Legea Penala Si Limitele Ei de Aplicare

(2) Nici o persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) se interpretează în sensul că infracțiunea nu există și nu poate fi reținută în sarcina unei persoane decât în condițiile în care aceasta este reglementată de acte normative cu caracter penal.

Alin. (2) al art. 1 constituie o reașezare a dispozițiilor art. 11 din vechea reglementare, punând accent pe drepturile persoanei, căreia nu i se poate imputa o faptă care nu constituia infracțiune la momentul săvârșirii ei.

Conform interpretării date de art. 236 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal „dispozițiile părții generale a Codului penal, precum și dispozițiile generale ale prezentei legi se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, în afară de cazul în care legea dispune altfel”.

   
Art. 2 LEGALITATEA SANCȚIUNILOR DE DREPT PENAL

(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită.

(3) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

În conformitate cu dispozițiile titlului III din Codul Penal, pedepsele sunt:

principale (detențiunea pe viață, închisoarea și amenda);

accesorii (interzicerea unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate);

complementare (interzicerea unor drepturi, degradarea militară și publicarea hotărârii de condamnare).

În conformitate cu dispozițiile art. 115 din Codul Penal, măsurile educative sunt neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică) și privative de libertate (internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție).

Dispozițiile titlului IV analizează măsurile de siguranță ca fiind acele măsuri care au drept scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor penale, putând fii luate și în situația în care făptuitorului nu i s-a aplicat o pedeapsă. Sunt măsuri de siguranță obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială și confiscarea extinsă.

Dispozițiile art. 2 alin. (2) interzic expres aplicarea sancțiunilor de drept penal faptelor săvârșite anterior legii penale care prevede astfel de sancțiuni.

Astfel, în ipoteza în care legea penală în vigoare la data săvârșirii faptei nu prevedea măsuri educative sau de siguranță, acestea nu pot fi aplicate infracțiunilor care nu au fost încă judecate, chiar dacă legea în vigoare la momentul judecării cauzelor prevede astfel de măsuri.

Atât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevăd că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”, vin în sprijinul actualei reglementări, punându-se astfel capăt criticilor apărute în doctrină privind neconstituționalitatea dispozițiilor art. 12 alin. (2) din vechiul Cod penal.

În aceste condiții, reglementarea cuprinsă în art. 2 alin. (2) Cod Penal înlătură neconstituționalitatea amintită și asigură conformitatea cu exigențele principiului legalității (accesibilitatea și previzibilitatea legii).

Spre exemplu, în virtutea noilor reglementări, măsura de siguranță a confiscării extinse, prevăzută de art. 108 lit. e) Cod Penal și detaliată la art. 1121 Cod Penal, a fost introdusă în legislația penală românească prin Legea nr. 63/17.04.2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal. Aceasta poate fi aplicată infracțiunilor comise după intrarea în vigoare a acestei legi, nu însă și celor comise anterior.

Atât pedepsele principale, cât și pedepsele complementare au limite generale minime și maxime, determinate de legea penală. Nici unei persoane nu i se poate aplica o pedeapsă care nu este cuprinsă în intervalul legal. De altfel, din analiza limitelor minime și maxime ale pedepselor se constată că și actualul Cod penal permite o exprimare destul de subiectivă din partea judecătorului. Doar în cazul stabilirii pedepsei amenzii se constată o diferență destul de mare între minimul general al amenzii, 30 de zile, și maximul general al acesteia, 400 de zile, în condițiile în care și „ziua – amendă” este stabilită de legiuitor între 10 lei și 500 lei, judecătorul apreciind pe baza situației materiale a condamnatului și pe baza obligațiilor legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa, apreciere care poate fi calificată ca fiind foarte subiectivă. Dacă se are în vedere că pedeapsa amenzii se aplică în cazul infracțiunilor al căror pericol social este mai redus, se presupune că legiuitorul a apreciat în primul rând asupra gravității pericolului și asupra corespondenței dintre gravitate și sancțiune, caracterul subiectiv al aprecierii fiind definitoriu.

Considerăm că diferența dintre limitele minime și maxime ale pedepselor se impunea a fi redusă simțitor, aceasta fiind de natură a îngrădi subiectivismul în aplicarea cuantumului pedepsei și a descuraja pe infractorii care, în situația actuală, fac apel la clemența și îngăduința judecătorului.

CAPITOLUL II   APLICAREA LEGII PENALE

SECȚIUNEA 1   APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

   
Art. 3 ACTIVITATEA LEGII PENALE

„Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare”.

Dispozițiile referitoare la activitatea legii penale au fost preluate întocmai din conținutul vechii reglementări.

Totuși, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că:

„(1) Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete.

(2) În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel”.

Dispozițiile au rolul de a clarifica raportul dintre normele incomplete și cele completatoare în ipoteza modificării sau abrogării acestora din urmă.

În ipoteza modificării normei completatoare, norma incompletă se va modifica potrivit modificărilor normei completatoare, fiind dependentă de aceasta.

În ipoteza abrogării normei completatoare, norma incompletă va rămâne în vigoare, păstrând elementele preluate de la norma completatoare, inclusiv cu privire la pedeapsă, astfel cum acestea existau la momentul abrogării, fiind astfel independentă de norma completatoare. De la această regulă sunt posibile excepții prin voința expresă a legiuitorului.

De asemenea, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevăd că „decăderile, interdicțiile și incapacitățile decurgând din condamnări pronunțate în baza legii vechi își produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătorești, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea este prevăzută și de legea penală nouă și dacă decăderile, interdicțiile și incapacitățile sunt prevăzute de lege”.

Astfel, dacă atât fapta cât și decăderile, interdicțiile și incapacitățile continuă să fie prevăzute de legea nouă, decăderile, interdicțiile și incapacitățile decurgând din condamnări pronunțate în baza legii vechi își produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătorești.

Dacă fapta este prevăzută și de legea nouă, însă decăderile, interdicțiile și incapacitățile nu mai sunt prevăzute de legea nouă, atunci, în opinia noastră, decăderile, interdicțiile și incapacitățile, decurgând din condamnări pronunțate în baza legii vechi încetează, nu își mai produc efectele de la momentul ieșirii din vigoare a dispozițiilor care le prevedeau.

Dacă fapta nu mai este prevăzută de legea nouă, dar decăderile, interdicțiile și incapacitățile continuă să fie prevăzute de lege, atunci decăderile, interdicțiile și incapacitățile decurgând din condamnări pronunțate în baza legii vechi încetează din momentul dezincriminării faptei pentru care a fost pronunțată condamnarea care a atras aceste decăderi, interdicții sau incapacități.

În situația în care fapta nu mai este prevăzută de legea nouă și nici decăderile, interdicțiile și incapacitățile nu mai sunt prevăzute de lege, măsurile dispuse în baza legii vechi încetează din momentul dezincriminării faptei, moment concomitent cu abrogarea dispozițiilor legale care le prevedeau.

Art. 4 APLICAREA LEGII PENALE DE DEZINCRIMINARE

„Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.

Actuala reglementare preia întocmai dispozițiile art. 12 alin. (1) din vechiul Cod Penal referitoare la retroactivitatea legii penale și se află în consens cu dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal care prevăd că „dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii”.

În același timp, Codul penal în vigoare dezincriminează (abolitio criminis) acolo unde se impune însă și retroactivează, aplicându-se faptelor săvârșite sub legea veche, dar judecate sub actuala lege.

Deși analiza ad litteram a textului nu sesizează nicio modificare, în realitate există o diferență de concepție între cele două coduri. Conform Codului penal actual, aprecierea dezincriminării se realizează în concret, spre deosebire de vechiul Cod Penal, potrivit căruia dezincriminarea se aprecia în abstract.

Această deosebire conceptuală este vizibilă la nivelul dispozițiilor procesual penale. Lit. b) și d) ale art. 10 din vechiul Cod de procedură penală prevedeau că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: „fapta nu este prevăzută de legea penală” sau „faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”. În schimb, lit. b) și d) ale art. 16 din Codul de procedură penală în vigoare analizează în concret fapta, atitudinea făptuitorului și împrejurările săvârșirii faptei, apreciind asupra neexecutării acțiunii penale atunci când „fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege” sau atunci când „există o cauză justificativă sau de neimputabilitate”.

Așa cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal dezincriminarea operează când:

o incriminare din legea veche nu mai are corespondent în legea actuală (este cazul prostituției);

legea nouă restrânge sfera de incidență a unui text, astfel încât fapta concretă săvârșită de inculpat nu mai îndeplinește condițiile impuse de acest text.

De exemplu, infracțiunea de nedenunțare prevăzută la art. 266 din actualul Cod Penal (infracțiune denumită „nedenunțarea unor infracțiuni” de art. 262 din vechiul Cod penal), sancționează fapta persoanei care „luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile”.

Această infracțiune se săvârșește prin omisiune (modalitate denumită inacțiune de art. 19 alin. (3) din vechiul Cod penal).

Potrivit legii vechi, astfel de fapte, constând în inacțiune, ca regulă, constituiau infracțiune fie că erau săvârșite cu intenție, fie din culpă. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (6) din Codul penal în vigoare, fapta constând într-o inacțiune, ca regulă, constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Astfel, în cazul unei fapte concrete de nedenunțare săvârșită din culpă, comisă sub legea veche, dar soluționată sub legea nouă, va opera dezincriminarea.

Nu există dezincriminare dacă, conținutul dispoziției din legea veche are corespondent în Codul penal în vigoare, fiind preluat într-o dispoziție a acestuia, chiar dacă, formal, dispoziția nu s-a preluat. De exemplu, infracțiunile de abuz în serviciu prevăzute în vechiul Cod Penal, respectiv contra intereselor persoanelor (art. 246), prin îngrădirea unor drepturi (art. 247) contra intereselor publice (art. 248) nu mai apar ca atare în legea nouă, dar conținutul acestora se regăsește în art. 297 Cod penal, privind abuzul în serviciu.

Art. 5 APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE

PÂNĂ LA JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI

„(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

 (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile”.

Art. 5 alin. (1) Cod penal preia întocmai dispozițiile art. 13 alin. (1) din vechiul Cod penal.

În plus, dispozițiile art. 5 alin. (2) Cod penal precizează că dispozițiile din actele normative declarate neconstituționale sau din ordonanțele de urgență modificate sau respinse, dacă au caracter mai favorabil, vor continua să fie aplicate, ultraactivând.

Declararea neconstituționalității se face pe calea excepției (control a posteriori, asupra unei dispoziții intrată în vigoare) și nu pe calea obiecției (control a priori asupra unui act care nu a intrat în vigoare). Pentru eliminarea situațiilor de neconstituționalitate apărute în doctrină, art. 5 Cod penal nu mai preia conținutul art. 13 alin. (2) din vechiul Cod penal care permite aplicarea retroactivă a legii noi în cazul pedepselor complementare, chiar dacă legea nouă nu avea un caracter mai favorabil.

Legea penală mai favorabilă se va stabili în raport cu pedeapsa principală. Astfel, art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede la alin. (1) că „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă”. În funcție de legea identificată ca fiind mai favorabilă în raport cu pedeapsa principală se vor aplica și pedepsele accesorii și complementare. În aceste condiții, nu există autonomie a pedepselor accesorii și complementare față de pedeapsa principală, aspect reliefat și de dispozițiile art. 6 alin. (5) Cod penal.

Prin Încheierea din 06 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.390/2/2013, Curtea de Apel București – Secția a II-a penală a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept, respectiv:

dacă, în aplicarea art. 5 Cod penal, determinarea legii mai favorabile se face

Art. 6 APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE

DUPĂ JUDECAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1)-(6)”.

Criteriul principal de apreciere a caracterului mai favorabil este pedeapsa principală.

Alineatele (1) – (3) ale art. 6 din Codul penal în vigoare constituie o preluare aproape ad litteram a dispozițiilor art. 14 alin. (1) – (3) din vechea reglementare.

Dispozițiile art. 6 alin. (4) Cod penal tratează numai măsurile educative, în timp ce dispozițiile art. 14 alin. (4) din vechiul Cod penal trata aceste măsuri alături de pedepsele complementare și măsurile de siguranță. Dispozițiile art. 6 alin. (5) Cod penal are ca premisă de aplicare legea nouă care este mai favorabilă din punct de vedere al pedepsei principale. În aceste condiții, pedepsele complementare și măsurile de siguranță, neexecutate și neprevăzute în legea nouă, nu se mai execută. În măsura în care există corespondență cu legea nouă, executarea pedepselor complementare și a măsurilor de siguranță se va realiza în conținutul legii noi, chiar dacă, legea nouă este mai severă, în ceea ce privește aceste măsuri.

Astfel, art. 6 alin. (5) Cod penal este incident numai dacă legea nouă este mai favorabilă din perspectiva pedepsei principale, indiferent de caracterul său în ceea ce privește pedepsele complementare și măsurile de siguranță.

Art. 6 alin. (5) Cod penal și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal consacră, în materia aplicării legii penale mai favorabile, principiul inexistenței autonomiei funcționale a pedepselor complementare și a măsurilor de siguranță în raport cu pedeapsa principală, în sensul că se aplică pedeapsa complementară sau măsurile de siguranță prevăzute de legea nouă, mai favorabilă în privința pedepsei principale, fără o analiză separată a legii mai favorabile în privința pedepsei complementare sau a măsurilor de siguranță.

Constituie excepție de la acest principiu dispozițiile art. 6 alin. (6) Cod penal, atunci când niciuna dintre legi nu este mai favorabilă sub aspectul pedepsei principale, însă legea nouă este mai favorabilă doar în ceea ce privește pedeapsa complementară sau măsura de siguranță.

Procedura aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei este prevăzută de art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, care prevede la alin. (1) că „cererile, contestațiile și sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 și 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluționează după procedura prevăzută în prezentul articol, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură penală”.

Codul penal în vigoare nu mai preia dispozițiile art. 15 din vechiul Cod penal, astfel că nu mai există instituția aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, eliminându-se astfel posibilitatea reducerii unor pedepse doar pe considerente de ordin subiectiv.

Art. 7 APLICAREA LEGII PENALE TEMPORARE

„(1) Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.

(2) Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa”.

Art. 7 din Codul penal în vigoare preia, la alin. (1), dispozițiile art. 16 din vechiul Cod penal. În plus, în conținutul alin. (2) se dă definiția legii temporare, aceasta fiind o preluare a definiției doctrinare, menită să faciliteze aplicarea textului și să răspundă exigentelor de previzibilitate.

SECȚIUNEA a 2-a   APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAȚIU

Art. 8 TERITORIALITATEA LEGII PENALE

„(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.

(2) Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.

(3) Prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.

(4) Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracțiunii”.

Art. 8 alin. (2) preia definiția teritoriului României prevăzută de art. 142 din vechiul Cod penal, însă realizează o mai bună sistematizare a conceptelor, în concordanță cu interdependența dintre ele.

Art. 113 – 1 din Codul penal francez se limitează doar la definiția potrivit căreia teritoriul francez include și spațiile maritim și aerian aferente.

Alineatele (3) și (4) ale articolului 8 din Codul penal în vigoare preiau dispozițiile art. 143 din vechiul Cod penal referitoare la definiția „infracțiunii săvârșite pe teritoriul țării”. În plus, se extinde aria de aplicare a principiului ubicuității prin includerea actelor de instigare și de complicitate în conceptul legal de infracțiune săvârșită pe teritoriul țării, concept ce este întrunit chiar dacă rezultatul infracțiunii s-a produs doar parțial pe acest teritoriu.

Art. 9 PERSONALITATEA LEGII PENALE

„(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.

(3) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără ca durata totală să depășească 180 de zile”.

Dispozițiile din actualul Cod penal restrâng, în parte, aplicarea principiului personalității. Pentru infracțiunile pedepsite cu detențiunea pe viață ori cu închisoarea mai mare de 10 ani, legea penală română se aplică indiferent dacă infracțiunile respective au sau nu corespondent în legislația statului unde au fost săvârșite.

Pentru infracțiunile sancționate cu pedepse de 10 ani închisoare sau mai mici, aplicarea legii penale române se face, în temeiul principiului personalității, doar în condițiile dublei incriminări, sau când fapta a fost săvârșită într-un loc nesupus vreunei jurisdicții statale.

Un alt element de noutate este introdus de art. 9 alin. (3) Cod penal care impune condiția autorizării prealabile a punerii în mișcare a acțiunii penale în termen de 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen care poate fi prelungit, în condițiile legii, însă nu mai mult de 180 de zile.

Autorizarea poate fi dată de:

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de apel în a cărei rază teritorială se află Parchetul mai întâi sesizat;

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Principiul personalității vizează și infracțiunile săvârșite în străinătate de o persoană juridică română cărora li se va aplica legea penală română, în condițiile prevăzute de art. 9 alin. (1) si (2).

Apatrizii sunt excluși de la aplicarea principiului personalității, acestora aplicându-li-se principiul realității, respectiv, principiul universalității.

Art. 10 REALITATEA LEGII PENALE

„(1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis”.

În actuala reglementare se extinde sfera de aplicare a principiului realității prin includerea persoanei juridice române ca subiect pasiv al infracțiunilor vizate de principiul realității și prin includerea apatrizilor cu domiciliul în România ca subiecți activi ai infracțiunilor vizate de principiul realității.

Art. 10 alin. (2) Cod penal introduce condiția negativă potrivit căreia punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție doar dacă infracțiunea nu face obiectul unei proceduri judiciare pe teritoriul statului în care s-a comis.

Autorizarea procurorului exista și în vechea reglementare (art. 5 alin. 2) care însă nu impunea ca fapta să nu fie cercetată în statul unde a fost comisă.

Art. 11 UNIVERSALITATEA LEGII PENALE

 „(1) Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:

   a) s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;

   b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.

(2) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine”.

Din conținutul art. 11 alin. (1) reiese că legiuitorul român a dorit să limiteze principiul universalității doar la cazurile limitativ prevăzute la lit. a) și lit. b). Astfel, s-a înlăturat cerința dublei incriminări, noile condiții fiind:

1. asumarea, din partea statului român, a reprimării infracțiunii, în temeiul unui tratat internațional, chiar dacă aceasta nu este prevăzută de statul unde a fost comisă;

2. refuzul statului român de a extrăda sau de a preda persoana care a săvârșit infracțiunea.

Conform prevederilor art. 237 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal „în aplicarea dispozițiilor art. 11 din Codul penal, condiția aflării de bunăvoie pe teritoriul României se interpretează în sensul aflării benevole pe acest teritoriu la momentul dispunerii de către organele judiciare a unei măsuri privative sau restrictive de libertate în considerarea infracțiunii care atrage incidența principiului universalității”.

Art. 12 LEGEA PENALĂ ȘI TRATATELE INTERNAȚIONALE

 „Dispozițiile art. 8 – 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internațional la care România este parte”.

Ca și în reglementarea veche, principiile aplicării în spațiu a legii penale au caracter subsidiar în raport cu tratatele internaționale la care România este parte. Elementul de noutate este că actualul Cod penal stabilește caracterul subsidiar și pentru principiile teritorialității și personalității, față de vechiul Cod penal care stabilea subsidiaritatea doar pentru principiile realității și universalității.

Art. 13 IMUNITATEA DE JURISDICȚIE

„Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului român”.

Art. 14 EXTRĂDAREA

„(1) Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii.

(2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii.

(3) Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în condițiile legii”.

Actuala reglementare permite extrădarea doar în temeiul unui tratat sau în condiții de reciprocitate, eliminând alte forme.

Predarea sau extrădarea unei persoane operează în relația cu statele membre ale Uniunii Europene. Predarea către un tribunal penal internațional se face având în vedere raportul de cooperare între un stat si organismul internațional. Prin predare se înțelege ………………………….

Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaționale în materie penală, putând fi definită ca procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său și care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracțiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse.

În majoritatea statelor, extrădarea se hotărăște de o autoritate executivă (Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, Consiliul de Miniștri în Franța și Spania, Guvernul în Suedia, ministrul justiției în Canada, etc.), pe baza unei hotărâri judecătorești cu rol de aviz.

În România, extrădarea este reglementată, de asemenea, în Constituție la art. 19 și în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională.

Potrivit dispozițiilor art. 19 din Constituția României,

„(1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.

  (3) Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.

  (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție”.

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, face distincția între extrădarea activă (România, prin Ministerul Justiției, este stat solicitant) și extrădarea pasivă (România, prin Ministerul Justiției, este stat solicitat).

În cazul extrădării active, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, la cererea instanței, dispune darea în urmărire penală în vederea extrădării sau predării în România și comunică acesteia, în cel mai scurt timp, data dării în urmărire internațională și data introducerii semnalării în Sistemul de Informații Schengen.

Instanța, informată despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a persoanei stabilește, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se solicita extrădarea, încheiere definitivă pe care o comunică Ministerului Justiției care, în termen de cel mult 3 zile efectuează un examen de regularitate internațională, în urma căruia fie întocmește cererea de extrădare și o transmite, însoțită de actele anexe, autorității competente a statului solicitat, fie întocmește un act prin care propune ministrului justiției, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea inițierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situații Centrul de Cooperare Polițienească Internațională din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

În urma onorării cererii de extrădare, Ministerul Justiției comunică soluția către autoritatea judiciară română competentă, se primește extrădatul și se predă administrației penitenciare sau autorității judiciare competente, după caz, sau se procedează la urmărirea, judecarea, reținerea în vederea executării unei pedepse, doar pentru fapta care a motivat extrădarea.

Instanța care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiției impuse de statul solicitat și oferirea de garanții în acest sens.

În cazul extrădării pasive, pot fi extrădate din România, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care: sunt urmărite penal, sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni sau sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranță, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanței penale în statul solicitant.

Persoanele exceptate de la extrădare sunt solicitanții de azil, refugiații, persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicție, persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca suspecți, persoane vătămate, părți, martori sau experți ori interpreți în fața unei autorități judiciare române solicitante, în limitele imunităților conferite prin convenție internațională.

Cetățenii români pot fi extrădați din România în baza convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate, dacă persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii, are și cetățenia statului solicitant, sau a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.

   Având caracter urgent, procedura extrădării pasive se desfășoară și în timpul vacanței judecătorești.

Cererea de extrădare se adresează Ministerului Justiției, care, primește și examinează cererea de extrădare și actele anexate acesteia. Acesta, fie transmite cererea de extrădare și actele anexate acesteia procurorului general competent în maxim 48 de ore, fie restituie motivat cererea de extrădare și actele anexate acesteia, în cazurile prevăzute de lege.

Dacă s-a dispus extrădarea, Ministerul de Justiție pune în executare, în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor, hotărârea definitivă și comunică statului solicitant soluția cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunțată de autoritatea judiciară competentă.

În cazul unui concurs de cereri Ministerul de Justiție stabilește cărui stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, înștiințând de urgență autoritățile competente ale statelor solicitante.

Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării și cererea de extrădare se soluționează de un complet format dintr-un judecător al secției penale a curții de apel competente, hotărârea pronunțată fiind supusă apelului.

În urma dispunerii extrădării din România, se comunică statului solicitant locului (punct de frontieră al României) și data predării, precum și durata arestării în vederea extrădării și se predă extrădatul în baza extrasului hotărârii judecătorești rămase definitive.

Dacă persoana extrădată nu va fi preluată la data stabilită, ea va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile, socotit de la această dată, termen care nu va putea fi prelungit decât cel mult 15 zile.

În situația în care persoana extrădată este cercetată penal de către autoritățile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluționarea definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenție a pedepsei, predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiționate sau până la executarea pedepsei la termen.

TITLUL II   INFRACȚIUNEA

CAPITOLUL I   DISPOZIȚII GENERALE

 
Art. 15 TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII

„(1) Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

(2) Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Diferențele dintre actuala reglementare și dispozițiile art. 17 din vechiul Cod penal constau în:

pericolul social nu mai constituie o trăsătură esențială a infracțiunii;

este legiferat caracterul nejustificat al faptei;

este legiferat caracterul imputabil persoanei care a săvârșit fapta.

Astfel, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt:

prevederea faptei de către legea penală;

caracterul nejustificat (ilicit);

caracterul imputabil.

Prevederea faptei în legea penală constituie o punere în aplicare a principiului legalității incriminării, menționat la art. 7 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 23 alin. (12) din Constituția României și la art. 1 alin. (1) Cod penal.

Astfel, conform dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, intitulat „Nici o pedeapsă fără lege”, „nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia o infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii”, iar conform dispozițiilor art. 23 alin. (12) din Constituția României „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii”.

Prevederea faptei se realizează prin:

existența unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă;

existența unei fapte concrete;

corespondența dintre trăsăturile faptei concrete și cele ale modelului legal de incriminare.

În practică se compară fapta concretă cu modelul abstract descris în norma de incriminare. Legătura dintre fapta concretă și fapta abstractă descrisă în norma de incriminare exprimă caracterul de tipicitate.

Tipicitatea este dată de concordanța dintre trăsăturile faptei concrete și modelul abstract prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea se referă atât la elementele obiective cât și la elementele subiective din structura normei de incriminare, care constituie trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală.

Tipicitatea nu este suficientă pentru existența unei fapte penale.

Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât și cele de ordin subiectiv (forma de vinovăție). Interpretarea autentică, dată de legiuitor, elimină ambiguitatea creată de faptul că vinovăția, prevăzută în definiția infracțiunii, a fost considerată în doctrină o trăsătură esențială distinctă.

Noțiunile de infracțiune și faptă prevăzute de legea penală nu sunt identice. O faptă prevăzută de legea penală nu este infracțiune decât dacă prezintă și celelalte trăsături esențiale ale infracțiunii: săvârșirea cu vinovăție, caracterul nejustificat (ilicit) și imputabil. Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, care este nejustificată, duce la aplicarea unor sancțiuni de drept penal (măsuri de siguranță) dar nu îndeplinește și celelalte trăsături ale infracțiunii.

B. Caracterul nejustificat există ori de câte ori fapta este tipică și nu există cauze justificative. Pentru a fi infracțiune, o faptă trebuie să fie tipică (trăsăturile sale concrete să corespundă modelului abstract descris de norma de incriminare) și să fie ilicita (să nu fie permisă de ordinea juridică). Prevăzând distinct caracterul nejustificat, dispozițiile art. 15 Cod penal dau expresie concepției tripartite asupra trăsăturilor sau elementelor esențiale ale infracțiunii, din perspectiva căreia existența unei cauze justificative va înlătura caracterul ilicit, fapta continuând să fie tipică. În schimb din perspectiva concepției bipartite, cauza justificativă ar fi înlăturat însăși fapta tipică.

C. Caracterul imputabil.

Imputabilitatea implică existența unor condiții intelectuale și spirituale în care persoana este conștientă de actele sale. Imputabilitate există atunci când persoana are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică și socială (caracterul delictuos sau antisocial) a actului său, de a aprecia motivele care îl stimulează la acel act sau îl rețin de la acel act și de a se determina conform acestei aprecieri; în doctrina națională, în loc de imputabilitate, se întrebuințează mai mult termenul de responsabilitate.

Legea română nu definește imputabilitatea așa cum o face, de exemplu, Codul penal italian la art. 85, care o definește ca fiind capacitatea de a înțelege și de a voi. Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei fapte nu era responsabil. Condițiile existenței imputabilității pot fi deduse, per a contrario, prin eliminarea cauzelor care exclud imputabilitatea și care sunt prevăzute expres la articolele 23 – 31 din actualul Cod penal: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit. Lipsa acestor cauze generează existența imputabilității.

Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii și al punerii ei în practică, nefiind necesară și în momentul producerii rezultatului. Imputabilitatea trebuie să existe în tot timpul în care persoana poate influența procesul cauzal. Influența exercitată de persoană asupra procesului cauzal inițiat poate consta în aceea că îl oprește, îi dă altă direcțiune sau împiedecă producerea rezultatului.

Excepție de la regulă fac acele situații denumite actio libera in causa și în care imputabilitatea sau responsabilitatea nu se mai analizează în raport de momentul acțiunii.

Doctrina amintită (Traian Pop), cât și cea actuală consideră că există actio libera in causa în două cazuri:

a) când rezoluția se ia în stare de imputabilitate, iar acțiunea sau omisiunea se săvârșește în stare de neimputabilitate;

b) când cineva poate prevede că în stare de neimputabilitate se dedă la acțiuni sau omisiuni sancționate penal și nu ia precauțiunile menționate, anume cu scopul ca să le comită.

Doctrina actuală mai adaugă însă o a treia situație, destul de controversată, respectiv aceea potrivit căreia făptuitorul își provoacă starea de iresponsabilitate fără a prevedea, deși putea și trebuia să prevadă că într-o asemenea stare va comite o infracțiune.

D. Consecințele inexistenței trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.

O faptă poate constitui infracțiune numai dacă toate trăsăturile sale esențiale există. Absența oricăreia dintre acestea determină inexistența infracțiunii. În aceste ipoteze acțiunea penală nu poate fi exercitată, iar dacă a fost exercitată nu mai poate continua, absența trăsăturilor esențiale ale infracțiunii menționate la art. 16 alin. (1) lit. b) și d) ducând la soluțiile procesuale de clasare (art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) sau d) din Codul de procedură penală) ori de achitare (art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) și d) Codul de procedură penală).

Conform dispozițiilor art. 16 alin. (1), acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar dacă a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

fapta nu există;

fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;

nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;

există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;

a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;

există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

există autoritate de lucru judecat;

a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Instituția similară soluțiilor de neîncepere a urmăririi penale sau de netrimitere în judecată, întemeiate pe lipsa pericolului social, este renunțarea la urmărirea penală, expresie a principiului oportunității (constatarea inexistenței unui interes public în urmărirea unei infracțiuni), prevăzută de art. 7 alin. (2) din actualul Cod de procedură penală, conform căruia „în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia”.

