsătorie, respectiv că nu exista impedimente la căsătorie, precum și numele care îl vor purta în timpul căsătoriei.
Declarația de căsătorie se face personal de către fiecare dintre viitorii soți, în scris și se semnează de către declarant în fața ofițerului de stare civilă.
Viitorii soți trebuie să prezinte actele de identitate, certificatele de naștere, certificatele medicale privind starea de sănătate și, dacă este cazul, dovezi privind desfacerea sau încetarea căsătoriei anterioare ori dispensa de vârstă sau de rudenie, în condițiile art. 4 C. Fam. „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de șaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi, ori, după caz, a tutorelui și cu autorizarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei raza teritorială își are domiciliul.” și art. 6 C. Fam., și confrunta datele înscrise în declarație cu actele prezentate.
Declarația de căsătorie se face la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau, după caz, la primăria competenta unde urmează a se încheia căsătoria. Dacă unul dintre viitorii soți nu se afla în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declarația de căsătorie la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale unde se afla temporar, care o transmite în termen de 48 de ore serviciului public comunitar local de evidenta a persoanelor sau, după caz, primăriei unde urmează a se încheia căsătoria.
Declarația cu privire la nume, aceasta fiind îmbrăcată de declarația de căsătorie. Este declarația cu privire la numele pe care viitorii soți urmează să-l poarte în timpul căsătoriei.
În prezent, declarația cu privire la nume se poate face însă și ulterior înregistrării declarației de căsătorie, până la încheierea căsătoriei, în scris, și se anexează la declarația de căsătorie. [art. 48 din Metodologie: “(1) Odată cu depunerea declarației sau ulterior, până la încheierea căsătoriei, viitorii soți declara, în fața ofițerului de stare civilă, numele de familie pe care s-au învoit să îl poarte în căsătorie, potrivit dispozițiilor Codului Familiei.
(2) Dacă înțelegerea referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declarației, dar înainte de a se încheia căsătoria, această înțelegere se consemnează într-o declarație scrisă care se anexează la declarația inițială.”]
Dacă viitorii soți nu au declarat nimic cu privire la nume, până la momentul încheierii căsătoriei, se considera că au înțeles să-și păstreze fiecare numele.
Potrivit art. 27 alin. (2) C. Fam., sotii pot să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Nu sunt premise alte combinații de nume. Soțul supraviețuitor sau soțul divorțat care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei care a încetat prin deces sau care și-a păstrat numele comun, în condițiile art. 40 alin. (2) C. Fam., după ce căsătoria s-a desfăcut prin divorț, dacă se recăsătorește, poate purta acest nume ca nume comun cu noul soț.
Potrivit art. 282 din Noul Cod Civil, în ceea ce privește numele „Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.”
Prin comparație, art. 27. Alin. (2) C. Fam., conferă viitorilor soți o triplă varianta de alegere a numelui:
Să-și păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei,
Să aleagă ca nume comun pe acela al unuia dintre viitorii soți,
Să aleagă ca nume comun un nume compus din numele lor reunite.
Limitarea prin lege a posibilităților de alegere a numelui are o rațiune în practica evidentă: o libertate a viitorilor soți de a-și schimba numele prin efectul căsătoriei ar putea conduce la complicații tehnice ulterioare, după cum ar putea exista riscul că viitorii soți să creeze combinații artificiale.
Art. 282 din Noul Cod Civil adaugă la variantele de mai sus și posibilitatea ca un soț să-și păstreze numele dinainte căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 119/1996 la încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă ia consimțământul viitorilor soți și apoi îi declară căsătoriți, din aceasta rezulta că momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă constata existenta consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți.
Noul Cod Civil în art. 289 consacra în mod expres această „Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.”
Conform Codului Familiei, după înregistrarea declarațiilor de căsătorie, se va face publicitatea intenției de căsătorie a viitorilor soți. Astfel, potrivit art. 131 din C. Fam. și art. 28 din Legea nr. 119/1996, declarația de căsătorie se publică, în extras, într-un loc anume stabilit la sediul primăriei unde se va încheia căsătoria, prin grija ofițerului de stare civilă. Extrasul trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.
În reglementările Noului Cod Civil, prin art. 248, această condiție este asemănătoare:
“(1) În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.
(2) Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.
(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei”
În sistemul nostru de drept opozițiile la căsătorie sunt instrumente prin care cetățenii sunt antrenat în operă de respectare a legalității, într-un domeniu care interesează, în cel mai înalt grad, statul, preocupat pentru întărirea familiei și respectul unanim al regulilor referitoare la aceasta pentru formarea unei mentalități sănătoase despre căsătorie și familie.
Conform art. 285 din Noul Cod Civil: “(1) Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă exista un impediment legal sau dacă alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
(2) Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.”
Opoziția la căsătorie este actul juridic prin care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unui impediment la căsătorie sau neîndeplinirea altei cerințe.
