Kosovo Un Nou Stat pe Harta Europei

Kosovo- un nou stat pe harta Europei

Cuprins

Introducere

Kosovo în cadrul complexului de securitate balcanic

Istoria mișcării autonomiste/ separatiste albaneze în Kosovo în timpul și după căderea comunismului

3.1.Context istoric

3.2. Drumul provinciei Kosovo către independență: acutizarea conflictului, eșecul diplomației

3.3. Campania NATO de bombardare a Kosovo/ Serbiei

3.4. Argumente pro și contra intervenției militare a NATO în Kosovo și Iugoslavia

Kosovo sub administrația ONU

4.1. Rezoluția 1244 a Consiliului de securitate al ONU: administrația UNMIK și KFOR.

4.2. Preliminarii politico-diplomatice ale proclamarii unilaterale a independentei.

Declarația unilaterală de independență a Kosovo: 17 februarie 2008. Impactul proclamării independenței Kosovo

Previziuni cu privire la sustenabilitatea noului stat Kosovo

6.1.Situația politică în Kosovo după declararea independenței. Actori locali. Stabilitate fragilă.

6.2.Actori internaționali. De la UNMIK la EULEX.

6.3. Situația de securitate în Kosovo

6.4. Corupția și crima organizată

6.5. Economia

6.6. Situația comunităților etnice în Kosovo după declararea independenței

6.7. Kosovo pe drumul către Europa

Concluzii

Motto

“Balcanii, care în limba turcă înseamnă munți, se întind nemilos de la Dunare la Dardanele, de la Istria la Istanbul, și acest termen se referă la măruntele țări Ungaria, Romania, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Grecia și o parte din Turcia, deși nici ungurii, nici grecii nu sunt foarte încântați de această includere în zonă. Este, sau era, o peninsulă veselă, plină de oameni vioi, care mănancă piperat, beau tărie, poartă haine țipătoare, iubesc și omoară ușor și au un talent superb de a stârni războaie. Vesticii lipsiți de imaginație îi privesc cu o invidie ascunsă, ironizându-le monarhiile, zeflemisindu-le pretențiile și temându-se de teroriștii lor sălbatici. Karl Marx i-a numit “gunoi etnic”. Eu ca tânăr rebel de douăzeci de ani, îi adoram.”

INTRODUCERE

Am ales ca subiect al lucrarii de licență tratarea problematicii Kosovo, acum un nou stat pe harta Europei, din mai multe motive.

Dosarul Kosovo este de actualitate pe Agenda politică internațională, a Consiliului de Securitate al ONU, dar și o temă care apare constant în discursurile pe teme de politică externă ale conducătorilor României, destinul provinciei continuând să iște controverse pe tema dilemei eterne a relațiilor internaționale– dreptul la autodeterminare sau principiul inviolabilității frontierelor.

O problemă importantă din punct de vedere geopolitic este plasarea geografică a Kosovo și Romaniei. Ce este Romania, parte a Peninsulei Balcanice sau parte a Europei Centrale? Părerile sunt împarțite, deși există tendințe, convenabile nouă, de a fi considerată ultimul stat al Europei Centrale. Nu putem însă minimaliza covârșitoarea inflUEnță balcanică. Romania reprezintă o mixtură ciudată între prestanța caracterului latin și sinuozitatea balcanică. Fiind înconjurată de popoare slave, România apare ca o oaza de latinitate, așa încât influențele au fost inevitabile. În plus, cunoașterea realităților balcanice înseamnă și cunoașterea propriului destin istoric.

Nu în ultimul rând, trebuie amintită importanța strategică a Balcanilor. În multe rânduri s-a pus problema dacă se dorește sau nu pacea în Balcani. S-a batut monedă pe ideea destabilizării zonei, care ar aduce profit unor interese mai mult sau mai puțin legale. Balcanii reprezintă nu numai una dintre cele mai ușoare căi de traficare a drogurilor, dar și o piață de producție.

Analiza situației din Kosovo, pornind de la caracteristicile politice, socio-economice ale regiunii poate căpăta un caracter pragmatic, previzionar, putând determina și preveni evenimente viitoare, mai ales în condițiile în care riscurile și amenințările prezente aici pot determina influențe majore și în România. Aș aminti aici că, în “Global Politics”, apărută în 1998, Dean Minix și Sandra Hawley considerau că specialiștii în relații internaționale ar trebui să devină un fel de meteorologi politici: “Este necesar să descriem schimbările care au loc în climatul politic. Trebuie să explicăm aceste prefaceri în mediul nostru politic, astfel încât să le putem evalua și categorisi pentru utilizarea lor ulterioară. În cele din urmă, bazându-ne pe analizele noastre asupra evenimentelor și a prefacerilor pe care le prefigurează, putem spera să prevedem în timp orice alte procese similare care urmează să aibă loc în viitor și cum aceste prefaceri politice vor afecta viața noastră”. Dean Minix si Sandra Hawley apreciază, pe bună dreptate, că în mijlocul unei furtuni politice în lume, ar fi nepotrivit să scoatem o hartă pentru a vedea încotro ne îndreptăm. Datoria specialiștilor demni de acest nume este, dimpotrivă, să arate și să convingă că diverse crize și tensiuni nu înseamnă și nu pot fi echivalate cu haosul, dezordinea și dezorientarea. Ei chiar imaginează un buletin care să surprindă meteorologia politică a unor zone fierbinți, precum Balcanii, Orientul Mijlociu, regiunea Asia-Pacific.

Analiza geopolitică a zonei balcanice în general și a Kosovo în particular nu inseamnă însă doar previziune, ceea ce va urma, ci totodată explicarea proceselor care au avut loc. Astfel, nu este numai o disciplină de previziune, ci și “une affaire d׳apres guerre” după cum spunea renumitul geopolitician francez Jacques Ancel. Într-adevăr, după conflagrații și mari înfruntări armate, problemele teritoriilor și ale teritorialității, deci ceea ce intră cu obligativitate în obiectul de studiu al geopoliticii, capată o actualitate frapantă. În perioadele de după război se desenează sau se redesenează granite, se repun în discuție și se delimitează sfere de influență. De pildă, sfârșitul razboiului rece a condus la mari prefaceri geopolitice. Este vorba de unificarea Germaniei, de eliberarea Europei de Est, nu numai de comunism, ci și de sub tutela sovietică, de dezintegrarea Uniunii Sovietice, dar și de dezmembrarea fostei federații iugoslave. Iată o analiză cauză-efect care explică multe dintre prefacerile geopolitice din Balcani.

Am ales această temă și prin prisma faptului că am dobândit o cunoaștere pragmatică a situației din regiune, în urma celor aproximativ cinci ani petrecuți aici, perioadă în care am avut oportunitatea să activez în cadrul forței NATO care menține securitatea în Kosovo- KFOR.

În ceea ce privește sursele documentare pe care le-am folosit pentru realizarea acestei lucrări, m-am axat pe o serie de scrieri consacrate pentru teoria relațiilor internaționale, între care aș aminti-„Globalizarea politicii mondiale” de Steve Smith și John Baylis, „Regions and Powers” a lui Barry Buyan și Ole Weaver, dar și a unor lucrări care au analizat extensiv contextul istoric al Balcanilor precum „Balcanii și balcanismul” al cercetătoarei Maria Todorova, perioada conflictului din fosta Iugoslavie și Kosovo, precum- și a rapoartelor diverselor organizații neguvernamentale sau guvernamentale, locale și internaționale, care urmăresc evoluțiile din regiunea Balcanică.

Am făcut de asemenea apel la articole din presa scrisă și electronică, precum și accesarea site-urilor și documentelor relevante la subiect ale principalelor organizații internaționale care au jucat sau joacă un rol important în Balcani în general și în Kosovo în special: Organizația Națiunilor Unite (ONU), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE).

De asemenea m-am bazat și pe cunoștințele dobândite în cursul monitorizării situației din Kosovo, ca parte a muncii mele în cadrul KFOR, pe evaluările zilnice ale situației în teren, pe declarațiile diverșilor interlocutori locali și internaționali cu care am intrat în contact.

KOSOVO ÎN CADRUL COMPLEXULUI DE SECURITATE BALCANIC

Balcanii de Vest reprezintă o regiune eterogenă care cuprinde un număr semnificativ de naționalități, culturi, religii, țări, care, deși sunt caracterizate de importante diferențe economice, politice, sociale, culturale, prezintă și numeroase aspecte care pot constitui o bază comună: Albania, Bosnia și Herzegovina, Croația, Serbia, Muntenegru, Macedonia. Balcanii de Vest reprezintă terminologia folosită în general în contextul Uniunii Europene pentru această regiune. Alți autori, identifică Balcanii și Sud Estul Europei cu o arie mai largă, incluzând pe lângă statele menționate mai sus și Bulgaria, România, Grecia, uneori chiar și Ungaria, și Slovenia.

Pentru a înțelege mai bine situația Kosovo, provincie desprinsă din Serbia, în 1999, în urma unui conflict sângeros și a Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1244, dar și pentru a putea susține argumente pro sau contra sustenabilității sale, dar și pentru evoluția securității globale și europene, este necesar să definim mai întâi nivelul de analiză în cadrul sistemului internațional.

Pentru aceasta am decis să facem o analiză la nivel regional, având în vedere că provincia Kosovo și securitatea ei nu poate fi scoasă din contextul complexului de securitate balcanic.

Așa cum arăta Darie Cristea, peste conceptul și imaginea Balcanilor este suprapusă în mod automat o etichetă negativă, un stigmat geopolitic, efect amplificat de multe ori prin extinderea etichetei „balcanic” și la alte spații. Autorul aprecia că, „fără îndoială, termenul de Balcani și-a depășit de mult sfera proprie de aplicație, ajungând să fie, de doua secole încoace, sinonim cu războiul, tensiunile interetnice și interconfesionale, promiscuitatea, sărăcia, pe scurt, tot ce înseamnă răul în Europa.” Și explica cum „ s-a operat […[ și diferențierea dintre zonele necivilizate ale Europei, între Europa de Est și Balcani: aceștia din urmă fiind identificați cu o barbarie retușată grație unui pregnant caracter oriental, dar până și acesta sfârșind prin a le adanci lipsa de civilizație. Astfel, ei apar, nu atât ca Poarta Orientului, cât și ca ușa din dos a Europei.”

Pornind de la una dintre primele definiții date de Barry Buzan, un complex regional de securitate este „un grup de state ale căror prime preocupări de securitate se leagă laolată suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în considerare în mod realist separat una de alta”. Această definiție este completată tot de către Barry Buzan si Ole Weaver, care, analizând problematica securității regionale în lucrarea Regions and Powers- The Structure of International Security publicată în 2003, descriu complexul de securitate ca fiind „un set de unități ale cărui procese de securizare și desecurizare sunt interdependente în așa măsură încât problemele de securitate ale unităților componente nu pot fi analizate sau rezolvate separat una față de cealaltă.”

Identificarea unui complex de securitate implică analiza forței interdependențelor dintre diferitele state. Interdependențele pot fi pozitive, atunci când între state există cooperare și/ sau neutralitate, sau negative, atunci când între state există rivalitate de diverse naturi. Interdependența se referă la două aspecte: pe de o parte existența relațiilor inter-state privite prin prisma raportului amiciție – inamiciție, și pe de altă parte existența unor amenințări și interese de securitate comune (dar nu neapărat identice).

Identificarea complexelor regionale de securitate se realizează, în primul rând, prin analiza dinamicii securității în cadrul a trei dimensiuni: politică (incluzând aici și aspectele instituționale, culturale, religioase), militară și economico-socială (inclusiv dimensiunea de mediu – ecologică).

Barry Buzan și Ole Weaver justifică existența complexului de securitate balcanic prin prisma contextului istoric în care s-au format statele balcanice, prin dezintegrarea Iugoslaviei după Războiul Rece, prin descrierea problemelor de securitate cu care se confruntau toate statele din regiune, și prin intervenția vestului.

Astfel, ei remarcă: „Pentru cea mai mare parte a istoriei europene, Balcanii nu au ndențelor dintre diferitele state. Interdependențele pot fi pozitive, atunci când între state există cooperare și/ sau neutralitate, sau negative, atunci când între state există rivalitate de diverse naturi. Interdependența se referă la două aspecte: pe de o parte existența relațiilor inter-state privite prin prisma raportului amiciție – inamiciție, și pe de altă parte existența unor amenințări și interese de securitate comune (dar nu neapărat identice).

Identificarea complexelor regionale de securitate se realizează, în primul rând, prin analiza dinamicii securității în cadrul a trei dimensiuni: politică (incluzând aici și aspectele instituționale, culturale, religioase), militară și economico-socială (inclusiv dimensiunea de mediu – ecologică).

Barry Buzan și Ole Weaver justifică existența complexului de securitate balcanic prin prisma contextului istoric în care s-au format statele balcanice, prin dezintegrarea Iugoslaviei după Războiul Rece, prin descrierea problemelor de securitate cu care se confruntau toate statele din regiune, și prin intervenția vestului.

Astfel, ei remarcă: „Pentru cea mai mare parte a istoriei europene, Balcanii nu au fost o regiune coerentă, ci din contra divizată de cele mai importante diviziuni din istoria Europei, câteva din acestea influențând politicile din regiune, chiar și astăzi: granițele sferei culturale grecești; granița între imperiul roman de răsărit și de apus; faptul că atât inima, cât și limitele imperiului bizantin cădeau în această zonă; granițele până unde au fost împinse triburile slave; limitele imperiului lui Carol cel Mare; granița între bisericile ortodoxă și catolică; granița între imperiul turc și cel habsburgicmutată pentru secole încoace și încolo în această zonă. […] Balcanii moderni s-au format prin dezintegrarea imperiilor austriac și otoman. Diferențele între statele care le-au succedat își au originea în diferențele dintre acetse două imperii, precum și timpul și natura dezintegrării lor.”

Moștenirea otomană a lăsat între altele islamizarea unei părți importante a populației albaneze și a celei din Bosnia și Herțegovina, dar și state moderne care s-au format după ce imperiul otoman a fost învins în războaiele balcanice din 1912 -1913 – Serbia, Bulgaria, România, Grecia, Albania. Cu excepția Macedoniei, toate statele balcanice au fost constituite în acea perioadă. Situația Macedoniei este complicată prin faptul că toți vecinii săi, fără excepție, revendică câte o parte din ea: Grecia definește Macedonia ca provincia sa de nord, Bulgaria ca și provincia sa de Vest, sârbii au inclus-o în „proiectul iugoslav”, albanezii formează o minoritate de aproximativ 40% care cere alipirea teritoriului locuit de ei la Albania, iar Turcii își apără și ei interesele aici servindu-se de minoritatea turcă.

Căderea imperiului otoman a coincis cu emergența naționalismului în Europa, puterile europene fiind gata să intervină în Balcani, pentru a-și promova interesele. Imperiul austro-ungar a pătruns gradat în regiune, pe măsură ce imperiul otoman se retrăgea.

În schimb, populațiile coabitau sub stăpânirea otomană în Balcani, „care era tolerantă în sine și permitea dezvoltarea unui sistem multicultural și multireligios […] în cadrul căruia turcii erau singura elită politică în timp ce grecii își păstraseră controlul asupra administrației, albanezii erau la conducerea militară, armenii dețineau marea majoritate a rețelelor comerciale, evreii operau pe piețele financiare etc.“Acest tip de amestec etnic era în contrast cu Europa de Vest medievală și intolerantă, cu care „Înalta Poartă” a intrat în conflict geopolitic, ceea ce a dus, printre alte consecințe, la nașterea conștiinței europene. În războiul dintre puterile europene (fie acestea națiuni imperiale abia apărute sau imperii multinaționale) și Imperiul otoman, primii au folosit, printre altele, arma incitării naționalismului. O atare politică i-a forțat pe cei ce trăiau în Balcani să înlocuiască coabitarea culturală cu excluderea culturală și să se revolte împotriva conducătorilor otomani în numele noilor aspirații legate de identitatea națională și religioasă.”

Și Maria Todorova nota că „În ajunul cuceririi otomane, societățile medievale din Balcani atinseseră un grad de sofisticare care le aducea la nivelul – dacă nuchiar mai sus – Europei de Vest.[…] În această privință, cotropirea otomană a fost o cala mitate cu consecințe incalculabile, deoarece a întrerup cursul normal al dezvoltării societăților din su-estul Europei ca parte substanțială și creativă a procesului de ansamblu al Umanismului european și al Renașterii.”

Statele balcanice, formate în cea mai mare parte din statele fostei Republici Iugoslave, renumitul „butoiul cu pulbere” al istoriei europene, au constituit, după anii `90, o sursă majoră de instabilitate și conflict. „Crearea primei Iugoslavii în 1918, ca urmarea a deciziei marilor puteri, a avut de asemenea ca rezultat crearea unei complicate constelații de pan-ideologii și naționalism.” Stabilitatea și ordinea impusă regiunii de cele două mari puteri rezultate de după cel de-al doilea razboi mondial au separat statele sovietice de cele din Europa Occidentală, cu Iugoslavia care a funcționat ca o zonă tampon pe toată durată războiului rece. Aceste aspecte au contribuit semnificativ la înghețarea potențialului conflictual din zonă, determinat de explozia naționalismului, ca reacție la secolele de persecuție și dominare din timpul imperiilor islamice și creștine din secolul XIX.

Căci după cum observau Alex N. Grigoriev și Adrian Severin „Într-un mediu caracterizat de ciocniri între marile puteri, între interesele acestora și chiar între civilizațiile lor, devine costisitor să menții modelul unei ordini importate și să-l faci durabil. De aceea, cea mai bună garanție a ordinii în Balcani a devenit „sistemul de echilibru instabil” prin care marile puteri doresc să obțină o stabilitate dinamică prin echilibrul precar dintre dușmanii locali. Dinamica negativă se bazează pe un nesfârșit joc de sumă nulă. Actorii locali erau deja antrenați în acest joc prin două seturi de tradiții opuse: una a toleranței față de vecini și cealaltă a xenofobiei față de vecini. Numai tradiția negativă a fost menținută, întreținută, cultivată și exploatată de actorii externi. În acest joc de sumă nulă doar elementele negative și intoleranța erau privite ca exemplare.”

Regimul iugoslav a fost slăbit și de schimbările care au avut loc în mediul internațional, în urma prăbușirii comunismului în Europa de Est și Uniunea Sovietică. Astfel, odată cu revoluțiile din Centrul și Estul Europei și cu colapsul Uniunii Sovietice in 1991, acest sistem de securitate și stabilitate impusă s-a prabușit complet. Procesul de democratizare din Ungaria și Polonia s-a asociat rapid cu afirmarea naționalismului maghiar și polonez. Căderea zidului Berlinului a însemnat reafirmarea principiului de autodeterminare națională, ca bază și justificare pentru reunificarea Germaniei de Vest cu cea de Est. Pe teritoriul Uniunii Sovietice, declarațiile de suveranitate ale republicilor și ale altor unități teritoriale sovietice mai mici dar omogene din punct de vedere etnic, și răspunsul relativ pașnic al guvernului sovietic la acestea au amplificat simțitor puterea principiului de autodeterminare. Utilizarea forței de către statul central în fața mișcărilor regionale de autodeterminare națională, pare să fi fost mai degrabă excepția decât regula. Mai mult, amenințarea externă sovietică ce a reprezentat principalul motiv pentru unitatea iugoslavă din 1948, a dispărut odată cu dezmembrarea acestui stat.

În același timp, naționalismul etnic a câștigat legitimitate în Europa de Est și fosta Uniune Sovietică atât ca bază pentru opoziția față de comunism, dar și ca formă credibilă de provocare la adresa statului național per se. Pentru o serie de actori internaționali, sprijinul politic și diplomatic oferit naționalismului regional din Iugoslavia, care în trecut fusese deseori considerat ilegitim și mai degrabă o violare a normelor internaționale care promovează neamestecul în treburile interne ale unui stat suveran, a devenit sprijin pentru democratizare. Diviziunile politice determinate de probleme istorice nerezolvate, conflictele politice și economice generate de reformă și legitimarea internațională a procesului de autodeterminare, au fost factorii care s-au întărit reciproc și care au contribuit la exacerbarea conflictelor etnice din Iugoslavia.

Drept consecință, vechile conflictele au reizbucnit pe fundalul acestui vacuum de reguli și angajamente de securitate, și s-au agravat treptat, pe masură ce tensiunile din Iugoslavia au subminat orice tentativă coerentă de refacere a stabilității în regiune. Orice încercări de a explica rațiunea conflictelor etnice în Balcani se va confrunta cu dificultățile impuse de unicitatea regiunii. Nicăieri în Europa, și în foarte puține alte regiuni de pe glob se regăsește un asemenea amestec de grupuri etnice, religioase și culturale diferite ca în Peninsula Balcanică.

Analizând dinamica de securitate pe cele trei mari dimensiuni ale complexului de securitate balcanic, putem remarca impactul extrem de nociv al problemelor etnice asupra mediului de securitate. În Balcani, conflictele etnice au fost exacerbate atât de numărul acestor dispute, cât și de apropierea geografică de țările de origine ale minorităților, legând toate statele balcanice în cadrul unei mari probleme comune. Acest lucru este bine evidențiat în cazul distribuției populației sârbe în toate statele fostei Republici Iugoslavia, în special în Bosnia și Herțegovina (Republica Srpska), dar și în Croația și Kosovo, a populației ungare în Voievodina și Romania, a populației albaneze în Kosovo, Macedonia și Muntenegru, a populației turce în Bulgaria, Kosovo și Macedonia, etc.

Problema națională a fost punctul slab al stabilității din regiunea balcanică timp de generații. Naționalismul se manifestă în diverse modalități și nu este o problemă discretă. Nu numai ca fricțiunile naționaliste conduc la tensiuni internaționale în legatură cu cerințele grupurilor, dar generează și conflicte etnice și teritoriale care sunt extrem de nocive pentru pacea și stabilitatea regională. Mai mult, rivalitățile naționale au fost și sunt în continuare utilizate pe plan intern de către toate statele din Balcani ca instrument de propagandă și de legitimare publică și de diminuare a nepopularității și neliniștilor populare. Aceasta face ca însăși natura statului să fie pusă sub semnul întrebării, deoarece „aproape toate statele din Balcani sunt fragile, corupte, și discreditate. Instituțiile politice, economice și justiția sunt departe de normalitatea modernă la care aspiră.”