Aprecierea interesului public se face după următoarele criterii:

conținutul faptei;

modul și mijloacele de săvârșire;

scopul urmărit;

împrejurările concrete de săvârșire;

urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.

În concret, potrivit dispozițiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală „în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia”. Aceste criterii sunt asemănătoare cu cele prevăzute de art. 181 din vechiul Cod penal.

Instituția similară achitării întemeiate pe lipsa pericolului social este renunțarea la aplicarea pedepsei prevăzută de dispozițiile art. 80 – 82 Cod penal.

Caracterul ilicit constă în opoziția dintre faptă și ordinea juridică. O faptă tipică care este permisă de ordinea juridică nu constituie infracțiune (de exemplu un omor săvârșit în legitimă apărare). O faptă tipică nu este obligatoriu și ilicită, întrucât tipicitatea este numai un indiciu al ilicității.

Art. 16 VINOVĂȚIA

„(1) Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

(2) Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.

(3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:

   a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

   b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

(4) Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:

   a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

   b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.

(5) Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

   (6) Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”.

Alin. (1) al art. 16 a fost introdus de legiuitor pentru a întări ideea dezbătută în doctrină și în practica judiciară potrivit căreia nu poate exista infracțiune dacă nu există forma de vinovăție cerută de lege.

Vinovăția nu este o trăsătură esențială distinctă a infracțiunii, ci un element care ține de prevederea faptei în legea penală. Prin vinovăție se atribuie conștiinței și voinței autorului actul de conduită. Ea reprezintă aspectul subiectiv al conceptului de infracțiune. Potrivit concepției psihologice, reflectată de actualul Cod Penal, vinovăția reprezintă legătura psihică dintre autor și conduita care determină urmarea (rezultatul). Potrivit concepției normative vinovăția reprezintă consensul între comportamentul persoanei și cerințele normei de incriminare. În condițiile în care voința implică raportarea legăturii psihice la norma de incriminare considerăm aplicabilă și teoria normativă a voinței.

Vinovăția nu se confundă cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând capacitatea de a înțelege și a voi în momentul săvârșirii faptei. Vinovăția sau culpabilitatea și imputabilitatea sunt, ambele, elemente subiective, consecința lor fiind responsabilitatea.

Existența vinovăției se verifică după ce, în prealabil, s-a verificat existența trăsăturilor esențiale obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), ilicitatea și imputabilitatea.

Codul penal este caracterizat de continuitate în ceea ce privește cele două forme ale vinovăției, intenția (intenția directă și intenția indirectă sau eventuală) și culpa (culpa cu prevedere sau ușurință și culpa fără prevedere ori culpa simplă sau greșeala). Astfel, art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) și lit. b) din vechiul Cod penal își are corespondentul în art. 16 alin. (3) lit. a) și lit. b) Codul penal în vigoare, iar art. 19 alin. (1) pct. 2 lit. a) și lit. b) din vechiul Cod penal, în art. 16 alin. (4) lit. a) și b) Cod penal în vigoare.

În plus, reglementarea în vigoare introduce expres intenția depășită (praeterintenția) ca formă a vinovăției, alături de intenție și culpă, dând și definiția acesteia la art. 16 alin. (5) Cod penal.

Deși din punct de vedere normativ reglementarea praeterintenției apare ca o noutate în Codul penal, aceasta nu reprezintă decât o transpunere la nivel legislativ a unei norme de drept de origine doctrinară și jurisprudențială.

În Codul penal în vigoare, reglementarea praeterintenției s-a făcut doar la nivelul dispozițiilor cu caracter general, pe când, în vechiul Cod penal, intenția depășită era consacrată de unele incriminări din partea specială.

Astfel:

pentru infracțiunea de viol, conform dispozițiilor art. 197 alin. (2) lit. c) și alin. (3) din vechiul Cod penal, se aplica pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, dacă s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, și pedeapsa cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;

tâlhăria, conform dispozițiilor art. 211 alin. (2) lit. e) și alin. (3) din vechiul Cod penal, era pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de ani când a avut ca urmare pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei și cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi atunci când a avut consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei;

infracțiunea de distrugere, conform dispozițiilor art. 218 din vechiul Cod penal, era pedepsită cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi când a avut consecințe deosebit de grave și cu detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi când a avut ca urmare un dezastru (acesta fiind definit ca distrugerea sau degradarea unor mijloace de transport în comun, de mărfuri sau persoane, ori a unor instalații sau lucrări și care a avut ca urmare moartea sau vătămarea gravă a integrității corporale ori sănătății mai multor persoane).

În componența intenției depășite se regăsesc atât intenția cât și culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul acționează cu intenția de a produce un anumit rezultat, care, din cauza împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta, devine mai grav. Astfel, infracțiunea mai ușoară (rezultatul dorit) se poate comite în oricare dintre modalitățile intenției, directă sau indirectă, iar infracțiunea mai gravă (rezultatul mai grav) se poate comite în oricare dintre modalitățile culpei, simplă sau cu prevedere.

Persoanei care a săvârșit fapta penală îi este imputabil rezultatul mai grav doar în măsura în care acesta l-a prevăzut sau ar fi putut să îl prevadă (legiuitorul a optat pentru răspunderea subiectivă, spre deosebire de opțiunea legiuitorului anterior).

Praeterintenția, ca formă a vinovăției, se întâlnește mai des în practică în combinația formată dintr-o intenție directă și o culpă fără prevedere, celelalte forme fiind mai rar întâlnite.

Prin Decizia nr. 20/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 3/2008, s-a admis recursul în interesul legii, precizându-se că „(…) sintagma «infracțiunilor săvârșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane» conținută în dispozițiile art. 76 alin. 2 din Codul penal (n.n. vechiul Cod penal) se interpretează în sensul că aceasta se referă la orice infracțiune a cărei formă de vinovăție este praeterintenția”.

Art. 17 SĂVÂRȘIREA INFRACȚIUNII COMISIVE PRIN OMISIUNE

„Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când:

a) există o obligație legală sau contractuală de a acționa;

b) autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului”.

Necesitatea reglementării juridice a dispozițiilor art. 17 Cod penal, inspirate de art. 11 din Codul penal spaniol, își are originea în doctrina și practica judiciară. Reglementarea asigură în acest fel conformitatea cu exigențele principiului legalității, statuate și prin art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Nicio pedeapsă fără lege”).

Când norma penală este prohibitivă, ea poate fi încălcată printr-o acțiune, aflându-ne în prezența unei infracțiuni comisive. Când norma penală este imperativă, ea poate fi încălcată printr-o inacțiune, omisiune, aflându-ne în prezența unei infracțiuni omisive.

Excepție de la această regulă este situația infracțiunilor comisive care pot fi săvârșite prin omisiune. Acestea au la bază o incriminare comisivă dar rezultatul poate fi produs și printr-o inacțiune.

Conform dispozițiilor art. 17 Cod penal, infracțiunea comisivă se considera săvârșită prin omisiune, ca și în doctrina veche:

când exisă obligația legală sau contractuală de a acționa.

În doctrină s-a arătat că această obligație poate decurge din:

legătura naturală dintre membrii familiei, între care există obligația reciprocă de a se proteja împotriva unor urmări vătămătoare pentru viața sau integritatea corporală; obligația mamei de a asigura hrană nou-născutului;

legătură strânsă interumană;

asumarea voluntara a obligației de protecție (obligația medicului de a-si trata pacientul, obligația persoanei care s-a angajat să călăuzească prin munți turiști, de a le acorda ajutorul în caz de primejdie, etc.);

din promisiunea sau acțiunea anterioară (înotătorul care determină un neînotător să intre în apă adâncă și care este dator să îl salveze în caz de pericol);

obligații de serviciu, profesionale.

când autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Acțiunea sau inacțiunea anterioară poate să fie atât licită cât și ilicită (o persoană decide să facă un foc în curtea casei, pe care după aprindere l-a lăsat nesupravegheat acesta extinzându-se la o locuință învecinată și producând distrugerea acesteia).

Legislațiilor europene ce au servit de model legiuitorului român (Codul penal german la art. 13, Codul penal spaniol la art. 11, Codul penal portughez la art. 10, Codul penal Italian la art. 40 alin. (2), Codul penal elvețian la art. 11) au consacrat infracțiunile comisive prin omisiune, incluzând în partea generală un text care precizează în ce condiții inacțiunea poate fi asimilată acțiunii.

În schimb, atât sistemul juridic francez cât și cel belgian, resping de principiu admiterea acestor infracțiuni. ………………………………

CAPITOLUL II   CAUZELE JUSTIFICATIVE

   
Art. 18 DISPOZIȚII GENERALE

„(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege.

(2) Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților”.

Între cele patru cauze justificative se numără două instituții care se regăseau și în Codul penal anterior, respectiv „legitima apărare” și „starea de necesitate”.

În plus față de prevederile din Codul penal anterior au fost reglementate încă două cauze cu caracter general, respectiv „exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații” și „consimțământul persoanei vătămate”, instituții recomandate de practica și doctrina penală.

Cauza justificativă înlătură o trăsătură esențială a infracțiunii, aceea a ilicității, în absența acesteia fapta neconstituind infracțiune, neavând caracter penal.

În literatura de specialitate s-a afirmat că existența cauzelor justificative „conduc la înlăturarea ilegalității faptului, legitimând comiterea lui” (V. Dongoroz, Drept penal, p. 306).

Atunci când legea penală permite în mod excepțional săvârșirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, ne aflăm în prezența unor cauze justificative.

În dreptul roman se putea spune „feci sed, iure feci” (am făcut, dar am făcut cu drept) atunci când făptuitorul comitea o faptă în asemenea împrejurări. De exemplu, legea interzice și pedepsește omorul, însă îi permite omului să-și apere viața, în legitimă apărare, chiar ucigând o altă persoană.

Pe lângă cauzele justificative cu caracter general, aplicabile în toate cazurile, Codul penal reglementează și cauze justificative cu caracter special, incidente numai în ipotezele pentru care au fost prevăzute:

art. 201 alin. (6) „nu constituie infracțiune întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci și patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului”;

art. 202 alin. (6) „nu constituie infracțiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârșite de un medic sau de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării actului medical”;

art. 272 alin. (2) „nu constituie infracțiune înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea” etc.

Efectele cauzelor justificative sunt:

Înlăturarea caracterului infracțional al faptei. Cauza justificativă înlătură posibilitatea aplicării nu numai a unei sancțiuni penale, dar și a oricăror sancțiuni civile.

Înlăturarea caracterului ilicit, nejustificat al faptei, însă nu și a caracterul tipic al acesteia. Fapta rămâne tipică, prevăzută de legea penală, dar nu mai contravine ordinii de drept care o justifică.

Prezența cauzei justificative face ca un act să fie admis, reglementat sau chiar ordonat de lege. În aceste condiții, nu poate fi concepută legitima apărare, împotriva unei fapte permise de lege.

Cauzele justificative au caracter obiectiv, acționează in rem, producând o justificare cu caracter general. Astfel, prezența unei cauze justificative poate fi invocată de către toți participanții.

Dacă sfera de incidență a cauzelor justificative este depășită (depășirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate) faptele devin nejustificate, ilicite; dar nu pot fi imputate autorului lor datorită unor situații excepționale care nu permit aplicarea unei sancțiuni de natură penală celui ce le-a comis. Acesta poate fi însă supus unor sancțiuni civile, administrative sau disciplinare. (F. Streteanu, …… p. 477)

Art. 19 LEGITIMA APĂRARE

„(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare.

(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.

(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință ori loc împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție ori alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții”.

I. Tanoviceanu (1912) preciza că Forța coercitivă a statului apără pe oameni împotriva agresiunilor nedrepte când „(…) forța socială este absentă și nu-l poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a se proteja singur. În acest caz, fapta în apărare nu reprezintă un act de revoltă împotriva societății (o nesupunere), ci ajută societatea în menținerea ordinii, împiedicând pe agresor să comită o nouă infracțiune. Este chiar în interesul societății ca apărarea legitimă să se exercite cât mai des”.

Legitima apărare este o cauză justificativă care are drept scop apărarea valorilor concretizate în persoana umană, în drepturile acesteia sau într-un interes general, valori apărate prin legea penală. O faptă justificată este o faptă care, deși are tipicitatea unei norme de incriminare, nu îndeplinește o altă trăsătură esențială a infracțiunii, aceea de a fi ilicită, încetând să mai fie în contradicție cu ordinea de drept.

Condițiile legitimei apărări sunt împărțite în condiții referitoare la atac și condiții referitoare la apărare. Existența unui act de atac, concretizat într-o acțiune sau inacțiune socialmente periculoasă este necesară pentru a ne afla în prezența legitimei apărării. Atacul trebuie să fie material, direct, imediat și injust.

În actuala reglementare, legiuitorul a renunțat la condiția „pericolului grav" produs de atac, raportul dintre gravitatea pericolului generat de atac și acțiunile întreprinse pentru înlăturarea lui fiind analizate din perspectiva proporționalității dintre atac și apărare. Prezumția de legitimă apărare legiferată de dispozițiile Codului penal în vigoare operează chiar și în situația în care locul nu este delimitat prin semne de marcare. Astfel, sfera de incidență a prezumției a fost restrânsă la „locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acesta". Se constată că, în ceea ce privește spațiile vizate de prezumție, conținutul reglementării este identic cu cel al infracțiunii de violare de domiciliu prevăzută la art. 224 din actualul Cod penal, dar și la art. 15 Cod penal elvețian, art. 20 Cod penal spaniol și la art. 122 – 5 Cod penal francez.

Codul penal în vigoare prevede o nouă modalitate de pătrundere, respectiv cea efectuată în timpul nopții. Noaptea este considerată că există din momentul în care întunericul a luat locul luminii și până în clipa în care lumina va lua locul întunericului. Amurgul nu înseamnă noapte, iar zorii nu înseamnă lumină. Pentru a ne afla în prezența legitimei apărări, este suficientă pătrunderea fără drept în timpul nopții, nefiind necesar să fie și săvârșită prin modalități violente, viclene ori care implică efracția.

  Actuala reglementare nu mai tratează în cadrul legitimei apărări „excesul justificat de legitimă apărare". Conform dispozițiilor art. 26 alin. (1) din actualul Cod penal, „nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului”, excesul justificat de legitimă apărare constituind o cauză care înlătură vinovăția însăși.

Efectele legitimei apărări

Nu atrage aplicarea unei sancțiuni sau a altei măsuri cu caracter penal.

Este înlăturată răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator. (F. Streteanu, …. p. 496 și T.Pop, Drept penal comparat, p.526), În legătură cu lezarea bunurilor unei terțe persoane, literatura de specialitate a arătat că, dacă acestea au fost folosite de atacator ca instrumente pentru atac, lezarea acestora este justificată de legitima apărare, iar dacă acestea nu au fost folosite de atacator ca instrumente pentru atac, justificarea se poate întemeia pe starea de necesitate.

Art. 20 STAREA DE NECESITATE

„(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate.

(2) Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat”.

Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune, deoarece nu este săvârșită cu vinovăție, făptuitorul fiind constrâns de necesitatea apărării împotriva unui pericol imediat și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Reglementarea stării de necesitate prezintă elemente de noutate, aceasta constituind o cauză justificativă și nu una care înlătură caracterul penal al faptei. De asemenea, actuala reglementare a înlocuit doi termeni din conținutul art. 45 din vechiul Cod penal:

„pericol iminent” cu „pericol imediat”;

„interes obștesc” cu „interes general”.

Excesul în materie de stare de necesitate, așa cum era prevăzut în vechiul Cod penal la art. 45 alin. (3), producând efecte „in personam” și nu „in rem”, a devenit conform actualei reglementări o cauză de neimputabilitate. Regimul juridic actual a menținut condiția conform căreia urmările acțiunii de salvare să nu fie vădit mai grave decât cele produse în lipsa acestei acțiuni.

Actuala reglementare a modificat întinderea efectelor la nivelul participanților, ceea ce va fi determinant în identificarea legii penale mai favorabile, atunci când va fi vorba de participanți.

Efectele stării de necesitate constau în înlăturarea aplicării unei sancțiuni sau a oricărei alte măsuri cu caracter penal, însă, nu și răspunderea civilă în măsura în care se creează un prejudiciu unui terț care nu are nicio legătură cu pericolul creat. Persoana obligată la despăgubiri va fi aceea în favoarea căreia s-a intervenit.

Art. 21 EXERCITAREA UNUI DREPT SAU ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAȚII

„(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de aceasta.

(2) Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală”.

Cauzele justificative prezumate de art. 21 Cod penal sunt:

– exercitarea unui drept recunoscut de lege;

– îndeplinirea unei obligații impuse de lege;

– îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă.

Dispozițiile art. 21 Cod penal au aceeași sferă de cuprindere ca și „ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității legitime” consacrată de art. 137 din Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acesteia, pentru care a optat majoritatea legislațiilor (Codul penal spaniol la art. 20 pct.7, Codul penal italian la art. 51, Codul penal portughez la art. 36).

În doctrina de specialitate (F. Streteanu, …., p.540 – 543) exercitarea unui drept a fost exemplificată prin:

exercitarea autorității parentale, concretizată prin dreptul de corecție al părinților asupra minorilor – caracterul justificativ există numai în raport cu fapte care nu lezează demnitatea minorului sau nu influențează negativ creșterea și educarea acestora;

exercitarea unor drepturi constituționale cum ar fi libertatea presei;

autorizarea oficială constituie cauză justificativă atunci când absența sa nu apare ca element constitutiv al infracțiunii (deținerea sau portul fără drept de arme din categoria celor supuse autorizării – art. 342 alin. (2) Cod penal);

exercitarea unor drepturi ale creditorului.

Cauza justificativă a îndeplinirii obligației impuse de lege poate subzista dacă se respectă condițiile și limitele legii.

Îndeplinirea unei obligații, drept cauză justificativă, poate avea ca temei:

legea – pentru menținerea ordinii publice de către poliție sau jandarmerie pot fi săvârșite fapte care au tipicitatea unor infracțiuni contra integrității corporale, cu atât mai mult cu cât există norme exprese care permit folosirea forței, inclusiv a armelor de foc (art. 31, art. 34 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române).

Doctrina a propus interpretarea definiției legii în sens larg, respectiv actele normative sub forma legii propriu-zise, fundamentale, organice sau ordinare, cât și actele normative date în baza legii.

Caracterul justificativ al actelor normative inferioare legii (regulamente, decrete, decizii, ordine, hotărâri ale administrației) este condiționat de existența următoarelor cerințe:

să nu își depășească domeniul și să nu contrazică o normă superioară;

să reprezinte o regulă de drept și nu o simplă practică administrativă;

să emane de la o autoritate publică și nu de la un organism oarecare.

dispoziția (ordinul) autorității, cum ar fi arestarea unei persoane în baza mandatului de arestare emis.

Autoritate trebuie să fie publică, să aibă caracter de superioritate și să fie competentă să emită ordine cu privire la cazurile și modalitățile în care se aplică legea.

Pentru ca un ordin să aibă caracter justificativ trebuie îndeplinite următoarele condiții:

ordinul sa fie emis de autoritatea competentă;

persoana care a primit și executat ordinul să fi fost competentă să îl execute;

ordinul să fie emis în forma prevăzută de lege;

ilegalitatea ordinului să nu fi fost vădită.

În practică se întâlnește situația în care obligația este impusă prin ordinul superiorului. În acest caz inferiorul este apărat de răspundere dacă este convins, în mod logic, că ordinul dat a fost unul legal. În situația în care inferiorul, făcând o analiză simplă, rațională, bazându-se pe niște noțiuni elementare de disciplină ori acte normative de bază, constată că ordinul este ilegal, și cu toate acestea îl duce la îndeplinire, va fi tras la răspundere. Faptul că acesta și-ar fi dat seama de ilegalitatea ordinului înainte de a-l executa, trebuie demonstrat de către cel care neagă existenta acestei cauze justificative.

Art. 22 CONSIMȚĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE

„(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

(2) Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia”.

Consimțământul persoanei vătămate reprezintă o instituție nouă, fără precedent în legislația anterioară care apela pentru a nu sancționa anumite fapte consimțite la lipsa vinovăției sau la lipsa pericolului social al faptei.

Cauza justificativă a consimțământului persoanei vătămate își are originea în art. 50 din Codul penal italian și în art. 38 din Codul penal portughez etc. În dreptul elvețian consimțământul persoanei vătămate nu este consacrat expres, dar nescris, este admis în unanimitate de doctrină și jurisprudență.

Situația opusă este întâlnită în Codul penal belgian și în cel francez, unde se consideră că existența consimțământului persoanei vătămate nu ar putea fi considerată ca un fapt justificativ de sine stătător. Detaliere articol cod francez

Fundamentul acestei cauze justificative are la bază teorii precum cedarea unui drept de către victimă, renunțarea la un drept sau renunțarea la protecția legii.

Întrucât renunțarea la o valoare socială protejată de lege în favoarea individului poate afecta și interese ale societății, consimțământul persoanei vătămate trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții de valabilitate:

a) să fie valabil exprimat

Titularul valorii sociale trebuie să fie o persoană care înțelege semnificația actului său de dispoziție și îl face în cunoștință de cauză. De regulă nu se cere o formă scrisă a consimțământului, ea putând fiind orală, sau chiar tacită, în măsura în care constă într-un comportament univoc al titularului dreptului. Prin excepție, conform dispozițiilor art.144 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în materia prelevării și transplantului de țesuturi și organe umane au fost impuse o serie de condiții de formă pentru consimțământ.

b) să fie anterior sau concomitent cu actul consimțit

Consimțământul trebuie să existe în momentul comiterii infracțiunii, fiind necesar să fie exprimat până în momentul primului act de executare. Un consimțământ ulterior reprezintă o iertare.

c) să provină de la titularul valorii sociale ocrotite

Consimțământul este exprimat personal de către autor, dar poate fi exprimat și de către un reprezentant atunci când valoarea socială nu este indisolubil legată de persoana titularului. Este cazul proprietarului unui bun care poate transmite unui administrator dreptul de a încuviința distrugerea acestuia. Dacă consimțământul reprezentantului în cazul unei persoane care suferă de alienație mintală se acceptă, este discutabilă vârsta minorului de la care acesta poate consimți, susținându-se fie că instanțele vor verifica în fiecare caz dacă minorul care a consimțit a putut să își dea seama de actul la care a consimțit, fie că ar trebui aplicate regulile dreptului civil privind capacitatea unei persoane de a dispune de drepturile sale (G. Antoniu, Noul Cod penal, vol. I, p.280).

d) să fie determinat

Trebuie ca victima să știe dinainte care sunt consecințele faptei pe care o acceptă. Consimțământul nu este valabil când urmările acțiunii consimțite nu pot fi determinate anterior comiterii faptei.

e) să privească o valoare socială de care titularul poate dispune, respectiv doar drepturile de care persoana vătămată poate să dispună în mod legal.

Consimțământul nu va opera ca o cauză justificativă în cazul acelor valori sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparțin (consimțământul unui soț dat celuilalt soț pentru încheierea unei alte căsătorii nu este valabil, pentru că valoarea lezată nu îi aparține), fie pentru că ar duce la o pierdere totală și ireversibilă a valorii sociale (consimțământul dat de victimă pentru amputarea unui picior, fără a exista o necesitate medicală în acest sens).

De asemenea, consimțământul nu va produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, atunci când legea îi exclude valoarea justificativă (traficul de persoane).

Se consideră consimțământ prezumat acea cauză justificativă aflată între consimțământul tacit și starea de necesitate. (F. Streteanu, …., p. 538)

În doctrină (F. Streteanu, …., p. 538) s-a considerat incident consimțământul nu doar în ipoteza în care acțiunea are loc în interesul titularului valorii sociale, ci și atunci când aceasta se face în interesul autorului, când lezarea valorii sociale aparținând terțului trebuie să fie redusă și să existe elemente pe care să se bazeze probabilitatea consimțământului. Astfel, în situația în care o persoană ia bicicleta unui prieten pentru a face o deplasare urgentă, se poate prezuma consimțământul pentru luarea bunului, având în vedere relația de prietenie.

În cazul infracțiunilor din culpă consimțământul este în general admis și se referă la acțiunea comisă cu încălcarea obligației de prudență, la conduita creatoare de risc și nu la rezultatul acesteia (F. Streteanu, …., p. 535 – 537). Dacă acțiunea consimțită produce un rezultat mai grav decât cel avut în vedere de persoana care a consimțit, autorul acțiunii va răspunde pentru acest rezultat mai grav, care îi va fi imputat cu titlu de culpă.

 
CAPITOLUL III   CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

   
Art. 23 DISPOZIȚII GENERALE

„(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.

(2) Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit”.

Imputabilitatea reprezintă una dintre trăsăturile infracțiunii prevăzute de art. 15 Cod penal și a fost definită în literatura de specialitate ca situația juridică în care se găsește o persoană căreia i s-a atribuit un fapt penal, ca fiind săvârșit de ea în mod vinovat, nelegitim. (V. Dongoroz, Drept penal, p.334)

Conform dispozițiilor art. 23 Cod penal cauzele de neimputabilitate înlătură caracterul penal al faptei, fiind cauze personale, care nu se răsfrâng, cu excepția cazului fortuit, asupra participanților, de ele urmând a beneficia doar persoana care a acționat sub imperiul lor.

Art. 24 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista”.

Dispozițiile art. 24 Cod penal le reproduc pe cele ale art. 46 alin. (1) din vechiul Cod penal, neexistând nicio modificare a condițiilor de existență.

Fapta săvârșită sub imperiul constrângerii fizice nu constituie infracțiune, lipsindu-i o trăsătură esențială, respectiv imputabilitatea. Fapta rămâne tipică și ilicită (nejustificată), însă nu poate fi imputată persoanei care a săvârșit-o. În cazul săvârșirii unei fapte din cauza constrângerii fizice este exclusă aplicarea unei pedepse, însă, nu și aplicarea măsurilor de siguranță, care, conform dispozițiilor art. 107 alin. (2) Cod penal se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală și nejustificate.

În cazul constrângerii fizice va răspunde civil persoana care a exercitat-o.

Art. 25 CONSTRÂNGEREA MORALĂ

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Art. 26 EXCESUL NEIMPUTABIL

„(1) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului.

(2) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”.

Modificarea adusă de Codul penal în vigoare o reprezintă introducerea în categoria cauzelor de neimputabilitate, și nu în cea a cauzelor justificative, a excesului neimputabil (denumit anterior exces justificat) de legitima apărare și a excesului neimputabil de stare de necesitate.

Art. 27 MINORITATEA FĂPTUITORULUI

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal”.

Actuala reglementare este o reproducere a art. 50 din vechiul Cod penal, minoritatea fiind caracterizată ca o cauză de neimputabilitate, condițiile de incidență fiind determinate prin raportare la dispozițiile art. 113 Cod penal privind limitele răspunderii penale, respectiv capacitatea penală.

Dispoziția este conformă cu Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989.

În stabilirea răspunderii penale a minorilor operează vârsta și discernământul.

Astfel, distingem între:

perioada stării de neimputabilitate absolută (până în vârsta de 14 ani) când operează o prezumție absolută a lipsei de discernământ, fiind exclusă proba contrarie;

perioada stării de neimputabilitate condiționată (între 14 și 16 ani, cu condiția absenței discernământului) când operează prezumția lipsei de discernământ, care poate fi răsturnată prin proba contrarie;

perioada imputabilități prezumate (peste 16 ani) când operează o prezumție de discernământ, dar care poate fi înlăturată, făcându-se proba iresponsabilității ori intoxicației (art. 28 și art. 29 Cod penal).

Este exclusă aplicarea unor pedepse minorilor sub 14 ani sau celor cu vârsta cuprinsă între 14 – 16 ani, în cazul cărora nu s-a făcut dovada că au acționat cu discernământ, însă, este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță.

Pentru a înlătura caracterul imputabil al faptei, minoritatea trebuie să existe la momentul săvârșirii acesteia. În cazul infracțiunilor continue și continuate, data săvârșirii este aceea a încetări acțiunii și inacțiunii, respectiv aceea a comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni.

Minoritatea înlătură răspunderea penală însă nu și răspunderea civilă atunci când se dovedește o culpă a acelora care trebuiau să vegheze la creșterea și educare minorului. Astfel, pentru paguba pricinuită de un minor care a fugit de la domiciliu răspund părinții sau persoanele care, în momentul producerii pagubei, aveau datoria legală de supraveghere a minorului, cu excepția cazului în care fapta păgubitoare s-ar fi produs chiar dacă supravegherea ar fi fost exercitată.

Art. 28 IRESPONSABILITATEA

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze”.

Iresponsabilitatea este considerată cauză de neimputabilitate. Alienația mintală, ca și cauză a iresponsabilității, așa cum era reglementată în vechiul Cod penal, a fost înlocuită cu boala psihică.

În concepția legiuitorului român, iresponsabilitatea are următoarele cauze:

imposibilitatea persoanei de a-și da seama de propriile acțiuni sau inacțiuni (factorul intelectiv);

imposibilitatea persoanei de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale, de a le controla (factorul volitiv).

Stările de impasibilitate a persoanei de a-și da seama, de a fi stăpână sau de a controla acțiunile sau inacțiunile proprii trebuie să fie determinate de:

boala psihică;

alte cauze de aceeași natură care au aceleași urmări.

Stărilor emotive sau pasionale (mânie, frică, bucurie, iubire, ură, gelozie), potrivit literaturii de specialitate (V. Dongoroz, Drept penal, p. 317, G. Antoniu, Vinovăția penală, p. 222, 396) nu sunt cauze de iresponsabilitate, chiar dacă afectează capacitatea intelectivă și volitivă, putând fi avute în vedere ca circumstanțe atenuante.

Iresponsabilitatea exclude aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri educative deoarece nu există imputabilitate, însă este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță.