Noțiunea de „orice persoană”, include și pe procuror cu atât mai mult cu cât una dintre atribuțiile principale ale acestuia o constituie supravegherea respectării legalității. Mai mult chiar, în acest caz nu este vorba numai de îndeplinirea unei obligații sociale ce incumba oricărei persoane, ci de executarea unei obligații cuprinse în sfera atribuțiilor sale de serviciu.
Legea nu condiționează dreptul de a face opoziție, nici măcar de interesul pe care ar trebui să-l aibă oponentul cu privire la căsătoria respectivă.
Opoziția poate fi făcută și de către ofițerul de stare civilă când constată personal că exista cauze care duc la oprirea căsătoriei. În acest caz, opoziția se face prin întocmirea unui proces verbal, în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
Opoziția la căsătorie se poate face în tot intervalul de timp de la înregistrarea declarației de căsătorie, și până în momentul încheierii acesteia. Legea prevede însă un termen minim de 10 zile.
Formalități privind încheierea/celebrarea căsătoriei
Localitatea unde se încheie căsătoria. Potrivit art. 279 Noul Cod Civil “(1) Căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei.
(2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o alta primărie decât cea în a cărei raza teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării.”
Alegerea aparține viitorilor soți.
În mod obișnuit domiciliul se dovedește cu buletinul de identitate, iar reședința cu viză de flotant de pe buletinul de identitate. Noțiunea de domiciliu constituie o situație de fapt și poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Cartea de identitate face dovada domiciliului persoanei fizice.
Pentru a înlesni căsătoria, legea permite ca aceasta să se încheie nu numai în localitatea în care viitorii soți își au domiciliul, ci dimpotrivă, și în localitatea în care fiecare dintre ei își are reședința, conform art. 279 alin. (2) Noul Cod Civil.
Celebrarea căsătoriei. Căsătoria este un act juridic solemn, care presupune respectarea anumitor condiții de formă, cerute ad validitatem.
Conform art. 11 din Codul Familiei, „Căsătoria se încheie în fata delegatului de stare civilă al Consiliului popular al comunei, orașului, al municipiului sau al sectorului municipiului București, în cuprinsul căruia se afla domiciliul sau reședința oricăruia dintre viitorii soți”
Este considerat că momentul încheierii căsătoriei este atunci când ofițerul de stare civilă ia consimțământul viitorilor soți și apoi îi declară căsătoriți.
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
Actul de căsătorie;
Formalitățile privind regimul matrimonial;
Dovada căsătoriei.
După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă este ținut să îndeplinească anumite formalități procedurale, majoritatea menite să asigure dovada căsătoriei.
Potrivit art. 290 din Noul Cod Civil „După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se consemnează de către soți, de cei 2 martori și de către ofițerul de stare civilă.”
Actul de căsătorie se semnează de către soți – cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei.
Prin urmare, după încheierea căsătoriei, aceasta se înregistrează în registrul de stare civilă, prin întocmirea actului de căsătorie, pe baza căruia se eliberează certificatul de căsătorie.
Actul de căsătorie, în urma prevederilor legale, este, în principiu, singurul mijloc de probă. De aceea, căsătoria este valabil încheiată, chiar dacă ofițerul de stare civilă a omis să întocmească actul de căsătorie, și dacă s-a omis semnarea acestuia de către persoanele prevăzute de lege.
Potrivit art. 291 din Noul Cod Civil „Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.”
Această reglementare a fost necesară în condițiile în care s-a dat o nouă reglementare regimurilor matrimoniale, prin posibilitatea viitorilor soți de a încheia o convenție matrimonială și de a alege un alt regim matrimonial decât al comunității legale de bunuri, respectiv regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale.
În concluzie, actul de căsătorie va cuprinde și mențiunea privind regimul matrimonial ales. După întocmirea actului de căsătorie, ofițerul de stare civilă trimite din oficiu, de îndată o copie a actului de căsătorie la Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale, precum și notarului public care a autentificat convenția matrimonială, conform art. 334 alin. (2) din Noul Cod Civil „După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 330, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenției la registrul menționat la alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4).”. După primirea copiei de pe actul de căsătorie, notarul public transmite un exemplar a convenției matrimoniale la Registrul Național, pentru a se îndeplini formalitățile de publicitate a regimului matrimonial.
Potrivit art. 18 din C. Fam. „Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.”
De asemenea, Legea nr. 119/1996 prin art.13 prevede că starea civilă se dovedește cu actele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate în baza acestora. Astfel, numai certificatul de căsătorie eliberat în baza actului de stare civilă are aceeași putere doveditoare ca și înregistrarea în registrul actelor de stare civilă.
“(1) În cazul prevăzut la art. 9, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în fața instanței judecătorești, în situațiile prevăzute la art. 103 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicata, cu modificările ulterioare.