În Balcani, resurgența naționalismului și conflictului etnic de tip hiper, pan si sub- statal a distrus state și comunități și a redus ideea unei Europe libere și întregi la stadiul unei utopii. Naționalismul și etnicitatea au fost întotdeauna forțe importante în regiunea balcanică, ce au înlocuit ca forță ideologică, în anii imediat de după căderea comunismului, golul lăsat de doctrina comunistă. În Serbia și fostele state iugoslave rămân deschise chestiuni ca și instabilitatea în Bosnia și Herțegovina, statutul Kosovo, statutul albanezilor în sudul Serbiei, al albanezilor în Macedonia, Cipru, minoritatea maghiară în Serbia, minoritatea turcă în Bulgaria, dar și în nord-estul Greciei, chestiunea Macedoniei. Albania este și ea o sursă de instabilitate majoră deoarece, împreună cu Germania, Ungaria, Rusia și Serbia, a fost împinsă între granițe mai mici decât întinderea sa etnică.

Dupa moartea lui Tito, în Iugoslavia au apărut semnalele unor tensiuni care prevesteau fie o schimbare constituțională in direcția unei federații mai libere sau, în absența unei înțelegeri, conflict și separare.

Forța conducătoare era Serbia, cea mai puternică dintre cele șase republici, cel mai mare grup etnic și cel care avea cel mai mare grup etnic în afara republicii-două milioane de oameni.

Securitatea regiunii Balcanilor de Vest nu poate fi însă privită izolat de cea a Europei.

În Strategia de securitate europeană: O Europă mai sigură într-o lume mai bună, adoptată de Consiliul European la data de 12 decembrie 2003, țările Uniunii Europene afirmă că stabilitatea regiunii „nu mai este în prezent amenințată de izbucnirea unui conflict major, datorită eforturilor concertate ale Uniunii Europene, SUA, Russia, NATO și ale altor parteneri internaționali. Perspectiva europeană oferă atât un obiectiv strategic, cât și un stimulent pentru reformă.”

Într-adevăr, prioritățile declarate de politică externă ale țărilor din Balcanii de Vest coincid cu prioritățile de securitate ale regiunii. Pentru că, după cum subliniază și Strategia de securitate europeană: „Securitatea este o precondiție a dezvoltării. Conflictul nu numai că distruge infrastructura, inclusiv infrastructura socială, dar și încurajează criminalitatea, împiedică investițiile, și face o activitatea economică normală, imposibilă.”

Cu toate acestea, memoria foarte recentelor conflicte din zonă necesită și luarea în considerare a măsurilor pentru reconstruirea încrederii, toleranței și bunei înțelegeri între aceste state. Acesta a fost și unul din motivele pentru care Procesul de Stabilizare și Asociere- politica Uniunii Europene pentru regiune- are în vedere și cooperarea regională, deoarece chiar securitatea internațională nu poate fi privită separat și independent.

Schimbările din mediul internațional, sfârșitul Războiului Rece, căderea comunismului, atacurile teroriste de la 11 septembrie, trebuie avute, de asemenea, în vedere în proiectarea unei asemenea strategii.

Deși asistate prin diverse programe, țările din Balcanii de Vest continuă să se confrunte cu probleme legate de reforma integrală a societăților lor, astfel că sunt necesare mai multe eforturi naționale, pentru atingerea stabilității și prosperității, ca pas premergător integrării în Uniunea Europeană și NATO. „La nivel intern, cea mai mare parte a societăților din Balcani sunt marcate de un grad ridicat de disperare economică” observau Barry Buzan și Ole Weaver.

În proiectarea acestei Strategii de securitate regională, nu trebuie omis faptul că, multe din statele Balcanilor de Vest se confruntă cu probleme legate de legitimitate, suveranitate, statalitate, recunoașterea statutului lor. Prin urmare, documentul nu poate trata în mod exhaustiv toate chestiunile legate de securitatea regională, ci numai pe acelea care își pot găsi rezolvări pe o bază comună posibilă de cooperare.

În ciuda acestor probleme deschise, proiectul pornește de la premisa că, acum, după trecerea a șase ani de la căderea regimului lui Miloșevici, a unsprezece ani de la încheierea Acordului de Pace de la Dayton, a cinci ani de la semnarea Acordului de Pace de la Ohrid, Balcanii de Vest au depășit epoca conflictelor violente, că pot deveni o sursă de pace și stabilitate și că pot dezvolta un dialog eficient și soluții comune la adresa amenințărilor regionale.

În prezent, spațiul de securitate balcanic etalează o puternică prezență militară NATO și nord-americană, datorită importanței sale strategice. De altfel, complexul de securitate din Europa de Sud-Est – tradiționala arenă de confruntare între marile puteri europene moderne (Germania, Rusia, Marea Britanie și Franța) și între superputerile postbelice (SUA, URSS) – trece printr-un proces profund de restructurare politică, economică și militară.

SUA și NATO, în cadrul ONU și OSCE și în afara acestor instituții, controlează cele mai semnificative evoluții locale, orientate în direcțiile: prevenirii, stopării și gestionării conflictelor armate și politice; democratizării țărilor balcanice; dezvoltării economiilor de piață și societății; integrării în structuri regionale, europene și euro-atlantice de securitate. În prezent, situația din Kosovo, Bosnia-Herțegovina și Macedonia este sub controlul autorităților internaționale (aici staționând forțe de poliție și militare ONU, NATO și UE de menținere a păcii). Pe lângă aceste tensiuni și conflicte majore ce macină eforturile de stabilizare și securizare, în zona se manifestă o serie de alte aspecte ce impietează asupra procesului de transformare democratică a regiunii Balcanilor.

O problemă este reprezentată de traficul cu arme strategice și vectorii de producere a acestora, arme ce au rămas din perioada URSS, care, combinate cu fenomenul terorist și al crimei organizate, dau o imagine nu tocmai atractivă. Asupra acestor probleme, comunitatea internațională s-a angajat să lupte cu toate mijloacele (Strategia NATO de Combatere a Terorismului).

După cum observau Barry Buzan și Ole Weaver, „Aceste provocări sunt deopotrivă alimentate și amplificate de probleme etnice, economice, sociale, structuri statale slabe și numeroase conflicte politico-societale interne.”

În concluzie, complexul de securitate balcanic a evoluat de la unul separat la începutul anilor 90 la un subcomplex al complexului de securitate european, în special după războiul din Kosovo din 1999. Vulnerabilitățile interne ale statelor din regiune reprezintă surse de amenințare la adresa securității regionale. Interesele vecinilor joacvă un rol dominant în perspectiva determinărilor dintr-un stat oarecare din Balcani. Dar și interesele marilor puteri. Acestea, de fapt, orientează politica din Balcani la ora actuală. Turcia, urmașa Imperiului otoman, își păstrează, de asemenea interesele istorice în regiune, oarecum atenuate în prezent de faptul că este membru NATO, și membru aspirant la aderarea la Uniunea Europeană. Modelul general de securitate regională din Balcani este decis în afara regiunii, în speță în Uniunea Europeană centrală, chiar dacă sunt scenarii care vorbesc de riscul posibil al unei „balcanizări” a întregii Europe, mai degrabă decât de o europenizare a Balcanilor. Dar există și riscuri mai mari, ca Europa „săturată” de problemele interne din zonă, să se retragă complet, și să o lase să meargă pe drumul ei.

Rădăcinile lipsei de securitate în Balcani și ale instabilității necesită alocarea de eforturi pentru eradicarea tuturor surselor acestora în mod simultan, și anume: considerarea „ factorilor psihologici, construcțiilor statale, dezvoltării economice și problemelor de securitate și apărare.”

ISTORIA MIȘCĂRII AUTONOMISTE/ SEPARATISTE ALBANEZE ÎN KOSOVO ÎN TIMPUL ȘI DUPĂ CĂDEREA COMUNISMULUI

3.1. Context istoric

Provincia autonomă Kosovo a devenit după sfârșitul celui de-al doilea război mondial o entitate a noului stat creat, Republica Socialistă Iugoslavia. Înglobând o serie de minorități culturale și religioase diverse, precum bosniaci, croați, albanezi, macedoneni, muntenegreni, era firesc ca disensiunile etnice istorice să continue chiar și după instituirea acestui nou status-quo. Sub conducerea lui Iosip Broz Tito, liderul comuniștilor iugoslavi și promotorul ideii iugoslavismului, a fost inoculat crezul politic și motto „Frăție și Unitate” menit să convingă minoritățile Iugoslaviei că nu există diferențe etnice între ele, ci doar diferențe religioase impuse de diferiți cuceritori străini.

În primii ani de după al doilea război mondial, Tito a menținut o poziție comunistă „ortodoxă”, atât în plan intern, cât și în planul mișcării comuniste internaționale, dovedindu-se cel mai „fidel” discipol al lui Stalin din Europa Răsăriteană, promovând „neabătut” modelul sovietic de construcție statală. Constituția din 1946 copia în mare parte pe cea sovietică din 1936, și declara Iugoslavia țară „socialistă”. Securitatea statului –poliția politică – devenise atotputernică sub conducerea lui Alexandru Rankovici, și reușise eliminarea cu succes numai într-un singur an (1945 -1946) a circa 250.000 de adversari politici. Tito a fost primul dintre liderii est-europeni care a cumulat funcțiile de Președinte al partidului, șef al guvernului și al forțelor armate. Sub paravanul principiului de internaționalism proletar, el a încearcat să reia ideea federalizării spațiului balcanic, incluzând transformarea Albaniei în a șaptea republică iugoslavă, și înglobarea Bulgariei în federație, pentru promovarea unui mare stat al slavilor de sud de la Marea Adriatică la Marea Neagră. Pe acest fundal al dorinței de expansiune a Belgradului în Balcani, și al eliminării controlului sovietic al treburilor interne ale țării s-a produs ruptura între Stalin și Tito. În plan intern, aceasta a catalizat căutarea unei căi iugoslave către socialism, iar în plan extern ducând Iugoslavia între țările nealiniate, pe fondul dependenței statului de ajutorul extern occidental, atât în plan economic, cât și diplomatic.

Politica internă, de amalgamare a tuturor componentelor mozaicului etnic al federației într-o unitatea supranațională iugoslavaă, l-a adus pe Tito în conflict cu liderii partidelor comuniste croat și macedonean. Realizând imposibilitatea funcționării construcției federale în acest fel, Tito a inițiat în a doua jumătatea a anilor `60 un proces de descentralizare și l-a demis în 1966 pe Alexandru Rankovici, din toate funcțiile de partid și de stat, dând un semnal de reformă. Rezultatul noii politici s-a dovedit ambivalent- competențele republicilor s-au intărit, nomenclaturile național comuniste locale au proliferat, procesul de discriminare a minorităților din republici s-a accentuat.

Deși pedepsele pentru naționaliști erau dure – închisoare sau chiar condamnare la moarte – în anii `70 croații au început o serie de demonstrații cu revendicări de drepturi pentru minorități. În Kosovo, albanezii au devenit tot mai vocali în exprimarea nemulțumirilor lor: începând cu toamna anului 1968, ei au organizat proteste de masă pentru acordarea unui statut de republică provinciei și au abandonat folosirea numelui sârb Metohija în denumirea oficială a provinciei. Perioada a coincis cu un spor demografic fără precedent al etnicilor albanezi în Kosovo, al emigrării masive a sârbilor din provincie către alte republici, cu „albanizarea” administrației, poliției și justiției kosovare, cu promovarea prin sistemul educațional a ideii că albanezii, urmașii ilirilor, erau de fapt adevărata populație autohtonă a Iugoslaviei, slavii – sârbii venind în acel spațiu, la zece secole după iliri.

Pentru a consfinți descentralizarea, Tito a decis în 1974 adoptarea unei noi Constituții a statului federal prin care li se dădea republicilor constituente dreptul de a părăsi Federația și de a deveni independente la libera lor alegere, dar crea și două provincii autonome: Kosovo- populată în majoritate de etnici albanezi, și Vojvodina cu o populație majoritar maghiară. Noua Constituție, deși agreată de minorități, a fost privită de către conducerea naționalistă sârbă a vremii ca o concesie mult prea mare pentru celelalte etnii, altele decât cea sârbă, care nu se bucurau de aceleași privilegii.

Însă, imediat dupa moartea lui Tito, cel care asigurase prin personalitatea sa, liantul conglomeratului multietnic și multiconfesional de aproximativ 24 de milioane de locuitori, în anii `80, minoritatea albaneză din provincia sârbă autonomă Kosovo a organizat o serie de demonstrații care au culminat cu cele din aprilie 1981, cerând acordarea statutului de republică constituentă a Iugoslaviei pentru Kosovo. Demonstrațiile albanezilor au fost reprimate prin forță de către autoritățile sârbe, care au văzut în spatele acestora intenția albanezilor de a se separa de Iugoslavia și de a se alipi Albaniei. Odată cu venirea la conducerea statului a lui Slobodan Miloșevic, acesta coalizează în jurul său toate energiile naționaliste, înlătură liderii sârbi moderați și își impune în structurile de conducere ale provinciei Kosovo, proprii aliați, abolind totodată și vechiul crez iugoslav de „Frăție și Unitate” și limitând totodată autonomia provinciei. „Ascensiunea politică a lui Miloșevici a fost strâns legată de instrumentalizarea naționalist- populistă a sentimentelor pe care evocarea numelui de Kosovo le trezea în rândurile sârbilor. Locuită de circa 1.7 milioane de albanezi, această adevărată inimă a statului medieval sârb era considerată de către naționaliștii sârbi un fel de Palestină sârbească. Acolo avusese loc legendara bătălie din 13-15 iunie 1389, care a marcat sfârșitul puternicului imperiu sârbesc. Și tot acolo se aflau lăcașurile de cult medievale ale sârbilor.”

Pentru a impune noua orientare politică în Kosovo, de favorizare a etnicilor sârbi și muntenegreni, Miloșevici a recurs la intervenții în forță, ocupație militară, represiuni polițienești, epurări, culminând cu ruptura finală între comuniștii sârbi și albanezi în 1989, când 15 lideri de partid din Kosovo au fost arestați. În același timp, Miloșevici a organizat mari adunări populare, punctul culminant fiind adunarea din 28 iunie 1989, pe locul fostei bătălii din 1389 – Câmpia mierlei, unde reușise să adune circa 500.000 -700.000 de mii de sârbi din Kosovo și Serbia.

Această politică greșită a condus la disoluția Iugoslaviei începând cu anul 1991, când rând pe rând, Slovenia, Croația, Macedonia, Bosnia și Herțegovina și mai târziu Muntenegru au părăsit Federația și s-au declarat state independente, nemulțumite de recrudescența naționalismului sârb, dar și de distribuția inechitabilă a resurselor economice și financiare, și reducerea drepturilor politice ale republicilor. Speranțele lui Miloșevici că va reuși să pună bazele noii Iugoslavii la Congresul Extraordinar al partidului din ianuarie 1990- unde trebuia promovat socialismul democratic, în favoarea celui autoritar, economia de piață, pluralismul politic, respectarea drepturilor și libertăților omului, egalitatea națională –s-au dovedit un eșec, comuniștii sloveni și croați părăsind lucrările.

Marea lovitură dată planurilor sârbești a constituit-o reconoașterea formală de către Comunitatea Economică Europeană a Sloveniei și Croației, la 15 ianuarie 1992, la insistențele Germaniei. Recunoașterea necondiționată a celor două republici pe plan internațional a creat un precedent care s-a repercutat la scurt timp asupra Bosniei- Herțegovina.

Resuscitarea tensiunii identitare și escaladarea revendicărilor albanezilor din Kosovo s-a produs pe fondul unor schimbări geopolitice majore. Reunificarea germană și prăbușirea sovietică nu au făcut decât să favorizeze în chip logic o întărire geopoplitică a Germaniei, în timp de Rusia, se vedea din cauza crizei pe care o traversa, slăbită dintr-o dată, în zona sa obișnuită de influență.

3.2. Drumul provinciei Kosovo către independență: acutizarea conflictului, eșecul diplomației

În condițiile în care Slobodan Miloșevic a decis în 1989 abolirea autonomiei provinciei Kosovo și reinstaurarea controlului Serbiei asupra provinciei, un grup de intelectuali albanezi au format Liga Democratică din Kosovo (L.D.K.), cu scopul de a se opune acestei situații și al recâștigării drepturilor obținute prin Constituția din 1974. Liga Democratică din Kosovo, sub conducerea Președintelui său, Ibrahim Rugova, a organizat în provincie o rezistență pasivă la deciziile guvernului de la Belgrad, și în acest scop un guvern albanez din umbră. Obiectivul său declarat era obținerea suveranității și independenței Republicii Kosovo, ideologie care au calificat noua organizație ca naționalist separatistă și a condus la scoaterea ei în afara legii.

În 1990, L.D.K. organizează un referendum pentru autodeterminare în încercarea de a-și declara independența sub numele de Republica Kosovo, care are ca rezultat un scor electoral de 87% din populația albaneză în favoarea independenței Kosovo. Însă această acțiune a L.D.K. n-a facut decât să adâncească conflictul inter-etnic dintre albanezi și sârbi, independența Kosovo nu a fost recunoscută decat de Albania, și demersul s-a soldat prin urmare cu un eșec.

În 1991 Liga reușește să atingă un număr de 700.000 de membri, incluzând și pe cei din diaspora.

În septembrie 1991, pentru atingerea obiectivelor sale, L.D.K. a făcut apel pentru boicotarea tuturor instituțiilor sârbești și a creat unui sistem de organizare paralel cu parlament și guvern, care au adoptat apoi o rezoluție privind „Independența și suvernitatea Kosovei”, ce instituia Republica Kosova ca stat independent și suveran. Mai mult, partidele politice albaneze din fostul stat federal au fost coagulate sub un comitet director condus de către L.D.K..

În 1992, Ibrahim Rugova a fost ales Președinte al Kosovo, cu o majoritate zdrobitoare, dar alegerile au fost declarate ilegale de către Belgrad. Cu toate acestea, albanezii kosovari, sub conducerea lui Rugova au organizat o mișcare de rezistență, non-violentă, instalând o administrație, sistem de educație și de sănătate, în paralel cu cel oficial, astfel că au început să strângă propriile impozite și taxe, dar să și emită diplome cu sigla ne-recunoscută de Republica Kosovo. Deși mișcarea a fost relativ pașnică până în 1995, ea a trezit atenția comunității internaționale asupra potențialului său exploziv. Și pe fondul contextului din regiune, dar și al tensiunilor acumulate intern, în 1996, reacțiile albanezilor kosovari au început să ia forme violente: Armata de Eliberare a Kosovo (U.C.K.) a început să inițieze acțiuni teroriste. Între timp, susținerea pentru U.C.K. și formele sale de manifestare a venit și din Albania, dar și din regiunile adiacente ale Macedoniei, unde predomina de asemenea populația albaneză. Tentativele de dialog între Priștina și Belgrad au eșuat, iar comunitatea internațională și-a intensificat încercările de mediere, fără nici un rezultat însă.

Și pe fondul conflitului recent încheiat în 1996 din Bosnia Herțegovina, dar și al spargerii și furtului de armament din depozitele armatei din Albania în 1997, Kosovo și U.C.K. sunt alimentate cu armament, iar acțiunile U.C.K. se intensifică.

Frustarea albanezilor din Kosovo a crescut, „mai ales, că, ei care fuseseră primele victime ale lui Miloșevici, fuseseră privați de Occident de satisfacția de a-i vedea pe sârbi puși la respect complet, ca în Croația, sau numai parțial, ca în Bosnia. Și nici nu beneficiau de ajutoarele de rconstrucție oferite cu generozitate de către comunitatea internațională, Bosniei. Frustrarea lor a sporit și mai mult văzându-se nu numai în imposibilitatea de a obține concesii din partea guvernului central de la Belgrad, dar și îndepărtați de la masa negocierilor de la Dayton.”

După 1997, L.D.K. pierde mult din sprijinul populației pentru dezideratul unei soluții pașnice a conflictului din Kosovo, în favoarea Armatei de Eliberare a Kosovo (U.C.K.), o forță para-militară care însă duce o luptă de gherilă pentru atingerea acelorași obiective ca și L.D.K.. Acțiunile ostile și violente ale U.C.K. împotriva atât a forțelor militare sârbe, dar și a civililor sârbi duc la escaladarea conflictului între sârbi și albanezii kosovari. „Inițial modestă, forța U.C.K. a crescut pe măsura sporirii sprijinului de care U.C.K. beneficia nu doar în interiorul provinciei, ci și în Albania și în nordul Macedoniei. Ea a devenit una de temut, mai ales după ce o parte din armamentul provenit din depozitele armatei albaneze, ce fuseseră devastate de populația civilă albaneză în timpul tulburărilor din 1997, a luat drumul Kosovo.”

Situația se schimbă în 1998, cînd guvernul de la Belgrad decide să răspundă și să contracareze acțiunile teroriste ale U.C.K. prin desfășurarea armatei federale iugoslave, dar și a forțelor de miliție, forțelor speciale de poliție și a unei unități speciale de luptă anti-teroristă în provincia Kosovo.

Situația din octombrie 1998 se prezenta astfel: „Un număr mare de sate au fost distruse în bombardamentele și incendiile produse ca urmare a operațiunilor conduse de către forțele guvernamentale. Forțele de securitate sârbe […] folosesc teroarea și violența contra civililor pentru a-i forța să divulge numele membrilor unităților paramilitare albaneze din Kosovo sau locurile unde aceștia găsesc refugiu. Sunt recunoscute următoarele tactici folosite: bombardamente, arestări, amenințări cu moartea, și în cele din urmă ordinul de a părăsi locurile sub presiunea represaliilor.”

În primele trei luni ale anului 1999, situația de securitate în Kosovo a continuat să se agraveze, atât în plan umanitar, cât și în materie de drepturile omului, atingând paroxismul înainte de declanșarea campaniei aeriene de către NATO.

