Jurisprudenta

INTRODUCERE

Pentru a putea discuta despre infracțiunile prevazute de Legislația Rutieră Română trebuie în primul rând sa întelegem cum și când a aparut primele încercări de a pune bazele unor reglementări în ceea ce privește circulația pe drumurile publice, ca primele demersuri a închegării unei legislații rutiere.

Prin urmare vom încerca să punem în valoare menționările și preocupările referitoare la transportul de persoane și bunuri și bineînțeles a reglementărilor acestui domeniu de activitate.

Cea mai relevantă mențiune este “Expunerea de motive”, susținută de ministrul de interne Alexandru Vaida Voevod în cadrul discuțiilor generale din Senatul României, referitoare la proiectul legii asupra circulației pe drumurile publice, pe care îl vom prezenta pe scurt în cele ce urmează.

Primele preocupări ale cârmuitorilor țărilor române, în domeniul transporturilor, au apărut ca urmare a necesității ținerii legăturilor în vederea schimbului de informații atât între ei cât și cu conducătorii altor state.

Pentru realizarea acestui lucru, încă cu mult înaintea lui Matei Basarab, a luat ființă un serviciu public de transporturi, care era pus sub conducerea Marelui Postelnic.

Ordinele referitoare la autoritățile din interiorul țării se transmiteau prin curieri care purtau denumirea de "Lipcani" și care erau puși sub conducerea unui "vătaf de lipcani".

Corespondența trimisă peste hotare era asigurată de curieri, care se numeau "călărași", aflați sub conducerea unui "vătaf de călărași". Călărașii, pe lângă faptul că erau curieri domnești, realizau și tranzitul corespondenței diferiților ambasadori străini cu suveranii altor țări, serviciul de transport putând fi întrebuințat de persoane aflate pe trepte sociale superioare.

lnteresantă este mărturia lui Paul de Alepo, care în calitate de arhidiacon, a însoțit pe Patriarhul Macarie în călătoria sa în Moldova și Muntenia în anul 1650 și care spunea:

"Astfel de cai și căruțe sunt aici în fiecare oraș, târg sau sat. Călătoria noastră era mai repede decât zborul unei păsări ".

O dezvoltare deosebită a cunoscut serviciul public de transporturi în epoca fanariotă, când, călătorul care pleca din București spre Urziceni, Buzău, Focșani sau spre Pitești, Câmpu Lung, Râmnicu Vâlcea sau spre Brăila, găsea la distanța de 20 de km, câte o stație unde se afla o căruță, cai și surugii pentru continuarea drumului.

Aceste stații se numeau "menziluri" și erau conduse de "căpitanii de menziluri".

Organizarea amănunțită a dotării și funcționării "menzilurilor" a fost efectuată în anul 1775 de către Alexandru lpsilante, printr-un hrisov.

Hrisovul lui lpsilante are darul de a fi primul regulament de circulație publică, constituind primul document care reglementează acest domeniu.

Prin intermediul hrisovului se stabileau atribuțiile polițienești ale "căpitanilor de menziluri" care trebuiau să asigure ca la fiecare "menzilhanea" (poșta) să funcționeze "o căpetenie de slujitori" ajutată de un "besliu" (păzitor) sau doi, după necesitate, care avea sarcina să asigure "paza drumului de oameni răi".

În București, primele manifestări ale preocupărilor pentru buna desfășurare a vehiculelor au existat, după cum rezultă din documentele emise de organele administrației, încă din vremea domniei lui Caragea-Vodă care, adresându-se Vel-Spătarului, îi ordona acestuia să ia măsuri de interzicere a circulației căruțelor care transportau lemne, fân și cherestea pe ulițele din preajma Podului Mogoșoaiei, toamna, când începeau ploile și noroaiele, indicându-se rute ocolitoare.

În anul 1801 domnitorul Alexandru Moruzi a cerut Agăi și Vel-Spătarului să ia măsuri împotriva vizitiilor "netrebnici" care circulau cu viteză, stricau podurile (pavajul cu butuci din lemn cu care erau acoperite unele drumuri) și nu se sfiesc a "sacatefsi" (a lovi) oamenii, dispunând că vizitii care vor produce pagube să fie trimiși și la ocnă.

Prima încercare de reglementare juridică referitoare exclusiv la domeniul circulației pe drumurile publice a avut loc, în România, în anul 1859, când, în București, se elaborează cu titlu experimental primul regulament intitulat "Ordonanța pentru reglementarea trăsurilor în București". Actul normativ prevedea, în principal, obligații în sarcina birjarilor care nu aveau voie să circule decât la pas, trebuiau să nu stropească pietonii și să circule cu multă atenție prin locurile strâmte.

Acest act experimental rămâne în vigoare timp de 9 ani, adică până în 1868, când Consiliul Comunal al Capitalei a votat la 9 aprilie un "Regulament pentru trăsurile de piață și București" care prevedea printre altele:"

nimeni nu e volnic a conduce trăsura fără livret;

trăsurile să fie curate și de buna stare, iar hrana cailor să fie: fân, ovăz și orz, căci orice trăsură cu cai în stare de slăbire se va opri d-a mai circula;

conducătorii să fie îmbrăcați curat, cu haine cuviincioase;

conducătorii n-au voie a fuma când sunt în mers cu mușterii;

birjarii prinși pe capră beți, se vor aresta;

toate trăsurile vor avea, noaptea, felinare aprinse.

De asemenea, "nu va putea ține hățurile în mână prin Capitală decât acela care va avea asupra sa un act semnat de notabilii suburbiei și de starostele respectiv, cum că are probitatea cerută și este capabil a conduce cu știința trebuincioasă, pentru siguranța publică și vor fi îmbrăcați curat cu uniformă, șapcă cu doua trese, surduc lung, până din jos de genunchi două rânduri de nasturi galbeni" . De asemenea, "să nu suie pe capră acela care nu a împlinit 21 de ani" ,…. "să meargă numai pe partea dreapta a străzilor și să nu transporte bagaje după ora 9 seara ."

Preocupări pentru buna organizare a deplasării vehiculelor a avut nu numai administrația Bucureștiului ci și a unor orașe de provincie. Astfel, în anul 1886, în luna februarie apare un Regulament asupra birjelor și circularea lor în orașul Focșani , precum și un regulament asupra circulației pe strade și trotuare".

Din cuprinsul acestor reglementări rezultă obligațiile conducătorilor de vehicule care trebuiau să cunoască bine străzile și adresele autorităților publice, să circule pe partea neocupata a străzii, să staționeze numai în locurile fixate, să fie îmbrăcați curat și să nu conducă în stare de ebrietate.

Iata ca in anul 1906 este publicat "Regulamentul poliției rulajului și circulației pe căile publice".

Studiind cuprinsul acestui act normativ, descoperim preocupări demne de toată aprecierea, unele dintre ele constituind demersuri premergătoare ale preocupărilor normative din zilele noastre.

Astfel, "persoanele care merg pe jos nu trebuie să meargă în calea vehiculelor și a animalelor conduse, ele trebuie să meargă pe acostamente așa că circulația în mijloc să fie liberă".

"La rândul lor conducătorii vehiculelor și ai animalelor sunt datori de a da semnale călătorilor pedeștri, că se apropie de ei, spre a nu sta în calea lor; semnalele vor fi date cu aparate sonore sau prin strigăte puternice."

Totodată, Regulamentul la care ne referim constituie primul act normativ care prevede norme tehnice pe care trebuie să le îndeplinească autovehiculele precum și obligațiile proprietarilor în acest domeniu. Spre exemplu, se stipula că autovehiculele trebuie să fie prevăzute cu frâne puternice cel puțin pe roțile din spate, care să poată fi acționate de la postul de conducere.

Pentru anumite categorii de autovehicule, proprietarii lor erau obligați să le prezinte data la trei luni la organele de circulație ale poliției pentru verificarea frânelor.

Dacă acestea nu corespundeau din punct de vedere tehnic se lua măsura scoaterii vehiculului din circulație. Un an mai târziu, în 1907, dispozițiile "Regulamentului poliției rulajului și circulației publice a fost completat cu primele dispoziții referitoare la obligativitatea ca toate persoanele care doresc să conducă autovehicule să posede "brevetul" de șofer, care putea fi obținut în urma susținerii unui examen.

Examinarea celor care doreau să obțină permis se efectua de către Prefectura de Poliție din București, care în decembrie 1907 a organizat primele examene. Autoritățile au luat această măsură ca urmare a creșterii îngrijorătoare a numărului de autovehicule care la începutul anului 1908, ajunsese la "impresionanta" cifra de 138 (o sută treizeci și opt) de automobile.

Introducerea primelor indicatoare de circulație pe șosele s-a hotărât la Congresul Internațional al Drumurilor, ținut la Paris în anul 1908, la care a participat și un reprezentant al României și care a semnat convenția adoptata.

Cu toate acestea, în România, practic, indicatoarele de circulație au fost introduse în anul 1913, când în țara noastră erau înregistrate 1300 de automobile.

După cum am prezentat, primele examene pentru obținerea permisului de conducere au fost organizate în decembrie 1907, dar primele cursuri de pregătire a celor care doreau permis de conducere au fost deschise abia în ianuarie 1911 și s-au finalizat trei luni mai târziu când toți cei 12 elevi au fost brevetați. Examenul a constat într-o probă de viteză pe șosea și o probă de frânare instantanee în momentul în care examinatorul arunca în fata automobilului aflat in plina viteză, un sac umplut cu paie.

La data de 11 octombrie 1913 a intrat în vigoare "Regulamentul pentru circulațiunea autovehiculelor" care prevedea o serie de condiții pentru admiterea în circulație a autovehiculelor.

În conformitate cu prevederile acestui regulament, pentru a fi admis să circule pe drumurile publice din țară și din străinătate, orice autovehicul trebuia să fie "recunoscut bun pentru circulație" de către o comisie ce funcționa pe lângă fiecare prefectură de județ și din care trebuia să facă parte "și un specialist de automobil, de preferință membru al Clubului Automobilistic Român".

De asemenea, conducătorul era obligat ca, înainte de plecarea în cursă, să verifice starea tehnică a autovehiculului și să ia toate măsurile "ca mașinăria să funcționeze conform celor prescrise în regulament", iar neîndeplinirea acestor obligații sau reguli atrăgeau răspunderea penală a persoanelor vinovate.

În afara prevederilor referitoare la starea tehnică a automobilelor, Regulamentul din 1913 aduce noi precizări, unele dintre ele de o deosebită importanță. Astfel, cu privire la viteza de circulație, se prevedea ca "iuțeala cursei trebuie astfel întocmită ca să evite nenorociri și să nu se împiedice circulația". "Pe drumuri puțin acomodate, când e întuneric sau ceață mare, la cotitura unei strade, la trecerea peste poduri sau șinele căilor ferate precum și atunci când mișcarea sau aglomerațiunile sunt mari, automobilul trebuie să meargă încet și cu băgare de seamă pentru ca să poată opri în cazurile necesare".

Dacă conducătorul băga de seamă că un cal sau un alt animal are frică de automobil sau sunt în pericol oamenii și animalele prin trecerea automobilului, atunci automobilul va merge încet de tot …. sau eventual va opri."

Întrucât efectele inexistenței sau insuficientei reglementări în domeniul circulației rutiere începuseră a-și face simțită prezența, prin creșterea numărului accidentelor și prin agravarea consecințelor acestora, în Regulamentul din 1913 au fost introduse precizări noi referitoare la reglementarea circulației și dirijarea vehiculelor. Au fost precizate sarcini pentru sergenții de stradă, care aveau obligația de a se preocupa mai serios de dirijarea autovehiculelor la intersecțiile din orașe. Pentru aceasta au fost create și noi mijloace de dirijare. Spre exemplu, s-a construit un suport metalic în care era fixat un stâlp ce avea la partea superioară o săgeată, manevrată prin rotire de către agentul de stradă indicându-se astfel conducătorilor "liber" sau "stop."

Tot cu titlu de noutate trebuie amintit că în Regulamentul la care facem referire au fost prevăzute primele norme referitoare la depășire precizându-se că "întrecerile unui alt vehicul se vor face pe partea stângă".

De asemenea, cu privire la viteza de deplasare se prevedea ca "iuțeala mersului automobilelor, tramcarelor și motoretelor nu va putea fi mai mare de 15 km/ora, în aglomerațiuni, orașe și la trecerea prin sate". Un aspect cu totul nou îl constituie prevederea conform căreia "luptele, întrecerile pe străzile orașului sunt cu desăvârșire interzise".

La 21 august 1921 intră în vigoare "Legea privitoare la circulația autovehiculelor" și Regulamentul de aplicare a acestei legi, care aduce noi precizări în legătură cu condițiile de bază ale circulației automobilelor.

Acestea se refereau în special la regulile ce trebuie respectate pentru deplasarea în siguranță pe drumurile publice precum și la înmatricularea și controlul stării tehnice al autovehiculelor.

De asemenea, legea prevedea că "viteza maximă cu care automobilele și celelalte vehicule cu tracțiune mecanică pot circula în orașe și în trecerile prin comune va fi de 12 km/ora, adică egal cu trapul cailor; la cotituri, în aglomerațiuni va fi redusă viteza cu 6 km/ora, adică egală cu pasul pedestrului".

Cu privire la obținerea permisului de conducere, legea din 1921 precizează că examenul va consta dintr-o probă practică și o probă orală, din care să rezulte ca solicitantul posedă suficiente cunoștințe de conducere și cunoaște perfect legea, regulamentul și ordonanțele referitoare la circulația automobilelor, teorie elementară de mecanică etc".

Ca urmare a aderării României la Convenția internațională pentru circulația autovehiculelor, încheiată la data de 24 aprilie 1926, are loc, în 1929, o primă armonizare a legislației rutiere române, reflectând concepții și realități diferite.

Drept urmare, Legea nr.213 / 22.10.1929 privind circulația pe drumurile publice, conținea un număr important de prevederi referitoare la interzicerea circulației vehiculelor care prezentau o stare tehnică necorespunzătoare din punct de vedere al siguranței circulației rutiere.

Conducerea fără permis eliberat de către autoritățile competente precum și încredințarea unui autovehicul spre a fi condus de către o persoană care nu posedă permis, erau considerate, de asemenea, infracțiuni. În cazul constatării recidivei sancțiunea era maximă și se aplica și măsura suspendării exercitării dreptului de a conduce, până la emiterea unei hotărâri judecătorești.

La data de 10 ianuarie 1931 este publicat "Regulamentul pentru aplicarea legii circulației pe drumurile publice", iar la data de 31 mai 1935 este promulgată "Legea pentru aderarea la Convențiile pentru unificarea semnalizării rutiere, la regimul fiscal pentru automobile și la aranjamentul dintre autoritățile vamale".

În anul 1947, la data de 21aprilie, a fost publicată "Legea supra circulației pe căile publice". În cuprinsul legii au fost prevăzute noi fapte care constituiau abateri de la regimul circulației, au fost definite noi infracțiuni, toate acestea în contextul unei redactări mai clare în comparație cu cele anterioare.

Necesitatea unei reglementari mai adecvate realităților timpului a condus la adoptarea Decretului nr.296/16.07.1949 care a abrogat toate dispozițiile anterioare referitoare la circulația pe drumurile publice.

