Liderul Politic. Afisul Electoral

LUCRARE DE LICENȚĂ

LIDERUL POLITIC. AFIȘUL ELECTORAL

CUPRINS

CAPITOLUL I – LIDERUL POLITIC

I.1. Tipologia

I.2. Teorii ale conducerii politice

I.3. Teoria lui Fiedler

I.4. Teoria „mijloace – obiective”

CAPITOLUL II – PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE ȘI IMAGINEA OMULUI POLITIC

II.1. Imaginea și reprezentarea socială

II.2. Reprezentarea ca proces psihic

III.3. Reprezentarea colectivă

III.4. Reprezentarea socială

CAPITOLUL III – IMAGINEA OMULUI POLITIC

III.1. Liderul charismatic

III.2. Modele democratice

III.3. Formule mixte: femeia în politică

CAPITOLUL IV – AFIȘUL ELECTORAL-ANALIZĂ DE IMAGINE A

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

LIDERUL POLITIC

I.1. Tipologia liderului

a) Tipologia liderului.

Selecționarea, pregătirea, promovarea și perfecționarea persoanelor care au capacitățile biologice, psihice, morale și sociale necesare pentru conducerea unei organizații (partid, alianță, asociație) cu caracter politic este o condiție esențială pentru succesul acelei organizații.

În primul rând, liderul politic trebuie să facă dovada unor calități bio-psihice în virtutea cărora să poată desfășura o triplă competență în activitate: pentru sine, pentru ceilalți, cât și pentru organizația pe care o conduce. Aceasta presupune ca persoana care îndeplinește funcția de lider politic să aibă rezistența fizică și capacitatea psihică pentru a lua o decizie. Cercetările recente (Donelsohn Forsyth – 2001) au ajuns la concluzia că eficacitatea liderului este mai mare dacă:

liderul este mai înalt, are o vârstă peste medie și o greutate mai degrabă peste medie, decât slab;

liderul este bărbat; atunci când există un bărbat într-un grup de femei există șanse mult mai mari ca acesta să ocupe poziția de lider, decât atunci când există o singură femeie într-un grup de bărbații;

liderul are o inteligență peste medie; aceasta înseamnă că liderul judecă mai repede, mai corect și mai mult decât membrii organizației. Dacă inteligența liderului este mult mai mare decât media, conducerea organizației nu mai este eficientă pentru că subalternii simt incompatibilitatea dintre ei și lider: membrii unei organizații preferă să fie conduși prost, dar să înțeleagă deciziile liderului (pentru a putea adera la ele), decât să fie conduși bine, fără să înțeleagă nimic.

În al doilea rând, liderul politic trebuie să facă față unei competiții sociale în care se confruntă mai mulți lideri (grupuri umane), persoane care evoluează permanent, având ca scop îndepărtarea rivalilor de pe scena politică; de aceea, liderul trebuie să posede capacitatea de a inspira colegilor săi de partid nevoia de a acționa uniți, unitar și în forma impusă de unicitatea acelui partid.

Deși teoria „liderului înnăscut” a pierdut teren în ultimul timp, o serie de cercetări recente au constatat asocierea dintre tipul de personalitate și modul în care este percepută acea personalitate de organizația pe care o conduce.

Abilitățile de lucru constituie un avantaj pentru lider, ori de câte ori ele sunt performante; aptitudinea de a realiza în mod concret o activitate, de a duce până la capăt o acțiune, inspiră încredere în capacitatea liderului de a conduce.

În al treilea rând:

liderul politic trebuie să fie carismatic, să atragă simpatia colegilor de partid, dar și a indivizilor chemați să-și exprime opțiunile politice cu prilejul campaniilor electorale;

rata de participare exprimă cantitativ acțiunile organizației în care se implică liderul; subalternii apreciază acei conducători care participă mai mult și mai des la viața organizației, chiar și în detrimentul actului de conducere. Experiența dovedește faptul că mulți lideri sunt aleși după debitul lor verbal, mai degrabă decât după acțiunile concrete desfășurate.

În al patrulea rând, liderul politic trebuie să fie un vizionar, care să anticipeze procesele sociale și să găsească soluțiile de a adapta organizația la acele schimbări. Toate revoluțiile din istorie au dovedit faptul că, atunci când o formă de organizare socială (și regimul politic aferent acesteia) devine necorespunzătoare; ea trebuie înlocuită cu altă formă de conducere socială.

În concluzie, deși liderul politic este personajul social cel mai studiat de politologie, totuși el rămâne persoana cel mai puțin înțeleasă dintre oameni.

b) Clasificarea liderilor politici

Pentru a înțelege rolul liderului politie în societate trebuie să facem distincția între politic, proprietate naturală a omului, și politică, activitatea de construcție a existenței umane. în pofida teoriei instinctului social, împotriva doctrinelor religioase și împotriva absolutismului, Machiavelli, <<secretarul florentin>>, a afirmat că singurul lucru care există în politică este statul. De aceea, în manualul pe care Machiavelli 1-a redactat pentru Lorenzo de Medici, în anul 1513, el descrie conduita pe care trebuie s-o adopte liderul care vrea să instaureze un stat (principat) durabil, puternic, onorabil și fericit. Aceasta este prima definiție științifică a programului politic pe care-1 poate avea un lider.

Teoria sociologică cu privire la lider ia în considerare faptul social că acesta joacă un „rol”, și anume, acela de „conducător” al unui grup: de rudenie, (pater familias) școlar (învățătorul), profesional (șeful breslei), sau “politic. Din modul în care un individ își îndeplinește rolul de conducător, derivă și statutul său social, distinct față de statutul membrilor organizației pe care o conduce, și anume puterea.

Concepția psihologică asupra liderului consideră că acesta se impune în fața celorlalți datorită inteligenței, maturității, capacității sale de analiză și sinteză, a calităților sale afective și morale. Cel mai important element al doctrinei psihologice care merită a fi reținut este faptul că autoritatea liderului depinde de calitățile sale psihice, (voință, caracter, rațiune), și nu de forța fizică, sau de violență.

Din punct de vedere birocratic, în categoria liderilor politici pot fi incluse toate persoanele care ocupă poziții (funcții) de vârf în administrație; începând cu șeful statului (monarh, președinte, dictator), continuând cu autoritățile administrației publice (miniștri, prefecți, președinți de consilii locale) și sfârșind cu primarii, toate aceste persoane au calitate de lider.

Din perspectiva managementului politic, liderul este considerat cel care conduce activitatea unei organizații, în scopul atingerii unui obiectiv social, și care are autoritatea și capacitatea de a influența pe membrii organizației pentru a acționa în vederea realizării acelui obiectiv.

c) Puterea liderului

Potrivit lui M. Crozier, și, apoi, a lui Friedberg, puterea este un element indispensabil al liderului politic în procesul de conducere, fiind ca atare studiată ca una dintre instituțiile fundamentale în politologie. Conceptul de putere este complex, fiind definit în modul cel mai simplist ca posibilitatea unui individ de a influența (acționa) asupra altui individ. Potrivit teoriei acționaliste, puterea este instrumentală (întrucât este orientată spre atingerea unui scop), este netranzitivă (nu se transmite de la un conducător la subaltern) și bazată pe un raport inegal de forțe.

Raporturile de putere suni facilitate în cadrul unei organizații de faptul că liderul politic este învestit cu autoritate legitimă, de faptul că există un sistem de recompense și sancțiuni, precum și de influența pe care unii membrii o exercită asupra altora.

Cele patru surse pe care le poale utiliza liderul politic pentru a spori puterea organizației, sunt, conform teoriei acționaliste, următoarele:

c.1. Competența liderului. Este normal ca această sursă de putere să crească în funcție de aptitudinile, talentul, inteligența, cunoștințele profesionale și comportamentul social al conducătorului organizației.

c.2. Controlul relațiilor dintre organizație și mediul său. Liderul politic trebuie să știe să transforme situațiile de incertitudine în situații certe care pot fi dirijate în scopul satisfacerii intereselor organizației.

c.3. Modul de comunicare dintre membri și structuri ale organizației. Este evident că atât volumul de informații, cât și modul de transmitere a acestora sunt direct proporționale cu corectitudinea deciziilor.

c.4. Respectarea normelor organizaționale. Respectarea regulilor asigură coerența organizației. Ceea ce se numește instituție politică este un ansamblu de norme prin care fiecare individ (grup) relaționează cu ceilalți, conform unei proceduri prestabilite.

Importanța teoriei acționaliste în activitatea liderului politic rezidă în faptul că definește organizațiile prin elementele ei fundamentale:

Actorii; sub aspectul angajamentului față de organizație, actorii politici pot fi membri, simpatizanți, salariați, clienți sau pur și simplu consumatori. Este foarte important ca această clasificare să fie făcută de la început pentru a cunoaște modul în care poate fiecare să participe la funcționarea organizației, precum și gradul în care fiecare poate influența pe ceilalți membri ai organizației;

Cultura organizațională; fiecare organizație politică are o tradiție, o istorie, o seric de ritualuri proprii, un ansamblu de experiențe trăite în comun, informații. Un lider care acționează în sensul tradiției are șanse mai mari de reușită decât un lider care vrea să schimbe brusc tradiția.

Aparatul tehnic; este cunoscut faptul că structurile de conducere și cele de execuție exercită, la rândul lor, o mare influență în cadrul unei organizații. Liderul poate încredința unor membri ai organizației dreptul de a exercita puterea asupra altora, în virtutea autorității de care dispune. Alți actori pot rămâne simpli asociați pe lângă lider, având calitatea de tehnicieni sau de consultanți de specialitate: economică, socială, culturală etc. Nu trebuie omis faptul că între structurile organizației, ca și între membrii ei, există relații de tensiune, în virtutea faptului că fiecare dorește să dobândească o putere cât mai mare în cadrul organizației.

Mecanismul de autoreglare; Aparatul tehnic al organizației are rolul de a menține organizația în stare bună de funcționare pentru a-și putea realiza obiectivele, dar nu poale acoperi întreaga zonă de autonomie a membrilor organizației. Ca atare, este necesar ca liderul să asigure un proces de stabilizare, fie prin control, fie prin stimulare, fie prin ambele metode.

d) Rolul liderului în adaptarea organizației la situație

Teoria contingenței consideră că în actul conducerii este foarte importanță cunoașterea situațiilor specifice pentru găsirea soluțiilor optime. Cu alte cuvinte, liderul unei organizații trebuie să găsească cele mai eficiente mijloace pentru a „stăpâni” situațiile conjuncturale, fie prin adaptarea organizației la conjunctură, fie prin modificarea acesteia în interesul organizației.

O organizație care are condiții favorabile pentru a se dezvolta trebuie să-și păstreze structurile de execuție, dar atunci când situațiile externe se modifică, și aceste structuri trebuie să se modifice. După opinia lui R. M. Hotgetts, eficiența unei organizații crește dacă principiile clasice ale managementului sunt interpretate prin prisma teoriei situaționale:

d.1. Dacă o organizație politică se află într-un mediu foarte competitiv, atunci liderul trebuie să-și delege autoritatea spre nivelurile operative, astfel încât membrii organizației să poată lua decizii rapide, la obiect și în locul potrivit.

d.2. Dacă liderul unei organizații politice nu poate controla toți actorii (subalternii), atunci numărul acestora trebuie redus;

d.3. Dacă actorii politici (subalternii) sunt capabili să-și asume o responsabilitate mai mare, atunci liderul organizației trebuie să le delege din competențele sale;

d.4. Dacă mărimea organizației politice crește, atunci liderul ei trebuie să implementeze norme și proceduri care să-i permită o conducere mai eficientă;

d.5. Dacă adoptarea unei decizii presupune costuri mari, atunci ea trebuie luată la vârf, cu acordul liderului; dacă o decizie implică fonduri reduse, atunci ealitice nu poate controla toți actorii (subalternii), atunci numărul acestora trebuie redus;

d.3. Dacă actorii politici (subalternii) sunt capabili să-și asume o responsabilitate mai mare, atunci liderul organizației trebuie să le delege din competențele sale;

d.4. Dacă mărimea organizației politice crește, atunci liderul ei trebuie să implementeze norme și proceduri care să-i permită o conducere mai eficientă;

d.5. Dacă adoptarea unei decizii presupune costuri mari, atunci ea trebuie luată la vârf, cu acordul liderului; dacă o decizie implică fonduri reduse, atunci ea poate fi luată de structurile de conducere inferioare, fără acordul liderului.

e) Condițiile necesare pentru funcționarea eficientă a unei organizații

Potrivit cercetătorului R. Beckhard, reprezentant al doctrinei funcționaliste a managementului, o organizație politică ideală trebuie să respecte zece condiții pentru a fi considerată „sănătoasă și eficientă”:

Caracterul total. Membrii organizației trebuie să-și cunoască sarcinile și să fie integrați în compartimente (subsisteme) semnificative pentru a-și realiza sarcinile și pentru a atinge obiectivele comune;

Siguranța surselor de informare. Toate deciziile politice trebuie luate pe baza unor surse de informații sigure și în apropiere de acele surse. Indiferent de poziția pe care un membru o deține în cadrul structurii ierarhice, el trebuie să respecte această condiție.

Corectitudinea recompenselor. Sistemul de acordare a recompenselor trebuie elaborat astfel încât să permită, pe de o parte, liderului să aprecieze performanțele, iar, pe de altă parte, membrilor să nu considere că sunt nedreptățiți.

Comunicarea normală. Comunicațiile între membri și departamente, atât pe verticală, cât și pe orizontală, nu trebuie să fie deformate; aceasta presupune ca membrii organizației să-și comunice cât mai deschis opiniile, atitudinea și convingerile, ceea ce impune ca liderul să protejeze libertatea de opinie.

Eliminarea situațiilor „câștigător-perdant”. În tratarea situațiilor conflictuale trebuie abandonată strategia „câștigător-perdant” deoarece ea nu are suport logic în cadrul organizațiilor bazate pe asociere benevolă, comunitate de idei și solidaritate. In asemenea situații, liderul trebuie să preia conducerea faptelor (actelor) fără a declara un învingător, sau, mai nociv, un învins (care va deveni adversar al liderului).

