Jurisdictia Muncii Si Contenciosul Administrativ Privire Comparativa

Drept

Jurisdictia Muncii Si Contenciosul Administrativ Privire Comparativa

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Capitolul I

Considerații generale privind raportul de muncă și raportul de serviciu

Secțiunea I. Noțiunea, trăsăturile și formele raporturilor juridice de muncă 3 Noțiunea de raport de muncă…………………………………………….… 2. Trăsăturile raportului de muncă………………………… …………. ………. 3. Formele raporturilor juridice de muncă……………………………………. Secțiunea a II-a. Raporturile juridice de muncă (de serviciu) ale funcționarilor publici………………………………………………………. ..

Capitolul II

Contenciosul administrativ

Secțiunea I. introductive………………………………………………………… Secțiunea a II-a. administrativ…………….. Noțiunea și trăsăturile Considerații contenciosului

Secțiunea a III-a. Scurtă evoluție a contenciosului administrativ în România……………………………………………………………………….. Secțiunea a IV-a. Sediul materiei……………………………………………………………….. Secțiunea a V-a. administrativ………………………………… Instanțele de contencios

Secțiunea a VI-a. Fazele procedurii contenciosului administrativ…………………… Secțiunea a VII-a. Căile de atac împotriva sentințelor pronunțate de instanțele de

contencios administrativ………………………………………………….. Secțiunea a VII-a. Executarea instanțele de contencios hotărârilor pronunțate de

administrativ…………………………………….

Capitolul III

Jurisdicția muncii-jurisdicție specializată

Secțiunea I. Noțiunea muncii………………………………….. Secțiunea a II-a. muncii……………………………………… Secțiunea a III-a. Scurt Părțile de istoric în jurisdicție al a

jurisdicției de

conflictele

muncă…………………………………………. Secțiunea a IV-a. Termenele de sesizare a instanței…………………………………….. Secțiunea a V-a. Organele competente să soluționeze litigiile de muncă 1. Reguli generale…………………………………………………………………………………… 2. Competența materială………………………………………………………………………….. 3. Competența teritorială…………………………………………………………………………. 4. Completul pentru soluționarea conflictelor de muncă……………………………… Secțiunea a VI -a. Procedura de soluționare a conflictelor de muncă……………. Secțiunea a V-a. atac………………………………………………………………….. Căile de

CAPITOLUL IV

Asemănări și deosebiri între jurisdicția muncii și contenciosul administrative între cele două instituții

Secțiunea I. Asemănări juridice……………………………….

Secțiunea a II-a. Deosebiri între jurisdicția muncii și contenciosul administrativ…………………………………………………………………..

Bibliografie

Capitolul I

Considerații generale privind raportul de muncă și raportul de serviciu

Secțiunea I. Noțiunea, trăsăturile și formele raporturilor juridice de muncă 1. Noțiunea de raport de muncă În ultimii ani a curs ceva cerneală pe paginile operelor cu caracter juridic, iar problema spinoasă ce a generat exprimarea unor opinii diferite a fost legată de noțiunea de raport de muncă și noțiunea de raport de serviciu, cu toate consecințele ce decurg din interpretarea diferită a acestor termeni. Într-un limbaj juridic riguros, făcând apel la acribie, apreciem că este important ca pentru individualizarea unei instituții să se utilizeze un singur termen pentru a se evita divergențele de opinii, legiuitorului revinindu-i sarcina de a folosi același termen pentru aceeași noțiune juridică. O situație care a generat opinii divergente în literatura juridică este legată de noțiunea de raport de serviciu. Legislația muncii folosește termenul de raport de muncă, în timp ce Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici folosește sintagma de raport de serviciu. Ca urmare a acestui fapt, așa cum am menționat mai sus, în doctrină au apărut opinii divergente, iar jurispudența este oscilantă în acest domeniu. Articolul 1 din Codul muncii dispune că prezentul cod reglementează raporturile juridice de muncă, care pot fi, individuale și colective. În doctrină, raporturile de muncă au fost definite ca fiind acele relații sociale reglementate de lege, ce iau naștere între o persoană fizică, pe de o parte, și, ca regulă, o persoană juridică, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze și să creeze condițiile necesare prestării acestei munci. 2. Trăsăturile raportului de muncă Având în vedere definiția de mai sus, subiectele raportului de muncă sunt angajatorul și angajatul. În doctrina de specialitate este unanim admis că raportul juridic de muncă prezintă anumite trăsături specifice care îl disting de alte raporturi juridice în care se prestează o anumită muncă. Prin încheierea unui contract de muncă ia naștere raportul juridic de muncă. În temeiul acestui contract își desfășoară activitatea marea majoritate a personalului și anume, cel încadrat în societăți comerciale, regii autonome, companii și societăți naționale, unități bugetare, alte persoane juridice și fizice. Raportul juridic individual de muncă are caracter bilateral, iar persoana care prestează munca este, întodeauna, o persoană fizică. Un astfel de raport se poate stabili între o persoană fizică și o persoană juridică, sau între două persoane fizice, angajat și angajator, dar niciodată între două persoane juridice, spre deosebire de raportul obligațional civil și de raportul juridic comercial, în cadrul cărora pot fi, uneori, o pluralitate de subiecte, active sau pasive. Rațiunea acestei trăsături constă în aceea că persoana care prestează munca nu poate fi, prin ipoteză, decât o persoană fizică. Raportul de muncă are caracter personal, fiind încheiat intuitu personae, atât în considerarea pregătirii, aptitudinilor și calităților persoanei care prestează munca, cât și în funcție de specificul celeilalte părți, având în vedere colectivul, climatul și condițiile de muncă existente în cadrul acesteia. Obligația de a face a salariatului trebuie executată întotdeauna personal și în natură, nefiind admisibilă aducerea sa la îndeplinire prin reprezentant. Caracterul personal privește și angajatorul, în cadrul unui astfel de raport. Devenind subiect al raporului de muncă, persoana fizică dobândește calitatea de membru al colectivului dintr-o anumită unitate. Specificul activității acesteia, coeziunea, capacitatea și prestigiul colectivului ei sunt elemente de o deosebită însemnătate, care determină persoana fizică să devină salariatul acelui angajator. Trăsătura proprie, fundamentală, caracteristică și determinantă a raportului de muncă este constituită din relația de subordonare, existentă între subiectele acestui raport, în sensul că persoana care prestează munca este subordonată celuilalt subiect al raportului respectiv. Din această relație de subordonare, ce persistă pe tot parcursul raportului de muncă, apar o serie de consecințe. Consecința subordonării, sub aspectul obiectului și conținutului raportului de muncă, constă în aceea că, în condițiile legii, cel ce angajează stabilește programul și locul de muncă al personalului său, având în același timp, dreptul de a-i da indicații cu privire la modalitățile de realizare a sarcinilor de serviciu. Într-un astfel de raport nu îi este permis salariatului să refuze îndeplinirea sarcinilor, chiar dacă sub aspectul oportunității, eficenței economice, interesului serviciului, indicațiile nu ar reprezenta soluția optimă ori ar fi greșite. Subordonarea caracteristică raportului de muncă, implică încadrarea în colectivul de muncă al unui angajator determinat, într-o anumită structură organizatorică și într-o anumită ierarhie funcțională. În acest cadru organizatoric prestabilit are loc prestarea muncii, spre deosebire de contractele civile în temeiul cărora cel care se obligă să desfășoare activitatea în folosul altuia își organizează singur munca, fără a se încadra într-un colectiv și fără a se subordona celui cu care a contractat. În esență, subordonarea constă în aceea că angajatorul stabilește coordonatele organizării muncii personalului său, cu respectarea condițiilor legii. Consecința practică a subordonării se manifestă prin obligația angajatului de a respecta disciplina muncii, în caz contrar fiind pasibil de răspundere disciplinară, ale cărei efecte constau în aplicarea de sancțiuni. Așa cum bine s-a subliniat în literatură, fără elementul de subordonare nu ar fi cu putință unitatea de acțiune a colectivului și eficiența activității sale. Munca prestată de angajat trebuie să fie remunerată conform prevederilor legale și negocierii părților. O muncă gratuită nu poate constitui obiect al unui raport juridic de muncă. Prin prevederile legii și ale contractului este asigurată o protecție multilaterală pentru salariați, atât în ce privește condițiile de desfășurare a procesului muncii, cât și în ceea ce privește drepturile ce decurg din încheierea contractului. Toate normele juridice îndeplinesc o funcție de protecție a unor interese legitime, pentru că apărarea ordinii de drept constituie rațiunea însăși a legii. Aplicarea acestui principiu general dobândește în raportul juridic de muncă un accent specific întrucât legislația acordă o atenție deosebită protecției angajatului. Am putea spune chiar că îi asigură angajatul o protecție prea extinsă. În doctrină s-a exprimat opinia conform căreia, chiar în lipsa unui text de lege ar trebui admis că raportul de muncă presupune și desfășurarea unei activități cu caracter de continuitate, în cadrul unui număr minim de ore pentru o perioadă dată de-a lugul unui interval de timp, dat fiind că încadrarea în muncă presupune prestarea acesteia în mod repetat, în folosul angajatorului. În cazul în care s-ar presta munca ocazional, sub un anumit plafon minimal de timp (3 ore), această activitate nu ar putea constitui obiectul unui raport juridic de muncă ci, exclusiv, al unui raport juridic civil, chiar dacă din celelate clauze contractuale ar reieși că sunt îndeplinite restul trăsăturilor proprii raportului de muncă. Activitatea angajatului care se consumă în procesul muncii prin prestări succesive prezintă și caracter ireversibil. 3. Formele raporturilor juridice de muncă În literatura de specialitate, analizându-se raporturile juridice individuale de muncă s-a ajuns la concluzia că aceste raporturi se prezintă sub două forme, și anume: tipice și atipice, acestea din urmă mai fiind denumite și imperfecte. Formele tipice sunt, în primul rând, cele fundamentate pe contractul individual de muncă, care, se caracterizează prin aceea că una din părți, care este întotdeauna persoană fizică, se obligă să depună forța sa de muncă în folosul celeilalte părți, care de obicei este o persoană juridică, iar uneori, o pesoană fizică, și care își asumă la, rândul său, obligația de a asigura condiții corespunzătoare pentru prestarea muncii și de a plăti această muncă. Doctrina consideră forme tipice ale raportului de muncă cele care privesc: 4 Funcționarii publici; 5 Militarii, cadre permanente din Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și internelor, Ministerul Justiției, Serviciul Român de Informații etc. care, deși nu li se aplică legislația muncii și nu încheie contracte de muncă, se află în raporturi juridice de natură contractuală, cu unitățile din care fac parte; 6 Membrii cooperatori. Formele atipice au fost considerate următoarele: 7 raporturile de muncă fundamentate pe contractul de ucenicie; 8 raporturile de muncă ale avocaților salarizați în interiorul profesiei. Judecătorii, prourorii, precum și membrii corpului diplomatic ocupă o poziție distinctă în cadrul acestor raporturi.

Secțiunea a II-a.

Raporturile juridice de muncă (serviciu) ale funcționarilor publici. În doctrină se află în dispută integrarea statutului funcționarilor publici fie în dreptul muncii, fie în dreptul administrativ, preocupare a autorilor ce și-a făcut apariția o dată cu adoptarea Codului al muncii din 1973. Autorii și-au pus întrebarea dacă raportul juridic ce privește funcționarul public este unul administrativ care coexistă cu cel de drept al muncii sau este numai un raport de muncă. Soluțiile formulate cu privire la acest aspect au fost diferite. Problema prezintă un anumit preponderent teoretic, însă sub aspect practic aceasta nu este una cardinală. Conform dispozițiilor Legii nr. 188/1999, care reglementează statutul general al funcționarilor publici, aceștia se află în raporturi de serviciu cu instituțiile și autoritățile de care aparțin, care se exercită pe baza actului administrativ de numire. Funcția publică este definită de lege ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome. Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. În literatura de specialitate, s-a subliniat faptul că trebuie să distingem funcționarii care sunt titularii unei funcții, în baza regimului statutar, regim de drept public, și lucrătorii, salariații obișnuiți din aparatul organelor de stat ori ale colectivităților teritoriale care desfășoară o activitate, inclusiv tehnico-administrativă, în baza unui regim de drept al muncii, bazat pe contractul individual de muncă, adică între dreptul funcției publice și dreptul muncii, diferență care este foarte clar evidențiată în Occident. Între anii 1950-1991 nu a fost pusă în discuție problema naturii distincte a raportului juridic de muncă a personalului încadrat în aparatul de stat, întrucât și acesta își desfășura activitatea în temeiul contractului individual de muncă. Anterior adoptării primului Cod al muncii, în anul 1950, exista o reglementare a statutului funcționarilor publici, care a fost abrogată prin Decretul nr. 418/1949, însă după intrarea în vigoare a codului sus menționat nu s-a mai pus problema elaborării unui Statut al funcționarilor publici deoarece aceștia erau asimilați, pe toate planurile, cu salariații care își desfășurau activitatea în temeiul unui contract individual de muncă. Cel de-al doilea Cod al muncii, intrat în vigoare în 1973, conținea reglementări de o maximă generalitate în legătură cu personalul din

aparatul de stat, și din acest considerent trebuia adoptat un Statut al funcționarilor publici. Ulterior intrării în vigoare a Constituției României s-a pus, cu acuitate, problema elaborării Statutului funcționarilor publici, care după o perioadă tergiversată s-a soluționat prin adoptarea Legii nr. 188/1999. În prezent, se susține de către autorii de drept administrativ pe baza Statutului funcționarilor publici, co funcționarii își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de serviciu, iar nu în baza unui contract individual de muncă. Profesorul Traian Ștefănescu, fără a contesta liniile forțate ale doctrinei dreptului muncii, admite că analiza aspectelor principale ale regimului juridic al funcționarilor publici în cadrul dreptului muncii nu exclude problematica vastă a raportului de funcție publică din cadrul dreptului administrativ, achiesând la teza Dreptului profesional, respectiv la teza avansată în Franța, a unui Drept al muncii publice. Autorul susține că regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici este în mare parte similar cu cel al salariaților. De asemenea, reglementările speciale pentru funcționarii publici se aseamănă cu statutele de personal pentru diverse categorii de salariați. Componența legală, de conținut, a regimului aplicabil funcționarului public se regăsește și în cazul salariaților dar cu o pondere mult redusă. Analizând această problemă, autorul evidențiază elementele, certe, pe care își fundamentează punctul de vedere. Astfel, potrivit opiniei sale: 9 numirea unei persoane într-o funcție publică se realizează numai cu consimțământul său, printr-un act individual de învestire într-o anumită funcție publică; autorul spune că acordul viitorului funcționar se dă în trepte, ultima fază fiind cea în care acesta depune jurământul;

10 recunoaște că există un acord de voințe, un statut contractual, fără a fi însă un contract individual de muncă, în accepțiunea Codului muncii, ci un contract de drept public, un contract administrativ, în cazul căruia libertatea contractuală a părților este în mare măsură suplinită de legiuitor. Acest contract este unul nenumit, complex, cu clauze specifice atât actelor condiție cât și actelor subiective (în domeniile în care negocierea este permisă de lege), solemn, cu executare succesivă și încheiat intuitu personae. 11 la realizarea acordului de voință, atribuțiile și responsabilitățile postului în cauză nu pot fi negociate în mod individual, deoarece ele sunt stabilite de lege; 12 raportul de serviciu ce ia ființă după încheierea contractului administrativ prezintă elemente specifice unui contract de muncă, obiectul și cauza fiind aceleași cu ale oricărui alt raport juridic de muncă, și funcționarul public, și salariatul se află într-un raport juridic de muncă tipic, în sensul că și funcționarul public este subordonat celui în favoarea căruia muncește. În versiunea inițială a Legii nr. 188/1999 nu se preciza clar temeiul nașterii raportului de serviciu al funcționarului public. Această lacună a fost remediată prin introduceerea în lege a articolului 4 indice 1 alin. 1 al cărui text este următorul: „ Raporturile de serviciu se nasc și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii.“ Completarea Legii 188/1999 cu textul reprodus mai sus nu infirmă cu nimic că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici au caracter contractual întrucât, fără acordul persoanei fizice numite într-o funcție publică, raportul de serviciu născut din actul administrativ nu există și nici nu se poate realiza, iar pe de altă parte, raportul de serviciu al funcționarului public constituie, ca natură juridică, o formă a raportului juridic de muncă, evident relativ diferit, dar și, totodată, puternic

asemănător arhetipului contractului individual de muncă și anume cel bazat pe contractul individual de muncă, așadar, raportul juridic de muncă al salariaților. Autorul subliniază că ceea ce particularizează în mod fundamental și incontestabil raportul de muncă al funcționarului public de cel al unui alt salariat, rezidă în faptul că funcționarul public este purtător de puteri publice, pe care le exercită în limitele legii. Salariatul încadrat la o autoritate publică nu dispune de astfel de atribuții de putere, el fiind doar un simplu prepus al angajatorului. Astfel, denumirea legală de raport de muncă al funcționarului ca raport de funcție publică nu îl diferențează esențial pe funcționarul public de salariat. Între raportul de muncă (de funcție publică) al funcționarului public și raportul de muncă al salariatului diferența specifică rezidă nu atât în modul în care se naște raportul juridic în temeiul căruia se prestează munca, ci în faptul că funcționarul public este agent al puterii publice, în timp ce salariatul nu, chiar când acesta este angajat la o autoritate sau instituție publică. Remarcăm faptul că raportul de serviciu, în concepția autorului, constituie, în realitate, un raport de muncă, având însă particularități certe determinate de incidența puternică și specifică a unor norme de drept public. În concluzie, autorul, apreciază că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici ar trebui analizate în cadrul dreptului muncii numai ca repere comparative față de raporturile de muncă ale salariaților, cu condiția de a reține și evidenția particularitățile acestora, stabilite prin norme de drept public. Autorul nu neagă existența unor elemente esențiale comune de regim juridic, însă el consideră că dreptul muncii ar trebui să se ocupe exclusiv numai de raportul de muncă dintre funcționarul public și autoritatea publică și doar sub aspectul comparațiilor necesare cu raportul de muncă al salariaților.

Un alt autor de dreptul muncii, referitor la problema dezbătută susține că funcționarii publici își desfășoară activitatea în temeiul unui contract administrativ, contract numit, reglementat de Legea nr. 188/1999, republicată. În literatura juridică de drept administrativ, întâlnim autori care adoptă o soluție de bun simț, suplă și flexibilă, potrivit căreia: funcționarul public este o instituție care se află la granița dreptului administrativ cu dreptul muncii. Același autor mai susține că și în cazul funcționarului public întâlnim un acord de voințe, a funcționarului și a autorității unde este numit, motiv pentru care suntem în prezența unui contract administrativ. Prof. Sanda Ghimpu, având în vedere pe funcționarii învestiți cu funcții speciale, și anume de a realiza activitatea executivă a organului administrativ în numele căruia lucrează, a exprimat opinia că numai aspectele legate nemijlocit de exercitarea de către aceștia față de terțele persoane a atribuțiilor administrative cu care se găsesc învestiți țin de raportul administrativ, toate celelalte elemente care privesc modul în care se desfășoară munca, drepturile și obligațiile funcționarului rămân proprii dreptului muncii. În ultima lucrare de dreptul muncii, Prof. Alexandru Țiclea analizând această problemă, ce a incitat la exprimarea opiniilor atât a autorilor de dreptul muncii cât și a celor de drept administrativ, consideră că între noțiunea de raport de muncă și cea de raport de serviciu există, din punct de vedere semantic, sinonimie. Acesta aduce, pe lângă alte argumente, și explicațiile din Noul dicționar explicativ al limbii române. Astfel, conform Noului dicționar explicativ al limbii române, serviciu înseamnă: 13 formă de muncă în folosul sau în interesul cuiva; 14 ocupație pe care cineva o are în calitate de angajat; 15 îndatorire ce îi revine cuiva în calitate de angajat, îndeplinerea acestei îndatoriri.

