Judecata Penala

JUDECATA PENALĂ

CUPRINS

INTRODUCERE

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND JUDECATA

Reglementări generale privind judecata

Principiile specifice fazei de judecată

Atribuțiile președintelui completului de judecată

Etapele desfășurării ședinței de judecată

Suspendarea judecății

Felul hotărârilor judecătorești

DESFĂȘURAREA JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

Obiectul judecății în primă instanță

Începutul judecății în primă instanță

Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii

Audierea părților

Administrarea probelor

Schimbarea încadrării juridice

Dezbaterile judiciare

DELIBERAREA ȘI HOTĂRÂREA INSTANTEI DE JUDECATĂ

Considerații generale

Rezolvarea actiunii penale

Rezolvarea actiunii civile

Conținutul hotărârii instanței de judecată

Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii judecătorești

ÎMBUNĂTĂȚIRI ADUSE OBIECTULUI JUDECĂȚII ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Indiferent de evoluției normelor de procedură penală, fie ele scrise ori nescrise, nevoia imperioasă de reacție a societății față de cei care intră în conflict cu legea penală a existat dintotdeauna, impunând o activitate laborioasă, concretizată într-o înlățuire de acte succesive, desfășurate de stat prin organele sale specializate, in vederea înfăptuirii justiției penale.

Justiția penală s-a impus din cele mai vechi timpuri ca o funcție de judecare a proceselor izvorăte din încălcarea legilor, dar existența și finalitatea acesteia sunt de neconceput fără desfășurarea unui proces penal organizat după reguli procedurale precise, clare și ferme în același timp, cu rol decisiv în disciplinarea conduitei subiecților procesuali.

În sistemul de drept actual din țara noastră, procesul penal semnifică întreaga activitate desfășurată de organele judiciare și ceilalți participanți, într-o succesiune coordonată și progresivă, prin care se urmărește aflarea adevărului și pronunțarea unei soluții juste în legătură cu conflictul de drept dedus spre rezolvare.

O judecată, în sensul real al noțiunii, guvernată de reguli procedurale stricte, fundamentată pe un sistem propriu care să dirijeze defășurarea procesului penal, s-a conturat în momentul în care dreptul de a pedepsi a trecut asupra puterii publice, evoluția ulterioară a procedurilor judiciare constituind în fapt, o alternanță a două sisteme procedurale tipice, total diferite, inspirate de concepțiile diamentral opuse auspra lumii și societății, de atitudinea diferită față de drepturile și libertățile omului, față de ideea de dreptate și justiție.

În evoluția istorică a procedurii pnale s-a remarcat și un al treilea sistem, cel eclectic (mixt), care a reprezentat, în fapt, o îmbinare a trăsăturilor caracteristice ale sistemelor acuzatorial și inchizitorial, iar, din perspectiva necesității perfecționării sistemului, legislațiile procedurale actuale s-au văzut obligate a permite modificări în planul normelor, în scopul de a corespunde deplin principiilor fundamentale ale procesului penal.

Normele de procedură aveau menirea de a însoți normele de drept substanțial și ele trebuiau să fie inspirate de legile europene și de marii specialiști în dreptul penal al țărilor apusene.

Pe întreaga sa derulare, procesul penal român reflectă o contradictorialitate tacită de interese, în contextul manifestării concomitente a două acțiuni contradictorii: acțiunea de tragere la răspundere penală și acțiunea de apărare de răspundere penală.

Purtând amprenta unei asemenea contradictorialități, procesul penal român parcurge diferite faze procesuale, etape, diviziuni în cadrul cărora organele specializate își exercită atribuțiile conform funcțiilor procesuale conferite de legiuitor, desfășurând în mod progresiv acțiuni specifice pentru realizarea scopului procesului penal și înfăptuirea justiției penale.

În acestă succesiune, judecata, ca fază a procesului penal, se constituie într-o etapă procesuală de o semnificație aparte, care concentrază într-un cadru specific întregul proces penal, atâta timp cât ea include și acțiuni procesuale și procedurale anterioare sesizării autorității judecătorești, precum și o verificare a acestora.

Pentru realizarea acestei lucrări mi-am propus să dezvolt noile dispoziții generale despre judecata penală, ca etapa fundamentală în desfăsurarea procesului penal, intrate în vigoare de la 1 februarie 2014.

În raport cu obiectivul propus prin tratarea acestei teme, am structurat aceste dispoziți pe patru capitole și anume:

Considerații generale privind judecata

Desfășurarea judecății în primă instanță

Deliberarea și hotărârea instanței de judecată

Îmbunătățiri aduse obiectului judecății în Noul cod de procedură penală

În cadrul capitolului I am urmărit prevederile art. 349-370, din Noul cod de procedură penală, ce concretizează aspectele generale ale judecății, principiile specifice fazei de judecată, atribuțiile președintelui completului de judecată, etapele desfășurării ședinței de judecată, suspendarea judecății și felul hotărârilor judecătorești.

În capitolul II am evidențiat evaluarea temeinică a judecății în primă instanță, specificul acesteia fiind determinat de scopul acesteia, aflarea adevărului cu privire la fapta și persoana cu care a fost sesizată instanța de judecată, prin efectuarea unei cercetări judecătoresti, dar și desfășurarea dezbaterilor judiciare, acestea din urmă reprezentând dezbateri contraditorii dintre procuror și părțile de proces, dar și dintre părțile între ele, pe de altă parte.

După încheierea dezbaterilor judiciare, președintele declară închisă ședința de judecată, trecându-se la deliberarea și luarea hotărârii, noțiuni regăsite în capitolul III.

Capitolul IV evidețiază elementele de noutate aduse obiectului judecății în raport cu vechiul cod de procedură penală.

1. CONSIDERAȚII GENERALE

PRIVIND JUDECATA

Reglementări generale privind judecata

Justiția penală, izvorâtă din necesitatea de judecarea a proceselor ca urmare a încălcării legilor, este de neconceput fără existența unor reguli procedurale precise, clare și ferme totodață, cu rol determinant în disciplinarea conduitei participanților procesuali.

Conceptul de „judecată” – atât în sens restrâns, ca o operațiune logică prin care completul de judecată soluționează cauza cu care a fost învestit, cât și în accepțiunea largă, care presupune un ansamblu de activități desfășurate în principal de instanța de judecată, cu participarea activă atât a procurorului, cât și a părților asistate de apărători – are ca finalitate și deziderat aflarea adevărului cu privire la fapta și la inculpatul cu care instanța a fost sesizată.

Semnificația deosebită a judecății ca fază a procesului penal rezultă din caracterul indispensabil al acestei etape în derularea procedurii judiciare în ceea ce priveșete aplicarea sancțiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârșit infracțiuni, prin intermediul acesteia este posibilă rezolvarea cu caracter definitiv a cauzei penale, deci atingerea scopului procesului penal. Pe de altă parte, judecătorul este singurul cu atribuții de jurisdicție, aspect consacrat constituțional, iar faza de judecată își merită importanța acordată și prin aceea că instanța verifică întreaga activitate procesuală desfășurată, atât pe perioada urmăririi penale cât și pe parcursul cercetării judecătorești.

Dintre cele trei faze distincte pe care le parcurge procesul penal român, în structura sa tipică – urmărire penală, judecata și punerea în executare a hotărârii penale -, judecata este singura activitate prin care se poate pronunța o sancțiune penală ce va fi aplicată persoanei care a săvârșit o infracțiune.

Cu alte cuvinte, înfăptuirea actului de justiție constituie atribuția, prerogativa exclusivă a instanțelor judecătorești, singurele cărora legiuitorul le-a conferit menirea de a aplica sancțiuni.

În literatura de specialitate s-a susținut că judecata reprezință faza centrală și cea mai importantă a procesului penal, deoarece în cadrul ei se realizează soluționarea definitivă a cauzei penale, prin intermediul procedurii derulate de instanță devenind posibilă rezolvarea într-o manieră definitivă a cauzei penale, ceea ce echilibrează cu atingerea scopului procesului penal.

Specificul activității de judecată își află consacrarea constituțională în art. 126 din Constituția României, care stipulează că: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, care exclude cu desfăvârșire posibilitatea ca normele legale să fie aplicate și de alte organe de jusdicție, altele decât instanțele judecătorești.

Reglementările constituționale implică, în realizarea scopului procesului penal, în mod imperativ, desfășurarea unei activități de judecată în fața unei instanțe judecătorești care să pronunțe o hotărâre definitivă, o etapă indispensabilă în desfășurarea procesului penal.

În plan terminologic, a judeca înseamnă a-și forma o opinie despre cineva sau ceva, luând în considerare împrejurările, urmările, a chibzui, a aprecia, a prețui, a califica, a considera, a socoti etc., dar și a examina o cauză sau o persoană în calitate de judecător și a da o hotărâre judiciară, a hotărî, a decide.

În reglementarea actuală, procesul penal, în faza de judecată, parcurge două grade de jurisdicțiw, cauzele fiind judecate în primă instanță, cu posibilitatea judecării în apel, exercitarea căii de atac nefiind însă obligatorie.

Judecata penală, ca fază primordială a procesului penal, este reglementată în Titlul III a Părții speciale, de dispozițiile art. 349-407 C. pr. pen.

Judecata are loc în ședință, ceea ce presupune că se desfășoară într-unloc anume destinat judecății, la o anumită dată în prealabil anunțată, cu asigurarea chemării părților pentru data și locul stabilite.

Participarea membrilor completului de judecată, a procurorului, a părților, a apărătorilor acestora la activitatea de judecată implică întrunirea lor în același loc și în același timp, elemente care semnifică, în fapt, desfășurarea unei ședințe de judecată.

Ședința de judecată are loc, de regulă, la sediul instanței judecătorești, unde sunt amenajate săli speciale de judecată, conceptul de „ședință” impunându-se a fi abordat din perspectiva noțiunii de „întrunire a tuturor participanților la judecată în acelați loc și timp”, și nu din perspectiva unei „săli de ședință” amenajate la sediul instanței – judecătorie, tribunal ori curte de apel.

Dispozițiile generale privind judecata stipulează [art. 350 alin. (2) C. pr. pen.] că, pentru motive temeinice, judecata se poate desfășura, în întregime ori parțial, în alt loc, în vederea asigurării rolului educativ al judecății și a unei acțiuni eficiente asupra conștiinței celor care asistă la judecată.

O asemenea dispozițue se reflectă din ce în ce mai puțin în practica judiciară, în contextul în care actuala societate are la îndemână multe late pârghii, mecanisme prin care să realizeze conștientizarea de către publicul larg a consecințelor înfrângerii normelor de drept.

Principiile specifice fazei de judecată

Cadrul specific de desfășurare a ședinței de judecată, derularea activităților acestei faze a procesului penal – fază indispensabilă și de o mare importanță – sunt consacrate de dispozițiile procesuale care statuează asupra caracterului oral, nemijlocit și contradictoriu al judecății cauzei, în fața instanței constituite protrivit legii.

Din lectura dispozițiilor art. 350-351 se desprind concluziile că principiile specifice fazei de judecată sunt: oralitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și publicitatea ședinței de judecată. În cursul judecății, instanța are obligația de a verifica probele strânse în decursul urmăriri penale, prin administrarea probelor în ședință publică, verbal, în mod direct și în contradictoriu. Nerespectarea acestor obligații constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în paragraful 3 lit. d) din art. 6 al Convenției Europeane a Drepturilor Oată

Caracterul judecății ca fază principală în procesul penal, determinată de aceste principii, a influențat literatura de specialitate de a considera publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea și nemijlocirea ședinței de judecată ca principii fundamentale ale procesului penal raportat totul la partea specială.

Prevederile legale stabilesc publicitatea ca principiu specific al ședinței de judecată, desemnând astfel posibilitatea pe care o are orice persoană – fie ea interesată ori neinteresata – de a asista la desfășurarea activităților procesuale și procedurale ale judecății.

Caracterul public al ședinței de judecată consacra accesul liber la justiție, în concret, la locul de judecată al fiecărei persoane ce nu are calitate procesuală în cauza ce se judeca, în atare împrejurare – a asigurării accesului liber – ședința de judecată devenind publică chiar dacă nu se află nicio persoană la locul ele judecată.

Publicitatea ședinței de judecată apare, în mod firesc, ca o reacție împotriva caracterului secret al procesului inchizitorial, creând garanțiile necesare ale instituirii unui control real și efectiv pe care publicul să-1 exerciteze asupra modului în care se înfăptuiește actul de justiție.

Totodată, este facil a se constata ca publicitatea ședinței de judecată contribuie semnificativ la îndeplinirea scopului educativ, dar și intimidant asupra celor predispuși, înclinați a comite fapte antisociale, infracțiuni.

Constituțional, principiul publicității își are asigurată respectarea sub sancțiunea nulității absolute.

Publicitatea, principiul ședinței de judecata, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, dând expresie garanției instituționale prin care se asigură ca administrarea justiției este subiect al examinării de către public și contribuie la respectarea legii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța acestui principiu procesual, arătând că art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului impune, ca o condiție distincta a unui proces echitabil, publicitatea acestuia, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care face referire articolul evocat are drept scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete”.

Asigurând transparența administrării justiției, publicitatea dezbaterilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esențial – derularea unui proces echitabil în deplină concordanță cu principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice.

În materia administrării justiției penale, acest principiu este consfințit prin art. 352 C. pr. pen., iar semnificația sa, atât ca drept individual al inculpatului, cât și ca garanție procesuală, este reflectata în art. 281 C. pr. pen., care instituie sancțiunea nulității absolute pentru ipotezele de nerespectare a publicității ședinței.

De la acest principiu, în procesul penal sunt recunoscute o serie de excepții, respectiv o publicitate, reprezentativă sau simbolică, mediată, restrânsă la o anumită categorie de persoane, opusă publicității populare, care este nelimitată și generală . Datorită caracterului lor derogator, aceste situații sunt întotdeauna menționate expres în dispozițiile legii, neputând fi deduse pe cale de interpretare. Aceste excepții fie au un caracter de maximă generalitate, fie sunt limitate la anumite domenii.

Astfel, dispozițiile art. 352 C. pr. pen, prevăd că ședința de judecată este publică, exceptând cazurile prevăzute de lege, subliniindu-se de către legiuitor că ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică.

Caracterul nepublic al judecății poate privi minorii sub 18 ani, care nu pot asista la procedura în fața instanței, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de părți sau martori. Aceeași interdicție este valabilă în cazul persoanelor înarmate, cu excepția personalului care asigură paza și ordinea.

Legiuitorul a înțeles ca, în vederea asigurării protecției unor interese de stat, demnității, moralei sau vieții intime a unei persoane, a intereselor minorilor sau ale justiției, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, să se poată declara ședința nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

De asemenea, instanța poate declara ședința nepublică la solicitarea unui martor, în împrejurarea în care prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în ipoteza în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.

Declararea ședinței nepublice se produce în cadrul unei ședințe publice, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului, dispoziția instanței în acest sens fiind executorie.

Principiul nemijlocirii exprimă cerința ca instanța de judecată ce urmează să soluționeze cauza să ia cunoștință în mod direct, nemijlocit de cererile părților, ale procurorului sau ale celorlalți subiecți procesuali si de excepțiile ridicate de aceștia sau din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată. Doar percepând în mod direct, cu propriile simțuri, judecătorii pot dobândi capacitatea de a afla adevărul; doar ascultând părțile, martorii, membrii completului de judecată pot interveni, atunci când se impune, pentru a lămuri ceea ce nu a fost încă lămurit, pentru a completa și a preciza toate faptele, elementele de fapt, împrejurările de fapt în vederea unei juste soluționări a cauzei.

Instanța are obligația de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale și procedurale care dau conținut, eficiență și finalitate întregii activități judiciare desfășurate în această etapă extrem de importantă a procesului penal.

Regula nemijlocirii este cea care dă posibilitatea instanței de judecata de a intra în contact direct cu elementele cauzei, iar deplina funcționare a acestui principiu presupune și unicitatea completului de judecată în tot cursul judecării cauzei, iar pentru situația în care acest lucru nu este posibil este reglementata ipoteza schimbării completului până la începerea dezbaterilor.

După începerea dezbaterilor, orice schimbare în componența completului de judecată atrage reluarea de la început a dezbaterilor tocmai în considerarea aspectului că judecătorii care participă la deliberare trebuie în mod imperativ să fi participat la dezbateri, întrucât, într-o asemenea manieră, ei vor putea ține seama, în soluția pe care o vor pronunța, de cele constatate, percepute în mod direct, de cele consemnate pe parcursul ședinței de judecata, de cele discutate în etapa dezbaterilor judecății.