Reducerea conflictelor interpersonale. Cu cât exista mai multe conflicte mici între persoane, cu atât se consumă o cantitate mai mare de timp și de energie din timpul și resursele organizației. Aceste conflicte pot li atenuate, aplanate sau „externalizate” de către lider printr-o decizie care să elimine sursa conflictului (nu pe combatanți);

Funcționarea organizației ca un sistem deschis. Organizația în întregul său, precum și departamentele sale, trebuie să interacționeze între ele, precum și cu alte sisteme, prin fluxuri continue de inputuri și outputuri;

Solidaritatea membrilor organizație. Liderul are sarcina de a asigura o strategie pe baza căreia membrii organizației să se ajute între ei, iar departamentele organizației să se sprijine între ele. Solidaritatea asigură coeziunea grupului (organizației) alai ea structură internă, cât și ca subsistem al sistemului politic.

Utilizarea feed-back-ului; Structurile organizatorice și membrii organizației trebuie să aibă posibilitatea de a acționa pe baza propriei experiențe. Liderul are obligația de a construi mecanisme de feed-back care să permită atât conducerii, cât și executanților, să cunoască răspunsul la propriile lor acțiuni și să ia măsuri în consecință.

f) Atitudinea liderului

Cercetătorul american Douglas McGregor a analizai toate opiniile exprimate în știința managementului cu privire la atitudinea liderului față de comportamentul membrilor organizației, și a ajuns la concluzia ca ele pot li reduse la două forme fundamentale de atitudine:

un mod de a conduce, generat de ideea că oamenii sunt leneși, indiferenți, necooperanți și ca atare trebuie controlați;

un mod de a conduce, determinat de convingerea că oamenii suni harnici, prietenoși, cooperanți și se pol autocontrola.

Managerii care îmbrățișează prima concepție despre conducere exercită un control de tip coercitiv asupra membrilor organizației, care are ea efect:

antipatia față de activitatea pe care o desfășoară:

nevoia de a fi îndrumați sau constrânși pentru a atinge un anumit scop;

evitarea responsabilității și căutarea securității proprii.

Managerii care conduc organizația potrivit concepției optimiste consideră că oamenii se pot autocontrola și că ei pot influența, la rândul lor, pe conducător; de aici și o serie de consecințe specifice;

dorința membrilor organizației de a-și îndeplini sarcinile fără a fi îndrumați (constrânși) de lider;

capacitatea de autocontrol, și, deci, de autoconducere;

membrii organizației își asumă responsabilități;

II.2. Teorii ale conducerii politice

a) Conceptul de conducere politică

Dacă acceptăm ipoteza că eficiența conducerii constă în capacitatea de a schimba atât elementele componente ale unei organizații, cât și structura ei, trebuie să acceptăm concluzia că principala atribuție a unui lider este schimbarea. În acest moment al discursului nu ne interesează dacă schimbarea este bună sau rea, ci doar dacă o colectivitate umană a trecut de la o stare socială la alta, ori dacă o instituție și-a schimbat modul de funcționare, sau dacă o societate și-a schimbat modul de organizare. Din această perspectivă, sunt la fel de eficienți liderii politici care au acționat ca niște conducători religioși (Luther, Calvin, Muntzer) conducătorii militari (Caesar, Bonaparte, Rommel, Patton), conducătorii politici (Lincoln, Gandhi, Churchill, Gorbaciov) sau conducătorii marilor corporații (Rockefeller, Bill Gates, Waldon Rotschild).

Un bun lider politic trebuie să cunoască elementele definitorii ale conceptului de conducere:

Conducerea este liantul care ține uniți pe toți membrii organizației; liderul politic oferă membrilor organizației motivația necesară pentru ca aceștia să-și dorească să acționeze;

Cunoașterea elementelor conducerii nu este doar un criteriu de selecție a managerilor, care pot exercita funcția de lider, ci și un criteriu de apreciere a eficienței liderului;

Conducerea unei organizații trebuie să interacționeze cu celelalte funcții manageriale; de prognoză, de organizare, de comandă și control, precum și de gestiune a resurselor umane și materiale.

În abordarea conceptului de conducere este important de descifrat mecanismul care face posibil ca un individ (și nu altul) să dețină puterea de a conduce o organizație, să aibă adică legitimitate și autoritate necesare pentru îndeplinirea acestui rol. Potrivit ultimelor cercetări în materie (Hersey, Blanchard și Natemeyer – 2001), au identificat șapte puteri ale liderului:

coercitivă, sau, altfel spus, puterea legitimă de a sancționa potrivit normelor și procedurilor instituite de organizație;

relațională, adică puterea care derivă din folosirea de către lider a relațiilor favorabile pe care le are cu alți lideri (grupuri);

a competenței; această formă a puterii derivă din capacitatea profesională (specialitatea) liderului de a-și dovedi superioritatea într-un anumit domeniu;

informațională; cu cât un lider este mai bine informat, cu atât cresc puterea lui decizie și gradul de apreciere din partea celorlalți;

legitimității; această putere este conferită de faptul că liderul ocupă postul de conducător potrivit normelor legale, sau organizaționale;

de referință; bazată pe caracterele psihice ale liderului (voință, inteligență, personalitate) care atrag simpatia celorlalți;

succesului; puterea rezultatelor se bazează pe capacitatea de a produce rezultate benefice pentru sine și pentru organizație.

Din perspectiva teoriei conducerii se pot identifica trei segmente de cercetare a procesului de conducere, și anume, cel al trăsăturilor caracteristice liderului, comportamentul și situațiile conjuncturale.

O serie de cercetători occidentali s-au concentrat asupra trăsăturilor sau a caracteristicilor, care-i permit unei persoane să ajungă un lider politic eficient. Cu alte cuvinte, de ce și cum a fost posibil ca persoanele care ocupă posturi de conducere să ajungă să conducă?

b) Teoria trăsăturilor înnăscute

Un prim răspuns la această întrebare rezidă în faptul că anumiți oameni pot conduce pe alții, datorită faptului că au calități „înnăscute” sunt deosebite, sunt „născute” pentru a conduce, ori au un „dar natural” de a conduce. Această concepție, cunoscută și sub denumirea de „teoria oamenilor mari”, a dominat gândirea politică până la sfârșitul secolului XIX, când, sub presiunea cercetărilor psihologice asupra comportamentului (behavioriste), a început să se impună teoria trăsăturilor caracteristice.

În primul rând, cercetătorii și-au pus întrebarea firească: dacă există lideri înnăscuți, atunci care sunt trăsăturile care-i diferențiază față de ceilalți oameni?

În al doilea rând, dacă există trăsături specifice liderului, nu este posibil ca și alți indivizi, prin învățare (asimilare), să le dobândească?

Concluzia care s-a desprins din studiul caracteristicilor specifice liderului, necesare pentru exercițiul conducerii, a fost faptul că, într-adevăr, nu toți oamenii au calități pentru a conduce, dar că majoritatea celor care pot conduce au învățat (asimilat) această tehnică.

Rezultatele cercetărilor referitoare la trăsăturile liderilor se pot concentra într-un tabel care cuprinde caractere fizice (cum sunt dinamismul, vârsta, aspectul fizic, înălțimea și greutatea) și caracteristici psihice (adaptabilitatea, agresivitatea, neliniștea, creativitatea, dominarea, echilibrul, entuziasmul, exteriorizarea, independența, inițiativa, încrederea, simțul umorului, rezistența).

Cea mai importantă concluzie, ce a rezultat din analiza acestor caracteristici, a fost aceea că liderul este. de regulă, mai inteligent, mai înalt, mai adaptabil și mai hotărât (autoritar), decât ceilalți.

c) Teoria comportamentului

Spre deosebire de analiza caracteristicilor fizice și psihice, după cel de-al doilea război mondial începe cercetarea așa-zis comportamentală a conducerii (ca fenomen social), potrivit căreia liderii pot fi caracterizați mult mai bine prin felul în care se comportă, decât prin trăsăturile lor.

Cel mai important argument în favoarea acestei teorii a fost faptul că liderii au un comportament deosebit, care-i determină pe ceilalți să-l asculte și să-l urmeze (evident sub influența marilor mișcări social-politice preconizate de Hitler și Stalin).

Principala deosebire între analiza caracteristicilor și analiza comportamentului rezidă în faptul că prima explică conducerea prin „ceea ce este” liderul, în timp ce a doua definește conducerea prin „ceea ce face” liderul (eventual cum face).

Cercetătorul american Ralph M. Itogdill a studiat relația dintre tipul de comportament al liderului și gradul de satisfacție a celor conduși de el, și a ajuns la concluzia că performanțele în conducere ale liderului depind de îmbinarea a doi factori:

modul în care este apreciat liderul, încrederea reciprocă și comunicarea (în ambele sensuri, de la lider la subordonați și viceversa);

modul în care liderul întreprinde acțiuni pentru realizarea scopului organizației.

Aceste rezultate pot fi vizualizate în tabelul următor:

Din combinarea acestor elemente definitorii pentru conducerea unei organizații de către un lider rezultă patru situații distincte:

conducere bazată pe faptul că liderul se bucură de apreciere, chiar , dacă spiritul lui novator este redus;

o conducere bazată pe faptul că liderul se bucură de apreciere și are spirit inovator;

o conducere în care atât gradul de apreciere, cât și spiritul novator sunt reduse;

o conducere în care gradul de apreciere este scăzut, dar gradul de inovație al liderului este ridicat.

Cu aceste elemente se poate construi grafic o schemă de tipul următor:

Concluziile rezultate în urma cercetărilor cu privire la comportamentul liderilor, în exercitarea conducerii organizației, relevă următoarele:

gradul de mulțumire a subordonatului depinde de măsura în care apreciază comportamentul liderului;

aprecierea față de lider scade cu cât munca subalternului este mai neplăcută sau mai stresantă;

aprecierea dobândită de lider prin succesele sale constituie garanția pentru noi performanțe.

Referitor la cel de-al doilea factor, și anume spiritul de inovator (initiating structure), cercetările au ajuns la următoarele concluzii:

spiritul inovator al liderului creează satisfacție subalternilor cu cât
este mai original (unic);

spiritul inovator al liderului reduce gradul de satisfacție a subalternilor dacă structura organizației este adecvată (eficientă);

spiritul novator impune o creștere a performanțelor dacă proiectul este neclar, dar nu va afecta performanțele atunci când este clar.

Deși s-a crezut inițial că eficiența conducerii depinde de cei doi factori comportamentali, s-a constatat ulterior că teoria nu se verifică în toate cazurile. Deși existența ambilor factori este necesară, conducerea este mai eficientă dacă un lider știe să păstreze echilibrul între ci, decât să obțină un grad foarte înalt, în orice moment, pentru fiecare dintre ei.

II.3. Teoria lui Fiedler

a) Noțiuni

Teoriile contemporane despre conducere încearcă să explice situațiile specifice care definesc funcția de conducător a liderului.

Cele mai cunoscute teorii care analizează corelația dintre stilul de conducere al liderului și diversitatea situațiilor contextuale sunt „teoria probabilităților” a lui Fiedler, teoria „scop-mijloace” și teoria elaborată de Vroom și Jettou numită „Teoria normativelor”.

Teoria probabilităților definește liderul din perspectiva performanțelor pe care le obține organizația pe care o conduce. Această teorie susține că performanțele grupului (organizației) sunt rezultanta dintre stilul de conducere și situația existentă (contextul).

b) Stilul de conducere

Stilul de conducere definește maniera în care acționează liderul în situațiile specifice activității lui. După Fiedler, stilul de conducere este relativ stabil deoarece ci depinde de personalitatea liderului. Unitatea de măsură pentru determinarea stilului de conducere a fost numită de Fiedler scala LPC (last person co-worker). Această scală se construiește prin analiza răspunsurilor pe care le dau membrii organizației cu privire la persoana cu care au colaborat (au lucrat împreună) cel mai prost.

Scala LPC este o măsură a stilului de conducere care arată că:

persoanele care consideră că relațiile de colaborare cu ceilalți sunt o garanție pentru realizarea sarcinilor și obținerea satisfacției profesionale;

persoanele care acordă o importanță mare îndeplinirii sarcinilor acordă o importanță mai redusă relațiilor interpersonale;

persoanele flexibile nu acordă importanță nici relațiilor interpersonale, nici gradului de îndeplinire a sarcinilor.

c) Influența situației contextuale

Influența situației contextuale indică măsura în care o anumită situație pune în imposibilitate o anumită persoană și-și exercite funcția de conducere asupra grupului (organizației).

Pentru a măsura asemenea situații, teoria lui Fiedler utilizează trei factori:

c.1. Relația dintre lider și subaltern; calitatea relațiilor care se stabilesc între lider și subaltern este factorul cel mai important pentru performanța grupului (organizației). Este bine de știut faptul că influența liderului asupra grupului crește în măsura în care crește și sprijinul (suportul) grupului.

c.2. Structura sarcinii; acest factor asigură, la rândul său, un context favorabil dacă grupul (organizația) poate fi îndrumată „pas cu pas”. Teoria consideră că detalierea sarcinilor (explicarea în amănunt a fiecărei acțiuni) asigură o influență mai mare a liderului asupra organizației. Dacă nu este posibilă o asemenea structurare a sarcinilor grupului, atunci liderul trebuie să aibă în mod obligatoriu mai multe cunoștințe (experiență) decât membrii organizației.

c.3. Puterea legitimă; puterea conferită liderului de funcția pe care o ocupă în mod oficial este de natură să favorizeze actul de conducere. Aplicarea sancțiunilor sau a recompenselor de către un lider învestit legal în funcția de conducere este contextual mai favorabilă decât în cazul în care liderul este un uzurpator de funcție; un căpitan de navă își exercită puterea mai ușor decât un marinar care preia în mod nelegitim această prerogativă.