Art. 29 INTOXICAȚIA

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive”.

Actuala reglementare a înlocuit termenul de „beție”, folosit de precedentul Cod penal, cu cel de „intoxicație”, acesta din urmă redând mai fidel și mai corect din punct de vedere medico-legal conținutul respectivei cauze.

Intoxicația este definită ca fiind o stare fizică și psihică anormală determinată de consumul unor substanțe care alterează capacitatea de a înțelege și de a-și exprima voința.

După modul în care se produce starea de intoxicație, aceasta este:

– involuntară (accidentală);

– voluntară.

După consecința acesteia, există intoxicație:

– completă (capacitatea de a înțelegi și voi este înlăturată);

– incompletă (capacitatea de a înțelege și a voi este atenuată).

După frecvența consumului de substanțe apte să producă intoxicația, aceasta este:

– simplă sau ocazională (consumul are loc numai cu anumite prilejuri);

– obișnuită (consumul are loc oricând, cu orice prilej);

– cronică (există o dependență, o alterare patologică permanentă a facultăților psihice).

Dacă intoxicația cronică duce la pierderea capacității intelective și volitive, cauza de neimputabilitate va fi iresponsabilitatea și nu intoxicația.

Pentru a constitui o cauză de neimputabilitate intoxicația trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie involuntară (accidentală), cu excluderea voinței autorului în provocarea acestei stări (din eroare sau fiind constrâns);

să fie completă, autorul să nu fi putut să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori să nu fi putut să le controleze;

să existe în momentul săvârșirii faptei, iar în cazul infracțiunilor cu durată de consumare, trebuie să se mențină pe toată durata de săvârșire.

Nu pot fi aplicate pedepse sau măsuri educative, însă este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță, deoarece fapta, deși nu este imputabilă, își păstrează caracterul ilicit. Doctrina a arătat că posibilitatea aplicării măsurilor de siguranță în cazul beției involuntare și complete este puțin probabilă, întrucât această stare este pasageră (F. Streteanu, Tratat de drept penal, op. cit., p. 557).

Conform dispoziției interpretative date de art. 241 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, „prin substanțe psihoactive se înțelege substanțele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătății”.

Art. 30 EROAREA

„(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

(3) Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.

(4) Prevederile alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei dispoziții legale extrapenale.

(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”.

Codul penal consacră la art. 30 alin. (4) eroarea asupra unei norme extrapenale și la art. 30 alin. (5) eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.

În doctrină s-a spus că eroarea reprezintă cunoașterea falsă, greșită a unui lucru sau a unor stări, situații sau împrejurări (T. Pop, op. cit., p.457), o falsă cunoaștere a realității naturale sau normative (F. Mantovani, F. Streteanu, op. cit., p. 566).

Deși este un concept distinct de cel al erorii, ignoranța are efecte identice cu eroarea, din perspectiva dreptului penal. Ignoranța constă în necunoașterea unui lucru sau a unor stări, situații sau împrejurări. Îndoiala sau incertitudinea nu se confundă nici cu eroarea și nici cu ignoranța. Aceasta presupune reprezentarea posibilității în care cunoașterea realității să nu fie cea corectă. Este vorba despre situația în care, autorul își asumă riscul, acționând în stare de îndoială, cu dol eventual.

Clasificarea erorii

a) În funcție de evitabilitatea erorii, există:

– eroare vincibilă sau culpabilă, care ar fi putut fi evitată prin diligența autorului (exclude intenția, dar nu exclude culpa);

– eroare invincibilă, care nu poate fi evitată, oricâte diligențe s-ar depune (exclude atât intenția, cât și culpa).

b) În funcție de obiect, există:

– eroare de drept (cunoașterea greșită sau necunoașterea legii). Caracterul exonerator de culpabilitate al erorii de drept extrapenal este recunoscut de actuala reglementare la art. 30 alin. (4);

– eroare de fapt (cunoașterea greșită sau necunoașterea au ca obiect faptele).

c) În funcție de ținta asupra căreia acționează, există:

– eroare asupra tipicității, când poartă asupra unui element constitutiv al infracțiunii;

– eroare asupra ilicității, când poartă asupra caracterului interzis, ilegal al comportamentului.

Condițiile erorii:

să existe la momentul săvârșirii faptei;

să poarte asupra:

– unei stări (modul în care se prezintă o persoană, din perspectiva stării de sănătate, a stării intelectuale, a stării civile, ori un bun, din perspectiva stării de uzură, a valoarii lui de întrebuințare, ori o instituție, din perspectiva sarcinilor ce îi revin);

– unei situații (poziția pe care o persoană, un bun sau o instituție o are în cadrul relațiilor sociale (situația de cetățean român sau de străin a unei persoane, de rudă apropiată, de funcționar, situația de bun provenind din săvârșirea unei fapte penale, de bun aparținând patrimoniului);

– unei împrejurări (o realitate concretă ce caracterizează fapta concretă (în timpul nopții, în timpul unei calamități, fără autorizare).

Stările, situațiile și împrejurările de fapt care aparțin conținutului constitutiv al infracțiunii (menționate la art. 30 alin. (1) Codul penal) sau care îi agravează imputabilitatea (menționate la art. 30 alin. (3) Cod penal), în măsura în care nu sunt cunoscute la momentul săvârșirii infracțiunii, configurează eroarea esențială. Eroarea de fapt care se referă la alte stări, situații, împrejurări decât cele stabilite în art. 30 alin. (1) și (3) Cod penal, este o eroare neesențială care nu are efect exonerator de imputabilitate.

Eroarea de drept extrapenal, reglementată de art. 30 alin. (4) Cod penal ține de tipicitatea faptei, făcând trimitere la alineatele precedente. Art. 30 alin. (4) Cod penal reglementează o eroare care se referă la o noțiune de drept ce formează sau determină un element constitutiv al infracțiunii, un element circumstanțial agravant sau circumstanță agravantă a acesteia, așadar, o eroare asupra tipicității. Produce aceleași efecte ca și eroarea de fapt.

Eroarea asupra caracterului ilicit este, de regulă, o eroare de drept, dar poate fi și o eroare de fapt. Își produce efectele asupra vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii (F. Streteanu, op. cit., p.569).

Efectele erorii:

Eroarea, dacă privește un element constitutiv, înlătură imputabilitatea, iar dacă privește doar o circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant, înlătură efectul acestora.

Eroarea de fapt esențială exclude intenția; fapta comisă în condițiile unei astfel de erori nu poate fi imputată ca infracțiune intenționată, ci, cel mult ca infracțiune din culpă în măsura în care respectiva eroare este rezultatul unei imprudențe sau neglijențe pedepsite de lege (T. Pop. op. cit., p. 461).

În măsura în care este invincibilă, eroarea înlătură imputabilitatea atât pentru infracțiunile intenționate, cât și pentru cele din culpă; dacă este vincibilă, imputabilitatea va fi înlăturată numai pentru infracțiunile intenționate, nu și pentru cele din culpă (eroarea datorată culpei autorului prevăzută la art. 30 alin. (3) Cod penal).

Eroarea de fapt neesențială nu are niciun efect asupra imputabilității. Sunt considerate erori neesențiale eroarea asupra persoanei, obiectului, aberratio ictus. Există și situații în care eroarea asupra obiectului, persoanei devine esențială. Este cazul autorului care sustrage un bun pe care îl consideră, din eroare, ca aparținând unei alte persoane, dar, în realitate, sustrage bunul propriu, sau cazul autorului care intenționează să își omoare soțul, însă, din eroare, ucide o altă persoană. În acest ultim caz eroarea este esențială în ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 199 Cod penal.

Caracterul de eroare esențială sau neesențială al lui aberratio ictus este controversat. Majoritar se consideră ca fiind o eroare neesențială, urmând a fi reținută o singură infracțiune intenționată în raport cu persoana sau bunul efectiv lezat; actul comis prin aberatio ictus va fi imputat ca și cum nu ar fi intervenit eroarea. Într-o altă opinie, în caz de aberratio ictus există pluralitate de infracțiuni: tentativă în raport cu obiectul sau persoana pe care autorul a voit să îl lezeze și infracțiune din culpă în raport cu obiectul sau persoana asupra cărora s-a produs rezultatul.

Art. 31 CAZUL FORTUIT

„Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

Este o cauză de neimputabilitate care are efecte asupra tuturor participanților, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (2) Cod penal, fiind o excepție de la regimul juridic al cauzelor de neimputabilitate, reglementat de art. 23 alin. (1) Cod penal, potrivit căruia acestea sunt cauze personale.

În literatura de specialitate s-a reținut că imposibilitatea de prevedere a faptei este generată de aprecierea că, în situații identice, nicio persoană nu ar fi putut să prevadă rezultatul produs (C. Bulai, Manual de Drept Penal – Partea Generala, 1997).

Condițiile de existență a cazului fortuit ca și cauză de neimputabilitate sunt:

1) existența unei legături de cauzalitate între împrejurarea fortuită și rezultatul produs

În momentul intervenției împrejurării fortuite, persoana în cauză poate desfășura:

acțiune licită – conducătorului unei mașini care circulă cu viteza legală îi apare în față o persoană care a fost îmbrâncită, nemaiputând evita accidentarea acesteia (Tribunalul București, Repertoriu de practică 1981-1985);

o acțiune ilicită – victima urmărește pe hoțul care în timp ce fuge cu bunurile furate face infarct și moare. Persoana care și-a recuperat lucrurile nu va răspunde pentru deces (Dongoroz, Drept penal).

2) împrejurarea care a determinat producerea rezultatului să nu fi putut fi prevăzută de orice persoană, nu doar de cel care a săvârșit fapta

Un accident de circulație, soldat cu moartea victimei, a fost cauzat de o defecțiune tehnică a mecanismului de direcție, defecțiune care nu a putut fi constatată nici de conducător și nici de specialiștii care au făcut inspecția tehnică anuală.

Imprevizibilitatea se referă la ivirea împrejurării și nu la rezultat, care, în general, este previzibil.

3) fapta care a dus, datorită împrejurării imprevizibile la un rezultat socialmente periculos să fie o faptă prevăzută de legea penală.

CAPITOLUL IV   TENTATIVA

Art. 32 TENTATIVA

„(1) Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul.

(2) Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea”.

În reglementarea actuală, la tentativa idonee prevăzută de art. 32 alin. (1) Cod penal se înlocuiește cuvântul „hotărârea” cu „intenția”.

Dispozițiile art. 20 alin. (2) din vechiul Cod penal, care reglementau tentativa relativ improprie, au fost eliminate, considerându-se că formularea art. 32 alin. (1) Cod penal acoperă și această formă.

Tentativa neidonee se menține la alin. 2 Cod penal.

Art. 33 PEDEPSIREA TENTATIVEI

„(1) Tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta.

(2) Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață, iar instanța s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”.

Limitele pedepsei se reduc la jumătate, ca și în vechea reglementare, renunțându-se la condiția limitei minimale. De asemenea, se reduce maximul de pedeapsă pentru teza ultimă a alin. (2).

Principiile generale prevăzute la alin. (1) și (2) se aplică și persoanei juridice.

Art. 34 DESISTAREA ȘI ÎMPIEDICAREA PRODUCERII REZULTATULUI

„(1) Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.

(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

Dispozițiile art. 34 Cod penal resistematizează dispozițiile art. 22, art. 29 și art. 30 din vechiul Cod penal. La alin. (1) se adaugă o cauză de nepedepsire, respectiv încunoștiințarea autorităților, însă doar în condițiile în care consumarea acesteia a putut fi împiedicată de către altcineva. Desistarea și împiedicarea trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei.

Se renunță la instituția instigării neurmate de executare prevăzută de dispozițiile art. 29 din vechiul Cod penal.

Împiedicarea săvârșirii infracțiunii, prevăzută de art. 30 din vechiul Cod penal este tratată și modificată parțial la art. 51 Cod penal.

CAPITOLUL V   UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

   
Art. 35 UNITATEA INFRACȚIUNII CONTINUATE ȘI A CELEI COMPLEXE

„(1) Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

(2) Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală”.

În actuala reglementare se elimină prevederea inexistenței pluralității de infracțiuni în cazul infracțiunilor continuate și complexe, acestea rezultând chiar din eliminarea articolului.

Un alt element de noutate este acela că infracțiunii continuate îi este caracteristică unitatea subiectului pasiv.

Potrivit dispozițiilor art. 238 din Legea nr. 187/2012 – „în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, condiția unității subiectului pasiv se consideră îndeplinită și atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracțiunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracțiunea a adus atingere unor subiecți pasivi secundari diferiți, dar subiectul pasiv principal este unic”.

În definiția infracțiunii complexe, actuala reglementare a înlocuit expresia „ca element sau circumstanță agravantă” cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravat”, modificare cerută de doctrina penală.

Art. 36 PEDEAPSA PENTRU INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ

ȘI INFRACȚIUNEA COMPLEXĂ

„(1) Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

(2) Infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

(3) Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată”.

Prin dispozițiile art. 36 alin. (1) Cod penal s-a modificat la infracțiunea continuată regula aplicării pedepsei, reducându-se sporul închisorii la 3 ani în Codul penal față de 5 ani în vechiul Cod penal, iar amenda cu 1/3 în Codul penal față de 1/2 în vechiul Cod penal, atât pentru persoana fizică cât și pentru persoana juridică.

Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se va proceda astfel:

a) în cazul infracțiunii continuate legea mai favorabilă se stabilește în două etape:

se vor compara cele două legi cu privire la limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea comisă;

se vor compara cele două legi cu privire la condițiile de existență și tratamentul sancționator. Pot exista diferențe, întrucât legea nouă adaugă o cerință suplimentară, unitatea de subiect pasiv, astfel încât potrivit vechii reglementări putem avea infracțiune continuată, iar potrivit actualei legi, aferent aceleași fapte, să avem concurs de infracțiuni. Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se va compara regimul sancționator aferent celor două calificări, infracțiune continuată sau concurs de infracțiuni.

b) în cazul infracțiunii complexe, caracterul mai favorabil al uneia dintre legi poate apărea în situația în care, potrivit uneia dintre acestea, activitatea infracțională a inculpatului se înscrie în tiparul unei infracțiuni complexe, iar potrivit alteia ea va constitui concurs de infracțiuni. Astfel, furtul simplu comis într-o locuință în care s-a pătruns prin violare de domiciliu va fi calificat potrivit vechiului Cod penal, drept concurs de infracțiuni (art. 208 Cod penal și art. 192 Cod penal), iar potrivit actualului Cod penal, o singură infracțiune de furt calificat comisă prin violare de domiciliu (art. 229 alin. (2) lit. b) Cod penal). Și în acest caz se va compara regimul sancționator aferent celor două calificări, infracțiune complexă sau concurs de infracțiuni. (F. Streteanu – Documentare privind aplicarea in timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a NCP – www.just.ro)

   
Art. 37 RECALCULAREA PEDEPSEI PENTRU

INFRACȚIUNEA CONTINUATĂ SAU COMPLEXĂ

„Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior”.

Art. 38 CONCURSUL DE INFRACȚIUNI

„(1) Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

(2) Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni”.

Codul penal în vigoare prevede concursul de infracțiuni sub cele două aspecte clasice, denumite în teoria dreptului concurs real și concurs ideal, acestea primind o reglementare mai sistematizată și mai completă în raport cu reglementarea din vechiul Cod Penal.

Elementul de noutate al actualei reglementari îl reprezintă introducerea la alin. (1) care definește concursul real de infracțiuni, a condiției „prin acțiuni sau inacțiuni distincte".

În literatura de specialitate cât și în legislația penală în vigoare, concursul de infracțiuni constă în existența a două sau mai multe infracțiuni, săvârșite de aceeași persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele. Concursul de infracțiuni exprimă, de regulă, un grad mărit de pericol social al infracțiunii, acest grad fiind mai ridicat pe măsura creșterii numărului infracțiunilor concurente.

Art. 39 PEDEAPSA PRINCIPALĂ ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACȚIUNI

„(1) În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:

   a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

   b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

   c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;

   d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;

   e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c).

(2) Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață”.

Pravila lui Matei Basarab din 1652 prevedea că: „cela ce va fura un lucru cât de puțin întâiu să-l bată, iar de-l va fura și a doua oară, să-l însemne la nas de o parte, iar de va fura și a treia oară, să moară în furci (spânzurătoare)”.

Codul penal actual consacră sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, la art. 39 lit. b) și lit. c). De asemenea, potrivit art. 39 lit. d) și lit. e) se cumulează obligatoriu și în întregime amenda, când intră în concurs pedepse cu închisoarea și pedepse cu amenda. Dispozițiile referitoare la contopirea amenzilor se aplică și în cazul persoanei juridice.

În plus, actuala reglementare introduce, prin alin. (2), posibilitatea aplicării pedepsei detențiunii pe viață (înlocuindu-se pedeapsa închisorii) ca pedeapsă rezultantă, deși aceasta nu fusese aplicată pentru niciuna dintre infracțiunile concurente.

Pentru stabilirea legii mai favorabile se vor avea în vedere următoarele situații:

1) dacă toate infracțiunile concurente au fost comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, principiul legii mai favorabile trebuie aplicat atât cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracțiune în parte, cât și cu ocazia aplicării pedepsei rezultante pentru concurs. Determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul sancționator al concursului se va face „in concreto”, contopind pedepsele stabilite mai întâi potrivit legii vechi și apoi potrivit legii noi.

2) dacă cel puțin una dintre infracțiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracțiunile comise sub legea veche. Tratamentul sancționator al concursului va fi în mod obligatoriu cel prevăzut de Codul penal în vigoare, deoarece sub imperiul acestuia s-a definitivat configurația concursului.

Un alt element de noutate îl reprezintă faptul că s-a renunțat la plafonarea pedepsei rezultate în urma cumulului juridic la nivelul pedepsei rezultate în urma cumulului aritmetic al pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.

Art. 40 CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACȚIUNI CONCURENTE

„(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.

(2) Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

(3) Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente.

(4) Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

(5) În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ține seama și de pedeapsa aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii”.

Dispozițiile art. 40 alin. (5) Cod penal reglementează expres luarea în calcul, în cazul contopirii pedepselor concurente, a pedepsei aplicate printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate.

   
Art. 41 RECIDIVA

„(1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.

(2) Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detențiunea pe viață.

(3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii”.

Reglementarea actuală a recidivei simplifică și modifică aria de aplicare. Astfel, aria de aplicare se restrânge în ceea ce privește pedeapsa ce se ia în calcul la stabilirea primului termen dar se extinde în ceea ce privește pedeapsa ce se ia în calcul la stabilirea celui de-al doilea termen. Pe de altă parte, la stabilirea celui de-al doilea termen se iau în calcul și infracțiunile săvârșite cu praeterintenție, bineînțeles dacă respectă limita de pedeapsă.

Se majorează limita pedepsei luate în calcul pentru stabilirea primului termen, respectiv mai mare de 1 an în Cod penal în vigoare, față de 6 luni în vechiul Cod penal.

De asemenea, se majorează limita pedepsei luate în calcul pentru stabilirea celui de-al doilea termen (1 an în Codul penal în vigoare față de mai mult de 1 an în vechiul Cod penal).

Ca și în cazul concursului de infracțiuni, se introduce obligația de a ține seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate.

Recidiva în cazul persoanei juridice este reglementată separat în art. 146 Cod penal.

Art. 42 CONDAMNĂRI CARE NU ATRAG STAREA DE RECIDIVĂ

„La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

   a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;

   b) infracțiunile amnistiate;

   c) infracțiunile săvârșite din culpă”.

Și în acest caz, actuala reglementare reduce aria de aplicare. Sunt excluse din enumerare condamnările care privesc infracțiunile săvârșite în timpul minorității și cele pentru care a intervenit reabilitarea.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pedepsele cu închisoarea aplicate, în baza dispozițiilor Codului penal din 1969, pentru infracțiuni comise în timpul minorității nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă.

Prevederile art. 42 se aplică și în cazul persoanei juridice.

Art. 43 PEDEAPSA ÎN CAZ DE RECIDIVĂ

„(1) Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(2) Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.

(3) Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

(4) Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.

(5) Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.

(6) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile alin. (1)-(5).

(7) Dispozițiile alin. (6) se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii”.

Reglementarea a fost simplificată, în cazul recidivei postcondamnatorii fiind introdus sistemul cumulului aritmetic, mai aspru. Când termenul al doilea al recidivei este constituit dintr-un concurs de infracțiuni, la stabilirea pedepsei rezultate se aplică mai întâi dispozițiile de la concurs și apoi cele de la recidivă. În vechea reglementare ordinea operațiunilor era inversă. Ca și în cazul concursului se introduce posibilitatea instanței de a dispune aplicarea pedepsei detențiunii pe viață, deși această pedeapsă nu constituie pedeapsa niciuneia dintre infracțiunile luate în calcul la stabilirea stării de recidivă.

În cazul recidivei postexecutorii limitele speciale ale pedepsei pentru noua infracțiune se majorează, în mod obligatoriu, cu jumătate.

Stabilirea legii penale mai favorabile se face astfel:

A. În caz de recidivă postcondamnatorie

1) Dacă infracțiunile ce constituie cei doi termeni ai recidivei au fost comise sub imperiul legii vechi, se va proceda în două etape:

a) se vor analiza limitele de pedeapsă ale celor doi termeni. În cazul primului termen se va aplica legea mai favorabilă cu privire la o pedeapsă definitivă, iar în cazul celui de-al doilea termen se va aplica legea mai favorabilă în cursul procesului;

b) se vor analiza tratamentul sancționator și condițiile de existență ale recidivei postcondamnatorii.

2) Dacă infracțiunea ce constituie al doilea termen al recidivei a fost comisă sub legea nouă, se va aplica obligatoriu această lege atât pentru respectiva infracțiune cât și pentru tratamentul sancționator al recidivei.

B. În caz de recidivă postexecutorie

1) Dacă infracțiunea ce constituie termenul al doilea al recidivei a fost comisă înainte de intrarea în vigoare a Codului penal în vigoare, se va aplica același procedeu în doi pași ca și în cazul recidivei postcondamnatorii: mai întâi se stabilește legea mai favorabilă sub aspectul pedepsei prevăzute pentru infracțiunea care constituie al doilea termen, iar apoi legea mai favorabilă în raport de condițiile de existență și tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii.

2) Dacă infracțiunea ce constituie termenul al doilea al recidivei a fost săvârșită după intrarea în vigoare a legii noi, se vor aplica, în mod obligatoriu, regulile stabilite în legea penală nouă atât pentru respectiva infracțiune cât și pentru tratamentul sancționator al recidivei. (F. Streteanu, loc. cit.)

Art. 44 PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

„(1) Există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.

(2) În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni”.

Actuala reglementare introduce în mod expres a treia formă a pluralității de infracțiuni, pluralitatea intermediară. Textul alin. (1) renunță la folosirea termenului evadării, întrucât acesta se circumscrie perioadei analizate de text. Atunci când, după condamnarea definitivă se comit mai multe infracțiuni concurente, dintre care unele în stare de recidivă, iar altele în stare de pluralitate intermediară față de prima infracțiune, se va aplica pentru toate tratamentul prevăzut de lege pentru recidivă.

În cazul persoanei juridice se aplică pluralitatea intermediară doar atunci când una dintre infracțiuni este din culpă.

Pentru stabilirea legii penale mai favorabile se vor aplica regulile prezentate la recidiva postcondamnatorie.

   
Art. 45 PEDEPSELE COMPLEMENTARE, PEDEPSELE ACCESORII ȘI MĂSURILE DE SIGURANȚĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE INFRACȚIUNI

„(1) Dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s-a stabilit și o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.

(2) Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.

(3) Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut:

   a) în caz de concurs de infracțiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre acestea;

   b) în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune.

(4) În cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.

(5) Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispozițiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

(6) Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârșite, se cumulează.

(7) Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare. Măsurile de siguranță luate conform art. 112 se cumulează”.

În cazul recidivei se face cumulul aritmetic al pedepselor complementare de aceeași natură și cu același conținut. Actuala reglementare introduce aplicarea pedepsei accesorii în cazul pluralității de infracțiuni.

CAPITOLUL VI   AUTORUL ȘI PARTICIPANȚII

   
Art. 46 AUTORUL ȘI COAUTORII

„(1) Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

(2) Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea penală”.

Codul penal actual reglementează expres și definește coautorul.

   
Art. 47 INSTIGATORUL

„Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală”.

În materia instigării se renunță la incriminarea instigării neurmate de executare.

Art. 48 COMPLICELE

„(1) Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită”.

   
Art. 49 PEDEAPSA ÎN CAZUL PARTICIPANȚILOR

„Coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 74”.

   
Art. 50 CIRCUMSTANȚE PERSONALE ȘI REALE

„(1) Circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți.

(2) Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut”.

   
Art. 51 ÎMPIEDICAREA SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII

„(1) Participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii.

(2) Dacă actele îndeplinite până în momentul denunțării sau împiedicării constituie o altă infracțiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracțiune”.

În materia participației, desistarea nu este suficientă pentru a atrage nepedepsirea, fiind necesară împiedicarea consumări faptei.

Art. 52 PARTICIPAȚIA IMPROPRIE

„(1) Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de executare o altă persoană se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.

(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.

(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

(4) Dispozițiile art. 50 și art. 51 se aplică în mod corespunzător”.

Reglementarea actuală se completează cu prevederile referitoare la coautorat.

TITLUL III   PEDEPSELE

CAPITOLUL I   CATEGORIILE PEDEPSELOR

Art. 53 PEDEPSELE PRINCIPALE

„Pedepsele principale sunt:

   a) detențiunea pe viață;

   b) închisoarea;

   c) amenda”.

Cu toate că păstrează enumerarea limitativă a pedepselor principale, Codul penal actual renunță la arătarea limitelor generale ale închisorii și amenzii, acestea fiind indicate odată cu descrierea conținutului fiecăreia dintre ele.

Dispozițiile din Codul penal anterior privind regimul general al executării pedepselor privative de libertate, al regimului de detenție și cele privitoare la regimul de muncă nu au fost preluate de Codul penal în vigoare, acestea făcând obiectul legii de executare a pedepselor.

Art. 54 PEDEAPSA ACCESORIE

„Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate”.

Codul penal în vigoare clasifică pedepsele în funcție de ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. Astfel, există: pedepse principale, pedepse accesorii și pedepse complementare.

Durata pedepsei accesorii este indicată atât în textul care o definește, respectiv dispozițiile art. 54 Cod penal, cât și în dispozițiile art. 65 alin. (3) Cod penal.

Prin folosirea în Codul penal în vigoare a sintagmei „considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate” s-a dorit includerea tuturor ipotezelor din vechea reglementare: „terminarea executări pedepsei”, „grațierea totală sau a restului de pedeapsă”, „împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei”.

Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal „în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă”.

   Art. 55 PEDEPSELE COMPLEMENTARE

„Pedepsele complementare sunt:

 a) interzicerea exercitării unor drepturi;

 b) degradarea militară;

 c) publicarea hotărârii de condamnare”.

Codul penal în vigoare menține pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, cu o durată de la 1 la 5 ani, durată care se regăsește la art. 66 Cod penal. Ca și noutate, a fost introdusă pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare, care în vechea reglementare era prevăzută doar pentru persoana juridică.

CAPITOLUL II   PEDEPSELE PRINCIPALE

SECȚIUNEA 1   DETENȚIUNEA PE VIAȚĂ

Art. 56 REGIMUL DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

„Detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor”.

Codul penal în vigoare definește pedeapsa detențiunii pe viață, făcând trimitere la Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Art. 57 NEAPLICAREA DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

„Dacă la data pronunțării hotărârii de condamnare inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detențiunii pe viață i se aplică pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă”.

Reglementarea din Codul penal în vigoare se deosebește de vechea reglementare prin:

limita de vârstă cerută pentru neaplicarea pedepsei detențiunii pe viață este de 65 de ani, pe când în vechea reglementare limita era de 60 de ani;

durata pedepsei cu închisoarea care înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață este de 30 de ani, pe când în vechea reglementare durata era de 25 de ani.

Se constată că, pentru situații tranzitorii, prevederile din vechiul Cod penal sunt mai favorabile decât cele ale noului Cod penal.

Art. 58 ÎNLOCUIREA DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

„În cazul în care cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă, dacă a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească, și a făcut progrese constante și evidente în vederea reintegrării sociale”.

Reglementarea din Codul penal în vigoare se deosebește de vechea reglementare prin următoarele:

s-a renunța la înlocuirea în mod obligatoriu a pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta limită, lăsându-se la aprecierea instanței de judecată dacă se impune sau nu înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață, în fiecare caz.

s-a mărit vârsta cerută pentru a fi posibilă înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață, de la 60 de ani la 65 de ani;

s-a mărit durata pedepsei cu închisoarea care înlocuiește pedeapsa detențiunii pe viață, de la 25 de ani la 30 de ani;

a stabilit condițiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de înlocuire, condiția împlinirii vârstei nemaifiind suficientă.

În situații tranzitorii, prevederile din vechiul Cod penal sunt mai favorabile decât cele ale actualului Cod penal.

Art. 59 CALCULUL PEDEPSEI ÎN CAZUL

COMUTĂRII SAU ÎNLOCUIRII PEDEPSEI DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

„În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii, perioada de detențiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii”.

SECȚIUNEA a 2-a   ÎNCHISOAREA

Art. 60 REGIMUL ÎNCHISORII

„Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani, și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor”.

Codul penal în vigoare definește pedeapsa închisorii ca privarea de libertate pe durată determinată și păstrează limitele generale în același cuantum ca și Codul penal anterior. În acest fel, în situații tranzitorii, nu se mai pune problema stabilirii legii penale mai favorabile.

În ceea ce privește regimul de executare, se face trimitere la Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

SECȚIUNEA a 3-a   AMENDA

Art. 61 STABILIREA AMENZII

„(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.