Altfel spus, membrii completului de judecată, în cadrul dezbaterilor judiciare orale, percep în mod nemijlocit susținerile procurorului privind învinuirea, ale părților ce-și apără interesele legitime, formându-și astfel o opinie corectă si completă, o convingere asupra soluției ce trebuie adoptată.

Este greu de admis că judecătorii care nu au fost de față la judecarea cauzei și care nu au perceput direct concluziile părților și ale procurorului ar putea asigura soluționarea cauzei în depline condiții de legalitate și temeinicie.

Codul de procedură penală prevede nemijlocirea ca un principiu al judecății, însă, totodată, conceptul de „nemijlocire” include și noțiunea unei „nemijlociri parțiale”. Astfel, nemijlocirea este integrală atunci când judecata are loc, de la început și până la pronunțarea hotărârii, cu aceiași judecători ce au fost prezenți tot timpul în completul de judecată, asigurându-se unicitatea completului de judecată și continuitatea ședinței de judecată.

Dispoziția conform căreia completul de judecata trebuie să rămână același în tot cursul judecății cauzei capătă caracter de recomandare, în contextul în care prevederile legale stipulează că, atunci când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.

Cel de-al treilea principiu care guvernează faza judecății este acela al contradictorialității ședinței de judecată și se constituie într-un instrument real și eficient în aflarea adevărului în procesul penal, în contextul în care toate aspectele ce țin de cauza penala sunt supuse dezbaterii părților, procurorului, instanței și apărătorilor.

În fața instanței de judecată învinuirea și apărarea se combat de pe poziții contradictorii, dar egale, așa încât autoritatea care judecă și soluționează cauza – instanța de judecată, singurul organ cu atribuții jurisdicționale – să ajungă la o apreciere corectă a probelor și, pe cale de consecință, la pronunțarea unei soluții legale și temeinice.

Fundamentarea judecății pe temeiul unei dispute dintre incriminare și apărare conturează un alt principiu, și anume acela al „egalității de arme” între învinuire și apărare, în împrejurarea în care legiuitorul pune la îndemâna celor „două tabere" aceleași mijloace procesuale în îndeplinirea funcțiilor lor.

Astfel, atât funcția de învinuire, cât și cea de apărare beneficiază de drepturi și garanții procesuale concretizate în participarea la judecată, în exercitarea dreptului de a formula cereri, de a ridica excepții, de a pune concluzii, de exercita căile de atac în condițiile legii, demersuri procesuale care intra sub cenzura jurisdicțională a instanței de judecată, care le poate admite ori respinge, adoptând motivat propria soluție.

În mod practic, participanții la procesul penal au dreptul și posibilitatea reală de a-și exprima opinia, de a-și spune cuvântul cu privire la orice chestiune de care depind lămurirea pe deplin a cauzei, precum și justa sa soluționare.

Desigur, abordarea disputei dintre acuzare și apărare nu trebuie să fie una strict formală, pozițiile acestora nefiind în mod fundamental diametral opuse, existând posibilitatea ca, în unele chestiuni ce țin de administrarea justiției, punctele de vedere exprimate în exercitarea funcțiilor învinuirii și apărării să coincidă.

Statul de drept nu poate fi conceput decât în măsura în care democratismul real se manifestă prin egalitatea deplină a cetățenilor pe toate planurile. În jurisprudența europeană principiul egalității armelor semnifică tratarea egala a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca niciuna dintre ele sa fie avantajată în raport cu cealaltă parte sau celelalte părți în proces. Conform acestui principiu rezultă faptul ca orice persoană are dreptul la soluționarea cauzei sale în mod echitabil (art 8 C. pr. pen.) și reprezintă un element esențial al dreptului la un proces desfășurat în echitate procesuală.

Principiul egalității părților impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul ei și ca exigența „egalității armelor", în sensul unui just echilibru între părți, să funcționeze pe deplin.

Principiul egalității armelor este deosebit de important, deoarece presupune respectarea dreptului la apărare, necesitatea unei dezbateri contradictorii de cele mai multe ori, garanții puternice în care se integrează și care impun o protecție efectivă.

Jurisprudența europeană a precizat faptul că principiul egalității constituie un element al conceptului mai extins de „proces echitabil", care încorporează și dreptul fundamental la caracterul contradictoriu al tribunalului.

Părțile trebuie să aibă posibilitatea de a arăta în mod egal mijloacele de probă de care dispun, egalitatea în fața autorității implicând și egalitatea în fața autorității judecătorești, inclusiv în procesul penal.

Ca regulă a fazei de judecată, oralitatea este indisolubil legată de contradictorialitate, ele integrându-se, de fapt, una în cealaltă și ambele fiind încadrate în publicitate, formând așa-numitul triumvirat al principiilor tipice, specifice ședinței de judecată.

In chip natural, nu pot fi concepute publicitatea și contradictorialitatea fără oralitate, întrucât numai prin exprimarea orala a celor care participă la activitatea judiciară a instanței, judecătorul are posibilitatea reală de a percepe nemijlocit cele afirmate, susținute de participanții la procesul penal.

Prin natura, conținutul și efectele sale, oralitatea se constituie într-o garanție eficientă a judecății, care pune la îndemână organelor judiciare, părților, apărătorilor alternativa formulării cererilor pe care le justifică poziția lor procesuală.

Totuși, oralitatea nu trebuie înțeleasă în sensul său strict semantic, acela de „viu grai", de mijloc de comunicare între participanții la procesul penal. O asemenea abordare limitată nu este corectă, atâta timp cât viul grai este mijlocul de comunicare pe parcursul întregului proces penal, deci inclusiv în faza urmăririi penale, dar și a punerii în executare a hotărârii penale.

Specifică fazei de judecată, oralitatea se impune a fi percepută și înțeleasă și în funcție de efectele în plan juridic pe care aceasta le generează, făcându-se cuvenita distincție că, în timp ce în faza de urmărire penală poate fi reținut numai ceea ce s-a consemnat, în faza judecății, la momentul pronunțării hotărârii, completul de judecată va ține seama și de ceea ce s-a discutat în etapa dezbaterilor.

Oralitatea ședinței de judecată asigura, în primul rând, publicitatea acesteia, deoarece publicul prezent poate lua cunoștință în mod direct de învinuire, apărare, de susținerile martorilor și experților, de hotărârea pronunțată,

În al doilea rând, oralitatea dă eficienta cuvenită contradictorialității, făcând posibil ca procurorul și părțile să ia cunoștință, imediat, de cererile și susținerile participanților la proces, să și le însușească ori să obiecteze cu privire la acestea.

Termenii pe care legiuitorul i-a folosit în reglementarea desfășurării ședinței de judecată sunt, prin forța lor semantică, elocvenți în conturarea completă a principiului oralității. Astfel, președintele „declară" deschisă ședința de judecată, dispune „strigarea cauzei și apelul celor citați", a martorilor, se „citește" actul de sesizare a instanței, „se aduce la cunoștința" acuzatului în ce constă învinuirea, se procedează la „ascultarea" părților, a martorilor, se acordă „cuvântul" procurorului și părților, se dă inculpatului „ultimul cuvânt", se „pronunță" hotărârea adoptată, iar exemplele în acest sens pot continua.

Toate aceste activități implică desfășurarea lor orală.

Actele de judecată derulate oral își găsesc consfințirea materială prin consemnarea în documente scrise: declarații ale părților și martorilor, procese-verbale, încheieri de ședință, minuta sentinței, a deciziei, dar și inregistrări prin mijloace audiovideo.

Oralitatea fiind de esența ședinței de judecată, nerespectarea acestei reguli de bază atrage sancțiunea nulității, însă a unei nulități relative, care presupune constatarea producerii unei vătămări părților din proces și care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin desființarea hotărârii pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

1.3. Atribuțiile președintelui completului de judecată

Există o serie de activități care sunt realizate în afară ședinței de judecată și nu se îndeplinesc de instanță, ci de președintele completului, și corespund unor atribuții specifice art. 356-361 C. pr. pen. și se realizează în mod unilateral, nu pe cale contencioasă.

Aceste activități nu stau sub cerință oralității, publicității, contradictorialității și nemijlocirii, chiar dacă fac parte din faza de judecată.

Art 357 alin 1 arată că președintele completului este cel care îndeplinăește toate îndatoririle prevăzute de lege, conducând ședința de judecată, fiind cel care decide asupra tuturor cererilor formulate de subiecții procesuali, dacă aceste cereri au caracter incident – numai acestea determina obligația pentru președinte și apoi pentru instanța de a se pronunță prin încheiere motivată. Dispozițiile președintelui de complet sunt obligatorii pentru toate persoanele care participă la judecată.

În cazul completelor formate din doi sau mai mulți judecători avem art 53 alin 2 din Legea 304/2004 care spune că completul de judecată e prezidat prin rotație de unul din membri săi. Această ascendentă pe care o are președintele de complet în desfășurarea judecății nu are și o ascendentă în ceea ce privește rezolvarea cauzei penale, președintele de complet având la deliberare aceeași valoare pt opinia să. La deliberare însă, acesta își spune părerea ultimul.

Atribuțiile președintelui de complet – privesc următoarele faze procesuale – unele au loc în timpul ședinței sau în afară ședințe de judecată:

a) Strigrarea cauzei și apelul celor citați

Conform art. 358 C. pr. pen., președintele completului anunță, potrivit ordinii de pe listă, cauza de judecare, dispune a se face apelul părților, și al celorlate persoane citate și constată care dintre ele sunt prezente.

Grefierul îl încunoștințează pe președinte care dintre persoanele citate au răspuns la apelul făcut, iar dacă cei care lipsesc au absența justificată.

Persoana vătămată și părțile se pot prezenta și participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citația, președintele având datoria să stabilească identitatea acestora.

Când instanța consideră necesar prezența uneia din părțile lipsă amână cauza luând măsuri pentru prezența acesteia la termenul următor.

b) Asigurarea ordinii și solemnității ședinței

Președintele veghează asupra menținerii solemnității și ordinii ședinței, putând lua măsurile necesare în acest scop.

Persoanele care sunt prezente la ședința de judecată sunt obligate să păstreze solemnitatea ședinței, iar în situația în care o parte din proces sau orice altă persoană fizică aflată în sala de ședință îi atrage atenția să respecte disciplina, iar în caz de repetare poate dispune îndepărtarea ei din sală.

Partea îndepărtată din sală este chemată de președintele completului și pentru ai asigura dreptul la apărare îi va aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsa sa și de a-i citi declarațiile luate în lipsa sa, întrebând-o dacă are de formulat cereri.

În scopul respectării ordinei și solemnității ședinței de judecată președinții instanțelor de judecată dispun de forțe polițienești din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Completul de judecată poate interzice avocatului dreptul de a asigura apărarea unei părți în proces sau a persoanei vătămate dacă, după ce a fost avertizat să respecte disciplina și sancționat potrivit prevederilor art. 283, alin.(4), lit.g, continuă să tulbure ședința. În acest caz, părții în cauză i se va cere să angajeze un alt avocat, judecata fiind amânată în acest scop. Președintele completului informează baroul de avocați asupra acestei măsuri.

Dacă inculpatul refuză să angajeze alt avocat și asistența juridică este obligatorie, completul procedează la desemnarea unui avocat din oficiu, căruia îi acordă înlesnirile și timpul necesar pregătirii apărării. În cazul în care asistența juridică nu este obligatorie judecata se va desfășura în continuare.

c) Constatarea infracțiunilor de audiență

Fapta penală săvârșită în fața instanței de judecată indiferent dacă aceasta se desfășoară la sediul instanței sau într-un alt loc se numește infracțiune de audiență (art. 360 C. pr. pen.).

Președintele completului de judecată va sesiza fapta și îl va indetifică pe făptuitor după care procesul verbal de încheiere a ședinței se va înainta procurorului.

Dacă procurorul este prezent în sala de judecată, acesta poate dispune începerea urmăririi penale, punând în mișcare acțiunea penală și deasemenea putând să rețină inculpatul sau suspectul.

d) Pregătirea ședinței de judecată

Conform art. 360 C. pr. pen., președintele completului de judecată are următoarele atribuții:

Să ia la timp toate măsurile necesare, pentru ca judecata cauzei să nu sufere amânare, ci să se realizeze la termenul fixat;

Să desemneze un avocat din oficiu, în cazul în care este necesară asistența juridică pentru analizarea cauzei;

Să preia dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu, asigurând soluționarea cauzei;

Să verifice dacă acuzatul, persoană juridică, și-a numit un reprezentant, iar în caz contrar alegând pentru acesta un reprezentant din rândul practicienilor în insolvență;

Să verifice îndeplinirea dispozițiilor privind citarea și să le refacă acolo unde este cazul;

Să întocmească lista de ședința și să o afișeze cu cel puțin 24 ore înaintea ședinței de judecată, ținând seama de data intrării cauzelor la instanță, având întâietate cauzele în care sunt deținuți sau arestați la domiciliu.

Etapele desfășurării ședinței de judecată

Judecata constituie acea fază procesuală indispensabilă îndeplinirii scopului procesual penal, faza fără de care tragerea la răspundere penală, in condițiile legii, nu ar fi posibilă.

Singura autoritate judiciară căreia legiuitorul i-a conferit puteri jurisdicționale, atribuții de care nu se bucură o altă autoritate judiciară, instanța de judecată este cea care – desfășurând o activitate procesuală fundamentată pe principii unanim considerate ca fiind de natură și în măsura să asigure cele mai bune condiții pentru dezlegarea legala și temeinică a cauzei penale, proteguind, totodată și deopotrivă, interesele sociale și interesele legitime ale celor trași la răspundere penală – pronunță hotărârea definitivă, cu putere de lege.

Judecata – fază principală a procesului penal -, situată între urmărirea penală și procedura camerei preliminare, care pregătesc judecata, și faza de executare a hotărârii penale, prin care se desăvârșește ceea ce a hotărât instanța și se îndeplinește rolul procesului penal, deși are un rol substanțial în peisajul procedurii judiciare, nu știrbește cu nimic importanța celorlalte faze, ci, dimpotrivă, împreună, contribuie la finalitatea și atingerea scopului procesului penal.

Faza de judecată cuprinde activitatea procedurală și procesuală desfășurata de către instanța de judecată, cu participarea activă a procurorului și a părților asistate de apărători, a altor subiecți procesuali, avand ca obiect aflarea adevărului cu privire la faptă și inculpatul cu care a fost sesizată și soluționarea legală și temeinică a cauzei în raport de cele constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat la sancțiunea prevăzută de legea penală sau prin renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei în condițiile legii, respectiv achitarea inculpatului ori încetarea procesului penal, când există o cauză de excludere ori de înlăturare a răspunderii penale.

Activitatea specifică judecății se efectuează prin acte de judecată, jurisdicționale, aduse la îndeplinire prin actele procedurale prevăzute de lege, dispuse de instanță din oficiu sau urmare a cererilor și concluziilor procurorului și ale părților prezente la judecată.

Actele de judecata se disting de cele de urmărire penala prin natura lor, fiind acte jurisdicționale prin care se iau hotărâri de către instanța judecătorească cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii penale și a acțiunii civile exercitate în procesul penal, iar faza de judecată este completă doar în împrejurarea în care atinge obiectivele unei rezolvări legale și temeinice a acțiunii penale.

Judecata se desfășoară, ca întindere, în cadrul procesual penal, din momentul în care cauza a debutat în judecata publică, drept urmare a încheierii definitive prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății, și până la pronunțarea hotărârii penale definitive.

O situație aparte în ceea ce privește debutul judecății o constituie soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată de către judecătorul de cameră preliminară, în ipoteza cauzelor în care s-a pus în mișcare acțiunea penală. Astfel, judecătorul de cameră preliminară învestit cu plângerea îndreptată împotriva soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin rechizitoriu sau ordonanță, admițând plângerea, va desființa soluția atacată și va dispune începerea judecății cu privire la fapta și persoana pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când sunt suficiente probele legal administrate–art. 341 alin. (7) C. pr. pen.

Judecata, activitate procesuală situata între cele două momente evocate, nu parcurge însă întotdeauna un drum liniar până la punctul final, acela al pronunțării unei hotărâri definitive. Ea poate fi reluată în urma exercitării unei căi de atac extraordinare, prin care se desființează hotărârea penală definitivă și cauza se rejudecă din etapa de la care s-a dispus rejudecarea.

Potrivit structurii Titlului III al Părții speciale a Codului de procedură penală actual, judecata prezintă trei etape, și anume: judecata în primă instanță, judecata în calea de atac ordinară a apelului și în căile de atac extraordinare ale contestației în anulare, recursului în casație și revizuirii.