Acești factori sunt luați în considerare atunci când se face o analiză a situației de grup: relația dintre lider și subalterni poate fi calificată bună sau rea; sarcinile pot fi avea un grad de definiție înalt sau redus; în sfârșit, puterea poate fi mare sau slabă. Combinând aceste variabile, rezultă următoarele situații de grup:

Din compararea celor opt grupe de situații se pot deprinde următoarele concluzii:

coloana (1) indică situația cea mai favorabilă pentru conducere, deoarece liderul este apreciat, sarcinile sunt structurate și puterea de decizie este mare;

coloana (8) arată situația cea mai nefavorabilă pentru exercitarea conducerii pentru că liderul nu este apreciat, sarcinile sunt confuze și puterea de a decide este minimă;

coloanele (4 și 5) sunt relativ favorabile liderului, în funcție de raporturile acestuia cu subalternii.

d) Eficiența

Aceste probabilități, puse în corelație cu situația contextuală, duc la o serie de concluzii importante pentru definirea conceptului de eficiență în procesul conducerii:

liderii care se concentrează exclusiv asupra îndeplinirii sarcinilor (chiar dacă neglijează relațiile interpersonale) exercită conducerea mai eficient în situații nefavorabile;

liderii care acordă prioritate relațiilor interpersonale au eficiență mai mare in situațiile în care există un echilibru al balanței favorabil-nefavorabil;

liderii care acorda atenție îndeplinirii sarcinilor, în situațiile favorabile, sunt cei mai eficienți (în aceste situații, relațiile individuale au importanță redusă);

liderii care acordă importanță egală atât relațiilor interpersonale, cât și îndeplinirii sarcinilor, sunt mai potriviți pentru a conduce o organizație, indiferent de situațiile contextuale. O posibilă explicație a acestui fapt este aceea că, fiind mai flexibili, acești lideri se pot adapta mai ușor la situații noi.

EFICIENȚA TIPURILOR DE LIDERI

ÎN DIFERITE SITUAȚII CONTEXTUALE

Pe orizontală, cele mai favorabile situații sunt plasate în stânga, iar cele mai defavorabile, în dreapta. Pe verticală, se arată nivelul de performanță a grupului (organizației). Din analiza graficului se poate observa gradul în care stilul de conducere se asociază cu performanțele realizate în fiecare situație de grup:

liderii care acordă importanță realizării sarcinilor, în detrimentul relațiilor interpersonale, sunt mai eficienți atât în situații moderat favorabile, cât și în situații moderat nefavorabile;

liderii care acordă atenție sporită relațiilor interpersonale sunt mai performanți în situații moderat favorabile;

performanțele liderilor situați în echidistanță apar ca elemente independente față de contextul situațional care influențează performanțele altor tipuri de lideri.

e) Critica teoriei lui Fiedler

Teoria lui Fiedler este apreciată din două motive: în primul rând, pentru că ea încearcă să introducă în evaluarea performanțelor conducerii situațiile concrete; în al doilea rând, pentru că încearcă să pună de acord teoria trăsăturilor caracteristice cu contextul situațional.

Împotriva teoriei lui Fiedler se pot aduce următoarele argumente:

nu sunt luate în calcul unele variabile care influențează, la rândul lor, ceea ce se numește context situațional: experiența, nivelul de pregătire profesională etc.

rezultatele scalei LPC nu pot fi definitive în raport cu factorul timp, întrucât relațiile interpersonale și sarcinile sunt în continuă schimbare;

metoda „probabilității situației” implică mai multe riscuri; nu se cunoaște momentul în care o relație interpersonală bună devine rea, sau o sarcină structurată, devine confuză.

f) Implicații asupra stilului de conducere

Logic vorbind, nu este corect să apreciem că un lider este eficient sau ineficient, din moment ce nu există un model de lider perfect, compatibil cu orice situație; unii conducători acționează mai bine ca alții în unele situații, dar fac erori grave în alte situații.

f.1. Pentru ca un lider să exceleze în activitatea sa, el trebuie să desfășoare o activitate în concordanță deplină cu stilul lui de conducere. In caz contrar, liderul trebuie să consume în mod constant mai multă energie fizică și psihică pentru a realiza sarcinile așa cum trebuie. Mai ales dacă activitatea de conducere implică o serie de factori particulari (neobișnuiți), atunci chiar și cel mai puternic și mai motivat lider își va epuiza energia și va da greș. Ca un corolar, dacă stilul de conducere al liderului nu este neadecvat la activitatea specifică organizației, apar nemulțumiri din partea membrilor organizației, ceea ce sporește riscul de eșec.

f.2. În general, orice persoană poate fi lider într-o situație particulară, deoarece în acea situație este valorificat cel mai bine stilul său de conducere.

f.3. Eficiența conducerii poate fi sporită prin adaptarea activităților la stilul de conducere al liderului; de exemplu, descompunerea unei sarcini în mai multe elemente are ca efect extinderea puterii liderului asupra mai multor subalterni; dimpotrivă, comprimarea unor activități are ca efect restrângerea puterii liderului asupra unui singur subaltern. Din păcate, această metodă nu este infailibilă deoarece, orice schimbare în structura sarcinii determină schimbări în fișa postului, cu care subalternii pot fi sau nu pot fi, de acord.

În măsura în care acceptăm că stilul de conducere al liderului depinde de personalitatea lui, trebuie să acceptăm și consecința că numai modificarea personalității poate duce la schimbarea stilului de conducere.

g) Modalități de schimbare a stilului de conducere.

Păstrând ordinea propusă de teoria „contextului situațional” putem enumera câteva metode, care pot schimba stilul de conducere al liderului, în scopul creșterii caracterului favorabil al unei situații.

g.1. Modificarea relației lider-subaltern. Modificarea acestui tip de relație se poate face relativ ușor dacă liderul respectă anumite reguli:

trebuie să mărească perioadele de timp pe care le petrece împreună cu subalternii;

trebuie să solicite personal colegilor (subalternilor) să lucreze împreună cu el;

trebuie să se ofere în mod voluntar să acorde sprijin, personal, atunci când apar dificultăți (să nu aștepte să fie rugat);

trebuie să ridice moralul (motiveze) subalternii prin acordarea de bonificații, recompense, aprecierea în fața celorlalți, promovări etc.

g.2. Modificarea structurii sarcinii. Dacă liderul este de acord cu modificarea structurii sarcinilor, atunci el trebuie:

să accepte cererea acelor subordonați care doresc sarcini mai puțin structurate dacă în acest mod le pot rezolva mai rapid și mai bine;

să accepte participarea membrilor grupului (organizației) la planificarea activităților, la elaborarea deciziilor și stabilirea mijloacelor de execuție;

în cazul în care este nevoie de structurarea sarcinilor, trebuie consultați cei care urmează să le aducă la îndeplinire;

g.3. Modificarea relației de putere. Dacă liderul dorește să-și sporească puterea sau, dimpotrivă, s-o diminueze, el poate recurge la una dintre următoarele soluții:

să arate subalternilor, în mod hotărât, că el exercită în întregime puterea care i-a fost conferită în mod legitim de organizație;

să ia măsuri ca toate informațiile din organizație să fie transmise către el;

să permită membrilor organizației să participe la luarea deciziilor;

să delege unele atribuții adjuncților săi;

I.4. Teoria „mijloace – obiective”

a) Noțiuni

Teoria „mijloace – obiective” a fost elaborată de cercetătorul american Robert J. House și exprimă, în esență, faptul că eficiența conducerii depinde de modul în care comportamentul liderului influențează încrederea subalternilor. Dacă încrederea subalternilor crește, atunci va spori și efortul lor, ceea ce va duce la performanță. Datorită performanței, oamenii vor fi răsplătiți, iar acest lucru va avea impact pozitiv asupra rezultatelor organizației.

Teoria „mijloace – obiective” încearcă să combine elementele clasice ale teoriei motivaționale cu situații viitoare (posibile). în concordanță cu teoria așteptării, se pleacă de la ideea că motivația unei persoane se bazează pe credința ci că efortul său va duce la performanță, iar performanța sa va fi răsplătită.

Această teorie prezintă modul în care, prin comportamentul liderului, sunt influențate așteptările subalternilor, și, pe cale de consecință, se obțin rezultate avantajoase sau dezavantajoase pentru organizație.

Din această perspectivă, activitatea de conducere a' liderului implică două componente:

mijloacele; stilul (comportamentul), prin care liderul îi convinge pe subalterni să-și atingă interesele concomitent cu realizarea obiectivelor organizației;

obiectivele; realizarea unei concordanțe între interesele membrilor și interesele organizației, prin creșterea și diversificarea modalităților de răsplată, în cazul realizării obiectivelor.

b) Stilul de conducere al liderului

Stilul de conducere al liderului trebuie analizat și apreciat în corelație cu două categorii de variabile situaționale:

caracteristici specifice unei sarcini (echivocă sau neechivocă);

caracteristici specifice subordonaților (deschiși sau refractari).

Având în vedere aceste variabile, teoria lui R. J. House imaginează patru tipuri de comportament al liderului, și anume:

b.1. Stilul autoritar caracterizează pe conducătorul care informează subalternii cu privire la ceea ce așteaptă de la ei și le dă îndrumările specifice. Liderul autoritar arc o influență pozitivă mai mare asupra subalternilor în cazurile în care obiectivul (cu sarcinile aferente) are un grad de ambiguitate crescut. Atunci când obiectivul este echivoc, liderul autoritar este acela care definește sarcinile, așteptările și rezultatele. El își va îndruma subalternii, îi va motiva, sporindu-le încrederea în faptul că efortul lor va duce la performanță, deci, la recompensă.

b.2. Stilul binevoitor este caracteristic pentru liderul care are un comportament prietenos, care manifestă înțelegere față de problemele personale ale membrilor organizației. Stilul binevoitor al liderului are un efect pozitiv mult mai mare în situațiile în care subalternii sunt stresați, apatici sau temători. În aceste situații, liderul va face munca subalternilor mai plăcută și va face obiectul mai atrăgător, compensând aspectele neplăcute ale sarcinilor, cu atitudinea lui prietenoasă.

b.3. Stilul orientat spre rezultate aparține conducătorul care, odată stabilit obiectivul, este singur de faptul că membrii organizației muncesc pentru atingerea lui. Stilul orientat spre rezultate este mult mai eficient în cazul în care subalternii dau dovadă de competență în soluționarea sarcinilor primite și dobândesc astfel încredere în reușita activității lor. Pentru subalternii care au de îndeplinit sarcini complexe, acest stil de conducere este benefic pentru că stimulează inițiativa, sprijină atingerea unui grad ridicat de performanță, crește motivația și stimulează încrederea.

b.4. Stilul participativ exprimă modul de comportament al conducătorului care se consultă întotdeauna cu subalternii săi înainte de a lua o decizie. Stilul participativ îi permite liderului să obțină rezultate superioare în actul de conducere atunci când situațiile conjuncturale sunt complexe. Prin solicitarea părerii subalternilor, prin consultarea lor, prin stabilirea de comun acord a sarcinilor, liderul participativ obține de fapt un angajament al subalternilor față de realizarea obiectivului; subalternii vor fi interesați de atingerea obiectivului atâta timp cât acel obiectiv este expresia voinței lor.

c) Implicațiile teoriei „mijloace – obiective”

Desigur că teoria „mijloace – obiective” are o serie de neajunsuri, dar ea este importantă pentru știința conducerii, din două motive:

a studiat procesul de conducere prin prisma funcțiilor motivaționale ale liderilor;

a identificat variabilele situaționale care influențează eficiența procesului de conducere.

Studiul teoriei „mijloace – obiective” permite desprinderea unor implicații manageriale:

c.1. un bun lider trebuie să folosească acel stil de conducere care este cel mai potrivit momentului, situației conjuncturale sau obiectivului existent. Din această perspectivă, teoria „mijloace – obiective” este mai permisivă decât teoria lui Fiedler, care consideră că stilul de conducere este imuabil;

c.2. un bun lider poate să crească performanțele subalternilor prin stabilirea, clarificarea și îndeplinirea sarcinilor împreună cu aceștia; consultarea subalternilor asigură realizarea unei concordanțe între interesele personale și interesele organizației (partidului);

c.3. un bun lider trebuie să știe să-și adapteze comportamentul la situațiile conjuncturale, la caracteristicile echipei și la caracteristicile sarcinilor.

CAPITOLUL II

PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI SOCIALE

ȘI IMAGINEA OMULUI POLITIC

II.1. Imaginea și reprezentarea socială

Psihologia socială este subdomeniul psihologiei care studiază comportamentul individual în context social. Ea încearcă să descifreze cauzele și natura comportamentului în situații sociale. Psihologia socială abordează două aspecte: impactul social asupra comportamentului individual și aporturile personale în inițierea și cristalizarea unor fapte sociale.

Sociologie și Psihologie: Fenomenul Social

Psihologia socială operează cu o categorie aparte de fenomene, cele care apar în cadrul interacțiunii social – psihologice, între un anumit context situațional obiectiv și anumite particularități psihologice, subiective, ale celor angrenați în diverse situații. Prin contextul social – obiectiv se înțeleg inclusiv alte persoane, aflate în ambianța noastră, anticipând contextul central al psihologiei sociale, interacțiunea. Pe baza acesteia, între social și psihologic, apare un nou fenomen: fenomenul psihosocial.

Omul și Procesele Psihice în Perspectiva Psihologiei Sociale

Pentru a elucida omul și procesele psihice din punct de vedere psihosocial, se impun două teze fundamentale:

nimic nu există în psihologia umană care să nu fie influențat și condiționat social;

nimic nu există în societate care să nu aibă corespondențe, componente și implicații psihologice.

Grupul, societatea sunt produse ale acțiunii umane, pentru că omul este un subiect activ care contribuie la producerea vieții sociale. Diversele forme de activitate productivă, mișcările sociale, mobilitatea socială, ș.a sunt expresia implicării active a omului în societate.