Autorul socotește că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt catalogate drept raporturi juridice tipice de muncă. O parte a doctrinei dreptului muncii apreciază că și în cazul funcționarilor publici ar fi vorba de un contract: nenumit, complex, cu clauze specifice atât actelor condiție, în mod preponderent, cât și a actelor subiective, în domeniile în care negocierea este permisă de lege, solemn (forma scrisă a actului de numire, depunerea jurământului), sinalagmatic, cu titlu oneros, cu executare succesivă, încheiat intuitu personae. Din punctul nostru de vedere nu este rațional să afirmăm că raportul de serviciu al funcționarului public ar avea la bază un contract nenumit din moment ce acesta conține toate elementele caracteristice raportulului de muncă și în legislația noastră există reglementare pentru acest din urmă raport. Autorii care susțin că raportul de serviciu al funcționarului public este tot un contract de muncă, precizează că funcționarii publici, ca și salariații își desfășoară activitatea în cadrul unui program cu o durată normală a timpului de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână (articolul 109 alin. 1 Codul muncii.), au salariu, concediu de odihnă, răspund disciplinar, pot fi delegați sau detașați. Încă un aspect ce îi apropie pe funcționari de statutul salariaților, este acela că și aceștia au dreptul să se asocieze în sindicate, să exercite dreptul la grevă, să demisioneze. Funcționarii pot să încheie acorduri colective, asemănătoare contractelor colective de muncă. Și autorii care consideră că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt tot raporturi juridice tipice de muncă recunosc existența particularității esențiale și incontestabile ce este întâlnită în astfel de raporturi, și anume că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcției lor. Având în vedere specificul activității și puterile conferite, funcționarii publici sunt supuși unei reglementări speciale și nu Codului muncii precum salariații. Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici

prevede la articolul 93 că această lege specială se completează cu legislația muncii numai în măsura în care prevederile acesteia din urmă nu contravin legislației specifice funcției publice. Conchidem că raporturile de serviciu așa cum sunt numite de legislația ce reglementează dreptul administrativ înglobează trăsăturile esențiale și specifice raporturilor de muncă însă recunoaștem existența unor particularități determinate de incidența puternică și specifică a unor norme de drept public. Din punctul nostru de vedere apreciem că este firesc ca toate elementele ce privesc modul de desfășurare a muncii, cu drepturile și obligațiile ce decurg din aceste raporturi sunt proprii dreptului muncii, și trebuie analizate în cadrul acestei ramuri de drept, iar aspectele legate nemijlocit de exercitarea de către funcționarul public față de terțele persoane a atribuților administrative, cu care a fost investit trebuie să rămână în continuare sub incidența dreptului administrativ. Considerăm că raporturile de serviciu ale funcționarilor publici trebuiesc analizate și în cadrul dreptului muncii și nu numai ca repere comparative față de raporturile de muncă ale salariaților, deoarece ele sunt tot raporturi de muncă indiferent cum au fost numite de legiuitor.

Capitolul II

Contenciosul administrativ

Secțiunea I. Considerații introductive

Termenul de "contencios" își are originea etimologică în limba latină, în verbul ,,contendere", care se traduce prin a lupta, a se strădui să învingă etc. Altfel spus "contenciosul" înseamnă o confruntare, acțiuni contradictorii, prin care fiecare parte implicată într-un litigiu caută să-și realizeze interesele în dauna celeilalte părți, acestea având în acel litigiu poziții divergente. Termenul de contencios administrativ poate fi utilizat în mai multe accepțiuni, astfel: a) în sens funcțional, de activitate, prin contencios administrativ se înțelege activitatea propriu-zisă de soluționare a litigiilor, în care cel puțin una dintre părți este un organ al administrației publice; b) în sens organizatoric, de sistem de organe, prin contencios administrativ se înțelege totalitatea organelor care soluționează litigiile, în care cel puțin una dintre părți este un organ al administrației public; c) în sensul de instituție juridică, prin contencios administrativ se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale ce apar în activitatea de soluționare a litigiilor, în care cel puțin una dintre părți este un organ al administrației publice. Contenciosul administrativ a apărut în condițiile aplicării principiului separației puterilor în stat, cu referire la litigiile ivite între administrația de stat si cei administrați, a căror soluționare se făcea prin aplicarea regulilor dreptului public. Noțiunea de contencios administrativ nu trebuie confundată cu noțiunea de jurisdicție, în general, și nici cu aceea de jurisdicție administrativă, în special. Jurisdicția prin aplicarea variatelor criterii poate fi clasificată după cum vom evidenția mai jos. În funcție de organul care o realizează, se disting mai multe feluri de jurisdicție 1) jurisdicție judiciară, când aceasta este înfăptuită de către organele

judecătorești; 2) 3) jurisdicție jurisdicție administrativă, când este realizată de organe de ale administrației publice; neguvernamentală, când este înfăptuită organe guvernamentale cu atribuții jurisdicționale. În funcție de conținutul activității și de scopul urmărit, se distinge: 1) jurisdicție contencioasa; 2) jurisdicție necontencioasă sau grațioasă. Activitatea jurisdicțională contencioasă are ca obiect rezolvarea unor conflicte juridice născute din încălcarea legii, activitate ce constă în soluționarea litigiilor juridice, de organele expres prevăzute de lege, concretizată în hotărâri ce au forța de lucru judecat, activitate care desfășoară după o anumită procedură, în care se evidențiază în mod deosebit principiile contradictorialității și al motivării hotărârilor. Prin activitatea jurisdicțională necontencioasă sau grațioasă se urmărește recunoașterea pentru părțile unor raporturi juridice a drepturilor pe care le au, în scopul asigurării lor în cazul unor eventuale litigii. Aceasta activitate se concretizează prin acte emise de organele judecătorești, dar mai ales, prin acte notariale. În timp ce prin jurisdicția contencioasă se înțelege soluționarea oricărui fel de litigiu, prin contenciosul administrativ se înțelege soluționarea unui anumit gen de litigii și anume, litigiile în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică. Deci, putem conchide că sfera contenciosului administrativ este mai restrânsă decât aceea de jurisdicție contencioasă. Raportată însă la noțiunea de jurisdicție administrativă, noțiunea de contencios administrativ este mai largă, deoarece jurisdicția administrativă, se referă numai la litigiile soluționate de organele administrației publice cu atribuții jurisdicționale, în timp ce

contenciosul administrativ cuprinde toate litigiile în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, litigii soluționate de către instanța de judecată. În concluzie putem specifica că instituția contenciosului administrativ se situează între noțiunea de jurisdicție contencioasă și cea de jurisdicție administrativă, putând fi definit ca fiind activitatea de soluționare a unor litigii de către instanța de judecată, după o anumită procedură, litigii în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică.

Secțiunea a II-a. Noțiunea și trăsăturile contenciosului administrativ În analiza noastră trebuie să clarificăm conceptul de contencios administrativ și să îi evidențiem trăsăturile pentru ca ulterior să putem delimita asemănările și deosebirile de jurisdicția muncii. În literatura de specialitate se deosebesc două categorii de contencios administrativ și anume: – contencios administrativ în anulare; -contencios administrativ de plină jurisdicție. Contenciosul administrativ în anulare conferă instanței de contencios administrativ competența să anuleze în tot sau în parte un act administrativ ilegal, ori să oblige autoritatea publică să rezolve cererea care privește un drept ori un interes legitim. În cadrul acestui contencios administrativ, instanța nu este competenta să rezolve și problema reparării daunelor, aceasta făcându-se într-un litigiu separat, de către instanțele de drept comun. Contenciosul administrativ de plină jurisdicție conferă instanței de contencios administrativ nu numai dreptul să anuleze în tot sau în parte actul administrativ de autoritate atacat, să oblige autoritatea

publică să rezolve o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, ci și dreptul de a acorda despăgubiri pentru daunele cauzate particularului (persoana fizică sau juridică), prin actul administrativ adoptat sau emis, ori prin refuzul de a rezolva o cerere referitoare la un drept ori la un interes recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate formula fie în cadrul acțiunii inițiate, fie separat dacă întinderea pagubei nu era cunoscută la data introducerii acțiunii. De asemenea, în literatura de specialitate se vorbește de un contencios ,,subiectiv” și de unul ,,obiectiv”. Denumirea de contencios ,,subiectiv” se bazează pe noțiunea de ,,drept subiectiv”, înțeleasă ca ,,facultate” sau prerogativă recunoscută de lege unei persoane (fizice sau juridice), subiect activ al raportului juridic, de a pretinde subiectului pasiv să săvârșească o anumită acțiune sau să se abțină de la săvârșirea unei acțiuni. Contenciosul ,,obiectiv” are la baza noțiunea de ,,drept obiectiv”, care exprimă faptul că acel ansamblu de norme juridice existente este independent de subiectele raportului juridic concret în care ele apar cu drepturi și obligații determinate și care decurg din dreptul obiectiv. Contenciosul subiectiv are ca scop protejarea drepturilor subiective care aparțin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizată, în timp ce contenciosul obiectiv are ca scop asigurarea legalității și promovarea intereselor generale. Dacă ne referim la ansamblul noii reglementari cuprinse în Legea nr. 554/2004 am putea releva că ceea ce caracterizează contenciosul administrativ instituit prin această lege se poate concretiza în următoarele trăsături: a) este un contencios de plină jurisdicție, deoarece instanța de judecată, soluționând acțiunea poate, potrivit prevederilor articolului 18 din lege, nu numai să anuleze total sau parțial actul administrativ sau să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris, ci să

hotărască și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Mai mult, atunci când obiectul acțiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în funcție de starea de fapt, instanța poate: – dispune anularea acestuia, în tot sau în parte; – obligă autoritatea reclamantul este îndrituit; – impune uneia dintre părți îndeplinirea unei anumite obligații; – suplini consimțământul unei părți, când interesul public o cere; – obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale și morale. b) recunoaște competența de a sesiza instanța de contencios administrativ și unor autorități publice sau structuri neguvernamentale prin exercitarea contenciosului subiectiv, sau a contenciosului obiectiv, în functie de interesul vătămat; c) instituie o procedură prealabilă, ceea ce înseamnă că reclamantul, înainte de a introduce acțiunea la instanța de contencios administrativ, trebuie să se adreseze autorității publice care a emis sau a încheiat actul (sau autorității ierarhic superioare dacă dorește) cerând acesteia să revoce în tot sau în parte actul ilegal; d) are doua grade de jurisdicție – în fond și în recurs – ambele fiind date în competența instanțelor de contencios administrativ; e) pot fi atacate în justiție și refuzul nejustificat de a soluționa o cerere privitoare la un drept sau un interes legitim, precum și nesoluționarea unei asemenea cereri în termenul stabilit de lege; f) pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ și actele administrativ jurisdicționale, dacă partea nu exercită căile administrativ -jurisdicționale de atac; g) acțiunea poate fi formulată și personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim. Aceasta poate fi obligată la plata publică să încheie contractul la care

daunelor în mod solidar cu autoritatea publică. În ceea ce privește controlul exercitat de instanța de contencios administrativ, teza potrivit căreia aceasta controlează numai nelegalitatea actului, nu și oportunitatea acestuia nu mai este susținută în literatura de specialitate. Totuși noi concepții potrivit căreia pornind de la dispozițiile constituțional revizuite trebuie să se recunoască competența instanței de contencios administrativ de a cenzura atât legalitatea, cât și oportunitatea actelor administrative pentru a corespunde exigentelor jurisdicției comunitare și spiritului Convenției Europene a Drepturilor Omului. Trăsăturile specifice contenciosului administrativ instituit prin Legea nr. 554/2004 prezintă o importanță deosebită pentru edificarea statului de drept în țara noastră, deoarece această lege pune la îndemnă persoanelor fizice și juridice un instrument eficace pentru curmarea unor eventuale abuzuri din partea autorităților publice, creându-se mijloace de restabilire a legalității încălcate, de repunere în drepturi și de sancționare a celor care folosesc abuziv competență pe care o au pentru emiterea actelor administrative, adică emit asemenea acte cu exces de putere. Ca modalități de exercitare a controlului judecătoresc asupra activității autorităților publice sunt acțiunea directă în justiție împotriva actelor administrative, care se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, și controlul exercitat pe calea excepției de nelegalitate care poate fi ridicată oricând în cadrul unui proces. Excepția de nelegalitate trebuie să se refere la un act administrativ având legătură cu cauza pe care instanța judecătorească trebuie să o soluționeze. În caz contrar, instanța va respinge excepția ridicată ca inadmisibilă. Legea nr. 554/2004 reglementează în mod expres în articolul 4 excepția de nelegalitate, statuând că atunci când excepția este invocată, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe

fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând, cauza. Două precizări considerăm necesare: prima se referă la faptul că autorul excepției va fi asimilat cu reclamantul în acțiunea în contencios administrativ, iar cea de-a doua vizează faptul că la stabilirea instanței competente sunt aplicabile dispozițiile articolului 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel că autorul excepției trebuie să aleagă între cele două instanțe, respectiv între instanța de la domiciliul său sau cea de la sediul pârâtului. Instanța de contencios administrativ trebuie să se pronunțe după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților. Soluția instanței este supusă recursului, care se declară în 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicare și se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părților prin publicitate. În ceea ce privește citarea părților prin publicitate, trebuie să precizăm că această procedură este supusă regulilor Codului de procedura civilă, deoarece Legea contenciosului administrativ nu cuprinde norme exprese în acest sens. Dacă instanța de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. Instanțele judecătorești nu pot exercita controlul asupra legalității actelor administrative decât numai dacă au fost sesizate în acest scop. Acestea pot exercita controlul asupra legalității oricărui act administrativ, în afară de cazurile când legea dispune în mod expres exceptarea de la acest control a unor anumite categorii de acte administrative.

Secțiunea

a

III-a.

Scurtă

evoluție

a

contenciosului

administrativ în România

Contenciosul administrativ reprezintă una din instituțiile fundamentale ale dreptului public prin care se realizează controlul judecătoresc asupra activității organelor administrației publice, garantându-se astfel legalitatea actelor emise de acestea și respectarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice în raporturile lor cu administrația. Contenciosul administrativ a apărut pentru prima dată în România în anul 1864, prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat, parcurgând în istorie o cale deosebită, marcată de evoluția societății românești în diferite perioade. În perioada februarie 1864 – iulie 1866, contenciosul administrativ a fost realizat de Consiliul de Stat, care avea atribuții în materie legislativă, administrativă și de contencios administrativ. În perioada iulie 1866 – iulie 1905, Consiliu de Stat a fost desființat (la 9 iulie 1866), atribuțiile lui în materie de contencios administrativ fiind împărțite între Curțile de Apel și instanțele judecătorești de drept comun. Perioada 9 iulie 1905 – martie 1910. Prin Legea pentru reorganizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, din 1 iulie 1905, Secția a III -a a acestei instanțe a devenit competentă să judece recursurile împotriva regulamentelor și ordonanțelor făcute cu încălcarea legii. În perioada martie 1910 – februarie 1912, sistemul contenciosului administrativ instituit prin Legea din 1905 a fost desființat, cauzele de această natură urmând a se soluționa, în conformitate cu Legea Curții de Casație din 25 martie 1910, de către tribunalele de județ, "de urgență și cu precădere asupra tuturor celorlalte afaceri" (articolul 14). Perioada februarie 1912 – decembrie 1925. Prin Legea de reorganizare a Curții de Casație și Justiție, din 17 februarie 1912, litigiile de contencios administrativ au fost atribuite, iarăși, Secțiunii a III -a. În ceea ce privește perioada decembrie 1925 – iulie 1948, Constituția din 1923 a consacrat, prin articolul 107 alin. 3, principiul

conform căruia cel vătămat într-un drept al său, printr-un act administrativ ilegal, poate cere instanțelor judecătorești recunoașterea dreptului său. În alin. 4 al aceluiași articol era determinată competența instanțelor judecătorești de a soluționa litigiile de contencios administrativ, prevăzându-se că organele puterii judecătorești, dacă consideră că actul este ilegal, îl pot anula sau pot pronunța daune civile până la data restabilirii dreptului vătămat, având și puterea de a judeca și cererile de despăgubire, fie contra autorității administrative chemate în judecată, fie contra funcționarului vinovat. La 23 decembrie 1925 a fost adoptată Legea pentru contenciosul administrativ, un contencios de plină jurisdicție, în care instanțele judecătorești competente puteau anula un act administrativ de autoritate ilegal, puteau obliga autoritatea administrativă să rezolve cererea și să acorde despăgubiri pentru pagubele cauzate reclamantului. Prin Decretul nr. 128, din 8 iulie 1948, Legea pentru contenciosul administrativ din 1925 a fost abrogată, lăsându-se la îndemâna persoanelor vătămate de către o autoritate administrativă doar o singură cale de atac – recursul administrativ. În perioada iulie 1967 – decembrie 1990, sfera actelor administrative supuse controlului de către instanțele judecătorești s-a extins prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/1967 cu privire la judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Contenciosul reglementat prin Legea nr. 1/1967 era un contencios în plină jurisdicție, pentru ca, potrivit articolului 9, instanța putea, după caz, să anuleze actul administrativ supus judecății, să oblige pe pârât la emiterea unui act administrativ, să decidă asupra despăgubirilor cerute, dispoziții care, în practica judecătorească, erau greu de realizat. În perioada ulterioară activitatea de contencios administrativ era

realizată de secțiile de contencios administrativ, înființate în temeiul articolului 17 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, modificată prin Legea nr. 59/1993, în cadrul Tribunalelor, al Curților de Apel și al Înaltei Curți de Casație și Justiție. În anul 2004 a fost adoptată administrativ, Legea nr. o nouă o lege a contenciosului modernă, 554/2004, reglementare

complexă, racordată la cerințele actuale ale societății românești. Prevederile noii legi a contenciosului administrativ sunt puse, în mod evident, în concordanță cu dispozițiile Constituției României, republicată, ceea ce face să se realizeze și o corelare firească între anumite instituții constituționale. Prin noua lege s-a întărit considerabil sistemul juridic de garantare a drepturilor, libertăților și intereselor cetățeanului împotriva abuzurilor autorităților publice sau a funcționarilor publici.

Secțiunea a IV-a. Sediul materiei Actualmente materia contenciosului administrativ este reglementat de Legea nr. 554/2004, lege care a abrogat Legea nr. 29/1990. Se poate afirma că înlocuirea Legii nr. 29/1990 era previzibilă și necesară, ținând seama de schimbările majore intervenite atât în cadrul constituțional din anul 1991 și, ulterior în anul 2003, prin revizuirea acesteia, cât și în cel legislativ în vigoare din toată această perioadă, fapt pentru care numeroase dispoziții erau depățite, unele chiar desuete. Noile prevederi ale legii ce reglementează contenciosul administrativ sunt în concordanță cu dispozițiile Constituției republicate, ceea ce face să se realizeze și o corelare firească între anumite instituții constituționale. Primul articol al Legii nr. 554/2004 reprezintă o schimbare de optică după

cum apreciază renumitul jurist Tudor Drăganu. În consecință, sfera subiectelor cu drept de a sesiza instanțele de contencios administrativ s-a lărgit considerabil față de vechea reglementare, astfel că actualmente orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printzr-un act administrativ se poate adresa instanței competente. Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publice conține dispoziții cu privire la instanța unde urmează să fie soluționate eventualele litigii ce îl privesc pe funcționarul public.

Secțiunea a V-a. Instanțele de contencios administrativ În Legea contenciosului administrativ la articolul 2 alin. 1 lit. f) sunt prevăzute expres instanțele de contencios administrativ, și anume: secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale. Având în vedere că după intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a suferit modificări și a fost republicată, considerăm necesare câteva precizări, deoarece textele la care se raportau dispozițiile Legii nr. 554/2004 la data adoptării, nu mai sunt de actualitate. Astfel, potrivit articolului 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.