Spre deosebire de celelalte activități judiciare, judecata în primă instanță reprezintă o condiție sine qua non în realizarea scopului procesului penal, întrucât fără declanșarea și derularea sa devine imposibilă aplicarea sancțiunii prevăzute de lege celui care a săvârșit o infracțiune.

Referitor la judecata în calea de atac ordinară a apelului, în condițiile în care, în mod firesc, în cauză nu s-a conturat încă o hotărâre definitivă, aceasta are un caracter eventual, în sensul în care ea se poate realiza numai în ipoteza în care hotărârea pronunțată de prima instanță nu a mulțumit fie procurorul, fie părțile, care au înțeles astfel să exercite calea de atac pusă la îndemână de legiuitor.

Hotărârea pronunțată de prima instanță poate deveni definitivă și executorie, procedându-se astfel la punerea sa în executare în cadrul ultimei faze a procesului penal, atunci când niciuna dintre părți nu exercită împotriva acesteia calea de atac a apelului, rațiune pentru care judecata în apel nu are un caracter obligatoriu, ci doar eventual, în sensul în care nici părțile dintr-o cauză nu au o obligație de a ataca hotărârea, ci doar vocația de a o face.

Privitor la judecata în căile extraordinare de atac – contestația în anulare, recursul în casație și revizuirea -, avem de-a face cu caracterul de excepție al acestei judecăți, legiuitorul limitând cazurile în care poate fi inițiată o cale de atac extraordinară, în mod pe deplin justificat, ținând seama că într-o asemenea situație obiectul reformării îl constituie o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

Etapele judecății în căile de atac, fie cea ordinară, fie cele extraordinare, păstrează caracteristicile fazei de judecată, dar prezintă, totodată, și particularități față de judecata în primă instanță, determinate de obiectul caii de atac, de instanța competentă să o judece și în mod deosebit, de procedura de desfășurare a acestei judecăți, așa cum legiuitorul a înțeles să o reglementeze.

Judecata în căile de atac reprezintă mecanismul prin care o instanță judecătorească ierarhic superioară realizează controlul cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de judecată de grad inferior, fiind posibil ca o examinare a cauzei sa se poată efectua și de către instanța ce a soluționat acea cauză.

Judecata poate fi compartimentată în doua cicluri procesuale, fiecare dintre acestea cuprinzând anumite etape.

Astfel, ciclul procesual ordinar al judecății constă în judecata în primă instanța și judecata în apel, cuprinzând doua grade de jurisdicție si având menirea de a corecta erorile de procedură sau de judecată, înfățișând, prin normele procesual penale care reglementează judecata în calea ordinară de atac, caracteristicile necesare unei anumite elasticități care sa permită desființarea acelor hotărâri viciate de erori de fapt și de drept și înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu legea si adevărul.

Ciclul extraordinar al judecății se înfăptuiește în urma exercitării unei căi de atac extraordinare împotriva unei hotărâri penale definitive și, pornind de la caracterul său de excepție, el este redus, ca întindere și pondere, în principal, la o singură judecată în casație, în anulare, în revizuire, cuprinzând, așadar, o singură etapa procesuală extraordinară.

Jurisprudența distinge însă cazuri în care, în aceeași cauză penală, se pot exercita în mod succesiv mai multe căi de atac extraordinare, ipoteze în care ciclul procesual penal extraordinar cuprinde mai multe etape de judecată.

Acest lucru este posibil deoarece nicio normă de procedură penală nu poate împiedica o parte să exercite împotriva unei hotărâri definitive mai multe căi de atac extraordinare.

Admiterea unei căi de atac extraordinare are drept consecință desființarea hotărârii penale definitive atacate, ceea ce generează, în mod firesc, reluarea ciclului procesual penal, ordinar, întrucât, într-un asemenea moment procesual, în cauză nu mai există hotărâre definitivă, ceea ce impune rejudecarea cauzei cu urmare a adoptării unei soluții de fond.

Stabilind norme exprese cu referire la citarea la judecată, la compunerea instanței, la pregătirea ședinței de judecată și atribuțiile președintelui completului, la participarea procurorului și a părților la ședința de judecată, la asigurarea apărării, dar și dispoziții cu privire la judecata de urgență a cauzelor cu arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, la suspendarea judecății, legiuitorul a asigurat, pe de o parter cadrul procesual adecvat desfășurării unor acte judiciare menite să realizeze un act de justiție calitativ, dar deopotrivă s-a preocupat de crearea unor reale garanții pentru respectarea drepturilor subiecților procesuali.

Sarcina instanței de judecată este de a soluționa acțiunea penală și cea civilă deduse în fața ei, prin pronunțarea unei hotărâri în funcție de convingerea pe care și-a format-o cu privire la vinovăție, convingere care exclude conturarea vreunui dubiu în acest sens, iar îndeplinirea acestei misiuni cu succes este în strânsă legătură cu modul și măsura în care a aflat adevărul despre toate împrejurările cauzei.

În virtutea faptului că există posibilitatea ca sarcina instanței să nu fie îndeplinită într-o manieră corectă și completă, legiuitorul a prevăzut dreptul procurorului și pe cel al părților de a obține reexaminarea cauzei prin mecanismul exercitării unei căi de atac.

În aceasta constă rațiunea legiuitorului de a organiza instanțele judecătorești pe baza gradelor ierarhice, de a asigura controlul corectitudinii și justeței, al legalității și temeiniciei unei soluții adoptate de o instanță, fiind devoluat, în principiu și în limitele stabilite prin lege, în competența instanței ierarhice superioare,

În concret, prin exercitarea unei cai de atac se promovează controlul judecătoresc, garanție a soluționării corecte a cauzei penale.

1.5. Suspendarea judecății

Conform art. 367-368, suspendarea judecătții se poate realiza din cauze medicale sau în caz de extrădare activă.

Când se constată, pe baza unei expertize medico-legală că inculpatul suferă de o boala gravă care îl împiedică să participe la judecată, procesul penal este suspendat de instanță până când starea sănătății inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Dacă în cauză sunt mai mulți inculpați iar temeiul suspendării privește numai pe unul dintre ei și disjungerea nu este posibilă, instanța va dispune suspendarea întregii cauze.

Pentru a se putea dispune suspendarea judecații este necesar a se proba cumulativ că inculpatul suferă de o boală gravă și, din cauza acesteia se găsește în imposibilitate de a participa la judecată, împrejurări ce se constată exclusiv pe baza unei expertize medico-legale. Ca atare, suspendarea judecății nu se poate dispune pe baza adeverinței medicale eliberată de un spital care atestă existența bolii.

Încheierea dată în primă instanță, prin care s-a dispus suspendarea, poate fi atacată separat cu contestație la instanța superioară în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru părți, procuror și persoana vătămată și de la comunicare pentru cei lipsă.

Contestația nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3 zile.

Deasemenea o execpție neconvețională nu suspenda judecarea cauzei

Excepția de neconstituționalitate privește o lege sau o ordonanță ori o dispoziție dintr-un asemenea act normativ în vigoare, dispoziția respectiva nu a fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioara a Curții Constituționale și are legătura cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Relevanța excepției de neconstituționalitate, din punct de vedere al legăturii cu soluționarea cauzei, se apreciază în funcție de starea de fapt, de momentul în care este invocată și de probele administrate.

In raport cu aceste criterii dacă excepția de neconstituționalitate se referă la mijloacele de probă aflate în cauză și în baza cărora inculpatul a fost condamnat în prima instanța, se poate aprecia că de soluționarea excepției depinde și soluționarea cauzei.

Dacă inculpatul este arestat preventiv sau se află în arest la domiciliu se aplică dispozițiile din art. 208.

În cazul în care, se cere extrădarea unei persoane din proces în vederea judecării într-o cauză penală, instanța poate cere suspendarea judecății, printr-o încheiere motivată, până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. În termen de 24 de ore de la pronunțare, încheierea instanței trebuie supusa contestației pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsa.

Dacă unui inculpat judecat într-o cauza cu mai mulți inculpați i se solicită extrădarea, instanța poate dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei.

În ambele cazuri, la instanța la care s-a pronunțat încheierea se depune contestația, și apoi se înaintează împreună cu dosarul cauzei unei instațe superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.

În acest caz, contestația se judecă în ședința publică în termen de 5 zile de la primirea dosarului, fără a fi suspendată executarea.

1.6. Felul hotărârilor judecătorești

Avându-se în vedere că judecată semnifică soluționarea pentru prima dată a unei cauze penale, urmată, de regulă, de două grade de jurisdicție și ținând seama de complexitatea problemelor pe care le rezolva instanța, legiuitorul clasifică hotărârile judecătorești în funcție de gradul de jurisdicție în care sunt pronunțate și în funcție de problemele rezolvate prin acestea.

O prima clasificare a hotărârilor judecătorești are în vedere faptul dacă acestea au fost date în prima instanța sau în recurs în casație.

Hotărârile sunt împărțite și în funcție de problemele pe care le rezolva instanța și anume: hotărâri prin care se rezolva fondul cauzei sau hotărâri prin care sunt rezolvate alte probleme impuse de desfășurarea procedurii judiciare.

Din punct de vedere a dispoziilor date de art. 370 C. pr. pen. , hotărârile judecătorești se pot împărți în trei feluri:

Sentințe;

Decizii;

Încheieri.

Sentința este hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanța de judecată sau prin care această se dezinvestește fără a soluționa cauza. În rezolvarea acțiunii penale, instanța stabilește prin sentință, care poate fi după caz de achitare, de condamnare sau încetare a procesului penal.

Instanța pronunță o sentința și în cazul în care se dezinvesteste. Astfel de hotărâri sunt cele prin care instanța își declină competență sau prin care se restituie cauza procurorului în vederea refacerii sau completării urmăririi penale.

Sentințele prin care instanța se dezinvesteste nu sunt supuse întotdeauna apelului sau recursului. Exemplu: sentința de declinare a competenței nu este supusă căilor de atac, fiind definitivă.

Decizia reprezintă hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în interesul legii, recursului în casație, precum și alte situații prevăzute de lege.

Încheierile sunt, toate celelalte hotărâri date de instanța în cursul judecății. Cu ocazia judecării în principiu a cererii de revizuire, instanța pronunță prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire sau prin sentința respingerea acesteia.

Prin încheieri, se poate hotărî luarea, revocarea, amânarea cauzei pentru lipsa de apărare, înlocuirea măsurilor preventive, admiterea ori respingerea unor propuneri de probe, etc. Prin funcționalitatea pe care o au, încheierile asigura mersul înainte al judecării cauzei. Încheierile nu împiedică desfășurarea procesului penal, neputând fi de regulă atacate prin apel sau recurs, decât odată cu fondul cauzei.

O încheiere este documentul care cuprinde următoarele informații:

Ziua, luna și anul în care s-a desfășurat procesul;

Denumirea instanței de judecată;

Se precizează daca ședința a fost publică sau nu;

Prenumele și numele magistraților și grefierului;

Prenumele și numele avocaților, părților și celorlalte persoane care au fost prezente și au participat la proces, și a celor care au lipsit din diverse motive, cu arătarea calității lor procesuale;

Fapta pentru care a fost trimis în judecată acuzatul și dispozițiile prin care a fost încadrată fapta;

mijloacele de probă prin care au fost supuse dezbaterii contradictorii;

Cererile de orice natură formulate de procuror, perdoana vătămată, părți și de ceilalți participanți la proces;

Concluziile și măsurile luate în cursul ședinței.

În termen de 72 de ore de la treminarea ședinței, grefierul trebuie să întocmească încheierea, acesta fiind semnată atât de grefier cât și de președintele completului de judecată.

Încheierea nu se poate întocmi când hotărârea este pronunțată în ziua în care a avut loc judecata.

2. DESFĂȘURAREA JUDECĂȚII

ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ

2.1. Obiectul judecății în primă instanță

Structura procesului penal, care cuprinde în mod imperios faza de indicată, este expresia elocventă a faptului că justiția în cauzele penale este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, singurele care au capacitatea data de lege de a înfăptui tragerea la răspundere penală a celor intrați în conflict cu legea penală.

Prioritară în demersul pe care mi l-am propus este examinarea obiectului judecații în prima instanță, iar o asemenea evaluare implică și obligă la prezentarea, pentru început, a instituției judecății în primă instanța în conținutul său.

Judecata în primă instanță este o treaptă absolut obligatorie în sistemul fazei de judecată pentru toate cauzele penale, treapta ce se poziționează între momentul prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății și momentul dezînvestirii, concretizat, materializat în hotărârea judecătorească prin care instanța rezolvă fondul cauzei.

Nicio cauză penala nu poate fi soluționată în apel fără să fi parcurs în mod necesar etapa judecății în primă instanța, însă este pe deplin posibil ca hotărârea prin care prima instanță dezleagă cauza să semnifice unicul act deliberativ, în împrejurarea în care atât procurorul, cât și părțile nu au înțeles să exercite calea de atac prevăzută de lege.

Importanța judecății în prima instanța privește și aspectul că dezînvestirea primei instanțe se realizează prin adoptarea hotărârii, act procesual deliberativ care constituie actul final al judecății, prin care organul judiciar rezolvă conflictul de drept penal dedus spre soluționare.

Dispozițiile art. 371 C. pr. pen. statuează că obiectul judecății constă în faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței de judecată.

Obiectul judecații este cel stabilit prin actul de trimitere în judecată, iar, în ipoteza în care, în procedura de cameră preliminară, judecătorul considera că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C pr pen., respectiv în 5 zile de la comunicare, neregularitatea nu a fost remediată de procuror, acea neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet.

Noile dispoziții, date de noul cod de procedură penală, determină imposibilitatea extinderii obiectului judecății, a limitelor acesteia după debutul judecății în ședință publică, oferind judecătorului de cameră preliminară controlul exclusiv asupra corectei stabiliri a obiectului judecății prin actul de inculpare, control pe care acesta îl exercită în contextul verificării, după momentul procesual al trimiterii în judecată, cu privire la competență și legalitatea sesizării instanței, precum și la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală.

Evaluarea temeinică a instituției judecății în primă instanță trebuie să includă cu prioritate actul de sesizare a instanței de judecata, în concret, actul procedural prin care procurorul – în împrejurarea constatării respectării dispozițiilor legale care garantează aflarea adevărului, a caracterului complet al urmăririi penale și a existenței probelor necesare și legal administrate – dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penată rezultă că fapta exista, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal.

În mod imperativ, actul de sesizare a instanței – rechizitoriul – trebuie să cuprindă fapta ce atrage răspunderea penală și, firesc, persoana trimisă în judecată. Pe de altă parte, se impune ca fapta care constituie obiectul judecății să fie determinată în cuprinsul actului de sesizare prin toate elementele sale constitutive, relevând, în mod cert, vocația la o anumită încadrare juridică și, pe cale de consecință, voința expresă ca instanța să fie sesizată cu judecarea acelei fapte.

Rechizitoriul se limitează, așadar, la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și cuprinde, într-o manieră corespunzătoare, mențiunile pe care ordonanța (act de urmărire penală) le conține, potrivit art. 286 alin. (2) C. pr. pen., datele privitoare la fapta reținută în sarcina inculpatului și încadrarea juridică, probele și mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, mențiunile vizând măsurile preventive sau asigurătorii, precum și pe cele referitoare la masurile de siguranță, dispoziția de trimitere în judecată ori alte mențiuni necesare pentru rezolvarea cauzei.

Ca act ce finalizează cursul firesc al urmăririi penale, rechizitoriul se întocmește de procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, fiind verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, în funcție de caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, în cazul în care a fost întocmit de acesta, verificarea se realizează de procurorul ierarhic superior. În situația în care rechizitoriul a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este verificat de procurorul-șef de secție, iar în cazul în care a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul general al acestui parchet.

Dispozițiile art. 328 alin. (1) C. pr pen. mai prevăd că, în cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și anterior expirării duratei arestării preventive.

De asemenea, se mai stipulează ca în cuprinsul rechizitoriului se arată numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces, și locul unde urmează a fi citate.

Datorită importanței pe care o prezintă rechizitoriul, fiind actul de sesizare a instanței, legea a acordat o atenție deosebită conținutului și formei acestuia, potrivit dispozițiilor evocate.

Prin rechizitoriu se consemnează dispoziția de trimitere în judecată a inculpatului, instanța de judecată fiind sesizata cu judecarea numai a faptei și a persoanei cuprinse în actul de sesizare, rechizitoriul și sesizarea instanței impunându-se a se limita la fapta (faptele) și persoana (persoanele) pentru care s-a efectuat urmărirea penală, întrucât urmărirea penală instituie și consacră garanții ale dreptului la apărare, iar trimiterea direct în judecată a unei persoane față de care nu au operat aceste garanții nu este de admis.