(2) Prevederile art. 103 din Legea nr. 287/2009, republicata, cu modificările ulterioare, cu privire la dovada stării civile sunt aplicabile și în cazul în care se solicita serviciilor publice comunitare locale de evidenta a persoanelor sau ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă.”
Noul Cod Civil, prin art. 292, conține dispoziții similare:
“(1) Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
(2) Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.”
Dovada căsătoriei se poate face cu orice mijloc de probă, în situațiile următoare:
Când se solicita reconstituirea sau, după caz, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, respectiv a actului de căsătorie, conform art. 16, 52 și 53 din Legea nr. 119/1996
Cererea de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de căsătorie se soluționează potrivit procedurii prevăzute de art. 54-55 din Legea nr. 119/1996, astfel:
Art. 54 “(1) Cererea de reconstituie sau de întocmire ulterioară a unui act de stare civilă, însoțită de documentele doveditoare, se depinde la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritorial competente să întocmească actul. În situațiile prevăzute la art. 52 lit. b), cererea se depune la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale pe a cărei raza se afla domiciliul persoanei interesate. Cererea se soluționează în termen de 30 de zile, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar județean de evidenta a persoanei, prin dispoziție a primarului, care se comunica solicitantului în termen de 10 zile de la emitere.
(2) Dispoziția prevăzută la alin. (1) poate fi contestată la instanța judecătorească în a cărei raza teritorială își are sediul autoritatea emitentă.”
Potrivit art. 55, dispozițiile se aplică și persoanelor fără cetățenie, care au domiciliul în România.
Când dovada căsătoriei se face de un terț care urmărește un interes patrimonial.
Efectele căsătoriei
Încheierea căsătoriei generează între cei care o încheie o multitudine de raporturi, de natură diferită: socială, morala, juridică. Prin efecte juridice ale căsătoriei înțelegem relațiile de natura personală și patrimoniala care iau naștere între soți ca urmare a încheierii căsătoriei.
Relațiile ce se nasc între soți în timpul căsătoriei, în contextual legislației actuale, stau sub semnul egalității dintre bărbat și femeie.
Efectele căsătoriei sunt reglementate în Codul civil în Titlul II, intitulat „Căsătoria”, Capitolul V fiind dedicate drepturilor și îndatoririlor personale ale soților, iar Capitolul VI drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților.
Efectele căsătoriei sunt reglementate și în unele acte normative internațional la care România este parte sau pe care le-a ratificat ori la care a aderat: Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 16 „Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nicio restrictive în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”), Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (art. 23 părag. 4 „Statele părți la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în drepturi și răspunderi a soților în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei și atunci când ea se desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea necesară.” și art. 24 „1. Orice copil, fără nicio discriminare întemeiată pe rasa, culoare, sex, limba, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor. 2. Orice copil trebuie să fie înregistrat imediat după naștere și să aibă un nume. 3. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie.”), Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 10 părag. 1 „O ocrotire și o asistentă cât mai largă cu putință trebuie acordată familiei, elementul natural și fundamental al societății, în special pentru întemeierea să și în răstimpul cât are responsabilitatea întreținerii și educării copiilor care sunt în sarcina să. Căsătoria trebuie să fie liber consimțită de viitori soți.”).
În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste efecte, distingem următoarele categorii de raporturi:
Raporturile dintre soți;
Raporturile dintre soți și copiii lor;
Raporturile dintre un soț și rudele celuilalt soț;
Raporturile dintre membrii familiei și alte persoane fizice sau juridice.
La rândul lor, raporturile dintre soți se referă la:
Relațiile personale;
Relațiile patrimoniale;
Capacitatea de exercițiu.
Efectele personale reprezintă categoria principal a consecințelor căsătoriei, care își subordonează clasa efectelor patrimoniale și care se materializează într-un spectru larg de relații conjugale lipsite de conținut economic, evaluarea lor în bani fiind imposibilă. Cele mai importante relații din această categorie sunt reglementate explicit sau doar implicit de către sistemul de drept românesc, restul fiind guvernate doar de norme religioase și morale. Întreaga reglementare juridică este subordonată principiului egalității soților în căsătorie, căruia îi corespunde obligația soților de a hotăra de comun acord în orice problemă legată de căsătorie. Principiul egalității soților presupune caracterul reciproc al majorității drepturilor și obligațiilor cu caracter strict personal, neevaluabile în bani, pe care le creează între soți căsătoria.
Doctrina de dreptul familiei considera că prin efectele personale ale căsătoriei trebuie să înțelegem în principal următoarele obligații nepatrimoniale, pe care soții și le asumă prin căsătorie:
Acordarea sprijinului moral reciproc;
Fidelitatea;
Locuința comună;
Îndatoririle conjugale;
Obligația de a hotăra asupra numelui pe care soții îl vor purta în căsătorie.