Definiții ale Obiectului Psihologiei Sociale

Este studiul științific al experienței și conduitei indivizilor în relația cu stimulii sociali (Muzafer Sherif):

Este știința evenimentelor, conduitei interpersonale (Krech & Crutchfield);

Este studiul interacțiunii umane (John B. Watson);

Examinează și explică modul în care gândirea, sentimentele, conduita indivizilor sunt influențate de prezența actuală, imaginată, sau implicată a altora (Gordon Allport);

Se ocupă cu studiul particularităților psihice ale omului ca ființă socioculturală, și ale conduitei sale în cadrul grupului din care face parte, cât și cu studiul psihologiei de grup. colective și de masă, așa cum se manifestă ele în activitatea umană (P. Golu);

Este studiul științific al influenței reciproce a indivizilor și contextul său social (Sabini).

Perspective Epistemologice Asupra Psihologiei Sociale

Din partea psihologiei: Se concentrează asupra influenței stimulilor sociali asupra indivizilor și asupra studiului percepției și cunoașterii de către om a vieții sociale. Este o perspectivă intraindividuală.

Din partea sociologiei: Se preocupă de studiul interacțiunii sociale, comunicării sociale, construcției sociale prin intermediul limbii, etc. Este o perspectivă interindividual ă. în cadrul căreia există o serie de concepții (psihanalitice, cognitive, interacționiste), i.e. nivele de analiză.

Nivele de Analiză în Psihologia Socială

a) Nivelul intraindividual – pune accent pe procesele intraindividuale, adică mecanismele prin care oamenii își organizează percepția și își evaluează ambianța socială.

b) Nivelul interindividual și situațional – analizează procesele interindividuale așa cum au ele loc într-o situație dată; indivizii au o poziție interșanjabilă și nu interesează pozițiile pe care le au în afara unei situații date.

c) Nivelul socio-pozițional / al relațiilor de putere și statut – se focalizează pe poziția ocupată de individ în societate, adică diferențele extrasituaționale în pozițiile sociale.

d) Nivelul ideologic / al convingerilor sociale – al reprezentărilor sociale, al normelor produse de societate și grupuri, pe care individul le poartă cu el, le manifestă intr-o situație anume, etc.

Exemplu: Agresiunea

teorii referitoare Ia „instinctele agresive” – nivelul intraindividual

teoriile frustrație-agresiune (Dollart) – nivelul interindividual (o alta persoană s-a opus, a intervenit în realizarea scopului, a generat agresiunea)

conflictele șef – subaltern, violările de norme – nivel socio-pozițional

acțiunile agresive colective, grupuri incompatibile – nivelul convingerilor sociale

Principii, Legi, Structuri Conceptuale, Metode

Metode:

experimentul

tehnicile non-experimentale / cercetările corelaționale

observația

măsurarea atitudinilor.

Toți autorii remarca polisemia termenului de reprezentări sociale (RS); acestea țin mai întâi de „mentalul colectiv”, de ceea ce se numește cu un termen mai răspândit, mentalitatea colectivității. În prima aproximație, RS pot fi definite ca imagini mentale ale realității sociale care întrunesc consensul unui grup. Individul trăiește într-o lume de obiecte, persoane, evenimente, idei, etc, și își împarte aceasta lume cu ceilalți semeni, se sprijină pe ei – uneori in convergenta, alteori in conflict – pentru a o înțelege, a o organiza, sau a o înfrunta (Jodelet, 1997). Fiecare dobândește biți de informație din experiența directa și este gata să-și însușească versiunea grupului pentru datele ce ies din perimetrul percepției proprii. Individul nu trăiește într-un vid social, ci mai degrabă într-un plin social (Moscovici), ceea ce influențează in mod esențial colecția de imagini pe care le poartă în memorie, ca și gesturile cotidiene. Concilierea continua cu grupul și eliminarea disonantelor duce la consens.

Solidare reprezentărilor, atitudinile constituie predispoziții psihice sau propensiuni de a acționa într-un chip caracteristic fata de datele realității. Atitudinea este o variabila latenta, dar si un comportament manifest.

STIMULI

(indivizi, situații, grupuri, date sociale etc.)

Atitudini

Componenta afectivă

Componenta cognitivă

Componenta comportamentală

Reacții neurovegetative

Mărturii verbale despre stări emoționale

Percepții

Mărturii verbale despre opinii și convingeri

Acțiuni deschise

Declarații verbale privind comportamentul

Variabile independente măsurabile

Variabile intermediare

Variabile dependente măsurabile

Majoritatea psihologilor dezvolta o optica unitara asupra atitudinii, asimilând-o – ca desfășurare procesuala – cu ceea ce numim comportament in sens larg. M. J. Rosenberg și C. I. Hovland au schițat prima dată această optică despre trei componente ale atitudinii: (1) componenta afectivă, formată din stări emoționale și preferințe evaluative; (2) componenta cognitivă (opinii și convingeri) și (3) componenta comportamentală, luată mai curând ca intenție comportamentală.

Reprezentările sociale apar drept componente cognitive ale atitudinilor și se dezvăluie în moduri de percepție și în mărturii verbale despre opinii, credințe, convingeri. O serie de teste de atitudini, ca și alte mijloace de ancheta, ordonează pe un continuum enunțuri de opinie colectate de la omul de pe strada, și grade de adeziune la ele, sondând nemijlocit – sub titlul de atitudini – de fapt reprezentări colective. Acestea antrenează deopotrivă atât conceptele, cât și valorile.

Introducere în domeniul studiului științific al RS

O dată cu introducerea conceptului de „reprezentare socială” de către Moscovici (1961) în cartea “Psihanaliza, imaginea și publicul sau”, mulți autori au reluat acest concept și l-au situat în centrul studiilor teoretice și empirice. Reprezentarea sociala este văzută de către Moscovici (1961) ca un mod particular de cunoaștere, o formă intermediară între concept și imagine (între reproducerea realului și abstract). Reprezentările sociale nu constituie doar o reproducere a realității concrete la nivel mental, ci mai degrabă o reconstrucție a acestei realități. Obiectul unei reprezentări sociale este asimilat sistemului de valori si norme ale individului sau grupului din care acesta face parte. Cu alte cuvinte, obiectul RS nu are o semnificație în sine, ci reprezintă relația subiect-obiect. O reprezentare restructurează realitatea, reduce nefamiliarul la familiar pentru a permite integrarea în același timp a caracteristicilor obiective ale obiectului, a experiențelor anterioare ale subiectului si a sistemului sau de atitudini și norme. Aceasta permite să se definească reprezentarea ca o viziune asupra unui segment al lumii, care îi da individului posibilitatea de a conferi un sens conduitelor sale, și de a înțelege realitatea prin propriu-i sisteme de referințe, de a se adapta.

Definiții ale RS

Jodelet (1989) – „RS este o forma de cunoaștere elaborată și împărtășită social, având un scop practic și concurând la construirea unei realități comune unui ansamblu social”.

Flament (1995) – „RS este un ansamblu organizat de cognițtii relative la un obiect, împărtășite de membrii unei populații omogene in raport cu acest obiect”.

Abric (1987) – „RS este produsul si procesul unei activități mentale, prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care este confruntat și-i atribuie o semnificație specifică”.

Reprezentarea ca sistem socio-cognitiv

Omul de rând, nu percepe realitatea în maniera normativa El nu se supune modelelor logice sau statistice de analiza a informației. El ignoră anumite informații, exagerează altele, suprageneralizează. Aceste „erori” (cum au fost ades numite) în procesarea informației au la bază atât cauze de natura cognitivă (capacitatea limitată de procesarea informației) cât și sociale (norme, reguli sociale) li motivaționale (dorința de stimă de sine ridicată). Percepția realității se supune atât unei logici și unor reguli cognitive, cât și unor reguli sociale. Reprezentările sociale se supun atât regulilor cognitive cât și celor sociale, de aceea putem spune ca sunt sisteme duble, cu o componentă cognitivă și una socială. Componenta cognitivă (sau sistemul operator) – mecanismele cognitive care guvernează procesarea informației (asociații, incluziuni, disocieri). Componenta socială (metasistemul) – pune în funcțiune aceste mecanisme cognitive, controlează, verifica, selecționează informația și mecanismele care o prelucrează în funcție de normele și regulile sociale, precum și de sistemul de valori individual.

Reprezentările sociale au deci această caracteristică de a se supune atât unei logici cognitive, cât și unei logici sociale. Ele pot fi astfel definite în termeni de construcții socio-cognitive guvernate de reguli proprii; integrează atât raționalul cât si iraționalul. Tolerează și integrează contradicții aparente.

Cogniții și reprezentări sociale

Trecând în revistă cercetările mai recente, să menționăm un studiu de metaanaliză calitativă, în care S. de Roșa (1997) face sinteza investigațiilor întreprinse în ultimele doua decenii în problematica RS. Autoarea face distincție între două direcții de cercetări: una care extinde modelele psihologiei cognitive la domeniul social și vorbește despre cogniția socială și a doua direcție a reprezentărilor sociale – care operează în paradigma clasică, tradițională. Paradigma cogniției sociale construiește – în prelungirea psihologiei cognitive, care oferă cadrul unificator – pe conceptele de schemă, scenariu, prototip, etc. Conceptul de scenariu, derivat din cel de „schema socială”, este definit de S. de Roșa – ca „reprezentare conceptuala a secvențelor stereotipe ale evenimentelor, aplicabile la situații frecvente si convenționale, nivelul sau de generalizare fiind relativ limitat. Înțelegerea și interpretarea unui eveniment (social sau non-social) sunt considerate un rezultat al activării unei structuri organizate sub forma unei „scheme” sau a unui „scenariu”, adică o structura ce presupune conexiuni temporale și cauzale între evenimente, încorporând și elemente în raport cu intențiile, scopurile, regulile, etc. Scenariul cognitiv comporta un „nucleu tare”, format din macro-acțiuni sau scene relativ invariabile în raport cu situațiile particulare și, în același timp, terminale formate din variabile nespecificate, care iau valori în funcție de context. Comportamentele umane de rutină sunt generate de asemenea scenarii: „a lua masa la restaurant”, „a da un telefon de la un post public”, „a împrumuta o carte de la bibliotecă”, etc. Toate acestea și fiecare în parte comportă o succesiune cvasiinvariantă de pași (conduite), precum și interacțiuni – într-o ordine socialmente stabilită – pe care individul le execută grație unui proces de învățare socială.La rândul sau, prototipul este exemplarul tip al unei categorii de fenomene sau evenimente. De pildă, când vorbim de revoluție ne gândim imediat la un exemplu caracteristic (Revoluția Franceza din 1789). Acest exemplu tipic pe care îi asociam imediat unui termen, constituie prototipul și, adesea, el precede formarea conceptului propriu-zis. Noțiunea se întruchipează de regulă într-un prototip care este exemplarul tip (real sau ideal) al unei clase de evenimente-fenomene. Asociem deci unui cuvânt o imagine, operăm practic cu un concept figural.

Conceptele de „schemă cognitivă”, „scenariu”, „prototip”, preconizate de psihologia cognitivă, rezumă modul de apropiere a lumii externe de către individ grație funcționării spontane a sistemului cognitiv. Psihologia cognitivă abordează aceste procese ca o secvență cognitivă de prelucrare a informației, în timp ce psihologia socială plasează procesare a informației în contextul ei real, care cuprinde medierea relației de către grupul social. Din această perspectivă se poate face – în mod convențional – distincție între cogniția socială și reprezentările sociale, așa cum încearcă diferiți autori. Prima ar rezulta din funcționarea spontană, autonomă a sistemului cognitiv uman, în timp ce în cazul reprezentărilor colective aportul social devine semnificativ.

O dată cu Lewin, psihologii sociali au ajuns la concluzia că, comportamentul social este mai bine înțeles dacă este privit în funcție de percepția pe care o are individul asupra contextului obiectiv, decât în funcție de context în sine. O recompensă sau o pedeapsă, vor determina o reacție din partea individului în funcție de felul în care este percepută de către acesta.

În același context, Langer, Blank&Chanowitz (1978) arată că un comportament al individului poate fi influențat de către alții, fără ca aceștia să fie prezenți. (de exemplu: „Ce ar zice mama, dacă aș face lucrul acesta?”).

II.2. Reprezentarea ca proces psihic

Reprezentarea este primul nivel de organizare a activității mintale autonome, independent de prezenta și acțiunea directă a obiectelor externe. Sursa ei o constituie, firește, informațiile furnizate de senzații și percepții, iar baza ei obiectivă este capacitatea amnezica a creierului. Imaginea obiectului perceput nu dispare imediat după încetarea acțiunii lui asupra analizatorului dat. Ea continuă încă să persiste un anumit interval de timp, pe baza fenomenului de postefect. Apoi, părăsește scena conștiinței, trecând în stare latenta și întipărindu-se în mecanismele memorative. Acolo, informația extrasă și reținută va fi supusa unor operații specifice de analiză, comparare, selecție și combinare, obținându-se în final o imagine mintală nouă, de rang cognitiv superior, pe care o numim reprezentare.

Așadar, reprezentarea trebuie înțeleasă sub dublu aspect: ca proces mintal intern de prelucrare a informațiilor furnizate de imaginile primare (senzațiile și percepțiile) și ca imagine mintală secundară a obiectelor și fenomenelor percepute anterior. Pornind de la aceste două aspecte, putem defini reprezentarea ca fiind procesul psihic de reflectare mijlocită, selectivă și schematică a proprietăților concrete, mai mult sau mai puțin semnificative, ale obiectelor și fenomenelor date în experiența senzorială anterioară a subiectului.