De-a lungul timpului, intensificarea circulației rutiere determinată de creșterea numărului de autovehicule a condus la elaborarea unor noi acte normative tot mai complexe.

Astfel, in anul 1952, intra în vigoare Decretul nr. 143, care incrimina ca infracțiune nu mai puțin de 15 fapte, printre care: punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr de ordine fals, neprezentarea la verificare a autovehiculului de către proprietarul său sau deținătorul său, nedeclararea la organele de poliție a schimbării domiciliului de către cel pe numele căruia se află înscris în circulație autovehiculul, omisiunea de a cere radierea, baterea în fals a numărului de motor, etc.

În 1958, este adoptat Decretul nr.418, în care sunt preluate numai o parte dintre incriminările cuprinse în Decretul nr. 143/1952.

Deși multe dintre faptele prevăzute ca infracțiuni în acesta din urmă au fost dezincriminate, cele mai grave au continuat să constituie obiect al prevederilor penale.

Mai mult decât atât, au fost prevăzute fapte noi care până atunci nu constituiau infracțiuni.

Spre exemplu, se prevedea ca infracțiune exercitarea de presiuni asupra șefilor de garaje pentru a-i determina pe conducătorii de autovehicule să circule pe drumurile publice cu autovehicule a căror stare tehnică ar fi putut pune în pericol siguranța traficului.

În anul 1962, este dat publicității Decretul nr. 832 și lnstrucțiunile de aplicare a acestuia, acte nominative care nu făceau altceva decât să preia prevederile Decretului nr. 418/1958, modificând numai sistemul de sancționare prin înăsprirea acestui regim.

La data de 22 aprilie 1966, a fost adoptat Decretul nr. 328, privind circulația pe drumurile publice și Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 328/1966.

Comparativ cu legislația anterioară, trebuie subliniat faptul că Decretul nr. 328/1966, chiar dacă a preluat o serie de fapte pe care a continuat să le aprecieze ca fiind contravenții, totuși a redus numărul infracțiunilor, în condițiile în care unele fapte au căpătat acest caracter, cum ar fi, spre exemplu, sustragerea de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

Începând cu anul 1966, toate modificările care s-au adus legislației referitoare la circulația pe drumurile publice, au însemnat de fapt modificări aduse Decretului nr.328/1966 și Regulamentului de aplicare a acestuia

Prima modificare a celor doua acte normative a avut loc la data de 15 mai 1970, când Decretul nr.328/1966 și Regulamentul de aplicare a sa au fost republicate in forma modificata.

A doua modificare a Decretului și a Regulamentului menționate mai sus a avut loc în anul 1982.

La data de 1septembrie 1982, a fost publicat Decretul nr. 403 care aduce modificări și completări Decretului nr. 328/1966, republicat în 1970. Totodată, la data de 10 noiembrie 1982 au fost aduse completări și modificări la Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat.

Doi ani mai târziu este publicat Decretul nr. 214 care cuprindea modificările aduse Decretului nr. 328/1966, republicat, precum și modificările aduse Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat.

Nu aceeași soartă a avut-o și "Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat", deoarece, acesta a suferit numeroase modificări și completări, începând cu anul 1990.

Astfel, a fost modificat Regulamentul, precizându-se noi reglementări în domeniul înmatriculării și radierii autovehiculelor și remorcilor, dar si modificarea limitelor amenzilor contraventionale in regimul circulatiei pe drumurile publice.

Alta modificare din anul 1991 stabilea că în România nu pot fi înmatriculate autovehicule provenind din import, a căror vechime de fabricație este mai mare de 8 ani. Actul normativ mai prevedea și modificări referitoare la termenele de efectuare a inspecțiilor tehnice ale autovehiculelor.

La data de 15 septembrie 1994 a fost publicata o alta hotarare, care, modificând unele prevederi ale Regulamentului, preciza că obligația conducătorilor de vehicule de a opri subzistă și în cazul în care un autovehicul al poliției sau al controlului circulației din cadrul M.Ap.N., care însoțește o coloană oficială, folosește în mod prelungit avertizoarele speciale sonore și luminoase. De asemenea, se prevedea, pentru prima dată în legislația română, obligativitatea folosirii centurii de siguranță de către ocupanții locurilor din față ai autoturismelor, atunci când se deplasează pe drumurile din afara localităților.

Iata ca o alta modificare majora a Regulamentului a fost adusa in anul 1995 în ceea ce privește înmatricularea și radierea autovehiculelor și remorcilor, dar mai ales referitoare la permisul de conducere.

Astfel, prin această hotărâre au fost introduse în legislație noi categorii și subcategorii ale permisului și au fost modificate chiar și forma și conținutul permisului ca stare.

Ultima modificare a Regulamentului de aplicare a Decretului nr. 328/1966, republicat, a fost efectuata in anul 1998.

Elaborarea acestui act normativ a fost necesară datorită modificărilor majore care s-au produs în evoluția și existența societății românești începând cu anul 1990. A fost necesară modificarea Regulamentului, atât pentru a reglementa mai corect și mai în concordanță cu realitățile zilelor noastre relațiile sociale create pe baze noi, după 1990 cât și pentru a realiza o armonizare mai apropiată a legislației românești de legislațiile celorlalte state europene cu o economie dezvoltată.

De atunci au mai fost aduse modificari, completari si au fost aprobate alte noi hotarari,ordonante si acte normative in acest domeniu.

Inca din anul 1960 țara noastră a aderat la "Protocolul relativ la semnalizarea rutieră" și Convenția asupra circulației rutiere elaborate la Geneva în anul 1949 în Comisia Economică pentru Europa a O.N.U.

Astfel observam ca in Romania bazele unei Legislatii Rutiere si unui Regulament cu privire la circulatia pe drumurile publice au fost pune încâ din perioade foarte fragede ale evolutiei circulației rutiere.

Dezvoltarea societății moderne a determinat creșterea fără precedent a importanței transportului rutier în viața economică și socială. Creșterea importanței transportului rutier a impus, ca o cerință obiectivă, dezvoltarea unor ramuri de producție, precum construcția de mijloace de transport rutier de diferite tipuri, construcția de șosele, poduri, care, la rândul lor au impulsionat apariția altor ramuri de producție și a unor activități de interes social deosebit.

Numărul crescând al autovehiculelor, ca și intensificarea ritmului circulației pe drumurile publice duc la cresterea numarului infracțiunilor comise, prevăzute de legislația rutieră în vigoare.

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA SIGURANȚEI CIRCULAȚIEI PE DRUMURILE PUBLICE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

Infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice erau prevăzute în O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările  și completările ulterioare, în Capitolul VI intitulat „Infracțiuni și pedepse” – art. 84‐87 și 89‐94.    

O primă deosebire importantă se referă la faptul că în timp ce în legea actuală acest grup de infracțiuni este prevăzut în noul Cod penal în Titlul VII denumit „Infracțiuni contra siguranței publice”, Capitolul II („Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice”), în legea anterioară, aceste infracțiuni erau prevăzute în O.U.G.   nr. 195/2002, republicată, într‐un capitol distinct. Ca elemente de continuitate a incriminării unor asemenea fapte, consemnăm conținuturile juridice uneori identice, alteori asemănătoare cu cele prevăzute în noul Cod penal, precum și menționarea lor în capitole distincte. Considerăm că această soluție aleasă de legiuitor a fost determinată și de necesitatea armonizării legislației române cu cea a statelor membre ale Uniunii Europene.   

Constatăm, așadar, că  legiuitorul noului Cod penal, prin includerea acestor infracțiuni în grupul celor considerate a fi de pericol pentru siguranța publică, a acordat o atenție deosebită prevenirii  și combaterii criminalității în domeniul circulației pe drumurile publice. Fără  a realiza o ierarhizare a infracțiunilor în cadrul titlului în funcție de importanța valorilor sociale apărate, constatăm, totuși, că  în noul Cod penal, infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice sunt prevăzute în Capitolul II, după infracțiunile contra siguranței circulației pe căile ferate.

Infracțiunile contra siguranței reprezintă ansamblul faptelor penale prin a căror incriminare și sancționare se ocrotește acea valoare socială care este siguranța circulației pe drumurile publice. Această categorie de infracțiuni s-a constituit ca un grup aparte în cadrul infracțiunilor, ca urmare a amplificării și diversificării încălcărilor produse în cadrul circulației rutiere, a creșterii gradului de pericol al acestor încălcări, a necesității unei intervenții mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu pentru a asigura ocrotirea în mod corespunzător a valorii sociale puse în pericol.

Interzicerea sub sancțiuni penale a acestor fapte are ca scop, de regulă, să prevină săvârșirea altor fapte cu consecințe mai grave. Respectarea cu strictețe a regulilor de circulație pe drumurile publice previne o circulație haotică a autovehiculelor, împiedicând crearea acelor condiții susceptibile să amplifice pericolul intrinsec pe care îl prezintă circulația unui vehicul pe drumurile publice.

Pentru existența acestor infracțiuni nu este necesară producerea unui rezultat sub forma unei modificări fizice a realității înconjurătoare, pericolul social ce le este caracteristic rezultând din simplul fapt al nerespectării normelor legale care reglementează circulația pe drumurile publice. Asemenea infracțiuni constituie adevărate “infracțiuni obstacol”, sancționarea lor fiind destinată să prevină producerea unor consecințe mai grave, cum ar fi coliziunea unor autovehicule, rănirea mai mult sau mai puțin grav a unor persoane sau chiar pierderea de vieți omenești, fapte care pot constitui infracțiuni prevăzute și pedepsite de Codul Penal. Pe lângă dispozițiile speciale, se vor aplica și prevederile Codului Penal (partea generală), în legătură cu acele situații pe care legea specială nu le reglementează.

Infracțiunile contra siguranței circulației constituie un ansamblu de acte penale prin a căror incriminare si sancționare se urmărește protejarea valorii sociale reprezentate de siguranța circulației pe drumurile publice, dar și alte valori sociale precum, viața și sănătatea persoanelor, patrimoniul acestora. Această categorie de infracțiuni a atras atenția specialiștilor în mod deosebit, ca urmare a amplificarii și diversificării încălcărilor produse în cadrul circulației rutiere, a creșterii gradului de pericol al acestor violări, a necesității unei intervenții mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu spre a asigura protejarea efectivă și în mod corespunzător a valorilor sociale puse în pericol.

Frecvența accidentului de trafic rutier variază în raport cu parcul de autovehicule, dezvoltarea rețelei rutiere, centrele de aglomerare urbană. Cadrul lucrării noastre nu permite tratarea extensivă a acestui subiect, care a format obiectul a numeroase monografii și lucrări de specialitate. Ne vom limita astfel la o serie de generalități necesare cunoașterii împrejurărilor și condițiilor producerii accidentului și la aprofundarea problemelor cu aspect medico-legal și judiciar.

Accidentele datorate factorului uman au, în ordine următoarele cauze: excesul de viteză, neatenția pietonilor, depășirea neregulamentară și neasigurarea priorității de trecere, conducerea sub influența băuturilor alcoolice.

Alte cauze: conducerea imprudent, nesemnalizarea la schimbarea direcției de mers, neasigurarea la trecerile la nivel cu calea ferată, oboseala, boala, adormirea la volan, nerespectarea culorii semaforului electric sau a semnalelor agentului de poliție rutieră, conducerea fără permis etc.

În raport cu pericolul de accidentare, interesează: vârsta (conducătorii auto mai în vârstă produc mai puține accidente decât tinerii), experiența și calificarea profesională, oboseala, funcția vederii și alcoolismul.

Statisticile demonstreazăcă că, în medie, din 5 accidente rutiere grave, trei au loc din vina conducătorilor auto și, două din cea a pietonilor, bărbații se accidentează de patru ori mai mult decât femeile, iar nivelul mortalității cel mai ridicat este la persoanele din grupa de vârstă 18-25 de ani.

Accidentele datorate factorilor tehnici: defecțiuni ale sistemului de frânare, direcție, iluminare și de semnalizare. Pare incredibil, dar din totalul accidentelor rutiere factorilor tehnici le revin până la 5%. De cele mai multe ori, aceștia trebuie corelați cu factorul uman, în sensul lipsei de preocupare pentru construirea, întreținerea și revizia corespunzătoare a autovehiculelor.

Accidentele datorate factorilor rutieri: lățimea, declivitatea, curbura, natura și starea îmbrăcămintei, indicatoarele, refugiile, spațiile verzi etc, la care se adaugă alte surse de pericol ca: intersecțiile, podurile înguste, drumurile neiluminate, monotonia unor căi rutiere.

Infracțiunile contra siguranței circulației reprezintă ansamblul faptelor penale prin a căror incriminare și sancționare se ocrotește, în principal, acea valoare socială care este securitatea circulației pe drumurile publice. Această categorie de infracțiuni s-a constituit ca un grup aparte în sistemul infracțiunilor ca urmare a amplificării și diversificării încălcărilor produse în cadrul circulației rutiere, a creșterii gradului de pericol al acestor încălcări, a necesității unei intervenții mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu spre a asigura ocrotirea în mod corespunzător a valorii sociale puse în pericol.

Respectarea cu restricție a regulilor de circulație pe drumurile publice previne o circulație haotică, anarhică a vehiculelor, împiedicând crearea acelor condiții susceptibile să amplifice pericolul intrisec pe care-l prezintă circulație unui vehicul pe drumurile publice.

În literatura de specialitate s-a subliniat, de drept cuvânt, că majoritatea infracțiunilor la regimul rutier, reprezintă o specie aparte de infracțiuni de pericol (formale) și anume aceea a infracțiunilor obstacol.

Pericolul generat de săvârșirea lor constă în crearea condițiilor favorabile săvârșirii unor infracțiuni sau cel puțin a unui accident de circulație, ori în aceea că împiedică identificarea făptuitorului și cercetarea împrejurărilor concrete de săvârșire a unor infracțiuni în cadrul circulației rutiere.

Pentru existența infracțiunilor la regimul rutier nu este necesară producerea unei leziuni, a unui rezultat sub forma unei modificări fizice a realității înconjurătoare; pericolul social ce le este caracteristic rezultă din simplul fapt al neobservării normelor legale care reglementează circulație pe drumurile publice.

Asemenea infracțiuni constituie adevărate “infracțiuni obstacol, sancționarea lor fiind destinată să prevină producerea unor, consecințe grave, cum ar fi, de pildă, coliziunea unor autovehicule și avarierea sau distrugerea lor, rănirea mai mult sau mai puțin gravă a unor persoane, sau chiar pierderea de vieți omenești, fapte care pot constitui infracțiuni prevăzute și pedepsite de Codul penal.

În cadrul circulației rutiere se pot produce nu numai încălcări ale regulilor de circulație pe drumurile publice, dar, odată cu acestea, și alte încălcări de lege.

Vehiculele (mai ales autovehiculele) care circulă pe șosele, străzi, drumuri constituie o sursă importantă de pericole pentru cetățeni și drumuri publice. Ele pot determina, ca urmare tot a nerespectării regulilor de circulație, pierderi de vieți omenești ori vătămări corporale, fapte care se găsesc incriminate distinct în Codul penal.

Răspunderea penală a făptuitorului în aceste cazuri va fi atrasă atât de prevederile legii speciale, cât și de prevederile Codului penal.