Față de aceste noi prevederi, textul din cuprinsul Legii nr. 554/2004 referitor la secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel trebuie înțeles ca incluzând și completele specializate pentru cauzele de contencios administrativ și fiscal din cadrul acestor instanțe. La nivelul tribunalelor, conform articolului 36 alin. 3 din aceeași lege, funcționează, de asemenea, secții și complete specializate pe aceleași domenii ca și la curțile de apel. În plus, în temeiul articolului 37, pot fi înființate pe aceste domenii tribunale specializate, care preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează. Potrivit articolului 142 alin. l din Legea nr. 304/2004, datele de la care vor începe să funcționeze tribunalele specializate și localitățile în care își vor desfășura activitatea se stabilesc, în mod eșalonat, prin ordin al ministrului justiției, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii. Rezultă deci, că noțiunea de tribunale administrativ fiscale utilizată de Legea contenciosului administrativ trebuie să aibă în vedere atât secțiile sau completele specializate din cadrul tribunalelor, cât și tribunalele specializate pentru cauzele a de contencios de administrativ și fiscal, în măsura în care acestea există. În ceea ce privește competența materială instanțelor contencios administrativ, aceasta este reglementată prin articolul 10 alin. l și 2 din lege, care prevăd următoarele: Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 500. 000 lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 500. 000 lei, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Referitor la litigiile evaluabile în bani, legiuitorul a preluat soluția din Codul de procedură fiscală, care stabilește pragul de 500. 000 de lei. La stabilirea competenței teritoriale, noua Lege a contenciosului administrativ a preluat soluția consacrată de articolul 6 din vechea Lege nr. 29/1990, statuând în articolul 10 alin. 3 că reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetentei teritoriale. Această dispoziție este, de fapt, o excepție de la regula dreptului comun, care statuează competența instanțelor de la domiciliul sau sediul pârâtului. Prin această norma s-a dorit instituirea unui regim de protecție pentru reclamant, care are un drept de opțiune în a alege între instanța de contencios administrativ din raza domiciliului (sediului) său și cea din raza domiciliului (sediului) pârâtului. Astfel, prin această normă de competență prevăzută de Legea nr. 554/2004 nu se instituie o competență teritoriala absolută în materia contenciosului administrativ, ci una opțională. În legătură cu norma juridică privind competența teritorială consacrată de articolul 6 din Legea nr. 29/1990 (soluție preluată și de actuale lege, așa cum am subliniat mai sus), în literatura de specialitate s-au exprimat două puncte de vedere și anume: Un prim punct de vedere acredita ideea unei norme imperative de ordine publică

de la care părțile nu puteau deroga, iar instanțele judecătorești erau ținute să o respecte din proprie inițiativă, atunci când părțile nu invocau dispozițiile articolului 6 din Legea nr. 29/1990. Astfel, fiind confruntată cu soluționarea unui recurs în care s-a invocat determinarea competenței teritoriale a instanței de contencios administrativ, Secția de contencios administrativ a fostei Curți Supreme Justiție a statuat că, potrivit articolului 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, judecarea acțiunilor formulate în baza acestei legi este de competența tribunalelor județene sau al municipiului București în a căror raza teritorială își are domiciliul reclamantul, situație în care ,,această reglementare, referitoare la competența în materie de contencios administrativ are caracter derogator și deci, de excepție de la regula comună a competentei teritoriale înscrise în articolul 5 din Codul de procedură civilă pentru considerațiuni ce vizează o mai bună protecție a drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor”. Instanța supremă a susținut că aceste considerente impuneau dispoziției legale un caracter imperativ, de ordine publică, de la care părțile nu puteau deroga, iar instanțele judecătorești erau ținute să le respecte din proprie inițiativă, atunci când părțile nu le invoca (Decizia nr. 6/1991 a fostei Curți Supreme de Justiție). Un alt punct de vedere acreditează ideea unei competențe ratione personae și nu a unei competențe ratione materiae, deoarece reclamantul poate să renunțe la favoarea ce i s-a creat prin lege și să introducă acțiunea la tribunalul pe raza căruia domiciliază sau își are sediul pârâtul. Secția de contencios administrativ a fostei Curți Supreme de Justiție a revenit și a statuat ulterior că prin articolul 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 se stabilește ca soluționarea cauzelor întemeiate pe Legea contenciosului administrativ se face de instanța din raza domiciliului reclamantului, însă această normă nu stabilește o competență teritorială absolută ci, are caracterul unei norme de protecție, edictată în favoarea reclamantului. De aceea, reclamantul avea dreptul să

aleagă între norma dreptului comun în materie, potrivit articolului 5 din Codul de procedura civilă, ori norma de protecție a articolului 6 alin. 1 din Legea nr. 29/1990. Odată însă aleasă instanța de către reclamant, el nu mai putea reveni asupra opțiunii. Prin urmare, dacă în ceea ce privește competența materială există o unanimitate de păreri, iar practica este fără echivoc, în sensul de a clarifica aceste norme ca fiind imperative sau de ordine publică, în ceea ce privește normele de competență teritorială au existat opinii și practici diferite.

Secțiunea administrativ Spre

a

VI-a.

Fazele

procedurii

contenciosului

deosebire

de

jurisdicția

muncii

procedura

contenciosului

administrativ cuprinde două faze, și anume: 16 procedura prealabilă sesizării instanței competente 17 procedura în fața instanței de contencios administrativ. Procedura prealabilă este concepută pentru a oferi celui interesat mijloace legale mai variate, mai rapide și mai puțin costisitoare pentru apărarea unui drept recunoscut de lege, și nu trebuie înțeles ca fiind o limitare sau îngreunare către justiție. Acestă procedură a fost instituită pentru un dublu scop: pe de o parte, din punct de vedere al administrației, se dă posibilitatea autorității emitente sau celei ierarhic superiore de a-și putea repara eventualele sale erori, beneficiind astfel de o cale mai rapidă de restabilire a legalității, iar pe de altă parte, chiar funcționarii publici vor trebui să acorde o atenție sporită cererilor și reclamațiilor cetățenilor cunoscând că aceștia au dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor lor legitime. Altfel spus, procedura prealabilă are ca scop și protejarea cetățeanului, prin crearea posibilității concrete a realizării dreptului pretins sau a

interesului legitim, anulării actului ori a emiterii acestuia printr-o procedură administrativă simplă și rapidă. Procedura prealabilă sesizării instanței judecătorești a fost catalogată de unii autori drept una dintre condițile de introducerii acțiunii în contencios administrativ. În principiu, în cazul actelor ilegale, efectul revocării se produce atât pentru viitor cât și pentru trecut, dar există și o situație când revocarea va fi numai pentru viitor. Însă dacă este vorba despre o măsără unilaterală ce îi aduce atingere drepturilor sau intereselor funcționarului public aceasta va produce efecte numai pentru viitor. Logica acestei interpretări este intemeiată întrucât într-o astfel de situație nu este posibil ca revocarea să producă efecte și pentru trecut, mai ales că drepturile câștigate de funcționar rămân. De regulă, funcționarul public are calitatea de reclamant atunci când încetarea raporturilor de muncă are loc prin eliberarea din funcția publică sau când acesta este destituit din funcția publică, iar acesta apreciază că măsura luată față de el este netemeinică și nelegală. Apreciem că celelalte situații enumerate de articolul 90 din Legea nr. 188/1999 nu prezintă interes pentru tema ce încercăm să o lămurim. Potrivit dispoziților articolului 90 din Statutul funcționarilor publici, destituirea se dispune prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice, care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile de la data emiterii, pentru motive imputabile funcționarului public, în următoarele cazuri, expres prevăzute de lege: 18 ca sancțiune disciplinară, aplicată pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unor abateri ce au avut consecințe grave; 19 dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.

Poate că la prima vedere acest caz de încetare a raportului de muncă ne-ar duce cu gândul că nu poate genera un litigiu de muncă. Trebuie subliniat că procedura prealabilă are caracter obligatoriu, astfel că în situația în care reclamantul nu s-a adresat mai întâi autorității emitente instanța de contencios administrativ va observa existența unui fine de neprimire, astfel că va respinge acțiunea deoarece este prematur introdusă. Curtea Constituțională a reținut soluția legislativă cuprinsă în prezent în articolul 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și a reținut că actul constituțional care se referă la caracterul facultativ al jurisdicțiilor speciale administrative nu este aplicabil prevederilor criticate care instituie obligația persoanei vătămate de a se adresa cu reclamație organului administrativ emitent mai înainte de a sesiza instanța de judecată cu anularea actului considerat ilegal. Dispoziția constituțională invocată a desfințat condiția prealabilă numai pentru procedura administrativ jurisdicțională. Având în vedere prevederile legii potrivit cărora eventualele litigii de muncă ce îi privește pe funcționari se judecă după legea ce reglementează contenciosul administrativ și în această categorie de litigii ar trebui să aibă loc, mai întâi, procedura prealabilă, însă noi apreciem eronată soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii unui funcționar public împotriva ordinului autorității administrative de modificare a raportului de muncă pe motivul neefectuării procedurii prealabile. Curtea Constitițională a fost sesizată cu o excepție conform căreia dispozițiile legale încalcă egalitatea în drepturi a funcționarului public în raport ci instituția publică, împiedică liberul acces la justiție, dreptul la apărare și nu asigură o justiție unică, imparțială și egală pentru toți. Cu privire la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului 72 lit. a din Legea nr. 188/1999, Curtea reține că textul în cauză se aplică tuturor persoanelor aflate în ipostaza acestuia, fără excepții sau discriminări, neîngrădind accesul liber la justiție sau

dreptul la apărare al acestora. În motivarea soluției Curtea reține că nu există vreo încălcare a dreptului la un proces echitabil cât timp nu exclude controlul judiciar și nu cuprinde măsuri de natură a înlătura garanțiile privitoare la desfășurarea procesului. Se poate remarca faptul că norma este imperativă și astfel nu se poate deroga nici măcar în cazul încetării unui raportului de muncă ce îl privește pe funcționar, dar nu trebuie pierdut din vedere faptul că în acest caz nu este vorba de un act administrativ și că nicăieri în lege legiuitorul nu insistă asupra acestei proceduri în cazul soluționării litigilor ce îi privește pe funcționarii publici. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că obligativitatea sesizării instanței de contencios administrativ în termen de 30 de zile exclude posibilitatea îndeplinirii procedurii prealabile. Așa cum am spus și mai sus procedura prealabilă la autoritatea publică emitentă a actului administrativ ce urmează a fi atacat în justiție este obligatorie, însă sesizarea organului ierarhic superior autorității emitente este facultativă. Potrivit dispozițiilor articolului 94, modificat de Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, din Statutul funcționarilor publici, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le apreciază netemeinice și nelegale se poate adresa instanței de contencios administrativ și solicta anularea actului administrativ, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare. Legea contenciosului administrativ dispune că plângerea prealabilă se adresează autorității emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, în cazul celorlalte acte administrative prin care se vatămă un drept sau un interes al unei persoane. Legea nu stabilește termenul în care persoana care se consideră vătămată se poate adresa și organului ierarhic superior însă, consideram că prin similitudine, sesizarea acestui organ trebuie să se facă tot în termen de 30 de zile, calculat de la data primirii răspunsului autorității emitente asupra plângerii formulate. Se poate observa că nicăieri în lege, în cazul unui

act prin care s-a dispus încetarea unui raport de muncă între autoritate sau instituție publică și funcționarul public al acesteia, nu se face referire la aspectul potrivit căruia funcționarul public ar trebui să se adreseze organului ierarhic superior. Este și firesc ca o asemenea dispoziție să nu fie prevăzută întrucât în cazul litigilor de muncă instanța este singura competentă să soluționeze conflictul dintre părți. Încă un argument conform căruia ar fi mai potrivit ca litigiile de muncă ce privesc pe funcționarii publici să se judece potrivit dispozițiilor ce reglementează materia jurisdicției muncii, și nu după procedura contenciosului administrativ, deoarece acesta are o altă sferă de litigii ce trebuie soluționate. În continuare o să prezentăm procedura contenciosului administrativ, care din punctul nostru de vedere nu își găsește justificarea în litigiile de muncă ce privește pe funcționarii publici, deoarece sunt numeroase diferențieri, proceduri ce nu sunt aplicalibile soluționării litigiilor ce îi privește pe aceștia. În cazul actelor administrative unilaterale, legea oferă posibilitatea ca plângerea să se poată introduce și peste termenul de 30 de zile, însă numai pentru motive temeinice și nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Se poate remarca faptul că legiuitorul a stabilit limitele în care poate fi formulată și adresată plângerea prealabilă. Cu privire la natura juridică a acestui termen, ea este stabilită explicit de lege, care statuează că acesta este un termen de prescripție. De o asemenea prelungire a termenului de adresare a plângerii prealabile beneficiază și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Numai că în acest caz, terța persoană nu mai este obligată să motiveze depășirea termenului de 30 de zile, pentru ea termenul curgând de la data la care a luat cunoștință despre existenta actului, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii lui. Pentru a se încadra în cele 6 luni, persoana trebuie sa facă dovada momentului când a aflat despre existenta actului.

Procedura prealabilă nu este obligatorie: – în cazul actelor administrative atipice, respectiv refuzul nejustificat și nesoluționarea în termenul legal a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; – în cazul acțiunilor introduse de Avocatul Poporului, Ministerul Public, prefect și Agenția Națională a Funcționarilor Publici; – în cazul acțiunii introduse de orice persoana vătămată prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe considerate neconstituționale; – în cazul excepției de nelegalitate. De vreme ce lege statuează ca o astfel de procedură nu este obligatorie, apreciem că titularii acțiunii în contencios administrativ ar putea totuși să recurgă la procedura recursului grațios, sesizând autoritatea publică despre vătămările produse prin actul administrativ pe care 1-a emis. Dacă însă, legea ar fi statuat că procedura prealabilă în respectivele cazuri nu este necesară, o asemenea opțiune a subiectelor de sezina nu ar mai fi fost cu putință. Susțineam acest punct de vedere ținând seama de faptul că odată sesizată în cadrul procedurii prealabile, autoritatea publică emitentă ar putea să-și îndrepte greșeala, revocând sau chiar anulând actul administrativ asupra căruia a fost sesizată. Potrivit articolului 7 alin. 6 din lege, plângerea prealabilă este necesară și în cazul contractelor administrative, numai că în această situație ea are semnificația concilierii specifice litigiilor comerciale, fiind aplicabile în mod corespunzător dispozițiile Codului de procedura civilă.

Procedura în fața instanței de contencios administrativ începe cu introducerea acțiunii la instanța de contencios administrativ. Potrivit articolului 11 alin. l din lege, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și

repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat nejustificat, de soluționare a cererii; b) data expirării termenului legal de soluționare a cererii, fără a depăși termenul prevăzut la alin. 2; c) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative. Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. 1, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului. Ipoteza de la lit. a) are în vedere atât existenta actului administrativ unilateral tipic pentru care persoana vătămată s-a plâns autorității emitente și aceasta a răspuns la plângerea prealabilă, cât și actul administrativ atipic, manifestat prin refuzul autorității publice apreciat ca nejustificat de persoana care se adresează instanței de contencios administrativ. Termenul de 6 luni începe să curgă de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la data primirii comunicării refuzului autorității publice considerat nejustificat, dovedită cu data poștei. Din analiza ipotezelor de la lit. a) – c), rezultă că textul de la lit. a) ar trebui să includă și situația comunicării răspunsului la plângerea adresată către organul ierarhic superior, dacă un asemenea organ există și dacă persoana vătămată a făcut uz de o asemenea cale. Soluția de la lit. b) are în vedere ipoteza actului administrativ atipic, când autoritatea publică tace, atât în ceea ce privește soluționarea cererii, cât și a plângerii prealabile, necomunicând nici un răspuns persoanei vătămate. În acest caz, reclamantul trebuie să facă dovada depunerii cererii la autoritatea pârâtă. Textul de la lit. c) se referă la contractele administrative când, potrivit regulilor concilierii în materie comercială, rezultatul concilierii trebuie consemnat într-un înscris denumit de Legea contenciosului

administrativ ,,proces-verbal". Acest document face dovada finalizării procedurii concilierii în urma căreia litigiul nu a fost soluționat pe cale amiabilă, astfel că de la data încheierii lui curge termenul de 6 luni pentru sesizarea instanței de contencios administrativ. Legea oferă posibilitatea ca în cazul actelor administrative unilaterale acțiunea să se introducă și peste termenul de 6 luni, cu condiția prezentării unor motive temeinice și a încadrării în termenul de 1 an de la data emiterii actului. Se înțelege că ,,motivele temeinice” vor fi apreciate de către instanța de contencios administrativ, față de ,,motivele temeinice” invocate pentru depășirea termenului de depunere a plângerii prealabile, când ele sunt apreciate de autoritatea publică sesizată. Legea stabilește expres că termenul de 6 luni este un termen de prescripție, în timp ce termenul de 1 an este un termen de decădere, după expirarea căruia nu se mai poate cere anularea actului administrativ și nici obligarea autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Calcularea termenelor se face potrivit Codului de procedură civilă pe zile libere, neintrând în calcul ziua când a început și nici când s-a sfârșit. Raportându-ne la problema dezbătură și la prevederile Codului muncii ce face referire la termenele în care pot fi introduse cererile în vederea soluționării conflictelor de muncă remarcăm că aceste termene sunt mai scurte și că cele indicate anterior nu sunt aplicabile în cazul încetării raportului de serviciu a funcționarului public. Legea nr.188/1999 conține o normă expresă și specială, conform căreia actul de eliberare din funcție se contestă la instanța de contencios administrativ. Acțiunea în contencios administrativ trebuie să cuprindă elementele de identificare a părților conflictului juridic. Astfel, conform articolului 112 din Codul de procedură civilă aceasta trebuie să cuprindă:

20 Numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar. Ultima teză a acestui alineat nu ăși găsește aplicarea în această situație, întrucât funcționarul public își desfășoară activitatea pe teritoriul României. 21 Numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia și sediul profesional; 22 Obiectul cererii 23 Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea; 24 Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere 25 semnătura. Potrivit prevederilor articolului 12 din lege, reclamantul va anexa la acțiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situația în care reclamantul nu a primit niciun răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data înregistrării la autoritatea publică precum și orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile. La primirea cererii, instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. De regulă, introducerea acțiunii nu suspendă executarea actului administrativ contestat. Totuși, Legea contenciosului administrativ reglementează posibilitatea suspendării actului administrativ, atât înainte de sesizarea instanței de contencios pentru soluționarea

fondului problemei, adică în perioada procedurii prealabile (articolul 14), cât și o dată cu formularea acțiunii principale (articolul 15). Astfel, în temeiul articolului 14 alin. l din lege, în cazuri bine justificate și pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, o dată cu plângerea prealabilă adresată autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate să solicite instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond. Textul alin. l al articolului 4 trebuie să fie analizat sub mai multe aspecte. În ceea ce privește titularul cererii de suspendare, acesta este persoana vătămată într-un drept sau un interes legitim, înțelegând că este vorba despre persoanele prevăzute la articolul 1 alin. l și 2 din lege. În legătură cu condițiile în care cererea de suspendare trebuie formulată, legea cere să fie vorba despre cazuri bine justificare și să se prevină o pagubă iminentă, condiții care trebuie întrunite cumulativ. La acestea se mai adaugă și condiția ca cererea de suspendare să fie formulată o dată cu sesizarea autorității publice care a emis actul. De bună seamă ca reclamația administrativă se depune la autoritatea publică emitentă, iar cererea de suspendare la instanța de contencios administrativ competentă. Cererea de suspendare trebuie să fie însoțită de dovada sesizării autorității publice care a emis actul, adică de dovada demarării procedurii prealabile. Rezultă deci, că cererea de suspendare este admisibilă dacă persoana vătămată face dovada sesizării prealabile a autorității publice emitente a actului administrativ a cărei suspendare se cere. În plus, acoperirea ulterioară a cestui viciu apreciem că nici nu ar putea fi acceptată, de vreme ce legea circumstanțiază momentul solicitării suspendării și anume, o data cu sesizarea autorității publice care a emis actul administrativ. Ar rezultă că sesizarea autorității

publice ar trebui să se facă cel mult în ziua în care se cere instanței de contencios administrativ suspendarea actului și mai târziu, adică ulterior acestei date. În susținerea acestei opinii amintim și dispozițiile articolului 109 alin. 2 din Codul de procedura civilă, potrivit cărora ,,în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”. Cererile de suspendare formulate în temeiul articolului 14 alin. l și 3 se soluționează de urgență și cu citarea părtilor, încheierea sau, după caz, sentința prin care se pronunță suspendarea fiind executorie de drept. Aceasta poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare. În ambele cazuri, suspendarea se dispune până la pronunțarea instanței de fond. Așa cum am arătat, suspendarea actului administrativ poate fi solicitată și prin acțiunea principală, articolul 15 alin. l din lege statuând că suspendarea executant actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant fi prin cererea adresata instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța va putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula o data cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond. Textul legal nu prevede în mod expres condițiile necesare pentru solicitarea suspendării, dar într-o interpretare logică, se înțelege că trebuie dovedit cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, adică aceleași condiții pe care reclamantul trebuie să le dovedească pentru cererea de suspendare formulată în temeiul articolului 14 alin. l (suspendarea solicitată în timpul procedurii prealabile). Legea nu menționează dacă actul administrativ unilateral a cărui

suspendare se cere are caracter normativ sau individual, dar având în vedere definiția dată la articolul 2 alin. l lit. c), răspunsul nu poate fi decât în sensul că noțiunea de act administrativ unilateral cuprinde ambele categorii de acte. Suspendarea poate fi dispusă numai până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei. Dispozițiile referitoare la judecarea de urgență și cu precădere, ca și cele referitoare la citarea părților sunt valabile și pentru suspendarea actului administrativ în temeiul articolului 15. Hotărârea ce se pronunță în legătură cu suspendarea este executorie de drept și poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, însă introducerea suspendare. Suspendarea actului administrativ poate fi cerută în cadrul acțiunii principale, ca un capăt de cerere, alături de capătul de cerere pentru anularea în tot sau în parte a actului administrativ sau printr-o acțiune separată, ulterioară acțiunii principale, care trebuie să fie formulată până la soluționarea acțiunii în fond, reclamantul fiind obligat să facă dovada existenței acțiunii în anularea actului administrativ. Dacă cererea de suspendare formulată în temeiul articolului 15 este respinsă, ea nu mai poate fi reiterată în recurs. Având în vedere dispozițiile legale, cererea de suspendare a actului administrativ contestat nu poate fi conexată cu acțiunea principală, prin care s-a solicitat anularea actului, deoarece, pe de o parte, aceasta poate fi cerută și în perioada procedurii prealabile, adică anterior sesizării instanței cu judecarea fondului, iar pe de altă parte, hotărârea pronunțată este executorie de drept. Soluția conexării nu ar asigura nici urgența suspendării actului administrativ justificată de prevenirea producerii unei pagube iminente sau de protejarea interesului public major, de natură a perturba grav funcționarea unui serviciu public administrativ de importanță națională. recursului nu suspendă executarea sentinței de