Un rechizitoriu ce a depășit aceste limite nu este, în principiu, legal întocmit și nu poate produce efectul de trimitere în judecată pentru faptele și persoanele fața de care nu s-a efectuat urmărirea penală.

Rechizitoriul se constituie din trei părți: partea introductivă, expunerea și dispozitivul.

În partea introductivă se consemnează mențiunile necesare privind parchetul emitent, datele privitoare la persoana inculpatului și infracțiunea la care se referă, elemente ce oferă posibilitatea verificării competenței procurorului, eventual, a stării de incompatibilitate, respectarea termenului prevăzut de lege în întocmirea rechizitoriului.

Expunerea constă în prezentarea faptei reținute în sarcina inculpatului, a probelor și mijloacelor de probă pe care se fundamentează situația de rapt constatată și vinovăția inculpatului, descriere care trebuie să vizeze toate împrejurările de loc, timp, mijloace, scop în care a fost comisă fapta, în contextul în care ele produc consecințe asupra încadrării faptei ori în planul individualizării răspunderii penale.

Dispozitivul cuprinde actul sau actele de dispoziție ale procurorului, ceea ce a hotărât acesta, menționând, de regula, dispoziția de trimitere în judecată, cu indicarea inculpatului și a faptelor pentru care s-a luat această măsură.

În general, judecarea unei cauze penale trece prin anumite etape, fiecare etapă realizându-se în fața altei instanțe de un grad diferit, justificat de exigența instituirii unor posibilități privind înfăptuirea controlului jurisdicțional.

Judecata în primă instanță constituie etapa inițială și obligatorie a judecății, fară de care nu se poate înfăptui actul de justiție, devenind imposibilă aplicarea sancțiunii prevăzute de lege celui care a săvârșit o infracțiune.

Prin urmare, judecata în primă instanță este etapa cu caracter general a judecății ce se desfășoară în fața unei instanțe din cadrul sistemului unitar ai instanțelor judecătorești cu deplina aplicabilitate a principiilor ș normelor comune prin care este reglementată judecata, celelalte etape având un caracter special și eventual.

Judecata în primă instanță are drept scop soluționarea completă cauzei penale, chiar dacă modalitatea de rezolvare a acțiunilor penale și civile este susceptibilă de a fi supusă cenzurii jurisdicționale exercitate ca urmare a promovării căilor de atac, însă ea poate deveni unica judecată în condițiile în care împotriva unei sentințe nu se exercită nicio cale de atac,

Judecarea cauzelor penale în primă instanță este guvernată de principiile generale, specificul judecății în această etapă fiind determinat de scopul acesteia, aflarea adevărului cu privire la fapta și persoana cu care a fost sesizată instanța de judecată, prin efectuarea unei cercetări judecătorești, dar și desfășurarea dezbaterilor judiciare, acestea din urmă reprezentând dezbateri contradictorii dintre procuror și părțile din proces, pe de o parte, dar și dintre părți între ele, pe de altă parte.

Judecata în primă instanță este structurată, asemenea oricărei etape a judecății, în trei stadii procesuale: măsurile de pregătire a ședinței de judecata, desfășurarea ședinței de judecată și deliberarea și darea hotărârii.

Aceste stadii procesuale cuprind, fiecare dintre ele, câte o categorie de activități procesuale și procedurale comune tuturor etapelor de judecată, reprezentând, totodată, particularitățile impuse de normele ce reglementează judecata în primă instanță.

2.2. Începutul judecății în primă instanță

Începutul judecății este marcat de declararea ca deschisă a ședinței de judecată, atribut al președintelui completului și, în același timp, moment procesual semnificativ în asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată.

Ședința propriu-zisă de judecată nu ar putea avea loc și nici nu s-ar putea desfășura în mod corespunzător dacă, în prealabil, judecătorul de camera preliminară nu ar fi procedat în camera de consiliu, la constatarea legalității sesizării instanței, cu privire la administrarea probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și nu ar fi dispus, prin încheiere motivată definitivă, începerea judecății (alin. 2, art 346 C. pr. pen.).

Judecata are loc numai dacă persoana vătămată și părțite sunt legal citate și procedura este îndeplinită potrivit legii, iar instanța judecă în compunerea prevăzută de lege, în condițiile asigurării apărării, și, în cazul care exista arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, se asigură judecata de urgență.

Pe de altă parte, o desfășurare corespunzătoare a ședinței de judecată presupune și implică o activitate prealabilă de pregătire a ședinței, în sensul îndeplinirii, de către președintele completului de judecată, a îndatoririi de a lua din timp toate măsurile necesare pentru ca, la termenul judecacată fixat, cauza să nu sufere amânări.

Astfel, se vor lua măsurile ce se impun în scopul pregătirii judecății pentru a se asigura soluționarea cu celeritate a cauzei; în cauzele în care asistența juridică e obligatorie, se va desemna avocat din oficiu, se va Verifica îndeplinirea dispozițiilor privind citarea.

De asemenea, un aspect semnificativ în acest prim stadiu procesual al judecățiiții în primă instanță îl reprezintă verificarea privind măsurile preventive luate cu privire la inculpatul trimis în judecată.

Înainte ca instanța de judecată să procedeze la efectuarea celei mai importante activități judiciare – aceea a cercetării judecătorești – se impune derularea unor acte de ordin organizatoric, de natură și în măsură a asigura buna desfășurare a judecării cauzei.

Astfel, se va verifica formarea completului de judecată potrivit legii, iar în împrejurarea în care se va constata existența, conturarea vreunei incompatibilități, se va recurge la schimbarea acestuia cu unul legal alcătuit.

După strigarea cauzei și apelul părților, la termenul de judecată, președintele verifică identitatea inculpatului persoană fizică, iar în cazul inculpatului persoană juridică se procedează la verificarea cu privire la denumire, sediul social și sediile secundare, la alte elemente specifice.

Măsurile premergătoare vizează și martorii, experții și interpreții, în sensul asigurării respectării condițiilor procedurale privind prezența lor în sala de ședință, a ascultării lor, ulterior identificării.

Un moment important al judecății în primă instanță – procedura reglementată în noul Cod de procedură penală în cuprinsul Capitolului II al Titlului III, „Judecata", din cadrul Părții speciale – în desfășurarea judecății îl constituie aducerea la cunoștință a învinuirii, în condițiile legalei îndepliniri a procedurii de citare și ale aflării cauzei în stare de judecată. Astfel, un prim act al judecății îl constituie citirea, de către grefier, la dispoziția președintelui completului, a actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată – rechizitoriul – ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății (ori prezentarea succintă a acestor acte).

Drept urmare a parcurgerii procedurii de cameră preliminară, ale cărei obiective sunt verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organul de urmărire penală, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții ori nu s-au ridicat din oficiu excepții, la expirarea termenelor prevăzute de lege în această procedură filtru, judecătorul de cameră preliminară va constata legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și va dispune începerea judecății.

În toate celelalte cazuri în care judecătorul responsabil cu efectuarea procedurii de cameră preliminară a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau multe probe administrate ori a sancționat cu nulități, fie ele absolute ori relative, actele de urmărire penala efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară va dispune, prin încheiere motivată, începerea judecații. Aceasta încheiere – act procesual și procedural prin care se dispune începerea judecății – va fi prezentat de grefier anterior începerii cercetării judecătorești.

Aducerea la cunoștință a învinuirii presupune ca președintele să explice inculpatului în ce constă acuzația formulată împotriva sa, să-1 înștiințeze pe acesta cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.

O altă obligație a președintelui completului de judecată constă în a înconștința celelalte părți din proces cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse și care nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei, clar și de a pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.

Cu referire la obligația instanței de judecată de a aduce la cunoștința inculpatului drepturile pe care le are, dar și consecințele pe care conduita sa procesuală le poate genera în planul judecății, precum și al atenuării răspunderii penale, legiuitorul a statuat că, în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele trebuie să pună în vedere acestuia posibilitatea conferită de lege de a solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, sub condiția imperativă a recunoașterii în totalitate a faptelor reținute în sarcina sa.

În noul Cod de procedură penală procedura simplificată a judecății – art. 374 alin. (4) C. pr. pen. – în ipoteza recunoașterii învinuirii, legiuitorul a îmbunătățit reglementarea, aducând o serie de lămuriri ce se impuneau din perspectiva excluderii de la această procedura a cauzelor în care obiectul judecații îl constituie o infracțiune pedepsită cu detențiune pe viață, a procedurii ce se impune a fi derulată în cazul recunoașterii învinuirii. În ipoteza în care inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condițiile prevăzute de art. 374 alin. (4) C pr. pen., se procedează la ascultarea inculpatului, după care, luându-se concluziile procurorului, a altor părți, instanța se pronunță asupra cererii formulate de inculpatul care înțelege să beneficieze de dispozițiile de favoare.

În urma admiterii cererii formulate de inculpat ca judecata să aibă loc potrivit recunoașterii învinuirii, în contextul în care instanța i-a făcut cunoscute efectele unei asemenea conduite procesuale, în sensul atenuării răspunderii penale, așa cum art, 396 alin. (10) C. pr. pen prevede, și anume reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri.

2.3. Cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii

În cazul recunoașterii învinuirii, cercetarea judecătorească se limitează la administrarea probei cu înscrisurile încuviințate, înscrisuri care pot fi prezentate la termenul la care instanța se pronunță asupra derulării procedurii, în cazul recunoașterii învinuirii, ori la un termen ulterior acordat la cererea părților, cu precizarea ca părțile pot beneficia doar de un termen pentru prezentarea de înscrisuri.

Noul Cod de procedură penală prezintă norme clare în materia schimbării încadrării juridice a faptei în cadrul cercetării judecătorești în cazul recunoașterii învinuirii, statuând ca, în ipoteza în care pentru stabilirea încadrării juridice ori după schimbarea încadrării juridice ar fi necesară administrarea altor probe.

Distinct de această situație, în care opțiunea procesuală a inculpatului în a recunoaște învinuirea determină ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, sub cerința imperativă a recunoașterii integrale a faptelor reținute în sarcina acestuia, legiuitorul a reglementat procedura clasică, așa-zisă „de drept comun”, în care părțile, persoana vătămată propun administrarea de probe.

In materia administrării probelor pe parcursul cercetării judecătorești în primă instanță se pot constata reglementări menite să asigure celeritatea procedurii, noul Cod de procedură penală oferind dispozițiile necesare înfăptuirii actului de justiție într-un termen rezonabil.

Astfel, în cazul în care părțile, persoana vătămată propun probe, au obligația de a arăta faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, dar și mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se afla aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.

Pe de altă parte, în contextul în care probele administrate în cursul urmăririi penale au fost validate prin procedura camerei preliminare și nu sunt contestate de către părți, nu se mai pot readministra în cursul cercetării judecătorești, o procedură contrară fiind de natură a genera o tergiversare nejustificată a soluționării cauzei.

În acest sens, legiuitorul a stabilit că aceste probe – administrate în cursul urmăririi penale și necontestate – vor fi puse în dezbaterea contradictorie a părților și vor fi avute în vedere de instanță la actul deliberativ. În mod specific însă, asemenea probe pot fi administrate din oficiu de către instanță, atunci când organul jurisdicțional apreciază ca necesar aceasta pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

În același scop, procurorul, partea vătămată și părțile pot solicita administrarea de probe noi nu numai la debutul cercetării judecătorești, dar și în cursul cercetării judecătorești, iar însăși instanța de judecată poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare îndeplinirii scopului procesului penal.

Ascultarea inculpatului este primul pas în administrarea probelor în cercetarea judecătorească, iar prioritatea ascultării sale se justifică prin poziția procesuală pe care acesta o are, aceea de subiect central al procesului penal, precum și prin consecințele pe care conduita sa procesuala le determină în derularea judecății, în sensul adoptării procedurii de judecată în cazul recunoașterii învinuirii ori, dimpotrivă, derulării procedurii de drept comun.

Pe de altă parte, instanța are conferită de către legiuitor alternativa schimbării ordinii judecății, când aceasta este necesară pentru bun, desfășurare a cercetării judecătorești, actualele dispoziții procedural penale (art. 376) nemaifăcând precizarea că, atunci când inculpatul este prezent, schimbarea ordinii poate fi dispusă doar după ascultarea inculpatului.

2.4. Audierea părților

Cu referire la modalitatea audierii inculpatului, se impune precizarea că, pentru început, acesta este lăsat să arate tot ce știe despre fapta pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, urmând ca ulterior să i se adrese întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de părțile civile, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați, precum și de avocatul inculpatului audiat, președintele și ceilalți membri ai completului având, de asemenea, posibilitatea de a formula întrebări, atunci când consideră necesar, în scopul justei soluționări a cauzei.

Inculpatul trebuie să relateze liber asupra învinuirii, iar în împrejurarea în care nu-și amintește anumite aspecte ori când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele afirmate anterior, președintele îi cere acestuia explicații și poate da citire, integral ori parțial, declarațiilor anterioare.

Pe de o parte, libera expunere a inculpatului în cadrul audierii sale, este de natură a împiedica ascultarea sumară a acestuia, în sensul întrebării dacă își menține declarația dată la urmărirea penală, iar, pe de altă parte, rațiunea relatării libere implică spontaneitate, caracter ce nu s-ar mai menține daca s-ar permite citirea unor note scrise ori apelarea la declarațiile anterioare,

În ipoteza în care inculpatul nu-și amintește fapta și împrejurările sau își reconsideră total sau parțial declarațiile date anterior, i se cer explicații asupra aspectelor contradictorii ce transpar ca urmare a susținerilor sale, instanța trebuind să manifeste atenție în situația atitudinii procesuale oscilante.

Relatarea liberă a inculpatului este urmată de formularea și adresarea întrebărilor, prin încuviințarea președintelui completului de judecată – instanța având posibilitatea de a respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei, întrebările respinse consemnându-se în încheierea de ședință.

O altă ipoteză vizează refuzul inculpatului de a da declarație, context în care instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat interior.

O asemenea conduită manifestata de acuzat consfințește, în fapt „dreptul la tăcere", și nicidecum o împrejurare interpretabilă în defavoarea sa.

În cadrul normelor care reglementează judecata în primă instanța, respectiv cercetarea judecătoreasca, legiuitorul stabilește reguli corespunzătoare în ceea ce privește audierea coinculpaților, a persoanei vătămate, a părților civile și a părții responsabile civilmente, dar și a martorului și expertului, știut fiind că exercitarea deplină a drepturilor procesuale poate fi realizată de către părțile participante la procesul penal, în primul rând, prin audierea lor de către instanța de judecată.

Părțile pot fi reascultate ori de câte ori este necesar.

Referitor la sancțiunea procesuală ce se impune să intervină în cazul încălcării dispozițiilor art. 378 C. pr. pen., în sensul neaudierii inculpatului, aceasta, în raport cu prevederile art. 280 și ale art 282 C. pr. pen. – este nulitatea relativă, în condițiile constatării unei vătămări a dreptului acestuia, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.

Nulitatea relativă poate fi invocată de inculpat atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legii încălcate. Nulitatea se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului sau până ia următorul termen de judecată cu procedura completă, ea acoperindu-se atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege ori a renunțat expres la invocarea nulității.

Audierea martorului și a expertului, se derulează în aceleasi conditii ca și cea care-l vizează pe inculpat, în sensul ca martorul este lăsat să declare tot ce știe cu privire la faptele și împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări. În condițiile în care martorul a fost propus de către procuror, celui dintâi i se pot adresa în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea responsabilă civilmente, partea civilă iar dacă a fost propus de către una dintre părți, i se pot adresa întrebări de către această parte, de către procuror, persoana vătămată și celelalte părți. De asemenea, președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului, pentru justa soluționare a cauzei, ori de câte ori consideră necesar.

Legiuitorul reglementează, de asemenea, posibilitatea instanței de a reține un înscris, pe care martorul îl posedă, în legătura cu depoziția făcută, cu consecința depunerii, în original ori în copie, a acestui înscris la dosarul cauzei, procurorul și părțile putând să-1 examineze.

Dacă audierea unuia sau a unora dintre martori nu mai este posibilă, iar în faza urmăririi penale acesta ori aceștia au dat declarații în fața organului de urmărire penală ori au fost audiați de către judecătorul de drepturi și libertăți în procedura audierii anticipate – atunci când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți, în vederea audierii anticipate a martorului -, instanța procedează la citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale, urmând a ține seama de ea la judecarea cauzei.