Este posibil ca autovehiculul să fie folosit ca instrument, deosebit de periculos, prin dimensiunile și accelerația care i se poate imprima, pentru a produce unele urmări de o mare gravitate: moartea sau vătămarea unei persoane, distrugerea unor bunuri etc. În aceste cazuri nu se vor mai aplica concomitent prevederile legii speciale și ale Codului penal ci numai dispozițiile Codului penal, deoarece, prin ipoteză, făptuitorul n-a încălcat nici o regulă de circulație, ci a folosit autovehiculul, în materialitatea lui, pentru a provoca anumite urmări fizice, anumite modificări ale realității exterioare, specifice unor infracțiuni (omor, vătămare corporală, distrugere etc.).

Dar autovehiculul poate constitui și obiectul material al unor infracțiuni. Astfel, ar putea constitui obiect material al infracțiunii de abuz de încredere (de exemplu, când o persoană folosește, peste termenul stabilit și după ce i s-a cerut și a refuzat restituirea autovehiculului pe care proprietarul acestuia i l-a încredințat) ori al infracțiunii de înșelăciune (de exemplu, în cazul vânzării aceleiași mașini la mai mulți cumpărători).

De asemenea, autovehiculul ar putea constitui obiect material al unei infracțiuni de serviciu. Plenul Tribunalului Suprem a statuat prin decizia de îndrumare nr. 1/1968 că avarierea sau distrugerea din culpă, de către funcționar, cu ocazia conducerii pe drumurile publice, în cadrul unei sarcini de serviciu, a autovehiculului care i-a fost încredințat în scopul conducerii constituie infracțiunea de neglijență în serviciu. Tot astfel prin decizia de îndrumare nr. 10/1968 Plenul Tribunalului Suprem a statuat că conducătorul auto, făcând parte din personalul unei unități publice, dacă folosește autovehiculul în mod abuziv – fără autorizația necesară în interes personal etc – săvârșește infracțiunea de abuz în serviciu, atunci când fapta sa întrunește și celelalte elemente constitutive ale acestei infracțiuni; în cazul în care, cu prilejul folosirii abuzive a autovehiculului, inculpatul provoacă din culpă o pagubă avutului public sau privat, ori o tulburare a bunului mers al unității, el săvârșește și infracțiunea de neglijență în serviciu, dacă sunt întrunite și celelalte elemente constitutive ale acestei infracțiuni.

Corespunzător dezvoltării și modernizării în ritm rapid a parcului național de autovehicule și intensificării traficului rutier, circulația pe drumurile publice a primit o nouă reglementare prin OUG nr. 195/2002 și prin HG pentru aprobarea regulamentului nr. 85/2003 de aplicare a OUG 195/2002.

Aceste acte normative prevăd o gamă variată de dispoziții cu finalitate preventivă și educativă, reglementând conduita tuturor persoanelor care folosesc drumurile publice și în principal a conducătorilor de vehicule.

Pentru cazurile de încălcare a normelor de circulație au fost prevăzute mijloace adecvate de constrângere, penale și administrative.

Unele infracțiuni au fost preluate din vechea legislație, altele au fost modificate în ce privește anumite aspecte; de asemenea au fost introduse și unele infracțiuni noi.

Infracțiunile contra siguranței circulației rutiere sunt prevăzute în capitolul III din OUG 195/2002:

– punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori remorci neînmatriculate sau a unui tramvai neînregistrat (art. 77 alin. 1);

– punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare ori tractarea unei remorci cu număr fals de înmatriculare (art. 77 alin. 2);

– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul care nu are drept de circulație în România sau a unui autovehicul al cărui certificat de înmatriculare a fost reținut pentru defecțiuni tehnice grave la sistemul de direcție ori frânare și ale cărui plăcuțe cu numerele de înmatriculare au fost retrase (art. 77 alin. 3);

– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai, de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul respectiv ori acesta i-a fost retras sau anulat ori căruia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată (art. 78 alin. 2)

– se sancționează și persoana care încredințează cu știință un autovehicul sau tramvai, pentru conducerea pe drumurile publice, unei persoane care se află în una din situațiile prevăzute la alin. 1 și 2 sau unei persoane care suferă de o boală psihică ori se află sub influența unor produse ori substanțe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora (art. 78 alin. 3);

– conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație ce depășește 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau care se află sub influența unor produse ori substanțe stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora (art. 79 alin. 1);

– refuzul, împotrivirea sau sustragerea unei persoane care conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ori a consumului de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora sau testării aerului expirat (art. 79 alin. 4);

– părăsirea locului accidentului fără încuviințarea poliției ori a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, precum și modificarea sau ștergerea urmelor accidentului de către conducătorul oricărui vehicul angajat într-un accident de circulație de pe urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni (art. 81 alin. 1);

– consumul de alcool sau de produse ori substanțe stupefiante sau al medicamentelor cu efecte similare acestora după producerea unui accident de circulație de pe urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multe persoane, până la testarea alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice (art. 82 alin. 1);

– neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 11 alin. 1 din OUG 195/2002 de către cadrele medicale abilitate, în cazul producerii unui accident de circulație de pe urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, ca urmare a afecțiunilor medicale ale conducătorului auto (art. 83 alin 1);

– distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare, cu intenție, a indicatorilor, semafoarelor, amenajărilor rutiere sau a vehiculelor ori crearea de obstacole pe carosabil, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației pe drumurile publice (art. 84 alin. 1);

– instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea pozițiilor acestora, fără autorizația eliberată de autoritățile competente, de natură să inducă în eroare participanții la trafic, dacă prin aceasta s-a cauzat producerea unui accident de circulație (art. 84 slin. 2);

– organizarea sau participarea la concursuri neautorizate, precum și blocarea cu intenție a drumului public cu obiecte sau vehicule ori de către una ori mai multe persoane, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la liberă circulație a celorlalți participanți la trafic (art. 84 alin. 3);

– neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de verificare tehnică ori inspecție tehnică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor, de către cei care au asemenea îndatoriri ori a celor referitoare la efectuarea unor reparații sau intervenții tehnice, în cazul în care au avut ca urmare producerea unui accident de circulație (art. 85 alin. 1);

– repararea autovehiculelor având urme de accident fără autorizația eliberată de poliție (art. 85 alin. 2);

– eliberarea autorizației pentru lucrări de construire, modificare, modernizare sau de reabilitare a drumului public, amplasarea unor construcții, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără acordul poliției specializate (art. 86 alin. 1);

– cu pedeapsa prevăzută la alin. 1 se sancționează și persoana care nu respectă condițiile stabilite de poliție specializată pentru amenajarea accesului rutier la drumul public, în cazul construcțiilor amplasate în zona acestuia, dacă prin aceasta se pun în pericol fluența și securitatea rutieră (art. 86 alin. 2);

– neluarea măsurilor pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu cale ferate, precum și modificarea acestora fără acordul poliției (art. 86 alin. 3).

De remarcat că noua reglementare a circulației pe drumurile publice cuprinde un număr mai mare de infracțiuni decât în trecut.

Modificările și completările ce s-au adus legislației rutiere au fost impuse de necesitatea sporirii, în continuare, a fluenței și siguranței traficului rutier, a prevenirii cu mai multă eficiență a accidentelor de circulație.

CAPITOLUL II. ASPECTE GENERALE PRIVIND DISPOZIȚIILE CODULUI PENAL ÎN VIGOARE ÎN RAPORT CU CELE DIN LEGEA ANTERIOARĂ ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACȚIUNEA DE PĂRĂSIRE A LOCULUI ACCIDENTULUI ORI MODIFICAREA SAU ȘTERGEREA URMELOR ACESTUIA

Articolul 89 din OUG nr. 195/2002 modificată incriminează două fapte de ilicit penal: părăsirea locului accidentului (alineatul 1) și modificarea stării locului sau ștergerea urmelor accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane.

Obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de art. 89 din OUG nr. 195/2002 îl constituie valoarea socială constând în siguranța circulației pe drumurile publice și relațiile sociale create în jurul acestei valori pentru a căror ocrotire legiuitorul a instituit în sarcina conducătorului vehiculului sau a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicați într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, a obligației de a nu părăsi locul producerii accidentului fără încuviințarea organelor de poliție.

Rațiunea impunerii de către legiuitor a unei asemenea obligații rezidă în accea că, în momentul producerii unui accident cu victime sau ca urmare a comiterii unei infracțiuni, organele judiciare sunt chemate să stabilească cu acuratețe împrejurările producerii accidentului, să identifice persoanele suspecte de comiterea acestuia, să adune probe concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condițiilor reale care să servească în operațiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovați. În literatura de specialitate s-a arătat că infracțiunea de părăsire a locului accidentului are și un obiect juridic adiacent, fiind ocrotite în subsidiar prin incriminarea acestei fapte și relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, fiind îngreunată, în cazul săvârșirii acestei infracțiuni, activitatea de aflare a adevărului, precum și relațiile sociale referitoare la acordarea primului ajutor victimelor accidentelor de circulație, opinie la care ne raliem și noi. Fiind o infracțiune de pericol, pentru care nu există un suport material al valorii sociale ocrotite, infracțiunea este lipsită de obiect material.

Noul Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, aduce o serie de modificări importante atât în partea generală, cât și în partea specială. Printre modificările intervenite în partea specială, semnalăm  și includerea infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice într‐un capitol special. Astfel, legiuitorul noului Cod penal, într‐un titlul special, respectiv Titlul VII denumit „Infracțiuni contra siguranței publice”, a inclus în capitole distincte unele infracțiuni prin care sunt apărate cele mai importante valori sociale, specifice acestui grup. În noua concepție, acordându‐se o atenție deosebită  infracțiu‐ nilor contra siguranței circulației pe drumurile publice, acestea au fost incluse în Capitolul II al titlului menționat, cu aceeași denumire.

Ca elemente de noutate absolută în literatura juridică de specialitate, menționăm: examinarea infracțiunilor prin prisma noilor dispoziții ale legii, prezentarea practicii judiciare relevante pentru fiecare infracțiune în parte, unele aspecte procesuale și situațiile tranzitorii. Alte elemente de noutate privesc examinarea a două infracțiuni specifice domeniului, respectiv uciderea din culpă  și vătămarea corporală  din culpă  în cazul accidentelor de circulație, ambele analizate cu trimiteri directe la practica judiciară relevantă, care a rămas de actualitate și în contextul intrării în vigoare a legii noi.

Noul Cod Penal prevede următoarele în art. 338:

(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

    (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

    (3) Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când:

    a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;

    b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;

    c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;

    d) victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

CAPITOLUL III. ELEMENTE PREEXISTENTE

Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, care prezintă pericol social și este săvârșită cu vinovăție. În literatura de specialitate infracțiunea a primit definiri diferite.

Astfel, infracțiunea a fost definită ca: “orice fapt incriminat de lege și sancționat cu pedeapsă”; “o faptă antijuridică și culpabilă, sancționată penalicește”; “acțiunea sau omisiunea, definită prin legea penală si pedepsită cu anumite pedepse, de asemenea fixate de aceasta”.

Spre deosebire de vechiul cod, noul C. pen. a consacrat împărțirea faptelor prevăzute de legea penală ca infracțiuni în crime și delicte, criteriul de diferențiere reprezentându-l gravitatea faptelor: “faptele prevăzute de legea penală ca infracțiuni se împart, după gravitatea lor, în crime si delicte” (art.3 C. pen).

Altfel spus, infracțiunea este definită ca genul proxim, crimele și delictele constituind diferențele specifie. Prin crime, se va înțelegea acele încălcări ale legi penale sancționate cu cele mai severe pedepse principale detențiunea pe viată si detențiunea severă între 15 și 30 de ani), iar prin delicte, se va înțelege acele încălcări pentru care legea prevede pedepse principale mai ușoare ( închisoarea strictă între un an și 15 ani, închisoarea între 15 zile și un an, amenda sub forma zilelor amenda între 5 si 360 de zile, munca in folosul comunității).

Noțiunea generală de infracțiune ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenții sau abateri disciplinare. G. Antoniu în cartea intitulată “Reflecții asupra conceptului de infracțiune” consideră că această noțiune desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune. Este accepțiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.

Noțiunea de infracțiune provine din substantivul latinesc” infractio” care semnifică spargere, frângere. În “Droit penal general” a lui J. Prandel se arată, că prin infracțiune se înțelege orice acțiune sau omisiune pe care societatea o interzice sau amenințarea unei pedepse.” Dacă legislația penală burgheză nu se ocupă de infracțiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenție suficientă. “Toți autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiția infracțiunii ca noțiune generală”.

F. Liszt afirmă că “infracțiunea este “acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă”. După Garraud infracțiunea este o “faptă căreia în complexul instituțiilor juridice ale statului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”. Vouin și Leute susțin că infracțiunea este “ un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”. Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele când dă definiția infracțiunii.

“Infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește.” Art. 17 din vechiul Cod Penal definește infracțiunea, ca fiind “fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”. Art. 15 din actualul Cod penal definește infracțiunea ca fiind “fapta prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvâșit-o“.  Infracțiunea reprezintă o comportare negativă în sensul neîndeplinirii unei obligații impuse de lege. G. Levasseur apreciază, că potrivit concepției realiste periculozitatea socială are semnificația unei fapte contrare ordinii sociale, prin atitudinea sa de a tulbura aceasta ordine. 

A. Obiectul juridic special

Obiectul infracțiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracțiuni. Lipsa acestuia conduce la inexistența infracțiunii.

În doctrina penală, obiectul infracțiunii este considerat ca fiind valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau vătămate prin fapta infracțională. Potrivit unor autori italieni, obiectul juridic al infracțiunii nu cuprinde doar entități materiale, ci și nemateriale și chiar valori spirituale. De aici rezultă și împărțirea infracțiunilor în infracțiuni de rezultat și infracțiuni de pericol, căci valorile ocrotite și care fac parte din obiectul juridic al infracțiunii pot fi supuse atât unei agresiuni efective, cât și amenințate cu producerea unui rezultat dăunător.

Valorile sociale protejate de legea penală sunt cele indicate în C. pen.: „România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.

În literatura juridică de specialitate, obiectul juridic este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai întins sau mai restrâns de relații sociale născute în legătură cu valoarea socială ocrotită și care este periclitată ori vătămată prin infracțiune.

Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal.

Obiectul juridic generic (de grup) este format din grupul de valori sociale de aceeași natură ocrotite prin normele de drept penal. În funcție de acesta sunt împărțite infracțiunile în partea specială a codului penale, pe titluri și capitole. Astfel, regăsim în cod, infracțiuni contra vieții, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiției etc.