Cererile adresate instanței de contencios administrativ se judecă de urgență și cu precădere în ședință publică, în completul stabilit de lege. Hotărârile vor fi redactate și motivate de urgență, în cel mult 10 zile de pronunțare, astfel cum se prevede în articolul 17 alin. 3 din lege. Fără astfel de celeritate a judecății, de multe ori soluționarea litigiului nu mai prezintă utilitate pentru apărarea drepturilor sau intereselor celor intersați. Conform articolului 18 alin. l și 3 din lege, instanța de contencios administrativ poate să pronunțe una din următoarele soluții: a) să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; b) să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt înscris; c) să hotărască asupra daunelor materiale și morale solicitate, în cazul admiterii acțiunii. În cazul în care reclamantul a cerut numai anularea actului administrativ, fără a cere, prin aceeași acțiune, și despăgubiri, întrucât întinderea cauzei nu-i era cunoscută la data judecării acțiunii în anulare, el are dreptul la o acțiune separată pentru solicitarea acestor desăgubiri. Termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, dar nu mai târziu de un an. Trebuie subliniat faptul că cele două termene, cel de introducere al acțiunii diferite. Practica admiterii reparării bănești a daunelor morale a ocazionat soluții diverse, justificate de multitudinea situațiilor de fapt cu care instanțele judecătorești au fost sesizate. În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, dificil de stabilit, instanțele de judecată trebuie să aibă în vedere ca sumele de bani pe care le acordă cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii. în contencios administrativ și cel pentru repararea prejudiciului, au naturi juridice distincte și se calculează de la momente

Secțiunea a V-a. Căile de atac împotriva sentințelor pronunțate de instanțele de contencios administrativ Ca și în dreptul comun, în procedura contenciosului administrativ există căi ordinare și căi extraordinare de atac împotriva sentințelor pronunțate în primă instanță, de tribunalele județene și de tribunalul București și de curțile de apel. 26 Calea ordinară de atac Calea de atac ce se poate exrcita împotriva sentințelor pronunțate, în primă instanță, de instanțele de contencios administrativ este recursul. Articolul 10 alin. 2 dispune: recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și justiție, dacă prin lege specială nu se dispune altfel. Ca și în dreptul comun, cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității. Această instanță o înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței de recurs competente, respectiv Curții de apel sau Înaltei Curți de Casație și Justiție, după caz. Termenul de recurs este, potrivit articolului 20 alin. l din lege, de 15 zile de la pronunțare ori de la comunicarea hotărârii. Prin Decizia nr. 189/2006 a Curții Constituționale s-a descis că prevederile articolului 20 din Legea contenciosului administrativ contravin prevederilor articolelor 21, 24 și 61 din Constituție, astfel că excepția de neconstituționalitate este întemeiată. Textul articolului sus menționat nu precizează în ce condiții și pentru care participant la

proces termenul de recurs se raportează la unul dintre cele două momente procesuale. Această problemă nu poate fi rezolvată prin aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă, la care face trimitere articolul 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, deoarece Codul de procedură civilă face distincții clare, în sensul că termenul de recurs curge, pentru procuror de la data pronunțării hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul curge de la comunicarea hotărârii, iar pentru părți, de la comunicarea hotărârii. Or, Legea nr. 554/2004, care formează obiectul excepției de neconstituționalitate, nu face nicio distincție și, datorită redactării restrictive și necondiționate, nici nu lasă posibilitatea aplicării normelor de diferențiere prevăzute de articolele 301 și 284 din Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, recursul se va motiva prin însăși cererea respectivă de recurs sau înăuntrul termenului de 15 zile. Dacă nu este motivat în termenul legal, recursul este nul. Motivele de ordine publică, pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este obligată să le pună în dezbaterea părților. În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială din prezenta lege, cauza se va trimite la instanța competentă. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singura dată, la această instanță. Din practica fostei Curți Supreme de Justiție, a rezultat o generalizare a casării cu trimitere, punându-se accentul pe dispozițiile normei generale cuprinsă în articolul 313 din Codul de procedură civilă, în detrimentul normei speciale, derogatorii prevăzută de articolul 15 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care prevedea ca în cazul admiterii recursului, instanța supremă, casând sentința, va

rejudeca litigiul în fond. Recursul suspendă executarea și se judecă de urgență. Legea contenciosului administrativ reglementează în articolul 21 și judecarea recursului în situații deosebite. Astfel, recurentul, în situații deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care își poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita președintelui instanței competente să soluționeze recursul și stabilirea termenului de judecată a recursului chiar înainte de primirea dosarului. Legiuitorul nu definește sintagma situații deosebite, exemplificând doar o astfel de situație și în aceste condiții, așa cum rezultă din alin. 2 al aceluiași articol, revine instanței de recurs, atributul de a aprecia dacă cererea de principiu se încadrează în ipoteza prevăzută de alin. 1. Din modul de formulare și de interpretare sistematică a dispozițiilor legale analizate, rezultă cu evidență că sunt avute în vedere doar ipotezele de excepție și că nu poate deveni o regulă invocarea articolului 21 din noua lege a contenciosului administrativ. Cererea de fixare a unui termen de urgentă, însoțită de dovada înregistrării recursului la instanța de fond, se soluționează în termen de 24 de ore de la prezentarea acesteia președintelui instanței de recurs. Soluția de admitere a cererii se comunică de îndată instanței de fond, care are obligația redactării hotărârii atacate, a comunicării acesteia părților, precum și a expedierii dosarului, într-un termen de 5 zile. Motivarea recursului se poate face, sub sancțiunea nulității pentru tardivitate, în termen de două zile de la comunicare. Procedura de citare a părților și de comunicare a motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informațiilor scrise. b) Caile extraordinare de atac

Deși Legea contenciosului administrativ reglementează numai calea de atac a recursului, aceasta statuează în articolul 28 că dispozițiile sale se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Așa fiind, rezultă că și hotărârilor pronunțate în litigiile de contencios administrativ le sunt aplicabile prevederile cuprinse în acest cod referitoare la căile extraordinare de atac.

Secțiunea a VI-a. Executarea instanțele de

hotărârilor

pronunțate

de

contencios administrativ

Hotărârile pronunțate de instanțele de contencios administrativ, rămase definitive, urmează să-și producă efectele juridice, autoritatea publică pârâtă având obligația de a lua masurile ce se impun pentru realizarea drepturilor ce sunt recunoscute reclamantului. În cazul în care hotărârea cuprinde obligația pentru autoritatea pârâtă de a înlocui sau de a modifica actul, de a elibera o adeverință, un certificat sau orice alt înscris, executarea hotărârii definitive se face în termenul prevăzut în hotărâre. Dacă hotărârea nu cuprinde un asemenea termen, atunci executarea se face în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a acesteia. Pentru a asigura respectarea acestei obligații de către pârâtă, legea instituie acțiunea amenzii pentru fiecare zi de întârziere, în sarcina conducătorului acestei autorități.

În plus, reclamantul are dreptul de a solicita instanței de contencios administrativ daune pentru întârzierea executării, de la autoritatea publică pârâtă sau de la funcționarii acestei autorități, care se fac vinovați de neexecutarea hotărârii judecătorești. La cererea reclamantului privind aplicarea amenzii și acordarea de daune, instanța de judecată hotărăște în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților, fără plata vreunei taxe de timbru. Hotărârile pronunțate în aceste cazuri sunt definitive și executorii. Daunele de întârziere având caracter de sancțiune se stabilesc de instanță pe baza cererii reclamantului, iar în caz de întârziere a executării Pentru cazurile în care hotărârea instanței de contencios administrativ nu este executată din cauza altor funcționari și nu a conducătorului autorității publice, aceasta poate să se îndrepte cu acțiunea împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii instanței de contencios administrativ. Acțiunea este reclamantului pentru plata daunelor de întârziere de competența instanței de contencios, în timp ce acțiunea hotărârii, instanța este în drept să modifice daunele după împrejurări.

conducătorului autorității împotriva celor vinovați de neexecutarea hotărârii este de competența instanțelor de drept comun. Reclamantul are dreptul de a solicita tribunalului daune pentru întârzierea executării, de la autoritatea pârâtă sau de la funcționarii salariași ai acestei autorități care se fac vinovați de neexecutarea hotărârilor judecătorești. La cererea reclamantului privind aplicarea amenzii sau acordarea de daune, instanța hotărăște în camera de consiliu, de urgență, cu citarea părților, fără plata vreunei taxe de timbu. Hotărârile pronunțate în aceste cazuri sunt definitive și executorii. Daunele de întârziere având caracter de sancțiune se stabilesc de instanță pe baza cererii reclamantului, iar în caz de întârziere a executării hotărârii, instanța este în drept să modifice daunele după împrejurări.

Capitolul III

Jurisdicția muncii-jurisdicție specializată

Secțiunea I. Noțiunea de jurisdicție a muncii Cuvântul jurisdicție îți are originea din dreptul roman și este compus din două cuvinte și anume: „jus” care semnifică drept și „dicere” care înseamnă a spune, a pronunța dreptul, a pronunța ceea ce consacră legea. În limba latină acest cuvânt arăta că s-a pronunțat dreptul. Termenul de jurisdicție, utilizat în dreptul muncii, desemnează puterea de a decide asupra conflictelor între diferite subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea legii. Instanțele au atribuția de a înfăptui justiția, însă prin excepție, această atribuție este dată în competența altor organe care alcătuiesc jurisdicțiile speciale. Premisa organizării jurisdicției muncii, ca o jurisdicție specială se găsește în specificul raporturilor juridice de muncă și al raporturilor conexe raporturilor de muncă întrucât acestea consacră și ocrotesc o serie de valori deosebit de importante pentru societate, valori ce au impus instituirea unor reguli speciale de soluționare a eventualelor neînțelegeri ce ar putea să apară între părțile acestor raporturi. Obiectul activității de jurisdicție constă în soluționarea de către anumite organe și potrivit procedurii prevăzute de lege a litigiilor care se ivesc între subiecți raporturilor juridice, în legătură cu drepturile și obligațiile ce formează conținutul acestor raporturi. Codul muncii precizează clar că activitatea de judecată a instanțelor

judecătorești se limitează la soluționarea a trei categorii de conflicte, și anume: conflictele privind contractele de muncă, conflictele ce privesc contractele individuale de muncă și conflictele ce privesc raporturile juridice dintre partenerii sociali, adică dintre sindicate și patronate. Sunt exprimate opinii în literatura de specialitate care susțin că obiectul jurisdicției muncii este alcătuit din două categorii de cereri. Autorul care și-a exprimat această părere a reunit primele două categorii de cereri într-una singură. În ce privește primele două categorii de conflicte ce sunt soluționate de jurisdicția muncii, deși Codul muncii folosește sintagma conflicte de muncă, noi trebuie să avem în vedere că aceastea sunt cereri în legătură cu conflictele de drepturi, deoarece conflictele de interese nu pot forma obiectul unui control judecătoresc. Ce categorie de conflicte ce sunt soluționate în cadrul jurisdicții muncii, un exemplu ce poate fi amintit îl constituie cererile introduse în temeiul articolului 17 alin. 2 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, prin care se solicită să se constate îndeplinirea condițiilor de reprezentativitate a organizaților sindicale la negocierea contractelor colective de muncă. În doctrină a fost exprimată opinia conform căreia în activitatea de jurisdicție a muncii ar trebui să fie soluționate și neînțelegerile ce ar putea să apară între părțile contractuale ale altor raporturi de muncă, cum ar fi de exemplu raporturile de serviciu. Argumentul pe care se fundamentează această părere își găsește suport în dispozițiile Legii 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care dispun că prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii. Și în cadrul acestei categorii de salariați pot să se nască litigii în legătură cu raporturile juridice de serviciu ce se nasc în procesul muncii și din acest considerent apreciem că este firesc ca aceste din urmă conflicte să nu revină competenței altor instanțe atât timp cât geneză conflictul este de aceeași natură.

Altfel spus, instanțele de contencios administrativ sunt competente să judece numai contestațiile funcționarilor publici privitoare la actele unilaterale emise de autoritatea publică cu care se află într-un raport de serviciu, iar conflictele de drepturi izvorâte din raprtul de serviciu sunt de competența instanțelor judecătorești care, conform Legii nr. 168/1999 coroborată cu prevederile Codului de procedură civilă, soluționează conflictele dinte angajatori și salariați. Aratam că noțiunea de jurisdicție privită in extenso înglobează atât activitatea de soluționare a litigiilor cât și ansamblul organelor care o înfăptuiesc, competențele acestora și procedura care trebuie urmată pentru rezolvarea cauzelor. Jurisdicția muncii este un atribut al instanțelor judecătorești, conflictele de muncă și celelalte cereri privind raporturile de muncă și raporturile conexe acestora pot fi soluționate și de alte organisme prevăzute expres de lege, după o procedură specială (arbitrajul conflictelor de interese).

Secțiunea a II-a. Scurt istoric al jurisdicției muncii Franța este tara in care a aparut prima data notiunea de jurisdictie ce a influențat modul de soluționate a conflictelor ce au apărut în relațiile de muncă în țări precum Germania și Belgia. În secolul al XIX-lea, în Franța au fost înființate așa-numitele conseils de prus’hommes, care au constituit o primă formă de organizare a unor tribunale pentru conflictele între persoane. Actualmente, în Franța, conseils de prus’hommes, au o competență relativ modestă, deoarece sunt organizate numai la nivel inferior, decizile lor fiind supuse apelelui la instanțele de judecată. Tribunalele muncii au apărut și ca urmare a neîncrederii salariaților și sindicatelor în judecători instanțelor de judecată, pe care cei dintâi

menționați îi considerau ca fiind exponenții elitelor la putere. Mai mult ambele părți implicate în relațiile de muncă apreciau că judecătorii de profesie ai instanțelor erau mult prea îndepărtați de realitatea relațiilor de muncă și din acest considerent ambele părți erau interesate de crearea unor structuri care să le permită să își integreze cunoștințele specifice legate de chestiuni concrete și de interes pentru ei în sistemul decizional al tribunalelor. În Belgia, având ca model sistemul francez s-au înființat consilii ale înțelepților, numite și consilii prudomale. Primele consilii prudomale au fost înființate la Grand, în 1810 și la Bruges, în 1813. În cadrul acestor consilii s-a aplicat legea franceză chiar și după ce Belgia și-a câștigat independența, prima intervenție a legiuitorului belgian având loc în anul 1842, când a autorizat doar Guvernul să înființeze astfel de consilii și în alte orașe. Intervenția legiuitorului la acea data nu a fost satisfăcătoare întrucât legislația nu a fost adaptată la noile realități. Deși au existat numeroase dezbateri prin care se sugera înscrierea consiliilor prudomale în legea fundamentală a Belgiei, acest lucru s-a materializat în anul 1970. Membrii consiliilor erau, reprezentanți ai angajatorilor și ai salariaților, erau aleși pe liste separate, teoretic. În anul 1966 principiul alegerii a fost abrogat. La începutul existenței consiliilor prudomale era instituită o condiție ce limita dreptul de apel, această cale de atac putând fi utilizată numai în situația în care obiectul dedus judecății avea o anumită valoare. Competent să soluționeze apelul era tribunalul de comerț. Începând cu anii 1950, au existat numeroase inițiative parlamentare în sensul promovării ideii de înființare a tribunalelor muncii, însă în ciuda dezbaterilor parlamentare care au avut loc, propunerile nu au avut succes. Trebuie menționat faptul că există un tribunal al muncii pentru fiecare arondisment judiciar. Așa cum am menționat mai sus modelul acestor tribunale a fost

oferit de sistemul francez, sistem din care s-a inspirat și Germania însă, în această țară tribunale industriale au fost urmate de tribunalele comerciale, acestea din urmă făcându-și apariția în anul 1904. Inițial, la fel ca și în Franța, aceste structuri aveau competență de a soluționa în primă instanță conflictele individuale de drepturi care implicau muncitorii, funcționarii comerciali și ucenicii. După primul război mondial lupta sindicatelor pentru crearea sistemului autonom al tribunalelor muncii cu competențe lărgite s-a intensificat până când în cele din urmă s-a ajuns la rezultatul dorit, și anume promulgarea unei legi a tribunalelor muncii, care se asemăna destul de mult cu cele din prezent. După această luptă care s-a soldat cu rezultatul dorit de sindecaliști sistemul a fost temporar desființat, fiind înoit în Republica Federală Germania prin Legea Tribunalelor Muncii adoptată în 1979. Trebuie menționat că de acest regim nu s-a bucurat Republica Democrată Germană. După anul 1990, când RDG sa alăturat RFG, sistemul juridic, legislația teritorilui RDG. În common law au fost înființate tribunale industriale care prezintă unele asemănări dar și deosebiri față de secțiile pentru soluționarea litigiilor de muncă în România. Dispoziții privind reglementările jurisdicției muncii, în România, se găsesc încă de la începutul secolului al XX-lea, fapt ce demonstrează că legiuitorul a acordat o atenție și acestei părți a dreptului muncii. În anul 1920, prin intrarea în vigoare a Legii pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor sociale muncitorești s-a înființat Comisia de arbitraj care avea sarcina, în caz de conflict, de a împăca lucrătorul cu patronul. După cum se poate remarca aceste comisii nu rezolvau propriu-zis conflictul născut între salariat și patron. În ipoteza în care aceste comisii de arbitraj nu reușeau să împace părțile ce se aflau în conflict, competența de a soluționa conflictul născut revenea judecătoriei de ocol. RFG s-a extins și asupra

În anul 1931, prin adoptarea unei legi, competentă să soluționeze conflictele ce se nășteau între muncitorii din porturi și patroni erau judecătoriile de muncă înființate pe lângă camerele de muncă. Prin adoptarea legii 171/1946 s-a reorganizat modul de soluționare a litigiilor individuale de muncă, cât și a conflictelor de muncă. Patru ani mai târziu a fost instituit un nou sistem de jurisdicție a muncii care se aplica tuturor salariaților. Prin adoptarea Legii nr. 59/1968 s-a prevăzut competența și modul de desfășurare a activității comisiilor de judecată, compunerea acestora, organele de jurisdicție a muncii, cu plenitudine de competență. O nouă manieră de abordare a jurisdicției muncii a fost instituită prin adoptarea Legii nr. 168/1999. Pentru prima dată se decelează între conflictele de interese și conflictele de drepturi, delimitare care este deosebit de importantă. Spunem că această delimitate este importantă deoarece numai conflictele de drepturi pot constitui obiectul activității jurisdicției muncii.