În doctrina se mai arata că principiul egalității soților se opune producerii următoarelor efecte personale ale căsătoriei:
Controlul exercitat de un soț asupra corespondentei și a celorlalte relații sociale ale celuilalt soț;
Autorizarea unui soț de către celălalt în vederea alegerii unei profesii;
Dobândirea de către un soț a cetățeniei celuilalt soț doar prin actul de căsătorie.
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familiei, republicata, consacra și o obligație personală care îi revine numai bărbatului. Este vorba despre respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale femeii. [art. 3 alin. (2) „Constituie, de asemenea, violența în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.”].
Căsătoria produce profunde modificări în statutul patrimonial al persoanei, creând o configurație specifică a drepturilor și obligațiilor, distinctă de statutul persoanelor celibatare, chiar dacă acestea trăiesc într-o uniune de fapt.
Dintre toate actele și faptele juridice care dau naștere raporturilor juridice de familie, căsătoria produce cele mai numeroase efecte patrimoniale asupra persoanei. Pe de o parte, în timpul căsătoriei se nasc drepturi și obligații patrimoniale între soți, circumscrise vieții de familie, în cadrul cărora raporturile efective dintre soț prevalează adeseori asupra intereselor individuale; pe de altă parte, persoana care între cu terții în rețeaua de raporturi juridice care formează circuitul civil nu poate fi privită ca un contractant obișnuit. Chiar și când un soț încheie singur un act juridic, nu se poate face abstracție nici de faptul că, în realitate, soții constituie „o unitate”.
Prin relații patrimoniale dintre soți înțelegem totalitatea raporturilor sociale evaluabile în bani, care se nasc între cele două persoane de sex opus unite prin actul juridic al căsătoriei. Aceste raporturi patrimoniale, influențează ansamblul relațiilor cu caracter pecuniar intre terți și unul și ambii soți.
În concluzie, relațiile patrimoniale dintre soți sunt reprezentate de totalitatea raporturilor juridice cu caracter patrimonial care se stabilesc între soți, dar și între soți și terți, drept consecință a încheierii căsătoriei.
Nulitatea căsătoriei
Nerespectarea condițiilor cerute de lege pentru valabilă încheiere a căsătoriei, ca act juridic, se sancționează, ca și în dreptul comun, cu nulitatea.
Analiza regimului juridic al nulității absolute a căsătoriei presupune determinarea cercului de persoane care pot să invoce, dacă acțiunea este sau nu prescriptibila și dacă nulitatea poate ori să nu fie acoperită. În ce privește distincția dintre nulitatea absolută expresa sau virtuală, aceasta nu are incidenta asupra regimului juridic al nulității absolute a căsătoriei, care este identic, indiferent dacă nulitatea este sau nu prevăzută de lege.
Potrivit art. 293 Noul Cod Civil, este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art:
Consimțământul la căsătorie (art. 271 Noul Cod Civil „Căsătoria se încheie intre bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora”) – această dispoziție conține două cerințe sub aspectul incidentei sancțiunii nulității absolute, și anume: existent consimțământului fiecăruia dintre viitorii soți, și condiția diferenței de sex.
Bigamia (art. 273 Noul Cod Civil „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”) – atâta timp cât starea de persoana căsătorită atașată căsătoriei anterioare nu a fost stinsă căsătoria subsecventa căsătoriei anterioare este nulă.
Interzicerea căsătoriei intre rude (art. 274 Noul Cod Civil „1. Este interzisă încheierea căsătoriei intre rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterala până la al patrulea grad inclusiv. 2. Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterala de gradul al patrulea poate fi autorizată de instanță de tutela în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens. 3. În cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.”)
Alienația și debilitatea mintală (art. 276 Noul Cod Civil „Este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal”) – această dispoziție este în strânsă legătură cu dispozițiile art. 271 Noul Cod Civil, deoarece alienatul mintal și debilul mintal nu își pot da consimțământul.
Celebrarea căsătoriei [art. 287 alin. (1) Noul Cod Civil „Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare civilă.”] – căsătoria încheiată cu neobservarea oricăreia dintre cerințele enunțate este sancționata cu nulitatea absolută.
Vârsta matrimonială [art. 272 alin. (1) și (2) Noul Cod Civil „(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani., (2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuza să încuviințeze căsătoria, instanță de tutela hotărăște și asupra acestei divergente, având în vedere interesul superior al copilului.”] – căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut sau a rămas însărcinată.
Căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) Noul Cod Civil „Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută”] – nulitatea căsătoriei se acoperă dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
Sunt cazuri de nulitate relativă următoarele:
Lipsa încuviințărilor cerute de lege minorului (art. 297 Noul Cod Civil) – este anulabila căsătoria încheiată fără încuviințarea părinților, a tutorelui și fără autorizarea instanței de tutela în cazul căsătoriei minorilor care au împlini 16 ani, după cum ne precizează și art. 272 alin (2) Noul Cod Civil „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul dintre părinți refuza să încuviințeze căsătoria, instanță de tutela hotărăște și asupra acestei divergente, având în vedere interesul superior al copilului.”.