Obiectul juridic specific este reprezentat de valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. În cadrul unui capitol sau titlu al codului penal, fiecare infracțiune are un obiect juridic special propriu, chiar dacă el se încadrează într-un grup anume. Diferența între obiectul juridic generic și cel special, este deci una de la gen la specie. De exemplu, dacă omorul și pruncuciderea sunt două infracțiuni care se încadrează în grupul infracțiunilor contra vieții, adică al cărei obiect juridic generic este viața, totuși, obiectul juridic special al infracțiunii de omor este viața oricărei persoane, în timp ce obiectul juridic special al infracțiunii de pruncucidere este viața copilului nou-născut, cele două diferențiindu-se astfel în cadrul grupului. O categorie aparte a obiectului juridic special, este obiectul juridic complex. El este specific infracțiunilor complexe și este format dintr-un obiect juridic principal (valoarea socială principală căreia i se aduce atingere) și un obiect juridic secundar, adiacent (valoarea socială secundară căreia i se aduce atingere). În funcție de obiectul juridic principal, infracțiunea este inclusă într-un anumit titlu și capitol din codul penal. De exemplu, infracțiunea de tâlhărie este una complexă, având un obiect juridic complex. Obiectul ei juridic principal este reprezentat de relațiile sociale privind patrimoniul, în timp ce obiectul juridic secundar poate fi demnitatea, viața, sau integritatea fizică ori psihică. O infracțiunea complexă poate leza mai multe relații sociale secundare, după cum rezultă și din exemplul dat mai-sus cu infracțiunea de tâlhărie, fără a fi singura de acest fel.

Obiectul juridic al infracșiunii de părăsire a locului accidentului îl constituie valoarea socială constând în siguranța circulației pe drumurile publice și relațiile sociale create în jurul acestei valori pentru a căror ocrotire legiuitorul a instituit în sarcina conducătorului vehiculului sau a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicați într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, a obligației de a nu părăsi locul producerii accidentului fără încuviințarea organelor de poliție.

Rațiunea impunerii de către legiuitor a unei asemenea obligații rezidă în accea că, în momentul producerii unui accident cu victime sau ca urmare a comiterii unei infracțiuni, organele judiciare sunt chemate să stabilească cu acuratețe împrejurările producerii accidentului, să identifice persoanele suspecte de comiterea acestuia, să adune probe concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condițiilor reale care să servească în operațiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovați.

În literatura de specialitate s-a arătat că infracțiunea de părăsire a locului accidentului are și un obiect juridic adiacent, fiind ocrotite în subsidiar prin incriminarea acestei fapte și relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, fiind îngreunată, în cazul săvârșirii acestei infracțiuni, activitatea de aflare a adevărului, precum și relațiile sociale referitoare la acordarea primului ajutor victimelor accidentelor de circulație, opinie la care ne raliem și noi. Fiind o infracțiune de pericol, pentru care nu există un suport material al valorii sociale ocrotite, infracțiunea este lipsită de obiect material.

Obiectul juridic pentru fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a sterge urmele accidentului este reprezentat de relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, fapta interesând chiar distrugrerea probelor, baza oricărei cauze penale.

B. Obiectul material

Obiectul direct nemijlocit, cel mai adesea cunoscut sub numele de obiect material este caracteristic infracțiunilor la care valoarea socială este exprimată într-o entitate materială. Încercând o definiție, putem spune că obiectul material este acela asupra căruia se răsfrânge acțiunea sau inacțiunea specifică elementului material al infracțiunii. Obiectul material este o entitate materială, în timp ce obiectul juridic, fie că e generic sau special, este o valoare socială și juridică. Nu toate infracțiunile au obiect material, de aceea, infracțiunile care au obiect material sunt infracțiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infracțiuni de pericol. De exemplu, infracțiunea de omor are ca obiect material, corpul persoanei, întrucât asupra acestuia se răsfrânge acțiunea de a ucide, specifică elementului material al acestei infracțiuni. În același timp, infracțiunea de mărturie mincinoasă nu prezintă obiect material, întrucât acțiunea de minți sau inacțiunea martorului de a nu spune tot ceea ce știe cu privire la elementele asupra căruia a fost întrebat nu se răsfrânge asupra ceva material, chiar dacă declarația martorului este redactată într-un înscris.

Infracțiunea de părăsire a locului accidentului nu are obiect material. Atunci când victimele suportă o vătămare corporală, a sănătății sau decesul prin neacordarea primului ajutor (medical), corpul acestora devine obiect material.

Obiectul material in cazul modificării stării locului sau stergerii urmelor accidentului îl constituie locul a cărui stare a fost modificată sau urmele accidentului, atunci când ele au consistență materială (de exemplu, spălarea pneurilor, spălarea urmelor de pe carosabil, îndepărtarea cadavrului victimei, care astfel devine obiect material etc.).

C. Subiecții infracțiunii

Noțiunea de subiecți ai infracțiunii desemnează persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin însăși săvârșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia.

Doctrina de drept penal face distincție între subiectul activ (care poate fi atât o persoana fizică, cât și o persoană juridică) și subiectul pasiv al infracțiunii, care poate fi orice persoană, inclusiv statul.

Subiectul activ. Are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune – fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă și la care participă în calitate de autor, instigator sau complice.

Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect activ al infracțiunii, trebuie îndeplinite anumite condiții de ordin general, iar în cazul anumitor infracțiuni trebuie îndeplinite anumite condiții speciale.

Condițiile generale sunt următoarele:

condiții cu privire la vârstă;

condiții cu privire la responsabilitate;

condiții cu privire la libertatea de voință și acțiune.

Condițiile cu privire la vârsta de la care se poate angaja răspunderea penală a persoanei fizice sunt stabilite de C. pen. Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii. Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înțelege capacitatea persoanei de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârșită.

Așadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are discernământ, neputându-se angaja răspunderea penală. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani este prezumat relativ că nu are discernământ, el răspunzând penal numai în cazul în care se dovedește că a lucrat cu discernământ în comiterea faptei. Minorul cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 ani este prezumat relativ că are discernământ. Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către organele judiciare.

Condiții cu privire la responsabilitate. Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-și da seama de faptele sale (acțiuni sau inacțiuni), de rezonanța socială a acestora, precum și de puterea de a-și determina și dirija în mod conștient voința în raport cu aceste fapte.

Așadar, responsabilitatea se apreciază prin prisma a doi factori:

– factorul intelectiv, ce presupune capacitatea persoanei de a înțelege semnificația acțiunilor, inacțiunilor sale și a urmărilor acestora;

– factorul volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale, pe care le dirijează în mod conștient.

Responsabilitatea este prezumată relativ în cazul oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani.

Condiții cu privire la libertatea de voință și acțiune. Libertatea de voință și acțiune este condiția generală a subiectului activ al infracțiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârșirii faptei și a avut libertatea de hotărâre și libertatea de acțiune potrivit propriei sale voințe.

Condiții speciale privind subiectul activ al infracțiunii. Aceste condiții se referă la anumite calități speciale pe care trebuie să le posede subiectul activ, lipsa acestora ducând la inexistența infracțiunii sau la o altă încadrare juridică. Când în cazul unei infracțiuni se solicită ca subiectul activ să aibă o anumită calitate spunem că acesta este calificat sau circumstanțiat.

Astfel, pentru existența infracțiunii de trădare, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de cetățean al României; calitatea de străin, pentru infracțiunea de spionaj; calitatea de militar, pentru unele infracțiuni contra capacității de apărare a patriei. De asemenea, calitatea de funcționar sau funcționar public a subiectului activ condiționează existența multor infracțiuni în dreptul nostru penal.

Pe lângă răspunderea penală a persoanei fizice, Codul penal instituie și răspunderea penală a persoanei juridice79.

c1. Subiectul activ

Subiect activ este conducătorul auto (subiect calificat deoarece, spre exemplu, ceilalți pasageri ai vehiculului pot părăsi locul accidentului, urmând să răspundă, eventul, numai pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor a victimelor – art. 315 si 316 C. pen.), care poate fi orice persoană. Mențiunile anterioare cu privire la instructor si examinator rămân si aici valabile.

Subiect activ al infracțiunii de părăsire a locului accidentului poate fi o persoană fizică care are calitatea de:

– conducător al unui vehicul;

– instructor auto, aflat în procesul de instruire;

– examinator al autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere,

– persoana care modifică starea locului sau a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, putând avea această calitate orice persoană. care au fost implicată într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni. Prin urmare vorbim în cazul acestei infracțiuni despre un subiect activ calificat, legea instituind condiții speciale privind calitatea sa.

Subiect activ în cazul modificării stării locului sau stergerii urmelor accidentului îl constituie locul a cărui stare a fost modificată sau urmele accidentului poate fi "oricare persoană", asadar nu doar conducătorul auto care a provocat accidentul de circulație, de exemplu un martor ocular al accidentului. Deci subiectul activ nu mai este unul calificat.

c2. Subiectul pasiv

În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată sau periclitată prin infracțiune.

Pentru ca o persoană să aibă calitatea de subiect pasiv al infracțiunii, trebuie îndeplinite anumite condiții generale și speciale.

Condiții generale. Persoana fizică sau juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana păgubită prin infracțiune.

Însă, există și cazuri când persoana păgubită este alta decât subiectul pasiv al infracțiunii (de exemplu, în cazul infracțiunii de omor persoana păgubită poate fi persoana care se află în întreținerea victimei).

Condiții speciale. Aceste condiții speciale privind subiectul pasiv al infracțiunii sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni. Astfel, pentru existența infracțiunii de pruncucidere este necesar ca subiectul pasiv să aibă calitatea de nou-născut al mamei ucigașe, pentru existența infracțiunii de dare de mită, subiectul pasiv trebuie să fie un funcționar sau funcționar public etc. Când în cazul unei infracțiuni se solicită ca subiectul pasiv să aibă o anumită calitate spunem că acesta este calificat sau circumstanțiat.

Subiect pasiv principal în cazul infracțiunii de părăsire a locului accidentului este statul, ale cărui reguli au fost încălcate. Reglementarea legală are, nu doar scopul protejării victimelor (prin acordarea primului ajutor, prin posibilitatea reparării prejudiciului), ci și înfăptuirea justiției, tragerea la răspundere penală a infractorului, al cărei unic titular este. Or, părăsirea locului accidentului îl împiedică să îsi exercite aceste atribuții. Subiect pasiv secundar sunt victimele care suportă consecințele săvârsirii acestei infracțiuni, prin neacordarea primului ajutor (medical).

În cazul modificării stării locului sau stergerii urmelor accidentului, subiect pasiv este tot statul. În mod excepțional subiect pasiv poate fi victima care a suferit o vătămare corporală, atunci când autorul infracțiunii modifică sau sterge urme cu privire la ea (de exemplu, schimbarea poziției victimei, înlăturarea unor obiecte sau alte urme personale ale infractorului de pe corpul victimei etc.), cu condiția ca aceste modificări ale urmelor să provoace victimei un prejudiciu fizic sau moral, altfel corpul victimei este doar obiect material. Pe de altă parte, stergerea sau modificarea urmelor accidentului de pe corpul unei victime decedate nu o transformă pe aceasta în subiect pasiv, corpul acesteia devenind doar obiect material.

D. Participația penală

Pluralitatea de infractori presupune cooperarea mai multor persoane, cu vinovăție la săvârșirea unei infracțiuni. Dacă nici o persoană nu a acționat cu vinovăție la comiterea faptei nu se poate reține o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta, fiind săvârșită fără vinovăție, nu este infracțiune.

Formele pluralității de infractori. Potrivit doctrinei, pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:

pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară este forma pluralității de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăși natura acesteia. În acest caz fiecare participant este considerat autor și va răspunde în funcție de rezultatul produs.

pluralitatea constituită. Este aceea formă a pluralității de infractori, ce presupune gruparea mai multor persoane cu scopul de a săvârși infracțiuni. Această formă de pluralitate implică existența unui grup organizat, ce are un scop ilicit, precum și o anumită ierarhie în cadrul grupului.

pluralitatea ocazională sau participația penală este forma pluralității de infractori în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât era necesar. Spre deosebire de celelalte două forme de pluralitate, în cazul participației penale fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârșirea infracțiunii și va răspunde penal în funcție de contribuția adusă la săvârșirea acesteia. Avem de a face cu o pluralitate ocazională dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, la comiterea acesteia să fi contribuit mai multe persoane decât era necesar în mod obișnuit, toți participanții să fie animați de aceeași voință comună de a săvârși fapta prevăzută de legea penală și, în fine, fapta să fie considerată ca infracțiune.

Participația penală se prezintă sub mai multe forme sau feluri.

a. După criteriul atitudinii psihice față de rezultatul faptei comise cu voința comună de a coopera se disting: participația proprie, sau perfectă, în care toți participanții acționează cu aceeași formă de vinovăție (de exemplu, toți cu intenție) și participația improprie, în care unii dintre participanți acționează cu o anumită formă de vinovăție iar alții cu alta sau chiar fără vinovăție (de exemplu, unii cu intenție și alții din culpă). Această clasificare prezintă importanță sub aspectul tratamentului penal, așa cum acesta rezidă din cadrul dispozițiilor 31 Codului penal, și anume urmându-se sistemul diversificării pedepselor. Astfel, deoarece instigatorul și complicele contribuie la săvârșirea faptei cu intenție, ei urmează să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul când a comis fapta din culpă, va fi sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. În situația în care autorul săvârșește fapta fără vinovăție acesta nu va fi sancționat, în schimb instigatorul și complicele vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care au instigat sau ajutat.

b. După criteriul contribuției participanților la comiterea infracțiunii se face deosebirea între activități de executare directă și nemijlocită a faptei (autoratul și coautoratul), activități de determinare la comiterea unei fapte (instigare) și activități de înlesnire, de ajutorare la săvârșirea faptei (complicitate).

c. După importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea rezultatului, distingem între forme principale, și anume autoratul coautoratul față de instigare și complicitate, precum și instigarea față de complicitate, și forme secundare, cum sunt instigarea și complicitatea prin raportare la autorat și complicitatea față de instigare.

Participația penală poate fi posibilă în forma instigării sau complicității. Coautoratul nu este posibil în cazul variantei tip incriminate prin art. 89 al.1 din OUG nr. 195/2002, imposibilitate ce decurge din calitatea de subiectului activ (conducător de vehicul) care realizează o activitate ce se poate desfășura doar in persona propria (conducerea vehicului).

Dacă doi conducători de autovehicule au provocat un accident de circulație care a avut ca urmare moartea sau vătămarea integrității corporale sau sănătății unei persoane, fiecare va fi autor unic al unei infracțiuni distincte de părăsire a locului accidentului. De asemenea, suntem de părere că în cazul instructorilor și examinatorilor care părăsesc locul accidentului produs în procesul de instruire, dacă sunt cel puțin doi examinatori sau intructori în vehiculul implicat în accident, fiecare va fi autor unic al unei infracțiuni de părăsire a locului accidentului incriminată de art. 89 al. 1 teza a II-a sau a III-a.

În varianta incriminată de art. 89 al. 2 – ștergerea urmelor accidentului – coautoratul este posibil, constând în acțiunile concertate directe a cel puțin două persoane care au ca rezultat ștergerea, alterarea sau modificarea urmelor produse în urma unui accident de circulație.

CAPITOLUL IV. STRUCTURA ȘI CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII

În doctrina penală infracțiunea este cercetată și sub raportul conținutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte.

Conținutul infracțiunii nu se confundă cu trăsăturile esențiale ale acesteia, care își găsesc reflectarea în orice conținut punând în evidență caracterul penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare și poate fi definită ca o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune.