Secțiunea a III-a. Părțile în conflictele de muncă După ce legiuitorul stabilește obiectul jurisdicției muncii trece la stabilirea părților ce se pot afla în conflicte de muncă. Ne aflăm în prezența unui conflict de muncă ori de câte ori acesta are o legătură directă cu executarea unui raport de muncă, indiferent dacă s-ar invoca pe parcursm de exemplu, și dispoziții ale legislației referitoare la interzicerea discriminării. Din economia textului articolului 282 din Codul muncii reiese că pot fi părți în conflictele de muncă persoanele între care se stabilesc raporturile juridice de muncă: salariații și angajatorii ori alte persoane asimilate lor, deci între cei care prestează munca și beneficiarii acestei munci. De asemenea pot avea calitatea de parte angajatorii-persoane fizice și sau juridice, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice

persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile Codului muncii. În concepția Codului muncii prin agent de muncă se înțelege societatea autorizată de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Familiei care pune provizoriu la dispoziția utilizatorului personal calificat și/sau necalificat pe care îl angajează și îi plătește salariu pentru această muncă. Prin folosirea termenului de utilizator trebuie să avem în vedere angajatorul căruia agentul de muncă temporară îi pune la dispoziție un salariat temporar pentru îndeplinirea unor anumite sarcini precise și cu caracter temporar. Se recunoaște și foștilor salariați calitatea de parte în conflictele de muncă în situația în care sunt deduse judecății drepturi izvorâte din raporturi de muncă existente anterior. Esențial este pentru recunoașterea acestei calități este ca temeiul acestui conflict de drepturi să aibă geneza într-un raport de muncă. Foștii salariați pot avea calitatea de parte într-un conflict de drepturi în acțiunea declanșată de fostul salariat ca urmare a neplății drepturilor salariale de către angajator, pentru o perioadă de timp lucrată, în acțiunea declanșată de către fostul salariat, parte a unei clauze de neconcurență, pentru neplata de către fostul său angajator a indemnizației la care acesta s-a obligat prin respectiva clauză, și de asemenea, în acțiunea declanșată de către fostul salariat, al cărui contract de muncă a încetat cu prilejul unei concedieri colective, pentru nerespectarea de către angajator a obligației prevăzute la articolul 72 alin. 2 din Codul muncii. Nu se poate recunoaște calitatea de parte în conflictele de drepturi persoanelor care au prestat o anumită muncă în situația în care această activitate a fost desfășurată având ca temei un contract civil de prestare de serviciu sau un contract de muncă voluntară. În ce privește angajatorul, poate avea calitate de parte într-un

conflict acel angajator care are sau a avut calitatea de co-contractant, aflat deci, în raport de muncă cu acel salariat și eventual, obligat față de acesta. De exemplu, în litigiile privitoare la contestarea modului de calcul al drepturilor salariale cuvenite personalului didactic, calitatea procesuală activă revine cadrului didactic îndreptățit la plata salariului. În Germania, toți angajații individuali se pot constitui parte pentru a reprezenta forța de muncă în litigiile de muncă ce se soluționează de tribunalele muncii, sindicatele neavând mijloace pentru a opri un angajat să sesizeze tribunalul. Trebuie menționat faptul că nu numai persoanele angajate (stricto senso al cuvântului) se pot adresa tribunalelor muncii ci și cele care au o mică afacere proprie, dar care din punct de vedere economic, sunt într-o situație similară cu cea a unui angajat aflat într-o anumită subordonare; este vorba despre așa-numitele persoane asimilate cu salariații. În cazul tribunalelor muncii de primă instanță, părțile se pot reprezenta și singure, însă pot fi reprezentate și de un avocat sau de consilieri juridici ai sindicatelor sau reprezentanți ai organizațiilor patronale, în cazul în care partea litigantă provine din rândul patronatelor. Sindicatele acordă gratis această formă de asistență juridică pentru membrii lor, însă cu toate acestea reprezentarea prin intermediul avocaților este din ce în ce mai frecventă. Dacă în cazul tribunalelor muncii de primă instanță reprezentarea printr-un consilier juridic este opțională, la nivelurile superioare este obligatorie. În cazurile deferite Tribunalului Federal al Muncii reprezentarea printr-un avocat este obligatorie deoarece această instanță este confruntată numai cu probleme de drept. În ce privește calitatea pasivă, aceasta aparține, după caz, unității de învățământ, inspectoratului școlar teritorial, chiar ordonatorului principal de credite, primarul. În temeiul Legii nr. 54/2003, organizațiile sindicale în exercitarea

atribuțiilor prevăzute de lege au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză. Organizația sindicală, în situația în care cel lezat în drepturi se opune să introducă acțiunea sau să o continue, dacă aceasta a fost introdusă, trebuie să se conformeze voinței celui în cauză. Se recunoaște expres sindicatului calitatea procesuală activă pentru apărarea drepturilor membrilor săi, inclusiv în ce privește formularea individuală. În temeiul legilor speciale și a dispozițiilor Codului de procedură civilă mai pot avea vocație de parte în conflictele de muncă: moștenitorii salariatului, terții și procurorul. Moștenitorii pot fi părți în conflict de drepturi în următoarele situații: 27 angajatorul trebuie să despăgubească salariatul decedat pentru prejudiciile materiale pe care i le-a produs din culpa sa, de exemplu neplata salariilor, a indemnizației de concediu, etc. 28 în cazul obligației de restituire când salariatul decedat a încasat de la angajator o sumă nedatorată, a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu pot fi restituite în natură sau dacă i s-au prestat acestuia servicii ca care nu era îndreptățit este obligat la suportarea contravalorii lor; 29 conform articolului 270 alin. 1 din Codul muncii angajatorul trebuie să fie despăgubit de către salariatul decedat pentru pagubele pricinuite din vina și în legătură cu activitatea sa. Conform prevederilor dispozițiilor articolului 49-56 din Codul de procedură civilă, terții pot participa într-un conflict de muncă în condițiile stabilite de lege, prin luarea în considerare a specificului contestației împotriva unei decizii de concediere

raportului juridic de muncă. Intervenția este instituția procesuală care conferă terțului posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane, în scopul valorificării unui drept propriu sau de a sprijini apărarea reclamantului sau a pârâtului. În situația în care terțul urmărește valorificarea unui drept subiectiv acesta poate apela la instituția intervenției principale, care constituie o veritabilă acțiune civilă, spre deosebire de intervenția accesorie care se înfățișează ca o simplă cerere. Având în vedere caracterul incidental, intervenția voluntară este de neconceput dacă nu există un litigiu pendente. Din economia textului articolului 49 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reiese că terțul trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu, indiferent dacă e vorba de intervenție voluntară sau accesorie, interesul fiind o condiție ce trebuie îndeplinită pentru exercitarea acestei forme de participare la un proces. Prin Decizia de îndrumare nr. 3/1976 (pct. 7) a Plenului Tribunalului Suprem, s-a arătat că în litigiile de muncă este admisibilă intervenția accesorie, menționându-se cu titlu de exemplu, situația în care în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestația împotriva măsurii desfacerii contractului individual de muncă intervine persoana care a dispus această măsură în scopul dovedirii temeiniciei și legalității. Considerăm că a fost pronunțată această soluție și din considerentul că în asemenea situații salariatului și îi este aproape măsurii imposibil dispuse. să De dovedească netemeinicia nelegalitatea

asemenea nu trebuie pierdut din vedere aspectul potrivit căreia actele prin care se poate dovedi temeinicia și legalitatea măsurii luate se află la angajator și el este cel care va prezenta în instanță aceste acte. Fosta instanță supremă a mai arătat că cererea de intervenție principală nu este admisibilă într-un litigiu de muncă, deoarece un salariat nu ar putea cere să i se stabilească drepturi decurgând din raportul de muncă în care subiect este o altă persoană. Având în

vedere această ultimă îndrumare a fostei instanțe s-a apreciat că această soluție decurge din caracterul personal al raportului de muncă. În doctrină s-a susținut că această soluție ar trebui nuanțată, în sensul că ea privește numai litigiile individuale de muncă. Pe bună dreptate s-a susținut că pentru litigiile colective de muncă, în situația în care unitatea solicită nu numai declararea grevei nelegală ci și despăgubiri, o terță persoană poate să solicite și ea despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de respectiva grevă. Aceeași autori opinează că și în litigiile referitoare la executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă pot exista situații când ar fi admisibilă o intervenție voluntară principală. Exempli gratia, cererea formulată de salariații care nu sunt membrii ai sindicatului ce este parte în proces, desigur prin reprezentanți aleși de către aceștia. Articolul 239 din Codul muncii, conform căruia, prevederile contractului colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații din unitate, indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizație sindicală nu constituie un temei suficient pentru a justifica în toate cazurile extinderea efectelor hotărârii judecătorești și în privința salariaților ce nu pot fi considerați că au fost reprezentați de sindicat în procesul respectiv. Pe același considerent a fost interzisă chemarea în garanție de către un salariat a unei alte persoane având aceeași calitate, întrucât între aceste persoane nu există un raport juridic de muncă. Cererea de chemare în garanție reprezintă o formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul. Potrivit articolului 45 alin. 3 din Codul de procedură civilă, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a

drepturilor și libertăților cetățenilor. Prin Decizile nr. 1 și 26 din 1995, Curtea Constituțională, în limitele investirii sale, s-a pronunțat numai în privința dreptului procurorului de a participa, la aprecierea sa, la orice litigii de muncă, în orice fază a acestora, fără a putea concluziona dacă procurorul poate introduce orice acțiune în afara celor strict personale sau trebuie să se limiteze doar la apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege. În literatura de specialitate, au fost autori care au susținut că procurorul are legitimitatea de a formula orice acțiuni civile, cu excepția celor strict personale și nu doar cu privire la interesele legitime ale minorilor, ale celor puși sub interdicție ori în cazurile prevăzute de lege. Conchidem alături de autorul mai sus amintit că procurorul poate introduce orice acțiune ce vizează încălcarea unor drepturi ce decurg din contractele individuale sau colective de muncă, nefiind limitat doar la participarea acestei categorii de litigii. Apreciem că un argument ce poate fi adus pentru susținerea opiniei exprimată mai sus decurge din prevederile Codului de procedură civilă, astfel că participarea procurorului ar trebui admisă fără rezerve ori de câte ori acesta intervine cu scopul de a proteja interesele părților, mai ales că în prezent acesta poate introduce cereri de chemare în judecată care prezintă caracter personal.

Secțiunea a IV-a. Termenele de sesizare a instanței Articolul 283 alin. 1 din Codul Muncii stabilește mai multe categorii de termene în care pot fi formulate cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă, având date diferite de la care se calculează, astfel:

30 în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheiere, executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă; 31 în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia de sancționare disciplinară; 32 în termen de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariați, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; 33 pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestora; 34 în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Având în vedere modul de stabilire a acestor termene remarcăm faptul că aceste termene sunt legale și sunt expres stabilite de lege. Aceste termene sunt fixe, ele neputând fi prelungite sau scurtate de instanță și nici de părți. În alte situații decât cele enumerate mai sus, termenul este de 3 ani și se calculează de la data nașterii dreptului. Această din urmă prevedere corespunde legii fundamentale. Articolul 1886 din Codul civil prevede că „nicio prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acelui mod de stingere”. Astfel, în cazul răspunderii patrimoniale devine aplicabil articolul 8 din Decretul nr. 167/1958 care prevede: „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel ce răspunde de ea”.

Remarcăm faptul că în ce privește termenul de prescripție stabilit pentru cererile prin care se solicită nulitatea contractului individual sau colectiv de muncă acesta nu se calculează pe zile sau luni, ci el corespunde duratei de existență a acelui contract. După încetarea contractului se prescrie dreptul de a solicita constatarea nulității lui. Trebuie reținut faptul că termenele de 30 de zile prevăzute de alin. 1 lit. a) și b) se aplică atunci când obiectul conflictului de muncă este legat de decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, respectiv de decizia de sancționare, aceste situații comportând urgență în soluționarea litigiului. În ceea ce privește casele de ajutor reciproc ale salariaților, care sunt asociații fără scop patrimonial, Legea nr. 122/1996 nu stabilește un termen înăuntrul căruia se face sesizarea instanței de judecată, salariații hotărând momentul depunerii actelor în vederea dobândirii personalității juridice. Exercitarea dreptului de acces liber la justiție poate fi supusă unor condiționări legale, cum sunt termenele stabilite pentru introducerea cererilor, menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum și stabilitatea raporturilor juridice. Legiuitorul are dreptul, potrivit dispozițiilor articolului 126 alin. 2 din Constituție, de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura și obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât, așa cum a decis în mod constant Curtea în jurisprudența sa, acest principiu nu presupune uniformitate, astfel că situații obiectiv diferite justifică instituirea unui asemenea tratament juridic diferențiat. Articolul 177 din anteriorul Cod al muncii a fost abrogat prin Legea nr. 168/1999 fiind incidente în soluționarea conflictului de drepturi prevederile articolului 19 din Decretul nr. 167/1958 și articolului 103 din Codul de procedură

civilă

potrivit

cărora

„neexercitarea

oricărei

căi

de

atac

și

neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va împlini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării”. Astfel în jurisprudență s-a decis că persoana care a pierdut termenul de sesizare a instanței de judecată poate solicita acesteia, pentru motive temeinice, repunerea în termen. Împrejurarea care a împiedicat persoana interesată să îndeplinească actul de procedură trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de cel în cauză. Pierderea termenului trebuie să fie consecința unor împrejurări obiective de natură să înlăture culpa persoanei privind exercițiul tardiv al dreptului la acțiune. Pentru a fi admisă cererea de repunere în termen este necesar ca cel care a pierdut acest termen să demonstreze împrejurarea care l-a împiedicat să efectueze actul de procedură. Subliniem faptul că cererea de repunere în termen se face în termen de 15 zile de la încetarea cauzei independente de voința sa, care a împiedicat îndeplinirea actului de procedură, concomitent cu contestația. După depunerea cererii de repunere în termen și a contestației instanța se va pronunța asupra cererii de repunere în termen printr-o încheiere, iar dacă o admite va soluționa contestația. În cazul respingerii, instanța va pronunța o hotărâre prin care se va respinge atât cererea de repunere în termen (ca nefondată sau tardivă) cât și contestația. Dintre motivele temeinice pentru repunerea în termen reținute în practica judiciară amintim: incapacitatea temporară de muncă cu consecința imposibilității de deplasare, delegarea, detașarea în altă localitate, situații fără a constitui cazuri de forță majoră sunt exterioare persoanei

în cauză dar care, prin intensitatea lor sunt de natură să o fi împiedicat să-și exercite acțiunea în termenul prevăzut de lege. Dat fiind că repunerea în termen nu se poate dispune decât pentru motive temeinice de fapt, eroarea de drept nu poate fi apreciată că îndeplinește această condiție și deci nu este de natură să o justifice. Așa cum s-a decis, corect într-o speță, invocarea ca motiv al pierderii termenului promisiunea unității de a-l reîncadra pe contestator, atunci când va dispune de un loc de muncă, nu poate fi primită, deoarece această promisiune nu are caracter obiectiv, ci pur subiectiv, însemnând până la urmă, o achiesare la măsura desfacerii contractului, în concluzie, o renunțare la contestație. Având în vedere cele expuse remarcăm că nu poate fi vorba de un motiv temeinic, în sensul textului de lege enunțat. Promisiunea altcuiva are un caracter exterior, totuși, odată acceptată devine subiectivă și, prin urmare, nu constituie o împiedicare care să justifice repunerea în termen. Repunerea în termen nu poate fi dispusă din oficiu de instanță ci trebuie solicitată de partea interesată așa cum rezultă din prevederile articolului 103 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Remarcăm faptul că pentru repunerea în termen este necesar ca cel care a fost decăzut din acest drept să solicite această repunere în termen, legiuitorul lăsând această cerere la latitudinea persoanei interesate, ea neputând fi invocată din oficiu.

Secțiunea a V-a. Organele competente să soluționeze litigiile de muncă 1. Reguli generale Așa cum este prevăzut de Codul muncii jurisdicția muncii

reprezintă ansamblul normelor care au ca obiect organizarea și funcționarea organelor abilitate cu dreptul de a soluționa litigii de muncă. Pentru soluționarea neînțelegerilor ce apar în legătură cu raporturile de muncă un prim pas pentru a rezolva situația litigioasă constă în stabilirea autorității competente să soluționeze litigiul, aceasta făcând parte fie din sistemul puterii judecătorești, fie face parte din alt sistem, însă care pe lângă alte competențe i-au fost conferite generală. Conform articolului 126 alin. 1 din Constituție “ Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege”. Reiese că aceste instanțe au competența de drept comun în material litigiilor de muncă, soluționarea lor de către alte organe fiind excepțională. Reiese faptul că autoritatea judecătorească nu deține monopolul funcției de a judeca întrucât unele cause sunt încredințate, prin lege, altor jurisdicții. Potrivit articolului 125 alin. 5 din Constituție prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persone din afara magistraturii. De altfel, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2002 în articolul 3 stabilește că magistrații consultanți vor funcționa potrivit prezentei ordonanțe până la instituirea tribunalelor muncii, în condițiile legii. Însă până la elaborarea noi legi de organizare judecătorească sunt aplicabile prevederile cuprinse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 179/1999 care prevede în articolul 13 alin. 2 și 3 că ministrul justiției stabilește instanțele la care funcționează secții pentru soluționarea conflictelor de muncă și litigiilor de muncă ori de asigurare socială, precum și numărul acestora, în raport cu volumul de activitate și cu natura cauzelor deduse judecății. La instanțele cu volum mic de cauze și competențe jurisdicționale. Stabilirea competenței presupune operațiunea de aplicare a regulilor privitoare la competența

privind conflictele de muncă și litigiile de muncă precum și de asigurări sociale, la care nu funcționează astfel de secții pentru judecarea acestor cauze se constituie complete specializate. În același spirit, articolul 36 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Articolul 284 alin. 1 din Codul muncii prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă. Textul prevede competența generală, precum și pe cea materială și teritorială a instanțelor judecătorești în ceea ce privește soluționarea conflictelor de muncă. Articolul 249 din Codul muncii prevede că procedura de soluționare a conflictelor de muncă se stabilește prin lege specială. Deoarece legiuitorul prin modificarea și completarea Codul muncii nu a abrogat Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, analiza sferei organelor competente să soluționeze acest gen de conflicte se va face, în principal, din perspectiva Legii nr. 168/1999 întrucât această din urmă lege nu a abrogat expres și direct decât dispozițiile Legii nr. 15/1991 privind conflictele colective de muncă și dispozițiile referitoare la jurisdicția muncii din vechiul Cod al muncii, toate celelalte acte normative cu putere de lege ce atribuiau unor organe atribuții jurisdicționale în sfera soluționării conflictelor de muncă au rămas în vigoare, în baza regulii de drept conform căreia legea generală ulterioară nu poate abroga decât expres legea specială anterioară. În materia conflictelor de muncă Legea nr. 168/1999 are caracter de lege generală, ceea ce nu afectează caracterul ei de lege specială prin raportare la Codul muncii. Legiuitorul stabilește cu titlu de regulă generală soluționarea acestor conflicte de către instanțele judecătorești, însă prevede și situații de excepție în care soluționarea

conflictelor de muncă aparține altor organe, după cum urmează: organele cu activitate jurisdicțională în sfera conflictelor de muncă (colegiile și comisiile de disciplină) și comisiile de arbitraj. Așadar competența generală aparține instanțelor judecătorești. Competența materială este stabilită, în principiu, de Codul de procedură civilă. Conform articolului 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. În ceea ce privește competența teritorială, Codul muncii derogă de la dreptul comun (articolul 5 din Codul de procedură civilă) în sensul că aceasta aparține nu instanței de la domiciliul pârâtului, ci de la domiciliul sau reședința reclamatului. Derogarea este justificată având în vedere că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i-se astfel o facilitate. Chiar și atunci când angajatorul este reclamant se dă satisfacție cerinței apropierii justiției de locul de muncă. Există și situații în care, prin legi speciale, posibilitatea de a soluționa conflicte de drepturi sau litigii de muncă este recunoscută și altor autorități, care nu fac parte din sistemul puterii judecătorești, aceste fiind învestite, printre alte competențe, și cu competențe jurisdicționale speciale, impuse de specificul unor domenii de activitate sau de calitatea pe care o au părțile. Date fiind dispozițiile revizuite ale articolului 21 din Constituție, care garantează oricărei persoane accesul liber la justiție, se impun următoarele precizări, având în vedere tema acestei lucrări. Procedurile speciale de jurisdicție administrativă sunt etape prealabile jurisdicției contencioase în fața instanțelor judecătorești, facultative, neparcurgerea lor nefiind de natură să ducă respingerea contestațiilor sau a plângerilor de către instanțele judecătorești, care au o natură administrativă, dat fiind faptul că se desfășoară în fața unor autorități publice ce nu fac parte din sistemul puterii judecătorești, și pot să fie parcurse doar în cazurile în care legile speciale dispun în acest sens.

Competența

jurisdicțională

a

instanțelor

judecătorești

și

competența administrativ-jurisdicțională a altor autorități au două forme: competența materială și competența teritorială. 2. Competența materială Competența materială prezintă interes întrucât ea permite, pe de o parte, în cazul competenței generale a instanțelor judecătorești delimitarea competențelor acestora între ele, pe linie verticală, iar pe de altă parte, în cazuri de excepție, expres prevăzute de legislație, determinarea altor autorități cărora li s-a recunoscut competențe administrativ-jurisdicționale, funcție de natura cereri și calitatea pe care o au părțile. Competența materială este reglementată de norme imperative astfel că părțile nu pot deroga de la aceste norme. Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, referindu-se la procedura de soluționare a conflictelor de drepturi, care ne interesează pe noi în speță, a creat un sistem procesual derogator de la dreptul comun, probabil în ideea armonizării cât mai rapide a legislației noastre cu cea comunitară. Sediul materiei se află la articolele 70-82 din Legea nr. 168/1999 coroborate și cu prevederile Codului de procedură civilă. Din interpretarea articolului 70 din Legea nr. 168/1999 se poate conchide că inserarea în contractul individual sau colectiv de muncă a unei clauze compromisorii atrage nulitatea absolută. Opinia este pertinentă de vreme ce conflictele de drepturi nu pot fi soluționate decât de către instanțele judecătorești, astfel că acestea nu pot fi supuse unei proceduri arbitrale. Salariatul nu poate renunța la dreptul său ca litigiul să fie soluționat de către o instanță judecătorească, deoarece potrivit dispozițiilor Codului muncii, acestuia nu îi este permis să încheie tranzacții prin care să renunțe la propriile drepturi sau să și le limiteze în vreun fel.