Dacă până la intervenția NATO, conflictul din Kosovo putea fi clasificat ca un conflict armat non-internațional, după intervenția NATO, acesta a devenit internațional, conform definiției legale date în raportul Misiunii de Verificare a OSCE (KVM) în provincie. Misiunea de Verificare a OSCE in Kosovo a semnalat în rapoartele sale violări grave ale legilor internaționale cu privire la conflictele armate fără caracter internațional, cea mai mare parte dintre acestea fiind, după cum se arată în aceste rapoarte, imputabile forțelor sârbe/iugoslave: atacuri disproporționate fără a răspunde la o urgență militară, acte de terorism care aveau ca obiectiv terorizarea populației civile, distrugeri în mod deliberat a proprietăților civililor, expulzări, grave violări ale legilor umanitare- asasinate, tratament crud și umilitor, tortură, pedepse fizice, luări de ostatici, violuri, detenții făcute în mod arbitrar, condamnări și execuții fără garanția unui proces echitabil.

Comunitatea internațională, îngrijorată de deteriorarea situației în Kosovo, a răspuns inițial printr-un efort de soluționare pașnică a conflictului. Grupul de Contact, ai cărui membri erau Franța, Germania, Italia, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite, conștientinzând riscul de destabilizare a întregii regiuni pe care îl punea Kosovo, dar și actori precum Uniunea Europeană, ONU, OSCE, NATO

În anii 1997- 1998, Grupul de Contact o emis o serie de luări de poziție cu privire la Kosovo și solicitări către autorități, după cum urmează:

Stabilirea unui dialog pașnic între autoritățile de la Belgrad și comunitatea albaneză;

Un statut superior pentru Kosovo în cadrul Yugoslaviei, precum și respectul integrității sale teritoriale- un asemenea statut presupunea un grad mai ridicat de autonomie, cu o semnficativa libertate de autogestionare și protecția drepturilor albanezilor, sîrbilor și altor rezidenți ai Kosovo;

Condamnarea represiunilor și recursului excesiv la forta de către partea sîrbă, ca răspuns la actele de terorism ale U.C.K. sau alte grupuri /indivizi;

Amenințarea de a aplica sancțiuni contra guvernului de la Belgrad pentru a-l determina să se conformeze acestor cerințe;

Reîntoarcerea în deplină siguranță a tuturor refugiaților, supraveghere internațională, accesul nestingherit in Kosovo al Comitetului Crucii Roșii Internaționale, precum și al altor organizații umanitare.

În schimb, președintele Miloșevici a cerut și s-a angajat ca unitățile speciale de poliție menținute pe teritoriul Kosovo, să nu întreprindă acțiuni care să afecteze populația civilă; să permită accesul reprezentanților Crucii Roșii Internaționale; să se angajeze public pentru un dialog cu reprezentanții comunității albaneze din Kosovo; să coopereze într-o manieră constructivă cu Grupul de Contact pentru a pune în aplicare măsurile angajate de către guvernul de la Belgrad.

Uniunea Europeană a răspuns la criza din Iugoslavia cu măsuri de înghețare a fondurilor Iugoslaviei în străinătate, interzicerea investițiilor noi în Serbia și interzicerea zborurilor între Iugoslavia și Uniunea Europeană.

Consiliul de Securitate al ONU considerând că în acel moment situația nu reprezenta o amenințare la adresa păcii internaționale, luând de asemenea notă de pozițiile Grupului de Contact și al Uniunii Europene, a adoptat în unanimitate, la 31 martie 1998, Rezoluția 1160, prin care a impus un embargo general asupra armamentului destinat Republicii Iugoslavia și a solicitat guvernului de la Belgrad găsirea unei soluții politice prin dialog cu comunitatea albaneză, dar și autonomie substanțială administrativă pentru Kosovo, cu respectul suveranității integrității teritoriale a Iugoslaviei, condamnarea terorismului și retragerea unităților speciale de poliție, încetarea acțiunilor de forță contra populației civile, acces liber pentru organizațiile umanitare în Kosovo.

NATO, ca răspuns la criza din Iugoslavia, a autorizat pe parcursul anului 1998, în spațiul Parteneriatului pentru Pace- Albania și Macedonia, misiuni de antrenament în teren, exerciții aereiene, programe pentru securizarea frontierelor Albaniei și Macedoniei, autorizarea vizitei portului Durres (Albania) de către forța navală permanentă a NATO în Mediterană. În octombrie 1998, Secretarul General NATO Javier Solana informează: „Iugoslavia încă nu s-a conformat cererilor urgente ale comunității internaționale, consfințite în Rezoluțiile 1160/ Martie 1998 și 1199/ Septembrie 1998 ale Consiliului de Securitate al ONU. Raportul Secretarului General ONU, premergător celor două Rezoluții a avertizat printre altele, asupra pericolului unui dezastru umanitar în Kosovo și asupra continuarii catastrofei umanitare, deoarece Iugoslavia nu a luat nici o măsură concretă pentru o soluție pașnică a crizei. […]. Deteriorarea situației din Kosovo și magnitudinea sa constituie o amenințare serioasă a păcii și securității în regiune […] . În baza acestui raport, concluzionez că Aliații consideră că în circumstanțele specifice cu privire la criza actuală din Kosovo descrise în Rezoluția 1199, există baze legitime pentru Alianță de a folosi amenințarea cu forța sau chiar forța”

Misiunile OSCE în regiune s-au subscris aceluiași obiectiv- găsirea unei soluții pașnice pentru prevenirea și soluționarea crizei din fosta Iugoslavie. În anul 1992, în urma unui memorandum semnat cu guvernul de la Belgrad, a fost trimisă în regiune Misiunea de lungă durată a OSCE în Kosovo, Sandjak și Vojvodina, care însă a fost retrasă șase luni mai târziu, în urma refuzului guvernului țării gazdă de a accepta o prelungire a sa. În Octombrie 1998, OSCE trimite o altă Misiune de Verificare în Kosovo, de data aceasta în cadrul eforturilor internaționale pentru o soluție pașnică a conflictului din provincie, cu mandat de verificare a respectării de către părți a deciziilor Consiliului de Securitate al ONU prevăzute în Rezoluția 1199. Această Misiune, care pe lângă monitorizarea situației a depus și un efort substanțial de mediere între părți, și care a consemnat în fapt eșecul guvernului de la Belgrad de a se găsi soluții diplomatice și pașnice la criza din Kosovo, a fost retrasă pe 22 martie 1999, cu două zile înainte de începerea bombardamentelor NATO în Iugoslavia.

Pe 15 ianuarie 1999, raportul Misiunii de Verificare a OSCE în Kosovo prezintă masacrul de la Racak, în care sunt uciși patruzeci și nouă de etnici albanezi, și care a constituit un punct culminant pentru deciziile comunității internaționale, care nu a putut în acest caz, decât să confirme continuarea uzului excesiv de forță de către forțele de la Belgrad împotriva civililor din Kosovo. Mai târziu acest masacru a devenit una din principalele acuzări pentru crime de război împotriva lui Miloșevici și a principalilor oficiali ai lui. Mai mult, la data de 22 martie 1999, numărul refugiaților în interiorul Kosovo ajunsese la 235.000 de persoane și continua să crească, iar în cel al refugiaților în alte țări ajunsese la 269.000. Se pare că expulzările forțate erau întreprinse după o strategie bine planificată, în urma jafurilor sau chiar distrugerilor deliberate ale bunurilor populației civile.

Declarațiile politice asupra situației din Kosovo devin tot mai explicite în sensul necesității unei intervenții armate din partea NATO, ca ultimă soluție de împiedicare a catastrofei umanitare în Balcani: „Nu vom opri conflictul prin evaluările constante ale situației sau simplu așteptând să vedem ce se întâmplă. Trebuie să intervenim să impunem o rezoluție realistă și durabilă, și apoi să urmărim implementarea ei.” spunea Secretarul de Stat al SUA, Madelaine Albright.

Pe data de 6 februarie 1999, în castelul Ramboulillet din Franța, după numeroase eșecuri diplomatice anterioare, au fost începute negocierile între cele două părți albaneză și sârbă, sub medierea comunității internaționale, personal a Secretarului General al NATO, Javier Solana. Negocierile trebuiau să se încheie până pe 20 februarie. Miloșevici nu a luat parte la discuțiile de la Rambouillet, astfel că întregul demers a stârnit controverse, critici și acuzații de nereprezentativitate în Serbia, dar și în străinătate. Pe de altă parte nici partea albaneză nu a prezentat o poziție unitară în aceste negocieri.

De la bun început a fost stabilit cadrul de negociere, convenindu-se asupra principiilor ne-negociabile, presupunând că ambele părți au consimțit implicit la respectarea acestor principii în momentul în care au decis să-și trimită reprezentanții la negocieri. Între aceste elemente de bază putem menționa: necesitatea de a pune imediat capăt actelor de violență și de a respecta încetarea focului, o soluție pacifistă se poate obține numai pe baza dialogului, încheierea unui acord interimar, urmând ca după o perioadă de trei ani să aibă loc o re-evaluare a situației, respectarea integrității teritoriale a Republicii Iugoslave și a păcii vecinilor săi, protecția comunităților naționale (păstrarea identității, a limbii, a sistemului de educație în limba proprie, a religiei), alegeri libere și echitabile monitorizate de OSCE, amnistia și eliberarea prizonierilor politici, cooperarea deplină cu reprezentanții comunității internaționale pentru implementarea acordului.

Pe 23 februarie, Grupul de Contact declară că negocierile "au dus la un consens pentru o autonomie substanțială în Kosovo, inclusiv cu privire la mecanismele pentru alegeri libere și corecte a instituțiilor democratice pentru guvernarea provinciei Kosovo, pentru protecția drepturilor omului, respectarea convențiilor internaționale, a drepturilor comunităților, precum și pentru instituirea unui sistem judiciar echitabil.”

Însă partea militară a acordului, care prevedea prezența trupelor străine pe teritoriul Iugoslaviei, a fost respinsă în totalitate de guvernul de la Belgrad, care l-a caracterizat drept „ocupație NATO”. Între altele acordul prevedea staționarea unei forțe formată din 30.000 de soldați ai trupelor NATO, care să mențină ordinea în Kosovo; un drept nestingherit de trecere pentru trupele NATO pe teritoriul iugoslav, inclusiv pe teritoriul Kosovo; și imunitatea trupelor NATO în fața legilor iugoslave. Ca urmare a refuzului Belgradului de a semna, eșecul negocierilor de la Ramboulliet a fost pus în totalitate pe seama părții iugoslave.

În cele din urmă, la 18 martie 1999 delegațiile britanicilor, americanilor și albanezilor au semnat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Acordul de la Rambouillet în timp ce delegațiile sârbilor și rușilor au refuzat.

În timp ce acordurile nu au satisfăcut pe deplin de albanezi, acestea au fost mult prea radicale pentru sârbi, care au răspuns în mod drastic prin încercarea de înlocuire a tuturor prevederilor care acceptau supravegherea internațională prin prezență civilă și militară în Kosovo.

Campania NATO de bombardare a Kosovo/ Serbiei

Evenimentele s-au desfășurat repede după eșecul de la Rambouillet. Ostilitatea lui Miloșevici de a negocia la Rambouillet a permis NATO să susțină că a epuizat toate opțiunile diplomatice. Pe 24 martie, NATO a început o campanie de bombardare care a adurat 78 de zile, și care a implicat în această acțiune pe toți membrii NATO.

Scopul declarat al operațiunii NATO a fost rezumat de către purtătorul de cuvânt al organizației, ca "sârbi afară, intrarea forțelor de menținere a păcii, refugiați înapoi". Astfel trupele iugoslave trebuiau retrase și înlocuite de forțele internaționale de menținere a păcii pentru a se asigura că albanezii se vor putea întoarce la casele lor.

Deși inițial se aștepta ca operațiunea NATO să-și atingă scopul în câteva zile, în teren forțele sârbe s-au dovedit mult mai dificil de înfrânt. În aprilie 1999, un raport al Organizației Națiunilor Unite consemna că 850,000 de oameni, în mare majoritate albanezi- și-au părăsit casele, în urma intensificării campaniei de purificare etnică duse de către sârbi.

Campania a fost inițial concepută pentru a distruge defensiva aeriană iugoslavă și obiectivele militare de înaltă valoare, însă pentru fiecare obiectiv bombardat era nevoie de consensul tuturor membrilor Alianței, cele nouăsprezece state membre. În cele din urmă, au fost atacate și așa numitele obiective "cu dublă utilizare" folosite atât de civili cât și de armată: podul de peste Dunăre, fabrici, centrale electrice, instalații de telecomunicații, sedii de partid și televiziunea.

Simultan, NATO începe să se gândească serios la necesitatea unei operațiuni pe sol -o invazie în Kosovo, însă SUA s-au arătat reticente să angajeze forțe americane pentru o ofensivă în teren. În schimb, Președintele SUA, Bill Clinton, a autorizat o operațiune a CIA pentru a antrena membrii U.C.K., sabotând și destabilizând guvernul sârb. În același timp, negociatorii finlandezi și ruși au continuat să încerce să-l convingă pe Miloșevici să dea înapoi. El a recunoscut în sfârșit că NATO vroia foarte mult să rezolve conflictul într-un fel sau altul și faptul că Rusia nu va apăra Serbia, în ciuda elocvenței puternice anti-NATO de la Moscova. Confruntându-se cu puțin alternative, Miloșevici a acceptat condițiile oferite de echipa de mediere finlandeză-rusă, și a semnat acordul de la Rambouillet.

Consecințele sunt multiple – de ordin politic, militar, economic și religios, dar până la tratarea consecințelor trebuie subliniată apăsat ideea, puțin reliefată în mediile publice, că în Iugoslavia a avut loc, de fapt, prima confruntare a armelor și militarilor NATO cu armele Tratatului de la Varșovia. Desigur, este vorba de ciocnirea la nivelul armelor convenționale, deși unele dintre armele utilizate de NATO nu se încadrează în categoria armelor convenționale. Iugoslavia a creat din punct de vedere militar, probleme serioase giganticului aparatului de război al NATO, unii experți militari (occidentali) considerând acest război una dintre cele mai lamentabile performanțe a blocului militar occidental.

În urma războiului de 78 de zile cu pierderi de toate părțile, inclusiv a populației civile, este semnat acordul de la Rambouillet, care a condus apoi la adoptarea Rezoluției 1244 a Consiliului de Securitate al ONU la 10 iunie, care consfințește încheierea ostilităților din Kosovo. În urma Rezoluției 1244, Kosovo este pus sub administrație internațională a ONU. În plus, este autorizată o prezență militară în Kosovo, condusă de ONU, dar care încorpora trupe NATO.

„Unul dintre principalii responsabili ai conflictuluiu, Slobodan Miloșevic, trebuie să părăsească puterea la 5 octombrie 2000, în urma unei insurecții populare. Acuzat de crime de către Tribunalul Penal Internațional, e arestat la 1 aprilie 2001 și transferat la Haga, unde este judecat începând cu 12 februarie 2002.” Miloșevic a sfârșit în 2006, în timpul procesului.

Kosovo parcurge apoi o etapă de opt ani în care principalele instituții sunt recreate și pregătite pentru a funcționa democratic.

Liga Democratică din Kosovo rămâne principalul partid politic în această perioadă, deși regulile jocului democratic conduc la diversificarea spectrului politic cu o seamă de alte partide albaneze, unele create de foști membri marcanți ai U.C.K., dar și partide ale numeroaselor etnii prezente în provincie- sârbi, bosniaci, turci, romi.

Obiectivul primordial al albanezilor, constituind acum 90% din populația Kosovo, în toți acești ani continuă să rămână legat de obținerea independenței provinciei.

Argumente pro și contra intervenției militare a NATO în Kosovo și Iugoslavia

Legitimitatea campaniei NATO de bombardare în Kosovo a fost subiectul unei lungi dezbateri.

Katariina Simonen, în lucrarea sa apărută în 2000, L’operation Force alliee: un cas d’intervention humanitaire, aduce argumente în sprijinul justificării legitimității intervenției, și face o trecere în revistă a cadrului internațional legal în care deciziei unilaterale de uz al forței împotriva unui stat independent, pentru a concluziona că intervenția NATO a fost legitimă, justificată de necesitatea unei intervenții umanitare: „Conceptul de suveranitatea absolută a statelor, inclusiv interzicerea intervenției în treburile interne ale statelor și recurgerea la forță armată, contrastează cu un număr de alte valori universale umane, considerente elementare pentru protecția drepturilor de bază ale omului.” Analizînd jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, autoarea identifică în continuare existența unei serii de obligații ale comunității internaționale, în situații precum: acte de agresiune, genocid, încălcarea principiilor și legilor privind drepturile de bază ale omului, inclusiv protecția contra sclaviei și discriminării rasiale, care nu mai fac subiectul exclusiv al jurisdicției interne a unui stat. Articolul 2.4. al Cartei ONU interzice în mod absolut folosirea forței armate în relațiile inter-statale în virtutea principiilor de „integritate teritorială, independență politică, și „orice altă manieră neconformă cu scopurile ONU”. Excepțiile sunt definite în articolul 51 al Cartei și se referă numai la situațiile de auto-apărare sau apărare colectivă.” Consiliul de Securitate al ONU are ca principală responsabilitate menținerea păcii și securității internaționale. Acțiunile sale încep cu definirea situațiilor care reprezintă o amenințare la adresa păcii, violarea a păcii sau act de agresiune, și decizia rămâne la discreția sa, după cum s-a și întâmplat de multe ori, în practică.

În cazul Kosovo, la baza deciziei de intervenție armată au stat următoarele considerente: criza umanitară- violări grave ale drepturilor omului considerate crime împotriva umanității, epuizarea tuturor mijloacelor de soluționare pașnică a conflictului, ineficiența și lipsa rezultatelor intervenției Consiliului de Securitate al ONU – prin Rezoluțiile 1160/1998, 1199/1998 și 1203/1998, adoptarea de către NATO a noului său Concept Stretegic în aprilie 1999, prin care era autorizată și legitimă intervenția Alianței în situații în care securitatea Alianței este amenințată de riscuri de natură largă- criză umanitară, valuri de refugiați, etc.

Mulți alți analiști ai conflictului au estimat însă că Alianța a exagerat în mod deliberat numărul victimelor în Kosovo, pentru a justifica necesitatea intervenției militare.

NATO nu a avut sprijinul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, deoarece membrii permanenți care aveau relații cu Iugoslavia- China și în special Rusia, s-au opus războiului, amenințând că se vor opune oricărei rezoluții de intervenție militară. NATO a susținut că sfidarea lor față de Consiliul de Securitate, a fost justificată pe baza cererilor unei "urgențe umanitare internaționale". Când însă devenise clar că o catastrofă umanitară nu mai putea fi prevenită, și purificarea etnică continua nestingherit, iar NATO nu reușise să împiedice expulzarea a peste un milion de Albanezi Kosovari, liderii vestici și-au schimbat discursul spunând că obiectivele Alianței au fost: „Sârbii afară, NATO înăuntru, refugiații la casele lor”. Chestiunea – cum o intervenție armată care presupunea bombardarea din aer a regiunii, deci uzul forței putea preveni catastrofa umanitară – a rămas retorică. Mulți analiști și critici susțineau că dacă NATO dorea într-adevăr să oprească purificarea etnică a regiunii, ar fi luat în considerare o intervenție la sol. Însă liderii Alianței au considerat că protecția umanitară a kosovarilor nu trebuia să se facă prin riscarea vieților propriilor soldați. Organizația Human Rights Watch din SUA, într-un raport publicat la câteva luni după încheierea conflictului, a acuzat Alianța de încălcare a regulilor războiului privind protecția civililor în conflictele armate.

De asemenea, NATO a fost criticat pe baza Cartei Alianței, care specifica că NATO este o organizație creată pentru a-și apăra membrii, însă în acest caz a fost folosită pentru a ataca o țară non-membră NATO, care nu a pus în pericol direct nici un membru NATO. NATO a susținut însă că instabilitatea din Balcani precum și acțiunile militare din Iugoslavia, au fost o amenințare directă la interesele de securitate ale membrilor NATO, prin urmare, intervenția armată a fost justificată de Carta NATO; deși singura țară membră NATO, în care instabilitatea din Balcani amenința în mod direct a fost Grecia.

Multe dintre partidele occidentale de stânga au văzut campania NATO ca o agresiune și un imperialism S.U.A., în timp ce criticii de dreapta au considerat-o irelevantă pentru interesele de securitate națională ale țărilor. Veterani anti-război precum Noam Chomsky, Edward Said, Justin Raimondo, și Tariq Ali s-au opus proeminent campaniei. În comparație cu protestele anti-război împotriva invaziei Irakului din 2003, campania împotriva războiului din Kosovo, a avut mult mai puțin sprijin din partea publicului.

Nicholas J. Wheeler și Alex J. Bellamz, analizând intervențiile umanitare din epoca post Război Rece aprecia că „în orice discuție privind o intervenție umanitară trebuie să fie analizate și mijloacele folosite pentru a apăra valorile umanitare, pornind de la o analiză a rezultatelor intervenției. Este important ca aceste mijloace alese pentru a susține interventiile umanitare să nu submineze sau chiar să vină în contradicție, ca în cazul Kosovo, cu scopurile umanitare din spatele acestor acțiuni. Selectarea celor mai potrivite mijloace pentru atingerea deznodămintelor umanitare reprezintă un factor crucial în asigurarea legitimității intervenției atât din punctul de vedere al legislației interne, cât și internaționale.”

Reprezintă acum o certitudine că NATO și-a găsit o nouă rațiune a existenței în urma conflictului din Kosovo. La începutul anilor ’90, în condițiile în care amenințarea cu o agresiune la scară largă dispăruse în urma colapsului Pactului de la Varșovia și al Uniunii Sovietice, foști membrii ai blocului comunist deveniseră membrii NATO, iar mulți dintre foștii adversari au fost primiți ca Parteneri pentru Pace, evident că Alianța nu mai era justificată de scopul pentru care fusese creată. Mai mult, conflictul din Kosovo, a pus pentru prima dată Alianța în situația de a verifica funcționarea mecanismului său de decizie în condiții de operațiune militară reală. Așa cum releva Rob de Wijk în studiul „What is Nato?”: „O victorie clară în războiul din Kosovo nu a fost necesară numai pentru a ușura suferințele etnicilor albanezi. Ca singura alianță militară funcțională ramasă, NATO nu-și putea permite să piardă războiul din Kosovo, deoarece aceasta ar fi subminat credibilitatea și relevanța sa. Pierderea războiului ar fi omorât Alianța. După războiul din Kosovo mulți dintre cei mai înverșunați oponenți ai menținerii NATO și-au schimbat atitudinea. Mulți politicieni de aripă stângă și mișcări anti-militare nu au mai văzut în NATO un instrument al capitalismului agresiv și al imperialismului; ci au considerat mai degrabă Alianța ca un instrument folositor în aducerea păcii și pentru înlăturarea suferințelor umanitare.”