Conținutul infracțiunii poate îmbrăca două aspecte:

a) conținutul legal, cel descris prin norma de incriminare și cuprinde condițiile obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune;

b) conținutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârșită în realitatea obiectivă de către o persoană și care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În doctrina penală se face deosebire între conținutul juridic și conținutul constitutiv al infracțiunii care ar cuprinde condițiile solicitate de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârșirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei. Deoarece conținutul constitutiv al infracțiunii este dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conținutul juridic al infracțiunii. Conținutul juridic al infracțiunii se identifică cu conținutul constitutiv atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condițiile cu privire la actul de conduită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conținutul constitutiv și condiții privitoare la celelalte elemente. Conținutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaștere a infracțiunii și el cuprinde un ansamblu de condiții obiective și subiective, comune conținutului infracțiunilor. Cunoașterea conținutului generic al infracțiunii necesită cunoașterea structurii acestuia, a elementelor componente și a raporturilor dintre ele.

Conținutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conținutul juridic al infracțiunii. Conținutul juridic al infracțiunii se identifică cu conținutul constitutiv atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiții cu privire la actul de conduită interzis.

Conținutul juridic al infracțiunii poate cuprinde pe lângă conținutul constitutiv, și condiții privitoare la celelalte elemente. Prin abstragerea condițiilor obiective și subiective din conținuturile legale ale infracțiunilor, în doctrina penală s-a conturat conținutul generic, care este cercetat, pentru o mai bună cunoaștere a infracțiunii în partea generală a dreptului penal.

A. Situația premisă

Situația premisă constă în producerea unui accident de cirulație anterior realizării elementului material. Legiuitorul a instituit două condiții referitoare la situația premisă:

– accidentul trebuie să fi avut loc pe drumurile publice sau să fi avut originea pe drumurile publice;

– accidentul să fi avut ca urmare anumite consecințe indicate în norma de incriminare, respectiv să fi provocat moartea sau vătămarea integrității corporale sau sănătății mai multor persoane sau să se fi produs ca urmare a unei infracțiuni.

OUG nr. 195/2002 republicată conține o normă interpretativă prin care ne este indicată sfera noțiunii de accident. Astfel, potrivit art. 75, accidentul de circulație este evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții:

-s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc;

-a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale;

-în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare;

În cazul producerii unui accident de circulație, conducătorul vehiculului implicat în producerea acestuia, în cazul în care a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane, este obligat să ia măsuri de anunțare imediată a poliției, să nu modifice sau să șteargă urmele accidentului și să nu părăsească locul faptei. Orice persoană care este implicată sau are cunoștință de producerea unui accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, precum și în situația în care în eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri periculoase, este obligată să anunțe de îndată poliția și să apeleze numărul național unic pentru apeluri de urgență 112, existent în rețelele de telefonie din România. Este prohibită expres schimbarea poziției vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, modificarea stării locului sau ștergerea urmelor accidentului, fără încuviințarea poliției care cercetează accidentul.

Relevante pentru existența situației premisă în cazul acestei infracțiuni sunt doar accidentele de circulație în urma cărora s-a produs moartea sau vătămarea integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane sau accidentele produse ca urmare a unei infracțiuni, indiferent de urmările produse, în acest din urmă caz.

În legătură cu înțelesul sintagmei vătămarea integrității corporale sau sănătății uneia sau mai multor persoane, produse prin accidentul de circulație, Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că această sintagmă conținută în dispozițiile art. 89 al. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și la celelalte urmări prevăzute de art. 182 alin. 2 din C.pen. 1968. Orice vătămări care au produs leziuni ce au necesitat pentru vindecare mai puțin de 10 zile de îngrijiri medicale nu prezintă relevanță pentru existența situației premisă.

În mod corect literatura de specialitate a semnalat faptul că, în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, această interpretare trebuie reconsiderată întrucât vătămarea corporală din culpă constituie infracțiune numai dacă este săvârșită de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși o infracțiune.

OUG nr. 195/2002 republicată prevede o serie de obligații în sarcina conducătorilor auto care au rolul de a preveni producerea accidentului de circulație și pentru asigurarea reparării prejudiciilor produse prin accidentuele de circulație, după cum urmează:

1. Vehiculele înmatriculate sau înregistrate, cu excepția celor cu tracțiune animală, care circulă pe drumurile publice, trebuie să aibă asigurare obligatorie pentru răspundere civilă în caz de pagube produse terților prin accidente de circulație, conform legii. Poliția rutieră dispune măsura reținerii certificatului de înmatriculare sau înregistrare și retragerea plăcuțelor cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculelor neasigurate, aflate în trafic, eliberând dovadă fără drept de circulație. Dacă deținătorul vehiculului nu face dovada asigurării acestuia, după 30 de zile de la data reținnerii certificatului și retragerii plăcuțelor de înmatriculare, poliția rutieră dispune radierea din evidență a vehiculului.

2. Este interzisă consumarea, de către conducătorul de autovehicul sau tramvai, instructorului auto atestat care se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obținerea permisului de conducere, precum și examinatorului autorității competente în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere sau pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile acestuia, implicat într-un accident de circulație, de alcool sau de substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora, după producerea evenimentului și până la testarea concentrației alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice. Dacă cei în cauză încalcă această obligație, se consideră că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului.

3. Dacă s-a produs un accident de circulație în urma căruia a rezultat numai avarierea vehiculelor și/sau alte pagube materiale, conducătorii vehiculelor implicate sunt obligați: a) să scoată imediat vehiculele în afara părții carosabile ori, dacă starea vehiculelor nu permite acest lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură sau acostament, semnalizându-le prezența; b) să se prezinte la unitatea de poliție competentă pe raza căreia s-a produs accidentul în termen de cel mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru întocmirea documentelor de constatare. Nu au aceste obligații:

a) conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident, în condițiile legii;

b) conducătorul de vehicul care deține o asigurare facultativă de avarii auto, iar accidentul de circulație a avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.

B. Conținutul constitutiv

Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis și care devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către făptuitor.

Acțiunea făptuitorului – componentă esențială a conținutului constitutiv al infracțiunii este cercetată în doctrina penală sub două aspecte:

– obiectiv (latura obiectivă a infracțiunii);

– subiectiv (latura subiectivă a infracțiunii).

b1. Latura obiectivă (elementul material, cerința esențială, urmarea imediată și legătura de cauzalitate)

Latura obiectivă a infracțiunii este cercetată în doctrina penală prin examinarea elementelor sale componente:

elementul material;

urmarea imediată;

legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

a. Elementul material reprezintă componenta esențială a laturii obiective și constă în actul de conduită interzis prin norma de incriminare, ce poate consta într-o acțiune sau inacțiune. Elementul material este desemnat în norma de incriminare printr-un cuvânt sau printr-o expresie, care din punct de vedere gramatical este un verb, ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, așa-numitul „verbum regens”.

Acțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care face ceva ce legea penală ordonă să nu se facă. Acțiunea sub care se poate realiza elementul material poate îmbrăca forma unor acte materiale (de exemplu, infracțiunea de ucidere), cuvinte (de exemplu, infracțiunea de mărturie mincinoasă), sau prin scris (de exemplu, infracțiunea de denunțare calomnioasă).

Inacțiunea desemnează atitudinea infractorului care nu face ceea ce legea penală ordonă să se facă. Inacțiunea constituie elementul material al infracțiunii doar dacă există o obligație legală sau convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos (de exemplu, infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni, infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare etc.).

Elementul material al infracțiunii de părăsire a locului accidentului se realizează prin acțiunea de a părăsi (a pleca de la, a se îndepărta de) locul accidentului fără încuviințarea poliției. Scopul obligației de a rămâne la locul accidentului este, pe de o parte, acela de a păstra urmele în baza cărora urmează să se stabilească răspunderea tuturor celor implicați în accident. Prin îndepărtarea de la locul accidentului se pot distruge dovezi în mod involuntar, dar cel mai adesea voluntar. Un alt impediment este imposibilitatea de a mai stabili gradul de alcoolemie sau intoxicare cu substanțe având efect narcotic. Pe de altă parte scopul obligației este acela de a acorda ajutor victimelor rezultate în urma accidentului. Autorul nu va putea fi însă pedepsit si pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor (art. 315 si 316 C. pen.), aflată în concurs cu infracțiunea ordonanței de față, deoarece lăsarea fără ajutor presupune ca autorul său să fi "găsit" persoana aflată în nevoie, or conducătorul auto care părăseste locul accidentului nu găseste victima, ci o produce.

Prin urmare el va răspunde conform art. 89 alin. 1 din O.U.G. 195/2002, pentru infracțiunea de lăsare fără ajutor nefiind îndeplinit unul din elementele sale materiale.

Obligația de a nu părăsi locul faptei există numai cu îndeplinirea anumitor criterii ale accidentului. În acest sens accidentul trebuie să fie unul grav, care să fi produs uciderea ori vătămarea corporală sau a sănătății uneia sau mai multor persoane. De asemenea obligația subzistă si când accidentul este consecința comiterii unei alte infracțiuni, indiferent de natura acesteia ori de faptul că este prevăzută într-o normă specială sau generală.

Consumarea infracțiunii are loc la momentul părăsirii locului accidentului, părăsire constatată de organul de poliție sosit la locul faptei si care nu-l găseste acolo pe autor. Infracțiunea se produce si atunci când, după acțiunea de părăsire, de îndepărtare de locul accidentului autorul este urmărit (de martori, de poliție etc.) si readus în acel loc. Încercarea nereusită de a părăsi locul accidentului (de exemplu, autorul nu a reusit să se îndepărteze deoarece martorii au fost mai vigilenți si i-au blocat calea) va constitui doar tentativă la această infracțiune.

Elementul material al infracțiunii de modificare sau stergere a urmelor se realizează prin acțiunile de modificare a stării locului si stergere a urmelor accidentului. Modificarea nu presupune distrugerea, dispariția, pierderea urmelor, ci doar o denaturare, falsificarea a realității si a adevărului în interesul autorului infracțiunii.

Modalitățile pot fi foarte variate: schimbarea poziției cadavrelor victimelor, a poziției autovehiculelor implicate în accident, provocarea unor defecțiuni voluntare ale acestora, automutilarea etc. Stergerea urmelor poate duce însă la pierderea lor definitivă, în funcție de "măiestria" autorului. Astfel de activități pot fi: spălarea carosabilului de urme (de noroi, de sânge), ascunderea cadavrului victimei etc.

b. Urmarea imediată reprezintă acea modificare negativă a realității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care își găsește expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală. Prima definiție a urmării imediate a fost realizată de către profesorul Vintilă Dongoroz care aprecia că urmarea imediată constituie o cerință obiectivă, absolut necesară ca fapta să constituie infracțiune. Totodată, profesorul Dongoroz aprecia că urmarea imediată poate fi atât de natură fizică, concretizată într-un rezultat sau stare, cât și de natură juridică, materializată sub formă de vătămări (aspectul material) sau sub forma unei amenințări (o stare de pericol).

Urmarea produsă prin săvârșirea faptei poate consta fie într-o schimbare a obiectului sau a poziției acestuia (de exemplu, moartea unui om), fie într-o stânjenire a normalei desfășurări a relațiilor sociale născute în legătură și datorită valorii sociale ocrotite (de exemplu, infracțiunea de șantaj).

Când în conținutul normei de incriminare sunt referiri la urmarea produsă prin infracțiune, suntem în prezența unor infracțiuni de rezultat, iar în cazul în care nu se fac astfel de referiri, infracțiunile sunt de pericol – infracțiuni formale.

c. Legătura de cauzalitate constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective și reprezintă liantul între elementul material al infracțiunii – acțiunea sau inacțiunea făptuitorului (cauza), și urmarea imediată (efectul) cerută de lege pentru existența infracțiunii.

Deși nu este prevăzută în conținutul juridic al infracțiunii, legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată caracterizează orice infracțiune. În cazul infracțiunilor de rezultat, legătura de cauzalitate trebui demonstrată, astfel încât să rezulte fără putință de tăgadă că între fapta comisă și urmarea produsă există o legătură de cauzalitate și că între ele nu s-a suprapus o altă cauză ce a determinat acea urmare; cu alte cuvinte, lanțul cauzal nu a fost întrerupt, chiar dacă peste el s-au suprapus și alte cauze favorizatoare rezultatului. În schimb, în cazul infracțiunilor de pericol, urmarea imediată constând într-o stare de lezare a unor valori sociale, legătura de cauzalitate rezultă din însăși săvârșirea infracțiunii, sau mai spunem noi, ex re, astfel că ea nu mai trebuie demonstrată.

b2. Latura subiectivă

Latura subiectivă se realizează cu intenție directă sau indirectă. Autorul trebuie să-si reprezinte că părăsește locul accidentului, desi avea obligația legală să rămână, și urmărește această finalitate sau o acceptă.

CAPITOLUL V. CAUZE DE NEPEDEPSIRE

Părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei, constituie infracțiune, iar autorul faptei ar risca o pedeapsă cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Aceeași pedeapsă o riscă și persoana care a modificat starea locului sau de a șters urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

Sunt reglementează trei situații în care caracterul penal al faptei este exclus. În opinia noastră, aceste situații au natura juridică a unor cauze justificative întrucât, deși fapta comisă (părăsirea locului producerii accidentului) este tipică, adică corespunde modelului de incriminare descris în norma de incriminare, aceasta nu contravine ordinii de drept întrucât făptuitorul are o justificare legală în a acționa contrar preceptului normei. Natura juridică a acestor cauze se deduce din exprimarea legiuitorului care folosește sintagma nu constituie infracțiune.

Aceste situații sunt:

a) situația în care conducătorul de vehicul, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului. În acest caz există, în opinia noastră, o situație stare de necesitate specială, ce derivă din nevoia imperativă de a salva viața victimei sau de a-i acorda acesteia îngrijirile medicale într-o unitate sanitară. Firește, efectul justificativ este condiționat de înapoierea autorului accidentului la locul producerii acestuia și de comunicarea către unitatea sanitară a datelor sale de identificare. Neîndeplinirea acestor din urmă condiții cumulative, atrage imposibilitatea reținerii acestei cauze justificative în beneficiul făptuitorului.

b) situația în care conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară părăsește locul accidentului, dacă acesta anunță de îndată poliția, și după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare. Și în această situație vorbim despre o stare de necesitate specială ce derivă din regimul de circulație prioritară a autovehiculului implicat în accident. Și de această dată legiuitorul a prevăzut o serie de condiții cumulutative pentru ca această cauză justificativă să își producă efectele, respectiv, să fie anunțate de îndată organele de poliție despre producerea accidentului și prezentarea conducătorului auto la sediul unității de poliție după terminarea misiunii ce a implicat autovehiculul cu regim prioritar de circulație.

c) situația în care victima părăsește locul faptei, dar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție. Plecarea benevolă a victimei de la locul accidentului face ca fapta celui care a părăsit locul accidentului să nu constituie infracțiune, doar dacă conducătorul autovehiculului raportează incidentul la cea mai apropiată unitate de poliție. Întrucât cele trei situații au natura juridică a unor cauze justificative, efectul acestora constă în înlăturarea caracterului infracțional (nejustificat) al faptei, fiind înlăturată, pe cale de consecință și răspunderea penală a făptuitorului. Efectul acestora se va produce in rem, cu privire la toți participanții care au contribuit la comiterea faptei.