Codul de procedură civilă, stabilește la articolul 1 pct. 1 că judecătoriile judecă în primă instanță, toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Astfel, putem observa că legiuitorul este cel care stabilește competența generală sau de drept comun a judecătoriilor. De lege lata instanțele de fond în această materie sunt tribunalele, ele având plenitudinea de jurisdicție pentru judecarea unor astfel de cauze, cu excepția cazurilor în care soluționarea lor este dată în competența altor instanțe. În literatura de specialitate au existat propuneri pentru crearea tribunalelor specializate de muncă și asigurări sociale, dar după modificarea și publicarea Legii nr. 304/2004 în anul 2005 s-a renunțat la înființarea acestor tribunale, ideea ce fusese apreciată “ca fiind deosebit de pozitivă”, întrucât ar fi asigurat „efectiv, în mai mare măsură, specializarea judecătorilor în domeniile legislației muncii și, respectiv, al asigurărilor sociale (…) prin menținerea stabilității lor la tribunalele amintite”. În această perioadă de tranziție, se vor menține soluțiile legislative anterioare, astfel că vor funcționa în continuare, așa cum am subliniat mai sus complete specializate pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Se poate remarca faptul că dispozițiile Legii nr. 304/2004 a reglementat ca o posibilitate înființarea tribunalelor specializate și nu ca o obligativitate. Reputatul jurist Marco Barasch aprecia încă de la jumătatea secolului al XX-lea că “ Specializarea jurisdicției muncii apare ca cea mai serioasă garanție a unei sincere aplicări“. Tribunalele, ca instanțe de fond, sunt competente să judece: 35 conflictele în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea muncă; 36 conflictele ce se nasc în legătură cu executarea contractelor colective de muncă; și încetarea contractelor individuale de

37 conflictele ce iau naștere ca urmare a plății despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciilor sau îndeplinirea cauzate de părți prin necorespunzătoare a neîndeplinirea

obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă; 38 conflictele prin care se solicită constatarea nulității contractelor individuale sau colective de muncă ori a unor clauze ale acestora; 39 conflictele în legătură cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă. Esențial pentru ca un litigiu să fie judecat de tribunal este ca acesta să aibă sorgintea într-un contract individual de muncă. Astfel, nu sunt considerate conflicte de muncă, și nu vor fi soluționate de către tribunal, orice alte litigii dintre unitățile angajatoare și angajat care își au izvorul în alte acte sau fapte juridice. În doctrina de specialitate s-a evidențiat aspectul conform căruia pot formula cereri în justiție, potrivit acestei proceduri speciale, numai acele persoane ale căror drepturi au fost încălcate prin: 40 măsuri unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă; 41 decizii de imputare sau angajamente de plată, indiferent de suma de bani. Eventualele contestații pot fi introduse în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă împotriva sa. Constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă poate fi cerută de părți pe întreaga perioadă în care contractul respectiv este înființat, iar constatarea încetării unui contract colectiv de muncă poate fi solicitată numai până la încheierea unui nou contract colectiv de muncă. Se judecă la tribunale, în primă instanță următoarele acțiuni: 42 cererile pentru constatarea îndeplinirii condițiilor de

reprezentativitate a organizațiilor sindicale de la nivelul unităților; 43 cererile prin care se solicită stabilirea ajutorului de șomaj, a ajutorului de integrare profesională și a alocației de sprijin; 44 cererile în legătură cu neeliberarea carnetului de muncă; 45 contestațiile împotriva modificării unilaterale a salariului stabilit potrivit dispozițiilor legale; 46 cererile privind plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate de restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi solicitate de către salariați. Dreptul la acest gen de acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani de la data producerii pagubei. Tribunalul este competent să soluționeze conflictele dintre salariați și angajatori referitoare la modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici, precum și cele referitoare la salarizarea sau condițiile de muncă ale acestora. Un argument în susținerea acestei opinii constă în caracterul absolut al competenței materiale funcționale, iar când este reglementată prin norme speciale, în virtutea, regulii de drept, lui est strictissime interpretationis, nu este susceptibilă de extrapolare. Articolul 284 alin. 1 din Codul muncii face trimitere la competența materială stabilită de Codul de procedură civilă în ceea ce privește soluționarea conflictelor de muncă. Conform articolului 2 pct. 1 lit. c) Cod procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. O astfel de excepție este cea stabilită de Legea nr. 168/1999, în privința funcționarilor publici, care prevede competența funcțională a instanței de contencios administrativ. Numai ca această competență nu îi este atribuită în plenitudine de jurisdicție, ci, limitativ, prin norme speciale, pentru litigii având ca obiect contestarea sancțiunilor disciplinare, a obiectului de imputare, a actului administrativ prin care s-a dispus

încetarea raportului de serviciu. Cele fiind spuse anterior remarcăm că în virtutea caracterului absolut al normelor de competență funcțională și a principiului exceptio est strictissimae interpretationis că orice alte categorii de litigii privind funcționarii publici sunt de competența instanțelor prevăzute de articolul 284 alin. 1 din Codul muncii, iar nu a celor de contencios administrativ. Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în același sens într-o cauză ce a avut ca obiect contestarea modificării raportului de serviciu al unei persoane din autoritatea vamală, asimilat funcționarilor publici. În speță s-a reținut, printre altele, că Statutul personalului vamal, nu derogă de la normele de jurisdicție existente, astfel că un asemenea litigiu excede celor date în competența instanțelor de contencios administrativ, competența soluționării lui revenind tribunalului în baza prevederilor articolului 284 alin. 2 din Codul muncii. În practica judiciară s-a decis eronat ca inadmisibilă cererea unui funcționar public împotriva ordinului autorității administrative de modificare a raportului de serviciu pe motivul neefectuării procedurii prealabile, prevăzută de articolul 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Coroborând dispozițiile articolului 58 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 59/2000 cu articolul 89 din Legea nr. 188/1999 reiese că instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze litigiile generate de încetarea raportului de muncă al personalului silvic salariat. Observăm că și practice judiciară este oscilantă în ceea ce priviste competența instanțelor de a soluționa litigiile de muncă în care una dintre părți are calitatea de reclamant. Există autori care au remarcat tendința legiuitorului de drept procesual civil de a transfera o parte importantă a litigiilor de la judecătorii la tribunale, tendință ce se regăsește și în domeniul conflictelor de muncă.

În ceea ce privește curțile de apel acestea sunt competente să judece, (pe lângă cererile conform articolului 3 din Codul de procedură civilă) în primă instanță, în materia conflictelor de muncă, conform articolului 55 din Legea nr. 168/1999, cererea formulată de conducerea unității de suspendare a grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la data începerii sau continuării grevei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viața sau sănătatea oamenilor. Ca instanțe de recurs curțile de apel judecă cererile îndreptate împotriva sentințelor pronunțate de tribunal în conflictele de muncă. În acest sens, articolul 35 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 prevede că și în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și pentru cauze de contencios administrativ și fiscal. 3. Competența teritorială Legiuitorul stabilește expres la articolul 284 alin. 2 din Codul muncii că cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul. Această dispoziție este calificată drept o derogare de la regula generală prevăzută de Codul de procedură civilă, conform căreia cererea se face la instanța unde pârâtul își are domiciliul. Dispoziția articolului 284 alin. 2 este justificată având în vedere că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are salariatul, creându-i-se în acest fel o facilitate. În situația în care litigiul este pornit de către angajator regula își găsește utilitate deoarece în acest mod se dă satisfacție cerinței apropierii judecării cauzei de locul de muncă. Din economia textului anterior menționat reiese că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială nu este alternativă, așa cum s-a decis și în practică, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz,

sediul. Atât în doctrină cât și în practica de specialitate s-a susținut că articolul 72 din Legea nr. 168/1999 care stabilea o atare competență a instanței în a cărei circumscripție își are sediul unitatea a fost abrogat implicit de articolul 298 alin. 2 din Codul muncii. Sunt acte normative care stabilesc expres competența teritorială a judecătoriei în raport cu sediul unității în care își desfășoară sau și-a desfășurat activitatea salariatul în cauză, e.g.: 47 articolul 8 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976 stabilește competența teritorială a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află unitatea care refuză să elibereze carnetul de muncă; 48 articolul 17 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă prevede: constatarea a îndeplinirii condițiilor este de de reprezentativitate sediul unității. În cazul în care necompetența materială sau teritorială nu a fost ridicată de către părți, instanța, din oficiu, va trebui să pună în discuție această excepție. Excepția de necompetență este mijlocul procedural prin care una dintre părți poate la solicita de instanței judecată de sau judecată organul investită cu cu soluționarea cauzei să se desesizeze și să trimită cauza spre soluționare instanța atribuții jurisdicționale competent potrivit legii. De regulă această excepție este ridicată de către pârât deoarece el este afectat de chemarea în judecată în fața altei instanțe decât cea competentă însă dacă părțile nu aduc în discuție această excepție instanța sesizată cu soluționarea litigiului trebuie să pună de în discuția părților excepția atrage deoarece nulitatea nesocotirea normelor competență absolută organizațiilor sindicale

competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află

hotărârii judecătorești pronunțate. Excepția se judecă de către instanța care a fost sesizată cu cererea principală și se judecă cu prioritate față

de celelalte excepții. Asupra excepției instanța se va pronunța printr-o încheiere în cazul respingerii acesteia ca neîntemeiată și va trece la judecarea pricinii, cel nemulțumit putând să facă, potrivit legii, apel sau recurs numai după pronunțarea hotărârii asupra fondului. În situația în care instanța găsește excepția întemeiată se va pronunța printr-o hotărâre de declinare a competenței prin care aceasta se dezinvestește și va trimite dosarul la instanța sau organul cu atribuții jurisdicționale competent potrivit legii. Această hotărâre poate fi recurată în termen de 5 zile de la pronunțare. Dosarul va fi trimis instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă. 4. Completul pentru soluționarea conflictelor de muncă Prevederile articolului 58 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, dispune: completul pentru soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie din doi judecători și din doi asistenți judiciari. Următorul alineat precizează că aceștia din urmă (asistenți judiciari) participă la deliberări cu vot consultativ; opinia lor se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează. În ceea ce privește procedura de numire a asistenților judiciari, ea diferă de la un stat la altul. În România, asistenții judiciari sunt numiți de Ministerul Justiției la propunerea Consiliului Economic și Social. Aceștia trebuie să aibă studii juridice superioare și să îndeplinească totodată majoritatea condițiilor legale pentru numirea ca magistrați. În Marea Britanie, asistenții judiciari sunt numiți de Secretariatul de Stat după consultarea cu organismele patronale și sindicale. Spre deosebire de asistenții judiciari care își desfășoară activitatea în România, cei din Anglia nu trebuie să aibă cunoștințe juridice de

specialitate, motiv pentru care aceștia sunt numiți uzual lay members. Este posibil ca pentru asistenții judiciari să nu fie impusă condiția studiilor juridice de specialitate și din considerentul că sistemul anglo-saxon are la bază sistemul jurisprudențial. Nici în Germania, asistenților judiciari nu le este impusă condiția studiilor juridice superioare, putând avea o astfel de calitate orice persoană care este considerată capabilă să servească drept asistent judiciar, și care a fost propus pe listele înaintate de sindicate sau patronate Ministrului Muncii și Afacerilor Sociale al landului respectiv. În Germania asistenții judiciari sunt numiți pe o perioadă de 4 ani. Spre deosebire de asistenții judiciari care își desfășoară activitatea în România sau în Marea Britanie, celor din Germania le este impusă condiția vârstei minime, și anume 25 de ani. Legiuitor german a prevăzut că funcția de asistent judiciar poate fi ocupată numai de un cetățean german. Asemenea judecătorilor, asistenții judiciari din cadrul tribunalelor muncii sunt independenți, ei neputând fi revocați sau transferați pe durata mandatului lor. În Belgia, deși nu există asistenți judiciari, pe lângă fiecare tribunal al muncii există câte un auditor al muncii, asistat, în caz de nevoie, de prim-substituiți sau substituiți. De regulă, auditoratul muncii exercită funcțiile ministerului public, el aflându-se la același nivel cu procurorul regal de pe lângă tribunalul de primă instanță. La ședința de soluționare a litigiilor de muncă judecătorului care prezidează ședința i se alătură alți doi judecători sociali (angajator și lucrători). Remarcăm faptul că poziția asistenților judiciari din Germania se aseamănă destul de mult cu a cea a judecătorilor sociali din Belgia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat „că participarea unor persoane specializate în diverse domenii de activitate, alături de magistrați de profesie, la soluționarea unor categorii de litigii, nu contravine principiului independenței și imparțialității instanței,

prevăzut de articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, în Hotărârea din 23 aprilie 1987, s-a reținut că statele membre ale Consiliului Europei oferă multiple exemple de complete de judecată la care participă, pe lângă magistrați, și persoane specializate în anumite domenii, persoane ale căror cunoștințe sunt necesare pentru soluționarea acelor litigii ”. Apreciem faptul că este binevenită participarea pe lângă magistrați, și a unor persoane specializate în anumite domenii, deoarece aceasta permite înțelegerea cu mai mare ușurință a unor aspecte, probleme din anumite domenii, ce se întâlnesc la dosar și conduce la o soluționare legală și temeinică. Adoptarea unei asemenea atitudini este benefică întrucât vine atât în sprijinul judecătorilor cât și a justițiabilor, deoarece problemele acestora din urmă sunt înțelese mult mai bine. În doctrina de specialitate s-a evidențiat cea mai flagrantă și mai gravă eroare de reglementare a Legii nr. 304/2004 ce a constat în menținerea, ca și în vechea reglementare, a caracterului consultativ al votului asistenților judiciari. Un renumit autor a subliniat că există o contradicție in terminis între calitatea de membru al unui complet de judecată…și votul deliberativ pentru unii membrii ai completului, iar consultativ pentru alții, pe motivul că unii sunt magistrați (judecători), iar ceilalți nu (fiind asistenți judiciari), de vreme ce hotărârea se pronunță de către toți membrii completelui… . S-a subliniat pertinent aspectul potrivit căruia cel ce face parte dintr-o structură deliberativă, cum este și completul de judecată, nu poate avea doar vot consultativ. Anterior revizuirii Constituției, caracterul consultativ al votului foștilor magistrați consultanță era singura soluție legislativă constituțional posibilă, ulterior legea fundamentală prevede posibilitatea participării în cadrul instanțelor specializate și a unor persoane din afara magistraturii. Aceste persoane pot înfăptui și ele, în aceeași măsură,

alături de judecători actul de justiție. Autorii mai sus menționați au subliniat că votul deliberativ reprezintă o necesitate și din acest considerent nu ar mai trebui să aibă un simplu rol decorativ la judecarea cauzei și deliberarea soluției. Din economia articolului 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 reiese că recursurile se judecă în complet format din 3 judecători.

Secțiunea a VI -a. Procedura de soluționare a conflictelor de muncă Sediul materiei în ceea ce privește procedura de soluționare a conflictelor de drepturi se găsește în prevederile articolelor 285-290 din Codul muncii și în dispozițiile aticolelor 70- 82 din Legea nr. 168/1999. În Europa, din punct de vedere al specializării instanțelor există următoarele modele: 49 instanțe de drept comun – care judecă și conflicte de muncă, printre alte cauze; 50 complete specializate în cadrul instanțelor de drept comun; 51 secții specializate, în cadrul instanțelor de drept comun; 52 instanțe specializate de drept al muncii, numai la primul nivel de jurisdicție; 53 sistem complet separat până la ultimul nivel de jurisdicție, alcătuit din instanțe de dreptul muncii și asigurări sociale; 54 instanțe specializate de drept al muncii și, distinct, instanțe de drept al asigurărilor sociale. Din sistemele prezentate anterior se poate remarca, că în prezent, în România, ne situăm la sistemele prezentate la punctele b) și c), și doar excepțional la punctul d).

Desfășurarea procedurale,

judecății, care

ridicarea și cele

și

soluționarea la

excepțiilor

printre

referitoare

competență,

pronunțarea și cuprinsul hotărârilor, precum și căile de atac sunt supuse normelor de drept comun, cu unele particularități determinate de specificul litigiilor de muncă. Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă prevede unele reguli speciale de procedură. În general, procedura din cadrul tribunalelor muncii sau industriale nu diferă foarte mult de procedura de drept comun, procedura de la instanțele specializate în soluționarea litigiilor de muncă fiind mai lejeră deoarece se dorește o simplificare a procedurii și o rapiditate în soluționarea unor astfel de cauze. Instanță, ca și în dreptul comun, este sesizată de către partea nemulțumită a raportului de muncă printr-o cerere de chemare în judecată. În Belgia, în cauzele de securitate socială, depunerea cererii declanșează mai întâi o anchetă a auditorului muncii, care se informează în special în legătură cu dosarul administrativ. După finalizarea anchetei, părțile litigante sunt convocate, prin intermediul scrisorii grefei, la audierea introductivă. Fiecare caz deferit acestor instanțe sau secții începe prin ceea ce se numește procedura de conciliere și care se desfășoară în prezența judecătorului de profesie ( în Germania) care prezidează tribunalul, iar în cauzele ce se judecă în România în fața judecătorului care prezidează ședința. Scopul acestei proceduri este acela de a discuta toate aspectele conflictului, abordând faptele referitoare la problema dezbătută și situația legală, prin prisma evaluări probelor prezentate și de a încerca să se realizeze o înțelegere pe cale amiabilă a părților aflate în dispută. Pe parcursul audierii pentru conciliere, judecătorul de profesie prezintă adesea părților opinia sa din punct de vedere legal, influențând substanțial dorința

părților de a ajunge la un compromis. În urma audierii se poate ajunge la una din următoarele opțiuni: acțiunea este retrasă, fie se ajunge la un compromis, fie se stabilește o dată pentru o audiere de confruntare a părților desfășurată în cadrul întregului complet de judecată. În situația în care încercarea de conciliere eșuează, tribunalul este obligat pe parcursul întregii proceduri litigioase să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a conflictului. Observăm, că spre deosebire de procedura din dreptul român, în dreptul german se pune accentul foarte mult pe conciliere. Din acest punct de vedere putem spune că legislația germană în materie de jurisdicție a muncii acordă o mare importanță concilierii față de cea din țara noastră. În Germania aproximativ 30 % din totalul cauzelor sunt soluționate în cadrul sesiunii de conciliere. În Marea Britanie regulile privind audierile și confruntările, precum și cele referitoare la probe, prin comparație cu cele specifice instanțelor ordinare, sunt mai lejere, în sensul că sunt concepute ca niște instanțe neprotocolare. Ședințele de judecată sunt publice, cu excepția cazului în care sunt puse în discuție probe care vizează securitatea națională sau care impun o maximă confidențialitate. În dreptul român principiul formalismului guvernează întreaga desfășurare a procesului, formalismul fiind conceput de legiuitorul român ca o garanție pentru justițiabili, o protecție contra arbitrariului judecătorului sau relei credințe a părții adverse. Într-un litigiu de muncă ce se judecă în Germania în situația în care partea care a sesizat instanța dacă nu are cunoștințe în domeniul juridic și nu este reprezentată de un consilier juridic, îl obligă pe judecătorul detaliilor care prezidează pentru să urmărească prezentarea și tuturor relevante respectivul caz completarea

corespunzătoare a cererilor scrise. Se remarcă faptul că judecătorul este obligat să ia el însuși inițiativa, să pună întrebări și să facă propuneri. Spre deosebire de sistemul român, în sistemul de drept

german sarcina tribunalului nu este limitată la audiere și la decizia asupra litigiului, ci cuprinde, într-o anumită măsură și intervenția în favoarea părții mai puțin puternice. În ceea ce privește termenul de soluționare a conflictelor de muncă legiuitorul a adoptat reguli procedurale speciale, imperative, privind urgentarea soluționării acestora. Dispozițiile articolului 286 alin. 2 din Codul muncii și ale articolului 74 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 prevăd că cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență, termenele de judecată neputând fi, actualmente, mai mari de 15 zile. În forma inițială, articolul 74 din Legea nr. 168/1999 dispunea că termenele de judecată nu puteau fi mai mari de 10 zile. Autoriiau tras un semnal de alarmă deoarece din perspectiva acestora stabilirea duratei acestor termene era nejudicioasă sub mai multe aspecte. Un prim aspect, de natură administrativă, vizează modul de funcționare a instanțelor de judecată în sensul că se poate acorda termene pe același complet și în aceeași zi din cadrul unei săptămâni numai dacă termenele sunt de 7, 15, 21 zile. Or, în opinia acestor autori, acordarea termenului de 10 zile prezintă incoveniente sub aspectul schimbării zilei din săptămână, sălii, orei, elemente ce creează disconfort în înfăptuirea justiției, atât instanței de judecată cât și justițiabililor. Un al doilea aspect, în situația funcționării unor complete specializate în soluționarea conflictelor de drepturi care își desfășoară activitatea într-o singură zi din cadrul săptămânii, termenul de judecată poate fi stabilit la 7 zile dacă părțile sunt prezente sau la 15 zile când acestea nu sunt prezente în vederea îndeplinirii procedurii de citare. Prin stabilirea termenelor de judecată de 15 zile potrivit dispoziților Codului muncii, neajunsurile menționate anterior au fost înlăturate. Principiul celerității își găsește aplicare în toate litigiile de muncă, indiferent de sistemul de drept, astfel că în Germania soluționarea unui