Spațiul mintal reprezentațional are o alcătuire eterogenă, multistratificată, incluzând imagini cu grade diferite de vivacitate, completitudine și fidelitate. În același timp, organizarea acestui spațiu are un pronunțat caracter dinamic, producându-se permanent modificări .de poziții și de semnificări instrumentale ale imaginilor componente: unele scad in intensitate, claritate și importanta, altele sporesc. Aceasta dovedește atât caracterul activ al procesului reprezentării, cât și implicarea lui permanentă în mijlocirea și reglarea cotidiană a activității și comportamentului. În plan ontogenetic, mecanismele reprezentării se formează și se consolidează mai târziu de cât cele ale percepției. Prima formă sub care se manifestă și funcționează reprezentarea este schema obiectului permanent, care se manifestă comportamental prin căutarea de către copil a obiectului ascuns, iar apoi căutarea și detectarea unui obiect pe baza denumirii lui verbale. Un salt calitativ în organizarea și funcționarea mecanismelor reprezentării se produce după vârsta de 3 ani, când se afirmă funcția nominativ-designativă a limbajului, cuvântul devenind principalul suport și vehicul al conținutului informațional structurat in imaginea mintala secundara. Apărând și dezvoltându-se pe baza percepției, reprezentarea nu este o continuare în linie dreaptă a acesteia, ci un nivel calitativ nou, superior al activități cognitive. Ea marchează primul pas pe traiectoria desprinderii actului de cunoaștere de concretul imediat și îndreptarea lui spre abstract și general.

De asemenea, reprezentarea marchează primul stadiu în structurarea activități mintale autonome, care se poate derula nu numai sub impactul unui stimul din afară, ci și după dorință, vrerea și decizia subiectului însuși. Astfel, reprezentarea pregătește cel de-al doilea salt al activității de cunoaștere, saltul din imperiul imagisticului în cel al constructivității conceptuale, pe care îl va realiza gândirea. Reprezentările ca produse finale ale procesului de reprezentare exista într-o mare diversitate. După analizatorul dominant în furnizarea informațiilor, delimităm reprezentări vizuale, auditive și chinestezice. După gradul de generalitate, reprezentările pot fi generale sau individuale. în fine, după natura operațiilor care stau la baza elaborării lor, delimităm reprezentările reproductive și reprezentările anticipative.

Conținut informațional

Reprezentarea reflectă însușiri concret intuitive, dar ea realizează această reflectare în absența obiectului, deci reflectarea este mijlocită prin intermediul experienței perceptive. Sub aspectul conținutului, reprezentarea se aseamănă cu percepția, dar ea reflectă însușiri concret intuitive, figurative, schematice, relevante și semnificative. Reprezentarea este mai săracă în conținut, întrucât retine doar însușirile caracteristice și relevante, sunt reprezentate însușirile principale și sunt omise cele de detaliu. Conținutul informațional al reprezentării are o importanță majoră, deoarece valorifică experiența perceptivă. Drept urmare, putem vorbi despre reprezentări vizuale, auditive sau chinestezice. La fel se întâmplă și cu formele complexe ale percepției, care se regăsesc în reprezentările corespunzătoare: reprezentarea spațiului, timpului, mișcării. In concluzie, în procesul reflectării reprezentarea realizează o selecție de însușiri concret intuitive din masa de experiențe perceptive. Deci, reflectarea este mijlocită și selectivă.

Funcții

Reprezentarea are o funcție de cunoaștere, furnizând informații despre însușirile semnificative, caracteristice, individuale și comune ale obiectelor și fenomenelor percepute anterior. Reprezentările fac posibilă continuarea activității de cunoaștere, a operațiilor de prelucrare-interpretare a informațiilor în absența obiectului și a contactului perceptiv cu acesta. Reprezentările se află în relație logică unele cu altele, după criteriile similitudinii, opoziției, generalității, în cadrul unui sistem reprezentațional coerent, mediat verbal. De asemenea, reprezentările constituie principala sursă de informație pentru gândire, atunci când aceasta se desfășoară în raport cu obiecte sau fenomene care nu sunt prezente în câmpul nostru perceptiv. Rolul reglator al reprezentărilor se manifestă sub două aspecte: în pregătirea mintală anticipată a acțiunilor și în coordonarea și corectarea traiectoriei de desfășurare a acestora.

Structuri operatorii

Reprezentarea valorifică rezultatele analizei și sintezei perceptive, dar dezvoltă operații proprii cu ajutorul cărora realizează selecții, schematizări, restructurări și generalizări concret intuitive. Operațiile cele mai importante care apar la nivelul reprezentării sunt schematizarea și generalizarea concret intuitivă. Prin intermediul schematizării se produce o selecție accentuată de însușiri concret intuitive semnificative, importante și caracteristice. Prin intermediul generalizării concret intuitive informațiile obținute prin schematizare sunt extinse la un număr mai mare de obiecte sau chiar la o categorie. Cele două operații prefigurează două dintre operațiile fundamentale ale gândirii. Astfel, schematizarea prefigurează abstractizarea, iar generalizarea concret intuitivă anticipează generalizarea de la nivelul gândirii.

Produs

Toate procesele senzoriale se finalizează în plan subiectiv printr-o imagine. Imaginea mintală este o imagine care redă informații de tip concret intuitiv, ce aparțin experienței perceptive. Imaginea mintală este o imagine secundară, deoarece se produce în absența obiectului și în urma unei experiențe perceptive anterioare. Imaginea mintală este săracă în conținut, deoarece sunt reținute și redate însușirile importante, caracteristice, relevante și nu cele de detaliu sau de fond. Această calitate a reprezentării constituie un avantaj în cunoaștere, întrucât se apropie de produsele gândirii, cum sunt conceptele empirice. Imaginea mintală este panoramică, unitară, integrală, redând obiectul întreg, cu toate însușirile sale relevante și semnificative. Imaginea mintală are o anumită autonomie, nefiind condiționată de prezența obiectului și putând fi declanșată din interior de o trebuință, un motiv, un interes, o emoție etc. Imaginea mintală dispune de atributul vizualizării. în plan mintal se elaborează o imagine cu atribute vizuale, chiar dacă la origine informația nu a fost obținută pe canal vizual. Imaginea mintală dispune de atributul verbalizării. Prin cuvânt se denumește obiectul reprezentării sau se poate declanșa o imagine mintală Cuvântul are și un rol reglator, de coordonare a imaginilor mintale.

II.3. Reprezentarea colectivă

Reprezentările sociale sunt o maniera de a gândi si de a interpreta realitatea cotidiana. Ele sunt substanța simplului comun social elaborata și împărtășită de oameni. Reprezentările sociale sunt o forma particulara de gândire simbolica. În psihologie, prin reprezentare se numește o activitate simbolică ce vizează sa facă prezent un obiect absent. Este o treapta intermediara între percepție și concept.

Emile Durkheim este cel care a dat noțiunii un statut sociologic. (1898) Reprezentările colective sunt considerate un subiect de studiu autonom. Ele nu sunt reductibile la reprezentările individuale. Dimpotrivă, ele reprezintă momentul in care se afirma primatul socialului asupra individualului. Universul reprezentărilor sociale este rezultatul elaborării comune pe care o făurește societatea când caută sa interpreteze mediul fizic și sa dea sens organizării sale. Pentru Durkheim însă, reprezentările colective sunt o categorie foarte generala, înglobând de o manieră nediferențiată orice formă de gândire socială.

Lucrarea sa „Formele elementare ale vieții religioase” apărută în 1912, ultima mare contribuție a sociologului este considerată lucrarea cea mai profundă și mai originală a lui Durkheim, constituind o îmbinare de trei tipuri de studii.

II.4. Reprezentarea socială

Leyens Jacques Phillipe, Yzerbyt Vincent, Schadron Georges, 1996 conceptualizează stereotipurile ca fiind „gestalturi ale căror elemente sau atribute sunt cimentate prin intermediul teoriilor naive”. Dar cogniția socială nu se oprește la nivelul psihologiei naive despre care vorbea și Fritz Heider ci analizează potențialul explicativ al pattern-urilor de activare și aplicare a stereotipurilor în descifrarea cauzelor comportamentului social, precum și funcționarea sociocognitivă în relațiile interpersonale.

Pe lângă orientarea cognitivă mai există și orientarea socio-culturală care se concentrează pe conținut și pe modalitățile de transmitere a stereotipurilor.

Rupert Brown, 1996 aprecia că stereotipurile sunt înrădăcinate în cultura în care ne-am născut și trăim și sunt reproduse pe toate căile socio-culturale prin intermediul socializării în familie și școală, precum și prin expunerea repetată la diverse imagini din cărți, TV și ziare.

Conform abordării socio-culturale valorile și normele socio-culturale sunt determinanții esențiali ai stereotipizării, dar trebuie avut în vedere faptul că pot să apară modificări ale ierarhiei normelor și valorilor cu efecte în modul de funcționare a unor stereotipuri.

Reprezentările sociale

Părintele conceptului „reprezentări sociale” este considerat Emile Durkheim,1898, dar teoria reprezentărilor sociale are o istorie mai scurtă, aproximativ trei decenii iar numele de rezonanța este cel al lui Serge Moscovici, urmat de W.Doise, P.Mugny, F.Lorenzi-Cioldi, J.C.Abric. P.Moliner ș.a.

Pentru situarea pe temeiurile adevărului trebuie amintit că de fapt, E.Durkheim a vorbit ca și Gustave Le Bon de „reprezentări colective”.

Conceptul de reprezentare colectivă intră în funcțiune ori de câte ori se face analiza conștiinței grupale și este definit printr-o dublă separare. Pe de o parte reprezentările colective sunt diferite de reprezentările individuale deoarece ele au drept substrat socialul și sunt mult mai generale iar pe de alta cele individuale stau la baza celor colective. Transmiterea reprezentărilor colective altor generații impune o oarecare constrângere asupra comportamentului oamenilor. Clasificarea reprezentărilor colective în: empirice și logice conduce la analiza imaginarului social, știindu-se că cele empirice sunt slab diferențiate, nesistematizate, cu o puternică încărcătură emoțională, cu multe detalii iar cele logice sunt sistematizate fac posibilă categorizarea, inferențe sociale, sunt raționale și reflectă în mare parte realitatea, de fapt reprezentările colective, construirea lor, pun bazele înțelegerii mecanismelor ce stau la baza imaginarului social.

Analiza pe care a făcut-o E. Durkheim asupra reprezentărilor colective, precum și includerea lor și a acțiunilor în faptele sociale au permis căutarea explicațiilor cu privire la fenomenele pe care le generează. Neputința de a depăși cadrul dihotomiei creat de reprezentări individuale – reprezentări colective; reprezentări empirice-reprezentări logice nu a permis explicații mai largi cu privire la mecanismele de funcționare și modul de formare a lor.

Denise Jodelet, 1989, analizând domeniul reprezentărilor sociale consideră că acesta este problematic și puțin consensual și acum la cei peste 30 de ani de căutări, experimentări și concluzii. Tot această autoare în anul 1984 situa perspectivele de analiză a reprezentărilor sociale pe un continuum, având la extreme, pe de o parte perspectiva strict psihologică, ce pune accent pe activitatea cognitivă ce stă la baza construirii reprezentării, iar pe de alta viziunea sociologică apărătoare a influenței socialului asupra modului de formare a reprezentărilor, reducându-le pe acestea la imagini și scheme de gândire elaborate și adaptate la nivel social. între aceste două viziuni se situează alte perspective care îmbină cele două puncte de vedere.

Elementele și relațiile specifice în cadrul teoriei reprezentărilor sociale după Denise Jodelet sunt:

Orice reprezentare este reprezentarea a ceva (obiect) și reprezentarea cuiva (subiect), caracteristicile ambilor având influență asupra produsului.

Reprezentarea socială este un înlocuitor al obiectului și în același timp îi conferă acestuia un sens.

Specificul studiului reprezentărilor sociale rezultă din plasarea lor în spațiul culturii pentru observarea influențelor acesteia asupra proceselor de reprezentare. Această perspectivă constituie diferența majoră față de psihologia clinică sau cea cognitivă care abordează și ele reprezentările dar mai ales asupra deteriorării mecanismelor și funcțiilor acestora.

Reprezentarea este o formă de cunoaștere, ea apare ca fiind un model al obiectului original utilizat în lipsa acestuia din urmă.

Acțiunile sunt ghidate de reprezentări, de unde și atributul de „activă” – prin poziția sa reprezentarea, ajustează practica subiectului la mediu, din această cauză unii o califică drept compromis social.

Principiile metodologice care au stat la baza cercetărilor fenomenului reprezentărilor sociale, conform cu Serge Moscovici au fost următoarele:

Obținerea materialului din „mostre de conversație”, cu alte cuvinte analiza lingvistică legată de conținutul reprezentărilor.

Considerarea reprezentărilor sociale ca mijloc, instrument de recreare a realității.

Caracterul reprezentărilor sociale se revelează în special în timpul crizelor și a marilor tensiuni și presiuni sociale.

Persoanele care elaborează reprezentări sunt privite asemănător savanților amatori (psihologia naivă), iar grupurile care le formează, la fel cu societățile de savanți amatori care existau în urmă cu un secol.

Ocupându-se de redefinirea conceptului de reprezentare socială, Serge Moscovici a oferit psihosociologiei noi orizonturi, o nouă teorie și noi tehnici și instrumente capabile să evidențieze problematica reală specifică vieții sociale.

Modul în care se construiește reprezentarea a scos la iveală faptul că ea mai întâi se organizează în jurul unuia sau mai multor elemente cognitive aflate într-o strânsă legătură, care formează nodul central, celelalte fiind denumite elemente periferice. Teoria nodului central poate fi atribuită lui J.C. Abric (după Lucian Radu), dar modelul este mai vechi și prin analogie ne amintim de nucleul analizatorului și de zona de asociație în analiza informațiilor de natură senzorială.

Ipoteza că nodul este elementul generator, organizator și stabilizator al reprezentării este fundamentală pentru descrierea reprezentărilor sociale și a dinamicii acestora. În 1987 J.C.Abric a introdus distincția dimensiunea funcțională a nodului care l-ar determina pe acesta să favorizeze elementele răspunzătoare de eficacitatea în acțiune a reprezentării și cea normativă care îi conferă posibilitatea selectării opiniilor, judecăților sau stereotipurilor specifice individului sau grupului. Pe lângă aceste elemente J.C. Abric spune că o structură cognitivă poate fi caracterizată prin intermediul gradientului cantitativ de centralitate sau de importanță, acestuia îi mai adaugă încă un indicator cel de centralitate calitativă și structurală a nucleului.