(3) Instanța stabilește numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.

(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:

   a) 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;

   b) 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

   c) 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.

(5) Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.

(6) Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) și alin. (5)”.

Codul penal în vigoare prevede un număr mai mare al infracțiunilor sau a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai ales ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.

Pentru a asigura mijloacele juridice necesare și eficiente în prevenirea și sancționarea infracțiunilor contra patrimoniului s-a introdus posibilitatea aplicării și a unei constrângeri de ordin patrimonial, atunci când instanța apreciază că o asemenea sancțiune este necesară și contribuie la o mai bună individualizare a pedepsei.

Ca și în vechea reglementare, criteriul de individualizare a cuantumului pedepsei îl reprezintă existența îndatoririlor condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa. Codul penal în vigoare ia în considerare și situația materială a condamnatului.

Spre deosebire de modalitatea de individualizare din vechea reglementare, stabilirea cuantumului amenzii prin sistemul zilelor amendă poate asigura o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate sub aspectul proporționalității și eficienței. Sistemul zilelor amendă poate duce la stabilirea unei amenzi mai mari decât cea permisă de vechiul Cod penal, acesta fiind considerat, în situații tranzitorii ca lege penală mai favorabilă. Pe de altă parte, se poate considera că actualul sistem lasă prea mult la latitudinea judecătorului stabilirea întinderii pedepsei.

Sistemul zilelor amendă folosește două elemente esențiale pentru determinarea cuantumului amenzii, respectiv:

– numărul zilelor-amendă, care exprimă gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, numărul acestora stabilindu-se în baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei;

– valoarea unei zile-amendă, respectiv suma de bani corespunzătoare unei zile-amendă, ce se determină ținând seama de situația materială a condamnatului și obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în grija sa.

Astfel, numărul zilelor-amendă se înmulțește cu valoarea unei zile-amendă, rezultatul obținut reprezentând suma pe care condamnatul o va plăti cu titlul de amendă.

Acest sistem de aplicare a pedepsei amenzii este întâlnit în codurile penale din Spania (art. 50), Franța (art. 131-5), Portugalia (art. 47).

În actuala reglementare s-a majorat minimul general al amenzii de la 150 lei la 300 lei și maximul general de la 10.000 lei la 200.000 lei.

În privința stabilirii limitelor speciale se păstrează raportarea la existența sau inexistența pedepsei alternative a închisorii pentru infracțiunea săvârșită, dar Codul penal în vigoare introduce o nouă limită de raportare, respectiv pedeapsa închisorii de cel mult doi ani. Limitele speciale pot fi majorate dacă infracțiunea s-a săvârșit în scopul obținerii unui folos patrimonial, facultatea fiind lăsată la îndemâna judecătorului în doar două ipostaze:

– când pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda;

– când instanța optează pentru aplicarea doar a amenzii deși aceasta este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. Dacă în această situație instanța de judecată optează pentru aplicarea pedepsei amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii, limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cele prevăzute la art. 61 alin. (4) lit. b) și c), neputându-se majora.

Codul penal în vigoare nu mai prevede o dispoziție echivalentă a art. 63 alin. (4) din vechea reglementare, referitoare la interdicția depășirii limitelor generale ale amenzii în cazul aplicării cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, apreciindu-se că, prin aplicarea corectă a textelor legale ce le prevăd, această ipoteză nu este posibilă.

Conform dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 „în cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) și (4) din Codul penal, prin utilizarea unui cuantum de referință pentru o zi – amendă în sumă de 150 lei”.

Art. 62 AMENDA CARE ÎNSOȚEȘTE PEDEAPSA ÎNCHISORII

„(1) Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii.

(2) Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) și lit. c) se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanță și nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.

(3) La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit”.

Spre deosebire de Codul penal anterior, care prevede posibilitatea aplicării pedepsei amenzii doar alternativ cu pedeapsa închisorii, Codul penal în vigoare introduce posibilitatea aplicării amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii, însă doar în cazul infracțiunilor prin comiterea cărora s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial.

Posibilitatea aplicării unei amenzi alături de pedeapsa închisorii pentru aceeași faptă s-a regăsit și în Codul penal din 1936 la art. 25 pct.5 și la art. 52 alin.(1) iar în prezent este consacrată în Codul penal francez la art. 131-2 și la art. 131-5, în Codul penal olandez la art. 9 alin.(3), în Codul penal italian la art. 24 alin.(2) și în Codul penal elvețian la art. 50.

În situația în care instanța de judecată hotărăște aplicarea pedepsei amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute la art. 61 alin. (4) lit. b) și lit. c) se vor determina în raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanță, iar nu prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Conform dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 187/2012 „dispozițiile art. 62 din Codul penal privind amenda care însoțește pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite anterior intrării în vigoare a acestuia și nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile”.

Art. 63 ÎNLOCUIREA PEDEPSEI AMENZII CU PEDEAPSA ÎNCHISORII

„(1) Dacă persoana condamnată, cu rea-credință, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.

(2) Dacă amenda neexecutată a însoțit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuiește cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.

(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condițiile alin. (1) și alin. (2), unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare”.

În situații tranzitorii, dispozițiile din Codul penal anterior sunt mai favorabile, deoarece acestea prevăd înlocuirea amenzii cu închisoarea ca o posibilitate a instanței de judecată, spre deosebire de Codul penal în vigoare, în care această instituție devine obligatorie.

Actualul Cod penal prevede că sustragerea cu rea-credință a condamnatului de la plata amenzii poate duce la înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, însă, doar dacă pentru infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea se prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii.

Conform prevederilor Codului penal în vigoare, înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii se face în funcție de aplicarea acesteia, singură sau pe lângă pedeapsa închisorii. Situația este mai complicată când amenda se aplică pe lângă pedeapsa închisorii, întrucât obligația executării amenzii revine condamnatului, iar acesta se află în stare de deținere. Aceasta deoarece dispozițiile art. 22 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, prevăd obligația persoanei condamnate la pedeapsa amenzii de a achita integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau, dacă se află în imposibilitatea de a o achita integral în termenul prevăzut, se poate dispune la cererea sa, eșalonarea plății amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăși 2 ani.

În cazul neexecutării amenzii cu rea-credință, o zi amendă este echivalentă cu o zi de închisoare, iar în cazul neexecutării amenzii din motive neimputabile, o zi amendă este echivalentă cu o zi de muncă în folosul comunității.

Situațiile tranzitorii sunt reglementate prin art. 14 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform cărora: „înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii se face după cum urmează:

dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a Codului penal, înlocuirea se face în baza art. 631 din Codul penal din 1969, fără ca durata pedepsei închisorii să poată depăși maximul zilelor amendă determinat potrivit art. 61 alin. (4) din Codul penal pentru fapta care a atras condamnarea;

dacă amenda a fost aplicată după data intrării în vigoare a Codului penal pentru infracțiuni comise anterior acestei date, înlocuirea se va face potrivit dispozițiilor din legea în baza căreia s-a aplicat amenda”.

Art. 64 EXECUTAREA PEDEPSEI AMENZII

PRIN PRESTAREA UNEI MUNCI NEREMUNERATE ÎN FOLOSUL COMUNITĂȚII

„(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimțământul acesteia, instanța înlocuiește obligația de plată a amenzii neexecutate cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunității.

(2) Dacă amenda înlocuită conform dispozițiilor alin. (1) a însoțit pedeapsa închisorii, obligația de muncă în folosul comunității se execută după executarea pedepsei închisorii.

(3) Coordonarea executării obligației de muncă în folosul comunității se face de serviciul de probațiune.

(4) Executarea muncii în folosul comunității dispusă în condițiile alin. (1) încetează prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.

(5) Instanța înlocuiește zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:

   a) persoana condamnată nu execută obligația de muncă în folosul comunității în condițiile stabilite de instanță;

   b) persoana condamnată săvârșește o nouă infracțiune descoperită înainte de executarea integrală a obligației de muncă în folosul comunității. Zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunității la data condamnării definitive pentru noua infracțiune, înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracțiune.

(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situația prevăzută în alin. (1), nu își dă consimțământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, amenda neexecutată se înlocuiește cu pedeapsa închisorii conform art. 63”.

Dispozițiile art. 64 Cod penal nu au corespondent în Codul penal anterior, însă, în materie contravențională, dispozițiile art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor prevăd că „în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanța de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârșit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, ținându-se seama de partea din amendă care a fost achitată”.

Atunci când condamnatul este de bună credință însă se află în imposibilitatea de a executa în tot sau în parte pedeapsa amenzii și nici nu poate fi executat silit din motive neimputabile, instanța de judecată va înlocui zilele de amendă cu zile de muncă în folosul comunității, cu consimțământul prealabil al condamnatului. Astfel, munca în folosul comunității apare ca o formă substitutivă de executare a pedepsei amenzii.

Instanța este obligată să ia această măsură indiferent dacă amenda a fost aplicată individual sau pe lângă pedeapsa închisorii, caz în care munca remunerată în folosul comunității se va presta după executarea pedepsei închisorii.

Cât privește situațiile tranzitorii, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 „dispozițiile art. 64 din Codul penal nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 din Codul penal".

CAPITOLUL III   PEDEAPSA ACCESORIE ȘI PEDEPSELE COMPLEMENTARE

SECȚIUNEA 1   PEDEAPSA ACCESORIE

Art. 65 CONȚINUTUL ȘI MODUL DE EXECUTARE A PEDEPSEI ACCESORII

A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI

„(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) – o), a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.

(2) În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanță a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)- o) sau a unora dintre acestea.

(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

(4) În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie având conținutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) se pune în executare la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată”.

Spre deosebire de Codul penal anterior când pedeapsa accesorie se aplica de drept (art. 71 alin. 2 Cod penal), în reglementarea actuală pedeapsa accesorie nu mai este obligatorie, fiind lăsată la aprecierea instanței.

Totuși, dacă dorește să stabilească o pedeapsa accesorie, instanța este constrânsă de prevederile art. 65 alin. (1) să stabilească conținutul acestei pedepse în funcție de conținutul pe care dorește să-l aibă pedeapsa complementară.

În cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, cum pedeapsa complementară este întotdeauna obligatorie, rezultă că instanța poate dispune interzicerea exercitării respectivelor drepturi și cu titlu de pedeapsă accesorie.

Atunci când pedeapsa detențiunii pe viață este aplicată ca pedeapsă rezultantă deși pentru niciuna dintre infracțiunile concurente nu a fost stabilită (art. 39 alin. (2) Cod penal), sunt aplicabile dispozițiile art. 65 alin. (1) Cod penal, pedeapsa accesorie însoțind pedeapsa principală cu închisoarea. Astfel, condamnatul va executa o pedeapsă accesorie rezultantă stabilită potrivit art. 45 alin. (5) Cod penal.

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat anumite exigențe privitoare la condițiile de restrângere a exercitării drepturilor părintești ori a dreptului de a alege, drepturi aflate sub protecția Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel încât dreptul de a alege, drepturile părintești ori dreptul de a fi tutore sau curator, au fost excluse din conținutul pedepsei accesorii obligatorii rămânând la aprecierea instanței de judecată interzicerea exercitării acestora ca pedeapsă accesorie facultativă.

În ceea ce privește interzicerea exercitării dreptului de a alege, care se aplică de drept cu titlu de pedeapsă accesorie pe durata executării oricărei pedepse privative de libertate, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis, prin hotărârea nr. 2/06.10.2005 pronunțată de Marea Cameră în cauza Hirst împotriva Marii Britanii, că interzicerea generală și nediferențiată a dreptului de vot al deținuților, dacă este aplicabilă de drept tuturor deținuților condamnați ce se află în executarea pedepsei, indiferent de durata pedepsei principale și independent de natura sau de gravitatea infracțiunii pe care au comis-o și de situația lor personală, este incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Ținând seama de argumentele Curții, reglementarea din noul cod introduce dreptul de a alege în sfera pedepsei accesorii facultative lăsând astfel instanței libertatea de a aprecia dacă, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Pedeapsa accesorie facultativă constă în interzicerea exercitării, pe durata executării unei pedepse privative de libertate, a acelor drepturi pe care judecătorul a considerat necesar să le interzică persoanei condamnate cu titlu de pedeapsă complementară.

De la această regulă sunt exceptate:

dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, care intră în conținutul pedepsei accesorii obligatorii și care se execută chiar dacă nu au fost interzise cu titlul de pedeapsă complementară;

dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (poate fi pusă în executare numai după executarea pedepsei principale și nu concomitent).

O reglementare similară este reglementată de dispozițiile art. 131-29 Codul penal francez.

SECȚIUNEA a 2-a   PEDEPSELE COMPLEMENTARE

Art. 66 CONȚINUTUL PEDEPSEI COMPLEMENTARE

A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI

„(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:

   a) dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;

   b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;

   c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;

   d) dreptul de a alege;

   e) drepturile părintești;

   f) dreptul de a fi tutore sau curator;

   g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;

   h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;

   i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;

   j) dreptul de a părăsi teritoriul României;

   k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public;

   l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;

   m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

   n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea;

   o) dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.

(2) Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică, instanța dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b).

(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b) se dispune cumulativ.

(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viața persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.

(5) Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) și lit. o), instanța individualizează în concret conținutul acestei pedepse, ținând seama de împrejurările cauzei”.

Codul penal în vigoare a preluat, cu unele modificări, cele 5 categorii de drepturi interzise de vechea reglementare. Astfel, condamnatului i se va interzice dreptul de a desfășura însăși activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, și nu orice activitate de natura aceleia de care s-a folosit, așa cum prevedea vechiul Cod penal.

În plus, Codul penal în vigoare prevede și alte categorii, unele dintre ele reglementate anterior ca măsuri de siguranță (interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor și interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată), ori ca obligații ce pot fi impuse condamnatului de către instanță cu ocazia individualizării executării pedepsei aplicate.

Dreptul de a alege și cel de a fi ales, ca drepturi distincte, se regăsesc în texte diferite și interzicerea lor nu mai este condiționată una de cealaltă.

Noua reglementare a redus maximul general al pedepsei de la 10 ani, la 5 ani.

Categoriile noi de drepturi a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară sunt cele prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. c), h), i), j), k), l), m), n), i), o). Parte din drepturile ce pot fi interzise cu titlu de pedepse accesorii sau complementare pot avea și o altă natură juridică, putând fi impuse de instanța de judecată, potrivit art. 85 alin. (2) lit. e) – j) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere ca obligații în sarcina persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei .

Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție sau exercita o profesie poate avea natura unei măsuri de siguranță, atunci când condamnatul s-a dovedit inapt, iar nu nedemn a le exercita.

Art. 67 APLICAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE

A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI

„(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

(2) Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită.

(3) Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”.

Ca element de noutate, Codul penal în vigoare prevede:

aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi nu doar pe lângă pedeapsa principală a închisorii, ci și pe lângă cea a amenzii;

posibilitatea aplicării acestei pedepse complementare pe lângă pedeapsa închisorii, indiferent de durata acesteia (vechiul Cod penal condiționa aplicarea de stabilirea unei pedepse principale cu închisoarea de cel puțin 2 ani).

Aplicarea acestei pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită și facultativă în celelalte cazuri.

Art. 68 EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE

A INTERZICERII EXERCITĂRII UNOR DREPTURI

„(1) Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe:

   a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;

   b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

   c) după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

(2) În cazul în care s-a dispus liberarea condiționată, interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării.

(3) Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârșirea unei noi infracțiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii”.

Codul penal în vigoare păstrează dispozițiile din vechea reglementare privind momentul de început al executării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, în cazul în care însoțește pedeapsa închisorii, și prevede, suplimentar, că aceasta începe după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate.

Noua reglementare instituie două excepții de la regula executării pedepsei complementare după ce pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată:

cazul condamnării la pedeapsa amenzii;

cazul suspendării condiționate a executării pedepsei sub supraveghere.

În aceste două situații, executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu poate fi dispusă ca pedeapsă accesorie pedepsei închisorii, iar în măsura în care instanța apreciază necesară aplicarea ei, nu o poate face decât ca pedeapsă complementară.

Dispozițiile art. 68 alin. (2) sunt incidente în cazul liberării condiționate sau în cazul aplicării pe lângă detențiunea pe viață ca pedeapsă complementară. Dacă este aplicată pe lângă detențiunea pe viață ca pedeapsă accesorie sunt incidente dispozițiile art. 65 alin. (4).

Art. 69 DEGRADAREA MILITARĂ

„(1) Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(2) Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.

(3) Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari în activitate, în rezervă sau în retragere pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani”.

Codul penal în vigoare circumstanțiază sfera persoanelor cărora le poate fi aplicată această pedeapsă la militarii în activitate, în rezervă, și, ca noutate față de vechea reglementare, și la militarii în retragere.

Art. 70 PUBLICAREA HOTĂRÂRII DEFINITIVE DE CONDAMNARE

„(1) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ținând seama de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana condamnatului, instanța apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârșirii altor asemenea infracțiuni.

(2) Hotărârea de condamnare se publică în extras, în forma stabilită de instanță, într-un cotidian local sau național, o singură dată.

(3) Publicarea hotărârii definitive de condamnare se face pe cheltuiala persoanei condamnate, fără a se dezvălui identitatea altor persoane”.

Este o pedeapsă complementară fără corespondent în reglementarea anterioară, având drept scop creșterea eficienței mesajului actului de justiție și asigurarea unei reparații de ordin moral persoanei vătămate.

Pedeapsa poate fi dispusă indiferent de natura și gravitatea pedepsei pronunțate, cu condiția ca instanța de judecată să considere publicarea utilă prevenirii altor infracțiuni asemănătoare.

Conform dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, aceasta nu se aplică în cazul infracțiunilor comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.

CAPITOLUL IV   CALCULUL DURATEI PEDEPSELOR

Art. 71 DURATA EXECUTĂRII

„(1) Durata executării pedepsei privative de libertate se socotește din ziua în care condamnatul a început executarea hotărârii definitive de condamnare.

(2) Ziua în care începe executarea pedepsei și ziua în care încetează se socotesc în durata executării.

(3) Perioada în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, se află bolnav în spital intră în durata executării, în afară de cazul în care și-a provocat în mod voit boala, iar această împrejurare se constată în cursul executării pedepsei.

(4) Permisiunile de ieșire din penitenciar, acordate condamnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în durata executării pedepsei”.

Codul penal în vigoare nu mai cuprinde dispoziția conform căreia „în durata executării pedepsei închisorii la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipsește de la locul de muncă”, având în vedere că nu mai este posibilă executarea pedepsei închisorii la locul de muncă.

Elementul de noutate îl reprezintă introducerea dispoziției de la alin. (4), referitoare la efectul permisiunilor de ieșire din penitenciar asupra duratei executării pedepselor. Se are în vedere situația în care sunt respectate limitele temporale ale permisiunilor de ieșire din penitenciar, altminteri devenind incidente dispozițiile art. 285 alin. (3) lit. a) Cod penal, potrivit cărora se consideră evadare neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deținere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate.

Art. 72 COMPUTAREA DURATEI MĂSURILOR PREVENTIVE

PRIVATIVE DE LIBERTATE

„(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

(2) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.

(3) În cazul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii”.

Conform dispozițiilor Codului penal în vigoare, din durata pedepsei închisorii sau amenzii pronunțate se scade nu doar perioada reținerii și arestării preventive, ci și aceea a internării medicale în vederea efectuării expertizei psihiatrice și cea a arestului la domiciliu, conform dispozițiilor art. 184 alin. (22) și ale art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală (prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă).

Computarea este obligatorie în toate situațiile.

Art. 73 COMPUTAREA PEDEPSELOR ȘI MĂSURILOR PREVENTIVE EXECUTATE ÎN AFARA ȚĂRII

„(1) În cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul în care pedeapsa executată în afara țării este amenda”.

În situația aplicării legii penale române infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului, pe o nava sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, în condiții care fac aplicabile principiile teritorialității, personalității, realității sau universalității legii penale, partea din pedeapsă și/sau prevenție executată în afara teritoriului țării va fi scăzută din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România.

Elementul de noutate îl reprezintă dispozițiile alin. (2).

CAPITOLUL V   INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

SECȚIUNEA 1   DISPOZIȚII GENERALE

Art. 74 CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI

„(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

   a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

   b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

   c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

   d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

   e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;

   f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

   g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

(2) Când pentru infracțiunea săvârșită legea prevede pedepse alternative, se ține seama de criteriile prevăzute în alin. (1) și pentru alegerea uneia dintre acestea”.

În actuala reglementare s-a renunțat la menționarea explicită ca drept criterii de individualizare a dispozițiilor părții generale și a limitelor de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal cât și a cauzelor care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În Codul penal în vigoare sunt precizate mai multe criterii de individualizare pe baza cărora judecătorul poate face o apreciere mai clară a gravității infracțiunii și a periculozității infractorului, astfel încât, noua reglementare este mai favorabilă.

SECȚIUNEA a 2-a   CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE ȘI CIRCUMSTANȚELE AGRAVANTE

Art. 75 CIRCUMSTANȚE ATENUANTE

„(1) Următoarele împrejurări constituie circumstanțe atenuante legale:

   a) săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau printr-o altă acțiune ilicită gravă;

   b) depășirea limitelor legitimei apărări;

   c) depășirea limitelor stării de necesitate.

   d) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracțiune, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanța atenuantă nu se aplică în cazul săvârșirii următoarelor infracțiuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracțiuni contra siguranței publice, infracțiuni contra sănătății publice, infracțiuni contra libertății religioase și respectului datorat persoanelor decedate, contra securității naționale, contra capacității de luptă a forțelor armate, infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, a infracțiunilor privind frontiera de stat a României, a infracțiunilor la legislația privind prevenirea și combaterea terorismului, a infracțiunilor de corupție, infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracțiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activitățile aeronautice civile și cele care pot pune în pericol siguranța zborurilor și securitatea aeronautică, privind protecția martorilor, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii, a celor privind traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea și combaterea pornografiei și a celor la regimul adopțiilor.

(2) Pot constitui circumstanțe atenuante judiciare:

   a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii;

   b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului”.

Dispozițiile art. 75 alin. (2) Cod penal nu prevăd ca circumstanță atenuantă judiciară conduita bună a infractorului înainte sau după săvârșirea infracțiunii.

Având în vedere accentul pus pe recuperarea prejudiciului, Codul penal în vigoare prevede o nouă circumstanță atenuantă care se referă la recuperarea integrală a prejudiciului până la primul termen de judecată (art. 75 alin. (1) lit. d). Persoanele exceptate de la aplicarea art. 175 alin. (1) lit. d) pot beneficia de prevederile art. 75 alin. (2) lit. a).

Art. 76 EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR ATENUANTE

„(1) În cazul în care există circumstanțe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc cu o treime.

(2) Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, în cazul reținerii circumstanțelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

(3) Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute”.

Codul penal în vigoare prevede următoarele noutăți referitoare la efectul circumstanțelor atenuante:

limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime, iar detențiunea pe viață a fost înlocuită cu închisoarea de la 10 la 20 de ani;

nu mai este obligatorie coborârea sub minimul special prevăzut de lege;

reducerea limitelor de pedeapsă se va face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor atenuante reținute;

regimul circumstanțelor atenuante este unic indiferent de natura infracțiunilor săvârșite.

Codul penal în vigoare nu a reluat dispozițiile din vechea reglementare conform cărora circumstanțele atenuante produc efecte atât asupra pedepselor principale cât și asupra pedepselor complementare, când aplicarea lor este obligatorie.

A fost înlăturată circumstanța privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârșirii infracțiunii, rămânând ca aceasta să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei.

Art. 77 CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE

„Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante:

   a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;

   b) săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;

   c) săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri;

   d) săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;

   e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze;

   f) săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii;

   g) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență;

   h) săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte”.

În actuala reglementare juridică s-a extins sfera de aplicare a circumstanței privind comiterea infracțiunii de către o persoană în stare de intoxicație, la cauzele care determină această stare fiind adăugate, pe lângă alcool, și alte substanțe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei dispoziții legale sau a unor prescripții medicale. Introducea acestei circumstanțe este determinată de constatările practicii judiciare din ultimii ani conform cărora numeroase infracțiuni contra persoanei și contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul consumului de alcool, de droguri sau de alte substanțe interzise ori cu regim special.

S-a renunțat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracțiunii din motive josnice deoarece, …….. comiterea infracțiunilor nu este ………………

În măsura în care, într-un caz concret, mobilul comiterii infracțiunii evidențiază în mod flagrant nivelul scăzut de conștiință al infractorului, această împrejurare poate fi avută în vedere în procesul de individualizare al pedepsei. În plus, conținutul acestei circumstanțe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină și jurisprudență.

Noutățile din Codul penal în vigoare, referitoare la circumstanțele agravante, constau în:

renunțarea la circumstanțele agravante judiciare prevăzute la art. 75 alin. (2) din Codul penal de la 1969;

introducerea ca circumstanță agravantă a săvârșirii infracțiunii profitând de starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate datorate vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidențiază o periculozitate ridicată a infracțiunii dar și a infractorului;

extinderea sferei de aplicare a circumstanței privind comiterea infracțiunii de către o persoană aflată în stare de intoxicație;

renunțarea la circumstanța agravantă a săvârșirii infracțiunii din motive josnice.

Sistemele legislative de referință (german, italian, spaniol, elvețian, belgian, francez) nu conțin reglementări privind circumstanțele agravante judiciare.

Art. 78 EFECTELE CIRCUMSTANȚELOR AGRAVANTE

„(1) În cazul în care există circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul special.

(2) Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute”.

În privința efectelor circumstanțelor agravante acestea se determină prin aplicarea unei fracții de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă, iar în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 2 ani, față de vechea reglementare, care prevedea un spor de până la 5 ani.

Art. 79 CONCURSUL ÎNTRE CAUZE DE

ATENUARE SAU DE AGRAVARE

„(1) Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă, circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.

(2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune continuată, concurs sau recidivă.

(3) Când în cazul aceleiași infracțiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei și una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc conform alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2)”.

Ori de câte ori se constată existența cumulativă a cauzelor de atenuare, instanța are obligația în procesul de individualizare judiciară a pedepsei să respecte ordinea în care vor fi aplicate: dispozițiile legale privind tentativa, circumstanțele atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, atunci când acestea sunt în concurs (Î.C.C.J., s. pen., 1929/2005).

Dacă sunt incidente două sau mai multe cauze de agravare pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiunea continuată, concurs sau recidivă.

În cazul concursului între cauzele de reducere și cauzele de majorare, limitele de pedeapsă se reduc potrivit art. 79 alin. (1) după care se majorează conform art. 79 alin. (2).

SECȚIUNEA a 3-a   RENUNȚAREA LA APLICAREA PEDEPSEI

Art. 80 CONDIȚIILE RENUNȚĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI

„(1) Instanța poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiții:

   a) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;

   b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

(2) Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă:

   a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

   b) față de același infractor s-a mai dispus renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat;

   c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților;

   d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 5 ani.

(3) În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. (1) și alin. (2)”.

Prin Codul penal în vigoare s-a introdus o nouă instituție juridică, respectiv „renunțarea la aplicarea pedepsei, ”fără corespondent în legislația anterioară.

Aceasta constituie o alternativă la sancțiunile penale și prezintă atât asemănări cât și deosebiri cu instituția înlocuirii răspunderii penale prevăzută la art. 90 și art. 91 din vechiul Cod penal, după cum urmează:

asemănări:

gravitatea infracțiunii este redusă;

in raport de persoana infractorului, de conduita sa anterioară și de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii se apreciază că aplicarea unei pedepse este inoportună.

b) deosebiri: la înlocuirea răspunderii penale se aplica o sancțiune cu caracter administrativ, spre deosebire de renunțarea la aplicarea pedepsei când instanța aplică un avertisment.

Renunțarea la aplicarea pedepsei presupune îndeplinirea unor condiții negative, după cum urmează:

infractorul să nu fi fost condamnat anterior, excepție făcând cazurile prevăzute la art. 42 lit. a) și lit. b);

infractorul să nu mai fi beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei;

infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală;

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să nu fie mai mare de 3 ani.

Conform dispozițiilor art. 239 din Legea nr. 187/2012 „termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri”.

Art. 81 AVERTISMENTUL

„(1) Când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța aplică infractorului un avertisment.

(2) Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni.

(3) În caz de concurs de infracțiuni se aplică un singur avertisment”.

Avertismentul reprezintă atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și asupra consecințelor la care se expune în situația în care va mai săvârși infracțiuni, fiind dispus în mod obligatoriu de instanța de judecată atunci când dispune renunțarea la aplicarea pedepsei. Aceasta se va pronunța în ședință publică.

Art. 82 ANULAREA ȘI EFECTELE RENUNȚĂRII

LA APLICAREA PEDEPSEI

„(1) Persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.

(2) Renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.

(3) Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana față de care s-a luat această măsură săvârșise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracțiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunțarea la aplicarea pedepsei se anulează și se stabilește pedeapsa pentru infracțiunea care a atras inițial renunțarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară”.

În cazul renunțării la aplicarea pedepsei, legea prevede că nu există incapacități sau interdicții, în timp ce înlocuirea răspunderii penale avea consecințe sub aspectul drepturilor persoanei față de care s-a dispus sancțiunea .

SECȚIUNEA A 4-A   AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI

Art. 83 CONDIȚIILE AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI

„(1) Instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

   a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani;

   b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

   c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

   d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

(3) Amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage și amânarea aplicării amenzii care însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62.

(4) Sunt obligatorii prezentarea motivelor care au determinat amânarea aplicării pedepsei și atenționarea infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere”.