litigiu nu trebuie să dureze mai mult de 3 luni. Tot în acest din urmă sistem de drept, în situația în care procedura de conciliere a eșuat, judecătorul care prezidează poate cita martori și experți, solicita toate documentele oficiale și cere formularea de opinii fără a depinde de cererile părților. Remarcăm că principiul de dispoziție al părților nu este mai îngrădit decât în sistemul de drept românesc, însă în sistemul de drept german judecătorul are interesul să soluționeze litigiul pentru a se evita starea de incertitudine în care se găsesc părțile litigante pe o perioadă îndenlungată. În ceea ce privește procedura de citare, articolul 74 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 168/1999 și articolul 286 alin.3 din Codul muncii dispune că părțile sunt legal citate dacă citația le-a fost înmânată cu cel puțin o zi înainte de termenul de judecată, spre deosebire de dreptul comun unde termenul este de 5 zile pentru ca procedura de citare să fie valabilă. Prin noțiunea de zi trebuie să înțelegem intervalul de timp de 24 de ore, ceea ce presupune că părților să li se fi înmânat citația cu cel puțin 24 de ore înainte de judecată. Dacă îmnânarea citației a avut loc în ziua premergătoare judecării la o anumită oră, de exemplu dupăamiază, și partea are obligația să se prezente la judecată însă nu a trecut intervalul de 24 de ore, citarea se socotește ca neîndeplinită. Dovada comunicării trebuie să reiasă din dovada sau procesul-verbal întocmit de agentul procedural, or, dacă citația a fost comunicată întrun interval de 24 de ore sau chiar mai scurt, această dovadă nu poate fi depusă la dosar, numai dacă procedura de citare a fost îndeplinită prin agentul procedural propriu instanței și nu prin poștă. Într-o astfel de situație, la termenul de judecată stabilit, procedura de citare nu este îndeplinită conform articolului 74 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 168/1999. Conform prevederilor Legii nr. 168/1999, la prima zi de înfățișare, înainte de a intra în dezbateri, instanța are obligația de a încerca stingerea

conflictului prin împăcarea părților. Dacă instanța nu își îndeplinește această obligație, încălcând o normă juridică imperativă hotărârea pronunțată de instanță va fi nulă absolut. În situația în care s-a omis îndeplinirea procedurii de împăcare la prima zi de înfățișare dar a fost îndeplinită ulterior apreciem că a fost realizat scopul voit de legiuitor, și anume acela de stăruință al instanței de a împăca părțile. Despre îndeplinirea acestei obligații se face mențiuni în încheierea de ședință. Din practica judiciară s-a constatat rolul deosebit de important al acestei proceduri deoarece un număr relativ mare de conflicte de drepturi se sting prin împăcarea părților atunci când obiectul cererii de chemare în judecată reprezintă drepturi salariale, indemnizații de asigurări sociale. Din punct de vedere psihologic, această procedură privește valențe deosebite întrucât drepturile patrimoniale pe care salariatul dorește să le obțină în cadrul litigiului promovat în fața instanței de judecată permite ca pe viitor salariatul să poată stabili relații de colaborare normale în cadrul raportului de muncă care se execută. Trebuie reținut faptul că obligația instanței este una de mijloace și nu de rezultat, deoarece aceasta este abilitată să încerce împăcarea părților ceea ce nu înseamnă și realizarea împăcării. Judecătorul acționează ca un mediator,stăruind ca părțile să găsească singure modalități de rezolvare pe cale amiabilă a conflictului. În aceast moment judecătorul nu se va arăta preocupat de a face dreptate, dacă ne este permis să ne exprimăm așa, ci de a identifica împreună cu părțile modalitățile cele mai eficiente pentru detensionarea raportului dintre cele două părți. Dacă părțile nu reușesc să se înțeleagă pe cale amiabilă, instanța va trece la judecarea litigiului dedus judecății. Legiuitorul a prevăzut că dacă părțile doresc ca în timpul judecății să stingă litigiul pe cale amiabilă, acestea se pot prezenta oricând fie în ședință publică fie în camera de consiliu. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că dreptul salariatului de a stinge

litigiul printr-o tranzacție este limitat la prevederile articolului 38 din Codul muncii. Articolul 38 dispune că salariații nu pot renumța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege și că orice tranzacție prin care se urmărește renumțarea la drepturile recunoascute de lege salariaților sau limitatea acestor drepturi este lovită e nulitate. Acestea fiind amintite trebuie remarcat că prin concesile făcute de salariat în cadrul tranzacție judiciare, acesta nu poate renunța explicit sau implicit la drepturile sale. În legătură cu sarcina probei se impun unele precizări. Conform articolul 287 din Codul muncii român, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligt să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Observăm că în dreptul muncii, când ne raportăm la sarcina probei, se are în vedere calitatea din raportul de muncă și nu cea din procesul dedus judecății, însă cu toate aceste ar fi eronat să afirmăm că în dreptul muncii sarcina probei este răsturnată față de dreptul comun. Decizia nr. 494/2004 a Curții Constituționale a statuat că prevederile articolului 287 din Codul muncii este în concordanță cu dispozițiile legii fundamentale. S-a reținut aspectul potrivit căruia salariatul și angajatorul sunt două părți ale conflictului de muncă, situate pe poziții opuse și cu interese contrare, situația lor diferă justificând, în anumite privințe, și tratament juridic diferențiat. Angajatorul este cel care deține documentele și toate celelate probe pertinente pentru elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de muncă fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta probe. Aplicarea articolului 287 din Codul muncii nu presupune discrinimarea și defavorizarea angajatorului în raport cu salariații. În același sens s-a pronunțat și cu privire la articolul 75 din Legea nr. 168/1999 care reglementează sarcina probei în conflictele de muncă în favoarea salariaților. În sensul acestei reglementări, angajatorul este obligat să

dovedească legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse unilateral și să prezinte probele până la primul termen de judecată, sub sancțiunea decăderii din acest drept. Nu trebuie trasă concluzia că angajatorul are exclusivitatea dreptului de a administra probe. Astfel, salariatul are dreptul să prezinte, să propună și să solicite instanței administrarea oricăror probe prin mijloace legale, conform normelor procedurale reglementate de Codul de procedură civilă. Remarcăm faptul că legiuitorul a stabilit un termen limită în care angajatorul poate depune probe în apărare pentru a se asigura soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Această dispoziție a fost stipulată tot ca expresie a principiului celerității, ce guvernează materia jurisdicției muncii, administrarea probelor făcându-se cu respectarea regimului de urgență. În situația în care angajatorul întârzie, în mod nejustificat, administrarea acestor probe, acesta poate fi decăzut chiar și din probele administrate anterior. Stipularea acestor dispoziții au menirea de a asigura soluționarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă și al exercitării dreptului la muncă. Decăderea din probă are drept consecință nedovedirea legalității sau temeiniciei actului unilateral al angajatorului, care se contestă. Așa fiind, în conflictele de drepturi, sarcina probei nu revine reclamantului (salariatului) în temeiul art. 1169 din Codul civil și potrivit cunoscutului adagiu onus probandi incubit actori, ci angajatorului. Este firesc să fie așa, întrucât documentația ce a stat la baza emiterii actelor unilaterale de către angajator (decizia de concediere sau de sancționare disciplinară a salariatului, etc.) se află la acesta. Regula procesuală instituită de legiuitor este rațională și reglementată printr-o norma juridică imperativă a cărei nerespectare conferă instanței de judecata prerogativa de al decădea pe angajator din beneficiul de a propune dovezi, trecând la soluționarea cauzei; angajatorul este astfel sancționat pentru întârzierea nejustificată în administrarea probațiunii.

Cu toate acestea chiar dacă legiuitorul instituie procedura de urgență în soluționarea conflictului de drepturi dacă se continuă judecata, administrarea probațiunii este supusă acelorași cerințe ale celerității, sub sancțiunea decăderii din beneficiul probei admise de instanța pentru partea care întârzie nejustificat administrarea acesteia. Referitor la decăderea din probă, instanța o va face de la caz la caz în funcție de modul său de apreciere cu privire la noțiunea de întârziere, raportat la complexitatea litigiului, la posibilitățile de care părțile dispun pentru procurarea și administrarea lor. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 350/20052 a constatat că articolul 288 teza a doua din Codul muncii și articolul 77 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 care prevăd decăderea angajatorului din beneficiul probei admise, ca sancțiune a întârzierii nejustificate a administrării acesteia, sunt conforme cu legea fundamentală. Într-adevăr aceste dispoziții legale sunt menite să asigure soluționarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, in interesul salariatului, al apărării raporturilor de muncă și al exercitării dreptului la muncă. Angajatorul, în apărarea sa, trebuie să dovedească legalitatea și temeinicia măsurii de concediere, fiind obligat să prezinte probele în acest sens înainte de prima zi de înfățișare. Dacă angajatorul întârzie, în mod nejustificat, administrarea acestor probe, el poate fi decăzut chiar și din probele admise anterior. Decăderea din proba are drept consecință nedovedirea legalității ori a temeiniciei deciziei de concediere, aceasta putând fi anulată. De remarcat este că și în materia contenciosului administrativ sarcina probei revine tot pârâtei, legiuitorul creând reclamantului o facilitate în administrarea probațiunii pe aceleași considerente pe care le-am prezentat mai sus. Astfel, primind actiunea instanța dispune, potrivit prevederilor articiolului 13 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul dministrativ, citarea părților și va putea cere autorității al carei act este atacat să-i comunice de urgență acel act, împreună cu

documentația ce a stat la baza emiterii lui, precum și orice lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. În dreptul britanic există o regulă strictă cu privire la probe, astfel că sarcina probei diferă după natura plângerii. În situația în care se contestă legalitatea unei concedieri sarcina probei revine angajatorului, acesta din urmă fiind obligat să arate temeinicia măsurii luate. În orice litigii de muncă care au ca obiect dovada temeiniciei și a legalității dispoziției sau măsurii luate de unitate este în sarcina acesteia. În acest sistem de drept sarcina probei revine când angajatului când angajatorului, în funcție de obiectul litigiului, fapt pentru care nu se poate stabili reguli de probă stricte. Din punctul nostru de vedere credem că regula din dreptul românesc cu privire la sarcina probei are rolul de a acorda o protecție salariatului, iar ea a fost instituită și din considerentul că salariatului îi este mai greu să procure actele, dovezile necesare soluționării dosarului. În dreptul belgian, concluziile părților trebuie depuse la grefă și comunicate părții adverse sau avocatului acesteia. Când argumentele au fost schimbate, părțile cer reaudierea cauzei. De regulă, această cerere este comună, însă dacă acest lucru nu este posibil, există o procedură pentru fixarea audierii la solicitarea unei singure părți. Dezbaterile se încheie cu pledoarii, iar în anumite cazuri se dă cuvântul auditorului muncii care dă aviz în numele legii. În ceea ce privește deliberarea asupra hotărârii ce urmează a fi pronunțată, în dreptul belgian, președintele camerei îi dă cuvântul judecătorului social cu cea mai mică vechime. Remarcăm faptul că la deliberarea hotărârii, ca și în dreptul comun românesc se dă cuvântul judecătorului cu cea mai mică vechime, cei trei judecători au vot deliberativ, astfel că nu rareori judecătorul de profesie este pus în minoritate de judecătorii sociali. Hotărârea se pronunță în ziua în care s-au terminat dezbaterile în fondul cauzei, pentru a se da sens regimului de urgență a soluționării

conflictului

de

drepturi,

și

numai

excepționalse

poate

amâna

pronunțarea cu cel mult 2 zile. Amprenta celerității se regăsește și în posibilitatea amânării pronunțării cu cel mult 2 zile comparativ cu dreptul comun în materie unde amânarea hotărârii nu poate fi amânată mai mult de 7 zile. Deși, in terminis prevederile articolului 78 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, nu interzice repetarea amănării o atare prohibiție decurge din lege, caracterul imperativ al primului alineat și din caracterul de excepție al alineatului 2 al textului care restricționează orice posibilitate de interpretare extensivă. După deliberare se trece la redactarea hotărârii. În principiu, hotărârea se pronunță în ședință publică. În termen de 15 zile de la pronunțare instanța este obligată să comunice părților hotărârea. Se poate remarca faptul că termenul de comunicare în materie de jurisdicție a muncii este mai scurt față de termenul prevăzut în dreptul comun, care este de 30 de zile, această prevedere fiind stipulată tot cu scopul de a pune capăt cât mai repede situații în care se găsesc părțile litigante. Conform dispozițiilor ce reglementează jurisdicția muncii, hotărârile pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept. Din prevederile Codului muncii decurge că hotărârile pronunțate în primă instanță în materie de conflicte de drepturi pot fi puse în executare fără a fi învestite cu formulă executorie. Se poate observa că se derogă de la regula înscrisă în articolul 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care prevede că nicio hotărâre nu se va executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, cu excepția hotărârilor pregătitoare și a celor executorii provizoriu, care se execută și fără formulă executorie. În ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești în materia conflictelor de drepturi, trebuie făcute unele precizări. Unele hotărâri judecătorești în domeniul conflictelor de drepturi nu pot fi executate silit, în timp ce altele pot fi aduse la îndeplinire pe această cale.

Nu sunt susceptibile de executare silită dispozițiile cuprinse în hotărârile judecătorești: – de respingere sau anulare a cererii de chemare în judecată; – de constatare a nulității absolute a contractului individual sau colectiv de muncă; – de constatare a existenței raporturilor de muncă; – de constatare a încetării raporturilor de muncă; – de constatare a modificării raporturilor de muncă; – de reconstituire a vechimii în muncă; – de anulare a deciziei de concediere nelegală și/sau netemeinică; – de anulare a deciziei de sancționare disciplinară nelegală și/sau netemeinică; – de obligare la plata de daune cominatorii. Dimpotrivă, pot fi executate silit dispozițiile cuprinse în hotărâri jude-cătorești: – de obligare la plata unei sume de bani; – de reintegrare; – de predare sau restituire bunuri mobile individual determinate (echipamente, documente etc.); – privind obligații de a nu face; – privind obligații de a face. Este mai puțin întâlnită executarea silită directă mobiliară și exclusă executarea silită directă imobiliară. Nu se pune problema executării silite directe imobiliare deoarece imobilele, prin natura lor nu fac obiectul prestațiilor succesive la care se obligă părțile în raporturile de muncă. Executarea silită directă mobiliară poate fi întâlnită în cazul obligării angajatorului prin hotărâre judecătorească la restituirea efectelor și echipamentelor personale ale salariatului la încetarea raporturilor de muncă Cea mai frecventă obligație fixată în sarcina angajatorului prin

hotărâre judecătorească este obligația de plata a drepturilor salariale și a celorlalte drepturi bănești ce i se cuvin salariatului-reclamant potrivit legii.

Secțiunea a V-a. Căile de atac Hotărârile prin care se soluționează conflictele și litigiile de muncă sunt susceptibile de a fi atacate numai cu recurs, legiuitorul prevăzând în această materie numai două grade de jurisdicție, dispoziții ce vin în sprijinul aplicării principiului celerității ce guvernează această materie. Prin Decizia nr. 53/2001, Curtea Constituțională a stabilit ca existența a două grade de jurisdicție (fond și recurs), utilizarea unei singure căi de atac – recursul – și suprimarea căii de atac a apelului în materia conflictelor de drepturi, nu constituie dispoziții legale neconstituționale. Așa cum am menționat anterior ele au ca finalitate doar asigurarea celerității soluționării unor asemenea conflicte de drepturi, fără a se încălca dispoziția constituțională potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție. Într-adevăr, interdicția de a se îngrădi accesul la justiție are ca semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale nicio categoric sau grup social. Dar, legiuitorul este în drept să stabilească – din rațiuni temeinice – cum sunt cele de celeritate- numai două grade de jurisdicție și să instituie recursul ca singura cale de atac. De altfel, încă prin Decizia nr. 38/1998, Curtea Constituțională stabilise principial că accesul liber la justiție nu presupune în toate cazurile ,,accesul la toate structurile judecătorești -judecătorii, tribunate, curți de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție – și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competența și procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta asigurând posibilitatea de a ajunge în fața

instanțelor judecătorești, în condiții de egalitate, poate stabili reguli deosebite". Se poate remarca faptul că această instanță, Curtea Constituțională, a fost constantă sub acest aspect, poziție reafirmată prin Decizia nr. 175/2002. În cadrul procedurii de urgență instituită de Legea nr. 168/1999, termenul de recurs este mai scurt decât cel de drept comun, și anume de 10 zile (articolul 80). Acest text este ,,În concordanță cu prevederile articolului 126 alin. (2) și articolului 129 din Constituție, potrivit cărora competența și procedura de judecată sunt stabilite numai prin lege, iar căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești se exercită în condițiile legii. După cum a statuat în mod constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa, cu excepția dreptului la un dublu grad de jurisdicție în materie penală, nici Constituția și nici vreun instrument juridic internațional nu prevăd câte grade de jurisdicție trebuie asigurate pentru soluționarea diferitelor litigii, căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești ori condițiile procedurale de exercitare a acestora. Fiind reglementată o singură cale de atac, (recursul), modificarea sau casarea hotărârii se poate cere nu numai pentru motivele prevăzute de articolul 304 din Codul de procedură civilă, ci instanța poate să examineze cauza sub toate aspectele, de legalitate și temeinicie (articolul 304 Cod procedură civilă). Potrivit articolului 302 din același Cod, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, mai multe mențiuni. Astfel, cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz. codul

fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arata și domiciliul ales în România, unde urmează sa i se facă toate comunicările privind procesul; b) indicarea hotărârii care se atacă; c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse separat printr-un memoriu; d) semnătura. În cazul angajatorului – persoană juridică, ea trebuie să fie semnată de reprezentantul legal al acestuia. Dacă este semnată doar de consilierul juridic, acesta trebuie să aibă împuternicire specială. În practică s-a hotărât că în caz contrar, precum și atunci când nu se depune la dosar o adresă semnată de conducerea societății prin care să declare că își însușește recursul declarat de consilierul juridic, dispozițiilor este nul. Curtea Constituțională însă a decis că prevederile articolului 302 indice 1 din Codul de procedură civilă încalcă legea fundamentală întrucât cele mai multe dintre elementele prevăzute în textul de lege atacat, și anume domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, articolului 133 din Codul de acesta, procedură potrivit civilă

(coroborate cu cele ale articolului 298 și articolului 316 din același Cod)

numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar, precum și – dacă recurentul locuiește în străinătate – domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul, se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat hotărârea care face obiectul căii de atac, că nu sunt indispensabile pentru identificarea acestei hotărâri și că nici nu sunt menționate în dispozitivul hotărârii atacate. În sistemul Codului de procedură civilă recursul este conceput ca o cale

extraordinară de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicție în care părțile în litigiu își pot apăra drepturile lor subiective, înlăturând efectele hotărârilor pronunțate în condițiile celor 9 cazuri de nelegalitate prevăzute de articolul 304 din Codul de procedură civilă. Or, instituirea sancțiunii nulității pentru neîndeplinirea acestor cerințe de formă în însuși cuprinsul cererii de recurs, fără nicio posibilitate de remediere a omisiunii, îl lipsește pe recurent, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina pe calea recursului, susținerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluționat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte. Curtea Constituțională a mai decis că recursul constituie în această ipoteză o cale de atac cu caracter devolutiv, în care, ca și în cazul apelului, instanța de recurs judecă însăși cauza, atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei, nelimitânde-se, pe bună dreptate, să examineze doar hotărârea pronunțată de prima instanță, exclusiv pentru motivele de casare prevăzute de articolul 304 din Codul de procedură civilă. Justificarea acestei reglementări derogatorii de la regula generală a caracterului nedevolutiv al recursului ține de deosebirile esențiale existente între cele două situații avute în vedere de legiuitor. Astfel, în situația în care s-ar putea exercita calea de atac a apelului, cauza ar fi fost examinată, integral și sub toate aspectele legalității și temeiniciei soluției pronunțată de prima instanță, iar recursul va putea fi exercitat pentru motive concret și limitativ determinate, care vizează numai legalitatea deciziei pronunțate în apel. Dar având în vedere că în această situație calea de atac a apelului nu le este deschisă părților litigante, este firesc ca instanța de recurs să examineze cauza sub toate aspectele pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului și pentru a putea pronunța o hotărâre legală și temeinică. Chiar dacă părțile nu au deschisă calea de atac a apelului trebuie să se asigure părților o judecată echitabilă. Legea nr. 168/1999 dispune la articolul 81 alin. 1 că în situația în care

instanța admite recursul formulat de recurent va judeca în fond cauza. În cele două situații prevăzute de articolul 81 alin. 2 instanța, admițând recursul, va casa cu trimitere pentru rejudecarea fondului de către prima instanță. În literatura de specialitate s-a opinat că sunt instanțe care care procedează la casarea cu trimitere și în alte situații decât cele statornicite de lege, în special atunci când prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului. Se aplică astfel fără discernamant dispozițiile articolului 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă care prevede că ,,în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului" instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată. În literatura juridică s-a susținut soluția de mai sus, argumentânduse că sintagma necercetare a fondului urmează a fi interpretata in extenso, în sensul cuprinderii și altor ipoteze decât respingerea acțiunii pe fine de neprimire și anume: nemotivarea totală a hotărârii, neadmisibilitatea nici unui probatoriu, existența unor nulități absolute cum ar fi lipsa minutei, nesemnarea minutei și a hotărârii și altele în acest sens. Având în vedere dispozițiile imperative ale articolui 305 din Codul de procedură civilă instanța de recurs nu poate aduce noi probe, cu ecepția înscrisurilor, astfel că reținerea cauzei spre rejudecare, după casare, fără posibilitatea administrării altor probe decât înscrisurile, încalcă textul articoluli 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Opinia majoritară, la care ne raliniem și noi este însă în sensul că în materia conflictelor de muncă casarea cu trimitere este posibilă exclusiv în situațiile prevăzute limitativ de articolul 81 alin. 2 din Legea nr. 168/1999. Într-adevăr, articolul 290 din Codul muncii trimite la legea specială în privința procedurii de soluționare a conflictelor de muncă (care este Legea nr. 168/1999), lege ce include, în cadrul capitolului III, denumit

„Modul de soluționare a conflictelor de drepturi", secțiunea a 2-a intitulată ,,Procedura de soluționare a conflictelor de drepturi". În baza regulii specialia generalibus derogant se prevede imperativ că soluția casării cu trimitere este una de excepție, în situații expres și limitativ prevăzute de articolul 81 alin. 2 lit. a și b, regula fiind aceea a judecării cauzei în fond de instanța de recurs ca urmare a admiterii recursului și casării hotărârii atacate. Dispoziția imperativă a articolului 81 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 în sensul că în caz de admitere a recursului, instanța va judeca în fond cauza obligă instanța superioară să rețină cauza spre rejudecare, ipoteză în care acesta se va comporta ca o instanță de fond, regulile aplicabile fiind cele de la judecata în prima instantă. Prin urmare, este posibilă, cu ocazia rejudecării, administrarea și altor probe decât înscrisurile. Urgența în soluționarea conflictelor de muncă justifică o atare soluție. Așa cum se subliniază, pe bună dreptate, în doctrina, ,,prin administrarea probelor în instanța de control judiciar, devenită instanță de fond, urmare a casării. se evită prelungirea judecății datorată plimbării dosarului la instanța de fond si apoi din nou la instanța de recurs, în cazul atacării hotărârii pronunțate în urma rejudecării, în condițiile în care instanța de casare soluționează fondul prin decizie irevocabilă." În ceea ce privește căile extraordinare de atac nici Codul muncii și nici Legea nr. 168/1999 nu fac referire la posibilitatea părților unui conflict de muncă de a exercita căile extraordinare de atac. În consecință sunt aplicabile, ca drept comun, dispozițiile în materie ale Codului de procedură civilă, interpretare ce reiese din economia textului articolului 82 din Legea nr. 168/1999. Aceste fiind menționate înseamnă că hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea conflictelor de muncă, definitive, sau, după caz, irevocabile, vor putea fi atacate, dacă sunt îndeplinite cerințele legale, prin:

55 contestație în anulare, 56 revizuire și 57 recurs în interesul legii.