Nodul central sau structurant al unei reprezentări asigură două funcții esențiale:

o funcție generativă prin care se creează, se transformă semnificația celorlalte elemente ale reprezentării, și datorită căreia pot lua naștere noi sensuri, noi valori.

o funcție organizatorică – jucată de nodul central, capabil să determine natura legăturilor ce unesc între ele elementele reprezentării, dar în același timp nodul central este și factor de stabilitate în reprezentare, dacă el se modifică se modifică și reprezentarea.

Elementele periferice ale_reprezentării se află în relație strânsă cu nodul central, ele constituie esențialul conținutului reprezentării, partea sa cea mai accesibilă, dar și cea mai vie și mai concretă (Jean-Claude Abric), presupun informații reținute, selecționate și interpretate, judecățile formulate în legătură cu obiectul, stereotipuri și credințe.

Reprezentările ca sistem dublu

Reprezentările sociale și cele două elemente componente: nodul central și elementele periferice funcționează ca o entitate dar, în cadrul entității fiecare parte își joacă rolul său; rolurile sunt complementare.

De ce poate fi considerată reprezentarea ca sistem dublu? Pentru că organizarea și funcționarea sunt guvernate de două sisteme.

Primul sistem este cel al nodului central a cărui determinare este de natură socială fiind implicate aici condițiile istorice, sociologice și ideologice.

Acest sistem joacă un rol esențial în menținerea stabilității și coerenței reprezentării, îi asigură perenitatea, menținere în timp, ceea ce face ca reprezentarea să evolueze lent dar tot atât de lent să se și destructureze.

Al doilea sistem este cel periferic a cărui determinare este mai individualizată și contextualizată, în sensul de prezență a unor caracteristici individuale și contextuale în care se află indivizii.

Acest sistem permite adaptarea, diferențierea în funcție de cele trăite și de modul în care are loc integrarea experiențelor cotidiene.

Sistemul este permisiv formării, în funcție de sistemul central, a unor reprezentări sociale individuale, adică personalizate. Flexibilitatea sistemului face posibilă integrarea unor informații sau practici diferențiate, astfel că înlesnește acceptarea în sistemele de reprezentare o anumită eterogenitate de conținut și de comportament.

Din punct de vedere funcțional acest sistem face posibilă ancorarea reprezentării în realitate. Flexibilitatea, eterogenitatea, elementele personalizate sunt indicatori ai modificării viitoare a reprezentării, cu alte cuvinte când conținutul acestui sistem capătă consistență diferențiatoare apare potențialul de transformare.

Deși diferite față de reprezentările din psihologie, reprezentările sociale dispun de anumite caracteristici comune:

reprezentările sociale sunt în același timp stabile și dinamice;

reprezentările sociale sunt rigide și suple;

sunt stabile și rigide deoarece sunt determinate de un nod central profund ancorat în sistemul de valori împărtășit de membrii grupului;

sunt dinamice și suple deoarece sunt hrănite de experiențele individuale, ele integrând datele trăite și ale situației specifice, precum și evoluția relațiilor și a practicilor sociale în care se integrează indivizii sau grupurile.

Așa cum remarcau S. Moscovici și W. Doise: „identitatea principiilor de reglare nu împiedică deloc diversitatea luărilor de poziție ce se manifestă prin intermediul atitudinilor și al opiniilor”.

Tocmai în baza acestor principii este posibilă diversitatea sau schimbarea reprezentării sociale. Se știe că un principiu este funcțional atâta timp cât corespunde unei realități și este în acord cu ea, în momentul în care aceasta se schimbă apare necesitatea modificării principiului.

Nevoia de sistematizare a tot ce s-a spus sau scris despre reprezentări a impus o ajustare a multitudinii definițiilor la un criteriu comun și anume cel al conținutului reprezentărilor ce se regăsește în poziția lui W. Doise și J.C. Abric.

Reprezentările sociale sunt, conform cu W. Doise ș.a.,1992, „principii organizatoare ale diferențelor dintre luările de poziție individuale”. Din perspectiva enunțată reprezentările sociale sunt utilizate de oameni ca punct de referință în adoptarea diferitelor poziții, studiul lor centrându-se pe acele „principii organizatoare” ale pozițiilor individuale. Metodologia ce se impune în cadrul acestei concepții se referă la analiza multivariată prin care se evidențiază dimensiunile reprezentărilor.

Reprezentările sociale sunt conform cu J.C. Abric și C. Flament „ansambluri structurate de cogniții referitoare la un anumit obiect, și împărtășite de membrii unui grup”. Această concepție se află în spatele cercetărilor care urmăresc evidențierea cognițiilor care structurează reprezentările – nodurile centrale.

Annamaia Silvana de Roșa face o analiză, 1995, cu privire la reprezentările sociale și a instrumentelor utilizate în cercetările efectuate ținând seama de: codurile de comunicare utilizate; caracteristicile instrumentelor și tehnicile.

Codul de comunicare – lingvistic verbal poate folosi instrumente structurate. Iar în cadrul lor următoarele tehnici: chestionarele, diferențiatorul semantic, scalele de distanță socială, interviurile structurate, listele de atribute (check list), comparațiile în perechi. Dar poate utiliza și instrumente asociative ale căror tehnici sunt: asociațiile libere, rețeaua asociativă (associative network), harta asociativă, schemele cognitive de bază (SCB), scenariul ambiguu.

Codul de comunicare – lingvistic-discursiv conversațional în cadrul căruia instrumentele sunt interactive iar tehnicile sunt: interviurile în profunzime, studiile de caz, interviurile narative, discuțiile provocate în focus grup.

Codul de comunicare – lingvistic textual în cadrul căruia instrumentele pot fi: analiza de texte (științifice, mediatice), proverbe, cântece ș.a. iar tehnicile sunt: analiza de conținut și de structură a textelor.

Codul de comunicare – iconografic, în cadrul căruia pot fi folosite instrumente figurative, materiale artistice iar tehnicile sunt: probe de desen, hărți geografice, analize semiotice ale materialului de istoria artei.

Codul de comunicare – comportamental în cadrul căruia instrumentele țin de tehnicile de observație a conduitelor simbolice sau intenționate iar tehnicile sunt: observația participativă, observația sistematică, abordarea monografică, abordarea etnografică.

Dintre tehnicile prezentate mai sus am ales pentru detaliere câteva:

Harta asociativă – se bazează pe metoda asociațiilor libere ce se desfășoară pe etape – într-o primă etapă se scrie în centrul unei pagini un cuvânt inductor, exemplu psiholog – după care se cere subiectului să scrie 3-4 termeni asociați respectivului cuvânt. Urmează etapa în care se realizează asociații pornind de la fiecare din cuvintele redate de subiect și asociat lor producerea de noi termeni, astfel încât se ajunge la o structură arborescentă.

Harta asociativă poate fi prelucrată statistic utilizându-se: frecvența și rangul mediu de apariție a termenilor.

Avantajele pe care le prezintă metoda sunt: se obține un conținut mai bogat al reprezentării „respectiv psiholog” decât prin simpla asociere liberă de termeni; permite conturarea structurii câmpului semantic al reprezentării la nivelul subiectului și stabilirea unor legături asociative.

Tehnica este ușor de aplicat pentru cercetător dar pentru subiect necesită timp și efort. Una dintre limite este legată de faptul că, pe toată durata aplicării ei sunt necesare explicații din partea cercetătorului și faptul că nu poate fi administrată la mai mult de 4-5 persoane simultan.

Tehnica – rețeaua de asociații este asemănătoare hărții asociative cu mențiunea că intervenția cercetătorului se manifestă numai la început, iar evaluările de final se obțin în legătură cu elementele asociate.

Instrumentul utilizat este alcătuit din mai multe foi, pe prima notându-se instrucțiunile de lucru, iar pe celelalte, în mijloc, cuvintele-stimul. Se recomandă ca acești stimuli să fie plasați pe foi separate și numai în situații speciale, pot fi plasați doi stimuli pe aceeași pagină. Se va acorda prioritate cuvântului care definește cel mai bine conținutul reprezentării. Pe acest instrument subiecții au sarcina de a consemna toți stimulii asociați cu stimulul, utilizând spațiul așa cum doresc. A doua sarcină este aceea de a numerota fiecare cuvânt simultan cu scrierea sa, urmând ca apoi să se atașeze fiecăruia încă un număr în funcție de importanța acordată lui de către subiect în privința reprezentării sociale.

A treia sarcină constă în specificarea legăturilor între termenii asociați atât odată cu apariția lor, cât și mai târziu, după ce au fost scriși toți termenii, prin utilizarea unor săgeți.

În final subiecții sunt rugați să precizeze valoarea pe care o acordă pentru fiecare termen asociativ – pozitiv, neutru, negativ.

Pe baza datelor obținute, autoarea tehnicii, A.S. de Roșa, calculat doi indici:

Indicele de polaritate care exprimă atitudinea subiectului față de termeni după formula: p egal cu raport între numărul de cuvinte pozitive minus numărul de cuvinte negative supra numărul total de cuvinte asociate înmulțit cu sumă paranteză mare minus 1,1 paranteză mare.

Indicele de neutralitate relevă importanța termenilor neutri după formula: N egal cu raportul între numărul de cuvinte neutre minus paranteză numărul de cuvinte pozitive plus numărul de cuvinte negative paranteză supra numărul total de cuvinte asociate înmulțit cu suma de paranteză mare minus 1, 1 paranteză mare.

Avantajele tehnicii constau în faptul că este atractivă, prin intermediul ei se poate obține o cantitate mai mare de date ceea ce permite evidențierea atât a relațiilor între elemente cât și polaritatea acestora.

Dezavantajul se referă la faptul că necesită timp mai îndelungat comparativ cu celelalte tehnici.

Schemele cognitive de bază (SCB) presupun un model psihologic, această tehnică a fost pusă la punct de C. Guimelli și M.L. Rouquette, 1992, 1994.

Prima axiomă stabilește faptul că există un vocabular finit care conține cuvintele unei limbi, elementele sale fiind denumite cogneme. Formula pentru analiza cognemelor este: V egal paranteză mare A,B,….,X paranteză mare. Din punct de vedere operațional, cognemele reprezintă „termeni izolați din chestionarele utilizate” – tehnica detaliată se găsește în – Psihologia socială. Buletinul Laboratorului „Psihologia câmpului social” nr.3,1999, pag.105-120.

Analiza multidimensională constă în analiza factorială a corespondențelor privitor la analiza unei reprezentări sociale.

Analiza ierarhică ascendentă se referă la analiza unor obiecte de reprezentare.

Analiza de similitudine permite evidențierea legăturilor puternice între unele elemente ale unei mulțimi și a unei eventuale organizări a acestora. Tehnica surprinde foarte bine prezența nodului central. Această tehnică pare cea mai operațională dar prezintă une limite – oricare ar fi tipul de date, din matricea inițială se extrage arborele maxim, seriile maximale și filtrul. In această etapă, însă cercetătorul trebuie să testeze calitatea acestor instrumente, de aceea el trebuie să detecteze datele nesemnificative și să accepte acest lucru.

Ca proceduri de sintetizare a informației din arbore, filtrul și seriile maximale selectează unele date, lăsând la o parte, poate, date care pot fi esențiale.

Y. Aissani și colaboratorii, 1990, recomandă pentru recunoașterea unui arbore maxim suspect, două strategii: o lectură formală, a seriilor maximale, rigide și alta, tot o lectură, mai naturală, raportată direct la sensul informațiilor din arbore și din serii.

Concluzii:

Necesitatea de a diferenția ceea ce este reprezentare socială de ceea ce nu este a impus o serie de studii critice, analize pertinente, metode, instrumente, tehnici și procedee. Contrar pozițiilor pozitivismului, care formulează necesitatea definirii operaționale a conceptelor centrale ale unei teorii înainte ca aceasta să fie folosită în practică, Serge Moscovici a refuzat totdeauna să înceapă o cercetare prin definirea reprezentărilor sociale.

Întregul design legat de cercetare, prezent de altfel în literatura anglo-saxonă, lipsește din lucrările lui S. Moscovici și a colaboratorilor săi de limbă franceză, ceea ce a stârnit critici.

Pentru a nu cădea în eroarea de a considera că totul este reprezentare socială, R.M. Farr consideră că trebuie să se precizeze clar ce nu este reprezentarea și care sunt raporturile acestui concept cu altele din psihosociologie, mai ales că există voci care susțin că reprezentările sociale țin mai mult de istorie,decât de știința psihosociologici, și anume cu: atitudinile, opiniile, stereotipurile, ideologiile ș.a.

CAPITOLUL III

IMAGINEA OMULUI POLITIC

III.1. Liderul charismatic

Un lider carismatic poate determina masele sa acționeze hipnotic, ignorându-și astfel propriile convingeri. Este adevărat că din varii motive într-o masă de oameni fiecare individ se comportă diferit decât ar face-o în mod izolat, dar este greu de crezut ca un om poate fi manipulat fără ca el să mai fie răspunzător de acțiunile sale. Acțiunile fiecăruia dintre oameni poartă în permanență amprenta individualității și a propriului sistem de reprezentare, a convingerilor și a credințelor personale.

În conformitate cu cele descrise anterior, urmărind sistemul lui Gustave Le Bon, situația electorală din turul doi al alegerilor prezidențiale din România ar fi trebuit să difere de cele care au fost înregistrate oficial. În al doilea tur de scrutin liderul carismatic Comeliu Vadim Tudor și-a amplificat toate trăsăturile de caracter pe care trebuie să le aibă un conducător de mase (calitățile liderului vor fi expuse mai târziu pe parcursul prezentei lucrări), motiv pentru care ar fi trebuit sa atragă un număr mult mai mare de elector decât cel înregistrat la finele scrutinului. De aici putem trage următoarele concluzii teoria despre hipnotizarea maselor este parțial adevărată, maselelor pot fi controlate, într-adevăr, dar nu până la nivelul de hipnoza pe care îl afirma Le Bon.