Fără a avea precedent în legislația penală, amânarea aplicării pedepsei este o alternativă la aplicarea unei sancțiuni penale mult mai benefică pentru infractor. Totuși, ea reprezintă o formă mai nefavorabilă infractorului în raport cu renunțarea la aplicarea pedepsei, întrucât în cazul acesteia din urmă amenințarea aplicării unei sancțiuni penale nu mai există decât în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni.

Amânarea aplicării pedepsei se regăsește într-o reglementare similară în dreptul german (art. 59 și urm. C. pen.), și într-o reglementare parțial diferită în dreptul francez (art. 132-60 C. pen.).

Art. 84 TERMENUL DE SUPRAVEGHERE

„(1) Termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță”.

Codul penal în vigoare stabilește un termen de supraveghere cu durată fixă, de 2 ani, care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, ca și celelalte termene de supraveghere.

Art. 85 MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI OBLIGAȚIILE

„(1) Pe durata termenului de supraveghere, persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

   a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

   b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

   c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

   d) să comunice schimbarea locului de muncă;

   e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) Instanța poate impune persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

   a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

   b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor;

   c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

   d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

   e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;

   f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

   g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;

   h) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;

   i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței;

   j) să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

(3) Pentru stabilirea obligației prevăzute la alin. (2) lit. b), instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate.

(4) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (2) lit. e)-g), instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.

(5) Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere”.

Măsurile de supraveghere au scopul de a permite, pe toată durata termenului de supraveghere, o monitorizare cât mai bună a persoanei față de care s-a dispus amânarea, de către serviciul de probațiune.

Obligațiile impuse de instanță au rolul de a încerca integrarea socială a persoanei față de care s-a dispus amânarea și de a elimina, pe cât posibil, riscul săvârșirii unei noi infracțiuni.

Pe durata termenului de supraveghere persoana față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă unei supravegheri, care să permită verificarea respectării conduitei impuse de instanță, sprijinirea acesteia pentru conștientizarea riscurilor la care se expune prin comiterea de infracțiuni și înlesnirea integrării sociale.

În raport de conduita persoanei supravegheate, instanța de judecată are posibilitatea impunerii unor obligații prin sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, sau prin încetarea executării unora din obligațiile impuse inițial, astfel încât să asigure persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare.

Art. 86 SUPRAVEGHEREA

   „(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c) – e) se comunică serviciului de probațiune.

(2) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)- c) și alin. (5) se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligațiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. d) – se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora.

(3) Serviciul de probațiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligațiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a) – d), într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

   a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

   b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin;

   c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere”.

Un rol important în procesul de recuperare a persoanei aflată în termenul de supraveghere îl au consilierii de probațiune, persoane specializate pentru a contribui într-un mod calificat la procesul de reintegrare socială.

Dispozițiile art. 86 Cod penal reglementează modul de efectuare a supravegherii cât și condițiile în care serviciul de probațiune, singurul organ abilitat să exercite supravegherea persoanei față de care s-a dispus amânarea executării pedepsei, are obligația să sesizeze instanța.

Art. 87 MODIFICAREA SAU ÎNCETAREA OBLIGAȚIILOR

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse sporite de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară”.

Instanța de judecată poate adapta obligațiile persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei în funcție de situația reală intervenită în viața acestuia sau poate dispune încetarea obligațiilor atunci când nu mai sunt necesare.

Art. 88 REVOCAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei.

(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunțat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracțiune se calculează conform dispozițiilor privitoare la concursul de infracțiuni.

(4) Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține sau revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Revocarea amânării aplicării pedepsei este forma de pierdere a beneficiului amânării în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, sau în cazul în care nu au fost respectate măsurile de supraveghere.

Pentru a spori eficiența mijloacelor de protecție a intereselor victimei, producerea efectelor este condiționată și de îndeplinirea integrală a obligațiilor stabilite prin hotărâre. În caz contrar este obligatorie revocarea amânării și dispunerea executării pedepsei, afară de cazul când infractorul dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

Art. 89 ANULAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunțat anterior amânarea aplicării pedepsei”.

Anularea amânării aplicării pedepsei este forma de pierdere a beneficiului amânării în cazul în care se descoperă că, înainte de pronunțarea definitivă a amânării, infractorul mai săvârșise o infracțiune.

Art. 90 EFECTELE AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI

„(1) Persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa și nu este supusă nici unei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă nu a săvârșit din nou o infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării și nu s-a descoperit o cauză de anulare.

(2) Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre”.

Efectele care se produc la împlinirea termenului de supraveghere asupra persoanei față de care s-a dispus amânarea sunt acelea că nu i se mai aplică pedeapsa, cu consecințe similare asupra oricăror decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, dacă aceasta a avut o conduită care să justifice opțiunea instanței de a nu-i aplica o pedeapsă.

SECȚIUNEA A 5-A
  SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Art. 91 CONDIȚIILE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

„(1) Instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiții:

   a) pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani;

   b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;

   c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;

   d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă și, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracțiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

(2) Când pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii aplicate în condițiile art. 62, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere.

(3) Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă:

   a) pedeapsa aplicată este numai amenda;

   b) aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, dar ulterior amânarea a fost revocată;

   c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.

(4) Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum și a celor ce au determinat suspendarea executării pedepsei și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere”.

Codul penal în vigoare a renunțat la instituția suspendării condiționate a executării pedepsei însă a păstreat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

La condițiile cerute pentru suspendare, prevăzute în legislația anterioară, prin actualul Cod penal s-a adăugat și acordul infractorului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității. Principala condiție rămâne cuantumul pedepsei aplicate care, conform actualelor reglementări, este închisoarea de cel mult 3 ani, termen identic celui prevăzut anterior în cazul suspendării condiționate, dar mai mic decât în cazul suspendării sub supraveghere unde era prevăzută închisoarea de cel mult 4 ani.

Limita maximă a pedepsei aplicate este aceeași, indiferent dacă cel în cauză a săvârșit o infracțiune unică sau un concurs de infracțiuni, spre deosebire de vechea reglementare unde, în caz de concurs, limita maximă era de 2 ani.

Element de noutate în reglementarea actuală a suspendării eecutării pedepsei sub supraveghere constituie și faptul că executarea pedepsei amenzii, indiferent că este pedeapsă principală unică sau pedeapsă principală pe lângă pedeapsa închisorii, atunci când prin infracțiunea comisă s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar instanța optează pentru o pedeapsă cumulativă, nu poate fi suspendată.

Art. 92 TERMENUL DE SUPRAVEGHERE

„(1) Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de supraveghere pentru condamnat și este cuprinsă între 2 și 4 ani, fără a putea fi însă mai mică decât durata pedepsei aplicate.

(2) Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunțat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.

(3) Pe durata termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin, în condițiile stabilite de instanță”.

Codul penal actual a preferat denumirea de „termen de supraveghere” în locul celei de „termen de încercare”. Termenul de suspendare cuprins între 2 și 4 ani constituie termen de suspendare și nu poate fi mai mic decât durata pedepsei aplicate. Potrivit vechii reglementări, termenul de încercare era compus din durata pedepsei aplicate la care se adăuga un interval de timp cuprins între 2 și 5 ani, stabilit de către instanța de judecată.

Termenul de supraveghere are același scop ca și termenul de încercare prevăzut de reglementarea anterioară, acela de a supraveghea ca cel condamnat să nu săvârșească o nouă infracțiune, să respecte măsurile de supraveghere și să execute obligațiile ce îi revin în condițiile stabilite de instanță.

Art. 93 MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI OBLIGAȚIILE

„(1) Pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

   a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

   b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

   c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

   d) să comunice schimbarea locului de muncă;

   e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) Instanța impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

   a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

   b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

   c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

   d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.

(3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor.

(4) Pentru stabilirea conținutului obligației prevăzute la alin. (3), instanța va consulta informațiile puse la dispoziție periodic de către serviciul de probațiune cu privire la posibilitățile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probațiune și la nivelul instituțiilor din comunitate.

(5) Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere”.

Ca element de noutate, dispozițiile art. 93 lit. b) Cod penal au impus condamnatului să primească vizitele consilierului de probațiune. Pe de altă parte, prezentarea la datele fixate de consilier se face la serviciul de probațiune, nu la judecătorul delegat.

În legătură cu obligațiile, Codul penal în vigoare înlocuiește, la art. 93 alin. (2), expresia „instanța poate”, cu expresia „instanța impune”.

Dispozițiile art. 93 alin. (3) Cod penal au introdus obligația condamnatului de a presta o muncă în folosul comunității pe o perioadă între 60 și 120 de zile, condamnatul fiind ținut să îndeplinească obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Art. 94 SUPRAVEGHEREA CONDAMNATULUI

„(1) Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) – e) se comunică serviciului de probațiune.

(2) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) și lit. b), alin. (3) și alin. (5) se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligațiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) și lit. d) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora.

(3) Serviciul de probațiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligațiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) și lit. b), precum și alin. (3) într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

(4) Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

   a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

   b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile care îi revin;

   c) persoana supravegheată nu a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere”.

Spre deosebire de art. 863 din Codul penal anterior care cuprindea două dispoziții privind realizarea unora din măsurile de supraveghere, Codul penal în vigoare are dispoziții concrete de realizare a măsurilor de supraveghere, de efectuare a supravegherii de către serviciul de probațiune, precum și cu privire la ipotezele în care acesta are obligația de a sesiza instanța de judecată.

Art. 95 MODIFICAREA SAU ÎNCETAREA OBLIGAȚIILOR

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară”.

Fără corespondent în reglementarea anterioară, prin dispozițiile art. 95 Cod penal, legiuitorul a creat temei pentru modificarea obligațiilor condamnatului și pentru motivarea executării unora din obligațiile acestora, pe parcursul termenului de supraveghere, prin hotărâri ale instanței de judecată.

Art. 96 REVOCAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI

SUB SUPRAVEGHERE

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

(2) Dacă până la expirarea termenului de supraveghere persoana supravegheată nu îndeplinește integral obligațiile civile stabilite prin hotărâre, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, afară de cazul în care persoana dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa închisorii în condițiile art. 62 nu a fost executată și a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii potrivit art. 63 alin. (2) sau art. 64 alin. (5) și alin. (6), instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei, la care se adaugă pedeapsa închisorii care a înlocuit amenda.

(4) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

(5) Pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară.

(6) Dacă infracțiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanța poate menține ori revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În cazul revocării, dispozițiile alin. (1), alin. (4) și alin. (5) se aplică în mod corespunzător”.

Potrivit vechii reglementări, pedeapsa cu privire la care s-a dispus revocarea suspendării nu se contopea cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, iar la stabilirea pedepsei nu se aplica sporul prevăzut de lege pentru recidivă.

Codul penal actual condiționează revocarea suspendării de pronunțarea unei hotărâri de condamnare la o pedeapsă cu închisoarea iar pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută în conformitate cu dispozițiile referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediara.

Art. 97 ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI

SUB SUPRAVEGHERE

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În caz de concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, instanța poate dispune suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 91. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care s-a pronunțat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere”.

Reglementarea actuală a renunțat la dispozițiile art. 863 alin. (1) raportat la art. 85 alin. (2) din vechiul Cod penal, potrivit cărora anularea suspendării nu are loc dacă infracțiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare.

Art. 98 EFECTELE SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI

SUB SUPRAVEGHERE

„(1) În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

(2) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare”.

Instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere este cunoscută în majoritatea legislațiilor penale europene, realizându-se o oarecare armonizare cu legislațiile italiană ( art. 163 – art. 168), spaniolă (art. 80 – art. 87), portugheză (art. 50 – art. 57) și franceză ( art. 132-40 – art. 132-53).

Dispozițiile art. 866 din vechiul Cod penal, potrivit cărora la expirarea termenului de încercare, dacă cel condamnat nu a săvârșit o nouă infracțiune și nu s-a pronunțat revocarea suspendării executării pedepsei cel condamnat este reabilitat de drept, nu au mai fost preluate în actualul Cod Penal.

În noua reglementare termenul de reabilitare curge de la expirarea termenului de supraveghere, care nu pune capăt măsurilor de siguranță și obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în măsura în care acestea nu au fost executate, și nici pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

SECȚIUNEA a 6-a
  LIBERAREA CONDIȚIONATĂ

Art. 99 CONDIȚIILE LIBERĂRII CONDIȚIONATE

ÎN CAZUL DETENȚIUNII PE VIAȚĂ

„(1) Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă:

   a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune;

   b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;

   c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

   d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

(2) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori dacă nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

(3) De la data liberării condiționate, condamnatul este supus unui termen de supraveghere de 10 ani”.

Codul penal a renunțat, în ceea ce privește condițiile de acordare a liberării condiționate, la următoarele dispoziții:

reglementările diferențiate de acordare a liberării între condamnații femei și bărbați;

tratamentul diferențiat al condamnaților pentru infracțiuni comise cu intenție sau din culpă; ???????

posibilitatea liberării condiționate a condamnaților trecuți de vârsta de 60 de ani (pentru bărbați) și 55 de ani (pentru femei) dacă au executat efectiv 15 ani de detenție și dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții legale;

obligația de a ține seama de antecedentele condamnatului.

Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor respectă ideea armonizării cu legislația europeană și reglementează acordarea liberării condiționate ținând cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata executării pedepsei, acesta trebuind să fie conștient că o bună conduită îi poate aduce punerea în libertate. Ideea liberării condiționate bazată pe stări de fapt anterioare începerii executării, (gravitatea infracțiunii comise, forma de vinovăție, conduita pe parcursul procesului) ar fi putut constitui un motiv de descurajare a condamnatului în procesul de reintegrare, liberarea sa nedepinzând de conduita sa pe durata executării, ci de faptele anterioare.

Păstrând aceeași concepție, Codul penal actual prevede condiția îndeplinirii integrale a obligațiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, excepție făcând situația când se dovedește că nu a existat posibilitatea să fie îndeplinite.

Liberarea condiționată nu este un drept al condamnatului de a nu executa pedeapsa în integralitatea sa, ci un instrument juridic prin care instanța constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenție, având în vedere progresele condamnatului făcute în vederea reintegrării sociale.

Hotărârea instanței de judecată trebuie să conțină motivele de fapt care au determinat liberarea precum și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare.

Art. 100 CONDIȚIILE LIBERĂRII CONDIȚIONATE

ÎN CAZUL PEDEPSEI ÎNCHISORII

„(1) Liberarea condiționată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:

   a) cel condamnat a executat cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depășește 10 ani, sau cel puțin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;

   b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;

   c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;

   d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.

(2) În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea condiționată, după executarea efectivă a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depășește 10 ani, sau a cel puțin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în alin. (1) lit. b)- d).

(3) În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin două treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(4) În calculul fracțiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ține seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiționată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puțin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depășește 10 ani, și a cel puțin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

(5) Este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acordarea liberării condiționate și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la care se expune, dacă va mai comite infracțiuni ori nu va respecta măsurile de supraveghere sau nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

(6) Intervalul cuprins între data liberării condiționate și data împlinirii duratei pedepsei constituie termen de supraveghere pentru condamnat”.

Codul penal actual a renunțat la:

dispoziții derogatorii de reducere a fracțiilor pe care condamnatul trebuie să le execute ca urmare a săvârșirii infracțiunii din culpă sau în timpul minorității;

luarea în discuție a antecedentelor penale ale condamnatului pentru eliberarea condiționată.

Ca și elemente de noutate se pot constata:

– un regim de liberare condiționată mai facil pentru condamnații care au împlinit vârsta de 60 de ani, indiferent de sex;

– condamnatul trebuie să se afle în regim de executare semideschis sau deschis pentru a beneficia de liberarea condiționată;

– îndeplinirea obligațiilor civile stabilite prin hotărârea judecătorească de condamnare sau dovedirea faptului că a fost în imposibilitate de a le îndeplini.

Hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt care au determinat liberarea condiționată și atenționarea celui condamnat cu privire la conduita sa viitoare pe durata termenului de supraveghere care se întinde între momentul punerii în libertate și momentul împlinirii pedepsei.

Termenele de supraveghere stabilite pentru condamnat conform reglementării în vigoare, se compun, spre deosebire de vechea reglementare, din restul de pedeapsă rămas de executat în cazul pedepsei închisorii și respectiv 10 ani în cazul detențiunii pe viață.

Dispozițiile din Codul penal în vigoare, referitoare la liberarea condiționată, stabilesc un regim mai sever atât privind condițiile de fond, cât și efectele acesteia. Potrivit deciziilor pronunțate de ICCJ în recursul în interesul legii, precum și de Curtea Constituțională, pentru persoanele care au săvârșit infracțiuni sub imperiul vechiului Cod penal, se vor aplica dispozițiile mai favorabile din art. 59-61 ale acestuia.

Art. 101 MĂSURILE DE SUPRAVEGHERE ȘI OBLIGAȚIILE

„(1) Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

   a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

   b) să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;

   c) să anunțe, în prealabil, orice schimbare a locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

   d) să comunice schimbarea locului de muncă;

   e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

(2) În cazul prevăzut în alin. (1), instanța poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații:

   a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

   b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

   c) să nu părăsească teritoriul României;

   d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

   e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;

   f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;

   g) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

(3) Obligațiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

(4) Când stabilește obligația prevăzută la alin. (2) lit. d)- f), instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.

(5) Măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute în alin. (2) lit. a) și lit. b) se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligațiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere”.

Prevederile Codului penal anterior erau mai favorabile, având în vedere faptul că actuala reglementare instituie pentru persoana liberată condiționat, dacă pedeapsa rămasă neexecutată este de 2 ani sau mai mare, un pachet de măsuri de supraveghere și obligații pe durata termenului de supraveghere.

Pe parcursul termenului de supraveghere condamnatul are:

atât obligația generală negativă de a nu mai comite alte infracțiuni,

cât și o serie de obligații prin care se urmărește reacomodarea acestuia cu viața în colectivitate pentru înlesnirea reintegrării sale sociale.

Astfel, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul:

este obligat să respecte măsuri de supraveghere, ca: prezența la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta, primirea vizitelor persoanei desemnate cu supravegherea sa, anunțarea, în prealabil, a schimbării locuinței și deplasării care depășește 5 zile etc.;

poate fi obligat să îndeplinească anumite activități utile procesului de reintegrare, după cum urmează: să urmeze un curs de pregătire școlară/de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială, să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță etc.)

Dacă măsurile de supraveghere se execută pe o durată ce nu poate depăși 2 ani, obligațiile se execută pe toată durata termenului de supraveghere.

Se observă că obligațiile ce pot fi impuse condamnatului pe durata liberării condiționate sunt similare sub aspectul conținutului cu pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, care, de asemenea, se execută pe durata liberării. Legea interzice impunerea unor obligații ce au același conținut cu o interdicție aplicată deja cu titlu de pedeapsă accesorie. Dacă anumite interdicții nu au fost stabilite cu titlu de pedeapsă accesorie iar la data liberării instanța apreciază ca utilă aplicarea unora dintre acestea, o poate face numai în măsura în care aceste interdicții sunt prevăzute în cadrul obligațiilor ce pot fi impuse condamnatului liberat și numai cu acest titlu.

Noua reglementare a instituției liberării condiționate, prin care condamnatul este supus pe durata termenului de supraveghere unui proces de supraveghere și reacomodare cu viața în colectivitate, a fost inspirată de dispozițiile similare din legislația penală germană (§ 57-§ 58), spaniolă (art. 90) și portugheză (art. 61- art. 63).

Art. 102 SUPRAVEGHEREA CONDAMNATULUI

„(1) Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c) – e) se comunică serviciului de probațiune.

(2) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) și lit. b) se face de serviciul de probațiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. c) – g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probațiune cu privire la orice încălcare a acestora.

(3) Supravegherea executării obligațiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) și lit. e) poate fi realizată și printr-un sistem electronic de supraveghere, în condițiile prevăzute de legea specială.

(4) Pe durata supravegherii, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

   a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

   b) persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin”.

Dispozițiile art. 102 Cod penal sunt fără corespondent în legea penală anterioară, care nu prevedea această activitate. Conform prevederilor vechiului cod penal persoana liberată condiționat din penitenciar nu avea nicio măsură de supraveghere sau obligație de îndeplinit în afara faptului că în perioada termenului de încercare (perioadă de timp rămasă neexecutată) trebuia să nu mai comită nicio infracțiune.

Astfel, tot ceea ce condamnatul acumulase referitor la ulterioara reintegrare socială se pierdea „la poarta închisorii”.

Art. 103 MODIFICAREA SAU ÎNCETAREA OBLIGAȚIILOR

„(1) Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului șanse mai mari de reintegrare socială.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară”.

Dispozițiile art. 103 Cod penal, fără corespondent în legea penală anterioară, stabilesc condițiile în care instanța poate dispune modificarea obligațiilor impuse condamnatului sau poate dispune încetarea lor. Posibilitatea de adaptare a obligațiilor impuse condamnatului în raport cu viața reală atenuează în parte caracterul coercitiv al noii reglementări a instituției liberării condiționate.

Art. 104 REVOCAREA LIBERĂRII CONDIȚIONATE

„(1) Dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă.

(2) Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere și pentru care s-a pronunțat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.

(3) Dispozițiile alin. (1) și alin. (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul liberării condiționate din executarea pedepsei detențiunii pe viață”.

Sancțiunea revocării liberării condiționate intervine, conform dispozițiilor Codului penal în vigoare, în situațiile expres și limitativ prevăzute, renunțându-se la revocarea facultativă a liberării condiționate, prevăzută de reglementarea anterioară.

Ca și elemente de noutate se pot constata:

revocarea liberării condiționate și în cazul în care condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse, nu doar în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni;

pedeapsa pentru noua infracțiune se stabilește și se execută după caz, potrivit dispozițiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară, spre deosebire de vechiul Cod penal care prevedea regula contopirii cu posibilitatea aplicării unui spor la art. 61.

Art. 105 ANULAREA LIBERĂRII CONDIȚIONATE

„(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise o infracțiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

(2) În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanța poate acorda liberarea condiționată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.

(3) Când, după anulare, instanța dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii”.

Anularea liberării condiționate reprezintă o instituție juridică nouă, a cărei introducere a fost justificată de nevoia simetriei juridice – existența ei la suspendare, amânare etc. – dar și de nevoia de a acoperi toate situațiile de viață precum și de atingere a finalității pentru care această instituție a fost creată.

Condițiile anulării sunt:

persoana liberată să mai fi săvârșit o infracțiune anterior acordării liberării condiționate;

săvârșirea infracțiunii să fi fost descoperită pe parcursul termenului de supraveghere;

condamnatului liberat condiționat să i se fi aplicat pedeapsa închisorii, în cadrul termenului de supraveghere sau după expirarea acestuia.

Procedând la anularea liberării condiționate instanța de judecată aplică prevederile referitoare la recidivă, concurs sau pluralitate intermediară.

Contrar dispozițiilor imperative ale art. 105 alin. (1) Cod penal anularea nu operează de plano în toate cazurile: dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 99 sau art. 100 Cod penal instanța de judecată poate acorda liberarea condiționată și, în acest caz, termenul de supraveghere curge de la data acordării primei liberări.

În situația unei succesiuni de legi penale, dacă se descoperă o cauză de anulare după intrarea în vigoare a legii noi, aceasta nu va putea fi invocată întrucât legea veche, sub imperiul căreia a început să se deruleze termenul de supraveghere, nu prevedea nicio cauză de anulare.

Art. 106 EFECTELE LIBERĂRII CONDIȚIONATE

„În cazul în care condamnatul nu a săvârșit o nouă infracțiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiționate și nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată”.

Codul penal în vigoare prevede o nouă condiție pentru ca pedeapsa să se considere executată la terminarea termenului de suspendare respectiv ca până la expirarea termenului să nu se fi dispus revocarea sau anularea liberării condiționate.

TITLUL IV  MĂSURILE DE SIGURANȚĂ

CAPITOLUL I  DISPOZIȚII GENERALE

Art. 107 SCOPUL MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ

„(1) Măsurile de siguranță au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

(3) Măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă”.

Prevederile art. 107 alin. (1) conțin dispoziții identice sub aspectul formulării cu cele ale art. 111 alin. (1) Codul penal din 1968.

Alineatul (2) al art. 107 introduce ca element de noutate condiția faptei prevăzute de legea penală nejustificată. Doar o faptă nejustificată poate releva existența unei stări de pericol. Imputabilitatea, ca și condiție a vinovăției nu se cere a fi însă îndeplinită. Măsurile de siguranță pot fi luate în condițiile în care nu ne aflăm în prezența unei cauze justificative, chiar dacă fapta este neimputabilă.

Art. 108 CATEGORIILE MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ

  „Măsurile de siguranță sunt:

   a) obligarea la tratament medical;

   b) internarea medicală;

   c) interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;

   d) confiscarea specială.

   e) confiscarea extinsă”.

Codul penal actual a introdus o nouă măsură de siguranță, respectiv confiscarea extinsă, dar a menținut și măsurile de siguranță existente, respectiv obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii și confiscarea specială.

Celelalte măsuri de siguranță, interzicerea de a se afla în anumite localități, expulzarea străinilor, interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinată au fost trecute în rândul pedepselor complementare.

Aplicarea pedepselor complementare, așa cum sunt ele reglementate de art. 67 din Codul penal actual este mai restrictivă decât aplicarea măsurilor de siguranță. De exemplu, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

CAPITOLUL II  REGIMUL MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ

Art. 109 OBLIGAREA LA TRATAMENT MEDICAL

„(1) Dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat să urmeze un tratament medical până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

(2) Când persoana față de care s-a luat această măsură nu urmează tratamentul, se poate dispune internarea medicală.

(3) Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, tratamentul se efectuează și în timpul executării pedepsei”.

Cod penal în vigoare menține, în principal, conținutul textului vechi în ceea ce privește obligarea la tratament medical, cu două excepții:

cauza care a generat starea de pericol, respectiv orice boală, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanțe psihoactive;

termenul pe perioada căruia este luată măsura, respectiv până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol și nu doar până la însănătoșire.

Legiuitorul român a avut în vedere „ameliorarea” durabilă care înlătură starea de pericol, constatată însă de o comisie medicală în cadrul unei expertize de specialitate.

Procedura luării măsurii obligării la tratament medical este prezentată în cuprinsul art. 566 – 568 din Codul de procedură penală în vigoare.

Art. 110 INTERNAREA MEDICALĂ

„Când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive sau suferă de o boală infectocontagioasă și prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-o unitate sanitară de specialitate, până la însănătoșire sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol”.

În Codul penal actual măsura internării medicale poate fi luată dacă făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanțe psihoactive, sau suferă de o boală infectocontagioasă, în timp ce temeiul internării potrivit vechii reglementări era toxicomania sau boala mintală. În ambele cazuri, însă, condiția esențială a existenței unui pericol pentru societate.

De asemenea, Codul penal din 1968 prevedea că obligarea la tratament medical și internarea medicală sunt măsuri care pot fi luate în mod provizoriu și în cursul urmăririi penale sau al judecății.

Actuala reglementare a renunțat la această prevedere întrucât, neexistând încă o soluție definitivă și irevocabilă s-ar fi putut lua măsuri cu caracter de restrângere a libertății persoanei fără respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege.

Art. 111 INTERZICEREA OCUPĂRII UNEI FUNCȚII

SAU A EXERCITĂRII UNEI PROFESII

„(1) Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcții, pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte activități, se poate lua măsura interzicerii exercitării dreptului de a ocupa acea funcție ori de a exercita acea profesie, meserie sau activitate.

(2) Măsura de siguranță poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puțin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puțin un an de la data respingerii cererii anterioare”.

Art. 112 CONFISCAREA SPECIALĂ

„(1) Sunt supuse confiscării speciale:

   a) bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală;

   b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

   c) bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

   d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor;

   e) bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

   f) bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

(2) În cazul prevăzut în alin. (1) lit. b) și lit. c), dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în întregime.

(3) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. b) și lit. c), dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparțin infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2).

(4) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică în cazul faptelor săvârșite prin presă.

(5) Dacă bunurile supuse confiscării potrivit alin. (1) lit. b)-e) nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

(6) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea, cu excepția bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) și lit. c)”.

Confiscarea specială este o măsură de siguranță, de natură patrimonială, cu caracter obligatoriu. Actuala reglementare lărgește sfera bunurilor confiscabile prin introducerea bunurilor care trebuie confiscate a următoarelor:

bunurile destinate să fie folosite la săvârșirea faptei;

bunurile folosite imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor;

echivalentul bănesc al bunurilor a căror valoare este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei dacă au fost produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală;

echivalentul în bani al bunurilor dacă bunurile nu aparțin infractorului, iar proprietarul lor nu a cunoscut scopul folosirii lor.

De asemenea, s-a înlăturat caracterul facultativ al confiscării în situația în care bunurile fac parte din mijloacele de existență ori de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei căreia ar putea aparține acestea.

Art. 1121 CONFISCAREA EXTINSĂ

„(1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele menționate la art. 112, în cazul în care persoana este condamnată pentru comiterea uneia dintre următoarele infracțiuni, dacă fapta este susceptibilă să îi procure un folos material și pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare:

   a) infracțiuni privind traficul de droguri și de precursori;

   b) infracțiuni privind traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile;

   c) infracțiuni privind frontiera de stat a României;

   d) infracțiunea de spălare a banilor;

   e) infracțiuni din legislația privind prevenirea și combaterea pornografiei;

   f) infracțiuni din legislația privind combaterea terorismului;

   g) constituirea unui grup infracțional organizat;

   h) infracțiuni contra patrimoniului;

   i) nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive;

   j) falsificarea de monede, timbre sau de alte valori;

   k) divulgarea secretului economic, concurența neloială, nerespectarea dispozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri, infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii din țară de deșeuri și reziduuri;

   l) infracțiuni privind jocurile de noroc;

   m) infracțiuni de corupție, infracțiunile asimilate acestora, precum și infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene;

   n) infracțiuni de evaziune fiscală;

   o) infracțiuni privind regimul vamal;

   p) infracțiuni de fraudă comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice;

   q) traficul de organe, țesuturi sau celule de origine umană.