Viciile de consimțământ [art. 298 Noul Cod Civil „(1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violență. (2) Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a viitorului soț.”]
Lipsa discernământului (art. 299 Noul Cod Civil „Este anulabila căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.”)
Existenta tutelei (art. 300 Noul Cod Civil „Căsătoria încheiată intre tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabila.”)
Termenul de prescripție [art. 301 Noul Cod Civil, unde ne sunt prezentate pentru fiecare situație în parte momentul când începe să curgă termenul, așadar „(1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni. (2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta. (3) În cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului. (4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.”]
Confirmarea nulității relative poate fi confirmată în mod expres, prin declarația în acest sens a celui îndreptățit să o invoce, sau tacit, prin neintroducerea acțiunii în anulare în termenul de prescripție.
Efectele nulității
Spre deosebire de dreptul comun, unde nulitatea unui act juridic poate fi invocate fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, nulitatea căsătoriei implica întotdeauna o acțiune în justiție, care are un caracter personal nepatrimonial.
Efectele nulității căsătoriei sunt reglementate în Secțiunea a 3-a, în Capitolul IV al Noului Cod Civil.
Desființarea căsătoriei produce efecte atât pentru trecut, cât și pentru viitor, excepție făcând situația copiilor rezultați din căsătoria nulă sau anulată, care își păstrează situația de copii din căsătorie, și căsătoria putativă.
Prin urmare, în cazul în care se constată prin hotărârea judecătorească definitive nulitatea căsătoriei, referitor la drepturile și obligațiile dintre părinți și copii, se aplică prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț, după cum ne spune și art. 305 alin. 2 Noul Cod Civil „În ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.”.
În cazul căsătoriei putative, care este acea căsătorie nulă sau anulată căreia legea îi păstrează valabile efectele produse până la dată când hotărârea judecătorească rămâne definitive pentru soțul sau soții de bună credință la încheierea căsătoriei, raporturile patrimoniale dintre foștii soi, sunt supuse de asemenea dispozițiilor privitoare la divorț.
Noul Cod Civil reglementează căsătoria putativă în art. 304: “(1) Soțul de buna-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la dată când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
(2) În situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin asemănare, potrivit dispozițiilor privitoare la divorț.”
Putativitatea poate fi bilaterală (când ambii soți au fost de bună credință) sau unilaterală (când numai unul dintre ei a fost de bună credință). Bună credință nu acoperă cauza de nulitate, căsătoria rămânând lovită de nulitate și fiind supusă desființării, dar efectele nulității se vor produce doar pentru viitor, nu și pentru trecut, fiind menținute efectele căsătoriei până la data desființării ei prin hotărâre judecătorească.
În reglementarea Noului Cod Civil, prin art. 306 “(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabila terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.” se înțelege că după ce se face mențiune pe actul de căsătorie despre hotărârea de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei, serviciul de stare civilă comunica către Registrul Național Notarial al Regimurilor Matrimoniale (R.N.N.R.M.) o copie de pe actul de căsătorie cu aceasta mențiune, pentru a se putea face mențiunea corespunzătoare și în acest registru privind încetarea regimului matrimonial.
Încetarea și desfacerea căsătoriei
Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea de drept a căsătoriei care intervine în cazurile determinate limitativ de lege.
Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei, după cum prevede art. 259 alin. (5) Noul Cod Civil, și conform alin. (6) al aceluiași articol „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”.
Căsătoria fiind încheiată între persoane, moartea unuia dintre soți conduce la încetarea căsătoriei, fiind firesc acest lucru.
În cazul declarării judecătorești a decesului unuia dintre soți, data decesului fiind stabilită prin hotărâre irevocabilă declarative de moarte, intervine încetarea căsătoriei.
În cazul recăsătoririi soțului celui ce fusese declarant mort prin hotărâre judecătorească, dacă soțul declarant mort reapare și anulează hotărârea declarative de moarte, iar soțul rămas în viață se recăsătorește între timp, noua căsătorie rămâne valabilă, iar cea anterioară se considera că a încetat în momentul încheierii noii căsătorii.
Cazurile de încetare a căsătoriei prin moarte, ori prin declararea judecătorească a morții sau de recăsătorire a soțului celui ce fusese declarat mort constituie de fapt niște cazuri natural, obiective prin care căsătoria ia sfârșit, pe când divorțul este o desfacere a căsătoriei nu de drept, ci numai în modurile prevăzute de lege.
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitive a soților, pronunțată în condițiile legii.