2.5. Administrarea probelor

Probele reprezintă acele elemente de fapt, întâmplări, realități, împrejurări care datorită relevanței lor informative servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale. Probele sunt entități extraprocesuale, care privesc însă obiectul acestui proces (fapta și făptuitorul la care se referă procesul penal), și prin administarea acestora în desfășurarea procesului penal capătă caracter procesual.

Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente constituie mijloace de probă de natură a lămuri cauza sub noi aspecte.

În vederea asigurării echitabilității procedurii în faza administrării probatoriului, organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe:

când proba nu este relevant în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

când se consideră că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă;

când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

când proba nu poate fi de obținută; când cererea a fost formulată în scopul vădit al tergiversării procesului;

când cererea a fost formulată de o altă persoană decât cea îndreptățită sau este contrară legii.

Ținând cont de faptul că în faza judecății orice act procesual trebuie efectuat cu aprobarea și sub controlul instanței, legea prevede posibilitatea ca părțile să renunțe la probele propuse numai după punerea în discuție a acestei renunțări și numai ca urmare a dispoziției instanței în sensul neadministrării probei, în împrejurarea în care apreciază că nu mai e necesară.

De asemenea, tot atribut al instanței de judecată este și renunțarea la a mai administra o probă, în ipoteza în care în cursul cercetării judecătorești administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă ori nu mai este posibilă, sens în care procurorul, persoana vătămată și părțile pun concluzii.

În mod distinct, când în discuție este o probă administrată în faza urmăririi penale și încuviințata de instanță, dar care nu mai poate fi administrată, acest aspect este supus dezbaterii părților, a persoanei vătămate și a procurorului și proba va fi evaluată la judecarea cauzei.

Dacă din cercetarea judecătorească rezultă necesitatea administrării unor noi probe pentru completarea sau lămurirea faptelor și împrejurărilor cauzei, instanța are alternativele judecății cauzei în continuare ori amânării ei pentru administrarea probelor.

De asemenea, când în cauză există mijloace materiale de probă și examinarea sau recunoașterea lor este necesară, utilă, instanța dispune, la cerere sau din oficiu, aducerea și prezentarea lor spre examinare de către procuror, părți, persoana vătămata, membrii completului de judecată.

Excluderea probelor poate fi dispusă în situația în care se constată o încălcare substanțială și semnificativă a unei dispoziții legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menținerea mijlocului de probă astfel administrat să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal.

Probele obținute prin tortură, tratamente degradante sau inumane nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

2.6. Schimbarea încadrării juridice

Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organul judiciar a concordanței între faptă ca realitate obiectivă și textul legal care o descrie și incriminează. Realizarea încadrării juridice a faptei are importanță atât pentru aplicarea corectă a legii penale, cât și pentru buna desfășurare a procesului penal. În funcție de încadrarea juridică a faptei se stabilește organul de urmărire penală competent, instanța competentă, compunerea completului de judecată, prezența procurorului la judecata cauzei, a apărătorului, etc. Încadrarea juridică a faptei nu este însă ceva imuabil, ci ea se poate schimba după procedura prevăzută în art. 386 din Codul de procedură penală.

Încadrarea juridică dată faptei ce constituie obiectul judecății prin actul de sesizare a instanței, este posibil ca drept urmare a desfășurării actelor de cercetare judecătorească să se contureze concluzia că nu este cea corectă; pentru justa aplicare a legii penale, dar și pentru a garanta inculpatului dreptul la apărare, instanța, în scopul schimbării acestei încadrări juridice, va proceda, conform art. 386 C. pr, pen., la punerea în discuție a noii încadrări juridice și va atrage atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății pentru a-și pregăti apărarea.

În corecta aplicare a legii penale, instanța nu poate fi limitată la încadrarea juridică data faptei inițial prin actul de trimitere în judecată. Punerea în discuția părților și procurorului a schimbării încadrării juridice este de natură a asigura aflarea poziției acestora cu privire la aplicarea legii penale și a garanta, deopotrivă, caracterul contradictoriu al judecății, iar, oferind inculpatului posibilitatea de a cere lăsarea cauzei mai la urmă ori amânarea ei, se asigură garantarea dreptului la apărare, indiferent dacă schimbarea încadrării juridice se face în defavoarea sau în favoarea inculpatului.

În concret, perspectiva schimbării încadrării juridice produce modificări substanțiale în derularea judecății, constituind una dintre împrejurările procesuale cu implicații semnificative în desfășurarea procesului penal, știut fiind că o corectă încadrare juridică dată faptei reflectă realizarea de către organele judiciare a unei relații concordante, corespunzătoare între conținutul legal al infracțiunii și conținutul concret al faptei, iar prin încadrarea juridică se statuează asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce prevede și sancționează fapta socialmente periculoasă, care constituie obiectul judecății, în accepțiunea art. 371C. pr. pen.

Se mai impune observația că, dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecata are sarcina de a chema persoana vătămata și a o întreba dacă înțelege să formuleze o asemenea plângere, în funcție de poziția procesuală exprimată de aceasta procedându-se fie la continuarea cercetării judecătorești, fie, dimpotrivă, la încetarea procesului penal.

2.7. Dezbaterile judiciare

Momentul procesual care marchează terminarea cercetării judecătorești este acela al epuizării administrării probelor admise, în împrejurarea în care nu s-au formulat cereri de către procuror, persoana vătămată și părți sau cererile avansate de aceștia au fost respinse ori s-au efectuat completările cerute cu privire la cercetarea judecătorească. Într-o asemenea situație, în care s-a asigurat administrarea tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, darea tuturor explicațiilor de către părți, sunt create premisele necesare pentru trecerea la următoarea activitate judiciară, respectiv la dezbateri.

Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le dezvoltă procurorul și părțile din proces, persoanele vătămate, personal sau prin apărătorii lor, asupra fondului cauzei penale, a existenței sau inexistenței infracțiunii, a săvârșirii ei de către inculpat, a împrejurărilor care stabilesc răspunderea penală și civilă a acestuia.

În această etapa a judecății în primă instanță se concretizează disputa orală și contradictorie dintre învinuire și apărare, axata pe trei coordonate principale:

stabilirea situației de fapt prin analiza și sinteza probelor administrate;

concluziile în drept;

aprecierea socială a faptei și persoanei inculpatului, în vederea individualizării juste a sancțiunii penale.

Dezbaterile judiciare reprezintă o caracteristică a activității de judecată, ele desfașurându-se în toate etapele judecații, dar având trăsături specifice în cazul judecății în primă instanță, întrucât poartă asupra rezolvării legale și temeinice a acțiunii penale și a acțiunii civile exercitate în fața instanței de judecată.

Conținutul și limitele dezbaterilor judiciare depind de participantul la judecată căruia i se da cuvântul.

Ordinea în care se acordă cuvântul, reglementată în art 388 C. pr. pen., este următoarea: procurorul, persoanele vătămate, părțile civile, părțile responsabile civilmente si inculpatul, fiind posibil ca președintele să dea cuvântul și în replică și să-i întrerupă pe cei care au cuvântul, atunci când în susținerile lor depășesc limitele cauzei ce se judecă.

De asemenea, pentru motive temeinice, dezbaterile pot fi întrerupte pe o durată de cel mult trei zile.

Ultimul cuvânt acordat inculpatului personal (art 389 C. pr. pen.) are loc înainte de a se încheia dezbaterile, impunându-se ca, anterior închiderii ședinței de judecată, acesta să fie ascultat personal în legătură cu propriile susțineri vizând incriminarea ce i se aduce.

La acest moment procesual final, inculpatului nu i se pot adresa întrebări, însă, dacă acesta relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru corecta soluționare a cauzei, instanța va dispune reluarea cercetării judecătorești.

Cu referire la importanța procesuală a dezbaterilor judiciare, lipsa lor atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunțate, în sensul art. 281 C. pr. pen., în condițiile în care lipsa dezbaterilor echivalează cu o neparticipare a procurorului, inculpatului, persoanelor vătămate, părților civile, părților responsabile civilmente la judecată, atunci când prezența lor era obligatorie.

Neacordarea ultimului cuvânt personal inculpatului este sancționată cu nulitatea relativă.

După terminarea dezbaterilor judiciare, inclusiv a ultimului cuvânt acordat personal inculpatului, președintele declară închisă ședința de judecată, trecându-se la deliberare și luarea hotărârii, putându-se dispune, în vederea deliberării, ca procurorul, persoana vătămată și părțile să depună concluzii scrise. Depunerea concluziilor scrise la dosarul cauzei poate opera și în lipsa unei solicitări a instanței.

3. DELIBERAREA ȘI HOTĂRÂREA

INSTANȚEI DE JUDECATĂ

3.1. Considerații generale

În procesul deliberativ, instanța de judecată trebuie să dea răspuns mai întâi chestiunilor de fapt care se referă la temeinicia învinuirii aduse inculpatului, apoi chestiunilor de drept privind răspunderea penală a inculpatului care a săvârșit fapta pentru care a fost judecat. Obiect al deliberării instanței îl constituie și stabilirea sancțiunii la care va fi supus inculpatul, precum și rezolvarea acțiunii civile adiacente, exercitate în cursul procesului penal, în sensul aflării răspunsului prin chestiunile de fapt și de drept asupra prejudiciului cauzat prin infracțiune, a existenței răspunderii civile a inculpatului și a părții responsabile civilmente, dar și stabilirea modalității de reparare a prejudiciului. În fine, se deliberează și asupra unor chestiuni auxiliare. În cadrul procedurii de deliberare, toți membrii completului de judecată au îndatorirea de a-și spune părerea asupra fiecărei chestiuni, președintele exprimându-și opinia cel din urmă.

Deliberarea și pronunțarea hotărârii se face în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar fără a se depăși o durată de 15 zile de la închiderea dezbaterilor și numai în situații cu caracter excepțional, împrejurare în care părțile prezente vor fi informate de președintele completului asupra datei la care se va pronunța hotărârea.

Luarea hotărârii trebuie sa fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării, iar când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se adoptă cu majoritate.

În situația specifică în care din deliberare se conturează două sau mai multe păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severa trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa, motivarea opiniei separate fiind obligatorie. întrucât este posibil, în practica judiciară, ca în cadrul completului de judecată să nu fie posibilă întrunirea majorității ori a unanimității, legiuitorul a prevăzut ca rezolvarea unei asemenea dificultăți să se facă prin reluarea judecării cauzei în complet de divergență.

Aprecierea, în cursul deliberării, ca o anumită împrejurare se impune lămurită determină reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor prin repunerea pe rol a cauzei, cu consecința citării părților.

Aceeași este procedura și în situația în care judecata s-a desfășurat ca urmare a recunoașterii învinuirii [art 375 alin. (1) și (2) C. pr. pen.], iar instanța constată că pentru justa soluționare a acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor încuviințate.

În momentul în care s-a ajuns la unanimitate sau majoritate de voturi, completul colegial ori judecătorul unic a stabilit soluția ce trebuie dată în cauza judecată, deci când s-a luat hotărârea, se redactează minuta, act procedural în care se consemnează ceea ce s-a hotărât, rezultatul deliberării, aceasta fiind semnată de membrii completului de judecată în momentul redactării. în mod obligatoriu, minuta are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, lipsa acesteia făcând imposibilă verificarea a ceea ce s-a hotărât imediat după deliberare, precum și a componenței completului de judecată care a dat soluția, ceea ce, în accepțiunea art 281 C. pr. pen., atrage sancțiunea procesuală a nulității absolute.

Formalitatea pronunțării soluției adoptate are loc în ședință publică.

Rezolvarea acțiunii penale

Pronunțarea sentinței penale nedefinitive, activitate procesuala și procedurală ce finalizează activitatea de judecată în primă instanță, dezînvestește instanța de judecarea cauzei, aceasta nemaiavând dreptul de a dispune asupra ei ori de a reveni asupra soluției adoptate.

Sentința penată este actul procesual prin care se înfăptuiesc sarcinile justiției în cauzele penale, reprezentând, totodată, primul act prin care se aplică legea penala împotriva infractorului, prin condamnarea sa.

Având menirea de a-i sancționa la timp și cu celeritate pe cei care săvârșesc infracțiuni și de a contribui la apărarea ordinii de drept contra infracțiunilor, la reeducarea și reinsertia socială a celor condamnați, sentința se pronunță în numele legii, iar, odată cu rămânerea sa definitivă, capătă puterea obligatorie a legii față de autoritățile publice, instituțiile publice, persoana la care se referă, fiind, astfel, asimilată cu legea.

Act al autorității judecătorești, sentința prezintă caracteristicile de legalitate și temeinicie.

În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că sentința penală trebuie să fie legală, veridică, dreaptă și convingătoare.

Sentința penală este legală atunci când constituie rezultatul unei activități procesuale desfășurate cu respectarea normelor de procedură penală și prin aplicarea într-o manieră corectă a normelor de drept substanțial, respectiv a prevederilor legii penale și legii civile, la cazul concret judecat.

Sentința penală are caracter temeinic în ipoteza în care cuprinde adevarul despre faptele cauzei, când aplică o sancțiune just individualizată și când motivează corect și convingător soluția adoptată.

Cele două caracteristici pe care le prezintă sentința se află într-o strânsa interdependență, deoarece, pe de o parte, numai o sentință penală adoptată cu respectarea dispozițiilor legale poate fi considerată o soluție justă în dezlegarea cauzei, iar, pe de altă parte, doar o hotărâre temeinica este în măsură să corespundă exigențelor legii de procedură penală și ale celei substanțiale – penale și civile.

În mod natural, în conceptele de „temeinicie” și „legalitate” se includ și caracteristicile de veridicitate, dreptate, iar, într-o manieră evidentă, o sentință legală și temeinică este și convingătoare.

Îndeplinind cerințele de legalitate și temeinicie, sentința penală reflectă necesitatea ca orice persoană vinovată de săvârșirea unei infracțiuni să fie trasă la răspundere penală, potrivit legii, și ca nicio persoană nevinovată sa nu fie supusă unei astfel de răspunderi, corespunzând, astfel, actului de justiție și prezentând importanță în apărarea ordinii de drept, dar și a drepturilor și libertăților persoanei.

Neîndoielnic, sentința are și o semnificație procesuală, întrucât prin pronunțarea ei este marcată finalizarea etapei judecății în primă instanță, iar, în situația în care devine definitivă în această etapă, ea capătă caracter executoriu, bucurându-se de autoritate de lucru judecat.

Prin sentința penală, instanța de judecată dă rezolvare fondului cauzei, soluționând, în raport cu acțiunea penală exercitată în cauză, chestiuni legate de existența infracțiunii, a vinovăției inculpatului, de sancțiunea penală ce se impune a fi aplicată, iar cu privire la acțiunea civilă, chestiunea existenței prejudiciului produs prin infracțiune și a răspunderii civile a inculpatului și a părții responsabile civilmente.

Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului în urma evaluării situației de fapt și a aplicării legii penale incidente, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

Soluția de condamnare se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice dubiu, că fapta există, fapta intrunește elementele constitutive ale infracțiunii și a fost săvârșită de inculpat.

Sentința de condamnare trebuie să fie motivată: în primul rând, în fapt, înfațișându-se probele din care rezultă că fapta a fost săvârșită de către inculpat, cu vinovăție, și în ce împrejurare a fost comisă; în al doilea rând, în drept așa încât să rezulte că fapta săvârșită în împrejurările descrise constituie infracțiunea pentru care inculpatul este condamnat examinându-se, în raport cu situația de fapt reținută, toate elementele constitutive ale infracțiunii.

În contextul în care inculpatul a invocat în apărarea sa vreo cauză care ar atrage achitarea ori încetarea procesului penal, instanța, în cuprinsul considerentelor hotărârii, trebuie să demonstreze că acea cauză de împiedicare a exercitării acțiunii penale nu poate fi constatată și că inculpatul urmează să răspundă penal.

Un loc aparte în sentința de condamnare îl ocupă datele, elementele care se referă la sancțiunea penală ce se aplică, circumstanțele atenuante și agravante reținute, eventual, de către instanță, cu indicarea și descrierea probelor care le confirmă ori a împrejurărilor care determină cuantumul pedepsei.

Pronunțând condamnarea inculpatului, prima instanță are obligația de a se pronunța și asupra măsurilor preventive, în concret: cu privire la menținerea, revocarea, înlocuirea ori încetarea de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal referitor la inculpat.