CAPITOLUL VI. FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI

A. Forme

Săvârșirea infracțiunii, ca de altfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o activitate ce se desfășoară, de regulă, în timp și spațiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acțiuni. La rândul ei, fiecare acțiune poate fi realizată prin unul ori mai multe acte. Așadar, săvârșirea infracțiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos. În desfășurarea activității prin care se realizează orice infracțiune, distingem două perioade pe care le parcurge autorul acesteia: 

–  o perioadă internă  sau psihică, de concepție și decizie;

 –  o perioadă externă  sau de executare a deciziei de a săvârși infracțiunea.

 Perioada internă  cuprinde intervalul în care au loc în conștiința făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică față de săvârșirea faptei și față de urmările acesteia. În această perioadă se formează latura subiectivă a infracțiunii. Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracțiunii, caracteristice perioadei interne, sunt următoarele: 

–  conceperea activității infracționale, adică apariția și conturarea ideii dea comite fapta prevăzută de legea penală;

–  deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor săvârșirii sau nesăvârșirii infracțiunii, a avantajelor și dezavantajelor atrasede fiecare alternativă; 

–  decizia sau rezoluția infracțională, adică hotărârea de a săvârși infracțiunea.

Aceste momente sau faze există în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, fiindcă, la toate aceste infracțiuni, săvârșirea faptei este precedată de o perioadă internă. Având în vedere că toate aceste momente ce caracterizează perioada internă se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte de conduită care țin de perioada externă a săvârșirii infracțiunii.

Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă totdeauna apare mai întâi ideea de a săvârși fapta, urmată de luarea hotărârii de a fi săvârșită, iar în final, se trece la realizarea deciziei. Raportat la factorul timp, decizia de a săvârși fapta poate fi urmată de punerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă, dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea ei în executare, perioada internă există la toate infracțiunile intenționate, inclusiv la cele săvârșite spontan (impetu animo). În cazul infracțiunilor praeterintenționate sau din culpă, nu există problematica perioadei interne și a fazelor desfășurării activității infracționale. Odată cu adoptarea deciziei de a săvârși fapta prevăzută de legea penală, perioada internă ia sfârșit și prin aceasta se realizează integral latura subiectivă a infracțiunii. Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă întotdeauna în decizia de a săvârși fapta, ce rămâne neschimbată pe tot parcursul perioadei externe în care se realizează hotărârea infracțională luată.

 Perioada externă  sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară, adică toate acțiunile și actele efectuate în vederea punerii în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea. În această perioadă, desfășurarea activității infracționale parcurge așa-numitul drum al infracțiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluției infracționale până la producerea rezultatului socialmente periculos și până la ultima evoluție eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acțiuni și acte se realizează latura obiectivă a infracțiunii. Așa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de rezoluția sau hotărârea infracțională care, odată adoptată, rămâne identică cu ea însăși, câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluție, realizarea ei, prin săvârșirea activității care formează latura obiectivă a infracțiunii, nu poate avea loc decât prin desfășurarea în timp și prin parcurgerea mai multor momente sau faze. Fiecare dintre aceste momente ori faze reprezintă tot atâtea stadii progresive, variabile în conținut în raport cu apropierea lor de momentul sau faza finală. Sunt cunoscute ca faze ale desfășurării activității infracționale, în perioada externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare și  faza urmărilor.

 Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârșirea de acte care pregătesc comiterea acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii infracționale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia, care aparține fazei următoare.

 Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin săvârșireade acte de natură să realizeze însăși acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârșirii faptei la săvârșirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârși fapta poate prezenta mai multe modalități. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în așa fel încât nu se realizează decât o parte din acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârșească fapta care constituie elementul material al infracțiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru realizarea integrală a laturii obiective a respectivei infracțiuni. În sfârșit, este posibilă realizarea întregii acțiuni sau inacțiuni,care reprezintă elementul material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se vor produce abia ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor.

 Faza urmărilor se caracterizează, așa cum arată denumirea sa, prin producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii. Momentul inițial al acestei faze este, așa cum s-a arătat, acela al săvârșirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a însăși acțiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

B. Noțiunea de forme ale infracțiunii și caracterizarea acestora

Spre deosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în momentul luării deciziei infracționale, latura obiectivă, adică săvârșirea faptei și producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor momente sau faze. Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situații în care latura subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este realizată în parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deși a fost realizată în întregime, din diferite cauze, nu s-a ajuns la producerea urmării necesare pentru existența infracțiunii, ori, dimpotrivă, rezultatul produs a suferit o amplificare deosebită. Asemenea realități au creat necesitatea incriminării și sancționării și a acestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea penală. S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate pot fi și ele incriminate și sancționate din aceleași rațiuni pentru care sunt incriminate și sancționate faptele în forma lor tipică. Aceste forme ale infracțiunii, clasificarea lor, condițiile în care formele  atipice ale infracțiunii pot fi incriminate și sancționate alături de formele tipice au făcut obiectul de studiu al științei dreptului penal. Prin forme ale infracțiunii se înțeleg  formele pe care infracțiunea le poateîmbrăca, în ceea ce privește latura sa obiectivă, în raport cu fazele de desfășurare a activității infracționale.

În ce privește determinarea formelor infracțiunii, în raport cu fazele desfășurării activității infracționale, este de asemenea unanim admis în teoria dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenței unei forme a infracțiunii, deoarece, deși odată cu luarea deciziei de săvârșire a faptei s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracțiunii, nu există încă nimic din latura obiectivă a acesteia. De aceea, în dreptul nostru penal, este exclusă existența unei forme a infracțiunii în perioada internă. În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluției infracționale, însă, pot exista forme ale infracțiunii în raport cu toate fazele de desfășurare a activității infracționale, așa încât pot exista atâtea forme ale infracțiunii câte faze și modalități ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme aleinfracțiunii:

1)  forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei dedesfășurare care poartă aceeași denumire;

2)  forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situația în care executarea a fost întreruptă sau, deși a fost dusă până la capăt, a rămas totuși fără rezultat;

3)  forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situația în care, în urma săvârșirii faptei, s-a produs rezultatul în condițiile cerute de lege pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracțiunii. Această formă corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;

4)  forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor, în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în timp a acțiunii sau inacțiunii sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei.

În teoria dreptului penal, infracțiunile au fost clasificate, după forma lor, în infracțiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, și infracțiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracțiunii. Infracțiunile tip sunt denumite și infracțiuni  fapt consumat , iar infracțiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracțiuni fapt  preparat  (corespunzătoare actelor preparatorii), infracțiuni fapt tentat  (corespunzătoare tentativei) și infracțiuni fapt epuizat  (corespunzătoare rezultatului epuizat).

a1. Actele de pregătire

A.  Noțiune și caracterizare.

Sunt denumite acte preparatorii toate acele acte prin care se pregătește săvârșirea acțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârși infracțiunea pe care o pregătesc, actele preparatorii presupun existența unei rezoluții infracționale și deci nu sunt posibile decât la infracțiunile intenționate. Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:

 – acte de  pregătire materială  a săvârșirii faptei, cum ar fi producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârșirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport și a locului de refugiu după săvârșirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor obstacole materiale în calea săvârșirii faptei, adică în crearea de condiții materiale favorabile pentru săvârșirea faptei; 

– acte de  pregătire morală, cum ar fi culegerea de informații asupra condițiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârșirea infracțiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie comisă fapta, adică în crearea de condiții psihice sau morale favorabile săvârșirii faptei. Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârșirea faptei și deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acțiunii. Actele preparatorii nu corespund deci acțiunii tipice indicate în conținutul juridic al infracțiunii prin ceea ce am denumit verbum regens.

Ele trebuie să fie efectuate în vederea săvârșirii unei infracțiuni, să reflecte rezoluția infracțională în realizarea căreia au fost efectuate. Verificarea acestei cerințe este dificilă, deoarece, de cele mai multe ori, actele preparatorii nu evidențiază prin ele însele intenția de a săvârși o anumită infracțiune, având un caracter echivoc (de exemplu, procurarea unui cuțit sau a unei substanțe toxice nu exprimă prin ea însăși intenția făptuitorului, fiindcă lucrurile procurate ar putea servi nu numai unor scopuri periculoase, dar și unor scopuri cu totul inofensive). Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracțiune intenționată.

B. Incriminarea actelor preparatorii.

În teoria dreptului penal au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor  pregătitoare, în cadrul acestora evidențiindu-se două teorii sau teze principale, opuse una alteia, și anume teza incriminării actelor de pregătire și teza neincriminării acestor acte.

– Teza incriminării actelor preparatorii susține necesitatea incriminării acestor acte ținând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actele preparatorii, se susține în această opinie, creează condiții favorabile pentru săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și, prin aceasta, trebuie incluse în antecedența cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest rezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socială împotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea și sancționarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeași concepție, tocmai pentru a preveni săvârșirea faptei pregătite și pentru a apăra valoarea socială amenințată. În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care susține necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi infracțiunea pregătită, și alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit acestei ultime opinii, deși se recunoaște că actele preparatorii prezintă pericol social și că deci ar putea fi în principiu incriminate, se consideră totuși că incriminarea acestora nu este necesară decât în cazul infracțiunilor grave, fiindcă numai la astfel de infracțiuni actele pregătitoare prezintă gradul de pericol social caracteristic infracțiunii.

 – Teza neincriminării susține, în mod contrar, că actele pregătitoare nu trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei și nu se înscriu în antecedența cauzală propriu-zisă a rezultatului infracțional. Potrivi tacestei concepții, legea nu trebuie să incrimineze decât actele de executare a faptei, nu și actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele însele, ci creează doar condiții pentru săvârșirea faptei. Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este indicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul că nu arată clar ce voiește autorul lor, așa încât acesta ar putea susține oricând că a renunțat la săvârșirea faptei. În sfârșit, s-a invocat că actele pregătitoare nu numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele, astfel că,dacă s-ar incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancțiuni reduse și deci inutile.

Legislațiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării, iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevădsistemul neincriminării.

a2. Tentativa

A.  Noțiune și caracterizare

Tentativa este o formă atipică a infracțiunii, ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deși a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existența infracțiunii înforma tip. Tentativa aparține fazei executării și are ca prim moment începerea executării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs. Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluției infracționale efectuate de la terminarea actelor preparatorii și până la consumarea infracțiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât cu faza actelor de pregătire, cât și cu faza faptei consumate.

Pentru existența tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

1)  Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârși o anumită infracțiune

2)  Rezoluția sau hotărârea infracțională să fie pusă în executare 

Prin efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârșire a acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii. Tentativa implică trecerea de la acte de pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este necesară delimitarea precisă a actelor de pregătire de actele de executare. Trebuie reținut că, pentru existența tentativei, este necesar ca făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea în executare a acțiunii incriminate, realizând un început al actului. Momentul inițial al tentativei este marcat tocmai de începerea săvârșirii unui astfel de act de executare. În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră tentativă: 1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt; 2) pătrunderea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere asupra sa; 3) forțarea ușii unei locuințe sau a unui autoturism; 4) descărcarea armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită unei persoane etc.

3.  A treia condiție de existență a tentativei este ca acțiunea începută să fie întreruptă sau să nu-și producă efectul.

Începerea executării faptei este momentul inițial sau limita inferioară a tentativei, iar întreruperea acțiunii sau executarea ei până la capăt, fără să se producă rezultatul, reprezintă momentul final sau limita superioară aacesteia. Caracteristic întreruperii, ca moment al tentativei, este faptul că realizarea hotărârii de a săvârși infracțiunea este împiedicată în desfășurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fie dusă până la capăt. Din contră, ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului, ca celălalt moment final al tentativei, este împrejurarea că săvârșirea faptei nu este împiedicată, ci este dusă până la capăt, însă intervine un factor care împiedică producerea rezultatului.

În principiu, tentativa are același conținut ca și infracțiunea consumată. Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce constituie elementul material al infracțiunii sau din neproducerea rezultatului urmărit. Practic, deosebirile privesc conținutul constitutiv al infracțiunii și, mai exact, latura obiectivă a acestuia. Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau mai multe acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacțiune atipică de verbum regens și care constituie elementul material al infracțiunii. În cazul tentativei neterminate, acțiunea tipică este întreruptă, trunchiată, împiedicată să se desfășoare în întregime. În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai în cazul infracțiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material acțiunea tipică ce formează elementul material al infracțiunii și care este săvârșită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu se deosebește cu nimic de infracțiunea fapt consumat. În ceea ce privește urmarea imediată  sau rezultatul, tentativa se deosebește evident de infracțiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului. Aceasta nu înseamnă însă că săvârșirea tentativei nu poate produce un rezultat sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu, poatea vea ca rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se caracterizează prin neproducerea rezultatului urmărit, specific infracțiunii consumate de omor, adică moartea victimei. În cazul infracțiunilor formale, la care urmarea imediată constă în creare aunei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări de pericol mai reduse decât în cazul infracțiunii fapt consumat. Legătura de cauzalitate are și ea anumite particularități, în cazul tentativei. La infracțiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale spre care s-a îndreptat acțiunea autorului tentativei se produce chiar în momentul comiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al tentativei. De aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu ridică, în genere, probleme în practică, această legătură rezultând din materialitatea actului, adică ex re.

În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unor mijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existența tentativei este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericol valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea, cercetarea acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligație pentru stabilirea existenței laturii obiective a tentativei, în general, și a tentativei improprii, în special. În ceea ce privește latura subiectivă, conținutul tentativei nu se deosebește de acela al infracțiunii tip. Așa cum s-a arătat, odată cu rezoluția infracțională, cu care se încheie perioada internă în săvârșirea infracțiunii, se formează latura subiectivă a acesteia, care rămâne neschimbată pe tot parcursul activității infracționale. Așadar, latura subiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a infracțiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea că, în cazul tentativei, atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a realizat. În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii, legea prevede cerința esențială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerință trebuie să fie realizată și pentru existența laturii subiective a tentativei la acea infracțiune. Cu privire la termenii infracțiunii, adică referitor la obiect, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii acesteia, aceștia sunt identici, aceiași la tentativă, ca și la faptul consumat.

 Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă

Există unele categorii de infracțiuni la care tentativa nu este posibilă datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv din conținutul constitutiv al acestor infracțiuni. În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:

a) la infracțiunile omisive, la care elementul material constă într-o  inacțiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligației de aface înseamnă însăși consumarea infracțiunii;

b) la infracțiunile cu consumare instantanee ( de execuție promptă),  pentru că, prin modul cum sunt săvârșite, ele nu pot avea o desfășurare în timp și spațiu (iter criminis). Intră în această categorie infracțiunile săvârșite prin cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc.,săvârșite oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracțiunile de consumare anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvârși prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită, fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis;

c) la infracțiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea acțiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârșirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracțiunile de cerșetorie, prostituție și jocul de noroc). La aceste infracțiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârșite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. De asemenea, s-a susținut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă nici infracțiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească în mod natural în timp pentru consumarea infracțiunii. În ambele cazuri s-a susținut însă și opinia, pe care o considerăm corectă, în sensul că tentativa este posibilă și în cazul acestor infracțiuni.