Potrivit art. 373 Noul Cod Civil, căsătoria se poate desface prin divorț, după următoarele motive:
“a) Prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
B) Atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
C) La cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
D) La cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”
În timp ce încetarea căsătoriei survine ca urmare a unor căușe naturale, obiective, divorțul intervine doar pe cale judiciară, administrativă sau notariala. Atât desfacerea cât și încetarea căsătoriei au la bază o căsătorie valabil încheiată și produc efecte numai pentru viitor. Desfacerea căsătoriei poate fi pronunțată fie la inițiativa unuia dintre soți, fie pe temeiul consimțământului ambilor soți.
Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială reglementată prin art. 607-619 Cod de Procedura Civilă, înțelegând prin „procedura specială” acel ansamblu de reguli, care într-o materie strict determinată de lege, deroga sub mai multe aspect de la normele generale de procedura civilă, completându-se însă cu normele dreptului comun în măsură necesară și compatibilă.
Cazurile de divorț fiind reglementate de Noul Cod Civil în următoarele articole:
Art. 374 “(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.
(3) Instanța este obligată să verifice existenta consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.”
Divorțul prin acordul soților fiind cea mai bună soluție, și cea mai ușoară pentru cuplurile căsătorite indiferent dacă au sau nu copii minori, atâta timp cât exista consimțământul liber exprimat. Divorțul prin acordul soților poate fi pe cale administrativă sau notariala după cum ne precizează art. 375 Noul Cod Civil: “(1) Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț potrivit legii.
(2) Divorțul prin acordul soților poate fi constat de notarul public și în cazul în care exista copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă sotii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).
(3) Dispozițiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.”
Din analiza textului de lege sustragem următoarele:
Ca o condiție principală, trebuie să existe consimțământul soților, fără aceasta nu se poate încheia divorțul pe cale administrativă sau notariala.
Dacă din căsătorie, sau din afara căsătoriei rezulta copii minori, sotii trebuie să se decidă asupra anumitor aspecte luând în considerare interesul superior al copilului, astfel: exercitarea autorității părintești de ambii părinți, locuința copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și copii, contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a copiilor.
Sotii decid asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț.
Divorțul din culpă este pronunțat atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
În reglementarea art. 373 Noul Cod Civil ne sunt prezentate următoarele motive temeinice:
“b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
C) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
D) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.”
În toate din aceste cazuri, culpa poate fi ori comună, ori exclusiva din partea unuia dintre soți.
Noul Cod Civil prin art. 379, în privința divorțului din culpă, ne mai precizează:
“(1) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezulta culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpă lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388
(2) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunța când culpa exclusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care paratul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunța fără a se face mențiune despre culpa soților.”
Un aspect ce trebuie luat în considerare este momentul de la care divorțul își produce efectele între soți, acesta fiind diferit în funcție de calea procedurala aleasă de soți pentru desfacerea căsătoriei. Astfel, având în vedere prevederile art. 383 alin. 1-3 Noul Cod Civil căsătoria va fi considerate desfăcută în cazul divorțului pronunțat pe cale judiciară din ziua când hotărârea instanței prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă, prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsătorie se socotește desfăcuta la data decesului acestuia; în situația divorțului pe cale notarială sau administrative, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț.
Foștii soți nu sunt datori să se mai sprijine moral, pentru acordarea unui astfel de sprijin fiind nevoie de existent unei prietenii. În momentul în care o astfel de relație nu mai există din punct de vedere legal, nici din punct de vedere moral sau sentimental, foștii soți nu sunt obligați la îndatoriri morale. Obligația de fidelitate este și ea îndepărtată, astfel nu se mai poate săvârși adulterul.
În ceea ce privește numele foștilor soți, dacă la încheierea căsătoriei soții au adoptat un nume comun, la desfacerea căsătoriei fiecare dintre soți va purta numele avut înainte de căsătorie, dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanță nu a dat încuviințarea, conform art. 383 alin. 3 Noul Cod Civil „Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanță nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei”.
Legea prevede posibilitatea menținerii numelui purtat în timpul căsătoriei și după desfacerea acesteia prin divorț. Soții se pot învoi ca acela dintre ei, care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț, să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, cu condiția că instanță să ia act de învoiala chiar prin hotărârea de divorț, și nu ulterior.
Ca un alt efect al desfacerii căsătoriei, este încetarea regimului matrimonial. Acesta încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Cu toate acestea, soții sau oricare dintre ei, în cazul divorțului prin acord, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat la data separației în fapt.
O altă nouă posibilitate oferită soților este aceea de a solicita instanței anularea actelor de înstrăinare sau de grevare, precum și actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintr soți după data introducerii cererii de divorț, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț.
Noul Cod Civil reglementează cererea accesorie cu privire la acordarea de despăgubiri pentru prejudicii materiale și morale, ca urmare a desfacerii căsătoriei, precum și a cererii pentru obligarea la plata unei prestații compensatorii intre foștii soți, fără a fi exclusă reglementarea obligației de întreținere intre foștii soți.