KOSOVO SUB ADMINISTRAȚIA ONU

4.1. Rezoluția 1244 a Consiliului de securitate al ONU: administrația UNMIK și KFOR

Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (în engleză United Nations Interim Administration Mission in Kosovo) sau UNMIK a fost inițiată după încheierea conflictului, pe 10 iunie 1999 prin Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, cu un mandat extrem de cuprinzător, care prevedea instalarea unei „administrații tranziționale pentru stabilirea si coordonarea dezvoltării instituțiilor provizorii de autoguvernare democratică, și care să asigure condițiile unei vieți normale și în pace pentru toți locuitorii din Kosovo.”

Structura sa inițială se baza pe patru piloni, sub conducerea ONU, OSCE și respectiv UE, după cum urmează:

Pilonul I: Misiunea de poliție și justiție (condus de ONU)

Pilonul II: Administrația civilă (condus de ONU)

Pilonul III: Democratizare și construcție instituțională (condus de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa- OSCE)

Pilonul IV: Reconstrucție și dezvoltare economică (condus de Uniunea Europeană)

Conform rezoluției 1244, obiectivele misiunii UNMIK sunt: îndeplinirea funcțiilor administrației civile de bază; promovarea înființării unei auto-guvernări cu autonomie substanțială în Kosovo; facilitarea unui proces politic pentru a determina statutul viitor al provinciei Kosovo; coordonarea eforturilor de ajutorare umanitară ale tuturor agențiilor internaționale; sprijinirea reconstrucției infrastructurii cheie; menținerea ordinii publice; susținerea drepturilor omului; asigurarea condițiilor de siguranță și a revenirii nestingherite a tuturor refugiaților și a persoanelor strămutate, la casele lor din Kosovo.

Șeful UNMIK este Reprezentantul Special al Secretarului General ("Special Representative of Secretary General – SRSG"), numit de către Secretarul General în conformitate cu avizul statelor membre ONU, și este cea mai înaltă autoritate civilă în Kosovo.”El se bucură de puteri executive maxime în materie de administrație civilă conferite lui de către Consiliul de Securitate al ONU prin Rezoluția 1244 (1999), și de asemenea este autoritatea finală pentru interpretarea acestor puteri. De asemenea, Reprezentantul Special al Secretarului General era mandatat să faciliteze un proces politic pentru determinarea statutului viitor al provinciei Kosovo, luând în considerare și acordurile de la Rambouillet.

Timp de opt ani, până la declarația unilaterală a independenței de către Parlamentul (Adunarea) Kosovar, la 17 februarie 2008, UNMIK a transferat tot mai mult din puterile sale executive către Instituțiile provizorii de autoguvernare ale Kosovo (Kosovo’s Provisional Institutions of Self Government – PISG) pe măsură ce acestea s-au consolidat și au devenit capabile să îndeplinească responsabilitățile pentru care au fost create, în timp ce UNMIK a trecut la un rol de monitorizare și sprijin a acestor instituții locale.

Pilonul I: Misiunea de poliție si justiție (condus de ONU)

Prin pilonul I, UNMIK supraveghea o forță de poliție internațională ONU, care a atins un maxim de 3.300 de ofițeri de poliție din aproximativ 50 de țări în 2001, și care și-a redus treptat activitatea, până la desființarea sa în 2008, trecînd treptat de la rol executiv, la cel de monitorizare, pe măsură ce responsabilitățile au fost transferate Serviciului de Poliție Kosovar. Sarcina sa a constat în înființarea stațiilor de poliție locale (33 la număr), a posturilor de control la frontieră, investigarea diverselor cazuri, și recrutarea și pregătirea forței de poliție locale, precum și a unităților de intervenție rapidă, împreună cu departamentul specializat al OSCE.

Au fost înființate de asemenea, și unități specializate în combaterea evaziunii, a contrabandei, a spălării banilor, de supraveghere a instituțiilor financiare și băncilor.

Pilonul I și III au asigurat și respectarea standardelor internaționale și drepturilor omului, de către poliția locală, care să aibă o structură echilibrată din punct de a reprezentării comunităților etnice, și a ambelor sexe.

Tot în cadrul Pilonului I, Departamentul de Justiție, a asigurat justiția în diverse cazuri de crimă, corupție, terorism, crime de razboi, dar și după anchetele după revoltele de stradă din martie 2004. UNMIK a creat Ministerul de Justiție, Institutul Judiciar din Kosovo (împreună cu OSCE), și instituția Procurorului General. Treptat acestea au preluat responsabilitățile din cadrul Pilonului I al UNMIK.

Pilonul II: Administrația civilă (condus de ONU)

Administrația civilă UNMIK , de la înființarea sa în 1999, a avut responsabilitatea înființării și conducerii administrației publice la nivel local (municipalități), regional (auorități regionale) și central (ministere).

Serviciile de stare civilă, evidența populației și de eliberare de documente de călătorie, reconstrucția caselor (peste 17000 de case au fost reconstruite), construcția și reconstrucția spitalelor și a școlilor, a infrastructurii, întoarcerea refugiaților (peste 120000 de refugiați s-au reîntors după război), asigurarea liberei circulații, au fost printre responsabilitățile administrației civile UNMIK. De asemenea, UNMIK a gestionat Departamentul pentru proprietate și locuințe, care verifica actele de proprietate în cazul caselor sau proprietăților ocupate ilegal după război, până la transferul către Agenția pentru proprietate din Kosovo, instituție locală înființată în 2006.

Odată cu transferul gradat al responsabilităților către administrația publică kosovară, Pilonul II a fost dizolvat, în locul lui fiind creat un Departament de administrație civilă, cu competențe limitate, și cu rol principal în monitorizare și ghidare, dar și în asigurarea unei prezențe politice.

Pilonul III: Democratizare și construcție instituțională (Pilonul OSCE)

Misiunea OSCE în Kosovo reprezintă cea mai mare misiune a OSCE și a fost mandatată prin Rezoluția 1244 să promoveze construcția și democratizarea instituțiilor, drepturile omului și domnia legii, prin departamentele sale specializate și printr-o prezență extensivă în toate regiunile provinciei.

OSCE a jucat un rol central începând cu 1999, în construcția sistemului judiciar din kosovo, prin identificarea și pregătirea magistraților, dar și furnizarea sprijinului logistic necesar funcționării sale. OSCE a sprijinit înființarea și consolidarea unor instituții precum Asociația Magistraților din Kosovo sau Camera Avocaților din Kosovo, Institutul Judiciar din Kosovo sau instituția Avocatului Poporului. După care, OSCE a menținut un rol de monitorizare a sistemului, pentru a asigura funcționarea sa în conformitate cu standardele internaționale privind drepturile omului. OSCE prin mandatul său de observator, asigură de asemenea, protecția și promovarea drepturilor și intereselor tuturor comunităților din provincie, în special a grupurilor vulnerabile – femei, copii, minorități etnice.

Prin rapoartele periodice pe care le produce, misiunea OSCE urmărește să asigure accesul la justiție, implementarea legilor în Kosovo, în conformitate cu standardele internaționale.

În materie de promovare și dezvoltare a media, OSCE a sprijinit înființarea postului public de radio-televiziune, și Biroul Comisionarului Temporar pentru Media transformat apoi în Comisia Independentă pentru Media, care să asigure alinierea la standardele profesionale Media, a raspuns de licențierea posturilor de televiziune și radio, dar și a presei scrise.

OSCE a deținut un rol primordial în organizarea de alegeri democratice și înregistrarea entităților politice. Începând cu 2000, OSCE a organizat și monitorizat alegeri la nivel municipal (2000, 2002, 2007) și la nivel central (2001, 2004, 2007).

Începând cu alegerile parlamentare și municipale din 17 noiembrie 2007, responsabilitatea organizării a fost transferată instituțiilor locale- Comisia Electorală Centrală și Comisiile Electorale Municipale ( care au fost și create de către OSCE), OSCE păstrînd doar un rol în asigurarea sprijinului logistic și tehnic.

În materie de administrație civilă, OSCE a avut până la declararea independenței un rol activ în consolidarea autorităților la nivel central și local, prin furnizarea de asistență tehnică și training pentru aleși și funcționarii publici. În prezent rolul OSCE a rămas acela de observator al funcționării instituțiilor locale, pentru asigurarea respectării de către acestea a standardelor democratice și de bună guvernare internaționale.

Pilonul IV (Pilonul Uniunii Europene)

Pilonul IV al UNMIK, până la desființarea sa în 30 iunie 2008, a fost finanțat de către Comisia Europeană și a avut mandatul să faciliteze dezvoltarea economică a Kosovo și a perspectivei sale europene, după înlaturarea consecințelor conflictului din 1999 și ale erei Milosevic.

Astfel, Pilonul Uniunii Europene din cadrul UNMIK a avut sarcina să creeze bazele unei economii de piață eficiente și competitive, pe plan regional și european, să pregătească cadrul legal și instituțional, instrumentele, mecanismele și structurile care să pună Kosovo pe calea integrării europene.

Cu sprijinul Pilonului UE, Kosovo a devenit partener în acorduri economice multilaterale precum CEFTA (Acordul central european de liber schimb), piața comună a Comunității Energiei, Spațiul Aerian Comun European (ECAA).

În responsabilitățile sale intrau și Autoritatea Bancară Centrală a Kosovo, Biroul Afacerilor Fiscale, Agenția Kosovo pentru Trust și Serviciul Vamal al UNMIK.

Prin intermediul Agenției Kosovo pentru Trust, Uniunea Europeană a implementat un program masiv de privatizare a 320 de companii, a restructurat Companiile și utilitățile publice- precum Compania de energie, Compania de poștă și telecomunicații și aeroportul internațional din Priștina, asigurând fonduri suplimentare la bugetul Kosovo de aproximativ 360 de milioane de Euro.

Prin intermediul Autorității Centrale Bancare a Kosovo, Uniunea eruopeană a vut sarcina să asigure stabilitatea financiară, ceea ce s-a realizat în mare parte și prin adoptarea Euro, ca monedă oficială în provincie.

Pe lângă Servicul Vamal, care asigură cam 70% din bugetul consolidat al Kosovo prin intermediul taxelor vamale, Uniunea Europeană a creat autorități independente de reglementare a pieței în domeniile – energiei, mineritului, colectării deșeurilor, aviației civile, managementului fecvențelor și telefoniei.

Nu în ultimul rînd, Pilonul IV a servit și ca facilitator între Comisia Europeană, UNMIK și Guvernul Kosovo, care au condus la integrarea provinciei în Procesul de Stabilizare și Asociere al Uniunii Europene, instrument creat de UE special pentru statele din Balcanii de Vest.

Trebuie însă sa menționăm aici că activitățile UNMIK și ale pilonului au fost umbrite de numeroase abuzuri și încălcări ale legii. În marile proiecte ale UE în Kosovo, ca de exemplu cel legat de cea mai mare centrală electrică din provincie pentru care UE a contribuit cu mai bine de 400 milioane de Euro, sau expansiunea aeroportului din Priștina, milioane de Euro au dispărut ca urmare a controlului inadecvat sau al corupției. De asemenea, maniera în care s-au făcut privatizările în Kosovo, care teoretic ar fi trebuit să ducă la dezvoltare economică, a fost aspru criticată pentru faptul că nu și-a atins ținta. În 2003 și 2004, procesul de privatizare a devenit practic un simbol virtual al politicilor eșuate ale UNMIK și UE, după cum declara Karl Eide în raportul său către Secretarul General ONU Kofi Annan, în august 2004.

Din 551 de întreprinderi scoase la privatizare, până în 2008 fuseseră privatizate 417, majoritatea dintre ele fiind vândute sub prețul pieței. Noii proprietari, o parte dintre ei venind din diaspora kosovară, au făcut prea puțin sau nimic pentru a moderniza infrastructura, crește productivitatea sau crea locuri de muncă în fostele întereprinderi de stat. Aceasta s-a reflectat în slaba dezvoltare economică a provinciei.

Agenția Kosovară pentru Trust, tot instituție a pilonului IV al UE, a devenit un simbol al corupției și ineficienței.

Un alt obstacol în calea unei strategii economice consistente a UE în Kosovo a fost fără îndoială legat de chestiunea statutului, care nefiind rezolvată, a împiedicat procesul de aderare. În absența progresului pe linia aderării, și în condițiile unei performanțe dezastruoase a Pilonului IV al UE, obiectivul Kosovo de a adera în viitor, a luat forma unor așteptări nerealiste atât din partrea populației, cât și a politicienilor kosovari.

După declararea unilaterală a independenței, structura UNMIK s-a adaptat la noua situație din provincie, în condițiile în care organizațiile care asigurau Pilonii structurali ai UNMIK și-au declarat poziția de neutralitate față de „statutul” actual al Kosovo.

ONU a rămas cu o prezență minimală în provincie, asigurandu-și în primul rând o reprezentare politică, în virtutea aceleiași Rezoluții a Consiliului de Securitate 1244/1999, OSCE continuă să funcționeze cu o prezență substanțială, iar Uniunea Europeană, după desființarea Pilonului IV, a desfășurat o impresionantă misiune de Poliție și Justiție (EULEX) în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune, de asemenea în baza Rezoluției 1244.

Prezența KFOR

NATO a desfășurat în Balcani, începând cu 12 iunie 1999, una dintre cele mai importante operațiuni ale sale. KFOR (Kosovo Force) este o forță condusă de Alianță, compusă din trupe aliate și ale altor state contributoare, care, în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluția 1244 a Consiliului de securitate, acționează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în Kosovo. Implicarea Alianței în regiune are două dimensiuni: operațională, reprezentată prin misiunile și acțiunile sale, precum și politică, care este de fapt o reflectare a sprijinului Aliaților pentru integrarea în NATO a tuturor țărilor din regiune, și transformarea lor totodată din consumatori de securitate în furnizori de securitate.

Desfășurarea trupelor NATO în teren în Kosovo, a cunoscut o serie de incidente inițiale, în special cu Rusia, care voia controlul unei părți a provinciei. La acea vreme NATO s-a opus vehement unui asemenea demers, intuind pericolul unei secesiuni și a reușit pe cale diplomatică retragerea trupelor rusești.

Mandatul inițial emis de NATO prevedea printre altele: împiedicarea amenințărilor și a ostilităților reînnoite contra Kosovo de către Iugoslavia și forțele sârbe; stabilirea și menținerea unui mediu sigur în Kosovo, inclusiv siguranța publică și ordinea civilă; demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo; susținerea efortului umanitar internațional; coordonarea și susținerea prezenței civile internaționale; asistență pentru persoanele deplasate sau a refugiaților cu întoarcere sau relocare; reconstruire și deplantarea minelor; asistență medicală; securitatea și ordinea publică; siguranța minorităților etnice; apărarea locurilor patrimoniale; securitatea granițelor; interdicția contrabandei de arme după graniță; implementarea rețelelor de arme, muniții și a planurilor de amnistie a explozivelor în Kosovo; distrugerea armelor; susținerea pentru stabilirea instituțiilor civile, a legilor și a ordinelor, sistemul juridic și penal, procesul electoral și alte aspecte ale politicii, viața socială și economică a provinciei.

Forța inițială a KFOR era compusă din 50.000 de militari din țările membre NATO, din țările partenere și din țări care nu sunt membre NATO, sub comandă unică. Treptat, pe măsură ce situația de securitate se îmbunătățea și devenea mai stabilă, trupele au fost reduse la începutul lui 2002 la 39.000 de militari. Pe parcursul lui 2003 trupele au fost reduse exponențial, astfel că la sfârșitul lui 2003 mai erau formate doar din 17.500 de oameni. Evenimentele din martie 2004, când violența inter-etnică a explodat în mod neașteptat, a luat KFOR prin surprindere. Distrugerile materiale ale bisericile și moștenirii culturale și reliogioase ale Bisericii Ortodoxe Sârbe, dar și pierderile de vieți omenești nu au putut fi prevenite și nici măcar împiedicate de KFOR, care avea mandat în menținerea securității Kosovo. Trupele au fost din nou suplimentate cu 2.500 de soldați, dar numai pentru o perioadă limitată, până când situația a devenit sigură.

Pe parcursul negocierilor pentru statutul kosovo 2005-2007, NATO a sprijinit eforturile lui Marti Ahtissari, prin crearea și menținerea unei situații stabile, astfel încât negocierile să nu fie întrerupte sau afectate de securitatea în provincie.

În decembrie 2007, trupele NATO erau formate din 16.000 de militari. În urma esuării negocierilor, Miniștrii de externe ai țărilor NATO au convenit ca forța KFOR să rămână în Kosovo în baza Rezoluției Consiliul de Securitate al ONU 1244 și să mențină contribuțiile naționale la același nivel, în cazul în care Consiliul de Securitate nu decidea altfel.

După ce Kosovo și-a declarația independența, comandamentul forțelor NATO a declarat pe 20 februarie 2008 că nu intenționează să întărească securitatea în nordul provinciei, în ciuda violențelor cauzate de sârbii kosovari. În schimb KFOR și-a găsit noi rațiuni de existență, prin completarea mandatului cu responsabilități noi legate de cooperarea cu ceilalți actori internaționali – ONU, UE și alții, pentru construcția unui Kosovo multi-etnic, pașnic, stabil și democratic.

4.2. Preliminarii politico-diplomatice ale proclamării unilaterale a independenței.

După punerea Kosovo sub administrație ONU în 1999, provincia capată formal și o serie de prerogative care îi croiesc drumul catre independență. Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1244/1999, care a marcat sfîrșitul războiului din Kosovo, a cerut Iugoslaviei să pună capăt violențelor și represiunilor, și să procedeze la o retragere a forțelor sale militare, de poliție sau paramilitare din provincie. În iunie 1999, după încheierea bombardamentelor NATO, aproximativ 200.000 de etnici non –albanezi, în majoritate sârbi și țigani părăsesc Kosovo.

Chiar dacă teritoriul rămânea legal încă parte a Serbiei, prin Rezoluția 1244 el era administrat de către Reprezentantul Special al Secretarului General ONU, care conducea o misiune internațională civilă, dar și o misiune internațională de menținere a păcii. Misiunea administrației interimare ONU în Kosovo, după cum am arătat mai înainte, era legată de crearea unei autonomii substanțiale, și eventual facilitarea unui proces politic care să determine statutul viitor al Kosovo.

În 2003, Reprezentantul Special al Secretarului General ONU în Kosovo și șeful administrației UNMIK, introduce o serie de opt principii pentru Kosovo cunoscute sub numele „Standarde înainte de statut”, de a căror îndeplinire să depindă decizia pentru începerea negocierilor pentru statut. Evaluările periodice ale îndeplinirii Standardelor, întocmite de către UNMIK și OSCE relevau progrese infime: dacă instituțiile funcționau la un nivel acceptabil, drepturile comunităților, reîntoarcerea refugiaților și dialogul cu Belgradul continuau să fie departe de îndeplinire.

În perioada de după război și până la începerea discuțiilor pentru viitorul statut al provinciei au avut loc următoarele evenimente politice remarcabile: au fost organizate de către OSCE alegeri municipale și parlamentare în 2000, 2002 și 2004, în urma cărora s-au format instituțiile provizorii de autoguvernare în provincie, care pe măsură ce se consolidau, preluau tot mai multe din atribuțiile care inițial reveneau numai administrației ONU. S-a procedat la o dezarmare a trupelor Armatei de Eliberare din Kosovo (U.C.K.), iar foștii militanți au fost încadrați în noile formate Trupe de Protecție din Kosovo, care erau un serviciu de intervenție civilă în caz de necesitate și nu erau înarmate. Crearea lor a avut mai mult rolul de a detensiona energiile acumulate în timpul conflictului, de a colecta armele de la aceștia și de a găsi un rol nou foștilor membrii U.C.K.. Trupele de Protecție din Kosovo au fost dizolvate în anul 2008, când s-a format Forța de Securitate din Kosovo, un nucleu incipient al armatei Kosovo în condițiile unui alt statut.

Protecția comunităților s-a dovedit un proces greoi, deoarece albanezii kosovari majoritari erau prea puțin interesați de a acorda drepturi celor pe care cu câțiva ani înainte numai îi percepuseră drept agresori și inamici. Deși UNMIK impusese și limba sârbă ca limbă oficială, în majoritatea instituțiilor nu exista traducere nici în comunicările orale, nici în cele scrise. Agresiuni și atacuri asupra membrilor comunităților non-albaneze continuau să apară din rațiuni de răzbunare sau intimidare.

Această din urmă perspectivă a îngreunat și procesul de reîntoarcere a refugiaților, în ciuda amplelor programe de reconstrucție a caselor acestora și a acțiunilor întreprinse de UNMIK în ajutorul lor. În plus, proprietățile refugiaților non-albanezi care nu fuseseră distruse de razboi, au fost imediat ocupate ilegal și jefuite. Cea mai mare parte au rămas și în prezent ocupate, evicțiile fiind rare sau imposibil de pus în practică chiar în ciuda deciziei justiției.

Dialogul cu Belgradul era dificil până la inexistent, iar Belgradul continua să finanțeze un sistem de educație și de sănătate paralel pentru etnicii sârbi, întocmai cum făcuseră odinioară, în anii ’80 albanezii kosovari. Libertatea de mișcare era limitată, iar deplasările membrilor comunităților în Kosovo se făceau în general sub protecția comunității internaționale, în special a KFOR sau a poliției internaționale UNMIK.

În martie 2004, în situația în care negocierile nu se întrevedeau, căci rapoartele care evaluau cele opt „standarde” menționate mai înainte prezentau o situație departe de normalitate, tensiunile s-au acumulat. A fost nevoie doar de un pretext pentru a izbucni. Acesta a și apărut undeva în Nord, la Mitrovița, unde pe seama comunității sârbe a fost pus înecul a trei copii albanezi în apele râului Ibar. Nu mai conta că acest lucru nu a fost confirmat, că singura victimă confirmată a urii interetnice în acea perioadă fusese un tânăr sârb de 18 ani din Graceanița, fapt care chiar stârnise proteste de stradă din partea comunității sârbe.