O perspectivă diferită asupra comportamentului social ne este oferita de către Herbert Blumer (1900-1972) care transformă contagiunea mentală despre care vorbea Le Bon în contagiune comportamentala. În acest sens el propune o noua teorie: Teoria reacțiilor circulare. Aplicând modelul lui Blumer la realitatea înconjurătoare putem oferi un caz pentru a exemplifica mai bine teoria autorului. Să presupunem că la un moment dat intr-o rezerva de spital se găsesc mai mulți pacienți internați, dintre aceștia unul dintre ei urmează a suporta o intervenție chirurgicală peste un scurt timp. Acest pacient este liniștit în ceea ce privește reușita operației pentru ca medicul în cauza îi inspiră încredere, cu toate acestea el discută cu colegii de rezervă cu privire la practicile medicale. Unul dintre ceilalți pacienți îi mărturisește că este neliniștit de faptul că medicii nu mai sunt atenți așa cum obișnuiau să fie, oferindu-i câteva exemple de neatenție a cadrelor medicale. Din acest motiv pacientul care urmează sa fie operat se impacientează și îi comunică interlocutorului sau neliniștea sa.

Extrapolând putem spune că pe același principiu intervin și schimbările de comportament in cadrul unor grupuri. Membrii grupurilor interacționează și astfel își schimbă permanent reacțiile unul în funcție de celalalt, odată făcută o schimbare la nivelul comportamentului individual ea este observată de către ceilalți și pentru ca interacțiunea nu încetează la nivelul grupului ceilalți își vor adapta, la rândul lor comportamentele. Deci se poate trage concluzia că acest fenomen de contagiune comportamentala este un fenomen ciclic. În aceste condiții putem afirma ca într-un grup este aproape imposibil să determinăm cu exactitate comportamentele fiecărui individ ca urmare a permanentelor schimbări la care se supune acesta.

În „Comportamentul colectiv” (1969) Herbert Blumer face o prima și importantă dihotomie intre mulțime si mișcări sociale, clasificându-le pe fiecare. Blumer găsește ca exista cinci feluri de mulțimi in funcție de alcătuirea lor ele putând fi: întâmplătoare (spontane și cu grad de participare redus), convenționale (organizate cu un scop precis), expresive (cu o puternică exprimare a emoțiilor), active (participare numeroasa cu caracter activ ridicat) și protestatare (caracter convenționalizat și scop precis). La rândul lor mișcările sociale-sunt de mai multe tipuri: regresive (întoarcerea la o forma anterioara a societății), reformiste (propun o noua societate), revoluționare (schimbarea radicala a societarii) si utopice (schimbarea radicala a societarii, dar fără un plan clar). Aceasta a grupurilor intre mulțimi si mișcări sociale este importanta prin diferențele care au loc între acestea două. De pildă mulțimile au în centrul lor individul și relațiile pe care acesta le are cu semenii săi din mulțime, pe când într-o mișcare sociala societatea este în centrul ecuației iar indivizii sunt importanți prin prisma relației lor cu aceasta. Ca și Le Bon, Blumer nu reușește să facă o descriere completă a comportamentului colectiv, lăsând câteva aspecte ale problemei nelămurite. În primul rând autorul nu explică în mod clar ce îi determină pe indivizi să se alăture unii altora în comunități (fie ele mulțimi sau mișcări sociale). De asemenea nu se acordă importanța necesară liderului de grup și calităților sale care îi propulsează în această poziție.

O altă perspectivă, total diferită, asupra comportamentului social este oferită de către Ralph Turner. Exista după părerea sa o continuitate între comportamentul de grup și cel colectiv. Această continuitate este dată de norma, interesând numai modalitatea în care ia naștere această normă. De aceea această teorie poarta în cadrul psihosociologiei numele de Teoria emergentei normei. Astfel se renunță definitiv la cele enunțate de Gustave Le Bon prin Teoria contagiunii mintale.

Cu alte cuvinte întregul comportament social este explicat exclusiv prin intermediul normelor; oamenii creează în permanență norme noi și se ghidează după ele. Normele, la rândul lor, pot fi schimbate pentru că ele izvorăsc din reprezentările pe care le are grupul respectiv despre realitate. Se poate observa faptul că Turner nu operează nici un fel de diferențiere între comportamentul de grup și cel colectiv, singura diferență fiind constituită de emergența acestor norme. Se poate spune că într-un grup normele preexistă fiecărui individ în parte, ele fiind cerate anterior, iar într-o masă mai mare de oameni (colectiv) ele fiind constituite ad hoc. Cu toate acestea mulțimile au după părerea autorului o importanță sporită în determinarea comportamentului social.

Un rol important se acordă liderului care în cazul grupului are un comportament carismatic, după un model administrativ, iar în cazul maselor mari, a colectivităților el are un comportament partizan. Nu este lipsit de importanță să precizăm faptul că într-un colectiv mărit există un subgrup de unde emerg aceste norme care mai apoi sunt însușite de restul membrilor, astfel acțiunile lor fiind justificate prin încadrarea în normele respectiva. Aplicând teoria normei emergente după modelul propus de Turner unor cazuri practice comportamentul social se poate explica în felul următor. În cazul unui grup de indivizi exista norme prestabilite pe care toți le cunosc și le respecta deși nu se poate stabili cu precizie când au fost stabilite aceste norme. Două persoane merg să cineze la un restaurant select. Bărbatul va intra primul în restaurant, va oferi un loc la masă doamnei, va cere meniurile, amândoi respectând toate regulile pe care le presupune acest grup (cei care iau masa în locuri publice). Amândoi respectă normele grupului respectiv, pentru că le cunosc, deși nu pot să precizeze clar cine sau când a inventat aceste norme. Astfel comportamentul lor social s-a schimbat în funcție de normele unui grup.

Aceeași explicație poate fi data si in cazul unui comportament colectiv al indivizilor în grupuri mai mari. Toata lumea scandează lozinci la un miting de protest cu un scop, cu toate acestea unui singur individ ii va fi greu sa explice de ce a ales să folosească o anumită lozincă și nu alta. Teoria normei emergente aplicată comportamentului colectiv ne poate lamuri astfel. Exista în cadrul acelui miting un grup de agitatori care are un lider, acesta va ști în fiecare moment în funcție de starea mulțimii ce sloganuri să lanseze împreună cu apropiații săi. Aceste sloganuri vor fi adoptate imediat și de către ceilalți participanți la miting.

Deci constatăm că, comportamentul social s-a schimbat in funcție de unele norme care au fost elaborate instantaneu in cadrul masei, si adoptate de către fiecare.

Toate aceste teorii pe care le-am prezentat mai sus încearcă să explice comportamentul social pornind de la mulțimile de indivizi. Astfel mulțimile capătă un statut de entitate independenta de voința maselor.

În 1962 James Devies lansează o nouă abordare a comportamentului social prin care autorul dorește să destrame falsul mit al mulțimilor și să explice exact rolul acestora. În acest scop el concepe o noua teorie Teoria curbei în J sau Teoria convergentei.

În toate societățile poate apărea o deprivare absolută, ceea ce este o urmare clară a inegalității indivizilor, insa se poate observa și o deprivare relativă atunci când individul constată că există o disonanță între cele meritate și cele obținute. Această diferență este cauzatoare de tensiuni motiv pentru care pot apărea conflicte. Davis pornește de la ideea ca indivizii își stabilesc așteptări legate de satisfacerea trebuințelor personale. În cazul în care între satisfacerea trebuințelor și posibilitățile de realizare a acestora este o diferența apare o tensiune care generează frustrare, care la rândul sau poate genera agresivitate. Legătura între frustrare și agresivitate este clară ele sunt într-o relație de direct proporționalitate: cu cât frustrarea este mai mare cu atât agresivitatea (sau riscul apariției ei) este mai mare.

În funcție de această relație frustrare – agresivitate indivizii se pot găsi în trei situații: când nu-și pot realiza trebuințele personale (situație caracteristică societăților arhaice), când trebuințele se pot realiza dar lipsesc posibilitățile de înfăptuire a acestor lucruri (situație caracteristică societăților moderne) și când cresc atât nevoile cât și modalitățile de realizare a lor. În toate aceste cazuri frustrarea este prezentă iar indivizii își canalizează energiile și eforturile pentru a elimina tensiunile acumulate. De cele mai multe ori ei se asociază în mișcări sociale și astfel ei adoptă un comportament social care este rezultatul canalizării forțelor tuturor de luptă, împotriva cauzei producătoare de frustrări.

Trebuie să precizăm că există anumite variabile care pot potența această legătură între frustrare și violență cum ar fi: mediul de viață (familia se împotrivește satisfacerii trebuințelor), tradiția culturala (anumite norme culturale sunt împotriva îndeplinirii nevoilor), sistemul politic (o anumita doctrina politica poate indeplini individul de la realizarea dezideratelor sale). /După cum am obișnuit vom aplica modelul lui Davies de explicare a comportamentului social al unui exemplu pentru a putea analiza aceasta teorie. Conform acestui model de teorie explicația comportamentului social al celor implicați în Revoluția română din decembrie 1989 poate fi explicata în felul următor. Mai mulți oameni care erau împiedicați în principal de către sistemul politic și apoi de către condiții particulare și-au canalizat eforturile pentru a înlătura factorul care gera tensiunea (sistemul politic comunist).

Din toate cele descrise anterior putem să observăm faptul că în toate teoriile care explică într-un fel sau altul comportamentul social există cel puțin o parte comună și anume faptul că în general grupurile de indivizi, mulțimea, societatea urmărește în comportamentul său un anumit tip de acțiuni pe care le întâlnește la un conducător al ei. Un bun lider este mai mereu urmat de către mase datorita imaginii sale care inspiră siguranță și putere. Este deci important să stabilim care sunt acele calități care îi face pe un simplu membru al unei comunitari un lider convingător pentru ca de el depinde în mare măsura comportamentul social al celorlalți. Revenim la teoria de tipul stimul contagiune mintala a lui Gustave Le Bon care vorbește despre un bun lider. Trebuie deci să punctăm câteva din caracteristicile pe care le dă autorul unui bun conducător al mulțimilor. Acest conducător trebuie să aibă puterea de a hipnotiza masele astfel încât acestea să-l urmeze orbește, el trebuie să se bucure de un prestigiu larg, să respecte normele pe care oamenii le prețuiesc cel mai mult, să fie violent in limbaj, să aibă un mesaj simplu, clar și mai ales constant și nu în ultimul rând sa fie defăimător dar sa nu folosească violența fizică.

Întorcându-ne la exemplul pe care l-am dat în momentul în care explicăm nașterea comportamentului social din punct de vedere al lui Gustave Le Bon trebuie să spunem că trăsăturile de mai sus se regăsesc toate în comportamentul liderului Corneliu Vădim Tudor. În primul rând s-ar părea că prezența sa reușește să hipnotizeze masele, se bucură de prestigiul de a fi un bun creștin, crede în domnia legii, este un justițiar, are un limbaj violent, discursul sau a fost unul defăimător, nu a folosit violența și a avut un mesaj constant. Cu toate ca în turul doi al alegerilor el și-a potentat toate aceste calități nu a reușit să hipnotizeze mult mai multe mase ceea ce ne duce cu gândul la faptul teoria lui Le Bon despre mulțimi suferă de câteva carențe. Deci liderul are un rol hotărâtor în determinarea comportamentului social, el putând accelera procesele care au loc în cadrul mulțimilor prin prezenta și exemplul său.

Serge Moscovici introduce în tema liderului și a relației sale cu comportamentul social un nou termen: autoritate carismatică. În lucrarea „Psihologia socială sau mașina de fabricat zei” (1994), dă explicația autorității carismatice ca fiind o dominație mai puțin prin intermediul unei trăsături fizice și mai mult printr-o forța care izvorăște din interior. Este interesant faptul că în sens tradițional cuvântul “carisma” se refera la un personaj sacru, iar in zilele noastre conducătorii cu carismă devin obiectul adorației maselor. Totuși carisma se bazează mai mult pe credința maselor și mai puțin pe talentele personale ale unui individ anume. Relațiile pe care masele le întrețin cu conducătorul lor sunt foarte personale, sunt relații subiective bazate pe o iluzie de reciprocitate. Este interesat de aflat cum ia naștere un astfel de conducător. Circumstanțele sunt foarte dramatice, atunci când are loc o ruptura sociala majora, când oamenii sunt descumpăniți și consideră că totul în jurul lor se năruie ei caută în mod inconștient un astfel de reprezentant care sa le dea siguranța că situația se va remedia.

Liderul carismatic operează la nivelul societății cu noțiuni antagonice. El seduce masele prin nostalgia trecutului dulce, dar amintește mereu de tragismul situației prezente; el este în același timp superior tuturor celorlalți dar si asemenea lor. Curios este faptul că dacă o persoana obișnuită ar emite același tip de mesaj, masele s-ar comporta total diferit, reușind să sesizeze falsitatea lui, cu toate aceste ele nu reușesc să privească în profunzimea sa atunci când mesajul le este prezentat de către o persoana cu carismă. Așadar rolul carismei liderului este decisiv în influențarea comportamentului maselor.

III.2. Modele democratice (liderul democratic)

Politica în traducere înseamnă a promite. Politica este o meserie grea, care presupune următoarele principii: politicianul trebuie să fie caracterizat de idealuri și sentimente nobile; trebuie să cunoască în detaliu și absolut corect istoria neamului; să posede cunoștințe de drept, sociologie, psihologie; să știe cum se păstrează un stat suveran, independent și unitar; să fie un gospodar model cu averea personală. Liderii politici trebuie să fie de tip realist, capitalist. Liderul trebuie să fie o persoană cu un minim de calități specifice: cultură generală solidă; cultură economică, juridică, psihologică; o bogată experiență de viață; vocație (zestre nativă). Temperamentul cel mai potrivit este tipul sangvinic flegmatic (puternic, echilibrat): activ, energic, echilibrat în gândire și acțiune; ponderat, sociabil, adaptabil la situații noi; sentimental în limite raționale; stăpân pe sine, deschis la dialog; ferm și stabil în păreri și decizii; capabil de a lua hotărâri juste în timp optim; cinstit, înzestrat cu spirit justițiar. Educația sa joacă de asemenea un rol extrem de important și poate influența trăsăturile temperamentale. Trebuie să fie ambițios în direcția normală și să își însușească o serie de cunoștințe specifice profesiei alese: politologie, economie, psihologie, sociologie, diplomație, drept. Printre tipologiile de lideri politici cel mai mult se afirma liderul democratic.