(2) Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

   a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit;

   b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).

(3) Pentru aplicarea dispozițiilor alin. (2) se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată ori de un terț unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul.

(4) Prin bunuri, conform prezentului articol, se înțelege și sumele de bani.

(5) La stabilirea diferenței dintre veniturile licite și valoarea bunurilor dobândite se vor avea în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de persoana condamnată, membrii familiei acesteia.

(6) Dacă bunurile supuse confiscării nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani și bunuri până la concurența valorii acestora.

(7) Se confiscă, de asemenea, bunurile și banii obținuți din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse confiscării, precum și bunurile produse de acestea.

(8) Confiscarea nu poate depăși valoarea bunurilor dobândite în perioada prevăzută la alin. (2), care excedează nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate”.

Confiscarea extinsă, ca instituție nouă a Codului penal, are rolul de a asigura transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului privind confiscarea produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea.

Așa cum se subliniază în considerentele preambulului Deciziei-cadru 2005/212/JAI, „pentru a preveni și combate eficient criminalitatea organizată, eforturile trebuie concentrate pe depistarea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea produselor având legătură cu infracțiunea”. Scopul instituției confiscării extinse este acela de a asigura „norme eficiente în materie de confiscare a produselor având legătură cu infracțiunea, inter alia, în ceea ce privește sarcina probei privind sursa bunurilor deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune având legătură cu criminalitatea organizată”.

Dispozițiile art. 1121 Cod penal prevăd principalele infracțiuni susceptibile să procure, să genereze foloase materiale ilicite, principalele infracțiuni a căror săvârșire reprezintă scopul grupurilor infracționale organizate, principalele infracțiuni care se înscriu în fenomenul criminalității organizate transnaționale, creându-se premizele eficientei aplicări a măsurii de siguranță a confiscării extinse.

Condițiile cumulative stabilite de legiuitor pentru a se dispune măsura de siguranță a confiscării extinse sunt:

1) existența unei infracțiuni în măsură să aducă avantaje materiale unei persoane;

2) valoarea bunurilor dobândite de condamnat, într-o perioadă de 5 ani să fie mai mare decât veniturile licite;

La stabilirea sumei dobândite ilicit se are în vedere valoarea bunurilor la data dobândirii lor și cheltuielile făcute de condamnat și/sau de membrii familiei acestuia. Stabilirea, prin textul de lege, a perioadei de 5 ani în care valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit are rolul de a evita formarea unei jurisprudențe neunitare.

3) convingerea instanței asupra ilicității bunurilor.

Valoarea bunurilor dobândite de condamnat

Conform dispozițiilor art. 535 Cod civil, bunurile reprezintă „lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”.

După natura bunurilor, acestea se împart în:

„bunuri imobile” – terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 538 Cod civil).

Verificările care pot fi făcute în scopul stabilirii valorii bunurilor imobile dobândite constau în:

1) interogarea bazei de date a Agenției Naționale pentru Cadastru și Publicitate Imobiliară, pentru:

stabilirea bunurilor imobile deținute sau care au fost deținute de persoana în cauză (prin „persoana în cauză” se înțelege atât persoana condamnată cât și membrii familiei acestuia), precum și a valorii de achiziție sau vânzare a acestora;

obținerea informațiilor privind drepturile reale imobiliare, drepturile personale, actele, faptele juridice și raporturile juridice înscrise în cartea funciară în favoarea persoanei în cauză.

2) interogarea bazelor de date ale Direcțiilor de Impozite și Taxe Locale, stabilindu-se astfel pentru ce bunuri imobile deține sau a deținut rol fiscal persoana în cauză.

3) interogarea bazelor de date ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală pentru:

obținerea de informații privind tranzacțiile prin care s-au efectuat transferuri ale dreptului de proprietate și ale dezmembrămintelor acestuia, asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, supuse impozitului pe venit, pentru persoana în cauză;

obținerea conturilor bancare pe care figurează titular sau împuternicit persoana în cauză, urmată de verificarea, în temeiul legii, a operațiunilor derulate pe acestea.

4) interogarea bazei de date a Camerei Notarilor Publici pentru a stabili valoarea orientativă a unui bun imobil și operațiunile derulate de persoana în cauză.

„bunuri mobile” – conform dispozițiilor art. 539 alin. (1) Cod civil, „bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile”. Din categoria bunurilor mobile fac parte: acțiunile, obligațiunile, banii, autovehiculele, drepturile intelectuale, etc.

Verificările care pot fi făcute în scopul stabilirii valorii bunurilor mobile dobândite constau în:

1) interogarea bazei de date a Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare, pentru stabilirea obiectelor, părților sociale și acțiunilor pe care persoana în cauză le are grevate de sarcini în favoarea altor persoane sau pe care alte persoane le au grevate în favoarea lor;

2) interogarea bazei de date a Autorității de Supraveghere Financiară, pentru stabilirea tranzacțiilor efectuate pe piața de capital și a polițelor de asigurare deținute de persoana în cauză;

3) interogarea bazei de date a Depozitarului Central, stabilindu-se astfel acțiunile pe care persoana în cauză le deține la o persoană juridică de tip deschis sau cu care Depozitarul are contract;

4) interogarea bazelor de date ale Direcțiilor de Impozite și Taxe Locale, stabilindu-se astfel pentru ce bunuri mobile deține sau a deținut rol fiscal persoana în cauză;

5) interogarea bazei de date a Direcția Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor stabilindu-se astfel vehiculele care au fost/sunt înmatriculate de persoana în cauză sau pentru înmatricularea cărora au fost împuternicite;

6) solicitarea către casele de amanet a contractelor de amanet încheiate de persoanele în cauză, obținându-se astfel date privind bunurile și valorile traficate;

7) solicitarea către casele de schimb valutar a bonurilor de schimb valutar emise persoanelor în cauză, obținându-se astfel date privind sumele de bani în lei și valută de care dispun sau au dispus;

8) solicitarea către instituțiile de credit financiare și nefinanciare a informărilor privind conturile deținute de persoana în cauză, stabilindu-se astfel operațiunile derulate pe conturile respective;

9) solicitarea de date firmelor care dețin căsuțe de valori, privind contractele persoanelor în cauză.

Veniturile licite

O.G. nr. 73/1999 ……………..

O.G. nr. 7/2001 ……………..

Prin venituri ilicite înțelegem bunurile care nu pot fi justificate în relația cu venitul legal al persoanei în cauză. Prin Legea nr. 365/2004 România a ratificat Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la 31 octombrie 2003

Deși legea fundamentală consacră caracterul licit al dobândirii averii cât și faptul că acesta nu poate fi confiscată, caracterul ilicit al dobândirii averii poate fi cercetat, sarcina probei revenind celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

A. Pentru stabilirea veniturilor ilicite se impune:

1) interogarea bazei de date a Inspecției Muncii, pentru stabilirea tuturor relațiilor contractuale de muncă avute de persoana în cauză;

2) interogarea bazei de date a Direcțiilor Generale Regionale a Finanțelor Publice, pentru stabilirea tuturor veniturilor declarate de persoana în cauză;

B. Pentru stabilirea tuturor veniturilor declarate de persoana în cauză pot fi solicitate următoarelor declarații:

1) Declarația 200 – Declarație privind veniturile realizate din România, care se completează și se depune de către persoanele fizice care realizează, în mod individual sau într-o formă de asociere, venituri în bani și/sau în natură, provenind din:

a) activități independente:

activități comerciale – din fapte de comerț, prestări de servicii, altele decât cele din profesii libere, practicarea unei meserii, inclusiv din activități adiacente, precum și venituri din cedarea folosinței bunurilor calificate în categoria venituri din activități independente;

profesii libere – din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, etc. desfășurate în mod independent în condițiile legii;

drepturi de proprietate intelectuală – brevete de invenție, desene, mostre, mărci de fabrică și de comerț, know-how, drepturi de autor și drepturi conexe dreptului de autor etc.

Declarația se depune și de către persoanele fizice care au realizat venituri din activități independente pentru care impozitul reținut la sursă de plătitorii de venituri reprezintă plată anticipată în contul impozitului anual, potrivit Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și nu au optat pentru impozitarea finală de către plătitorul de venit. Venitul cuvenit unei persoane fizice dintr-o asociere cu o persoană juridică română, microîntreprindere care nu generează o persoană juridică, determinat cu respectarea regulilor stabilite în titlul IV din Codul fiscal, este asimilat, în vederea impunerii la nivelul persoanei fizice, venitului din activități independente, din care se deduc contribuțiile obligatorii în vederea obținerii venitului net anual.

Nu au obligația depunerii declarației persoanele fizice pentru care impozitul reținut de plătitorii de venituri este final, potrivit opțiunii contribuabililor, în conformitate cu prevederile Codului fiscal.

Nu au obligația depunerii declarației persoanele fizice care, în anul de raportare, au realizat venituri din activități independente impuse pe bază de norme de venit cu excepția persoanelor care au depus declarațiile de venit estimativ în luna decembrie și pentru care nu s-au stabilit plăți anticipate, conform legii.

b) cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile realizată în calitate de proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal.

Nu au obligația depunerii declarației, persoanele fizice care, în anul de raportare, au realizat venituri din cedarea folosinței bunurilor pentru care chiria prevăzută în contractul încheiat între părți este stabilită în lei, nu au optat pentru determinarea venitului net în sistem real și la sfârșitul anului anterior nu îndeplinesc condițiile pentru calificarea veniturilor în categoria veniturilor din activități independente, pentru care plățile anticipate cu titlu de impozit sunt egale cu impozitul anual datorat, și impozitul este final.

c) activități agricole, pentru care venitul net se stabilește în sistem real: venituri din cultivarea și valorificarea florilor, legumelor și zarzavaturilor, în sere și în solarii, special destinate acestor scopuri, și/sau în sistem irigat, precum și din cultivarea și valorificarea arbuștilor, plantelor decorative și a ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole și pomicole și din altele asemenea.

Declarația se depune de contribuabilii care desfășoară activitatea în mod individual și/sau în cadrul unei asocieri fără personalitate juridică, constituită între persoane fizice și care au optat pentru determinarea venitului net în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă.

Nu au obligația depunerii declarației, persoanele fizice care, în anul de raportare, au realizat venituri din activități agricole cu impunere finală, din valorificarea produselor agricole obținute după recoltare, în stare naturală, de pe terenurile agricole proprietate privată ori luate în arendă, către unități specializate pentru colectare, unități de procesare industrială sau către alte unități pentru utilizare ca atare, potrivit art. 74 alin. (4) din Codul fiscal.

d) Transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise.

e) Operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen pe bază de contract, precum și orice alte operațiuni similare, altele decât cele cu instrumente financiare tranzacționate pe piețe autorizate și supravegheate.

Formularul declarației 200 se depune la:

i) organul fiscal în a cărui rază teritorială contribuabilul are adresa unde își are domiciliul, potrivit legii sau adresa unde locuiește efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu, pentru persoanele fizice care au domiciliul fiscal în România;

ii) organul fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al împuternicitului sau curatorului fiscal, după caz, în cazul persoanelor fizice care nu au domiciliul fiscal în România, pentru următoarele categorii de venituri:

venituri din drepturi de proprietate intelectuală;

venituri din cedarea folosinței bunurilor din derularea unui număr mai mare de 5 contracte de închiriere la sfârșitul anului fiscal;

venituri din investiții reprezentând câștiguri/pierderi din transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise;

venituri din investiții reprezentând câștiguri/pierderi din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum și din orice alte operațiuni de acest gen, altele decât cele cu instrumente financiare tranzacționate pe piețe autorizate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare;

iii) organul fiscal în a cărui rază teritorială se află sursa de venit, pentru contribuabilii persoane fizice, fără domiciliu fiscal în România care realizează venituri, altele decât cele prevăzute la pct. ii).

2) Declarația 201 – Declarație privind veniturile realizate din străinătate, care se completează și se depune de către persoanele fizice rezidente române, cu domiciliul în România și persoanele fizice care îndeplinesc, pentru anul de raportare, condiția prevăzută la art.40 alin. (2) din Codul fiscal, (care???????????) care realizează venituri din străinătate, impozabile în România, ca urmare a desfășurării unor activități în străinătate, cum ar fi: venituri din profesii libere, venituri din activități comerciale, venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole, piscicultură, silvicultură, venituri sub formă de dividende, venituri sub formă de dobânzi, venituri din premii, venituri din jocuri de noroc, venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, câștiguri din transferul titlurilor de valoare, venituri sub forma câștigurilor din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract și alte operațiuni similare, alte venituri din investiții, venituri din pensii, etc.

Nu se declară veniturile din salariile obținute în străinătate.

3) Declarația 205 – Declarație informativă privind impozitul reținut la sursă și câștigurile/pierderile realizate, pe beneficiari de venit, care se completează și se depune de către plătitorii de venituri care au obligația calculării, reținerii și virării impozitului pe veniturile cu regim de reținere la sursă a impozitului.

Declarația se completează și se depune și de către intermediari, societățile de administrare a investițiilor în cazul răscumpărării de titluri de participare la fondurile deschise de investiții sau alți plătitori de venit, după caz, pentru câștiguri/pierderi realizate de persoanele fizice, aferente tranzacțiilor cu titluri de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare în cazul societăților închise.

Declarația se depune la organul fiscal la care plătitorii de venituri sunt înregistrați în evidența fiscală. În cazul sediilor secundare înregistrate ca plătitori de impozit pe veniturile din salarii, declarația corespunzătoare activității sediilor secundare se depune de contribuabilul care le‐a înființat, pe codul de înregistrare fiscală al acestuia, la organul fiscal în a cărui evidență fiscală este înregistrat contribuabilul.

În cazul în care sediul permanent din România al unei persoane juridice străine este plătitor de venituri din salarii, declarația se depune la organul fiscal la care sediul permanent din România este înregistrat în evidența fiscală.

4) Declarația 208 – Declarație informativă privind impozitul pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, care se completează și se depune semestrial de către notarii publici care au obligația calculării, încasării și virării impozitului pe veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal.

Declarația va cuprinde informații privind tranzacțiile prin care s-au efectuat transferuri ale dreptului de proprietate și ale dezmembrămintelor acestuia asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții, supuse impozitului pe venit, potrivit legii.

Notarii publici au obligația depunerii declarației la organul fiscal în a cărui evidență fiscală biroul notarial este înregistrat ca plătitor de impozite, taxe și contribuții.

5) Declarația 209 – Declarație privind veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, care se completează de către persoanele fizice care realizează venituri supuse impozitului pe venit din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal, în situația în care transferul dreptului de proprietate asupra construcțiilor sau terenurilor se face prin altă procedură decât cea notarială, conform legii. Dacă se realizează venituri din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal din mai multe tranzacții, atunci se depune câte o declarație pentru fiecare tranzacție.

Declarația se depune direct la registratura organului fiscal sau la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.

6) Declarația 222 – Declarație informativă privind începerea / încetarea activității persoanelor fizice care desfășoară activitate în România și care obțin venituri sub formă de salarii din străinătate, care se completează de către persoanele juridice, fizice sau orice altă entitate la care își desfășoară activitatea persoanele fizice, care desfășoară activitate în România și care obțin venituri sub formă de salarii din străinătate.

În categoria persoanelor care au obligația să depună declarația informativă sunt cuprinse: reprezentanțele din România ale unor firme, asociații, fundații sau organizații cu sediul în străinătate, organizații și organisme internaționale care funcționează în România etc.

Declarația se depune ori de câte ori apar modificări de natura începerii / încetării activității în documentele care reglementează raporturile de muncă, în termen de 15 zile de la data producerii evenimentului. Pentru fiecare contribuabil care obține venituri sub formă de salarii din străinătate pentru activitatea desfășurată în România, se completează și se depune câte o declarație. Declarația se depune direct la registratura organului fiscal sau la oficiul poștal, prin scrisoare recomandată.

7) Declarația 224 – Declarație privind veniturile sub formă de salarii din străinătate obținute de către persoanele fizice care desfășoară activitate în România și de către persoanele fizice române angajate ale misiunilor diplomatice și posturilor consulare acreditate în România, care se completează de către persoanele fizice care își desfășoară activitatea în România și obțin venituri sub formă de salarii din străinătate, precum și de către persoanele fizice române angajate ale misiunilor diplomatice și ale posturilor consulare acreditate în România.

Declarația se depune lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare pentru care s-a realizat venitul, la:

a) organul fiscal în a cărui rază teritorială contribuabilul are adresa unde își are domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiește efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu, pentru persoanele fizice care au domiciliul fiscal în România;

b) organul fiscal în a cărui rază teritorială se află sursa de venit, pentru ceilalți contribuabili persoane fizice.

Impozitul pe venit

A. Prin Ordonanța Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit, s-a instituit o nouă reglementare a impozitului pe venit, care prevede adoptarea sistemului impunerii globale pentru unele din veniturile persoanelor fizice, aceasta fiind înlocuită de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 7/2001 privind impozitul pe venit, aprobată și modificată prin Legea nr. 493/2002.

Conform dispozițiilor art. 2 din O.U.G. nr. 7/2001 este subiect al impozitului pe venit persoana fizică, denumită contribuabil, după cum urmează:

persoana fizică română cu domiciliul în România, pentru veniturile obținute atât din România, cât și din străinătate;

persoana fizică română fără domiciliu în România, pentru veniturile obținute din România prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depășește în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârșind în anul calendaristic vizat;

persoana fizică străină, pentru veniturile obținute din România prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depășește în total 183 de zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârșind în anul calendaristic vizat;

persoana fizică română fără domiciliu în România, precum și persoana fizică străină, care realizează venituri din România.

B. Conform dispozițiilor Legii nr. 571 privind Codul fiscal sunt venituri licite ale persoanelor fizice:

veniturile din activități independente, art. 46 – art. 54 Cod fiscal;

salariile, art. 55 – art. 60 Cod fiscal;

veniturile din cedarea folosinței bunurilor, art. 61 – 64 Cod fiscal;

veniturile din investiții sub formă de dividende, art. 65 – art. 67 Cod fiscal;

veniturile din investiții sub formă de câștig din transferul dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, art. 65 – art. 67 Cod fiscal;

veniturile sursă neidentificată, art. 79^1 Cod fiscal;

veniturile din investiții sub forma veniturilor din lichidarea unei persoane juridice, art. 65 – art. 67 Cod fiscal;

veniturile din pensii, art. 68 – art. 70 Cod fical;

veniturile din activități agricole, art. 71 – 74 Cod fiscal;

veniturile din premii și jocuri de noroc, art. 75 – 77 Cod fiscal;

veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal Legea nr. 76/2010, pct. 6, art. 77^1- art. 77^3 Cod fiscal;

veniturile din alte surse ale persoanei fizice, art. 78 – art. 79 Cod fiscal;

veniturile din investiții sub forma câștigului din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen pe bază de contract precum și din alte operațiuni de acest gen altele decât cele cu instrumente financiare tranzacționate pe piețe autorizate și supravegheate de A.S.F., art. 65 – 67 Cod fiscal.

Definiția noțiunii de „familiei”

Familia, instituție de bază a societății, are un caracter complex, motiv pentru care a fost abordată din punct de vedere sociologic, juridic, economic, etic, religios etc.

Din punct de vedere juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.

Stricto sensu, familia cuprinde soții și descendenții lor necăsătoriți.

Lato sensu, din familie fac parte soții și copii lor, părinții soților, precum și alte persoane cu care aceștia se află în relații de rudenie.

Conform dispozițiilor art. 177 Cod penal, prin membru de familie se înțelege:

  a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

  b) soțul;

  c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

Dispozițiile se aplică în caz de adopție și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești.

Sensul dat de noua reglementare noțiunii de membru de familie absoarbe integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde în egală măsură și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dinte soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii.

Soluția este justificată în condițiile existenței unui număr mare de cupluri care trăiesc fără a fi căsătoriți, neexistând niciun temei pentru a nu asigura acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. Astfel, noțiunea de „membru de familie” este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene (art. 173 alin.(2) C. penal spaniol, art. 152 alin.(2) C. penal portughez).

Relația de rudenie definită la art. 177 lit. a) Cod penal se regăsește și la art. 7 pct. 21 lit. a) Codul Fiscal, care prevede că „o persoană fizică este afiliată cu altă persoană fizică, dacă acestea sunt soț/soție sau rude până la gradul al III-lea inclusiv. Între persoanele afiliate, prețul la care se transferă bunurile corporale sau necorporale ori se prestează servicii reprezintă preț de transfer”.

Conform dispozițiilor art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului „familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”.

Pentru a se stabili datele de identificare și ocupația persoanei condamnate, a rudelor și a afinilor, se va exploata baza de date a DEPABAD

deținerea controlului asupra unei persoane juridice

– art. 11 ALIN. (2) CF ??????????? persoane afiliate

Conform dispozițiilor art. 7 pct. 21 lit. b) Cod fiscal „o persoană fizică este afiliată cu o persoană juridică dacă persoana fizică deține, în mod direct sau indirect, inclusiv deținerile persoanelor afiliate, minimum 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot deținute la persoana juridică ori dacă controlează în mod efectiv persoana juridică”.

De asemenea, dispozițiile art. 7 pct. 21 lit. c) Cod fiscal prevăd că o persoană juridică este afiliată cu altă persoană juridică dacă cel puțin:

   „(i) prima persoană juridică deține, în mod direct sau indirect, inclusiv deținerile persoanelor afiliate, minimum 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot la cealaltă persoană juridică ori dacă controlează persoana juridică;

   (ii) a doua persoană juridică deține, în mod direct sau indirect, inclusiv deținerile persoanelor afiliate, minimum 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot la prima persoană juridică;

   (iii) o persoană juridică terță deține, în mod direct sau indirect, inclusiv deținerile persoanelor afiliate, minimum 25% din valoarea/numărul titlurilor de participare sau al drepturilor de vot atât la prima persoană juridică, cât și la cea de-a doua”.

Astfel, dacă persoana fizică în cauză este afiliată cu o persoană juridică iar aceasta este afiliată cu o altă persoană juridică, atunci persoana fizică este afiliată cu cea din urmă persoană juridică.

Confiscarea este o sancțiune de drept penal, aplicată in rem, respectiv asupra bunurilor care au legătură cu infracțiunea. Astfel, este imprescriptibilă și nu este afectată de cauze care conduc la încetarea procesului penal ori care înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. …… Curtea Constituțională a decis, în urma unei sesizări de neconstituționalitate, că măsura confiscării extinse este posibilă doar pentru bunurile dobândite după anul 2012.

TITLUL V  MINORITATEA

CAPITOLUL I  REGIMUL RĂSPUNDERII PENALE A MINORULUI

Art. 113 LIMITELE RĂSPUNDERII PENALE

„(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

(2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii”.

Art. 114 CONSECINȚELE RĂSPUNDERII PENALE

„(1) Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

(2) Față de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

   a) dacă a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat;

   b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață”.

Art. 114 din actualul Cod penal stabilește că, față de minorul care a săvârșit infracțiuni se pot lua exclusiv măsuri educative, spre deosebire de vechea reglementare care prevedea și posibilitatea aplicării unei pedepse.

Regula este că măsurile educative aplicate minorului sunt neprivative de libertate. Prin excepție, se pot lua și măsuri educative privative de libertate dacă:

a mai săvârșit o infracțiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă;

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.

Codul penal anterior a prevăzut doar măsuri educative pentru minori în perioada 1977 – 1992, după intrarea în vigoare a Decretului nr. 218/1977.

Art. 115 MĂSURILE EDUCATIVE

 „(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.

   1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:

   a) stagiul de formare civică;

   b) supravegherea;

   c) consemnarea la sfârșit de săptămână;

   d) asistarea zilnică.

   2. Măsurile educative privative de libertate sunt:

   a) internarea într-un centru educativ;

   b) internarea într-un centru de detenție.

(2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face, în condițiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74”.

Spre deosebire de vechiul Cod penal care prevedea două măsuri educative neprivative de libertate (mustrarea și libertatea supravegheată) și două măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ), Codul penal în vigoare prevede:

patru măsuri educative neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică);

două măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție).

Art. 116 REFERATUL DE EVALUARE

„(1) În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță.

(2) Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește de către serviciul de probațiune în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurii educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, cu excepția situației prevăzute la art. 126, când acesta va fi întocmit de către centrul educativ ori de detenție”.

Fără corespondent în Codul penal de la 1968.

CAPITOLUL II   REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

Art. 117 STAGIUL DE FORMARE CIVICĂ

„(1) Măsura educativă a stagiului de formare civică constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.

(2) Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului”.

Dispozițiile art. 117 Cod penal, fără corespondent în vechiul Cod penal, reglementează o măsură educativă nouă, respectiv stagiul de formare civică, care responsabilizează infractorul minor, conștientizându-l asupra consecințelor legale și sociale la care se expune în cazul adoptării unei conduite infracționale.

Măsura, având ca scop asigurarea posibilității minorului de a se reintegra în societate, prevede obligația acestuia de a participa la un program cu durata maximă de 4 luni, în afara programului școlar, durata minimă a programului fiind lăsată la aprecierea instanței.

Art. 118 SUPRAVEGHEREA

„Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia”.

Dispozițiile privind măsura supravegherii își au corespondent în prevederile art. 103 din vechiul Cod penal, dar prin conținut (supravegherea și controlarea minorului în cadrul programului său zilnic, sub coordonarea serviciului de probațiune) și durată (între 2 luni și 6 luni, la aprecierea instanței de judecată), această măsură este mai blândă decât cea din vechea reglementare.

Supravegherea nu presupune o implicare directă a serviciului de probațiune în realizarea activităților minorului, rolul acestui serviciu fiind de a monitoriza modul în care minorul își respectă programul zilnic.

Art. 119 CONSEMNAREA LA SFÂRȘIT DE SĂPTĂMÂNĂ

„(1) Măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță.

(2) Supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune”.

Măsura privind consemnarea la sfârșit de săptămână, fără corespondent în vechea reglementare, este o măsură restrictivă de libertate, care urmărește modificarea conduitei minorului atât printr-o constrângere de ordin fizic cât și de ordin moral,.

Conform dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal „pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracțiuni comise în timpul minorității în baza Codului penal din 1969 și neexecutată în tot sau în parte până la intrarea în vigoare a Codului penal, se înlocuiește cu măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână, ținând seama și de partea care a fost executată din amendă”.

vezi și art. 22

Art. 120 ASISTAREA ZILNICĂ

„(1) Măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului.

(2) Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune”.

Măsura asistării zilnice presupune o intervenție activă a serviciului de probațiune, care pentru o durată de minim 3 luni și maxim 6 luni întocmește programul zilnic al minorului, incluzând alături de activitățile obișnuite în raport de vârsta și situația școlară și pe cele impuse e instanța de judecată.

Asistarea zilnică reprezintă cea mai severă măsură educativă neprivativă de libertate aplicabilă minorului, aceasta fiind fără corespondent în măsurile educative prevăzute de vechea reglementare.

Latura coercitivă constă în respectarea de către minor a programului, distrăgându-i atenția de la preocupările infracționale, împiedicându-l să ia măsura cu mediul delincvențial.

Art. 121 OBLIGAȚII CE POT FI IMPUSE MINORULUI

 „(1) Pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate, instanța poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligații:

   a) să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

   b) să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță;

   c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

   d) să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii ori cu alte persoane stabilite de instanță;

   e) să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

   f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.

(2) Când stabilește obligația prevăzută în alin. (1) lit. d), instanța individualizează, în concret, conținutul acestei obligații, ținând seama de împrejurările cauzei.

(3) Supravegherea executării obligațiilor impuse de instanță se face sub coordonarea serviciului de probațiune.

(4) Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate, serviciul de probațiune are obligația să sesizeze instanța, dacă:

   a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie încetarea executării unora dintre acestea;

   b) persoana supravegheată nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau nu execută, în condițiile stabilite, obligațiile ce îi revin”.

Dispozițiile art. 121 din Codul penal în vigoare sunt comparabile cu unele dispoziții ale art. 103 din vechiul Cod penal, care fac vorbire de obligații pe care instanța de judecată le poate impune minorului față de care s-a luat măsura educativă a liberării condiționate.

Noua reglementare prevede un ansamblu de obligații care pot fi impuse minorului pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate și care au caracter:

– formativ: să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare profesională;

– preventiv: să prevină săvârșirea de către minor a unor infracțiuni sau încălcări ale normelor de conduită (să nu depășească, fără acordul serviciului de probațiune, limita teritorială stabilită de instanță, să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale, stabilite de instanță);

– de control: să se prezinte la serviciul de probațiune să se supună măsurilor de control.

Art. 122 MODIFICAREA SAU ÎNCETAREA OBLIGAȚIILOR

„(1) Dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea condițiilor de executare a celor existente, instanța dispune modificarea obligațiilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare.

(2) Instanța dispune încetarea executării unora dintre obligațiile pe care le-a impus, când apreciază că menținerea acestora nu mai este necesară”.

Dispozițiile art. 122 Cod penal, fără corespondent în reglementarea anterioară, prevăd posibilitatea modificării obligațiilor pentru a asigura persoanei supravegheate șanse mai mari de îndreptare, precum și posibilitatea încetării executării unor obligații când instanța de judecată apreciază că menținerea lor nu mai este necesară.

Art. 123 PRELUNGIREA SAU ÎNLOCUIREA MĂSURILOR

EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE

„(1) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța dispune:

   a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

   b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

   c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ, în cazul în care, inițial, s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b), dacă nici de această dată nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru educativ.