Situația s-a precipitat, scânteia s-a aprins în 17 martie 2004, evoluția a fost instantanee. În toate orașele mari în care se încerca refacerea vieții multietnice, grupuri de albanezi au luat cu asalt bisericile, casele sârbești, și birourile municipale de cadastru. Nici enclavele sârbești din jurul capitalei Priștina nu au scăpat. Și toate acestea sub privirile neputincioase ale comunității internaționale cu responsabilitatea menținerii ordinii publice în Kosovo, cu paza obiectivelor comunităților – KFOR și UNMIK nu au acționat, pentru că, așa cum s-a concluzionat mai tîrziu, nu a existat un ordin în acest sens. Conflictul s-a terminat două zile mai târziu, tot instantaneu, precum începuse. În urmă rămăseseră și câteva victime umane, precum și multe distrugeri materiale: biserici monumente istorice din sec. XII-XIV, dar și mai recente din sec. XIX și XX dispăruseră în flăcări și fuseseră vandalizate și profanate.

Mai târziu, rapoartele au relevat faptul că Biserica Ortodoxă Sârbă era cea mai puternică redută de luptă pentru Kosovo, care trebuia evident distrusă, căci trebuie menționat, chiar Patriarhia Serbiei se afla la Pec, în Kosovo. Acesta este și motivul pentru care acest obstacol în calea negocierilor și a viitorului „independent” al provinciei trebuia eliminat. Celelalte obstacole erau reprezentante de sârbii care rămăseseră sau se întorseseră în Kosovo după război, precum și de către comunitatea internațională.

Ca martor ocular al acelor evenimente, aș spune că în mod cert momentul 2004 a ușurat decizia comunității internaționale pentru începerea negocierilor pentru viitorul provinciei Kosovo: puținele zone etnic-mixte, unde se încerca reconstrucția caselor sârbești au fost curățate, iar în enclave mulți sârbi care încă nu se deciseseră să părăsească provincia, au căutat imediat să–și vândă proprietățile. Bazele pentru viitorul plan Ahtissari au fost puse în 17-19 martie 2004.

În mai 2005, Secretarul General ONU l-a numit pe Ambasadorul Kai Eide, Reprezentantul Permanent al Norvegiei la NATO, Trimis Special al Său pentru a face o trecere completă în revistă a situației din Kosovo. Acesta aprecia în raportul său că „standardele” erau îndeplinite inegal, dar că un progres în această direcție nu mai este posibil în lipsa începerii negocierilor pentru statut. Într-o scrisoare adresată Consiliului de Securitate la data de 07 octombrie 2005, prin care înainta raportul Ambasadorului Eide, Secretarul General ONU concluziona că a a sosit timpul să înceapă o nouă fază a procesului politic în Kosovo. Pe 24 octombrie, într-o declarație Prezidențială, membrii Consiliului de Securitate au aprobat intenția Secretarului General de a iniția acest proces politic și de a numi un Trimis Special care să-l conducă.

Pe 31 octombrie 2005, Secretarul General ONU a informat Consiliul de Securitate asupra intenției sale de a-l numi pe fostul Președinte fiinlandez Maarti Ahtissari ca Trimis Special al Său pentru viitorul statul al Kosovo. În același timp, austriacul Albert Rohan este numit adjunct al Trimisului Special. Consiliul de Securitate aprobă propunerile și în noiembrie 2005, Secretarul General ONU îl numește pe Martti Ahtisaari Trimis Special pentru supravegherea negocierilor privind statutul final al provinciei. Acesta propune și cu ajutorul Grupului de Contact format din SUA, Rusia, Marea Britanie, Franta și Germania, o soluție finală care ar fi trebuit agreată de ambele părți- albaneză și sârbă și care totodată ar fi asigurat dezideratele de stabilitate regională, dezvoltare pașnică și durabilă în Balcani.

În noiembrie 2005, membrii Grupului de Contact au pregătit o listă de zece „principii” de această dată, care să stea la baza soluționării situației în Kosovo, principii care erau următoarele: rezoluția trebuie să asigure multi-etnicitatea provinciei, protecția moștenirii culturale și religioase, întărirea securității și stabilității regionale, și trebuie să asigure faptul că provincia Kosovo poate coopera efectiv cu organizațiile și instituțiile financiare internaționale. Într-o comunicare ulterioară, Grupul de Contact a subliniat de asemenea că oricare ar fi rezoluția, aceasta trebuie să fie acceptabilă pentru populația din Kosovo.

"Voi vizita Kosovo, Serbia-Muntenegru, Macedonia și Albania", a declarat Ahtisaari, subliniind ca își va începe delicata misiune prin a asculta ce au de spus părțile implicate în negocieri." Acesta va fi primul meu contact cu cei din regiune și astfel voi demara procesul de negociere", a precizat trimisul special al ONU. Fostul președinte fiinlandez a refuzat să avanseze un termen final pentru negocieri, spunând că este dificil să facă o astfel de estimare, înainte de a-i fi întâlnit pe liderii sârbi și albanezi implicați în acest dosar. "Îmi este imposibil să estimez cât timp vor dura discuțiile și cred că ar fi și iresponsabil din partea mea, atît timp cît nu am luat legătura cu cei din zona", a declarat Ahtisaari, citat de Reuters. Vorbind în continuare de mecanismul negocierilor, Ahtisaari a subliniat rolul crucial pe care-l va juca UE în găsirea unei soluții în dosarul kosovar.

Pe parcursul a mai bine de doi ani comunitatea internațională a încercat să obțină un acord negociat între Belgrad și Priștina, cu care ambele părți să fie de acord. Discuțiile însă s-au dovedit extrem de anevoioase, părțile rămânând practic pe pozițiile lor inițiale, ireconciliabile, care nu lăsau loc nici unui compromis.

În timp ce guvernul de la Priștina cerea independența, ca unică soluție acceptabilă pentru albanezii kosovari, guvernul de la Belgrad solicita orice soluție care presupunea „mai mult decât autonomie, mai puțin decât independență”.

Mediatorii au încercat să accelereze procesul, făcând ca părțile implicate să se concentreze mai puțin asupra rezultatului final și mai mult asupra problemelor “tehnice”, precum patrimoniul cultural, descentralizarea puterii către municipalități și formarea de noi municipalități pentru minoritatea sârbă. Totuși, discuțiile s-au împotmolit chiar la aceste subiecte, părțile nereușind să se pună de acord în nicio privință. Așa-numitul Grup de Contact al marilor puteri pentru Kosovo l-a împuternicit în 2006 pe Ahtisaari să pregatească un document referitor la statutul final, timp în care acesta să continue prezidarea negocierilor pe problemele “tehnice”.

În absența unui acord mai amplu, documentul conținea opiniile personale ale lui Ahtisaari referitoare la statut, urmând ca o soluție să fie luată și impusă ulterior ambelor părți.

Deși propunerea lui Ahtisaari referitoare la statutul provinciei Kosovo nu menționa independența, el menționa că va fi posibil ca provincia Kosovo să aibă propriul său steag, stema națională, armată și Constituție. Kosovo va putea, totodată, să caute recunoaștere internațională, ceea ce în cele din urmă va oferi provinciei suveranitatea de stat. Potrivit planului, forța de menținere a păcii a NATO va rămâne în provincie și va fi numit un reprezentant internațional care să monitorizeze acțiunile guvernului.

Ar putea cineva, chiar și puțin informat cu privire la problema provinciei Kosovo, să pretindă că această propunere a fost o surpriză totală? În nici un caz. Timp de luni întregi, experții au prevăzut acest rezultat: independența – pe termen lung. Chiar dacă Martti Ahtisaari a avut politețea să nu insereze cuvântul “independență” în document.

Planul „Ahtisaari”, care propunea independența Kosovo sub supraveghere internațională și o substanțială autonomie pentru enclavele locuite de sârbi, a fost blocat în Consiliul de Securitate al ONU în iulie 2007, ca urmare a exercitării de către Rusia a dreptului său de veto. Rezoluția 1244 a rămas teoretic în vigoare. În practică, vom arăta că situația nu stă deloc astfel.

DECLARAȚIA UNILATERALĂ DE INDEPENDENȚĂ A KOSOVO: 17 FEBRUARIE 2008. IMPACTUL PROCLAMĂRII INDEPENDENȚEI KOSOVO

Micul nou stat Kosovo și-a proclamat independența pe data de 17 februarie 2008 la Priștina, prin rostirea Declarației de independență de către Jakup Krasniqi, președintele Adunării Naționale a Kosovo. Kosovo este al șaptelea stat care se desprinde din fosta Federație Iugoslavă, celelalte șase fiind Slovenia, Croația, Bosnia și Herzegovina, FRI Macedonia, Muntenegru și Serbia. Specialiștii au avut pareri împărțite. Cei pro Kosovo independent, au susținut că aceasta este singura cale de a asigura securitatea în zonă, respectiv aceea de respectare a drepturilor etnice și naționale. Cei situați în tabăra adversă au recurs la argumente prin care invocau crearea unui precedent periculos, care ar avea ca efect nu numai destabilizarea regiunii, dar ar reverbera și în alte zone europene.

Mai jos prezentăm lista principalelor argumente pro și contra independenței Kosovo, așa cum au apărut pe parcursul discuțiilor pentru viitorul statut al provinciei:

Unii specialiști văd în recunoașterea independenței Kosovo o slăbiciune a UE, care demonstrează încă o dată faptul că e prea devreme pentru a vorbi despre Uniunea Europeană ca despre un organism politic unitar, cu propriile interese comunitare. UE rămîne a fi în continuare doar uniune economică și monetară, fără interese externe comune, ci doar cu cele a statelor membre, în continuare subordonate sau coordonate de SUA.

Dmitrij Rupel, ministru de externe al Sloveniei, în unul din interviurile sale care au precedat recunoașterea independenței Kosovo de către Slovenia, a spus: „Uniunea Europeană a mai susținut un examen de unitate”. Eu țin să cred că totul a fost altfel și anume UE a demonstrat încă o dată lipsă de unitate politică. Spania, România, Grecia, Slovacia sau Cipru, state membre ale Comunităților Europene, au respins categoric ideea recunoașterii Kosovo, văzînd în acest fapt un precedent care prezintă pericol integrității și suveranității acestor state (regiunile separatiste Catalunia și Bascia din Spania, Transilvania din România, Cipru de Nord din Cipru).

Alți specialiști afirmă că proclamarea independenței Kosovo a fost făcută cu încălcarea gravă a normelor dreptului internațional. Nu a fost respectat principiul fundamental al integrității și suveranității Serbiei, a fost schimonosit principiul autodeterminării popoarelor și nu s-a ținut cont de hotărîrea Consiliului de Securitate al ONU, ai cărui membri permanenți cu drept de veto, Rusia și China, au refuzat să recunoască Kosovo și s-au exprimat în nenumărate rânduri pentru păstrarea integrității teritoriale a Serbiei.

Proclamarea independenței Kosovo a fost primită cu entuziasm în rândurile comunității maghiare din Romania, în special în Secuime, acolo unde o parte din liderii UDMR, ai Consiliului Național Secuiesc (CNS) și ai Uniunii Civice Maghiare (UCM) au început să vorbească despre folosirea acestui precedent pentru obținerea unei autonomii teritoriale a ținutului cuprins între județele Mureș, Harghita și Covasna.

Recunoscut ca stat independent de peste 69 de țări, inclusiv SUA și majoritatea statelor UE, dar nerecunoscut de doi membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU – China și Rusia – și bineînțeles, de către Serbia, Kosovo continuă să aibă o stabilitate politică precară. Cei aproape două milioane de etnici albanezi și cei 120.000 de sârbi – aceștia din urmă sprijiniți de Belgrad – au relații tensionate și trăiesc sub protecția a mii de soldați străini, grație ajutoarelor în valoare de milioane de euro. Tinerii sârbi și albanezi nici măcar nu mai cunosc unii limba celorlalți. "Sunt tensiuni și riscul unor violențe grave încă există", spune Peter Palmer, directorul pentru Balcani de la International Crisis Group (ICG- Grupul de Criză pentru Balcani). Cu toate acestea, nu am asistat până acum la "violențe ample și la un exod al sârbilor, așa cum mulți preziceau sau se temeau", adaugă analistul. În același timp, Priștina vrea să se alăture Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, deși Serbia și Rusia încearcă să blocheze aderarea Kosovo la orice instituții internaționale. Kosovo s-a aflat sub administrație ONU din 1999, după ce bombardamentele NATO au alungat forțele Belgradului, acuzate de atrocități în timpul războiului din 1998-1999 dus împotriva gherilelor separatiste albaneze. Aproape 10.000 de albanezi au murit și aproape un milion au fugit din țară.

Liderii din Kosovo rămân foarte critici la adresa Belgradului, care, la rândul lui, își caută dreptatea la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Cu toate acestea, într-un interviu acordat Reuters, premierul Hashim Thaçi își exprima speranța unor relații mai bune cu Serbia : "La această aniversare (un an de la proclamarea independenței Kosovo) invit Serbia să recunoască Kosovo. Este în interesul nostru să avem o ambasadă la Belgrad, dar și în interesul Serbiei să aibă o ambasadă în Kosovo".

Îngrijorarea internațională legată de stabilitatea Kosovo este ilustrată și de faptul că, în continuare, există o misiune ONU, 15.000 de soldați ai NATO și o misiune a UE pentru menținerea păcii și asistență juridică. "O asemenea structură complicată a organizațiilor internaționale, cu atât de mulți participanți diferiți, este de natură să creeze confuzie. Este o realitate generată de lipsa de consens internațional", a comentat expertul ICG Peter Palmer.

Efect de domino?

Proclamarea suveranității în provincie este de așteptat să aibă consecințe – atât în domeniul teoretic, al dreptului internațional, cât și practic. Alte regiuni ale lumii care își reclamă dreptul la autodeterminare au dat deja de înțeles că se vor servi de precedentul Kosovo în propriul interes.

Țara Bascilor și Catalonia. Regiunea semiautonomă Țara Bascilor (nordul Spaniei) solicită de peste 40 de ani independența – prin vocea mișcării separatiste basce ETA. Separatiștii au provocat până acum moartea a 800 de persoane. Și, deși un armistițiu a fost semnat anul trecut cu guvernul spaniol, ETA a reluat atentatele – două persoane au fost ucise în urma unei explozii pe aeroportul din Madrid. Mișcarea continuă să ceară suveranitate și autodeterminare pentru Țara Bascilor, deși aceasta se guvernează deja după propriile legi și propriile instituții. La fel, Catalonia, deși i se acordă prin Constituție termenul de „naționalitate”, dorește încă și mai multă autonomie, dar și dreptul de a se numi „națiune”. La ultimul referendum, când s-au acordat puteri regionale sporite Cataloniei, din text a fost eliminat termenul „națiune”.

Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria. Cele trei autointitulate republici (primele două- parte a teritoriului georgian, ultima fiind încă reclamată formal ca teritoriu al Republicii Moldova) ascultă strict de vocea Moscovei pentru a merge mai departe pe drumul solicitării independenței. Abhazia a avut un conflict militar de un an (1992-1993) cu Georgia, care i-a și impus embargo după violentele ciocniri. Regiunea se autoguvernează în prezent cu sprijinul Rusiei. Osetia de Sud iși dorește și ea autoguvernare, și periodic au loc ciocniri cu trupele georgiene, violențele riscând să apară în orice moment. De remarcat ar fi și poziția ambivalentă a Uniunii Europene vis-a-vis de conflicteleînghețate și nesustenabilitatea pe termen mediu și lung a acestei ambivalențe: recunoașterea imediată a independenței provinciei Kosovo în urma declarației unilaterale din 17 februarie 2008, și condamnarea declarației de independență a Abhaziei și Osetiei de Sud, și mai ales a Moscovei pentru recunoașterea independenței acestor „state” în august 2008.

Nagorno-Karabah – butoiul cu pulbere al Caucazului. Zeci de mii de persoane – peste 35.000 – au murit în conflictele dintre azeri și armeni în această regiune din Caucazul de Sud. Început ca un conflict între cele două etnii, el s-a propagat la nivel de ostilități între forțele azere și trupele armene. Deși violențele au avut loc din 1988 până în 1992, nici la ora actuală situația regiunii nu este deloc clară: ea este de facto independentă, de drept a rămas parte a Azerbaidjanului, dar este controlată înca de forțele armene. Întreruperea ostilităților este negociată încă în prezent.

Kurzii – de zece ori mai mulți decât kosovarii, dar tot fără țară. Ideea unui Kurdistan mare, independent, este vehiculată de mulți ani de etnicii kurzi. Aceștia – se estimează doar că numărul lor ar fi undeva între 27 si 38 de milioane (în unele state nu sunt recunoscuți ca minoritate) – revendică teritoriile pe care le locuiesc în majoritate din Turcia, Irak, Iran și Siria. Mișcarea de gherilă a Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK) conduce insurgența în această regiune din 1984, în violențe murind până acum nu mai puțin de 30.000 de oameni. Potrivit Ankarei, tensiunile în sânul comunității turce sunt alimentate de kurzii din Kurdistanul irakian, cei mai vocali în obținerea unui stat independent.

PREVIZIUNI CU PRIVIRE LA SUSTENABILITATEA NOULUI STAT KOSOVO

6.1. Situația politică în Kosovo după declararea independenței. Actori locali. Stabilitate fragilă.

Proclamarea unilaterală a independenței la 17 februarie 2008 a fost făcută de autoritățile Kosovo consacrate de alegerilor din noiembrie 2007.

În urma alegerilor parlamentare și municipale din 17 noiembrie 2007, organizate sub auspiciile OSCE, Partidul Democrat din Kosovo (P.D.K.), al lui Hashim Thaçi, emergent în urma războiului din 1999, în timpul căruia se evidențiase ca un lider proeminent al Armatei de Eliberare a Kosovo (U.C.K.) și participant activ al procesului Rambouillet, a câștigat 34.3% din cele 120 de locuri ale Adunării Naționale din Kosovo. Fostul partid de guvernământ, Liga Democratică din Kosovo (L.D.K.) a câștigat la distanță 22.6% din voturi, pe fondul erodării imaginii sale în anii de guvernare precedenți, dar și pe fondul ruperii partidului de către o facțiune care și-a luat numele Liga Democratică din Dardania, și care a câștigat aproximativ 10% din sufragii. Remarcabilă a fost și ascensiunea fulminantă a unui nou partid, Alianța pentru un Nou Kosovo (A.K.R.), care în numai câteva luni de existență înainte de alegeri, a reușit să se situeze pe locul al treilea cu 12.3% din voturile electoratului. Președintele său, Bexhet Pacolli, un om de afaceri miliardar revenit din diaspora, și controversat pentru relațiile sale apropiate cu Kremlinul, folosindu-și influența, situația financiară și contractele companiilor sale în regiune, a oferit ceea ce nu mulți alți lideri de partid își puteau permite: locuri de muncă în Kosovo și în străinătate pentru mii de albanezi kosovari. Alt partid, Alianța pentru Viitorul Kosovo (A.A.K.), ale cărui baze fuseseră de asemenea puse de către foști lideri ai U.C.K. în frunte cu Ramush Haradinaj, a reușit un onorabil loc patru cu 9% din sufragii.

Cu ajutorul catalizator al comunității internaționale, s-a format un Guvern de coaliție P.D.K.- L.D.K., în ciuda faptului că în ambele partide existau facțiuni care se opuneau unei asemenea alianțe. P.D.K., partidul în care își găsiseră refugiu mulți dintre foștii luptători U.C.K., cea mai mare parte dintre ei cu un trecut controversat, apropiați de grupuri criminale, a câștigat pe fondul erodării imaginii L.D.K., care în anii precedenți, când fusese la putere, nu reușise să aducă independența mult așteptată de populația albaneză din Kosovo. L.D.K., însă, intrând în coaliție cu P.D.K., a oferit acestuia din urmă legitimitate și credibilitate, având în vedere că L.D.K. era partidul rezistenței albaneze în Kosovo, emergent în anii 80 de oprimare sârbă. Liderul său fusese Ibrahim Rugova, principalul artizan al independenței provinciei Kosovo, cel mai credibil și respectat reprezentant al Kosovo în fața comunității internaționale. În urma decesului neașteptat al lui Rugova la începutul lui 2007, partidul se divizase, și pe fondul absenței unui lider politic puternic care să fie capabil să îl înlocuiască pe Rugova și să asigure unitatea internă de partid.

Prim-ministrul noului Guvern a fost desemnat Hashim Thaci (P.D.K.), iar fotoliile ministeriale au fost împărțite proporțional între cele două partide. Președinte al Kosovo a rămas Fatmir Sejdiu de la L.D.K., cel care a asigurat interimatul după decesul lui Rugova, și care, după alegerile din 17 noiembrie 2007 a fost reconfirmat de Adunarea Națională a Kosovo, căci Președintele în Kosovo este ales de către Parlament, și nu în alegeri directe.

Alianța pentru Viitorul Kosovo (A.A.K.) și Alianța pentru un Nou Kosovo (A.K.R.) au rămas în opoziție. Celelalte comunități – sârbă, bosniacă, turcă, gorani, roma, ashkali, etc au primit locurile rezervate și eligibile totalizând 5.4%.

Notabilă în opoziția din Adunarea Națională din Kosovo, este și prezența Partidului Dreptății (P.D.), un partid mic de opoziție cu un program religios islamic, care a reușit să obțină reprezentare în toate alegerile de după 2000.

Situația la nivelul celor 31 de municipalități reflecta tot o majoritate a primarilor P.D.K. după alegerile din noiembrie 2007.

La alegerile din 2007, Parlamentul – Adunarea Națională – a fost ales pentru un mandat de patru ani, iar primarii pentru unul de doi ani.

Coaliția de guvernământ a rezistat până în prezent, deși ambele partide și-au exprimat dorința de a o destrăma și a organiza alegeri parlamentare anticipate în 2010. În timpul alegerilor municipale din 2009, primele alegeri organizate de către instituțiile kosovare, tensiunile electorale s-au acumulat, iar L.D.K. și-a exprimat tot mai acut dorința ruperii coaliției. Partidele însă se confruntă și cu probleme interne de imagine și de organizare, iar sub presiunea comunității internaționale de menținere a stabilității au trebuit să păstreze status-quo-ul în condițiile actuale de „independență supravegheată”. Nu se știe însă pentru cât timp.