Astfel, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunță pedeapsa cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive, pedeapsa închisorii cu suspendarea executării sub supraveghere, pedeapsa amenzii, care nu însoțește pedeapsa închisorii, ori o măsură educativă. De asemenea, în această materie, legiuitorul a prevăzut că durata arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă și, de asemenea, că, după pronunțarea hotărârii și până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, din oficiu sau la cerere, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat.

În condițiile în care instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, însă ea prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul, scopul urmărit și ținând seama de persoana infractorului, de circumstanțele personale favorabile ale acestuia, pronunță renunțarea la aplicarea pedepsei.

Instituția de drept penal a renunțării la aplicarea pedepsei prezintă caracter de noutate în peisajul răspunderii penale, fiind menită a oferi instanței de judecată mecanismul necesar îndeplinirii scopului procesului penal în condițiile în care, în raport cu circumstanțele reale ale cauzei, cu persoana infractorului, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar putea avea asupra persoanei inculpatului.

O alta soluție pe care prima instanță de judecată o are la îndemână în împrejurarea în care constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, existența faptei care constituie infracțiune și săvârșirea acesteia de către inculpat, cu consecința stabilirii unei pedepse maxime (inclusiv în cazul concursului de infracțiuni) de doi ani închisoare ori amendă, în împrejurarea în care infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, ori condamnările suferite privesc fapte care nu mai sunt prevăzute de legea penală sau infracțiuni amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea, inculpatul și-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunității, iar circumstanțele personale îi sunt favorabile – este amânarea aplicării pedepsei.

Instituția de drept penal a amânării aplicării pedepsei reprezintă, de asemenea, o instituție nouă, având rolul de a asigura instrumentul necesar pentru realizarea scopului procesului penal în situația în care, ținând seama de persoana infractorului, conduita acestuia anterior săvârșirii infracțiunii, dar și de atitudinea sa procesuală, precum și de posibilitățile inculpatului de îndreptare, instanța de judecată apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, justificată, însă se impune supravegherea conduitei inculpatului pentru o perioadă determinată.

Achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut de art 16 alin. (1) lit a)-d) C. pr. pen„ respectiv în situațiile în care: fapta nu există; fapta nu este prevăzuta de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

În sentința de achitare trebuie să se motiveze, pe baza analizei probelor administrate, reținerea cazului care a generat soluția de achitare, Achitându-l pe inculpat, prima instanță îi recunoaște acestuia nevinovăția și îl repune în toate drepturile de care acesta se bucura anterior declanșării procedurii de tragere la răspundere penală.

În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de achitare, de amânare a aplicării pedepsei, dar și de încetare a procesului penal, instanța va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.

De asemenea, în caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare, dar și de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății fața de inculpat se dispusese măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, instanța are obligația de a dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, dacă această sumă nu a făcut obiectul plății despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor și dacă nu s-a dispus plata din cauțiune a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.

În situația în care măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliul sau a arestării preventive, drept consecință a încălcării cu rea-credință de către inculpat a obligațiilor ce-i reveneau ori a existenței suspiciunii rezonabile ca acesta a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, instanța va proceda la confiscarea cauțiunii, mai puțin în situațiile în care cauțiunea este folosită de organul judiciar pentru plata despăgubirilor acordate, a cheltuielilor judiciare ori a amenzii.

Inculpatul are posibilitatea de a solicita continuarea procesului penal, în caz de amnistie, de prescripție, de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate, de retragere a plângerii prealabile ori în cazul renunțării la urmărirea penală. Același drept îl are și suspectul.

În cuprinsul art. 396 C. pr. pen. – intitulat „Rezolvarea acțiunii penale" – legiuitorul a prevăzut, la alin. (10), soluțiile ce se pronunța de către instanța de judecată în situația în care judecata s-a desfășurat în procedura recunoașterii de către inculpat a învinuirii ori când cererea acestuia ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, în condițiile recunoașterii integrale a faptelor reținute în sarcina sa, a fost respinsă.

Astfel, în contextul în care instanța admite cererea inculpatului ca judecata să se producă numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, a înscrisurilor pe care părțile le pot prezenta în instanța, iar inculpatul recunoaște în totalitate faptele de care este acuzat – procedură derulată prin ascultarea inculpatului, luarea concluziilor procurorului, ale celorlalte părți și, ulterior, prin administrarea probei cu înscrisuri -, judecata se finalizează printr-o soluție de condamnare ori de amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii fiind reduse cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime.

Prin urmare, procedura în cazul recunoașterii învinuirii [art. 375 alin. (l)-(2) C. pr. pen.] oferă inculpatului beneficiul atenuării răspunderii penale.

Același regim sancționator penal vizând reducerea limitelor pedepsei este prevăzut de legiuitor și în cazurile în care cererea inculpatului vizează solicitarea ca judecata să se desfășoare în acord cu dispozițiile art. 375 alin. (l) – (2) C. pr. pen. (procedura în cazul recunoașterii învinuirii) ori când cercetarea judecătorească a avut loc potrivit alin. (5), art. 377 C. pr. pen. și anume prin propunerea și administrarea de probe în vederea corectei stabiliri a încadrării juridice, sau conform art. 395 alin. (2) C. pr. pen., în ipoteza reluării cercetării judecătorești, când pentru soluționarea acțiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor, instanța dispune repunerea cauzei pe rol și efectuarea cercetării judecătorești.

În situațiile evocate se impune însă ca instanța să rețină aceeași situație de fapt ca cea descrisă în cuprinsul actului de sesizare și recunoscută integral de către inculpat pentru a opera atenuarea răspunderii penale.

Cu alte cuvinte, legiuitorul a admis aplicarea mecanismului de atenuare a răspunderii penale a inculpatului și în ipoteza în care procedura derulata în fața primei instanțe nu a fost cea instituita în cazul recunoașterii învinuirii, cererea inculpatului ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor de la urmărirea penală fiind respinsă, însă s-a apreciat că, în condițiile în care, în urma cercetării judecătorești clasice efectuate, a rezultat aceeași situație de fapt precum cea înfățișată în actul de trimitere în judecată, poziția procesuală corectă a inculpatului, de recunoaștere integrală a acuzațiilor aduse se impune a fi reflectată într-un regim sancționator mai blând.

De asemenea, pentru identitate de rațiune și pornind de la conduita procesuală adecvată manifestată de inculpat prin a recunoaște faptele, s-a considerat că, și atunci când pentru stabilirea încadrării juridice ori după schimbarea încadrării juridice este necesară administrarea unor probe în cadrul cercetării judecătorești ori când s-a procedat la reluarea cercetării judecătorești, în urma repunerii pe rol, iar actele de cercetare judecătorească au confirmat pe deplin constatările actului de sesizare a instanței, dispozițiile referitoare la reducerea limitelor de pedeapsă devin incidente.

Rezolvarea acțiunii civile

Acțiunea civilă în procesul penal ca și acțiunea penală trebuie să își aibă izvorul în infracțiune, în fața instanței penale pot fi deduse pe calea acțiunii civile doar raporturile juridice izvorâte din paguba produsă prin infracțiune.

Doctrina juridică a definit acțiunea civilă în procesul penal ca fiind „instrumentul juridic prin intermediul căruia o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracțiune solicită repararea acestuia în cadrul procesului penal declanșat ca urmare a constatării infracțiunii respective.”

Ca atare scopul acțiunii civile în procesul penal este limitat la repararea prejudiciului produs părții vătămate prin infracțiune.

Când se admite acțiunea civilă, instanța examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, în condițiile în care asemenea măsuri nu au fost luate anterior, având, totodată, obligația de a se pronunța prin hotărâre și cu privire la restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare, când se impune, dispozițiile privind luarea măsurilor asigurătorii și restituirea lucrurilor având caracter executoriu.

Instanța lasă nesoluționării acțiunea civilă, masurile asigurătorii luate anterior menținându-se în cazul achitării inculpatului ori de încetare a procesului penal pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsește sesizarea sau autorizarea organului competent, plângerea prealabilă sau o altă condiție cerută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale a intervenit prescripția sau amnistia, decesul suspectului sau al inculpatului persoană fizica sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică, a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii ori a intervenit împăcarea, a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii, există autoritate de lucru judecat, a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor când retragerea plâgerii înlătură răspunderea penală.

În cazul neintroducereii acțiunii în fața instanței civile în termenul de 30 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, de către persoana vătămată, aceste măsuri încetează de drept.

Dacă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecății, față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsui preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și este admisă acțiunea civilă, instanța va dispune plata din cauțiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate prin infracțiune, măsură menită a asigura într-un termen scurt, determinat, îndeplinirea de către inculpat a obligațiilor ce-i revin în latura civilă a cauzei și, astfel, evitarea tergiversării reparării pagubei ori a riscului ca pagubele pricinuite să nu fie reparate, o asemenea dispoziție este menita a contribui semnificativ la corecta și rapida rezolvare a acțiunii civile.

Conținutul hotărârii instanței de judecată

După pronunțarea sentinței penale trebuie redactat și actul procedural în care aceasta se consemnează și care conține o parte introductivă, ce este comună pentru toate sentințele, expunerea și dispozitivul, care diferă după cum soluția prin care a fost rezolvat fondul cauzei este de: condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Partea introductivă, denumită și practica, cuprinde mențiunile prevăzute la art 370 alin. (4) C. pr. pen., cu precizarea că, atunci când s-a redactat o încheiere de ședință potrivit art. 370 C. pr, pen., partea introductivă a sentinței se va limita numai la următoarele mențiuni: denumirea instanței care a judecat cauza, precum și numele, prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului, ale grefierului, facându-se sublinierea că celelalte date au fost trecute în cuprinsul încheierii de ședință. În cazul în care instanța care s-a pronunțat asupra fondului cauzei este una militară, se vor indica și gradele militare ale membrilor completului de judecată și al procurorului, aceeași mențiuni impunându-se a fi făcută și în ipoteza în care inculpatul este militar.

Lipsa unor mențiuni esențiale din cuprinsul părții introductive a sentinței penale, de natură a face imposibila verificarea legalității desfășurării ședinței de judecată și a luării hotărârii, precum numele, prenumele judecătorilor, ale procurorului, prezența inculpatului arestat, participarea apărătorului când asistența juridică este obligatorie – în împrejurarea în care aceste mențiuni nu se pot constata din celelalte părți ale sentinței penale sau din încheierea de ședință -, atrage nulitatea absolută a sentinței penale, potrivit art 280-281 C. pr. pen.

Expunerea sau considerentele sentinței penale cuprind datele privind indentitatea părților, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și a locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au fundamentat soluțiunarea laturii penale a cauzei, dar și prin examinarea acelor probe ce au fost înlăturate, și motivarea soluției vizând latura civilă a cauzei, precum și evaluarea oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză.

De asemenea, expunerea trebuie să cuprindă arătarea temeiurilor de drept care justifică soluția dispusă.

Sentința de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de alunare a aplicării pedepsei se impune a conține, în cuprinsul expunerii, fiecare faptă reținută de instanța în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, încadrarea juridică a faptei, dar și eventualele circumstanțe agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, dar și actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.

În situația în care instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce au constituit obiectul trimiterii în judecată, în cuprinsul hotărârii instanța va indica pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea ori, după caz, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte rezolvarea actiunii penale s-a făcut prin încetarea procesului penal sau achitare.

În ipoteza aplicării instituțiilor de drept penal vizând renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei, precum și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea va prezenta rațiunile care au determinat renunțarea sau amânarea ori, după caz suspendarea executării, înfățișând deopotrivă consecințele, în planul răspunderii penale, la care persoana față de care s-au dispus aceste soluții se expune în împrejurarea în care va mai comite infracțiuni sau, după caz, daca nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce-i revin pe durata termenului de supraveghere.

A motiva o sentință penală înseamnă a demonstra, ceea ce implică punerea în evidență a datelor concrete care conduc la formularea unor concluzii logice, cu arătarea, pentru situația de fapt a probelor administrate din care rezultă existența acelor date și, pentru situațiile juridice, demonstrația logică a aplicării corecte a dispozițiilor legii, prin analiza elementelor constitutive ale infracțiunii reținute, constatarea circumstanțelor care agravează sau atenuează învinuirea, eventual, existența unei cauze de excludere sau înlăturare a răspunderii penale.

Aceleași exigențe trebuie să le întrunească hotărârea și în ceea ce privește motivarea, justificarea soluției, în latura civilă a cauzei, arătându-se în ce constă prejudiciul produs, întinderea sa și relevându-se, interpretându-se probele din care rezultă existența și întinderea prejudiciului.

Instanța trebuie sa evite, în motivarea pe care o oferă publicului larg, formulări stereotipice, precum „din probele administrate rezultă vinovăția inculpatului", deoarece asemenea abordări superficiale constituie doar aparențe de motivare, și nu o justificare corectă și completa a soluției adoptate.

Motivarea soluției trebuie să fie reală și completă, cuprinzătoare, fundamentată într-o manieră concretă pe materialul probatoriu al cauzei, oferind imaginea clară a rezolvării corecte a conflictului de drept penal dedus judecății și convingând în legătură cu justețea soluției. În aceeași măsură, o hotărâre motivată corespunzător, cu indicarea elementelor de fapt și de drept va permite instanței de control judiciar să verifice, în condiții procesuale adecvate, legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate.

Dispozitivul sentinței penale cuprinde datele privind identitatea persoanei inculpatului, soluția cu privire la infracțiune dată de instanță, cu indicarea denumirii acesteia și a textului în care este încadrată juridic fapta, iar în caz de achitare ori de încetare a procesului penal se impune a li menționata cauza pe care se întemeiază, conform art. 16 C. pr. pen., dar și soluția pronunțată în latura civilă a cauzei.

Dispozițiile art. 404 C. pr. pen., care statuează asupra conținutului dispozitivului sentinței penale, reglementează în alin. (2) mențiunile pe care instanța trebuie sa le efectueze în cazul condamnării, cu referire la pedeapsa principală aplicată, în ipoteza în care modalitatea de executare este aceea a suspendării, sens în care urmează a se stipula măsurile de supraveghere și obligațiile inculpatului condamnat, dar și consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni.

Același text de lege stabilește cadrul executării obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, evocând atribuțiile consilierului de probațiune în a decide în care dintre cele două instituții indicate de instanță în dispozitivul hotărârii (după consultarea listei privind posibilitățile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probațiune) urmează a se executa obligația și tipul de activitate.

În cazul în care instanța dispune măsura educativă a supravegherii, va trebui sâ menționeze în dispozitivul hotărârii persoana care realizează în concret supravegherea și îndrumarea minorului.

În situația în care se dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, dispozitivul va face mențiune despre aplicarea avertismentului, conform art. 81 C. pen., iar când operează amânarea aplicării pedepsei se vor preciza pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, măsurile de supraveghere și obligațiile inculpatului, dar și consecințele nerespectării lor și ale săvârșirii de noi infracțiuni, în ipoteza impunerii obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, se reglementează cadrul executării, în sensul celor precizate în precedent cu referire la atribuțiile consilierului de probațiune.

În fine, dispozitivul trebuie să rnai cuprindă cele hotărâte de instanță în legătură cu deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a internării medicale, masurile preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare, cauțiunea, rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Pronunțarea, redactarea și comunicarea hotărârii judecătorești

Pronunțarea unei pedepse cu închisoarea determină obligația instanței ca în dispozitiv să facă precizările cuvenite cu privire la lipsirea persoanei condamnate de drepturile sale ori de unele dintre drepturile prevăzute de art. 65 C. pen., pe durata prevăzută în același articol.

Ca o garanție a respectării drepturilor persoanei vătămate în ipoteza în care s-a pronunțat pedeapsa privativă de libertate, iar persoana vătămată a solicitat înștiințarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanța va opera mențiunea în acest sens în dispozitivul hotărârii.

O ultimă dispoziție este aceea ca hotărârea să includă mențiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care această cale ordinară de atac poate fi exercitată, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunțată și a faptului că procedura pronunțării s-a făcut în ședință publică, de către președintele completului de judecată, asistat de grefier, fără citarea părților.

Redactarea hotărârii se realizează în cel mult 30 de zile de la pronunțare, de către unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, semnându-se de toți membrii completului de judecată și de grefier.

După pronunțarea sentinței, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, persoanei vătămate, părților și, în situația în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în scopul asigurării dreptului exercitării căii de atac, urmând ca, după redactarea hotărârii, acestora să li se comunice hotărârea în întregul său. Când inculpatul nu înțelege limba română, o copie a mituitei hotărârii se comunica într-o limbă pe care o înțelege.

Dacă instanța a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității competente a verifica respectarea de către inculpatul condamnat a obligațiilor impuse de instanță.