Capitolul IV

Asemănări și deosebiri între jurisdicția muncii și contenciosul administrativ

Secțiunea I. Asemănări între cele două instituții juridice Apreciem că incursiunea noastră în căutarea asemănărilor dar și deosebirilor ce se întâlnesc între aceste două instituții juridice ar trebui să aibă ca punct de plecare etimologia termenilor ce se folosesc pentru denumirea acestora. E posibil ca exegeza noastră să pare ușor forțată dar noi apreciem că atunci când dorim să găsim căt mai multe aspecte ce apropie cele două instituții dar și deosebirile dintre ele ar trebui să

pornim chiar de la originea termenilor utilizați în speță. Cei doi termeni ce denumesc instituția jurisdicției muncii și pe ce a contenciosului administrativ sunt de origine latină. Primul termen înseamnă a pronunța ceea ce consacră legea, iar cel de al doilea se traduce prin a lupta, a se strădui să învingă, astfel spus prin acest termen se desemnează o confruntare. O altă asemănare, pornind de la sensul acestora, constă în aceea sunt utilizați în mai multe accepțiuni. Premisa organizării jurisdicției muncii, ca o jurisdicție specială se găsește în specificul raporturilor juridice de muncă și al raporturilor conexe raporturilor de muncă întrucât acestea consacră și ocrotesc o serie de valori deosebit de importante pentru societate, valori ce au impus instituirea unor reguli speciale de soluționare a eventualelor neînțelegeri ce ar putea să apară între părțile acestor raporturi juridice. Din economia textelor legale reiese că pot fi părți în conflictele de muncă persoanele între care se stabilesc raporturile juridice de muncă: salariații și angajatorii ori alte persoane asimilate lor, deci între cei care prestează munca și beneficiarii acestei munci, astfel că și funcționarii publici sunt asimilați acestei categorii de persoane. Peste tot în reglementările ce se referă la jurisdicția muncii, și în special la termenele de promovare și soluționare a conflictelor de dreptri legiuitorul reamintește principiul ce guvernează această materie, și anume, principiul celerității. Se observă foarte ușor grija și în același timp insistența legiuitorul de a se soluționa într-un termen cât mai scurt conflictele de drepturi și din considerentul că trebuie pus cât mai repede capăt sitații incerte în care se găsesc părțile dar și ca o consecință a naturii acestor raporturi. Și reglementările din materia contenciosului administrativ cuprind în conținutul lor principiul celerități, care de altfel își găsește aplicarea în materia oricărui gen de conflict. Putem afirma că legiuitorul și din cauza naturii raporturilor deduse judecății, în materia jurisdicției muncii, insistă pe valorificarea

acestui principiu, mai mult decât în oricare altă ramură de drept. În ambele materii termenul de introducere a acțiunii este relativ scurt. Se impune precizarea că în materia contenciosului administrativ acțiunea nu poate fi promovată mai inainte de încercarea soluționării deferendului prin intermediul procedurii prealabile. Cum s-a menționat anterior peste tot în legea ce reglementează materia contenciosului administrativ se insistă pe îndeplinirea procedurii prealabile, legiuitorul indicând și sancțiunea ce poate fi aplicată în cazul în care reclamantul nu o îndeplinește. Am menționat anterior și susținem în continuare că procedura prealabilă nu își găsește aplicarea în litigiile ce privesc pe funcționarii publici și care au ca obiect elemente ce privesc modul de desfășurare a muncii, drepturile și obligațiile acestora. În legătură cu sarcina probei se impun unele precizări. Conform articolul 287 din Codul muncii român, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligt să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare. Deoarece funcționarul public este tot un salariat în cazul unui litigiu de muncă autoritatea are obligația de a depune în termen actul unilateral prin care s-a dispus măsura ce îl privește pe funcționar. Principiul celerității își găsește amprenta și în materia contenciosului administrativ și în cea a jurisdicției muncii. Termenul de sesizare a instanței este scurt, termenele de judecată sunt de asemenea mult mai scurte decât în procedura de drept comun. Secțiunea a II-a. Deosebiri între jurisdicția muncii și contenciosul administrativ Între cele două instituții există și deosebiri care au rolul de a le individualiza cât mai bine. Obiectul activității de jurisdicție constă în soluționarea de către anumite organe și potrivit procedurii prevăzute de lege a litigiilor care

se ivesc între subiecți raporturilor juridice, în legătură cu drepturile și obligațiile ce formează conținutul acestor raporturi. Activitatea jurisdicțională contencioasă are ca obiect rezolvarea unor conflicte juridice născute din încălcarea legii, activitate ce constă în soluționarea litigiilor juridice, de organele expres prevăzute de lege, concretizată în hotărâri ce au forța de lucru judecat, activitate care desfășoară după o anumită procedură, în care se evidențiază în mod deosebit principiile contradictorialității și al motivării hotărârilor. Contenciosul administrativ a apărut pentru prima dată în România în anul 1864, prin Legea pentru înființarea Consiliului de Stat, parcurgând în istorie o cale deosebită, marcată de evoluția societății românești în diferite perioade. În România, dispoziții privind reglementările jurisdicției muncii, se găsesc încă de la începutul secolului al XX-lea, fapt ce demonstrează că legiuitorul a acordat o atenție și acestei părți a dreptului muncii. Se poate remarca astfel grija legiuitorului instituții juridice. Actualmente, sediul materiei în ceea ce privește procedura de soluționare a conflictelor de drepturi se găsește în prevederile articolelor 285-290 din Codul muncii și în dispozițiile aticolelor 70- 82 din Legea nr. 168/1999, iar dispozițiile privitoare la procedura contenciosului administrativ se găsesc în Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. O deosebire majoră a contenciosului administrativ de jurisdicția muncii constă în existența celei dintâi proceduri a procedurii prealabile. În materia contenciosului administrativ, spre deosebire de jurisdicția muncii, există două faze, și anume: faza procedurii prealabile și faza ce se desfățoară în fața instanțelor judecătorești. Această etapă de rezolvare a litigiului pe cale amiabilă nu este stipulată în conținutul prevederilor ce reglementează jurisdicția muncii. Este adevărat că legiuitorul a dispus că la începutul judecății, în de a reglementa cele două

materia conflictelor de drepturi, instanța trebuie să încerce împăcarea părților, pe cale amiabilă, acțiunii în justiție. Deși din punct de vedere procedural, acordarea unui termen părților în vederea încercării stingerii conflictului prin bună înțelegere nu este prevăzută în mod expres ca fiinf obligatorie, apreciem că instanța de judecată, pentru îndeplinirea scopului voit de legiuitor, ar trebui să acorde un termen în acest sens. În practica judiciară, se constată că, în cazul îndeplinirii acestei obligații, un număr considerabil de conflicte de drepturi se sting prin împăcarea părților, și aceasta mai ales atunci când obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi salariale, anularea decizilor unilaterale ale angajatorului sau indemnizații de asigurări sociale. Obligația instanței este una de mijloace și nu una de rezultat. Considerăm că procedura prealabilă, prevăzută în materia contenciosului administrativ este foarte utilă întrucât în primul rând se încearcă rezolvarea unui eventual conflict de către autoritatea care a emis actul ce a produs o vătămare drepturilor sau intereselor unor persoane. Altfel spus se poate rezolva diferendul fără intervenția instanței judecătorești. O astfel de procedură, deși este prevăzută în materia contenciosulu administrativ ea nu își găsește, din păcate, aplicarea și atunci când se soluționează un conflict în care una dintre părți este funcționarul public, cu toate că o astfel de fază prealabilă ar fi binevenită în conflictele de drepturi. Procedura prealabilă este concepută pentru a oferi celui interesat mijloace legale mai variate, mai rapide și mai puțin costisitoare pentru apărarea unui drept recunoscut de lege, și nu trebuie înțeles ca fiind o limitare sau îngreunare către justiție. Altfel spus, procedura prealabilă are ca scop și protejarea cetățeanului, prin crearea posibilității concrete a realizării dreptului pretins sau a interesului legitim, anulării însă cum se poate observa această rezolvare pe cale amiabilă a litigiului se poate produce după intentarea

actului ori a emiterii acestuia printr-o procedură administrativă simplă și rapidă. Trebuie subliniat că procedura prealabilă are caracter obligatoriu, astfel că în situația în care reclamantul nu s-a adresat mai întâi autorității emitente instanța de contencios administrativ va observa existența unui fine de neprimire, astfel că va respinge acțiunea deoarece este prematur introdusă, și din acest considerent a fost catalogată de unii autori, ca urmare a faptului că este obligatorie, drept una dintre condițile de introducerii acțiunii în contencios administrativ. Din cele spuse anterior se desprinde ideea că eventualele conflicte de drepturi unde una dintre părți este un funcționar public nu se soluționează strict după dispozițiile contenciosului administrativ fapt ce ne determină să susținem că și această categorie de conflicte trebuie soluționată după regulile și principiile jurisdicției muncii. Din perspectivă practică, prin reglementarea unei asemenea proceduri se evită și aglomerarea rolurilor instanțelor cu astfel de litigii. În ceea ce privește termenele în care pot fi promovate acțiunile legiuitorul a stipulat termene diferite. Raportându-ne la problema dezbătură și la prevederile Codului muncii ce face referire la termenele în care pot fi introduse cererile în vederea soluționării conflictelor de muncă remarcăm că aceste termene sunt mai scurte și că cele indicate anterior nu sunt aplicabile în cazul încetării raportului de serviciu a funcționarului public. O altă deosebire majoră ce se întâlnește între aceste două instituții juridice se referă la taxa de timbru și timbrul judiciar. În deplină concordanță cu principiile jurisdicției muncii, conflictele de muncă sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar. Prevederile articolului 285 din Codul muncii, în concordanță cu principiile specifice jurisdicției muncii, dispune expres că litigiile de muncă sunt scutite de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar. Nu același

lucru

se

găsește

reglementat

și

în

materia

contenciosului

administrativ, ci dincontra, pentru cererile de chemare în judecată, formulate în temeiul Legii nr. 554/2004 se percep taxe de timbru. În materia contenciosului administrativ se regăsesc dispoziții ce prevăd că cererea se timbrează la valoarea obiectului actului administrativ. Din cele relatate anterior se desprinde lesne deosebirea dintre jurisdicția muncii și instituția contenciosului administrativ și anume aceea a formalismului care caracterizează această din urmă instituție juridică menționată. În ambele jurisdicții se întâlnesc două grade de jurisdicție, și anume, judecata în primă instanță și calea de atac a recursului. Scopul instituirii numai a două grade de jurisdicție este în concordanță cu articolul 6 din Convenția Europeană Drepturilor Omului care dispune soluționarea litigiului într-un termen rezonabil.

Bibliografie

Tratate

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ediția a IV-a, vol. I, Editura All Beck, București, 2005. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, București, 2005. Corneliu Manda, Drept administrativ-Tratat elementar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007. Valentin I. Prisecaru, Tratat de drept administrativ – partea generală, Ediția a III, revăzută și adăugită de autor, Editura Lumina Lex, București, 2002. Ion Traian Ștefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer, București, 2007. Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2006. Alexandru Țiclea, Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, București, 2007. Gheorghe Zaharia, Tratat de drept administrativ, Ediția a II-a, revăzută și actualizată, Editura Spiru-Haret, București, 2004.

Cursuri

Alexandru Athanasiu, Luminița Dima, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005. Șerban Beligrădeanu, Legislația muncii comentată, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1995. Șerban Beligrădeanu, Studii de drept român al muncii, Editura C.H. Beck, București, 2007. Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil- Curs selectiv. Teste grilă, Ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2005. Ioan Ciochină-Barbu, Dreptul muncii – note de curs, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Junimea, Iași, 2005. Felician Cotea, Dreptul muncii. Dreptul colectiv al muncii. Conflictele de muncă și jurisdicția muncii, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2005. Raluca Dimitriu, Legea privind soluționarea conflictelor de muncă. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2007. Sanda Ghimpu, Alexandru Țiclea, Dreptul muncii – Curs universitar, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura All Beck, București, 2001. Ilie Gorjan, Drept administrativ-note de curs, Editura Lumina Lex, București, 2005. Ivan Vasile Ivanoff, Contenciosul administrativ conform Legii nr. 554/2005, Editura Bibliotecha, Târgoviște, 2005. Ovidiu Macovei, Conținutul contractului individual de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2004. Mădălin Irinel Niculeasa, Noua lege a contenciosului administrativ. Legea 554/2004 comentată. Jurisprudența Curții Constituționale, Editura Rentrop & Staton, București, 2005. Vasile Popa, Ondina Pană, Dreptul muncii comparat-Curs universitar, Editura Lumina Lex, București, 2003. Vasile Val Popa, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2004. Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ, Parte specială, Editura Lumina Lex, 2007.

Verginia Vedinaș, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici cu modificările ulterioare, republicată-comentată, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004. Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, Constantin Tufan, Marioara Țichindeleu, Ovidiu Ținca, Dreptul muncii, Editura Rosetti, București, 2004. Lucia Uță, Legislație privind contenciosul administrativ, Editura Universul juridic, București, 2006.

Articole

Șerban Beligrădeanu, Considerații de ansamblu și observații critice referitoare la tribunalele specializate de muncă și asigurări sociale, precum și la asistenții judiciare, în lumina Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în Revista Dreptul, nr. 9/2004. Clara Bălănuță, Viorel Popescu, Competența materială I, în Revista Dreptul nr. 2/2005. Gabriela Bogasiu, Procedura prealabilă în contenciosul administrativ. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007. Viorel Mihai Ciobanu, Modificările referitoare la competența instanțelor judecătorești aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, în Revista Dreptul, nr. 1/1994. Daniel muncă. Dascălu, Maria Fodor, Unele de considerații privind asupra competența soluționării conflictelor de muncă și a litigiilor de Impactul elementelor extraneitate competenței soluționării litigiilor și conflictelor de muncă, în Revista română de Dreptul muncii, nr. 1/2004. Betinio Diamant, Cosmin Ovidiu Suciu, O problemă în legătură cu calea de atac a recursului în materia conflictelor de muncă, în Revista română de dreptul muncii nr. 1/2005.

Gabriela

Cristina

Frențiu,

Salarizarea

personalului

didactic

din

învățământul preuniversitar/superior, în Revista română de dreptul muncii, nr. 1/2005. Monica Gheorghe, Soluționarea conflictelor de drepturi pe cale amiabilă în momentul și după sesizarea instanței, în Revista română de drept, nr. 2/2005. Ioan Leș, Implicațiile reformei constituționale asupra participării persoanelor din afara magistraturii la înfăptuirea actului de justiție, în Revista Dreptul, nr. 4/2004. Pavel Perju, Sinteză de practică judiciară din circumscripția Curții de Apel Suceava în materiile dreptului muncii, dreptului familiei și contenciosului administrativ, în Revista Dreptul, nr. 8/1995. Mircea Preda, Gabriel Stecoza, Unele considerații și observații critice asupra statutului funcționarilor publici, în Revista Dreptul nr. 8/2000. Oliviu Puie, Principalele modificări aduse Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin Legea nr. 262/2007, în Revista Dreptul nr. 2/2008, p. 14. J.L. Rombouts, PhD, Tribunalele muncii din Belgia în cadrul global al rezolvării diferendelor de muncă, în Revista română de dreptul muncii, nr. 3/2004. Ioan Roșu, Principiile jurisdicției muncii prin prisma noilor reglementări ale Ordonanței de Urgență nr. 58/2003, în Revista română de dreptul muncii nr. 4/2003. Iulia Vucmanovici, Discuții cu privire la obiectul excepției de nelegalitate, aduse legii analizat prin prisma nodificărilor prin legislative Legea nr. contenciosului administrativ

262/2007, în Revista Dreptul,nr. 1/2008. Alexandru Țiclea, Competența soluționării litigiilor de muncă în cazul funcționarilor publici, în Revista română de dreprul muncii, nr. 1/2006.

Alexandru Țiclea, Urgența în soluționarea conflictelor de muncă și consecințele erorilor judiciare asupra acesteia, în Revista română de dreptul muncii, nr. 2/2004. Manfreg Weiss, Sistemul tribunalelor muncii în Germania, în Revista română de dreptul muncii, nr. 3/2004.

Reviste

Pandectele Române Revista Dreptul Revista română de drept Revista română de dreptul muncii

Jurisprudență

Buletinul Casației, nr. 1/2005, Editura All Beck, București, 2005. Culegere de practică judiciară civilă, Editura All Beck, București, 1998.

Coduri

58 Codul civil și 15 legi uzuale, Editura Hamangiu, București, 2008. 59 Codul de procedură civilă și 10 legi uzuale, Editura Hamangiu, București, 2007. 60 Codul de procedură civilă, Ediție îngrijită și adnotată de Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Editura All Beck, București, 2005. 61 Codul muncii și 15 legi uzuale, Editura Hamangiu, București, 2007. 62 Alexandru Țiclea, Codul muncii adnotat-comentarii, acte normative, jurisprudență, Editura Hamangiu, București, 2007.

Legislație

63 Legea nr. 168/1999 din 12 noiembrie privind soluționarea conflictelor de muncă, actualizată. 64 Legea nr. 554/2004 din 2 decembrie 2004 privind contenciosul administrativ, actualizată. 65 Legea nr. 188/1999 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, actualizată.

Enciclopedii

Teodora Irinescu, Enciclopedie juridică, vol. II, Editura Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006.

Site-uri

www.cdep.ro/pls/legis/legis www.scj.ro

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Jurisdictia Muncii Si Contenciosul Administrativ Privire Comparativa (ID: 128376)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Jurisdictia Muncii Si Contenciosul Administrativ Privire Comparativa

Copyright Notice

Raspunderea Administrativ Contraventionala

Masuri Asiguratorii

Efectele, Calitatile Si Viciile Posesiei

Capacitatea de Folosinta a Persoanei Fizice

.necesitatea Protejarii Relatiilor Sociale Referitoare la Autoritatea Organelor de Stat

Diplomatia Ue Si Criza Israeliano Palestina

Copyright Notice

Similar Posts