Liderul democratic (patriarhul) explică, animă grupul, participă, se consideră parte componentă. Asigură o conducere resimțită ca justa, înțelegătoare, bună, care conferă un sentiment de protecție și securitate. Legea impusa este dreaptă, puternică și ușor de acceptat. El susține relațiile interpersonale, creativitatea și obține astfel un randament bun al echipei.

Stilurile de conducere nu se regăsesc în stare „pură”, dată fiind imposibilitatea de conduită uniformă a liderilor. Aceștia influențează în mod direct randamentul subordonaților și deși liderul democratic pare cel mai potrivit, în unele situații atât liderul autocratic, cât și cel dezinteresat, sunt mai productivi.

Un lider democratic va fi interesat de realizarea sarcinilor și obiectivelor impuse, dar va avea în centrul preocupărilor sale oamenii, problemele lor, relațiile de cooperare, modul cum ei își reunesc eforturile, ideile, în vederea obținerii de performante, va ști întotdeauna să-și motiveze subalternii și să creeze un climat de lucru pozitiv. La fel de adevărat este și faptul că un conducător bun își va ajusta comportamentul și în funcție de cei cu care lucrează. Un șef cu viziuni democratice, care în general este participativ, maleabil și înțelegător cu oamenii, poate deveni autoritar și chiar restrictiv cu cei care nu-și valorifică pe deplin capacitățile, care au tendința de a lucra necorespunzător și care se manifestă prin acte de indisciplină, insubordonare, altfel spus cu cei care nu-și fac treaba. Acesta oferă direcții de acțiune grupului, dar grupul întotdeauna se dezvoltă cum vrea membrii acestuia și membrii grupului sunt încurajați să determine scopurile și procedurile acțiunii,oferindu-le sprijin și sugestii.

III.3. Imaginea mixte – femeia în politică

Pentru prima și singura oară în România, în 2003, The Gallup Organization a măsurat percepția publicului privind votul acordat unei femei pentru o funcție in administrația locală și pentru funcția de președinte al țării. Din datele sondajului Gallup, de la acea dată, rezultă că 42% din populația adultă a României consideră că femeile ar trebui sprijinite mai mult să participe la viața politică și că prezența mai multor femei în politică ar duce la îmbunătățirea situației din România. Cât privește votul acordat unei femei pentru cea mai înaltă funcție în stat, aproape trei sferturi dintre românii în vârstă de 18 ani și peste ar vota o femeie competentă pentru funcția de președinte al țării.

Tinerii între 18-24 ani ar vota într-un procent chiar mai ridicat o femeie. Cei mai refractari par a fi ardelenii care ar vota într-o mai mică măsură o femeie (69%). De remarcat însă că jumătate dintre cei care resping ideea unui președinte femeie ar vota un primar femeie.

Stereotipurile de gen

Motivele cel mai des invocate readuc în atenție stereotipurile de gen. Astfel, o femeie, aprioric, nu ar face față situației de a fi președinte, nu e capabilă să conducă – opinie menționată de fiecare al cincilea respondent care nu ar dori o femeie președinte. Alte două motive menționate în aceeași măsură de bărbați și femei sunt autoritatea si puterea mai mare a bărbaților, respectiv faptul că președinția nu este o funcție potrivită pentru femei. Unii bărbații au fost însă mult mai tranșanți, afirmând că femeile pur și simplu nu au ce căuta în politică (13% dintre bărbați, față de 4% din femei), precum și că nu ar avea încredere într-o femeie președinte (11%, față de 4%). Nu mulți, dar totuși prezenți printre respondenți, afirmă sec că nu ar alege o femeie "pentru că e femeie" sau pentru că femeile au altă mentalitate. Pare însă curios că bărbații au încredere să lase pe mâna unei femei treburile casei, dar nu și treburile țării.

Femeia este văzută fie ca obiect sexual, fie în rol de gospodină, fie ca victimă a violenței bărbatului, fie ca o ființă capricioasă, dar și ca simbol al armoniei și, nu în ultimul rând, ca o persoană mult mai cinstită și mai muncitoare decât un bărbat. Stereotipul propriu culturii de masă se pare ca determină comportamentul femeilor active în viața politică și expectanțele ziariștilor din domeniul politic. E de menționat aici că presa a fost mult mai curajoasă în modificarea percepțiilor, impunând publicului accente noi, care apar exclusiv la talk-show-ul politic. Cu doi, trei ani în urmă, acest tip de dezbatere era rezervat bărbaților, femeilor fiindu-le rezervat spațiul degajat al discuțiilor, cu vestimentație relaxată, cu teme ușoare, de prânz, pentru minți nepretențioase, adică divertisment. De unde se putea deduce ca doar bărbații au capacitatea și, pe cale de consecință, dreptul de a dezbate politica. Televiziunile de nișă au făcut un prim pas și au propus, chiar dacă tot la ore de nișă, și ziariste care să conducă dezbateri pe teme politice.

Promovarea femeilor de către partide

Întrebarea este dacă femeile din politica românească au ce oferi electoratului, pentru a înlătura partidele politice ține mai degrabă de un calcul matematic și de imagine. Adică, de a promova intr-un procent cât de cât suportabil pentru bărbați femei pe listele parlamentare și „ca sa dea bine la imagine”. Din acest punct de vedere, actualul Guvern „nu dă bine” după ce Partidul Democrat a fost dat afară, cu cele trei femei ministru care, din fericire, au făcut o imagine mult mai bună dacă ne permitem comparația măcar cu unii miniștri din cel de-al doilea Guvern Tăriceanu.

În mod evident, cea care a provocat schimbări în percepția publicului privind femeia în politică a fost Mona Muscă. S-a scris suficient de aprig despre finalul carierei politice a doamnei Mona Musca pentru a mai adăuga ceva. Probabil însă că după eșecul înregistrat de dna Muscă, pentru că, din nefericire, e greu de susținut altceva, impunerea unei noi figuri feminine pe scena politicii se va face dificil.

În momentul de față, vechea garnitură feminină a Partidului Social Democrat a intrat in anonimat. Să le menționăm aici pe Rodica Stănoiu, Hildegard Puwak, Simona Marinescu și pe Daniela Bartoș. O excepție o reprezintă dna Ecaterina Andronescu, resuscitată din când în când mai degrabă de ziariști, când e nevoie de un punct de vedere al actualei opoziții în problema educației. Deputata Daciana Sârbu devine o prezență din ce în ce mai discretă.

În prezent, femeile din politică cu un grad de notorietate care le permite prezența la dezbaterile televizate – și în ceea ce le privește e de remarcat că jurnaliștii au mult mai mult merit în promovarea lor decât partidele – sunt Anca Boagiu, Sulfina Barbu și Elena Udrea de Monica Macovei nu dă semne că ar dori să fie mai mult decât un tehnician, respingând astfel carnetul de partid. Roberta Anastase și Monica Ridzi ocupă cel mult un canal de nișă. PNL se reprezintă exclusiv prin Norica Nicolai odată cu plecarea Ralucăi Turcan marchează prin volubila Lavinia Șandru. PUR, acum PC, a prezentat o listă de femei pentru alegerile locale din mai rămas Monica Tatoiu în vizibilitatea publică, dar nu ca politician, ci ca om de afaceri. PRM își are reprezentantele sale în persoana Danielei Buruiană și a Olguței Delia Vasilescu. Irina Loghin și Oana Zavoranu sunt doar dovezi de ce nu e bine să optezi pentru politică. UDMRpare că nici nu și-apus problema prezenței femeilor în rândurile sale.

Atributele femeii în politică

În percepția publică promovarea femeilor în politică este doar rezultatul modului lor de relaționare cu șefii de partide. Idee greu de combătut dacă argumentele bazate pe calitățile profesionale nu sunt susținute de practică. Impresia creată este că fără această relație, calitățile profesionale nu permit, aproape deloc, promovarea Partea rea e ca odată promovate, femeile nu mai au timp – pentru a nu spune decât atât! – să ajute la promovarea altor femei.

Ceea ce însă ar trebui să ne alarmeze este raportul politicii cu femeia sau invers, depinde de unde privim această relație. De la jurnalele de știri până la filmele de serie constatăm că lumea politicii este dominată de jocuri de culise, de intrigi – e altceva, mult mai consistent decât bârfele femeilor – de șantaj – iarăși altceva decât compromisul acceptat de o femeie. Adică, o lume care nu aparține femeii. Drept urmare, s-ar putea crede că bărbații care în sondajul Gallup trimit femeile la cratiță, pe motiv că politica nu e de nasul lor, știu ce spun. Ceea ce nu anulează întrebarea dacă sunt mulțumiți de politica făcută de bărbați.

În mod normal, intr-un asemenea context femeia ar stabili linia de demarcație între onestitate și jocuri de interese, între decență și indecență, între uman și inuman. Cu toate acestea, femeia pare să rămână, pe fond, în antiteză cu politica. Argumentația ține cu siguranță, într-o anumită măsură, de discursul sexist conservator: femeile nu au legătură cu politica sau, mai blând, spațiul politic nu li se potrivește femeilor.

Pe de altă parte, se poate spune că prea repede femeile din politica, poate dintr-un instinct de conservare, devin bărbați. Combat nu dârz, ci agresiv, se expun cu aceeași încruntătură masculină și își aleg aceleași verbe și adjective, precum bărbații politicii românești care ne asurzesc cu grobianismele lor, de la formulare, până la argumentație. Pentru unele doamne acest tip de dialog a fost chiar fatal în competiția electorală. Deși normal ar fi ca prin prestațiile publice să încerce combaterea clișeului că femeile au o apetență mult mai ridicată pentru atitudini necontrolate emoțional sau pentru expunerea trupului pentru a seduce, unele femei din politică confirmă ceea ce le defavorizează la momentul votului. Fac pagini de ziar, mustesc forumurile ziarelor, dar toate acestea nu sunt obligatorii pentru a aduce voturi. E diferența dintre notorietate și credibilitate. Ne e dat să auzim femei care se exprimă vulgar sau chiar injurios mai apăsat decât bărbații, acestea își asumă dialoguri violente și un comportament non-verbal în opoziție cu feminitatea. Unul dintre efectele acestei prezentări este replierea electoratului în spatele candidatului bărbat. Pentru că ceea ce iî este acceptat bărbatului, nu îi este aprobat și femeii.

După toate aparențele femeia politician nu are curaj să fie femeie în politică. Să își seducă electoratul cu același tact cu care își convinge soțul să treacă cu vederea ultima notă de cumpărături. Să își susțină ideile cu rigoare și fermitate, la fel cum își convinge copiii că persoanele în vârstă trebuie respectate. Să conducă cu mână de bărbat, fără să renunțe nici un moment la ceea ce o face de neînlocuit: zâmbetul și căldura privirii. Să îi convingă pe cei care nu cred în femeia în politică de faptul că o femeie poate fi la fel de hotărâtă ca un bărbat și că poate construi pentru că știe ceva esențial: cât de greu e să dai viață și cât de responsabil trebuie să fii ca să păstrezi viața.

Într-o familie, de cele mai multe ori, femeia e cea care armonizează și îndulcește asprimea vocii tatălui. României îi lipsesc vocile care să ne facă încrezători că o țară se construiește adăugând și nu demolând. Că a fi respectat înseamnă să oferi, nu să ameninți.

Femeia și umbra

În final, să examinăm un alt stereotip: în spatele fiecărui bărbat există o femeie. Dar din ce categorie? Lista poate fi lungă: femeia-mamă, femeia-soție, femeia-fiică, femeia-amantă. Discret, se mai vorbește pe la colțuri despre femeia-partener. Dar și ea inclusă în vreuna dintre categoriile de mai sus. Cât adevăr există în acest clișeu e greu de spus. Nu o vor recunoaște nici bărbatul, nici femeia. E doar deductibil în funcție de decriptarea relațiilor în ecuația acțiunilor publice ale bărbatului sau femeii. Cochetăria în acest caz aparține mai degrabă femeii. Barbarul, mai ales politic, va accepta sfios sau macho, în funcție de categoria din care face parte femeia, această influență încercând să o transforme într-o slăbiciune controlată. Pentru că e o dovadă fie a forței lui masculine, fie a afecțiunii paterne. Lista femeilor cunoscute drept umbra bărbatului este mult mai lungă și acestora li se atribuie efecte mult mai vădite pe plan public, dar și personal, decât femeilor care și-au asumat public rolul politic și prin urmare transparent la participarea la decizie. Câți oameni în stat tot atâtea umbre! Se pare că femeile sunt mult mai acceptate in această postură. Din păcate însă, și această abordare dovedește misoginismul societății. Femeia trebuie să rămână în umbră. Dar ce reproșuri pot fi aduse societății câtă vreme femeia acceptă acest rol, uneori cu mândrie afișată. Rămâne însă o nedumerire: ce pierde femeia când iese din umbra bărbatului, hotărâtă să își asume un rol public. De ce, dacă din umbră a fost admirată, uneori temută, căutată și curtată pentru forța ei, odată devenită persoană publică este trimisă „la cratiță” sau înapoi în umbră?

Nimic nu se schimbă de Ia sine. Femeile din politica trebuie să își hotărască singure destinul și profilul. Altfel, vor rămâne clișee, iar ambițiile lor politice vor fi considerate simple mofturi, tolerate patern.

CAPITOLUL IV

AFIȘUL ELECTORAL

ANALIZA DE IMAGINE