ÎMBUNĂTĂȚIRI

ADUSE OBIECTULUI JUDECĂȚII

ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

Judecata în primă instanță trebuie să soluționeze fondul cauzei, să constate dacă învinuirea adusă inculpatului este întemeiată și, în caz afirmativ, să aplice pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de legea penală în condițiile întrunirii exigențelor tragerii la răspundere penală.

În literatura de specialitate, procedura de judecată în primă instanță mai este denumită și „judecata în fond”, întrucât în căile de atac se efectuează, în principal, un control judiciar asupra hotărârii atacate.

Judecata fondului cauzei presupune o evaluare corespunzătoare a legalității și temeiniciei atât ale acuzației formulate, cât și ale pretențiilor avansate în acțiunea civilă, sub toate aspectele cu care a fost sesizată prima instanță, rațiune pentru care se susține că judecata în primă instanță trebuie să se finalizeze printr-o soluționare completă a cauzei, a tuturor capetelor de învinuire și a pretențiilor civile în mod integral spre deosebire de această prima și foarte importantă etapă a judecății, procedura judiciară derulata în căile de atac poate fi parțială, numai cu privire la o fapta penală sau la o anumită parte participantă la procesul penal, ceea ce poate determina menținerea hotărârii primei instanțe cu privire la faptele și persoanele care nu au constituit obiectul căii de atac.

Soluționarea fondului cauzei reprezintă, în latura penală, constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii cu care a fost sesizată prima instanță, a vinovăției ori nevinovăției inculpatului și a îndeplinirii ori dimpotrivă a cerințelor tragerii acestuia la răspundere penală, constatări în raport cu care instanța va pronunța condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, având, potrivit noilor dispoziții procedurale, posibilitatea să aplice instituțiile renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, în condițiile legii.

Totodată, soluționarea fondului, în latura civilă, implică a se constata existența sau inexistența pagubei, întinderea sa și întrunirea condițiilor răspunderii civile a inculpatului și a părții responsabile civilmente, ceea ce determină admiterea ori, după caz, respingerea acțiunii civile.

Decizia la care ajunge prima instanță, atât în latura penală, cât și în latura civilă, se fundamentează pe administrarea și aprecierea probelor, specificul activității de judecată în primă instanță fiind conturat, determinat de scopul acesteia, și anume aflarea adevărului cu privire la fapta și persoana cu care a fost sesizată, prin efectuarea unei cercetări judecătorești și desfășurarea dezbaterilor judiciare.

Cu referire la obiectul judecății în primă instanță, Codul de procedură penală anterior, în art. 317, statua că judecata în primă instanța se mărginește la fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței, iar în caz de extindere a procesului penal și la fapta și persoana la care se referă extinderea.

Prin urmare, obiectul judecații în primă instanță privea fapta și persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, dar și faptele și persoana pentru care, în condițiile alin. (8), lit. c), art 2781 C. pr. pen, anterior, judecătorul care a examinat plângerea persoanei interesate împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată, a dispus desființarea acesteia și a reținut, prin încheiere motivată, cauza spre judecare.

Dincolo de dificultățile jurisprudențiale pe care posibilitatea judecătorului de a dispune, în urma admiterii plângerii, desființarea soluției atacate și, în aprecierea caracterului suficient al probelor, reținerea cauzei spre judecare, se impune precizarea că în reglementarea anterioară această procedură constituia o altă modalitate prin care instanța era învestită cu judecarea cauzei, actul de sesizare fiind considerat, potrivit legiuitorului, plângerea persoanei ce justifica un interes legitim, a persoanei vătămate.

De altfel, stabilirea obiectului judecății – în cadrul și limitele reglementate în art. 317 C pr. pen. anterior – a generat o bogată jurisprudență, deseori neunitară, dar și o diversitate de opinii în doctrină cu privire la o serie de chestiuni de drept, precum: implicațiile procesuale ale sesizării instanței de judecată, limitele învestirii instanței în raport cu dispozițiile actului de trimitere în judecată, în ipoteza mai multor infracțiuni descrise în partea expozitivă a rechizitoriului, dar nemenționate în dispozitivul său, atribuțiile instanței de judecată în verificarea întinderii sesizării sale, când există dubii cu privire la corecta stabilire a obiectului judecății, iar exemplele pot continua.

Judecata în prima instanță se deosebește de judecata în caile de atac, care are ca obiect verificarea hotărârii atacate, dar în limitele situației celui care a declarat calea de atac și ale calității sale procesuale.

Căile de atac reprezintă adevărate instrumente pe care legiuitorul le-a conferit Ministerului Public, dar și persoanelor îndrituite să promoveze declanșarea unui control judecătoresc, în contextul lor verificându-se hotărârea judecătorească, în vederea desființării acelora care cuprind erori de fapt și de drept și a asigurării garanțiilor necesare pentru pronunțarea unor hotărâri legale și temeinice.

Obiectul judecații în tabloul procesual al procedurii judiciare generate de exercitarea căilor de atac este constituit de această dată, distinct de obiectul judecății în prima instanță, tocmai din hotărârea judecătorească susceptibilă de a fi afectată de erori de fapt și de drept.

De esența instituirii căilor de atac este controlul activității desfășurate de instanțele judecătorești inferioare, control exercitat de către instanțele superioare, sens în care legiuitorul a reglementat căile de atac, consacrându-le drept remedii procesuale menite, apte să îndrepte eventualele erori cuprinse în hotărârile judecătorești.

O hotărâre poate fi contrară legii și necorespunzătoare, neconformă adevărului, fie din cauza faptului că la judecarea și pronunțarea ei instanța a nesocotit reguli de procedură penală și, astfel, nu a reușit să afle adevărul, făcând, în acest mod, imposibilă garantarea drepturilor părților, cea ce ridică, în mod legitim, semne de îndoială referitoare la justețea, corectitudinea soluției adoptate, fie ca urmare a faptului că judecătorul a greșit în soluționarea cauzei, săvârșind erori la stabilirea situației de fapt ori aplicând în mod greșit legea substanțiala.

În asemenea împrejurări, încălcarea legii, indiferent că este vorba de lege de procedură sau chiar de lege substanțială și dincolo de motivele ce au generat aceasta – cunoașterea insuficientă a normelor de drept, interpretarea greșită a acestora, administrarea unui probatoriu incomplet, cu consecința reținerii unor elemente de fapt ce nu corespund realității, și uneori chiar cu încălcarea abuzivă a normelor, impune și justifică cu prisosință necesitatea existenței căilor de atac.

În ceea ce privește problematica extinderii obiectului judecății, se poate observa că, deși obiectul judecății, atât în reglementarea Codului de procedură penală anterior, cât și în a celui actual, se limitează la faptele și persoana arătate în actul de sesizare a instanței, prin dispozițiile art. 317 C pr. pen. anterior și, respectiv, prin prevederile art 371 C. pr. pen. actual, legiuitorul permitea în condiții strict și limitativ stabilite extinderea obiectului judecății, o asemenea posibilitate nemaifiind regăsita însă în Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

Procedând la o examinare a reglementării anterioare din perspectiva mecanismului de extindere a judecății la alte fapte și persoane, se impun a fi făcute următoarele considerații.

Extinderea obiectului judecății, în condițiile prevăzute în art- 335-337 C pr. pen. anterior, și la alte fapte și persoane putea opera în mod legal doar în faza judecății în primă instanță, întrucât pentru fiecare fapta și persoana trebuie să aibă loc o judecată în primă instanță, asigurându-se corespunzător gradul de jurisdicție. De aceea, dacă necesitatea extinderii obiectului judecății se constată în calea de atac, după desființarea hotărârii atacate se rejudecă acea cauză de către prima instanță, ocazie cu care se proceda la extinderea obiectului judecății și la alte fapte și persoane.

Prin urmare, dacă noile acte materiale sau fapte penale ori noile persoane se descopereau în apel sau recurs, iar judecarea lor împreună era necesară în scopul soluționării unitare a întregii activități infracționale a inculpatului, precum și a tuturor faptelor ce au făcut obiectul judecății și a tuturor inculpaților ce întruneau elementele răspunderii penale, instanțele de control judiciar nu procedau la judecarea cauzei, ci, dimpotrivă, desființau hotărârea, cu consecința trimiterii spre o nouă judecată la prima instanță, pentru a se dispune de către aceasta extinderea obiectului judecății.

În cuprinsul art 317 C. pr. pen. anterior se preciza că obiectul judecații se referă la „fapta", și nu la infracțiunea săvârșită, ceea ce ar fi implicat și încadrarea juridică a faptei.

De altfel, această sintagmă a fost preluată și de actualul legiuitor, care a statuat, prin art. 371 C. pr. pen., că judecata se mărginește la „faptele" arătate în actul de sesizare a instanței.

Rezultă, din interpretarea textelor de lege, că, dincolo de încadrarea juridică, corectă ori nu, dată de procuror faptei prin actul de trimitere în judecată – în raport cu care se determină competența instanței, modul de sesizare, obligativitatea participării procurorului și apărătorului – legala sesizare a instanței vizează „fapta", și nu „infracțiunea".

Extinderea constituia o instituție procesuală prin intermediul căreia in timpul judecații în primă instanță se lărgea obiectul judecății, ajungându-se astfel la sesizarea instanței de judecată cu privire la aspecte noi, ceea ce reprezenta, în cadrul judecății, un stadiu procesual eventual cu o funcție specifică semnificativă de simplificare a activității judiciare și un efect dinamizator al activității procesuale.

Așadar, în situația în care pe parcursul judecății se extindea obiectul judecății, prin pârghiile conferite de dispozițiile art 335-337 C. pr. pen. anterior, și la alte fapte și alte persoane, judecata se desfășura și cu privire la aceste fapte și persoane.

Legea reglementa trei modalități de extindere a obiectului judecății: întinderea acțiunii penale pentru noi acte materiale ce intră în conținutul aceleiași infracțiuni (art. 335 C. pr. pen. anterior); extinderea procesului penal pentru alte fapte penale (art- 336 C. pr. pen. anterior) și extinderea procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337 C pr. pen. anterior), în împrejurarea în care fiecare dintre aceste modalități prezenta caracteristici specifice, dar și condiții comune de aplicare.

Astfel, sesizarea primei instanțe fiind un atribut al procurorului, iar extinderea obiectului judecății constituind, neîndoielnic, un mod de sesizare a primei instanțe, inițierea procedurii de extindere a obiectului judecății aparținea procurorului, titular al acțiunii penale, așa încât procurorul se impunea să pună în mișcare acțiunea penala pentru ca prima instanță să fie sesizată cu o acțiune penală pusă în mișcare.

Cu toate acestea, prin excepție, atribuțiile de inițiere și de extindere a obiectului judecății și de punere în mișcare a acțiunii penale erau încredințate instanței de judecată, ridicându-se serioase semne de întrebare în legătură cu respectarea principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal.

O altă coordonată comună celor trei modalități de extindere a obiectului judecății constă în aceea că lărgirea obiectului judecății devenea posibilă numai dacă erau descoperite elemente noi în cursul judecății în primă instanță, până la pronunțarea hotărârii asupra fondului. În lipsa unui minim de probe din care să rezulte săvârșirea și a altor acte materiale ori a altor fapte sau de către alte persoane, nu era posibilă extinderea obiectului judecății.

Cum elementele noi nu puteau apărarea decât în cadrul cercetării judecătorești, procedura extinderii se producea, de regulă, în cursul cercetării judecătorești, iar dacă extinderea era cerută ori se impunea în cursul dezbaterilor judiciare ori era întrevăzută în timpul deliberării, cauza urma a fi reluată din cursul cercetării judecătorești, pentru a se administra probele necesare.

Elementele noi se puteau referi și la acte materiale, fapte penale sau persoane pentru care în cursul urmăririi penale se dispusese suspendarea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale, dacă asemenea elemente noi demonstrau că soluțiile evocate nu erau întemeiate și că răspunderea penală subzista.

Un alt aspect semnificativ în planul modalităților de extindere a obiectului judecății îl reprezenta faptul că, fiind în discuție, în concret, o sesizare a primei instanțe de judecată, procedura extinderii se afla sub sancțiunea nulității absolute, fiind un caz de nerespectare a dispozițiilor relative la sesizarea instanței.

În fine, odată extins obiectul judecații în oricare dintre cele trei forme, trebuia să se asigure dreptul la apărare în legătură cu noile acte materiale, noile fapte penale și noile persoane, devenite inculpați, prin punerea în discuție a noilor acte, fapte, inculpatul fiind ascultat și asupra lor, prin posibilitatea lăsării cauzei mai la urmă ori amânarea la un nou termen, în vederea pregătirii apărării și propunerii de noi probe, prin dispunerea administrării probelor concludente și utile solicitate de inculpat în legătură cu obiectul extins al judecății, prin asigurarea punerii de concluzii în apărare în legătură cu toate actele materiale, faptele penale și persoana pentru care s-a extins obiectul judecății.

Posibilitatea extinderii acțiunii penale pentru alte acte materiale a apărut din necesitatea soluționării integrale a cauzei, a judecării infracțiunii în întregul ei. Cu alte cuvinte, extinderea obiectului judecății în modalitatea prevăzută în art. 335 C. pr. pen. anterior permitea organului judiciar să realizeze simplificarea procesului, noile acte materiale descoperite în cursul judecății fiind astfel incluse, în condițiile îndeplinirii cerințelor legale, în conținutul constitutiv al infracțiunii care reprezenta obiectul judecății, iar inculpatul trimis în judecată să poată fi tras la răspundere penală – cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale -pentru întreaga sa activitate infracțională.

În doctrină se aprecia că, existând deja o acțiune penală pusă în aplicare, în fapt se proceda la o consolidare a aptitudinii funcționale a acelei acțiuni penale, în sensul că ea căpăta noi valențe prin includerea noilor acte materiale descoperite.

Astfel în cazul infracțiunii continuate, complexe sau de obicei, actele materiale care nu fuseseră descoperite, analizate și reținute în faza de urmărire penală, odată constatate de instanță pe parcursul judecății, în împrejurarea în care ele făceau parte integrantă din elementul material al laturii obiective a unor asemenea infracțiuni, urmau a fi incluse în conținutul lor constitutiv, prin aplicarea instituției de drept procesual penal a extinderii acțiunii penale.

În urma întregirii conținutului constitutiv al infracțiunii, instanța de judecată avea posibilitatea de a continua judecarea cauzei, ținând cont însă de implicațiile pe care extinderea acțiunii penale la alte acte materiale le poate genera în planul competenței, dar și în raport cu încadrarea juridică corectă a faptei, posibil fiind ca noiie acte materiale integrate în ținutul constitutiv al infracțiunii să determine o altă încadrare juridică decât cea dată faptei prin actul de sesizare.

Dispoziția de extindere a acțiunii penale luată de către instanța de judecată, printr-o încheiere motivată, producea în fapt o autosesizare a instanței cu noi acte materiale intrând în conținutul infracțiunii pe care o judeca.

Doctrina, dar și jurisprudența au acceptat parțial o asemenea posibilitate, pornind de la ideea că deja exista o punere în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, iar legea ar fi dat în atribuția instanței de judecată numai dreptul de a extinde acțiunea penala, titularul exercițiului acțiunii penale fiind procurorul, iar motivarea legiuitorului pentru aceasta excepție ar fi constat în rolul activ al instanței de judecată în a judeca întreaga activitate infracțională a inculpatului.

În literatura de specialitate s-a susținut argumentat punctul de vedere conform căruia și procurorul, tocmai în considerarea poziției sale de titular al exercitării acțiunii penale, ar trebui sa se bucure de atributul de extindere a acțiunii penale.

În scopul pronunțării unei singure hotărâri pentru toate actele materiale aparținând aceleiași infracțiuni, legiuitorul prevedea obligația de reunire a cauzei în curs de judecată cu cea soluționată definitiv, pronunțându-se o nouă hotărâre în raport de toate actele materiale care intră în conținutul infracțiunii. Într-un asemenea context procesual, existența actelor materiale și săvârșirea lor de către inculpat constata prin hotărâre definitivă de condamnare nu mai erau supuse dezbaterii părților, având autoritate de lucru judecat iar pedeapsa era stabilită în raport cu ansamblul actelor materiale săvârșite, prin desființarea hotărârii anterioare și fără a se putea pronunța o pedeapsa mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

Extinderea procesului penal cu privire la alte fapte – posibilă, ca și celelalte modalități de extindere, doar cu prilejul judecării în prima instanță – constituia o extindere in rem, referindu-se la noi fapte penale, și, spre deosebire de situația în care se descopereau acte materiale noi faptele descoperite prezentau autonomie infracțională, ele nefiind elemente ale laturii obiective a infracțiunii ce făcuse inițial obiectul judecății.