Prin urmare, conform art. 388 Noul Cod Civil „Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanță de tutela soluționează cererea prin hotărârea de divorț.”. De asemenea, soțul nevinovat are dreptul de a cere și de a obține și o sumă de bani reprezentând prestații compensatorii menite să compenseze un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care le solicită.
Prestația compensatorie se poate acorda, în cazul în care divorțul se pronunța din culpă exclusive a soțului parat, soțului reclamant care a suferit prin desfacerea căsătoriei o modificare a modului de viață, care să determine scăderea nivelului de trăi sub un nivel decent, chiar dacă nu se afla în incapacitate de muncă, astfel după cum ne este precizat și în art. 390 alin. (1) Noul Cod Civil. Ca o condiție precizată tot în același articol, prestația compensatorie se acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin 20 de ani.
Potrivit Noului Cod Civil, art. 392 alin. 1 „prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natura sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului.”.
Ca urmare a divorțului, se poate naște și o obligație legală de întreținere intre foștii soți. Această obligație nu a suferit modificări importante, fiind reglementata asemănător atât în Codul Familiei cât și în Noul Cod Civil. Conform art. 389 Noul Cod Civil privind condițiile de acordare a pensiei de întreținere, în alin. (2) putem observa că „soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se afla în nevoie din pricina unei incapacitate de munca survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept de întreținere și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.”
Desfacerea căsătoriei pin divorț are consecințe și asupra relațiilor dintre părinți și copii. Efectele divorțului se răsfrâng atât asupra relațiilor personale cât și a celor patrimoniale dintre părinți și copii.
La desfacerea căsătoriei încetează numai legătura conjugală intre părinți, nu și legătura de rudenie între ei, în calitate de părinți, pe de o parte, și copiii rezultați din căsătoria lor.
Divorțul are o influență negativă asupra copiilor minori care, odată cu destrămarea familiei încetează, ca o consecință firească, să se mai bucure de o ambiantă familială armonioasa atât de necesară dezvoltării lor psihico-fizice. Normele legale din Noul Cod Civil stabilesc reguli menite să atenueze pe cât posibil implicațiile negative pe care le comporta divorțul pentru viața copiilor minori. Astfel, este reglementată exercitarea autorității părintești de către ambii părinți. Instanță de judecată luând în considerare interesul superior al copilului, concluziile raportului de Anchetă psihosociala, precum și, dacă este cazul de învoiala părinților pe care îi ascultă, decide asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori.
Ca excepție, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanță poate hotăra ca autoritatea părintească să fie exercitată de către unul dintre părinți. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția sau căsătoria acestuia. Conform art. 400 alin. (3) Noul Cod Civil „În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanță poate stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercita supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.” Instanța va decide în acest caz și dacă drepturile privind bunurile copilului vor fi exercitate de către părinți în comun sau de către unul dintre ei.
În ceea ce privește locuința copilului după divorț, Noul Cod Civil prin art. 400 stabilește că părinții se pot înțelege asupra locuinței copilului după divorț, iar dacă părinții nu se înțeleg instanță de tutela va stabili, odată cu pronunțarea divorțului, ca locuința copilului minor să fie la părintele cu care locuiește în mod statornic.
Capitolul 4. CONCLUZII
Prin reglementarea instituției logodnei legiuitorul a dorit să îi facă atenți pe cei care își promit căsătoria asupra drepturilor și obligațiilor la care se supun, prin faptul că formează o comunitate apropiată de cea a căsătoriei, aceste două instituții fiind legate una de cealaltă.
Totodată, legiuitorul a avut în vedere pe de o parte, faptul că instituția logodnei nu și-a pierdut actualitatea, în sensul că în fiecare zi, un număr important de cupluri încheie un asemenea angajament, și, pe de altă parte, faptul că logodna se aseamănă și uneori chiar se suprapune peste relația de concubinaj.
Noul Cod Civil se preocupă de a arăta cine și în ce condiții se poate logodi, definind logodnă, fără să îi stabilească natura juridică, arătând modurile în care se poate pune capăt logodnei și care sunt consecințele pe care le produce încetarea, dar mai ales ruperea logodnei.
Căsătoria este o uniune legalizată prin care două persoane de obicei de sexe diferite s-au decis să întemeieze o familie, să trăiască și să-și împartă veniturile și bunurile materiale în comun. Prin actul căsătoriei se creează o relație de rudenie între familiile persoanelor implicate.
Căsătoria este o instituție în care relațiile interpersonale, de obicei, intime și sexuale, sunt recunoscute într-o varietate de moduri, în funcție de cultura sau subcultura în care se petrece.
Oamenii se căsătoresc pentru mai multe motive, printre care: motive juridice, sociale, emoționale, economice, spirituale ori religioase.
Termenul de căsătorie desemnează o relație aprobată cultural, prin care se legitimează o uniune economică și sexuală, de obicei intre un bărbat și o femeie, o instituție socială strict reglementată printr-un set de norme culturale, politice, sociale, economice și religioase.