În raport de specificul elementului subiectiv al infracțiunii, tentativa nueste posibilă:

a) la infracțiunile din culpă,  pentru că, în cazul acestora, nu există o rezoluție infracțională, nici reprezentarea unui iter criminis și, prin urmare, nu se poate vorbi despre o punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea;

b) la infracțiunile praeterintenționate,  pentru că, la acestea, rezultatul mai grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluție infracțională și de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca și în cazul infracțiunilor din culpă.

a3. Consumarea

A.  Noțiune și caracterizare.

Infracțiunea fapt consumat reprezintă formavtipică sau perfectă a infracțiunii, în raport cu fazele desfășurării activității infracționale. Ea se realizează atunci când activitatea infracțională a dus la producerea rezultatului infracțional urmărit și prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia. Așadar, în cazul infracțiunii consumate, se realizează integral latura obiectivă și, deci, există o concordanță perfectă a acesteia cu latura subiectivă, formată încă în momentul luării hotărârii infracționale. Forma infracțiunii consumate este forma obișnuită a infracțiunii, pe care o găsim în toate codurile penale, și de aceea dispozițiile legale privind reglementarea relațiilor de apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna, la infracțiunile fapt consumat.

B.  Momentul consumării infracțiunii și importanta stabilirii acestuia

a) Momentul consumării

.

Infracțiunea se consumă în momentul în care fapta săvârșită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existența infracțiunii în forma tip a acesteia. Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective, se poate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale, fie într-o stare de pericol, consumarea infracțiunilor este și ea diferită, după cum este vorba despre infracțiuni materiale sau despre infracțiuni formale.

La infracțiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei vătămări materiale, pentru consumarea infracțiunii nu este suficientă desfășurarea integrală a acțiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială, care constituie rezultatul cerut de lege pentru existența infracțiunii. Momentul consumării infracțiunii în acest caz este momentul producerii rezultatului, care este de regulă același cu momentul încetării acțiunii. La infracțiunile  formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat în întregime acțiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest moment se produce și starea de pericol.

b) Stabilirea momentului consumării infracțiunii prezintă importanță datorită interesului practic al soluționării unor probleme, cum sunt: 

– determinarea legii penale aplicabile la data săvârșirii infracțiunii, dată care este cea a momentului consumării infracțiunii;

– calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale; 

– reținerea stării de recidivă; 

– incidența amnistiei și grațierii; 

– calcularea termenelor de reabilitare etc.

Revenind asupra subiectului în sine, putem spune că infracțiunea prevăzută de art. 338 Cod penal se comite cu intenție directă sau indirectă, cu precizarea că pentru existența infracțiunii nu este necesară intenția de sustragere de la urmărire, ci de zădărnicire a efectuării unor constatări utile.

În cuprinsul normei de incriminare nu sunt prevăzute cerințe speciale referitoare la mobilul sau scopul săvârșirii infracțiunii. În ceea ce privește formele acestei infracțiuni, deși posibile, actele preparatorii precum și tentativa nu sunt incriminate.

Fapta se consumă în momentul în care executarea acțiunilor descrise în verbum regens – părăsirea locului accidentului – este finalizată, adică făptuitorul s-a deplasat de la locul producerii accidentului. Așa cum se poate observa, legea reglementează o variantă a infracțiunii tip.

Constituie de asemenea infracțiune și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului. Consumarea infracțiunii se produce după ce starea locului a fost modificată, iar ea nu mai prezintă același aspect avut înaintea acțiunii de modificare, precum și atunci când urme ale accidentului au dispărut în urma activității de ștergere.

Observăm că legiuitorul face vorbire doar despre accidentele care au produs anumite urmări – uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane – nu și despre accidentele produse ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

A include în situația premisă a acestei variante și accidentele care au fost produse ca urmare a unei infracțiuni înseamnă a încălca previzibilitatea normei de incriminare, extinzând sfera de aplicabilitate a normei penale și la situații care nu sunt prevăzute expres în ipoteza normei penale. S-ar încălca în același timp și principiul legalității incriminării, realizându-se o analogie in malam partem, neacceptată, așa cum am arătat anterior, în dreptul penal.

B. Modalități

Infracțiunea este incriminată în configurația ei tipică, norma de incriminare prevăzând un conținut constitutiv unic. Vor putea exista diferite modalități faptice ale infracțiunii.

C. Sancțiuni

Orice normă juridică cuprinde în conținutul ei consecința nerespectării dispoziției, adică sancțiunea la care este expus cel care a nesocotit această dispoziție.

Sancțiunile de drept penal reprezintă consecințe ale încălcării normelor penale. Realizarea normelor de drept penal are loc, după cum se știe prin respectarea de bună voie de către marea majoritate a indivizilor a perceptelor penale. Pentru cei ce respectă normele penale, care își conformează conduita perceptelor penale din convingere că respectarea acestora este în interesul lor și al întregii societăți, sancțiunile penale din normele respective evidențiază doar importanța valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor care ar aduce atingere acestor valori.

Față de cei care își conformează conduita dispozițiilor din normele penale, din teama de a nu fi sancționați, sancțiunile penale reprezintă amenințarea cu anumite privațiuni și suferințe inevitabile în cazul încălcării normelor penale. Prin prevederea sancțiunilor în normele penale se realizează prevențiunea generală, se atrage atenția tuturor destinatarilor, că în apărarea valorilor sociale este interesată întreaga societate, iar întinderea sancțiunilor sunt o reflectare a importanței acordate valorilor sociale respective apărute prin normele penale.

Față de cei care, cu toată amenințarea sancțiunilor din normele penale, au săvârșit faptele interzise, au încălcat dispozițiile din normele penale, sancțiunile: sunt consecințele inevitabile ale conduitei lor periculoase, sunt menite să asigure atât constrângerea cât și reeducarea celor care au comis fapte interzise prin normele penale.

Prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, se restabilește ordinea de drept, se realizează atât prevenirea săvârșirii de infracțiuni din partea celui sancționat, cât și prevenirea săvârșirii de către alții de fapte interzise prin normele penale. Sancțiunile de drept penal reprezintă o instituție de bază a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii și instituția răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept penal. Reglementarea sancțiunilor de drept penal este importantă pentru întreaga reglementare penală, înscriindu-se ca aspect esențial al principiului fundamental al legalității și contribuind așa cum s-a arătat, la realizarea ordinii de drept atât prin conformare cât și prin constrângerea exercitată față de cei care au nesocotit dispozițiile normelor penale.

Sancțiunea este consecința stabilirii răspunderii penale a făptuitorului, iar la rândul ei, răspunderea penală este consecința săvârșirii unei infracțiuni. Caracterele sancțiunilor de drept penal. Prin trăsăturile caracteristice sancțiunile de drept penal se deosebesc de celelalte sancțiuni juridice, astfel:

a) Sancțiunile de drept penal sunt prevăzute în norme penale și se aplică ori se iau numai de către organele penale;

b) Sancțiunile de drept penal au caracter retributiv, represiv, implică o restrângere a drepturilor, o privațiune, o suferință (caracter aflictiv). Astfel de caractere au prin excelență pedepsele;

c) Sancțiunile de drept penal au ca scop prevenirea săvârșirii de noi fapte periculoase atât de cel căruia i se aplică sancțiunea cât și prin exemplaritate față de ceilalți indivizi care ar fi tentați să săvârșească fapte prevăzute de legea penală; d) Sancțiunile de drept penal sunt necesare pentru apărarea valorilor sociale și sunt inevitabile atunci când s-a stabilit răspunderea penala a făptuitorului.

Potrivit art. 338 Cod penal, părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

CAPITOLUL VII. JURISPRUDENȚĂ

Curtea de Apel Cluj, Secția penală si de minori, încheierea nr. 836/R din 31 octombrie 2014

Tribunalul Bistrița-Năsăud prin încheierea penală nr.35/CC din 26.10.2014 a admis propunerea, formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud si în consecință:

– s-a dispus arestarea preventivă pe timp de 29 de zile începând cu data de 26 octombrie 2014 si până la 23 noiembrie 2014, a inculpatului S.I., cercetat sub aspectul comiterii infracțiunilor de ucidere din culpă si părăsirea locului accidentului.

Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin propunerea înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud, a solicitat să se dispună arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului S.I., cercetat pentru comiterea infracțiunilor de ucidere din culpă si părăsirea locului accidentului.

În motivarea propunerii s-a arătat că inculpatul S.I. a avut calitatea de agent de poliție în cadrul IPJ Bistrița-Năsăud în perioada 17.03.2007 – 24.09.2014, ora 2330 când si-a depus demisia. Începând cu data de 05.05.2007 a avut calitatea de organ de cercetare a poliției judiciare, desfășurându-și activitatea în cadrul Secției 6 de Poliție Rurală Năsăud.

În data de 24 octombrie 2014, în jurul orei 14oo, fiind în concediu medical, s-a deplasat cu autoturismul proprietate persoană marca Audi A4, din localitatea de domiciliu către orasul Năsăud, unde s-a întâlnit cu niste prieteni si a consumat băuturi alcoolice (4 halbe de bere alcoolizată, potrivit propriei declarații).

În jurul orelor 22oo a urcat la volanul autoturismului, cu intenția de a se întoarce la domiciliu. Ajuns pe strada Grănicerilor din orasul Năsăud, nu a oprit la trecerea pentru pietoni semnalizată corespunzător, cu indicator rutier prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente în funcțiune, lovind-o cu partea frontală a autoturismului pe victima P.D., angajată regulamentar în traversarea străzii, pe marcajul trecerii pentru pietoni. Victima a fost preluată pe capotă si proiectată pe partea carosabilă, decedând la scurt timp după producerea accidentului.

Inculpatul si-a continuat deplasarea părăsind locul accidentului, revenind abia după circa 30 de minute, când organele de poliție efectuau cercetarea locului faptei.

Versiunea acestuia, potrivit căreia si-a continuat deplasarea deoarece nu a realizat că a lovit o persoană, este infirmată de probatoriul administrat în cauză. Astfel, martorii oculari P.D.I. si T.G.M. au declarat că inculpatul conducea autoturismul cu viteză mare, nu a oprit la trecerea pentru pietoni, a lovit-o pe victimă cu partea din față a autoturismului, a preluat-o pe capotă rulând astfel circa 30 de metri, după care a fost proiectată pe partea carosabilă, inculpatul continuându-si deplasarea.

Declarațiile martorilor oculari se coroborează cu constatările făcute de organele de poliție, la examinarea autoturismului inculpatului, respectiv că avariile sunt poziționate pe capotă, în partea centrală, ceea ce indică un impact frontal, cu preluarea pe capotă a victimei. Rezultă așadar că inculpatul nu avea cum să nu realizeze că a lovit o persoană, acesta părăsind intenționat locul accidentului.

Fiind testat cu aparatul etilotest, s-a stabilit o concentrație de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, iar din buletinul de analiză toxicologică rezultând că inculpatul avea 1,35 gr o/o0 alcoolemie la prima probă si respectiv 1,25 gr. o/o0 la cea de-a doua probă. Victima a decedat la scurt timp de la producerea accidentului, din constatările preliminarii reieșind că moartea acesteia a fost violentă si s-a datorat unei insuficiențe cardio-respiratorii acute consecutive unei transecțiuni medulobulbare ca urmare a unei luxații atlanto-occipitale complete cu fractura axisului. Leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin mecanismul de lovire-basculare urmată de proiectare, în cursul unui accident rutier, moartea putând data din seara zilei de 24.10.2014.

În cauză, există indicii temeinice că inculpatul a săvârsit faptele reținute în sarcina acestuia, aceste indicii fiind relevate de procesul-verbal de cercetare la fața locului, concluziile provizorii formulate de Serviciul Județean de Medicină Legală Bistrița-Năsăud, declarațiile martorilor V.M., P.C.G., R.B., T.G.M. si P.D.I., buletinul de analiză toxicologică alcoolemie nr. 363/2014, emis de S.M.L. Bistrița-Năsăud, rezultatul testării cu aparatul alcooltest, buletinul de examinare clinică, procesul-verbal de verificare tehnică a autoturismului si declarațiile inculpatului.

S-a apreciat că se impune arestarea preventivă a inculpatului, acesta comițând infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, respectiv de la 5 la 15 ani și de 2 la 7 ani în cazul părăsirii locului accidentului și există probe că, lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la probele din care rezultă pericolul concret pe care-l reprezintă pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului, acestea rezultă mai întâi din gravitatea faptelor imputate, din modalitatea de comitere a acestora (inculpatul urcând la volan după ce a consumat o cantitate apreciabilă de băuturi alcoolice, încălcând regulile de circulație prin neacordarea de prioritate pietonilor angajați în traversarea pe marcajul trecerii pentru pietoni si părăsind locul accidentului, fără a chema ambulanța, desi victima era în stare gravă, manifestând astfel o totală indiferență față de viața acesteia) precum si din faptul că lăsarea în libertate a unei persoane care a comis astfel de infracțiuni, care au ajuns la cunostința opiniei publice producând un puternic impact negativ, ar crea o stare de insecuritate socială gravă si de neîncredere în organele statului, abilitate în luarea de măsuri ferme împotriva celor care comit fapte penale cu grad de pericol social foarte ridicat.

Inculpatul a fost reținut de procuror pe timp de 24 de ore începând cu data de 25 octombrie 2014, ora 2310 din această perioadă urmând a se deduce durata cât inculpatul a fost condus la sediul parchetului, respectiv din data de 25 noiembrie 2012 ora 2115.

Analizând actele si lucrările dosarului de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud tribunalul a reținut următoarele:

Prin rezoluția emisă de procuror la 25 octombrie 2014 s-a dispus începerea urmăririi penale față de învinuitul S.I. pentru comiterea infracțiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin 1,2 si 3 Cod penal si părăsirea locului accidentului prev. de art.338 Cod penal

Ulterior, prin ordonanța din 25 octombrie 2014 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor în sensul reținerii dispozițiilor referitoare la concursul deinfracțiuni, iar prin ordonanța din 26 octombrie 2014 s-a pus în miscare acțiunea penală față de inculpat pentru comiterea acelorasi infracțiuni constând în următoarele:

Inculpatul S.I. a avut calitatea de agent de poliție în cadrul IPJ Bistrița-Năsăud în perioada 17.03.2007 – 24.10.2014, ora 23,30 când si-a depus demisia, începând cu data de 05.05.2007 desfăsurându-si activitatea, în calitate de organ de cercetare a poliției judiciare, în cadrul Secției 6 de Poliție Rurală Năsăud.

În data de 24 octombrie 2014, în jurul orei 14,oo, fiind în concediu medical, s-a deplasat cu autoturismul proprietate persoană marca Audi A4 din localitatea de domiciliu către orasul Năsăud, unde s-a întâlnit cu niste prieteni si a consumat băuturi alcoolice (4 halbe de bere alcoolizată, potrivit propriei declarații). În jurul orelor 22,oo a urcat la volanul autoturismului, cu intenția de a se întoarce la domiciliu si ajuns pe strada Grănicerilor din orasul Năsăud, nu a oprit la trecerea pentru pietoni semnalizată corespunzător, cu indicator rutier prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente în funcțiune, lovind-o cu partea frontală a autoturismului pe victima P.D., angajată regulamentar în traversarea străzii, pe marcajul trecerii pentru pietoni. Victima a fost preluată pe capotă si proiectată pe partea carosabilă, decedând la scurt timp după producerea accidentului. Inculpatul si-a continuat deplasarea părăsind locul accidentului, revenind abia după circa 30 de minute, când organele de poliție efectuau cercetarea locului faptei.