Așadar, noile fapte erau, în sine, fapte prevăzute de legea penală, cu conținut distinct de al infracțiunilor ce formau obiectul judecății, iar din probele administrate trebuia să rezulte că sunt imputabile inculpatului față de care se desfășura judecata, și nu altei persoane.

Extinderea obiectului judecății pentru noi fapte penale comporta două variante, și anume: când procurorul participa la judecata în prima instanță și, respectiv, când judecata se desfășura fără participarea sa, însă, în contextul în care instituția plângerii penale directe fusese eliminată, în fapt, procurorul participa la judecată, iar inițiativa de extindere a procesului penal îi aparținea acestuia.

În condițiile participării la judecată a procurorului, dacă acesta nu manifesta inițiativă în a solicita extinderea procesului penal, instanța de judecată nu avea posibilitatea legală de a exercita o atribuție în această privință, cererea de extindere aparținând exclusiv procurorului.

Desigur, corecta interpretare a dispozițiilor art. 336 C. pr. pen. anterior determină concluzia că, deși procurorul avea inițiativa extinderii procesului penal, cererea sa putea fi respinsă atunci când era apreciată ca neîntemeiată, urmând ca instanța de judecată să continue cercetarea judecătorească în limitele actului de sesizare, cu privire la fapta și persoanele arătate în actul de inculpare, ceea ce permite observația ca, în materia punerii în mișcare a acțiunii penale ori cel puțin privitor la necesitatea punerii în mișcare a acțiunii penale, instanței i se recunoșteau anumite atribuții.

Într-o asemenea situație, se nasc, din nou, serioase îndoieli în legătură cu respectarea principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal.

Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane era reglementată în Codul de procedură penală anterior în art. 337, prevederile căruia statuau următoarele: „(1) În cursul judecății, când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului și date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoană. (2) Dispozițiile art 336 se aplică în mod corespunzător".

Așadar, în ipoteza descoperirii pe parcursul cercetării judecătorești a unor date noi ce vizau participarea și a altor persoane la săvârșirea infracțiunii deduse judecății și reținute în sarcina inculpatului trimis în judecată – în calitate ele coautori, instigatori sau complici – se realiza în fapt o extindere in personam, infracțiunea rămânând aceeași.

În cea de-a doua ipoteza, aceea a constatării unor elemente rezultate din cercetarea judecătorească, potrivit cărora o altă persoană ar fi săvârșit o infracțiune care prezenta legătură cu infracțiunea ce se judeca, se asista la o extindere atât in rem, cât și in personam, obiectul extins al judecății referindu-se și la o altă persoană, și la o altă faptă decât cele la care se referea actul inițial de sesizare a instanței de judecată.

Procedura extinderii procesului penal cu privire la alte persoane distinge două ipoteze, și anume: participarea și a altor persoane la săvârșirea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în contextul existenței cazului de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit a) C. pr. pen. anterior, respectiv participația penală și descoperirea privind săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală de către o alta persoană dar în legătură cu fapta inculpatului, în aceasta ultimă teză fiind în discuție o infracțiune aflată în corelativitate sau conexitate cu fapta inculpatului trimis în judecată.

Evaluarea aspectelor generale privind extinderea procesului penal, în cele trei modalități ale sale, permite concluzia că legiuitorul în reglementarea procesual penală anterioară (art. 335, 336 și 337 C. pr. pen. anterior), conferise primei instanțe de judecată instituții care nu depășeau, prin conținutul și efectele lor, sfera unor ficțiuni legislative și care au aruncat numeroase îndoieli asupra posibilității legale a instanței de a dispune, din oficiu, extinderea procesului penal, în condițiile unei evidente sesizări din oficiu ori autosesizări și în împrejurarea în care dispoziția de extindere a procesului penal echivalează, în concret, cu un act de învestire și de punere în mișcare a acțiunii penale.

În mod cert, legiuitorul a avut în vedere, la reglementarea judecății în primă instanță, în concepția noului Cod de procedură penală, toate aceste aspecte și îndeosebi elementele jurisprudențiale, problemele extrem de delicate cu care practica judiciară s-a confruntat, dar și necesitatea respectării principiilor care guvernează procesul penal, cu precădere principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal.

Se impunea ca statuarea cu privire la obiectul judecății, conform noului Cod de procedură penală, să asigure premisele, garanțiile deplinei exercitări de către fiecare organ judiciar a atribuțiilor sale, fără a interveni în îndeplinirea rolului altui organ judiciar, crearea unui cadru procesul adecvat în care instituțiile extinderii procesului penal să nu se mai regăsească.

Astfel, prin dispozițiile art. 371 C. pr. pen. se stabilește că judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare a instanței.

Renunțarea legiuitorului la mecanismele de extindere a obiectului judecății în cursul judecății în primă instanță nu creează niciun obstacol în corecta desfășurare a judecății, atâta timp cât în procedura camerei preliminare judecătorul are posibilitatea și obligația legală de a restitui cauza la parchet în situația în care rechizitoriul a fost neregulamentar
întocmit, neregularitatea semnalată nu a fost remediată de procuror, în termenul de 5 zile, iar acea neregularitate atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau a limitelor judecății.

Prin urmare, fără a minimaliza importanța obiectului judecății și punând în adevărata lor lumină principiile procesului penal, îndeosebi pe cel al separației funcțiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul a înțeles ca toate aspectele ce țin de obiectul judecății, întinderea și limitele acestuia să fie tranșate până la momentul începerii judecății publice, nemijlocite, contradictorii, sens în care, tocmai în scopul corectei stabiliri a obiectului judecății, a prevăzut posibilitatea restituirii de către judecătorul de cameră preliminară a cauzei la parchet măsură procesuală folosită cu precauție și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege în peisajul procesual penal actual.

Deziderate precum simplificarea procesului penal prin extinderea acțiunii penale pentru alte acte materiale, prin extinderea procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane ori asigurarea soluționării integrale a cauzei, cu privire la întreaga activitate infracțională a inculpatului adus înaintea judecății nu puteau constitui argumente serioase, fundamentale pentru menținerea acestor instituții în noul Cod de procedură penală.

Reflectând asupra unor chestiuni precum capacitatea instanței de judecată de a consolida aptitudinea funcțională a acțiunii penale prin extinderea acesteia și asupra altor acte materiale descoperite pe parcursul cercetării judecătorești, lăsarea inițiativei extinderii procesului penal numai la îndemâna procurorului și, prin aceasta, limitarea dreptului și
crearea imposibilității ca ceilalți participanți la procesul penal să se poată
bucura de garanțiile oferite de activitatea de judecată, de dreptul de a
accede la justiție, în cazul unor încălcări ale drepturilor lor proprii, lărgirea
sferei atribuțiilor instanței de judecată, prin conferirea unor prerogative
specifice în extinderea procesului penal, legiuitorul a dat preeminență
principiului separării funcțiilor judiciare în procesul penal, consacrând
ferm regula potrivit căreia organul judiciar care exercită funcția de jurisdicție nu poate exercita în nicio modalitate legală și funcția de acuzare și nu poate să pună în mișcare acțiunea penala ori să consolideze aptitudinea funcțională a acesteia, sens în care nu poate fi admisă vreo excepție.

Instituția judecății în primă instană cum este reglementată în Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014, ca, de altfel, orice instituție de drept procesul penal, reflectă o viziune nouă, așteptată de doctrină și jurisprudență, prin care legiuitorul a acordat grija cuvenită atât principiilor fundamentale care guvernează procesul penal, cât și respectării drepturilor și libertății omului, din perspectiva exigențelor Convenției europene, asigurând garanția independenței și obiectivității într-un proces penal în care judecătorul decide asupra vinovăției sau nevinovăției unei persoane, fară a putea să o acuze în vreo modalitate.

CONCLUZII

Nevoia de justiție a existat dintotdeauna, iar dorința de înfăptuire a actului de dreptate s-a manifestat cu precădere în acel domeniu în care ordinea de drept fusese încălcată prin înfrângerea normelor de către cei ce nu înțelegeau să se conformeze regulilor societății, săvârșind fapte ilicite.

Dreptul reflectă realitatea vieții sociale la care se referă și la care se raportează, prin normele sale, iar procedura judiciară, cu formele și caracterul său solemn, specific, trebuie să se constituie într-un adevărat instrument pus la îndemâna organului judiciar, în scopul apărării legii.

Fiecare epocă a prezentat în privința reglementărilor, anumite particularități în funcție de evoluția societății, de nevoia căreia legea trebuia să-i răspundă, în planul conformării cetățenilor la regulile de drept instituite.

O preocupare a legiuitorului, comună tuturor epocilor istorice pe care dreptul le-a străbătut, a fost aceea a găsirii celor mai potrivite și eficiente mecanisme de simplificare a desfășurării procesului penal, griji care s-au materializat în elaborarea unor noi instituții juridice, dar și în îmbunătățirea permanentă, sub aspectul reglementării conținutului instituțiilor deja existente.

În lucrarea de față am propus evaluarea activității de judecată, act care, prin semnificația sa deosebită, reprezintă o faza esențială a procesului penal.

O analiză justă și completă a temei aborbate nu putea fi realizată decât prin prezentarea unor noțiuni privind judecata, a desfășurării judecății în primă instanță și a deliberărilor și hotărârilor date de instanța de judecată.

Importanța judecații în primă instanța este evidentă întrucât de modul în care se soluționează cauza penală în această fază, de legalitatea hotărârii pronunțate depinde întinderea judecății penale.

Cu referire la tema propusă – judecata în primă instanță – pe parcursul expunerii am exprimat opinia cu privire la justificata eliminare a instituțiilor extinderii obiectului judecății. Astfel, noul text al art. 371 C. pr. pen., care reglementează obiectul judecății, nu mai prevede nici instituția extinderii obiectului dedus judecății, dar nici pe cea a reunirii, desființării hotărârii anterioare și pronunțării unei noi hotărâri în ipoteza în care, cu privire la unele acte care intrau în conținutul aceleiași infracțiuni, unele confirmate, s-a pronunțat anterior o hotărâre definitivă.

În ceea ce privește judecata în reglementarea noului Cod de procedură penală, se poate desprinde concluzia că legiuitorul a urmărit accelerarea procedurilor penale în faza de judecată, simplificarea judecății și reducerea duratei acestei faze.

În raport cu regulile generale care guvernează judecata, se distinge, că principiul rolului activ al instanței de judecată nu mai este consacrat, operând astfel o modificare substanțială majoră a rolului judecătorului în procesul penal, în contextul în care legiuitorul a înțeles, într-o viziune nouă, modernă, să introducă elemente specifice procesului adversial. Cu un asemenea specific, rolul judecătorului este acela de a stabili faptele, circumstanțele, împrejurările, de a examina fără umbră de părtinire probele prezentate de părți și de a soluționa cu maximă obiectivitate cauza, fără nicio implicare în înfățișarea argumentelor părților. Acest rol este diferit de menirea judecătorului în sistemul inchizitorial, în care instanța este cea care cercetează faptele, ascultă martorii și pronunță o hotărâre pe baza propriei convingeri.

Desigur că reglementarea procesual penală în noul Cod împrumută elemente din ambele sisteme, reunind aspecte de tip adversial și inchizitorial. Astfel, alături de elementele sistemului adversial, în materia judecății penale în primă instanță, alin. (7) art. 375 C pr. pen. consacră în continuare dreptul judecătorului de a administra din oficiu probele necesare aflării adevărului, ceea ce, în fapt nu reprezintă altceva decât o coordonată a rolului activ al judecătorului.

O noutate relativă o reprezintă judecata simplificată în cazul recunoașterii învinuirii și al solicitării de a fi judecat pe baza probelor administrate la urmărirea penala, procedură care se constituie într-o veritabilă excepție de la principiul care atribuia instanței rolul de a verifica nemijlocit, public, oral și contradictoriu probele strânse în cursul urmăririi penale și care au servit drept temei al trimiterii în judecată.

Asemeni societății, dreptul a parcurs un drum lung și greu, de la justiția represivă, în care procedura judiciară se declanșa la inițiativa oricărui cetățean – cetățeanul putând fi și acuzator -, până la procedura în care justiția este realizată doar prin judecători, singurii cu atribuții jurisdicționale.

Indiferent de epoca, în planul evoluției normelor de procedură penală, fie ele scrise ori nescrise, nevoia imperioasă de reacție a societății față de cei care intră în conflict cu legea penala a existat și s-a manifestat dintotdeauna, impunând o activitate laboriosă, concretizată într-o înlănțuire de acte succesive, adoptate de stat prin organele sale specializate, în vederea înfăptuirii justiției penale.

Justiția penală s-a impus, din cele mai vechi timpuri, ca o funcție de judecare a proceselor izvorâte din încălcarea legii, dar existența și finalitatea acesteia sunt de neconceput fără derularea unui proces penal organizat, disciplinat, după reguli procedurale precise, clare și ferme, deopotrivă, cu rol decisiv în disciplinarea conduitei subiecților procesuali.

Hans Kelsen spunea: „căutarea justiției înseamnă căutarea eternă a fericirii umane (…); justiția e fericirea socială, garantată de ordinea socială".

Perfect adevărat, căci justiția este dorința constantă și perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine, așa cum însuși Domitius Ulpian afirma.

Cicero gândea despre justiție că este stăpâna și regina tuturor virtuților, iar Joseph Joubert afirma că justiția este adevăr în acțiune.

Și, pentru că justiția nu poate fi înfăptuită fără judecată, activitate sine qua non în derularea procesului penal și asupra căreia m-am aplecat pe parcursul prezentului studiu, s-ar cuveni să închei astfel:

„O judecată înaltă și pură, clară și profundă nu admite pasiuni multe și trecătoare, ea scrutează cu cea mai mare grijă ce e adevărat și bun în fiecare lucru și de aceea se emoționează mai rar și mai greu" (Joan Lluis Vives).

Și, pentru că rolul judecătorului este acela de a face dreptate, este bine de știut că Gottfried Leibriz afirma despre dreptate că nu este altceva decât iubirea de om a înțeleptului.

BIBLIOGRAFIE

N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideea București, 1993.

I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002.

I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Ediția a 2-a, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1928.

CEDO, dec, din 8 decemhrie 1983, par. 25, apud C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck,. București, 2006.

Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007

Gr. Theodoru, Tratat, op. cit, p. 681

M.S. Strogovîci, Verificarea legalității și temeiniciei sentințelor penale, Ed. Științifică, Hucrurești, 1958, p. 22.

N.Volonciu, op. cit., pag. 255.

Anca-Lelia Lorincz, op. cit., pag. 103

Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2365/1975, în CD 1975, p. 503.

Trib. Suprem, s. Pen., dec.nr. 1741/1973, în RRD nr. 11/1973, p. 169.

N, Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifica, București, 1974,
p. 222

Trib. Suprem, s. pen., dec, nr. 2882/1976, în CD 1976, p. 466.

N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generala, Ed. Paideia, București, 1993, voi. II, p. 7.

BIBLIOGRAFIE

N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paideea București, 1993.

I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, București, 2002.

I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Ediția a 2-a, Tipografia Curierul Judiciar, București, 1928.

CEDO, dec, din 8 decemhrie 1983, par. 25, apud C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi și libertăți, Ed. C.H. Beck,. București, 2006.

Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, București, 2007

Gr. Theodoru, Tratat, op. cit, p. 681

M.S. Strogovîci, Verificarea legalității și temeiniciei sentințelor penale, Ed. Științifică, Hucrurești, 1958, p. 22.

N.Volonciu, op. cit., pag. 255.

Anca-Lelia Lorincz, op. cit., pag. 103

Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2365/1975, în CD 1975, p. 503.

Trib. Suprem, s. Pen., dec.nr. 1741/1973, în RRD nr. 11/1973, p. 169.

N, Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifica, București, 1974,
p. 222

Trib. Suprem, s. pen., dec, nr. 2882/1976, în CD 1976, p. 466.

N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generala, Ed. Paideia, București, 1993, voi. II, p. 7.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Judecata Penala (ID: 128369)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Copyright Notice

Statutul Juridic AL Strainilor

Cercetarea Exercitarii Controlului Asupra Activitatii Administratiei Publice

Conducerea Colectiva Si Efectele Sale

. Siguranta Asezamintelor de Detentie

Caile de Atac. Prezentare Generala,clasificare,functionalitate. Apelul Si Recursul

Cercetarea Criminalistica la Fata Locului

Copyright Notice

Similar Posts