Căsătoria răspunde anumitor scopuri și prezintă, din punct de vedere al necesităților sociale și al menirii sale, caractere extreme de variate. Din acest motiv, este dificil să se dea o definiție a căsătoriei, care să satisfacă toate concepțiile, atât cele juridice, cât și cele religioase, sociale sau de altă natură.
Termenul „căsătorie” are mai multe accepțiuni. În primul rând, înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei care vor să se căsătorească, exprimând acordul de voința al persoanelor respective. În al doilea rând, „căsătoria” desemnează situația juridică, în principiu permanenta, a celor căsătoriți, adică statutul legal al soților. Iar în al treilea rând, are și înțelesul de instituție juridică, adică ansamblul normelor juridice care reglementează căsătoria.
În perioada romană căsătoria era o instituție pur civilă, însă, din cauza influenței bisericii creștine, a dobândit treptat, un caracter religios.
Legislația civilă, sub influența dreptului canonic, a căpătat din ce în ce mai multe dispoziții bisericești, așa că, în preajma secolului al X-lea, reglementarea căsătoriei a ieșit complet din domeniul dreptului civil. Secole în șir autoritățile bisericești în țările catolice au păstrat competenta exclusive a bisericii de a se pronunța în orice chestiune care interesa raporturile matrimoniale. Intrarea în vigoare a Codului Civil a însemnat o nouă eră în dreptul matrimonial roman. Căsătoria s-a transformat după modelul legislației franceze, într-un contract civil, iar ofițerii de stare civilă erau singurii competenți să o celebreze.
În opinia noastră, căsătoria este un act juridic bilateral, solemn și irevocabil de dreptul familiei.
Căsătoria are un caracter solemn și public.
Atât solemnitatea cât și publicitatea încheierii căsătoriei sunt condiții de forma menite să asigure încheierea unei căsătorii trainice și sănătoase.
Finalitatea urmărită de Noul Cod Civil prin edictarea condițiilor de forma privind încheierea căsătoriei este aceea de a asigura încheierea unei căsătorii potrivit cerințelor legale, în scopul întemeierii unei familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere fizic cât și moral, de a asigura forma recunoașterii publice a căsătoriei și mijlocul de dovadă a căsătoriei.
Nu este concubinajul precum căsătoria? Mulți oameni cred în mod eronat că traiul împreună înainte de căsătorie servește ca un „teren de testare” eficient pentru căsătorie, crescând astfel șansele pentru o căsnicie lungă și sănătoasă. Cu toate acestea, patru decenii de dovezi sociologice demonstrează o majoritate covârșitoare că exact opusul este adevărat. De fapt, dovezile arată nu numai că nu reușesc să pregătească cuplurile pentru căsătorie, dar de asemenea, contribuie de fapt și la scăderea stabilității căsătoriei în viitor. Conform studiilor cuplurile care coabitează înainte de căsătorie au rata de divorț substanțial mai mare.
Concubinajul este asociat cu un conflict marital mai mare, și comunicare mai săracă. Concubinii percep o probabilitate mai mare de divorț decât cuplurile care nu au coabitat înainte de căsătorie.
Concubinajul nu este legat de fericirea conjugală, dar este legat de un nivel mai scăzut de satisfacție maritală, niveluri mai ridicate de dezacord marital, și instabilitate conjugală.
Potrivit unui studio realizat pe zece mii de cupluri din Marea Britanie, decizia de coabitare și respective căsătorie, se ia în funcție de mai multe criterii:
Criteriul religios: mamele aparținând oricăror credințe religioase sunt semnificativ mai înclinate spre a fi căsătorite decât spre a trăi în concubinaj, comparative cu mamele care se declara că neaparținând nici unei religii.
Criteriul educației parentale: procentul mamelor dar și al taților din cuplurile căsătorite care dețin o diplomă școlară este dublu față de cazul părinților care coabitează.
Ocupația părinților: de două ori mai mulți tați dintre cei din cuplurile căsătorite au un loc de muncă, fata de cei din cuplurile care locuiesc împreună.
Venitul parental și deținerea unei locuințe: cuplurile căsătorite la momentul nașterii copilului înregistrează de două ori mai multe apariții în cadrul primei cincimi a categoriei din populație cu venituri mari; doar o treime dintre aceste cupluri aparțin categoriei cu veniturile cele mai mici. Cel mai adesea cuplurile căsătorite vor deține o locuință proprie sau vor avea în derulare un credit pentru cumpărarea unei locuințe.
Sănătatea mamei și a copilului: cele mai multe dintre mamele căsătorite la nașterea copilului lor au parte de o sănătate mai bună decât mamele ce coabitează.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Logodna, Concubinajul Si Casatoria – Intre Realitate Si Reglementarea Lor In Noul Cod Civil (ID: 128449)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.