Fiind testat cu aparatul etilotest, s-a stabilit o concentrație de 0,71 mg/l alcool pur în aerul expirat, din buletinul de analiză toxicologică rezultând că inculpatul avea 1,35 gr o/o0 alcoolemie la prima probă si respectiv 1,25 gr. o/o0 la cea de-a doua probă. Victima a decedat la scurt timp de la producerea accidentului, din constatările preliminarii reieșind că moartea acesteia a fost violentă si s-a datorat unei insuficiențe cardio-respiratorii acute consecutive unei transecțiuni medulobulbare ca urmare a unei luxații atlanto-occipitale complete cu fractura axisului, leziunile tanatogeneratoare putându-se produce prin mecanismul de lovire-basculare urmată de proiectare, în cursul unui accident rutier, moartea putând data din seara zilei de 24.10.2014.

Din analiza actelor si lucrărilor dosarului a rezultat că sunt întrunite cerințele necesare existând probe si indicii temeinice că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat. Semnificative din acest punct de vedere sunt: procesul-verbal de cercetare la fața locului, schița locului producerii accidentului si plansa fotografică, procesul-verbal de cercetare la fața locului si plansa fotografică întocmite după prezentarea inculpatului, concluziile provizorii medico-legale, buletinul de analiză toxicologică, procesul-verbal de verificare tehnică a autoturismului, actele privitoare la calitatea inculpatului, declarațiile martorilor, toate coroborate cu declarațiile inculpatului.

De menționat este faptul că în declarațiile date atât în fața procurorului, cât la instanța de judecată inculpatul a arătat că si-a continuat deplasarea întrucât, inițial, nu si-a dat seama că a lovit o persoană, susținere infirmată de declarațiile martorilor oculari P.D.I. si T.G.M. care au arătat că inculpatul conducea autoturismul cu viteză mare, nu a oprit la trecerea pentru pietoni, a lovit-o pe victimă cu partea din față a autoturismului, a preluat-o pe capotă rulând astfel circa 30 de metri, după care a fost proiectată pe partea carosabilă. De altfel, aceste declarații se coroborează cu constatările făcute de organele de poliție la examinarea autoturismului inculpatului, respectiv că avariile sunt poziționate pe capotă, în partea centrală, ceea ce indică un impact frontal, cu preluarea pe capotă a victimei, inculpatul neavând, prin urmare, cum să nu realizeze că a lovit o persoană.

Inculpatul a mai precizat că în zonă nu există o limitare de viteză aspect, de asemenea, infirmat de procesul-verbal de cercetare la față locului prin care se constată că în zonă exista un indicator rutier „trecere pentru pietoni”, prevăzut cu lămpi avertizoare intermitente si limitare de viteză la 30 km/oră.

Pericolul pentru ordinea publică rezultă din chiar natura, gravitatea si urmările faptelor inculpatului, dar si din împrejurările comiterii acestora. Astfel, inculpatul s-a urcat la volan în condițiile în care avea o îmbibație alcoolică în sânge peste limita legală si putea folosi la condus doar mâna stângă, cealaltă fiindu-i imobilizată în aparat gipsat, a condus autoturismul cu o viteză de 60 km/oră într-o zonă în care exista o restricție de 30 km/oră, nu a acordat prioritate victimei si fratelui acesteia, angajați regulamentar în traversarea străzii de pe partea opusă sensului de mers al inculpatului si a părăsit locul accidentului, continuându-si deplasarea, desi si-a dat seama că a lovit o persoană.

Totodată, față de frecvența producerii unor asemenea evenimente rutiere cu consecințe grave, lipsa unei reacții ferme din partea autorităților este în măsură să inducă opiniei publice un puternic sentiment de insecuritate socială si neîncredere în organele statului chemate să asigure respectarea legii.

În fine, luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se subsumează scopului măsurilor preventive. Pentru aceste considerente, tribunalul a admis propunerea si a dispus arestarea preventivă pe timp de 29 de zile a inculpatului S.I. cercetat sub aspectul comiterii infracțiunilor de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. 1,2 si 3 Cod penal si părăsirea locului accidentului prev. de art. 338 Cod penal.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs inculpatul S.I. solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii si rejudecând cauza, a se respinge ca nefondată propunerea procurorului de luare a măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, luarea altei măsuri restrictive de libertate, aceea a obligării de a nu părăsi țara.

În susținerea recursului inculpatul, prin avocat, a susținut că pericolul pentru ordinea publică nu este probat si nici motivat, raționamentul procurorului fiind eronat sub acest aspect, luarea măsurii arestării reprezentând o gravă încălcare a prezumției de nevinovăție. În concret, inculpatul a susținut că nu este îndeplinită condiția prealabilă prevăzută de C.proc.pen., respectiv nu există probe sau indicii temeinice că ar fi săvârsit vreo faptă penală. A nu se omite că una din infracțiuni a fost săvârsită din culpă. Solicită a se ține cont de împrejurarea că față de majoritatea inculpaților care sunt cercetați pentru infracțiuni de ucidere din culpă, urmărirea penală se desfăsoară cu menținerea acestora în stare de libertate.

Sub aspect civil, a se ține cont că a despăgubit familia victimei, acestia neformulând pretenții. Totodată, nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de art.148 lit.f C.proc.pen., în sensul că nu există probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefundat.

CONCLUZII

Articolul 89 din OUG nr. 195/2002 modificată incriminează două fapte de ilicit penal: părăsirea locului accidentului (alineatul 1) și modificarea stării locului sau ștergerea urmelor accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane.

Obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de art. 89 din OUG nr. 195/2002 îl constituie valoarea socială constând în siguranța circulației pe drumurile publice și relațiile sociale create în jurul acestei valori pentru a căror ocrotire legiuitorul a instituit în sarcina conducătorului vehiculului sau a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicați într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, a obligației de a nu părăsi locul producerii accidentului fără încuviințarea organelor de poliție.

Rațiunea impunerii de către legiuitor a unei asemenea obligații rezidă în accea că, în momentul producerii unui accident cu victime sau ca urmare a comiterii unei infracțiuni, organele judiciare sunt chemate să stabilească cu acuratețe împrejurările producerii accidentului, să identifice persoanele suspecte de comiterea acestuia, să adune probe concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condițiilor reale care să servească în operațiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovați. În literatura de specialitate s-a arătat că infracțiunea de părăsire a locului accidentului are și un obiect juridic adiacent, fiind ocrotite în subsidiar prin incriminarea acestei fapte și relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, fiind îngreunată, în cazul săvârșirii acestei infracțiuni, activitatea de aflare a adevărului, precum și relațiile sociale referitoare la acordarea primului ajutor victimelor accidentelor de circulație, opinie la care ne raliem și noi. Fiind o infracțiune de pericol, pentru care nu există un suport material al valorii sociale ocrotite, infracțiunea este lipsită de obiect material.

Noul Cod penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, aduce o serie de modificări importante atât în partea generală, cât și în partea specială. Printre modificările intervenite în partea specială, semnalăm  și includerea infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice într‐un capitol special. Astfel, legiuitorul noului Cod penal, într‐un titlul special, respectiv Titlul VII denumit „Infracțiuni contra siguranței publice”, a inclus în capitole distincte unele infracțiuni prin care sunt apărate cele mai importante valori sociale, specifice acestui grup. În noua concepție, acordându‐se o atenție deosebită  infracțiu‐ nilor contra siguranței circulației pe drumurile publice, acestea au fost incluse în Capitolul II al titlului menționat, cu aceeași denumire.

Ca elemente de noutate absolută în literatura juridică de specialitate, menționăm: examinarea infracțiunilor prin prisma noilor dispoziții ale legii, prezentarea practicii judiciare relevante pentru fiecare infracțiune în parte, unele aspecte procesuale și situațiile tranzitorii. Alte elemente de noutate privesc examinarea a două infracțiuni specifice domeniului, respectiv uciderea din culpă  și vătămarea corporală  din culpă  în cazul accidentelor de circulație, ambele analizate cu trimiteri directe la practica judiciară relevantă, care a rămas de actualitate și în contextul intrării în vigoare a legii noi.

Noul Cod Penal prevede următoarele în art. 338:

(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

    (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

    (3) Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când:

    a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;

    b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;

    c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;

    d) victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

Subiect pasiv principal în cazul infracțiunii de părăsire a locului accidentului este statul, ale cărui reguli au fost încălcate. Reglementarea legală are, nu doar scopul protejării victimelor (prin acordarea primului ajutor, prin posibilitatea reparării prejudiciului), ci și înfăptuirea justiției, tragerea la răspundere penală a infractorului, al cărei unic titular este. Or, părăsirea locului accidentului îl împiedică să îsi exercite aceste atribuții. Subiect pasiv secundar sunt victimele care suportă consecințele săvârsirii acestei infracțiuni, prin neacordarea primului ajutor (medical).

În cazul modificării stării locului sau stergerii urmelor accidentului, subiect pasiv este tot statul. În mod excepțional subiect pasiv poate fi victima care a suferit o vătămare corporală, atunci când autorul infracțiunii modifică sau sterge urme cu privire la ea (de exemplu, schimbarea poziției victimei, înlăturarea unor obiecte sau alte urme personale ale infractorului de pe corpul victimei etc.), cu condiția ca aceste modificări ale urmelor să provoace victimei un prejudiciu fizic sau moral, altfel corpul victimei este doar obiect material. Pe de altă parte, stergerea sau modificarea urmelor accidentului de pe corpul unei victime decedate nu o transformă pe aceasta în subiect pasiv, corpul acesteia devenind doar obiect material.

Părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei, constituie infracțiune, iar autorul faptei ar risca o pedeapsă cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Aceeași pedeapsă o riscă și persoana care a modificat starea locului sau de a șters urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

Sunt reglementează trei situații în care caracterul penal al faptei este exclus. În opinia noastră, aceste situații au natura juridică a unor cauze justificative întrucât, deși fapta comisă (părăsirea locului producerii accidentului) este tipică, adică corespunde modelului de incriminare descris în norma de incriminare, aceasta nu contravine ordinii de drept întrucât făptuitorul are o justificare legală în a acționa contrar preceptului normei. Natura juridică a acestor cauze se deduce din exprimarea legiuitorului care folosește sintagma nu constituie infracțiune.

Aceste situații sunt:

a) situația în care conducătorul de vehicul, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului. În acest caz există, în opinia noastră, o situație stare de necesitate specială, ce derivă din nevoia imperativă de a salva viața victimei sau de a-i acorda acesteia îngrijirile medicale într-o unitate sanitară. Firește, efectul justificativ este condiționat de înapoierea autorului accidentului la locul producerii acestuia și de comunicarea către unitatea sanitară a datelor sale de identificare. Neîndeplinirea acestor din urmă condiții cumulative, atrage imposibilitatea reținerii acestei cauze justificative în beneficiul făptuitorului.

b) situația în care conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară părăsește locul accidentului, dacă acesta anunță de îndată poliția, și după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare. Și în această situație vorbim despre o stare de necesitate specială ce derivă din regimul de circulație prioritară a autovehiculului implicat în accident. Și de această dată legiuitorul a prevăzut o serie de condiții cumulutative pentru ca această cauză justificativă să își producă efectele, respectiv, să fie anunțate de îndată organele de poliție despre producerea accidentului și prezentarea conducătorului auto la sediul unității de poliție după terminarea misiunii ce a implicat autovehiculul cu regim prioritar de circulație.

c) situația în care victima părăsește locul faptei, dar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție. Plecarea benevolă a victimei de la locul accidentului face ca fapta celui care a părăsit locul accidentului să nu constituie infracțiune, doar dacă conducătorul autovehiculului raportează incidentul la cea mai apropiată unitate de poliție. Întrucât cele trei situații au natura juridică a unor cauze justificative, efectul acestora constă în înlăturarea caracterului infracțional (nejustificat) al faptei, fiind înlăturată, pe cale de consecință și răspunderea penală a făptuitorului. Efectul acestora se va produce in rem, cu privire la toți participanții care au contribuit la comiterea faptei.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G., Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Editura Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1976

Antoniu George, Despre infractor, acțiunea infracțională și vinovăție, în RRD nr. 8/1969

Antoniu George, Urmarea imediată. Contribuții la clarificarea conceptului, în RDP nr. 1/1999

Bogdan Camelia, Infracțiunea de spălare a banilor și infracțiunea de tăinuire, în ”Revista de drept penal”, nr. 4/2009

Bogdan Costică, N. Bulai, Manual de drept penal – partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007

Basarab Matei, Considerații cu privire la obiectul infracțiunii, în Studia Universitatis Babeș Bolyai, Cluj Napoca, 1962

Cârjan Lazăr, Mihai Chiper, Criminalistică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2009

Cosovanu D., Gh. Diniță, Mijloace de convingere și de constrângere prevăzute de legislația rutieră, în R.R.D. nr. 9/1967

Drăghici Vasile, Obiectul juridic al infracțiunii, în RDP nr. 4/2002

Dongoroz Vintilă, Drept penal, București, 1939

Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracțiuni cu răspunderea administrativă sau disciplinară, Ed. Academiei, București, 1957

Gacea E. M., Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 2003

Gerraud P. -Tratat de drept penal francez, vol. 1, Paris

Hotca A., M. Dobrinoiu, Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii și explicații, Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București 2010

Hotca M.A., D. Lupașcu, M. Damaschin, B. Onica-Jarka, Practică judiciară neunitară comentată. Examen selectiv, Editura Universul Juridic, București 2012

Liszt F.V. – Tratat de drept penal german, Berlin 1905

Lămășanu Daniela, Elementul material al conținutului infracțiunii, în RDP nr. 1/2002

Levasseur G. -Droit des etates units, Dalloz 1990

Mitrache Constantin, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, edițiile 2007 și 2009

Marcov Georgeta, Infracțiuni săvârșite în cadrul circulației rutiere, în R.R.D., nr. 2/1968

Nica D., Angajarea răspunderii penale pentru denunțare calomnioasă. Existența unei plângeri pealabile, în „Dreptul”nr.4/2000

Oancea Ion, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1994

Rusu Ion, Minodora‐Ioana Bălan‐Rusu, Infracțiunile contra siguranței   circulației pe drumurile publice în dreptul penal român, Editura Universul Juridic, București, 2014

Rămureanu Vasile, Dumitru Popescu, Codul penal al R.S.R. Comentat și Adnotat. Partea Generală, Ed. Științifică, București, 1972

Turianu Corneliu, Legislația rutieră comentată și adnotată, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

Turianu Corneliu, Cornelia Turianu, Legislație rutieră comentată și adnotată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1996

Turianu C., Infracțiunile rutiere, Editura All Beck, București, 2000

Tanoviceanu I. -Curs de drept penal, Bucuresti 1912

Vlădilă Lavinia, Olivian Mastacan, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011

Vouin R. și L. Leute-Drept penal si criminologie, Paris, pag. 147

http://www.politiaromana.ro/dpr/scurt_istoric.htm