Dacă vor reuși să păstreze formula guvernamentală actuală până în 2010, estimez că ambele partide vor face eforturi substanțiale pentru a obține scoruri electorale care să nu le mai facă dependente unul de altul, iar în cazul în care nu vor reuși vor încerca formule noi de aliere cu alte partide actualmente în opoziție. Pregătindu-se pentru următoarele alegeri, L.D.K. a început deja o politică de absorbție a altor partide mai mici – ORA (fostul partid al lui Veton Surroi- unul dintre cei mai cunoscuți politicieni și publiciști din Kosovo), precum și de reunificare cu L.D.D.. În același timp, L.D.K. este în căutarea unui nou lider, care să aducă partidul iarăși în fruntea spectrului politic.

După alegerile din 2009, P.D.K. a câștigat din nou majoritatea municipalităților, dar nu a reușit să câștige și capitala Priștina, niciodată după 2000.

Pe termen lung, însă ambele partide și L.D.K., și P.D.K., ca și A.A.K., pentru a se mențină pe scena politică, vor trebui să modernizeze și democratizeze în interior, să elimine moștenirea trecutului și să nu-și mai clădească legitimitatea pe fosta Armată de Eliberare a Kosovo. Pe de altă parte, corupția este o altă problemă cu care se confruntă membrii marcanți.

Partidele politice din Kosovo se prezintă ca grupuri de interese clientelare, controlate ierarhic de lideri care nu răspund în fața nimănui, care nu oferă forum de dezbatere și linii de comunicare pe orizontală în interior, și care nu încurajează noi veniți în scena politică. Interesele conducerii partidelor mai degrabă în putere și bani, ca și nevoia de a hrăni clienții proprii, sunt principalele preocupări ale acestora, în detrimentul servirii interesului și binelui public.

Partidele politice din Kosovo sunt lipsite de ideologie politcă. Majoritatea lor – 90%- s-au declarat poziționate la centru-dreapta spectrului politic- L.D.K., L.D.D., A.K.R. și A.A.K. – dar politicile lor nu au nici o legătură cu această ideologie. Liderul P.D.K., care s-a declarat social democrat, deci de stânga, și s-a afiliat Partidului Laburist din Marea Britanie și Internaționalei Socialiste, a șocat audiența în cadrul unei vizite oficiale, când a decarat că el vede partidul poziționat mai degrabă la centru-dreapta.

Clasa politică kosovară este în cea mai mare măsură aceeași din anii 90, și își fundamentează existența pe acțiunile civile (L.D.K., L.D.D., A.K.R., etc.) sau militare (P.D.K., A.A.K.) din acei ani, și a modului în care a reușit să facă față atunci opresiunii sârbe.

Succesul politic în Kosovo este în mare măsură dependent de contribuția financiară și interesele militanților, dar și a oamenilor de afaceri care sprijină campaniile electorale. În absența unei Legi pentru finanțarea partidelor politice, legătura dintre partide și mediul de afaceri este alterată, coruptă, iar strategia politică se bazează pe acumularea de putere și de bani, controlul asupra companiilor, care în final reprezintă și un control asupra forței de muncă, deci implicit a electoratului.

Mai mult, fostul serviciu de informații al P.D.K., numit SHIK (Serviciul de informații din Kosovo), dizolvat oficial în iulie 2008, se pare că de fapt continuă să existe și să adune bani pentru partid de cele mai multe ori prin mijloacele crimei organizate. În anii 1998 – 2002, SHIK a fost responsabil de asasinarea unor jurnaliști, dar și a multor mebrii marcanți ai L.D.K., pentru simplul fapt că reprezentau adversari politici ai P.D.K.. În prezent, membrii SHIK sunt numiți în importante funcții politice în guvern.

În concluzie, situația politică în Kosovo este în prezent stabilă, sub presiunea comunității internaționale. Pe termen mediu, stabilitatea este însă în relație cu succesul comunității internaționale, în principal al misiunii Uniunii Europene în Kosovo – EULEX, de a elimina din viața politică clienții corupți și membrii rețelelor de crimă organizată, și implementarea politicilor de extindere.

În prezent, guvernul kosovar controlează teritoriul provinciei, cu excepția Mitroviței de Nord, unde se așteaptă o rezoluție după redeschiderea negocierilor între Priștina și Belgrad, cel mai probabil după ce Curtea Internațională de Justiție se va pronunța în problema legitimității declarației unilaterale de independență a Kosovo.

Cât privește sectorul public, el funcționează deficitar, deoarece angajările sunt folosite pentru recompensarea suporterilor politici, în lipsa alternativei sectorului privat slab dezvoltat. Profesionalismul nu reprezintă o prioritate, dimpotrivă în pozițiile de conducere sunt preferați incompetenți, care răspund la comanda partidelor. Sectorul public este prin urmare și el cangrenat de corupție, crimă organizată, lipsă de profesionalism.

Dacă analizăm Kosovo în termenii în care Noam Chomsky definea statul eșuat în cartea sa din 2006 State eșuate: abuzul de putere și asaltul asupra democrației, constatăm că toți parametrii conduc la concluzia că noul stat ar fi unul eșuat. Și asta deoarece: nu controlează fizic tot teritoriul său (Mitrovița de nord este încă sub controlul guvernului de la Belgrad), deciziile sunt luate în exteriorul Kosovo și nu de către guvernul de la Priștina, administrația se dovedește incapabilă să asigure servicii publice de calitate, corupția și criminalitatea sunt lar răspândite, cea mai mare dintre refugiați nu s-au mai întors în provincie, Kosovo nu este capabil să interacționeze cu alte state ca membu deplin al comunității internaționale, este caracterizat de declin social, politic și economic. Sau, în sensul lui Max Weber, “un stat de succes este cel care are în întregime monopolul folosirii legitime a forței în interiorul granițelor sale.”

Totuși, ținând cont și de noutatea statutului de independent al Kosovo, acum în “vârstă” de numai doi ani, dar și de intervenția continuă în acest moment a comunității internaționale, putem concluziona că, numai timpul și interesele marilor puteri vor confirma în viitor evoluția Kosovo într-o direcție sau alta – către eșecul total sau către “modernizare” și integrare în blocul european.

6.2. Actori internaționali. De la UNMIK la EULEX

Pe lângă actorii internaționali prezentați în capitolele anterioare, care-și derivă legitimitatea mandatului din Rezoluția 1244 – UNMIK, OSCE, KFOR,- planul Ahtisaari și noua situație creată de declararea unilaterală a independenței a adus în scenă noi actori.

În urma eșuării negocierilor Uniunea Europeană propune în decembrie 2007 trimiterea unei misiuni de poliție și justiție în Kosovo, care să înlocuiască administrația ONU din provincie și să asigure implementarea „independenței supravegheate”.

Uniunea Europeană au început pregătirile pentru o nouă misiune în Kosovo încă din 2006, când devenise clar că și comunitatea internațională necesita o reorganizare fundamentală a operațiilor sale în provincie, după ce apărea o soluție formală asupra statutului.

Planul era ca, după declararea independenței, misiunii ONU să-i succeadă o misiune internațională condusă de Uniunea Europeană, după cum propunea în detaliu și planul Ahtisaari. În aprilie 2006, Misiunea de Planificare a Uniunii Europene în Kosovo și-a asumat sarcina de a pregăti viitoarea Misiune de Poliție și Justiție a Uniunii Europene în provincie (EULEX).

Un raport publicat în iulie 2006 de către Javier Solana și de către Comisarul pentru Extindere Olli Rehn, intitulat „Asupra rolului și contribuției viitoare a UE în Kosovo” formula implicarea UE astfel pe trei planuri: numirea unui Reprezentant Special al UE (EUSR) după modelul din Bosnia și Herțegovina, care să conducă în același timp și un Birou Internațional Civil, care să aibă sarcina de a asista Kosovo în procesul de integrare europeană și de implementare a planului Ahtisaari. În al doilea rând, trebuia să definească rolul EULEX în sectorul justiției (rule of law). În plus, trebuiau să stabilească nivelul finanțării și procedurile prin care Kosovo putea avea acces la viitoarele Intrumente de pre-aderare. În al treilea rând, Uniunea Europeană și-a planificat intensificarea activităților în Kosovo, în cadrul Procesului de stabilizare și asociere, precum și pașii concreți care trebuiau urmați pentru aderare.

EULEX a fost concepută ca și cea mai mare misiune străină civilă pe care a avut-o până în prezent UE prin Politica Externă și de Securitate Comună, pentru a sprijini instituțiile kosovare în sectorul judiciar, și pentru a întări capacitatea poliției și autorităților vamale. Baza sa legală de acțiune a fost creată într-o Rezoluție de Acțiune Comună a Consiliului European din 4 februarie 2008. În aceeași rezoluție, se prevedea crearea Biroului Reprezentantului Special UE. Primul Reprezentant Special al UE în Kosovo a fost numit Peter Feith, de origine olandeză.

Toate predicțiile arătau că, în momentul în care Kosovo își va declara independența, datorită politicii obstrucționiste a Belgradului și a lipsei consensului european cu privire la recunoașterea acesteia, va fi extrem de dificil ca noua misiune să funcționeze. Drept consecință, EULEX, precum odinioară UNMIK, a avut o atitudine pasivă până în a doua jumătate a anului 2008, perioadă în care, reprezentanții săi nu au făcut nici un fel de declarații publice și nu au arătat reacții la deciziile Secretarului General al ONU.

UE a subestimat în mod manifest lipsa de consens politic – condiție de existență a misiunii EULEX – atât în Kosovo, Serbia, cât și în Consiliul de Securitate al ONU.

Una dintre dificultățile de început ale misiunii EULEX a fost legată de reconfigurarea misiunii ONU – UNMIK, și transferul unei părți din competențe dinspre ONU către UE în perioada de tranziție, în mare parte și datorită insuficientei planificări. Și asta deoarece înlocuirea UNMIK și instalarea EULEX în Kosovo nu se putea face în mod legal decât cu mandatul Consiliului de Securitate al ONU, iar un compromis în această chestiune nu s-a putut obține cu toate eforturile Secretarului General ONU, Ban Ki Moon.

În mai/iunie 2008 s-a găsit ca și compromis, adoptarea poziției de neutralitate cu privire la statut, un model de tranziție, în cadrul căruia UNMIK și EULEX să funcționeze în paralel pentru o perioadă limitată, în timp ce Rezoluția 1244 rămânea în vigoare, precum solicitaseră Rusia și Serbia. În iunie 2008, în raportul său către Consiliul de Securitate, Secretarul General ONU conturează noua strategie ONU în Kosovo, un plan în șase puncte, prin care „Uniunea Europeană va avea un rol operațional crescut în sectorul justiției, în cadrul general al Rezoluției 1244 și sub autoritatea ONU. Uniunea Europeană își va asuma după o perioadă, în mod gradat, responsabilități de operare din ce în ce mai mari în domeniile politicii internaționale, justiției și vămilor pe tot teritoriul Kosovo”.

Haosul creat de această decizie și-a găsit expresia în faptul că Pieter Feith, pe de o parte, ca și Reprezentant Civil Internațional trebuia să sprijine și să implementeze independența Kosovo și Planul Ahtisaari, iar pe de cealaltă parte, ca Reprezentant Special al UE trebuia să adopte o poziție de neutralitate cu privire la statut.

După sesiunea Consiliului de Securitate al ONU din 26 iulie 2008, s-a ajuns la un acord tacit între oficialii ONU, ai UE și ai SUA pentru a începe procedurile de retragere a misiunii ONU – UNMIK, și a permite operaționalizarea EULEX.

În noiembrie 2008, după negocieri dure între Serbia, ONU și UE, Secretarul General ONU a prezentat „Planul în Șase Puncte”, care prevedea o poziție „status free” a misiunii EULEX, dar și o extindere a Rezoluției 1244 în Consiliul de Securitate prin care guvernului de la Belgrad îi erau transferate responsabilitățile cu privire la protecția drepturilor populației sîrbe din Kosovo, politici, vămi, sistem judiciar, transport, infrastructură, granițele comunităților sârbe din Kosovo și moștenirea Bisericii Ortodoxe Sârbe. Guvernul kosovar nu a fost parte a acestui acord. Prim ministrul Thaci și Președintele Sejdiu au fost luați prin surprindere de această decizie de compromis și de schimbarea poziției USA, iar reacția lor a fost mult prea târzie pentru ca să mai producă vreun efect reversibil. Nici protestele sociatății civile nu au mai folosit. Mai mult, USA a continuat să sprijine politicile UE, iar Vice-președintele Joe Biden, într-un turneu întreprins în regiune în mai 2009, a declarat că „ambele părți în Kosovo trebuie să adopte o poziție mai realistă și să aibă așteptări realiste, căci SUA nu se mai așteaptă ca Serbia să recunoască independența Kosovo, dar SUA așteaptă ca Serbia să adopte o poziție de cooperare în Kosovo, ca și în Bosnia și Herțegovina”.

În schimb, guvernul kosovar a continuat cu strategia de implementare a planului Ahtisaari în zonele sârbești, să ignore misiunea ONU – UNMIK și să critice politicile guvernului de la Belgrad în nordul Kosovo.

În practică UNMIK a fost și continuă să fie din ce în ce mai marginalizată, nemaiavând de jucat un rol principal. Faptul că UNMIK continuă să reprezinte Kosovo la conferințele internaționale, datorită opoziției Serbiei și Rusiei, este perceput drept afront de către guvernul de la Priștina și aspru criticat.

În ceea ce privește poziția albanezilor kosovari, în practică autoritățile nu mai cooperează cu UNMIK, iar guvernul cere în mod repetat retragerea misiunii din Kosovo în cel mai scurt timp posibil. Primul ministru Thaçi și Președintele Sejdiu au refuzat încă din primăvara lui 2009, să mai aibă discuții oficiale cu Șeful UNMIK, Reprezentantul Secretarului General ONU Lamberto Zannier. Sprijinul pentru UNMIK în rândul populației a scăzut sub 16%.

EULEX a devenit funcțională în întregime de-abia în aprilie 2009. Misiunea era condusă de către generalul francez Yves de Kermabon, care deținuse comanda trupelor KFOR din septembrie 2004 până în august 2005. Misiunea a ajuns imediat la mai bine de 2500 de angajați, din care peste 1600 internaționali din țările UE, dar și din alte state, precum Croația, Norvegia, Elveția, Turcia, SUA și Canada.

Conform deciziei Consiliului din 4 februarie 2008, misiunea avea responsabilități legate de „monitorizarea, consilierea, antrenarea, consolidarea instituțiilor kosovare multi-etnice, din domeniile legate de justiție, poliție, inclusiv autoritatea vamală, dar avea și putere executivă în anumite instanțe. EULEX avea și are sarcina să conducă instituțiile și autoritățile din Kosovo către progres, responsabilizare și sustenabilitate, prin aplicarea standardelor internaționale și celor mai bune practici europene.

Primul raport asupra desfășurării operațiunilor EULEX în Kosovo a fost dezbătut în Consiliul de Securitate la 17 iunie 2009, și a relevat succese modeste. Printre acestea se numărau: restabilirea controlului la granița de nord a Kosovo cu Serbia, pe baza aranjamentelor cu guvernul de la Belgrad, care de fapt avea și el interesul să pună capăt comerțului ilicit și activităților criminale în zonă, deoarece aveau ca și consecință enorme pierderi de venituri.

În domeniul judiciar, raportul menționa că judecătorii EULEX au reușit să finalizeze două dosare de crime de război, că au început să prezideze procese la Tribunalul din Mitrovița de nord, că au început să studieze dosarele privind disputele interetnice pentru proprietate.

În primele șase luni după instalarea EULEX în Kosovo, noua misiune a preluat circa 400 de dosare nerezolvate, din cele mai bine de 1.000 rămase nerezolvate din moștenirea dosarelor gestionate de misiunea ONU – UNMIK.

Sistemul judiciar din Kosovo, unul din punctele slabe ale „noului stat” trebuie consolidat de misiunea EULEX, însă mulți se arată sceptici ca acest demers ar putea avea succes, date fiind condițiile politice în Kosovo.

EULEX operează la fel precum UNMIK în anii 1999 – 2000, cu staff internațional contractat – în principal judecători și polițiști din care cei mai mulți sunt slab pregătiți, nu înțeleg regiunea și trec prin cursuri de pregătire superficiale.

Judecătorii internaționali, care se bazează pe translatorii angajați de limbă albaneză și sârbă, nu numai că se confruntă cu un sistem judiciar extrem de haotic în Kosovo, ci chiar cu trei sisteme: de exemplu, în zonele sârbești, tribunalele aplică legea sârbească și continuă să fie plătite de Belgrad.

Relația dintre judecătorii local plătiți cu 200 Euro/ lună și cei internaționali plătiți cu salarii incredibil de mari nu este întotdeauna de cooperare sau bazată pe încredere reciprocă.

Misiunea EULEX nu a reușit până în prezent să ia măsuri decisive împotriva corupției și crimei organizate, fără de care nu este posibillă nici reforma sistemului judiciar. Primul raport al EULEX, lansat la după șase luni de la instalare, nici măcar nu trecea pe lista problemelor din Kosovo comerțul cu droguri, traficul de femei și copii.

Albin Kurti, liderul mișcării de opoziție Vetëvendosje, remarca „EULEX are același sediu, aceleași mașini, și mulți angajați din fostul staff al ONU, și este fondată pe aceeași bază legală ca și UNMIK.” Alte voci critice spuneau că banii cheltuiți de comunitatea internațională în Kosovo puteau fi mai bine investiți în pregătire și creșterea salariilor în sistemul judiciar, sau în poliția locală.

Până în mai 2010 rezultatele EULEX au rămas absolut modeste. Totuși, trebuie menționată operațiunea demarată în aprilie 2010, în cadrul construcției dosarului ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor, Fatmir Limaj, suspectat de grave acte de corupție, furt din banii publici, licitații trucate. După o percheziție a caselor și ministerului pe care-l conduce, întreprinsă în aprilie 2010, procurorul EULEX de caz, a făcut în mod temerar următoarea declarație publică: „Ministrul Limaj și Șeful Biroului de achiziții publice al Ministerului ar putea fi condamnați la 55 de ani de închisoare, iar alți șase înalți oficiali sunt suspectați de fapte de corupție și crimă organizată.” Dosarul încă este deschis, dar având în vedere toată atenția publică a mass-mediei interne și internaționale asupra cazului, un eșec în a pronunța sentința de condamnare a celor corupți în acest caz, ar reprezenta chiar eșuarea EULEX și pierderea substanței și rostului Misiunii.

Situația securității în Kosovo

Îmbunătățirea treptată a situației securității după punerea Kosovo sub administrație internațională reprezintă una dintre puținele realizări ale comunității internaționale în provincie. Construcția Poliției Kosovare, dezarmarea foștilor membrii ai Armatei de Eliberare a Kosovo U.C.K. și încadrarea lor într-o structură civilă – Forțele de Protecție din Kosovo și dezintegrarea acesteia nouă ani mai târziu, crearea după declararea independenței a Forței de Securitate a Kosovo, o armată cu structură multietnică din care foștii membrii U.C.K. au fost în mare parte eliminați, prezența impresionantă a trupelor NATO/ KFOR au contribuit la stabilizarea regiunii și crearea unui mediu propice reconstrucției civile. Procesul de reducere a violenței inter-etnice a fost întrerupt numai în martie 2004, după cum am arătat într-un capitol anterior, totuși numai pentru o perioadă relativ scurtă.

În momentul și după declararea independenței, trupele NATO au fost suplimentate pentru a asigura calmul și a limita eventualele acțiuni de protest ale sârbilor kosovari din enclave. Un incident mai serios a apărut în martie 2008, când protestatarii radicali sârbi au intrat în conflict cu KFOR în Mitrovița, nordul Kosovo, și care s-a soldat cu moartea unui ofițer ucrainean și rănirea gravă a altor membrii KFOR, poliției UNMIK, dar și demonstranților sârbi. Incidente inter-etnice violente au continuat să apară în Mitrovița de nord, teritoriu locuit de etnici kosovari sârbi, în semn de protest la întoarcerea refugiaților albanezi în zonă sau la tăierile regulate de electricitate la care erau supuși. Situația de securitate în Nord continuă să rămână precară și în prezent, cu tot efortul KFOR și al Poliției internaționale a EULEX, iar teritoriul respectiv nu este încă sub controlul guvernului de la Priștina.

Pentru comunitatea internațională aceasta rămâne o mare provocare în construcția noului stat, care nu poate avea finalitate, fără o rezoluție asupra situației din Nordul provinciei în perioada imediată.

În noiembrie 2010 se așteaptă o recomandare a Curții Internaționale de Justiție cu privire la legitimatea independenței Kosovo, în urma sesizării acesteia de către Serbia, sprijinită de Rusia, dar și de alte state care nu au recunoscut noul stat. În urma acesteia, Serbia a cerut redeschiderea negocierilor și eventual partiția provinciei, în timp ce guvernul de la Priștina continuă să refuze să participe la noi negocieri. Poziția comunității internaționale este nuanțată: în timp ce nu întrevede o soluție sustenabilă pentru Nordul Kosovo, comunitatea internațională se teme că idea partiției Kosovo ar redeschide „cutia Pandorei” în Balcani și ar încuraja ambiții secesioniste și din partea grupurilor etnice din Macedonia, Sudul Serbiei, Muntenegru și, Bosnia și Herțegovina, dar și în unele state membere UE. Între timp, Albania se confruntă cu o serioasă criză politică, iar Macedonia și Kosovo luptă cu mafia și crima organizată, în decurs de o lună și jumătate aprilie – mai 2010, fiind descoperite mai multe depozite de armament în locații de la granița dintre aceste trei regiuni.

Cu toate acestea, Consiliul NATO a luat decizia, în 11 iunie 2009, de a reduce trupele KFOR cu o treime, la 10.000 de militari, începând cu ianuarie 2010, urmând ca până la sfărșitul anului 2010 acestea să se reducă la jumătate, până la 5000 de oameni. Rapoarte recente cu privire la situația de securitate din Kosovo recomandă reducerea treptată a KFOR, până la retragerea completă în 2013. Un oficial NATO aprecia într-un interviu dat în 2009 pentru Radio Europa Liberă că „acum KFOR intră în faza urmatoare a operațiunilor sale în Kosovo, numită „prezență de intimidare/descurajare” a unei noi posibile escaladări a situației. Anunțul reducerii trupelor KFOR, a fost însă privit de albanezii kosovari ca o dovadă de stabilitate, în timp ce guvernul de la Belgrad a condamnat decizia ca neavenită, dată fiind situația sârbilor din provincie.