(3) Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța dispune:

   a) prelungirea măsurii educative luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta;

   b) înlocuirea măsurii luate inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă;

   c) înlocuirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate.

(4) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a) și lit. b), precum și în alin. (3) lit. a) și lit. b), instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori sporește condițiile de executare a celor existente”.

Dispozițiile art. 123 Cod penal detaliază măsurile pe care le poate lua instanța de judecată în cazul în care minorul nu respectă, cu rea voință, condițiile de executare a măsurii sau în cazul săvârșirii unei infracțiuni.

Acestea pot fi aplicate gradual în cazul săvârșirii de către minor a unei infracțiuni, cu precizarea că instanța de judecată poate impune noi obligații și poate spori condițiile de executare a celor existente.

CAPITOLUL III   REGIMUL MĂSURILOR EDUCATIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE

   Art. 124 INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV

„(1) Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintegrare socială.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între unu și 3 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța poate menține măsura internării într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenție.

(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

   a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

   b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii internării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

(7) În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

   a) executarea restului rămas din durata măsurii internării inițiale, cu posibilitatea prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;

   b) internarea într-un centru de detenție”.

Măsura internării într-un centru educativ poate fi luată pe o durată între 1 – 3 ani, minorul urmând un program de pregătire școlară și profesională adecvat aptitudinilor sale precum și programului de integrare socială.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni în perioada internării într-un centru educativ instanța poate menține măsura, dar prelungind durata acesteia până la 3 ani, fi o poate înlocui cu internarea într-un centru de detenție.

Dacă minorul este receptiv la instrucția școlară și profesională și face progrese pentru integrarea socială, după executarea a cel puțin jumătate din durata măsurii, se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării ce a rămas de executat, dacă minorul nu a împlinit 18 ani sau cu liberarea din centrul educativ daca a devenit major.

Dacă minorul, cu rea – credință, nu respectă condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse ori comite o nouă infracțiune, instanța de judecată revine asupra înlocuirii măsurii și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii într-un centru educativ ori internarea într-un centru de detenție.

vezi art. 17 – 22 Legea nr. 187/2012

Art. 125 INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE DETENȚIE

„(1) Măsura educativă a internării într-un centru de detenție constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale.

(2) Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.

(3) Dacă în perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzut în alin. (2), determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii.

(4) În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate dispune:

   a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;

   b) liberarea din centrul de detenție, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.

(5) Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanța impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligațiile prevăzute în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii internării.

(6) Dacă minorul nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța revine asupra înlocuirii sau liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru de detenție.

(7) În cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune:

   a) executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de detenție;

   b) prelungirea duratei acestei internări în condițiile prevăzute în alin. (3)”.

Dispozițiile art. 125 Cod penal sunt fără corespondent în vechea reglementare, centrul de detenție reprezentând un centru educativ cu regim sever de pază și supraveghere, dar și cu program de pregătire școlară și formare profesională.

Internarea poate fi dispusă pe o perioadă cuprinsă între 2 – 5 ani, cu excepția infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa de 20 de ani sau mai mare când internarea se dispune pentru o perioadă cuprinsă între 5 – 15 ani. Durata măsurii este compatibilă cu reglementările și practicile internaționale (Rezoluția Congresului Asociației Internaționale de Drept Penal adoptată la Beijing în 2004 recomandă statelor să nu prevadă în cazul minorilor sancțiuni privative de libertate mai mari de 15 ani).

Regimul prevăzut pentru executarea măsurilor este conceput astfel încât să poată fi individualizat, permițând adaptarea sa în funcție de conduita fiecărui minor pe durata executării. Astfel, este prevăzută:

– posibilitatea prelungirii internării pentru minorul care săvârșește o infracțiune în perioada internării;

– posibilitatea înlocuirii internării pentru minorul care dovedește interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și face progrese evidente în vederea integrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării;

– posibilitatea liberării pentru cel care a împlinit 18 ani.

Legea prevede posibilitatea instanței de a reveni asupra înlocuirii măsurii sau a liberării în cazul nerespectării obligațiilor impuse sau săvârșirii unei noi infracțiuni.

vezi art. 21 Legea nr. 187/2012

Art. 126 SCHIMBAREA REGIMULUI DE EXECUTARE

„Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și reintegrare a celorlalte persoane internate, instanța poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar”.

Dispozițiile art. 126 Cod penal, fără corespondent în reglementarea anterioară, completează regimul măsurilor educative privative de libertate prevăzând posibilitatea schimbării regimului de executare din centru de detenție în penitenciar pentru persoana internată care a împlinit 18 ani și are un comportament care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și integrare a altor persoane. Astfel, centrul de detenție are o dublă natură: centru educativ și penitenciar.

Art. 127 CALCULUL DURATEI MĂSURILOR EDUCATIVE

„În cazul măsurilor educative privative de libertate, dispozițiile art. 71-73 se aplică în mod corespunzător”.

    – fără corespondent

CAPITOLUL IV   DISPOZIȚII COMUNE

Art. 128 EFECTELE CAUZELOR DE ATENUARE ȘI AGRAVARE

„În cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurii educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă”.

Potrivit dispozițiilor art. 128 Cod penal, dacă instanța de judecată constată că minorul a săvârșit o infracțiune până la vârsta de 18 ani, dar totodată au fost reținute fie numai cauze de atenuare, fie numai de agravare, ori atât cauze de agravare cât și de atenuare, acestea nu vor fi avute în vedere la alegerea măsurii educative aplicabile și la stabilirea durate măsurii.

Art. 129 PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

„(1) În caz de concurs de infracțiuni săvârșite în timpul minorității se stabilește și se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condițiile art. 114, ținând seama de criteriile prevăzute în art. 74.

(2) În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care:

   a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;

   b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat;

   c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea pe viață, se execută numai această pedeapsă;

   d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta.

(3) În cazul prevăzut în alin. (2) lit. b), din durata pedepsei aplicate se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârșirii infracțiunii comise după majorat până la data judecării.

(4) În cazul săvârșirii după majorat a două sau mai multor infracțiuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracțiuni, după care se face aplicarea dispozițiilor alin. (2).

(5) Pedeapsa stabilită potrivit dispozițiilor alin. (2) lit. b) nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere”.

Conform dispozițiilor art. 129 Cod penal, dacă minorul a săvârșit mai multe infracțiuni în concurs înainte de a împlini vârsta de 18 ani, instanța va stabili o singură măsură educativă pentru toate infracțiunile concurente luând în seamă criteriile generale de individualizare a pedepsei cât și gravitatea infracțiunii exprimată prin pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Dacă persoana a săvârșit două infracțiuni concurente, dintre care una în timpul minorității, iar alta după majorat, instanța va lua o măsură educativă pentru prima infracțiune și va aplica o pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită după majorat, iar la stabilirea sancțiunii se va ține seama de natura acesteia, în principiu urmând a fi executată sancțiunea mai gravă.

Având în vedere că măsurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile de amânare sau de suspendare a executării, sunt excluse de la aceste modalități de individualizare și pedepsele cu închisoarea rezultate din aplicarea cuantumului juridic al unei pedepse cu o măsură educativă privativă de libertate.

   Art. 130 DESCOPERIREA UNEI INFRACȚIUNI

SĂVÂRȘITE ÎN TIMPUL MINORITĂȚII

„Dacă pe durata termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, al suspendării sub supraveghere ori al liberării condiționate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate, amânarea, suspendarea sau liberarea se anulează, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile art. 129 alin. (2) – (4)”.

Dispozițiile art. 130 Cod penal reglementează anularea aplicări pedepsei, anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și anularea liberării condiționate, dacă pe durata termenului de supraveghere se constată că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui termen, o măsură educativă privativă de libertate.

Astfel, anularea poate fi dispusă doar dacă infracțiunea săvârșită de persoana supravegheată în timpul minorității este de o anumită gravitate pentru care instanța să poată lua o măsură educativă privativă de libertate, în caz contrar nu se aplică măsura anulării.

Art. 131 PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE A MINORILOR

„Termenele de prescripție a răspunderii penale, prevăzute în art. 154, se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori și se întrerup sau se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori”.

Art. 132 PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII MĂSURILOR EDUCATIVE

„(1) Măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate.

(2) Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puțin de 2 ani.

(3) Termenele de prescripție a executării măsurilor educative se întrerup și se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori.

(4) În cazul înlocuirii măsurilor educative, executarea se prescrie în raport cu măsura educativă mai grea și curge de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea”.

    – fără corespondent

Art. 133 EFECTELE MĂSURILOR EDUCATIVE

„Măsurile educative nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități”.

    – fără corespondent

Art. 134 MINORUL DEVENIT MAJOR

„(1) Dispozițiile prezentului titlu se aplică și majorilor care, la data săvârșirii infracțiunii, aveau vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.

(2) Când, la data pronunțării hotărârii prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, infractorul a împlinit vârsta de 18 ani, instanța, ținând seama de posibilitățile sale de îndreptare, de vârsta acestuia, precum și de celelalte criterii prevăzute în art. 74, poate dispune executarea măsurii educative într-un penitenciar”.

    – fără corespondent

TITLUL VI  RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

CAPITOLUL I  DISPOZIȚII GENERALE

Art. 135 CONDIȚIILE RĂSPUNDERII PENALE A PERSOANEI JURIDICE

„(1) Persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

(2) Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat.

(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte”.

Ca și în vechea reglementare, Codul penal în vigoare reglementează răspunderea penală directă a persoanei juridice care poate fi atrasă de acțiunea oricărei persoane fizice în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 135 Cod penal și nu doar de acțiunile organelor sau reprezentanților acesteia.

În vederea determinării precise a sferei autorităților publice și a distingerii acestora de instituțiile publice, art. 240 din LPANCP a prevăzut că: „în aplicarea dispozițiilor art. 135 din Codul penal, prin autorități publice se înțelege autoritățile prevăzute în mod expres în titlul III, precum și la art. 140 și 142 din Constituția României, republicată”. Astfel, prin autorități publice se va înțelege: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, administrația publică centrală de specialitate sau locală, autoritatea judecătorească.

Noul Cod penal reglementează o imunitate penală generală și absolută a statului și a autorităților publice cu privire la toate infracțiunile săvârșite de acești subiecți (inclusiv cele săvârșite în exercitarea unei activități ce poate face obiectul domeniului privat), însă, comparativ cu vechea reglementare, restrânge imunitatea penală a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat (BNR, penitenciare, etc.) imunitatea nemaifiind una generală, ci privește doar pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unor asemenea activități.

Art. 136 PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI JURIDICE

„(1) Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale și complementare.

(2) Pedeapsa principală este amenda.

(3) Pedepsele complementare sunt:

   a) dizolvarea persoanei juridice;

   b) suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

   c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

   d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;

   e) plasarea sub supraveghere judiciară;

   f) afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare”.

Pedeapsa principală este aceeași în ambele reglementări, respectiv amenda, cu deosebirea că potrivit Codului penal în vigoare aceasta se va calcula după sistemul zilelor amendă.

Codul penal în vigoare stipulează o nouă pedeapsă complementară, respectiv plasarea sub supraveghere judiciară.

Art. 137 STABILIREA AMENZII PENTRU PERSOANA JURIDICĂ

„(1) Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească statului.

(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 și 5.000 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 600 de zile.

(3) Instanța stabilește numărul zilelor-amendă ținând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se determină ținând seama de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial în cazul altor persoane juridice, precum și de celelalte obligații ale persoanei juridice.

(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:

   a) 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;

   b) 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii;

   c) 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani;

   d) 240 și 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani;

   e) 360 și 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detențiunea pe viață.

(5) Când prin infracțiunea săvârșită persoana juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracțiunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăși maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit”.

Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă, după cum urmează:

– instanța de judecată stabilește numărul zilelor amendă având în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 Codul penal în vigoare;

– instanța de judecată stabilește cuantumul unei zile-amendă ținând cont de cifra de afaceri, în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ, respectiv de valoarea activului patrimonial, în cazul altor persoane juridice.

Astfel, amenda ce trebuie achitată reprezintă produsul numărului zilelor amendă cu cuantumul unei zile amendă.

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 25 – 26 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal:

„Art. 25. – (1) Persoana juridică ce a fost condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plății, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia.

(2) Dacă persoana juridică se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eșalonarea plății amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăși 2 ani.

(3) Judecătorul delegat cu executarea, analizând cererea persoanei condamnate și documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de achitare integrală a amenzii, se pronunță prin încheiere. În cazul în care dispune eșalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eșalonează amenda, precum și termenul de plată. Prevederile art. 16 alin. (2) referitoare la incidentele ivite în cursul executării se aplică în mod corespunzător.

Executarea silită în caz de neachitare

Art. 26. – (1) În cazul nerespectării termenului de achitare integrală a amenzii sau a unei rate, când plata a fost eșalonată, executarea pedepsei amenzii se face potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Executorii fiscali au obligația să comunice judecătorului delegat cu executarea, la data executării integrale a amenzii, plata acesteia și să îl înștiințeze cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea”.

CAPITOLUL II
  REGIMUL PEDEPSELOR COMPLEMENTARE APLICATE PERSOANEI JURIDICE

Art. 138 APLICAREA ȘI EXECUTAREA PEDEPSELOR

COMPLEMENTARE ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE

„(1) Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și de împrejurările cauzei, aceste pedepse sunt necesare.

(2) Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.

(3) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b) – f) se pot aplica în mod cumulativ.

(4) Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”.

Dispozițiile art. 138 Cod penal în vigoare sunt similare sub aspectul conținutului cu dispozițiile art. 532 din vechiul Cod penal.

Pedepsele complementare pot fi aplicate persoanei juridice pe lângă pedeapsa principală a amenzii, indiferent de cuantumul acesteia, forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea neprezentând importanță.

În principiu, aplicarea pedepselor complementare persoanei juridice are caracter facultativ, putându-se dispune când instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, precum și față de împrejurările în care a fost săvârșită, aceste pedepse sunt necesare și proporționale cu scopul urmărit.

vezi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

Art. 139 DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE

„(1) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când:

   a) persoana juridică a fost constituită în scopul săvârșirii de infracțiuni;

   b) obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracțiuni, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.

(2) În caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b) – e), instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.

(3) Abrogat prin punctul 16. din Lege nr. 187/2012 începând cu 01.02.2014”.

Prevedere similară cu cea din vechiul Cod penal.

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: „((1) Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice condamnate, precum și organului care a autorizat înființarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii.

(2) La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare. Lichidarea persoanei juridice trebuie finalizată în cel mult 2 ani de la data dizolvării. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea desemnează un lichidator din rândul practicienilor în insolvență, în vederea îndeplinirii procedurii de lichidare.

(3) Lichidatorul desemnat potrivit alin. (2) aplică în mod corespunzător dispozițiile legale specifice privind lichidarea persoanelor juridice.

Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice”.

Art. 140 SUSPENDAREA ACTIVITĂȚII PERSOANEI JURIDICE

„(1) Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

(2) În caz de neexecutare, cu rea-credință, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f), instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.

(3) Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. (2) pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice”.

Dispozițiile art. 140 Cod penal în vigoare reproduc dispozițiile art. 713 Cod penal anterior, singura modificare fiind la nivelul denumirii (conținutul pedepsei complementare a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, în varianta codului anterior).

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: (1) Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice se face prin efectuarea comunicării prevăzute la art. 34. Totodată, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitiv organelor de poliție în a căror circumscripție se află punctele de lucru ale persoanei juridice, pentru verificarea respectării măsurii dispuse.

(2) La sfârșitul perioadei dispuse prin hotărârea judecătorească, instituțiile prevăzute la art. 34 radiază din registre mențiunile specifice efectuate, iar organul de poliție informează instanța de executare cu privire la respectarea interdicției dispuse.

(3) În cazul în care, pe parcursul duratei pentru care a fost aplicată pedeapsa complementară, organul de poliție constată nerespectarea acesteia, sesizează de îndată judecătorul delegat cu executarea, care va proceda potrivit art. 503 din Legea nr. 135/2010”.

Art. 141 NEAPLICAREA DIZOLVĂRII SAU

SUSPENDĂRII ACTIVITĂȚII PERSOANEI JURIDICE

„(1) Pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. a) și lit. b) nu pot fi aplicate instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei”.

Codul penal în vigoare limitează sfera imunităților penale a instituțiilor publice numai la faptele comise în exercitarea unei activități care nu pot face obiectul domeniului privat.

Se face precizarea că doar persoanele juridice constituite „potrivit legii” ca forme de asociere ale minorităților naționale nu pot fi dizolvate, celelalte persoane juridice putând fi supuse astfel pedepsei complementare a dizolvării.

Spre deosebire de vechea reglementare, instituțiile publice, indiferent de sfera atribuțiilor acestora sunt exceptate de la aplicarea pedepsei complementare a dizolvării sau suspendării activității.

Art. 142 ÎNCHIDEREA UNOR PUNCTE DE LUCRU

ALE PERSOANEI JURIDICE

„(1) Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică persoanelor juridice care își desfășoară activitatea în domeniul presei”.

Prevedere similară cu cea din vechiul Cod penal.

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 37 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: „(1) În cazul dispunerii pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitiv organului de poliție în a cărui circumscripție se află punctul de lucru al persoanei închise, pentru verificarea îndeplinirii măsurii.

(2) În cazul în care constată neexecutarea pedepsei complementare dispuse, organul de poliție îl informează de îndată pe judecătorul delegat cu executarea, pentru a sesiza instanța în vederea aplicării prevederilor art. 503 din Legea nr. 135/2010”.

Art. 143 INTERZICEREA DE A PARTICIPA LA PROCEDURILE

DE ACHIZIȚII PUBLICE

„Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice, prevăzute de lege”.

Prevedere similară cu cea din vechiul Cod penal.

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: (1) În cazul dispunerii pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a participa la procedurile de achiziții publice, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitiv și administratorului sistemului electronic de achiziții publice.

(2) Punerea în executare a pedepsei complementare nu aduce atingere derulării contractelor de achiziții publice deja încheiate la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dar împiedică încheierea unor acte adiționale care să prelungească valabilitatea unor contracte deja încheiate.

(3) În cazul nerespectării interdicției impuse, orice persoană poate încunoștința judecătorul delegat cu executarea pentru a sesiza instanța în vederea aplicării prevederilor art. 503 din Legea nr. 135/2010.

(4) La împlinirea duratei pedepsei complementare dispuse prin hotărârea judecătorească, instituțiile prevăzute la art. 34, precum și administratorul sistemului electronic de achiziții publice radiază din registre mențiunile specifice efectuate”.

Art. 144 PLASAREA SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ

„(1) Pedeapsa complementară a plasării sub supraveghere judiciară presupune desfășurarea sub supravegherea unui mandatar judiciar a activității care a ocazionat comiterea infracțiunii, pe o perioadă de la un an la 3 ani.

 (2) Mandatarul judiciar are obligația de a sesiza instanța atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracțiuni. În cazul în care instanța constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu pedeapsa prevăzută la art. 140.

  (3) Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menționate în art. 141”.

Fără corespondent în vechea reglementare, reprezintă pedeapsa complementară care constă în desemnarea de către instanța de judecată a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la 1 la 3 ani, desfășurarea activității ce a ocazionat săvârșirea infracțiunii. Pedeapsa se aseamănă cu modalitatea de individualizare judiciară a executării pedepsei în cazul persoanei fizice, constând în suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Pedeapsa nu poate fi dispusă cumulativ cu pedeapsa complementară a dizolvării, dar nici cu cea a suspendării activității.

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: (1) În cazul aplicării pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară, judecătorul delegat cu executarea desemnează un mandatar judiciar din rândul practicienilor în insolvență sau al experților judiciari și trimite acestuia o copie de pe dispozitivul hotărârii. Nu poate fi desemnat mandatar judiciar practicianul în insolvență care a fost mandatar cu drept de reprezentare a aceleiași persoane în cursul procesului penal.

(2) Onorariul mandatarului judiciar este stabilit de judecătorul delegat, fără a putea depăși remunerația acordată de respectiva persoană juridică unui cenzor în anul anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Plata onorariului mandatarului judiciar se face din fondurile persoanei juridice.

(3) Atribuțiile mandatarului judiciar privesc doar supravegherea activității ce a ocazionat comiterea infracțiunii și nu conferă un drept de decizie în gestionarea respectivei activități a persoanei juridice. Mandatarul judiciar are dreptul să participe, fără drept de vot, la orice reuniune a organelor de conducere ale persoanei juridice în care se discută aspecte legate de activitatea în cauză și are acces în toate punctele de lucru în care se desfășoară aceasta.

(4) Mandatarul judiciar este obligat la respectarea confidențialității datelor de care a luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor, divulgarea fără drept a acestora atrăgând răspunderea sa.

(5) În caz de împiedicare de către persoana juridică a exercitării atribuțiilor mandatarului judiciar, acesta îl va informa de îndată pe judecătorul delegat cu executarea, în vederea sesizării instanței pentru înlocuirea pedepsei complementare dispuse cu cea prevăzută la art. 140 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.

(6) Dacă mandatarul judiciar nu își mai poate exercita atribuțiile ce i-au fost stabilite, înlocuirea acestuia se dispune de către judecătorul delegat cu executarea”.

   Art. 145 AFIȘAREA SAU PUBLICAREA

HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE

„(1) Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau publicarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.

(2) Prin afișarea sau publicarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane.

(3) Afișarea hotărârii de condamnare se realizează în extras, în forma și locul stabilite de instanță, pentru o perioadă cuprinsă între o lună și 3 luni.

(4) Publicarea hotărârii de condamnare se face în extras și în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță.

(5) Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală, instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul publicării prin alte mijloace audiovizuale durata acesteia nu poate depăși 3 luni”.

Prevedere similară cu cea din vechiul Cod penal.

În ceea ce privește etapa executării, potrivit dispozițiilor art. 40 – 41 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal: Art. 40. – (1) În cazul aplicării pedepsei complementare a afișării hotărârii de condamnare, judecătorul delegat cu executarea comunică un extras al hotărârii de condamnare persoanei juridice condamnate, care este obligată să îl afișeze în forma, locul și pentru perioada stabilite de instanță, respectiv secției de poliție în circumscripția căreia se află locul unde urmează a se face afișarea, în vederea verificării îndeplinirii obligației.

(2) În cazul în care, după afișare, dar înainte de împlinirea perioadei stabilite de instanță, afișul este sustras, distrus sau deteriorat, organul de poliție solicită persoanei condamnate reafișarea, care trebuie realizată în termen de 24 de ore.

(3) În cazul neîndeplinirii obligației de afișare sau a obligației de înlocuire a afișului potrivit alin. (2), organul de poliție îl va informa pe judecătorul delegat cu executarea, în vederea sesizării instanței, pentru aplicarea dispozițiilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Executarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare

Art. 41. – (1) În cazul aplicării pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare, judecătorul delegat cu executarea comunică un extras al hotărârii de condamnare, în forma stabilită de instanță, persoanei juridice condamnate, care este obligată să îl publice pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanță.

(2) Persoana juridică condamnată înaintează judecătorului delegat cu executarea dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea extrasului.

(3) În situația în care publicarea s-a dispus a fi efectuată prin afișarea pe o pagină de internet, extrasul trebuie publicat în termenul prevăzut la alin. (2), iar persoana condamnată va comunica judecătorului delegat, în termen de 5 zile de la începerea publicării, dovada punerii în executare a hotărârii. Perioadele în care, din motive tehnice, extrasul publicat nu a fost accesibil nu se socotesc în durata publicării stabilită de instanță.

(4) Judecătorul delegat cu executarea verifică periodic îndeplinirea obligației de publicare în condițiile alin. (1), până la împlinirea duratei stabilite de instanță.

(5) În cazul constatării neîndeplinirii obligației de publicare, judecătorul delegat cu executarea va proceda la sesizarea instanței, în vederea aplicării prevederilor art. 140 alin. (2) din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare”.

CAPITOLUL III  DISPOZIȚII COMUNE

Art. 146 RECIDIVA ÎN CAZUL PERSOANEI JURIDICE

„(1) Există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită.

(2) În caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate, fără a depăși maximul general al pedepsei amenzii.

(3) Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracțiune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta.

(4) Dispozițiile art. 42 se aplică în mod corespunzător”.

Spre deosebire de vechea reglementare, Codul penal în vigoare include explicit în sfera infracțiunilor ce pot constitui al doilea termen al recidivei infracțiunile săvârșite cu intenție depășită.

Codul penal în vigoare prevede ca regulă generală de sancționare a recidivei în cazul infractorilor persoane juridice majorarea limitelor minime și maxime ale zilelor amendă, fără a putea fi depășit maximul general.

   Art. 147 ATENUAREA ȘI AGRAVAREA RĂSPUNDERII PENALE

A PERSOANEI JURIDICE

„(1) În caz de concurs de infracțiuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică.

(2) În caz de pluralitate de infracțiuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepția dizolvării, sau cele de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeași natură și cu același conținut se aplică cea mai grea.

(3) În caz de pluralitate de infracțiuni, măsurile de siguranță luate conform art. 112 se cumulează”.

Codul penal în vigoare, referitor la infracțiunile săvârșite de o persoană juridică, trimite la prevederile regimului prevăzut pentru persoanele fizice în ceea ce privește concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară sau cauzele de atenuare ori agravare a răspunderii penale, comparativ cu vechea reglementare.

Art. 148 PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE

„Răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153-156 aplicându-se în mod corespunzător”.

Potrivit dispozițiilor Codului penal în vigoare termenele de prescripție a răspunderii penale sunt aceleași atât în cazul persoanei fizice cât și în cazul persoanei juridice.  

Art. 149 PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

„(1) Termenul de prescripție a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani.

(2) Executarea pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată.

(3) Dispozițiile art. 161, art. 162 alin. (2), art. 163 și art. 164 se aplică în mod corespunzător”.

Termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoana juridică sunt:

– 5 ani pentru pedeapsa principală a amenzii;

– 3 ani pentru pedeapsa complementară .

Codul penal în vigoare reprezintă legea penală mai favorabilă, având în vedere că introduce în domeniul de aplicare a prescripției executării orice pedepse complementare aplicate oricărei persoane juridice.

Art. 150 REABILITAREA PERSOANEI JURIDICE

„Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă, în decurs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune”.

În cazul persoanelor juridice intervine doar reabilitarea de drept, dacă în curs de 3 ani de la data la care pedeapsa amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârșit nicio altă infracțiune.

Art. 151 EFECTELE COMASĂRII ȘI DIVIZĂRII PERSOANEI JURIDICE

„(1) În cazul pierderii personalității juridice prin fuziune, absorbție sau divizare intervenită după comiterea infracțiunii, răspunderea penală și consecințele acesteia se vor angaja:

   a) în sarcina persoanei juridice create prin fuziune;

   b) în sarcina persoanei juridice absorbante;

   c) în sarcina persoanelor juridice care au fost create prin divizare sau care au dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), la individualizarea pedepsei se va ține seama de cifra de afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune”.

Pe linia evitării sustragerii persoanei juridice de la răspunderea penală, Codul penal în vigoare a prevăzut în mod explicit regula transferării răspunderii penale către persoana juridică succesoare.

Pentru asigurarea eficienței dispozițiilor art. 151 alin. (1) Cod penal, dispozițiile art. 496 Cod de procedură penală a stipulat efectele fuziunii, absorbției, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate, prevăzând că: „(1) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice și până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbție, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituția căreia îi revine competența de a autoriza sau înregistra această operațiune este obligată să sesizeze instanța de executare cu privire la acesta și să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate.

(2) Persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbție sau care a dobândit fracțiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligațiile și interdicțiile persoanei juridice condamnate, dispozițiile art. 151 din Codul penal aplicându-se în mod corespunzător”.

TITLUL VII   CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Art. 152 EFECTELE AMNISTIEI

„(1) Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.

   (2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate”.

Dispozițiile privind efectele amnistiei din actuala reglementare prezintă următoarele diferențe față de vechiul Cod penal:

– termenul de „faptă” din vechiul Cod penal a fost înlocuit cu cel de „infracțiune” pentru a sublinia că obiect al amnistiei nu îl poate constitui orice faptă, ci doar aceea care constituie și infracțiune. (Expunerea de motive pct. 2.39);

– amnistia produce efecte și asupra măsurilor educative, împiedicând pronunțarea lor, atunci când intervine antecondamnatoriu, respectiv înlăturând înlăturarea acestora, atunci când intervine postcondamnatoriu. Astfel, aria de incidența a amnistiei s-a extins în raport cu reglementarea anterioară.

– în soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal întemeiate pe amnistie, instanța de judecată va lăsa nesoluționată latura civilă. (art. 25 alin. (5), art. 397 alin. (5) Codul de procedură penală în vigoare)

Art. 153 PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE

„(1) Prescripția înlătură răspunderea penală.

(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:

   a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

   b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții”.

Regimul prescripției răspunderii penale este preluat din vechea reglementare, astfel încât nu vor exista dificultăți de aplicare a legii penale în timp.

Conform dispozițiilor din Codul penal în vigoare, sunt imprescriptibile următoarele infracțiuni:

– de genocid, contra umanității și de război;

– omor și omor calificat;

– intenționate urmate de moartea victimei.

Art. 154 TERMENELE DE PRESCRIPȚIE A RĂSPUNDERII PENALE

„(1) Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:

   a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

   b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

   c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

   d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;

   e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.

(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

(3) În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

(4) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului”.

Durata termenelor de prescripție a răspunderii penale din Codul penal în vigoare este identică cu cea stabilită de vechea reglementare, respectiv 15, 10, 8, 5 și 3 ani, acestea fiind puse în relație cu cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită.

Termenul de 15 ani are în vedere infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani, comparativ cu reglementarea anterioară, când maximul pedepsei închisorii era mai mare de 15 ani.