Pentru a încheia, aș face o trecere în revistă a câtorva din problemele principale de care ar putea avea un impact asupra situației securității în regiune:

– Independența unilateral declarată și nerecunoscută până în prezent decât de 69 de state din cei 192 de membrii ai ONU. Doi dintre cei cinci membrii principali ai Consiliului de Securitate al ONU – Rusia și China- nu au recuncoscut noul stat, dar nici cinci dintre cei douăzeci și șapte membri ai UE. Acest fapt ar putea avea pe termen scurt și mediu implicații în semnarea unor acorduri sau în primirea Kosovo ca membru în anumite acorduri- organizații internaționale.

– Kosovo este un stat slab, corupt, în care crima organizată și guvernarea se întrepătrund. Autoritățile fie nu controlează realitatea și rețelele teroriste își pot afla resurse de armament, finanțare, antrenament sau de odihnă (safety havens) sau părți ale autorității colaborează cu teroriștii, fiind finanțați cu bani necuveniți pentru a proteja sau ignora activitățile acestora. Intervenția directă a comunității internaționale (potrivit doctrinei preemptive action), are mari costuri în planul imaginii și credibilității noului statului.

– Kosovo nu are o proprie doctrină de securitate națională, ci în prezent, putem spune că aceasta este de fapt strategia NATO în Balcani și a UE prin Politica Externă și de Apărare Comună. În consecință, structurile locale de securitate sunt slab pregătite și nu pot face față prin ele însele provocărilor-amenințărilor actuale de securitate – terorism, crimă organizată, corupție, etc.

– Frontierele Kosovo sunt permisive, ușor de penetrat, dificil de controlat, ceea ce le face vulnerabile la trafic de orice natură – armament, droguri, ființe umane. Mai mult, în Nord și Est granițele Kosovo cu Serbia nu sunt clar stabilite și recunoscute, și ar putea devenbi un subiect al discuțiilor despre partiția Kosovo după ce Curtea Internațională de Justiție își va exprima opinia în privința legitimității independenței declarate unilateral. Reforma poliției de frontieră și managementul integrat, cu spirijinul Uniunii Europene, pentru a bloca traficul, contrabanda și ilegalitățile ar avea puțin succes datorită reliefului dificil al Balcanilor.

– Sistemul de educație, subfinanțat, nu produce specialiști în nici un domeniu. Pe termen mediu, Kosovo, fără un personal calificat în domeniul relațiilor internaționale, al diplomației, șamd nu va putea negocia în mod favorabil acorduri externe.

– Securitate socială/societală, identitatea: Este o componentă, după cum am văzut, a securității, în sensul școlii de la Copenhaga. Și acest punct trebuie soluționat urgent prin renunțarea/trecerea de la identitatea de tip wilsonian (asociată realismului politic vechi de un secol, ce presupunea imposibilitatea legitimării unui stat fără a identifica o națiune titulară unică, ce ar justifica existența statului) la identitate de tip post/modern, respectiv asumarea identității reale, a majorității cetățenilor săi și nu a pseudo-identității inventate „kosovare”.

Corupția și crima organizată

Unul dintre cele mai mari obstacole în general pentru situația de securitate, situația politică, pentru economie și pentru situația socială îl reprezintă corupția. Un sondaj de opinie de la sfârșitul lui 2007, releva faptul că 74% din populația Kosovo clasifica Compania de Energie Electrică printre cele mai corupte, 61 % acordau acest „titlu” Agenței Kosovo pentru Trust care se ocupase de procesul de privatizare, 45% vedeau corupția în administrația publică, iar 40% corupția din spitale și medicii. Agenția pentru anti-corupție este mai degrabă percepută ca un organism fără putere, datorită puterii imense și influenței acumulate de cei implicați, de obicei membrii ai clasei politice.

Nu numai corupția, dar și crima organizată care afectează societatea la cel mai de jos nivel al său, constituie o problemă imensă pentru statul independent Kosovo.

Conform estimărilor Departamentului specializat, crima organizată are un rulaj zilnic de 1.5 milioane de Euro, și ajunge la unul anual de 550 milioane Euro, ceea ce reprezintă un sfert din produsul social brut al Kosovo.

În aparență, crima organizată este cea mai profitabilă ramură a economiei, în care cooperarea multi-etnică funcționează perfect între albanezi și sârbi, dar și cu rețelele crimei organizate din Balcani- albanezi, kosovari, sârbi, turci sau macedoneni. Ruta balcanică pentru traficul a 90% din heroina care vine dinspre Afghanistan și Asia Centrală cu destinația Europa trece prin Kosovo.

Conform poliției din Europa, rețelele albaneze kosovare de traficanți controlează atât transportul, cât și distribuția de droguri de exemplu în țări ca – Elveția, Italia și Grecia.

Profitabilă este și contrabanda cu țigări și petrol, controlată de traficanți din Macedonia, Serbia și Muntenegru.

Rapoarte ale OSCE, UNICEF și ale Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați arată că, după 1999, odată cu instalarea administrației internaționale în Kosovo, traficul de copii și femei, deschiderea localurilor unde se practică prostituția, au devenit afaceri profitabilă.

Interferența și legătura dintre crimă organizată, corupție și mediul politic demolează speranțele de supraviețuire a societății kosovare cel puțin pe termen scurt și mediu.

Economia

Rezultatele economice plasează Kosovo pe penultimul loc în Europa, doar înaintea Modovei, cu un produs intern brut de 1731 Euro/capita, în scădere în ultimii doi ani. Salariul mediu brut variază de la 230 Euro în sectorul public la 280 Euro în mediul privat.

După mai bine de doi ani de la declararea independenței, economia statului Kosovo continuă să fie în aceeași situație catastrofală: Kosovo a rămas dependent de ajutorul străin, înregistrează deficit bugetar și șomaj în creștere.

În 2009 de exemplu, șomajul se ridica la aproximativ 40 – 48%, iar în rândul tinerilor cu vârsta între 15-24 ani, chiar la 74%. Situația este îngrijorătoare ținând cont că media de vârstă a populaței în Kosovo este de 25 de ani. Mai mult, anual aproximativ 30.000 de persoane noi sunt înregistrate pe piața forței de muncă, din care numai în jur de 6.000 sunt absorbite în locuri noi de muncă. În ceea ce privește grupurile vulnerabile – femeile și membrii comunităților etnice, cifrele sunt și mai ridicate. În aceste condiții, statisticile din 2009 arătau că 45% din populație trăia în sărăcie, iar 15% chiar în sărăcie extremă.

Nu este surprinzător faptul că mai bine de 44% din populația aptă de muncă este dispusă să emigreze.

Speranțele albanezilor kosovari că independența va aduce cu sine și bunăstarea economică nu s-au împlinit, cel puțin până în prezent. Deși criza economică a lovit Kosovo mai puțin decât alte state din regiune, ea a crescut incertitudinea în legătură cu progresul economic în noul stat, și a exacerbat nemulțumirile populare cu privire la situația economică și socială. Sondajele anuale de opinie relevă faptul că apropape trei sferturi din populația Kosovo este nemulțumită de situația economică personală. Până în decembrie 2007 politicienii kosovari promiteau dezvoltarea economică și socială ca efect imediat al independenței și blamau UNMIK pentru stagnarea economiei. După independență, cum promisiunile acestea nu s-au confirmat, în aprilie 2009, un sondaj arăta că populația, în proporție de 92% arunca responsabilitatea pentru starea economiei asupra guvernului din Kosovo.

Majoritatea indicatorilor economici sunt negativi: deficitul comercial de exemplu era în 2006 de 1.1 miliarde Euro, iar în 2008 crescuse la 1.8 miliarde Euro, pe fondul unei creșteri a importurilor și a unei scăderi a exporturilor.

Kosovo se bazează pe o economie agrară, cu aproximativ trei sferturi din populație locuind în zone rurale și 60% din teren fiind productiv din punct de vedere agricol. Cu toate acestea, majoritatea produselor agricole sunt importate din Serbia, din această perspectivă Kosovo și Serbia fiind într-o profundă interdependență și cu interese reciproce în îmbunătățirea relațiilor comerciale, în ciuda conflictelor politice care le situează pe poziții antagoniste.

Fiind o piață mică, cu infrastructură slab dezvoltată, Kosovo a atras puține investiții străine directe în ultimii ani. Cum chestiunea statutului încă nu e clară, investitorii străini nu se arată interesați de a licita în procesul de privatizare a fostelor întreprinderi de stat din cauza problemelor de legalitate care ar putea apare în consecință.

Sectorul serviciilor, ajutorul internațional și banii care provin din diaspora au dus la o creștere economică, care însă a scăzut de la an la an: reprezentantul Fondului Monetar Internațional în Kosovo aprecia că în anii 2000 – 2008 au intrat în regiune mai bine de 2.6 miliarde de Euro.

Ajutorul extern în 2007 a fost de 352 milioane Euro, în scădere de la 465 milioane Euro în 2006, mergând deci pe un trend descrescător și în anii dinainte de independență. Investițiile străine directe au crescut de la 250 milioane Euro la 422 milioane Euro în 2007, dar au rămas mult mai mici comparativ cu alte țări din regiune: de exemplu în Serbia investițiile străine directe au fost de 2.27 miliarde în 2007, în Muntenegru de 2.2 miliarde, iar în Macedonia de 2.1 miliarde. Dar, după independență, în 2008 și 2009 ele au scăzut și mai mult, la 350 milioane Euro, respectiv 250 milioane Euro.

Diaspora a contribuit în economia kosovară cu aproximativ 600 milioane de Euro pe an din 1999, reprezentând 14% din buget. Este dificil de evaluat care vor fi consecințele crizei globale asupra contribuției diasporei în Kosovo, dar conform unui raport al Băncii Centrale din Kosovo, acestea ar fi scăzut cu 10% în 2009, iar trendul descrescător se menține și în 2010.

Standardele de viață sunt mult mai scăzute decât în celelate țări din regiune.

Kosovo a fost primit ca membru al Fondului Monetar Internațional și al Băncii Mondiale în iunie 2009, instituții din partea cărora se așteaptă să contribuie la lupta împotriva sărăciei. Recent, în mai 2010, acestea au împrumutat Kosovo cu 110 milioane de Euro, dar succesul demersului încă nu poate fi estimat. În orice caz, calitatea de membru în aceste două organisme oferă mai multe garanții de securitate a investitițiilor pentru investitorii străini, și mai mult, acestea ar putea interveni pentru supravegherea și reglementarea sectorului public atât la nivel central, cât și local. În curând se așteaptă și primirea Kosovo ca membru al Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, pentru care ar mai avea nevoie doar de sprijinul a două state, căci 42 de state deja și l-au exprimat.

Situația energetică din Kosovo, califică noul stat ca făcând parte din „lumea a treia”: frecventele întreruperi de curent curent afectează atât gospodăriile individuale, cât și afacerile. Deși Uniunea Europeană a injectat sute de milioane de Euro în sectorul energetic, situația a rămas în continuare dificilă. În 2009, compania locală de electricitate KEK a luat o serie de măsuri pentru deconectarea utilizatorilor conectați ilegal și pentru instalarea de contoare individuale pentru utilizatorii conectați legal. Măsura a fost salutară în perspectiva privatizării companiei, dar a atras numeroase critici când au fost afecate comunitățile non- albaneze, în special cea sârbă, care fusese scutită de plata curentului electric până atunci. În prezent compania KEK raportează ca pierderile de electricitate se ridică la aproximativ 44% din cauza instalațiilor învechite de transmisie și a furturilor din rețea.

Kosovo are un subsol considerabil de bogat în resurse minerale, dar exploatarea lor ar necesita investiții enorme în infrastructură. Guvernul a început imediat după independență un program ambițios de construcție și reconstrucție a drumurilor rurale și a autostrăzii ce leagă Priștina de Albania. Bechtel și Enka au câștigat licitația pentru această autostradă, pentru un contract de 650 milioane Euro. Singurele mari companii de bază pentru economia Kosovo au fost sau sunt în curs de privatizare – aeroportul din Priștina a fost concesionat recent unei societăți franceze pentru cinci zeci de ani, iar compania de poștă și telecomunicații a scos la vînzare un pachet de 75% din acțiunile sale.

Aș concluziona estimând că dezvoltarea în viitor a economiei Kosovo va depinde în special de strategia de stimulare a întreprinderilor mici și mijlocii, de investițiile străine directe cel puțin pe termen mediu, de normalizarea relațiilor cu Serbia și de eliminarea problemelor în furnizarea de energie electrică. Calitatea forței de muncă va fi în strânsă legătură cu calitatea sistemului de învățământ, care este în prezent subfinanțat, cu consecințele de rigoare.

Situația comunităților etnice în Kosovo după declararea independenței

Protecția comunităților etnice în Kosovo după declararea independenței a devenit problematică, având în vedere că aplicarea practică a legilor internaționale pentru drepturile omului era pusă sub semnul întrebării de lipsa de certitudine asupra statutului provinciei.

În timp ce UNMIK eșuase în construcția unei societăți multietnice, tolerante, în care egalitatea, nediscriminarea și drepturile minorităților etnice să fie respectate, nu se întrevede vreo speranță ca noii actori internaționali să aibă mai mult succes în această întreprindere.

Comunitățile etnice din Kosovo – formate din sârbi, bosniaci, gorani, croați, turci, roma, ashkali și egipțieni s-au confruntat în permanență cu ostilitatea majoritarilor albanezi kosovari, cu segregarea, cu restricții ale libertății de mișcare, excludere politică, socială și economică.

Un raport din mai 2010 al Consiliului Europei nota: „Relațiile interetnice, în special între persoane aparținând comunităților sârbă și albaneză, rămân tensionate. Sistemele de educație separate și aparent barierele lingvistice din ce în ce mai mari agravează diviziunile etnice existente. O acțiune fermă este necesară pentru îmbunătățirea dialogului interetnic, construirea încrederii între persoanele aparținând tuturor comunităților, cu accent pe depășirea diferențelor lingvistice și încurajarea activităților interetnice între tineri. În ciuda unor activități sporadice pentru promovarea dialogului interetnic, inclusiv acțiuni specifice ale poliției, un efort suplimentar este necesar pentru a combate efectiv crimele motivate etnic si religios. Este de asemenea necesar să fie urmărită reconstrucția siturilor religioase ale Bisericii Ortodoxe distruse.”

Mecanismele de protecție a comunităților etnice instituite de UNMIK, monitorizate de OSCE ca – fonduri special alocate comunităților proporțional cu mărimea lor, birouri pentru comunități la nivel de municipalități, comitete pentru comunități în fiecare consiliu local, comitete pentru securitatea comunităților – s-au dovedit neviabile și nefuncționale în mare parte datorită dezinteresului total al autorităților albaneze din Kosovo. La mai bine de zece ani după conflict refugiații nu se pot întoarce în Kosovo de frica represiunii, sau pentru că proprietățile le sunt ocupate ilegal, pentru că nu-și pot folosi limba, pentru că nu le sunt respectate drepturile cu privire la educație în limba lor, accesul la serviciile de sănătate sau la locuri de muncă.

Descentralizarea, ca soluție propusă și implementată prin planul Ahtisaari, pe termen lung se dovedește o soluție păguboasă și neviabilă: crearea municipalităților etnice în care comunitățile să fie majoritare, în general în jurul enclavelor, în practică nu promite sustenabilitate. De exemplu, în cea mai mare municipalitate cu majoritate sârbă creată prin planul Ahtisaari prin ruperea din teritoriul a trei alte municipalități incluzând capitala Priștina, se întrevede deja o schimbare a balanței etnice în detrimentul sârbilor, la nici un an de la anunțarea ei. Mecanismul de subminare a acestei întreprinderi nici nu a fost foarte complicat: sub pretextul dezvoltării economice, zeci de hectare de teren agricol au fost transformate într-un imens cartier rezidențial care va putea adăposti circa 5000 de locuitori. E de prisos să spunem că noii cumparători sunt toți albanezi kosovari și vor reprezenta o treime din populația noii munipalități Gracanița. Astfel că, Planul Ahtisaari de acordare a autonomiei locale în zonele sârbești este subminat chiar înainte de a fi pus în aplicare, iar pe de altă parte, implementarea sa, dacă ar reuși, ar încuraja mai degrabă segregarea la nivel local.

Comunitatea internațională, mai preocupată cu rezolvarea cadrului legal al existenței sale în Kosovo după declararea independenței, nu a mai reușit să adreseze problemele comunităților etnice în mod efectiv. În plus, structurile pentru protecția minorităților create după 1999 și perpetuate după declararea independenței nu au creat și responsabilitatea actorilor internaționali, ba chiar au complicat accesul minorităților la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau la alte mecanisme legale prin care puteau trage la răspundere autoritățile kosovare.

Declarația de independență a avut consecințe drastice asupra populației sârbe din Kosovo, vizibile mai ales în nordul “partiționat” al provinciei.

Dar și asupra reîntoarcerii refugiaților, problemă în care de asemenea comunitatea internațională a eșuat în a crea mecanisme sustenabile. Dacă statisticile Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați arătau că în perioada 2000-2007 s-au întors doar 15.000 din cei 150.000 de refugiați sârbi sau din alte minorități, începând cu anul 2008 procesul a stagnat, doar 582 de refugiați revenind la casele lor, comparativ cu 1816 de persoane în 2007 și 1669 în 2006. În 2009 și 2010 acest număr a continuat să scadă, după cum arată Secretarul General ONU în rapoartele cu privire la Kosovo din acești ani.

Deși sunt create mecanisme legale de reprezentare a intereselor comunităților etnice și la nivel de Parlament, Guvern și municipalități, acestea un funcționează eficient și nu sunt finanțate într-un mediu politic dominat exclusiv de către albanezii kosovari, cărora le lipsește voința politică necesară pentru acțiune.

Între recomandările Consiliului Europei în ultimul său raport din mai 2010 putem menționa: „Este necesar să se identifice căi pentru a asigura participarea efectivă a persoanelor aparținând comunităților minoritare în viața socio-economică, inclusiv în dezvoltarea economică, în procesul de privatizare și returnarea proprietăților. Reprezentarea lor în administrația publică trebuie de asemenea îmbunătățită.”

Pe termen lung, probabil că minoritățile etnice vor trece printr-un proces de asimilare, iar numărul membrilor lor ce vor părăsi Kosovo va fi în continuă creștere. Supraviețuirea acestora pe termen lung, în condițiile în care și misiunile internaționale se vor retrage din zona, va fi probabil dificilă, dacă un imposibilă, fără a avea acces la un sistem de educație propriu, fără dreptul de a-și folosi limba, fără a le fi repectate propriile valori culturale, etnice, religioase.

Kosovo pe drumul către Europa

Uniunea Europeană și-a asumat un rol important în stabilizarea Europei de Sud Est din mai multe motive. După cum observa profesorul Adrian Pop, în articolul Securitatea: de la butoiul cu pulbere la cooperare „UE a fost forțată să-și asume rolul de principal stabilizator al sud-estului Europei din mai multe motive diverse, incluzând: grăbirea retragerii trupelor americane și ale NATO din Balcani; cedarea către UE a întregii responsabilități pentru zona Balcanilor în Balcani; inventarea probabil a unei noi diviziuni a muncii în materie de securitate și apărare, între NATO și UE; lupta americană împotriva celulelor talibane și Al-Qaeda, care a condus la relocarea a importante trupe staționate anterior în Balcani, către Afganistan; revenirea Federației Ruse în arena internațională ca și partener crucial de securitate, în special în Asia Centrală; revenirea Orientului Mijlociu pe agenda de securitate internațională. Pe de altă parte, constrângeri biugetare mai vechi și mai noi, ca și lipsa de pregătire logistică și militară, reprezintă o presiune crescândă asupra țărilor din sud-estul Europei de a-și depăși dependența de stabilizatorii externi și de a identifica și implementa strategii de jos în sus, ambele auto-sustanabile și orientate spre transferul reponsabilității către regiune. În plus, conștiente că stabilitatea în zonă este în prezent garantată numai prin pârghii politice și prezență militară a comunității internaționale, țările din sud- estul Europei se tem că dezangajarea parțială internațională ar putea înfunda Balcanii în haos din nou.”

Procesul de stabilizare și asociere este unul dintre cele mai puternice instrumente componente ale Strategiei Uniunii Europene pentru stabilizarea Balcanilor de Vest și cadrul politicii UE pentru țările din Balcanii de Vest pentru eventuala lor aderare.

Parteneriatul dintre UE și Balcanii de Vest este în interesul tuturor partenerilor: pacea, stabilitatea, libertatea, securitatea și justiția, prosperitatea, calitatea vieții pentru UE și țările din Balcanii de Vest.

Procesul de stabilizare și asociere urmărește trei obiective, respectiv stabilizarea și tranziția rapidă la o economie de piață, promovarea cooperării regionale și perspectiva aderării la UE. Procesul ajută țările din regiune să-și edifice capacitatea de a adopta și de a pune în aplicare standardele europene, inclusiv acquis-ul comunitar, precum și standardele internaționale.

Procesul de stabilizare și asociere (PSA) se bazează pe un parteneriat progresiv, în care UE oferă o combinație de concesii comerciale, asistență economică și financiară și relații contractuale (Acorduri de stabilizare și asociere). Fiecare țară avansează pe baza îndeplinirii angajamentelor din cadrul de lucru al PSA. Rapoartele intermediare anuale de activitate evaluează pregătirea țărilor din Balcanii de Vest pentru a se apropia de Uniunea Europeană.

Conform Abordării Regionale a UE pentru Balcanii de Vest, din 1997, Comisia Europeană a stabilit, în 1999, modul de trecere la o viziune mai ambițioasă a dezvoltării regionale – Procesul de stabilizare și asociere. Instrumentele sale au fost formulate la Reuniunea la nivel înalt de la Zagreb în noiembrie 2000. Reuniunea la nivel înalt de la Salonic, din iunie 2003, a îmbogățit PSA cu elemente inspirate de procesul de extindere, pentru a putea răspunde mai bine noilor provocări. Agenda de la Salonic a introdus o serie de noi instrumente pentru a susține procesul de reformă din țările Balcanilor de Vest și pentru a le aduce mai aproape de Uniunea Europeană. Cele mai avansate dintre noile instrumente sunt Parteneriatele europene, inspirate de Parteneriatele de aderare. Primul set de Parteneriate Europene a fost aprobat în 2004: prin identificarea priorităților pe termen mediu și scurt pe care țările trebuie să le rezolve, Parteneriatele europene vor ajuta țările din Balcanii de Vest în reformele și pregătirile lor pentru viitoarea calitate de membru.

Toate țările din Balcanii de Vest au obiectivul de a deveni membre ale Uniunii Europene, un obiectiv avizat de Consiliul European de la Feira, din iunie 2000 și confirmat de Consiliul European de la Salonic din iunie 2003. Consiliul European din 2005 a reafirmat în mod clar angajamentele existente.

Croația și fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei au primit statutul de țări candidate, dar rămân parte a PSA.

Celelalte țări din Balcanii de Vest sunt potențiale țări candidate: Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Serbia și Kosovo sub Rezoluției Consiliului de Securitate al ONU 1244/99.

În ianurie 2006, Comisia Europeană a adoptat un Comunicat privind "Balcanii de Vest pe drumul către aderarea la UE: consolidarea stabilității și creșterea prosperității”. Comunicatul evaluează progresul făcut de la reuniunea la nivel înalt de la Salonic și stabilește măsurile concrete pentru consolidarea politicii UE pentru Balcanii de Vest și a instrumentelor sale.

La summitul de la Sarajevo din iunie 2010, UE își reafirmă angajamentul pentru Balcanii de Vest și sprijinul pentru viitoarea integrare a țărilor regiunii.

Situația Kosovo, aflat încă sub Rezoluția 1244, dar care și-a declarat unilateral independența în februarie 2008, nu este foarte simplă. Refuzul a cinci state membre UE din cele douăzeci și șapte de a recunoaște independența, împiedică semnarea Acordului de stabilizare și asociere, deci integrarea, cel puțin în perioada următoare, până la pronunțarea recomandării Curții Internaționale de Justiție.

Spania, România, Slovacia, Grecia și Cipru refuză recunoașterea noului stat unilateral declarant independent invocând principiile Cartei ONU și ale Documentului final de la Helsinki referitoare la inviolabilitatea granițelor stabilite în aceste documente. Confruntate de asemenea cu cu problematica naționalismelor etnice pe plan intern, aceste state argumentează că o eventuală recunoaștere a Kosovo din partea lor, ar propaga un mesaj fals pentru separatism către alte minorități din aceste țări, o asemenea decizie comportând după cum afirma ministrul slovac de externe Jan Kubis în cadrul unei întâlniri cu omologul său sârb Vuk Jeremic “un imens potențial de destabilizare “, “în schimb ar trebui să existe un acord între Priștina și Belgrad, oricum ar fi acesta”.

Și România, prin vocea Secretarului pentru afaceri strategice din Ministerul Afacerilor Externe, a adăugat că declararea independenței Kosovo încalcă rezoluțiile ONU, care impun ca statutul acestui teritoriu să se bazeze pe un proces politic fundamentat pe acordul părților implicate. „Interdicția secesiunii unilaterale este unul dintre elementele integrității teritoriale”.

Spania s-a arătat convinsă că declararea în mod unilateral a independenței Kosovo "nu este în concordanță cu dreptul internațional, nici cu principiul suveranității și integrității teritoriale a Serbiei", a spus Concepcion Escobar Hernandez, consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru că reglementările dreptului internațional “nu pot fi negate”. Mai mult, Spania a argumentat că, declarându-și independența, Kosovo "și-a asumat competențe" care corespundeau Consiliului de Securitate al ONU, apreciind că acest organism și nu "instituțiile provizorii" de guvernare de la Priștina trebuie să "decidă în legătură cu statutul politic final".

În fața Curții Internaționale de Justiție, Madridul a argumentat că "liniștea Consiliului de Securitate" față de declarația de independență "nu poate fi vazută ca o forma de acceptare" de către acest organism al ONU, ci mai degrabă ca un "efect al lipsei de consens" din cadrul organizației.

Cipru estimează că problema are legături cu "respectul dreptului internațional" și se teme "de un precedent în relațiile internaționale", în cazul unei declarații unilaterale. Totuși, prin vove ministrului său de externe, Cipru a ținut să sublinieze faptul că opoziția cipriotă nu are nicio legatură cu problema turcă: "Asta nu are de-a face cu partea ocupată de Turcia, nu are nicio legatură cu faptul că ne-ar fi teamă că Republica Turcă din Cipru de Nord (RTCN) ar putea să-și declare independența, pentru că au mai facut acest lucru în 1983 și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a reacționat foarte ferm.”

Un alt obstacol în calea integrării europene îl reprezintă pentru Kosovo așa numita “enlargement fatigue”, după dificultatea de a adopta Tratatul de la Lisabona în unele statele membre și după eșecul realizării Agendei de la Thessaloniki decise în 2003.

Evenimentele legate de recunoașterea Kosovo, și dificultățile Uniunii Europene în acest demers, precum și situația generală actuală în Kosovo, arată că “politica soft” și promisiuniile vagi de aderare a Kosovo într-un viitor incert, dar sigur îndepărtat, nu mai sunt suficiente pentru a susține dezvoltarea regională a provinciei.

A devenit mai mult decât evident că politicile UE pentru Kosovo și Serbia nu pot fi tratate ca două chestiuni independente una de alta, și că promisiunile UE de integrare a Serbiei nu sunt suficient de convingătoare pentru ca Serbia să își schimbe linia politică generală cu privire la Kosovo. Aceasta este dificil dacă luăm în considerare misiunea EULEX în Nordul populat de sârbi și politicile acesteia. UNMIK și acum nici EULEX nu au reușit să schimbe cu nimic situația, care este de facto o partiție a Kosovo în Nord.

În prezent, Kosovo este singurul “stat” din Balcanii de Vest care nu a semnat Acordul de Stabilizare și Asociere cu UE, iar guvernul din Kosovo nu a făcut progrese remarcabile în implementarea priorităților care decurg din Parteneriatul Europenă cu Kosovo.

Chiar dacă integrarea europeană reprezintă un obiectiv politic cheie pentru Serbia, procesul nu poate fi condiționat de recunoașterea Kosovo, dar cooperarea cu EULEX și guvernul kosovar ar reprezenta o posibilitate pentru deblocarea situației în care se află Kosovo vis-a-vis de planurile “europene”.

Recentul proces de descentralizare început în Kosovo după alegerile locale din noiembrie 2009, legat de implementarea Planului Ahtissari, ar putea fi un început de cooperare și dialog între cele doua guverne, de la Belgrad și Priștina. Dar succesul UE în această direcție este strâns legat de progresul economic și social, ceea ce reprezintă o enormă provocare dată fiind criza financiară mondială care a afectat profund inclusiv Uniunea. Până acum UE un a obținut nici un progres pentru ca guvernul kosovar să combată șomajul și sărăcia.

Liberalizarea vizelor în Kosovo încă nu poate fi luată în considerare, deși pentru celelate state din regiune – Serbia, Muntenegru și Macedonia– vizele au fost ridicate de la începutul lui 2010. Statutul Kosovo și problemele legate de recunoașterea sa, pot duce la excluderea Kosovo din regimul de liberalizare a vizelor, lăsând-o ca singura țară din Balcanii de Vest în această situație.

Raportorul pentru Kosovo al Parlamentului European Ulrike Lunacek a anunțat în iunie 2010 că a pregătit opt recomandări pentru perspectiva europeană a Kosovo, în raportul pe care-l va prezenta Parlamentului în iulie. Între acestea ea menționează liberalizarea vizelor pentru evitarea “ghetto-izării” Kosovo, reorganizarea priorităților EULEX pentru o concentrare mai mare în nordul locuit de sârbi, o viziune unitară a UE și SUA cu privire la Kosovo, o soluție pentru restabilirea relațiilor dintre Belgrad și Priștina.

În concluzie, Kosovo s-a ambarcat pe drumul către Uniunea Europeană, dar comparativ cu celelate state din regiune, drumul este anevoios și incert, între provocări fiind relația de bună vecinătate cu Serbia, pentru moment imposibilă, combaterea crimei organízate și a corupției, recunoașterea legitimității și mai ales recunoașterea statutului său de către toți membrii UE.

Probabil că recomandarea Curții Internaționale de Justiție privind legitimitatea statutului Kosovo va ușura luarea deciziilor și cooperarea Kosovo atât cu Belgradul, cât și cu toți membrii Uniunii Europene.

CONCLUZII

Kosovo, astăzi, în ciuda declarării unilaterale a independenței este un “stat neterminat” cu suveranitate limitată, divizat de facto, între nordul dominat de sârbi și sudul dominat de albanezi. Nici UNMIK și nici EULEX nu au reușit până în prezent să găsească o soluție care să împiedice partiția provinciei.

Toți indicatorii macroeconomici importanți arată un trend negativ, iar situația se poate agrava chiar și mai mult, în condițiile crizei economice mondiale: creștere economică mică sau negativă, un deficit comercial în creștere, sărăcie și rata șomajului de asemenea în creștere. Doi ani de independență nu au putut ameliora această situație catastrofală.

După doi ani de la instalarea noii misiuni a UE în Kosovo care se dorea “un gardian al democrației și domniei legii”, cea mai mare misiune a UE în contextul Politicii comune de apărare și securitate, prezintă rezultate modeste, dacă un inexistente.

Până în prezent, Uniunea Europeană nu a fost capabilă să găsească soluții și să facă vreun progres pentru a include Kosovo în Procesul de stabilizare și asociere, care ar fi dat o perspectivă clară de integrare europeană. Promisiunile vagi s-a vazut că nu au dat rezultate nici în materie de dezvoltare economică, sau democratizare, domnia legii- rule of law.

Succesul politicii internaționale în Kosovo depinde în mare măsură de rezultatele obținute în teren de misiunile actorilor internaționali, în special de succesul EULEX de a orienta Kosovo pe calea europeană și de a da o perspectivă mai tangibilă de integrare.

Recomandarea Curții Internaționale de Justiție cu privire la legitimitatea declarației unilaterale a independenței Kosovo, așteptată în noiembrie 2010, probabil favorabilă, va ușura recunoașterea Kosovo de către tot mai multe state, inclusiv de către cinci state din Uniunea Europeană care nu au făcut-o pînă în prezent, chiar dacă va fi o recunoaștere indirectă. Dar trebuie să menționăm că precipitarea altor mișcări naționaliste în Europa ar putea cântări în luarea deciziilor din cadrul celor cinci state și ar putea încetini, dacă nu chiar bloca pe timp nedeterminat drumul Kosovo către integrare, aruncând provincia într-o zonă de insecuritate și subdezvoltare, care ar putea submina în viitor chiar securitatea europeană.

Chestiunea europenizarea Balcanilor sau balcanizarea Europei rămâne o provocare deschisă în viitorul continentului.

Bibliografie:

Baylis, John, Smith, Steve, The Globalisation of World Politics. An introduction to international relations, second edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001

Buzan, Barry, Jones, Charles și Little, Richard, The Logic of Anarchy: Neorealism to Structural Realism, Columbia University Press, , 1993

Buzan, Barry și Waever, Ole, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge University Press, 2003

Cristea, Darie, Balcanii – memorie și geopolitică, Editura Economică, București, 2005

Džihić Vedran, Kramer Helmut, Kosovo after . Is the EU’s EULEX Mission Delivering on its Promises?, Friedreich Ebert Stiftung, July 2009

Ebel, Robert D. and Peteri, Gabor, The Kosovo Decentralization Briefing Book, Kosovo Foundation for Open Society, Pristina, Kosovo, 2007

Enache, Camelia, Coman, Ion Tudor, Negocieri în Kosovo. Acordul de la Rambouillet (1998 -1999), Editura Lumen, 2008

Ferberbauer, Ernst M., Jurekovic, Predrag, Labarre, Frederic, Cutting or Tightening the Gordon Knot, The Future of Kosovo and the Peace Process in the Western Balkans after the Decision of Independence, National Defence Academy and Bureau for Security Policy, Vienna, October 2008

Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni (Centrul de Analiză și Documentare), Război în Balcani. Iugoslavia, primavara sângeroasă la sfârșit de secol în Balcani, Ed. Aldo Press, București, 1999.

Grigoriev, Alex N. și Severin, Adrian, Debalcanizarea Balcanilor. O strategie pentru o pace durabilă, București, 31 octombrie 2006

IRIS Quarterely Policy Report, Spring 2000, Institute for Regional and International Studies, , 2000

Moisi, Dominique & Mertes, Michael, Europe’s Map…, Foreign Affairs, ian.-feb. 1995

Moreau Defarges, Philippe, Organizații internaționale contemporane, , Institutul European, 1998.

Nye, Joseph Jr., Understanding International Conflict, Pearson 2005

PfP Consortium and National Defence Academy Vienna, Information Management in the Field of Security Policy in the Southeast European Region, Vienna, October 2000

Pop, Adrian, Security: from Powder Keg to Cooperation, în Wim van Meurs, Prospects and Risks Beyond EU Enlargement. Southeastern Europe: Weak States and Strong International Support, 2003 Leske + Budrich, Opladen, pp.117 – 147

Pop, Adrian, Tentația tranziției. O istorie a prăbușirii comunismului în Europa de Est, Editura Corint, București, 2002

Simon, Jeffrey, Sources of Balkan Insecurity: the Need for a Comprehensive Strategy, in Strategic Forum, National Defense University, Institue for National Strategic Studes, No.150, October 1998

Simonen, Katariina, L’operation Force alliee: un cas d’intervention humanitaire, Ete 2000, College de Defense de l’OTAN

de Wijk, Rob, Boxhoorn, Bram, Hoekstra, Niklaas, NATO after Kosovo, Royal Netherland Military Academy, 2000

Wittkowski, Andreas, Stabilitate prin integrare? Europa de Sud-Est o provocare pentru Uniunea Europeană, Ed.Integrat, , 2000.

Sarcinschi, Alexandra, Băhnăreanu, Cristian Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (Zona Mării Negre și Balcani)

Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Editura Polirom, 2008

Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000

van Ham, Peter, The Rise of the Brand State, Foreign Affairs, sept.-oct. 2001

Understanding Global Issues Magazine, May, 2001

Publicații în formă electronică și Internet

A Secure Europe in a Better World: European Security Strategy, , 12 December 2003, www.eu.int/eudocs/

C.I.A., The World Factbook, www.cia.gov./library/publications/the-world-factbook/

http://www.kosovocompromise.com

Council of Europe, Advisory Committee On the Framework Convention For the Protection of National Minorities, Second Opinion on Kosovo adopted on 5 November 2009, 31 May 2010

Documentele Organizației pentru Cooperare și Securitate în Europa în www.osce.org

Documentele Organizației Națiunilor Unite în www.un.org

Documentele Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est în www.stabilitypact.org

Documentele NATO în www.nato.org

European Commission, CARDS Assistance Programme to the Western Balkans, Regional Strategy Paper, 2002-2006 în www.eu.int/eudocs/

European Stability Initiative, The Road to Thessaloniki- Cohesion and the Western Balkans, March 2003, în www.esiweb.org

European Stability Initiative, Breaking out of the Balkan Ghetto: why IPA should be changed, June 2005, în www.esiweb.org

Grigoriev, Alex N., Severin, Adrian, Debalcanizarea Balcanilor. O strategie pentru o pace durabilă, Institutul Ovidiu Șincai, octombrie 2006, http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Balcani.pdf

International Crisis Group, Balkan reports, www.icg.org

International Monetary Fund, Republic of Kosovo—IMF Staff Visit, Concluding Statement, Pristina, June 24, 2009

International Crisis Group, Kososvo’s Fragile Transition, Europe Report N°196 – 25 September 2008, www.icg.org

International Crisis Group, The Rule of Law in Independent Kosovo, Europe Report N°204 – 19 May 2010, www.icg.org

Phillips, David L., Realizing Kosova’s Independence, National Committee on American Foreign Policy, 01 May 2010

Stevens, Georgina, Filling the Vacuum: Ensuring Protection and Legal Remedies for Minorities in Kosovo, Minority Rights Group International, www.minorityrights.org

UN Security Council, Report of the Secretary-General on the United Nations Interim Administration in Kosovo, November 2008

UN Security Council, Report of the Secretary-General on the United Nations Interim Administration in Kosovo, 17 March 2009

Youth Initiative for Human Rights, State of Constriction? Governance and Free Expression in Kosovo, Pristina, 24 May 2010

Bibliografie:

Baylis, John, Smith, Steve, The Globalisation of World Politics. An introduction to international relations, second edition, Oxford, New York, Oxford University Press, 2001

Buzan, Barry, Jones, Charles și Little, Richard, The Logic of Anarchy: Neorealism to Structural Realism, Columbia University Press, , 1993

Buzan, Barry și Waever, Ole, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge University Press, 2003

Cristea, Darie, Balcanii – memorie și geopolitică, Editura Economică, București, 2005

Džihić Vedran, Kramer Helmut, Kosovo after . Is the EU’s EULEX Mission Delivering on its Promises?, Friedreich Ebert Stiftung, July 2009

Ebel, Robert D. and Peteri, Gabor, The Kosovo Decentralization Briefing Book, Kosovo Foundation for Open Society, Pristina, Kosovo, 2007

Enache, Camelia, Coman, Ion Tudor, Negocieri în Kosovo. Acordul de la Rambouillet (1998 -1999), Editura Lumen, 2008

Ferberbauer, Ernst M., Jurekovic, Predrag, Labarre, Frederic, Cutting or Tightening the Gordon Knot, The Future of Kosovo and the Peace Process in the Western Balkans after the Decision of Independence, National Defence Academy and Bureau for Security Policy, Vienna, October 2008

Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni (Centrul de Analiză și Documentare), Război în Balcani. Iugoslavia, primavara sângeroasă la sfârșit de secol în Balcani, Ed. Aldo Press, București, 1999.

Grigoriev, Alex N. și Severin, Adrian, Debalcanizarea Balcanilor. O strategie pentru o pace durabilă, București, 31 octombrie 2006

IRIS Quarterely Policy Report, Spring 2000, Institute for Regional and International Studies, , 2000

Moisi, Dominique & Mertes, Michael, Europe’s Map…, Foreign Affairs, ian.-feb. 1995

Moreau Defarges, Philippe, Organizații internaționale contemporane, , Institutul European, 1998.

Nye, Joseph Jr., Understanding International Conflict, Pearson 2005

PfP Consortium and National Defence Academy Vienna, Information Management in the Field of Security Policy in the Southeast European Region, Vienna, October 2000

Pop, Adrian, Security: from Powder Keg to Cooperation, în Wim van Meurs, Prospects and Risks Beyond EU Enlargement. Southeastern Europe: Weak States and Strong International Support, 2003 Leske + Budrich, Opladen, pp.117 – 147

Pop, Adrian, Tentația tranziției. O istorie a prăbușirii comunismului în Europa de Est, Editura Corint, București, 2002

Simon, Jeffrey, Sources of Balkan Insecurity: the Need for a Comprehensive Strategy, in Strategic Forum, National Defense University, Institue for National Strategic Studes, No.150, October 1998

Simonen, Katariina, L’operation Force alliee: un cas d’intervention humanitaire, Ete 2000, College de Defense de l’OTAN

de Wijk, Rob, Boxhoorn, Bram, Hoekstra, Niklaas, NATO after Kosovo, Royal Netherland Military Academy, 2000

Wittkowski, Andreas, Stabilitate prin integrare? Europa de Sud-Est o provocare pentru Uniunea Europeană, Ed.Integrat, , 2000.

Sarcinschi, Alexandra, Băhnăreanu, Cristian Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (Zona Mării Negre și Balcani)

Soulet, Jean-Francois, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Editura Polirom, 2008

Todorova, Maria, Balcanii și balcanismul, Editura Humanitas, București, 2000

van Ham, Peter, The Rise of the Brand State, Foreign Affairs, sept.-oct. 2001

Understanding Global Issues Magazine, May, 2001

Publicații în formă electronică și Internet

A Secure Europe in a Better World: European Security Strategy, , 12 December 2003, www.eu.int/eudocs/

C.I.A., The World Factbook, www.cia.gov./library/publications/the-world-factbook/

http://www.kosovocompromise.com

Council of Europe, Advisory Committee On the Framework Convention For the Protection of National Minorities, Second Opinion on Kosovo adopted on 5 November 2009, 31 May 2010

Documentele Organizației pentru Cooperare și Securitate în Europa în www.osce.org

Documentele Organizației Națiunilor Unite în www.un.org

Documentele Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est în www.stabilitypact.org

Documentele NATO în www.nato.org

European Commission, CARDS Assistance Programme to the Western Balkans, Regional Strategy Paper, 2002-2006 în www.eu.int/eudocs/

European Stability Initiative, The Road to Thessaloniki- Cohesion and the Western Balkans, March 2003, în www.esiweb.org

European Stability Initiative, Breaking out of the Balkan Ghetto: why IPA should be changed, June 2005, în www.esiweb.org

Grigoriev, Alex N., Severin, Adrian, Debalcanizarea Balcanilor. O strategie pentru o pace durabilă, Institutul Ovidiu Șincai, octombrie 2006, http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/Raport%20Balcani.pdf

International Crisis Group, Balkan reports, www.icg.org

International Monetary Fund, Republic of Kosovo—IMF Staff Visit, Concluding Statement, Pristina, June 24, 2009

International Crisis Group, Kososvo’s Fragile Transition, Europe Report N°196 – 25 September 2008, www.icg.org

International Crisis Group, The Rule of Law in Independent Kosovo, Europe Report N°204 – 19 May 2010, www.icg.org

Phillips, David L., Realizing Kosova’s Independence, National Committee on American Foreign Policy, 01 May 2010

Stevens, Georgina, Filling the Vacuum: Ensuring Protection and Legal Remedies for Minorities in Kosovo, Minority Rights Group International, www.minorityrights.org

UN Security Council, Report of the Secretary-General on the United Nations Interim Administration in Kosovo, November 2008

UN Security Council, Report of the Secretary-General on the United Nations Interim Administration in Kosovo, 17 March 2009

Youth Initiative for Human Rights, State of Constriction? Governance and Free Expression in Kosovo, Pristina, 24 May 2010