Ca și diferențe se poate constata că:

1) prevederea modului de calcul al termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii de de obicei (art. 154 alin. (2) Cod penal) și cel al infracțiunii progresive (art. 154 alin. (3) Cod penal) consacră soluția jurisprudențială exprimată prin Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 1/1987, conform căreia „în cazul infracțiunilor continue data săvârșirii este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, acesta este data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni. În raport cu această dată se produc consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spațiu și în timp, minoritate, prescripția răspunderii penale, amnistie și grațiere, precum și orice alte consecințe care sunt condiționate de epuizarea activității infracționale. Celelalte consecințe ale infracțiunilor continue și continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiționate, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecțională, la înlăturarea beneficiului grațierii, la întreruperea cursului prescripției și a termenului de reabilitare, se produc din momentul în care elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală”.

2) în cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, cu victime minore, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data la care minorul devine major (prin excepție de la regula comună prevăzută de dispozițiile art. 154 alin. (2) Cod penal, conform cărora termenul curge de la data săvârșirii infracțiunii). Având în vedere că momentul debutului curgerii termenului este amânat până la majoratul victimei, durata până la împlinirea prescripției va fi mai lungă, și, în consecință, reglementarea veche era una mai favorabilă. Această prevedere permite urmărirea acestor infracțiuni chiar dacă au fost descoperite târziu, după comiterea lor.

Art. 155 ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI

RĂSPUNDERII PENALE

„(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

(3) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.

(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripție a răspunderii penale”.

Dispozițiile Codului penal în vigoare referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prezintă următoarele diferențe față de vechea reglementare:

– efect întreruptiv are îndeplinirea „oricărui act de procedură”, spre deosebire de vechea reglementare care presupunea îndeplinirea „oricărui act”, motiv pentru care noua reglementare are un caracter defavorabil, fiind mai severă;

– prescripția specială este tratată în cadrul normei privind întreruperea cursului prescripției, comparativ cu vechea reglementare, când era tratată distinct, la art. 124 vechiul Cod penal;

– o nouă cauză de întrerupere o reprezintă cererea de redeschidere a procesului penal admisă în principiu.

Identificarea legii penale mai favorabile în materie de prescripție are caracter autonom, ceea ce va determina aplicarea legii penale mai favorabile succesiv, în două etape, după cum urmează:

– etapa identificării legii penale mai favorabile din punct de vedere al incriminării, sancțiunii;

– etapa identificării legii penale mai favorabile în ceea ce privește prescripția, având în vedere limitele de pedeapsă identificate în prima etapă ca fiind mai favorabile.

Art. 156 SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI

RĂSPUNDERII PENALE

„(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”.

Codul penal în vigoare, spre deosebire de vechea reglementare, tratează distinct suspendarea cursului prescripției răspunderii penale (cauză care înlătură răspunderea penală) de cea a cursului prescripției executării pedepsei (cauză care înlătură sau modifică executarea pedepsei), având în vedere natura juridică a celor două tipuri de prescripție.

Distincția este doar la nivel formal, având în vedere că a fost preluat conținutul reglementării anterioare (dispozițiile art. 128 alin. (1) și alin. (3) vechiul Cod penal se regăsesc în dispozițiile art. 156 alin. (1) și alin. (2) Codul penal în vigoare).

Art. 157 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE

„(1) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

(2) Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.

(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea.

(4) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.

(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu”.

Codul penal în vigoare tratează distinct instituțiile lipsei plângerii prealabile, respectiv retragerii acesteia (art. 157 Cod penal și art. 158 Cod penal), spre deosebire de vechea reglementare care le consacră într-un singur articol, respectiv art. 131 vechiul Cod penal.

Dispozițiile Codului penal în vigoare, în ceea ce privește lipsa plângerii prealabile, au fost preluate din vechea reglementare cu următoarele precizări:

– noțiunea de „participant” regăsită la art. 131 alin. (4) vechiul Cod penal a fost schimbată cu „persoană fizică sau juridică care a participat la săvârșirea faptei”;

– dispozițiile art. 157 alin. (4) Cod penal în vigoare referitoare la persoana vătămată vizează și persoana juridică reprezentată de făptuitor;

– dispozițiile art. 157 alin. (5) Codul penal în vigoare referitoare la punerea în mișcare a acțiunii penale din oficiu atunci când persoana vătămată a decedat sau, cea juridică a fost lichidată înainte de expirarea termenului legal de introducere a plângerii prealabile, nu au corespondent în reglementarea anterioară.

Dispozițiile art. 157 alin. (2) și alin. (3) Codul penal în vigoare au preluat, cu excepția ipotezei privind menținerea plângerii, dispozițiile art. 131 alin. (3) și alin. (4) vechiul Cod penal, fapt care presupune dispariția solidarității pasive cu privire la retragerea plângerii. Consecința dispariției solidarității pasive cu privire la retragerea plângerii o reprezintă faptul că retragerea plângerii va produce efecte in personam.

Identificarea legii penale mai favorabile se va face în funcție de particularitățile cauzei, după cum urmează:

1) indivizibilitate pasivă (faptă săvârșită de mai multe persoane). Retragerea plângerii poate fi făcută și față de un singur participant, caz în care se înlătură doar răspunderea penală a persoanei față de care a operat retragerea, astfel încât legea nouă este mai favorabilă;

2) situația infracțiunii de viol în formă simplă (art. 197 alin. (1) vechiul Cod penal) comisă sub vechea reglementare și care continuă să fie incriminată și de noua reglementare ( art. 218 alin. (1) Codul penal în vigoare) și a cărei cercetare/judecare are loc sub imperiul legii noi, când persoana vătămată decedează până la expirarea termenului de introducere a plângerii prealabile fără ca aceasta să fie introdusă. Dacă acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, conform dispozițiilor art. 157 alin. (5) Codul penal în vigoare, răspunderea penală este antrenată, noua reglementare fiind defavorabilă.

Art. 158 RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE

„(1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunțarea unei hotărâri definitive, în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile.

(2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(4) În cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu în condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror”.

Atât în reglementarea anterioară cât și în cea în vigoare, retragerea plângerii prealabile produce efectul înlăturării răspunderii penale în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată e introducerea unei asemenea plângeri ……………………………vezi anxa 2

Retragerea plângerii își pierde caracterul obiectiv, cu privire la faptă (care impune condiția, pentru a produce efectul înlăturării răspunderii, de a privi toți participanții) și dobândește caracter subiectiv, cu privire la persoana/persoanele care au săvârșit fapta. Astfel, se renunță la solidaritatea pasivă în materia retragerii plângerii prealabile, retragerea producând efecte in personam.

Dispozițiile Codului penal în vigoare referitoare la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prezintă următoarele diferențe față de vechea reglementare:

– stabilește momentul procesual până la care poate interveni retragerea plângerii, respectiv anterior pronunțării unei hotărâri definitive, ceea ce semnifică urmărirea penală, judecata în fond, precum și în căile ordinare de atac (art. 158 alin. (1); pentru rămânerea definitivă a hotărârilor judecătorești, a se vedea art. 551 – art. 552 Codul de procedură penală în vigoare);

– din noua reglementare dispare solidaritatea pasivă în cazul retragerii plângerii; aceasta produce efecte numai in personam, în raport cu persoana față de care s-a retras plângerea;

– stabilește condițiile retragerii plângerii în cazul persoanelor vătămate lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, dispoziție ce are corespondent în art. 295 alin. (3) cu referire la art. 289 alin. (8) Codul de procedura penală în vigoare (reprezintă o preluare la nivel normativ a unei soluții jurisprudențiale);

– art. 158 alin. (4) reprezintă o dispoziție nouă (a se vedea și art. 295 alin. (3) cu referire la art. 289 alin. (8) fraza a III – a Codul de procedură penală în vigoare) care reglementează ipoteza în care acțiunea penală pentru o infracțiune urmăribilă la plângere prealabilă a fot pusă în mișcare din oficiu, caz în care retragerea plângerii va avea efecte numai cu condiția însușirii sale de către procuror;

Retragerea plângerii prealabile și împăcarea nu sunt niciodată incidente în cazul acelorași infracțiuni; retragerea plângerii operează în cazul infracțiunilor urmăribile la plângerea prealabilă (principiul disponibilității), în timp ce împăcarea operează în cazul infracțiunilor urmăribile din oficiu (principiul oficialității). (anexele 2 și 3)

Art. 159 ÎMPĂCAREA

„(1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.

(3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței.

(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

(5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiași fapte.

(6) În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător”.

Dispozițiile Codului penal în vigoare referitoare la împăcare prezintă următoarele diferențe față de vechea reglementare:

– împăcarea este incidentă doar în cazul infracțiunilor în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face din oficiu și doar în măsura în care este prevăzută expres, conform dispozițiilor art. 159 alin. (1) Codul penal în vigoare (anexa 3 și ceea ce restrânge sfera de aplicare a cauzei de înlăturare a răspunderii penale și face ca noua reglementare să fie mai severă;

– momentul până la care împăcarea poate interveni pentru a produce efecte a fost restrâns până la citirea actului de sesizare, comparativ cu vechea reglementare care limita intervenția până la rămânerea definitivă a hotărârii și care este mai favorabilă;

– efectele împăcării se produc în cazul persoanelor vătămate:

– lipsite de capacitate de exercițiu, numai dacă se realizează de reprezentantul legal;

– cu capacitate restrânsă, numai dacă aceasta are încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. Această dispoziție se regăsește și la retragerea plângerii prealabile (art. 158 alin. (3) Cod penal) și reprezintă o consacrare normativă a unei soluții jurisprudențiale (Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 6/1973);

– în cazul persoanei juridice împăcarea se face de către reprezentantul legal sau convențional al acesteia, sau de către persoana desemnată în locul acestora. În situația în care persoana juridică a săvârșit infracțiunea, împăcarea acesteia cu persoana vătămată nu înseamnă și împăcarea cu persoanele care au participat la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Aceste dispoziții nu au existat în vechea reglementare, ele regăsindu-se în doctrină.

– atunci când persoana juridică este vătămată de o infracțiune săvârșită de către reprezentantul său, împăcarea produce efecte doar dacă este însușită de către procuror, spre deosebire de vechea reglementare când împăcarea producea efecte fără a fi condiționată de poziția procurorului.

Retragerea plângerii prealabile și împăcarea nu sunt niciodată incidente în cazul acelorași infracțiuni. Retragerea plângerii operează în cazul infracțiunilor urmăribile la plângere prealabilă (principiul disponibilității), în timp ce împăcarea operează în cazul infracțiunilor urmăribile din oficiu (principiul oficialității). (anexele 2 și 3)

TITLUL VIII
  CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

ART. 160 EFECTELE GRAȚIERII

„(1) Grațierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară.

(2) Grațierea nu are efecte asupra pedepselor complementare și măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de grațiere.

(3) Grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate.

(4) Grațierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere”.

Dispozițiile Codului penal în vigoare referitoare la efectele grațierii prezintă următoarele diferențe față de vechea reglementare:

– posibilitatea grațierii măsurilor educative numai cu caracter de excepție, în condițiile în care vechea reglementare prevedea, fără nicio excepție, imposibilitatea grațierii acestora (art. 120 alin. (4) teza ultimă). Sub imperiul vechiului Cod penal au existat legi speciale de grațiere care au prevăzut în mod expres că acest tip de clemență produce efecte și asupra măsurilor educative.

– drepturile persoanei vătămate nu pot face obiect al grațierii. Deși aceste dispoziții nu se regăseau în mod expre în vechiul Cod penal, în acest sens există o jurisprudență constantă.

– actuala reglementare nu recunoaște posibilitatea grațierii pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere.

Art. 161 PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

„ (1) Prescripția înlătură executarea pedepsei principale.

(2) Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale în cazul:

a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;

b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.

(3) Prescripția nu înlătură executarea pedepselor principale nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării”.

vezi art. 153

Art. 162 TERMENELE DE PRESCRIPȚIE A EXECUTĂRII PEDEPSEI

 „(1) Termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoana fizică sunt:

   a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;

   b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

   c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.

(2) Termenele prevăzute în alin. (1) se socotesc de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

(3) În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.

(4) În cazul revocării liberării condiționate, în condițiile art. 104 alin. (1), termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă și se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.

(5) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripție curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă și se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii.

(6) Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu.

(7) Prin pedeapsa ce se execută se înțelege pedeapsa stabilită de instanță, ținându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia”.

Asemănări:

termenele de prescripție a executării pentru persoana fizică sunt identice, respectiv 20 de ani, 5 ani și 3 ani;

data la care se socotesc termenele de prescripție este aceeași, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;

imprescriptibilitatea măsurilor de siguranță;

data la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul revocării suspendării, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de revocare.

Identitatea dintre aceste dispoziții exclude apariția unor probleme de aplicare a legii în timp sub aspectul identificării legii penale mai favorabile. Ori de câte ori va fi cazul, vor fi menționate dispozițiile legii noi, având în vedere că s-a modificat doar sediul normativ, nu și substanța și conținutul textului.

Diferențe:

precizări privind curgerea termenului de prescripție a executării în anumite ipoteze, unele specifice actualei reglementări (revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei), altele existente și sub imperiul vechii reglementări unde, fără a fi prevăzute expres, funcționau întemeindu-se pe cele stabilite de doctrină și jurisprudență (liberarea condiționată, revocarea liberării condiționate, înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii).

imprescriptibilitatea pedepselor complementare aplicate persoanelor fizice este prevăzuta expres în noua reglementare;

este definită noțiunea de „pedeapsă ce se execută”, pentru a se evita o interpretare și aplicare neunitară a dispozițiilor privind calculul termenelor de prescripție a executării pedepsei.

Art. 163 ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI

EXECUTĂRII PEDEPSEI

„(1) Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei. Sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.

(2) Cursul termenului de prescripție a executării se întrerupe și prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni.

(3) Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității”.

Asemănări: ambele reglementări prevăd aceleași cauze de întrerupere a prescripției executării (începerea executării, sustragerea de la executare după începerea executării, săvârșirea unei noi infracțiuni), ceea ce exclude apariția unor probleme legate de identificarea legii penale mai favorabile.

Diferențe: stabilirea unei cauze de întrerupere a prescripției executării amenzii în ipoteza specifică a înlocuirii obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.

Art. 164 SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPȚIEI

EXECUTĂRII PEDEPSEI

„(1)Cursul termenului prescripției executării pedepsei este suspendat în cazurile și condițiile prevăzute în Codul de procedură penală.

(2) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”.

TITLUL IX   CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE CONDAMNĂRII

Art. 165 REABILITAREA DE DREPT

„Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune”.

Reabilitarea de drept operează în cazul unor condamnări de mică gravitate, la pedeapsa amenzii sau la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani, cât și în cazul pedepselor cu închisoarea a căror executare a fost suspendată sub supraveghere.

Prin noua reglementare s-a lărgit sfera pedepselor cu închisoarea în cazul cărora operează reabilitarea de drept, prin majorarea cuantumului acestora de la maxim 1 an la maxim 2 ani, noua lege fiind astfel mai favorabilă.

Condițiile în care operează reabilitarea de drept sunt identice cu cele din vechea reglementare, după cum urmează:

împlinirea termenului de 3 ani, calculat de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a rescris;

buna comportare a inculpatului, în perioada mai sus precizată, prin nesăvârșirea niciunei infracțiuni.

În cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii suspendată sub supraveghere, reabilitarea de drept intervine la împlinirea termenului de 3 ani pe durata căruia a fost suspendată executarea. Astfel, vechea reglementarea era mai favorabilă, reabilitarea intervenind la sfârșitul termenului de supraveghere, nemaifiind necesar să mai curgă o altă perioadă.

Noua reglementare a fost motivată în Expunerea de motive (pct. 2.41) prin aceea că, pe durata termenului de suspendare de supraveghere, condamnatul este supravegheat de consilieri ai serviciului de probațiune, iar pentru a dovedi integrarea lui socială este nevoie să treacă un termen de 3 ani de la împlinirea termenului de încercare.

Conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 „măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare”.

Art. 166 REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ

 „(1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene:

   a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani;

   b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

   c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;

   d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate.

   (2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu”.

Reabilitarea judecătorească se acordă la cererea fostului condamnat, de către instanța de judecată, în urma verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.

Spre deosebire de reabilitarea de drept care intervine din oficiu, la îndeplinirea condițiilor legale, reabilitarea judecătorească presupune atât îndeplinirea condițiilor, cât și constatarea acestora de către instanța judecătorească și pronunțarea, pe baza lor, a reabilitării printr-o hotărâre judecătorească.

În Cod penal în vigoare au fost reduse termenele de reabilitare judecătorească. Astfel, deși s-a păstrat același interval de timp cu durată fixă (4, 5, 7 ani) s-a renunțat la fracțiunea din durata pedepsei care formează obiectul condamnării (jumătate din durata pedepsei pronunțate, legiuitorul motivând în Expunerea de motive (pct. 2.41) prin nevoia de stimulare a reintegrării sociale a condamnaților. Astfel, legea nouă este mai favorabilă.

Cod penal prevede, spre deosebire de vechea reglementare, un termen de reabilitare judecătorească de 10 ani, pentru condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață în ipoteza executării „fictive” – considerarea ca executată prin grațiere, prin împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau liberării condiționate.

Noua reglementare prevede și posibilitatea reabilitării în ipoteza decesului condamnatului până la împlinirea termenului de reabilitare, pe baza comportamentului acestuia până la deces, punându-se astfel capăt practicii neunitare în această materie. Dispozițiile art. 166 alin. (2) Cod penal se corelează cu cele ale art. 532 alin. (3) Cod de procedură penală: dacă pedeapsa s-a stins prin prescripția executării pedepsei, prescripție determinată de comportamentul persoanei condamnate, nu poate fi formulată cerere de reabilitare.

Cod penal nu mai prevede posibilitatea reducerii termenelor de reabilitare, în cazuri excepționale, de procurorul general.

Art. 167 CALCULUL TERMENULUI DE REABILITARE

„(1) Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.

(2) Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.

(3) În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată.

(4) În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere.

(5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse”.

Dispozițiile art. 167 alin. (1) Cod penal mențin momentul inițial, data de la care începe să se socotească termenul de reabilitare ca fiind data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau data la care aceasta s-a stins prin prescripția executării pedepsei.

Dispozițiile art. 167 alin. (2) Cod penal le reproduc pe cele ale art. 136 alin. (2) vechiul Cod penal, precizând că momentul de la care începe să se socotească termenul de reabilitare în cazul pedepsei amenzii este data plății integrale a acesteia. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii va opera reabilitarea de drept având în vedere că obiectul condamnării îl constituie o pedeapsă cu amenda. Termenul reabilitării va începe să curgă de la data executării pedepsei care a înlocuit amenda (V. Papadopol, comentariul 3, art. 136, Practica judiciară penală, p. 258).

Prin dispozițiile art. 167 alin. (3) Cod penal s-au adus precizări privind data începerii curgerii termenului de reabilitate, făcându-se distincție între grațierea antecondamnatorie și cea postcondamnatorie.

Noua reglementare:

nu a rezolvat polemica cu privire la data de la care începe să curgă termenul de reabilitare în cazul grațierii necondiționate, respectiv condiționate;

nu răspunde la întrebarea dacă pedepsele grațiate condiționat se consideră executate numai la data expirării termenului de încercare al grațierii sau nu, momentul considerării lor ca executate fiind determinat în calcului termenului de reabilitare.

Dispozițiile art. 167 alin. (4) și alin. (5) care stabilesc data de la care curge termenul de reabilitare în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (data împlinirii termenului de supraveghere), respectiv în cazul condamnărilor succesive (data executării ultimei pedepse), nu au corespondent în vechea reglementare, însă, consacră normativ reguli stabilite de doctrina și jurisprudența anterioară, fiind deja aplicate de către instanțele de judecată.

În cazul concursului de infracțiuni, termenul de reabilitare va curge de la data executării pedepsei rezultante, iar durata va fi determinată în raport cu condamnarea susceptibilă de regimul de reabilitare mai greu (Î.C.C.J, Secțiile Unite, decizia nr. 3/2009).

În cazul liberării condiționate, termenul de reabilitare va curge de la data când durata pedepsei va fi deplin îndeplinită, iar nu din ziua când a intervenit liberarea condiționată. (CSJ, s.p., 5603/2001, RDP nr. 2/2003, p. 166)

În soluționarea unei cereri de reabilitare judecătorească, instanța va verifica dacă nu este incident art. 6 din Codul penal în vigoare privind pedeapsa executată în raport cu care se solicită reabilitarea, ulterior urmând să decidă care dintre legi este mai favorabilă în privința reabilitării.

Art. 168 CONDIȚIILE REABILITĂRII JUDECĂTOREȘTI

„Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții:

   a) nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166;

   b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri”.

Din cele 4 condiții impuse de reglementarea anterioară pentru reabilitare, Codul penal în vigoare a preluat doar două, astfel încât legea nouă este mai favorabilă. Astfel, s-a renunțat la condiția asigurării existenței prin muncă și la condiția bunei conduite, care nu se reducea doar la nesăvârșirea unei infracțiuni, ci presupunea să nu se fi comis nicio încălcare a regulilor de conviețuire socială.

Dacă dispozițiile art. 137 alin. (1) lit. a) Cod penal făceau referire la inexistența unei condamnări în termenul de reabilitare, dispozițiile art. 168 lit. a) Codul penal condiționează reabilitarea judecătorească de nesăvârșirea unei infracțiuni în acest termen. Referitor la această diferență terminologică se impun următoarele precizări:

– s-a unificat regimul terminologic al reabilitării de drept (art. 165) cu cel al reabilitării judecătorești;

– chiar și sub imperiul vechii reglementări s-a arătat că între cele două exprimări nu exista decât o diferență formală, întrucât condiția din art. 137 lit. a) se completa cu condiția art. 137 lit. c) potrivit căreia cel condamnat trebuie să fi avut înăuntru termenului de reabilitare o bună conduită, condiție care nu era îndeplinită dacă se constata că cel condamnat a mai săvârșit o infracțiune (R.M. Stănoiu în Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. II, op. cit. p.416).

Săvârșirea unei infracțiuni întrerupe curgerea termenului de reabilitare. În cazul săvârșirii infracțiunilor continue și continuate, întreruperea cursului termenului de reabilitare se produce din momentul în care elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite, când, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală (TS, decizia de îndrumare nr. 1/1978, CD 1987, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 17).

Condiția achitării integrale a cheltuielilor judiciare și a îndeplinirii obligațiilor civile a fost preluată din vechea reglementare, inclusiv excepția prevăzută de art. 137 alin. (2) Cod penal. Cu privire la aceasta, jurisprudența a stabilit că verificarea sa trebuie făcută în funcție de executarea efectivă de către cel condamnat a obligației de a plăti despăgubirile civile și cheltuielile judiciare. Condamnatul care nu a plătit despăgubirile datorate nu se poate prevala de faptul că partea civilă nu a pus în executare hotărârea, ceea ce ar echivala cu o renunțare implicită la despăgubiri.

Art. 169 EFECTELE REABILITĂRII DE DREPT SAU JUDECĂTOREȘTI

„(1) Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare.

(2) Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.

(3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță”.

Actuala reglementare privind efectele reabilitării de drept sau judecătorești reprezentă, cu unele diferențe, o preluare a celei anterioare.

Diferența semnificativă constă în faptul că, în noua reglementare reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. Dacă vechea reglementare stabilea că măsura de siguranță a interdicției de a se afla în anumite localități făcea obiect al reabilitării, încetând prin reabilitare, Codul penal în vigoare reglementează interdicția de a se afla în anumite localități ca pedeapsă complementară și nu ca măsură de siguranță, reglementarea anterioară fiind astfel mai favorabilă.

Potrivit ambelor reglementări, obiect al reabilitării sunt incapacitățile, decăderile, nedemnitățile, interdicțiile care decurg din existența condamnării. Acestea sunt numite și consecințe extrapenale, deoarece nu funcționează ca pedepse și nici ca măsuri de luptă împotriva criminalității, ci ca măsuri menite să ocrotească anumite interese publice (V. Dongoroz, Drept penal, op. cit., p. 496)

Art. 170 REÎNNOIREA CERERII DE REABILITARE JUDECĂTOREASCĂ

„(1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă.

(2) Condițiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere.

(3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală”.

Dispozițiile art. 170 Codul penal în vigoare au preluat, cu unele modificări, dispozițiile art. 138 din vechiul Cod penal. Noua reglementare prevede un termen unic de 1 an pentru reînnoirea cererii de reabilitare, indiferent de natura și durata condamnării.

Dispozițiile art. 170 Codul penal în vigoare reglementează reînnoirea cererii de reabilitare respinse pentru condiții de fond, reînnoirea cererii de reabilitare respinse pentru condiții de formă fiind reglementată de art. 532 din Codul de procedură penală.

Art. 171 ANULAREA REABILITĂRII

„Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare”.

Dispozițiile art. 171 Codul penal în vigoare au preluat, cu unele modificări, dispozițiile art. 139 din vechiul Cod penal. Cauza anulării reabilitării nu o mai reprezintă existența unei condamnări, ci simpla săvârșirea unei infracțiuni, astfel, legea nouă fiind mai severă.

Celelalte condiții ale intervenției cauzei de anulare a reabilitării rămân cele prevăzute de legea veche:

TITLUL X  ÎNȚELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN LEGEA PENALĂ

Art. 172 DISPOZIȚII GENERALE

„Ori de câte ori legea penală folosește un termen sau o expresie dintre cele arătate în prezentul titlu, înțelesul acesteia este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel”.

Art. 173 LEGEA PENALĂ

„Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.

Înțelesul noțiunii de lege penală a fost pus de acord cu reglementările constituționale în vigoare, incluzând legea organică și ordonanța de urgență, dar și actele adoptate anterior actualei Constituții, care la data intrării în vigoare constituiau izvoare de drept penal (lege, Decrete-legi etc.).

Art. 174 SĂVÂRȘIREA UNEI INFRACȚIUNI

„Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice”.

Față de vechea reglementare, noul text include coautorul în categoria participanților și scoate autorul infracțiunii din sfera acestei noțiuni, potrivit noilor reglementări în materia autorului și a participanților, prevăzute la art. 46 – 52 Codul penal în vigoare.

Art. 175 FUNCȚIONAR PUBLIC

„(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

   a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

   b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

   c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

   (2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Art. 176 PUBLIC

„Prin termenul public se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”.

Noua reglementare cuprinde o sistematizare a conținutului termenului „public” prin folosirea sintagmei „alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”.

Art. 177 MEMBRU DE FAMILIE

„(1) Prin membru de familie se înțelege:

   a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude;

   b) soțul;

   c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

(2) Dispozițiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești”.

Sensul noțiunii de „membru de familie” din noul Cod penal absoarbe integral noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii.

Astfel, noțiunea de membru de familie este armonizată cu cea consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene (art. 173 alin. (2) Cod penal spaniol, art. 152 alin. (2) Cod penal portughez).

Art. 178 INFORMAȚII SECRETE DE STAT ȘI ÎNSCRISURI OFICIALE

„(1) Informații secrete de stat sunt informațiile clasificate astfel, potrivit legii.

(2) Înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparține unor asemenea persoane”.

Cele două noțiuni au fost actualizate în acord cu dispozițiile legii cadru în materie – Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, cu modificările și completările ulterioare.

Art. 179 ARME

„(1) Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale.

(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac”.

– identic

Art. 180 INSTRUMENT DE PLATĂ ELECTRONICĂ

„Prin instrument de plată electronică se înțelege un instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea și descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum și transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate și executate de către instituții financiare”.

– noțiune nouă

Art. 181 SISTEM INFORMATIC ȘI DATE INFORMATICE

„(1) Prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.

(2) Prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic”.

– noțiune nouă

Art. 182 EXPLOATAREA UNEI PERSOANE

„Prin exploatarea unei persoane se înțelege:

   a) supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat;

   b) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire;

   c) obligarea la practicarea prostituției, la manifestări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare sexuală;

   d) obligarea la practicarea cerșetoriei;

   e) prelevarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal”.

Dispozițiile art. 182 Cod penal au fost preluate din Legea nr. 678/2001 pentru prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere faptul că infracțiunile prevăzute în această lege specială au fost preluate de noul Cod penal.

Art. 183 CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE

„Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei”.

Art. 184 FAPTĂ SĂVÂRȘITĂ ÎN PUBLIC

„Fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:

   a) într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană;

   b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;

   c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenția ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;

   d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante”.

Noțiunea de „faptă săvârșită în public” a primit o definiție mai restrânsă, renunțându-se la ipoteza prevăzută în art. 152 alin. (1) lit. e) din vechiul Cod penal, respectiv aceea când fapta a fost comisă prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că aceasta ar putea ajunge la cunoștința publicului.

Art. 185 TIMP DE RĂZBOI

„Prin timp de război se înțelege durata stării de mobilizare a forțelor armate sau durata stării de război”.

– identic

Art. 186 CALCULUL TIMPULUI

„(1) La calcularea timpului ziua se socotește de 24 de ore, săptămâna de 7 zile, iar anul de 12 luni. Luna și anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

(2) Dacă limita de pedeapsă este exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracția de majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracția se va aplica asupra termenului transformat în zile, după care durata obținută se transformă în luni. În acest caz, luna se socotește de 30 de zile și se iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracției.

(3) În cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani se aplică în mod corespunzător dispozițiile alin. (2), transformarea făcându-se între ani și luni”.

Reglementarea calculului timpului a fost completată cu câteva precizări suplimentare, cerute datorită faptului că, atât în partea generală cât și în partea specială, există numeroase norme care prevăd majorarea ori reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o anumită fracție.

Art. 187 PEDEAPSĂ PREVĂZUTĂ DE LEGE

„Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

– identic