Judecata In Prima Instanta. Reguli de Procedura

Capitolul I. Organizarea judecății

Scopul, locul, ordinea judecății și publicitatea desfășurării acesteia

Scopul judecării procesului îl constituie, „soluționarea legală și temeinică” a diferendului dintre părți, art. 211 C. pr. civ. mai precizând însă că activitatea de cercetare și de dezbatere a fondului procesului trebuie să se desfășoare „cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale”.

Articolul 201 C. pr. civ., după stabilirea unor termene imperative pentru comunicarea actelor de procedură primare între părți – cererea de chemare în judecată și întâmpinarea prevede unele termene de recomandare pentru fixarea primului termen de judecată: la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează, prin rezoluție, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 25 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților; în cazul în care pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul prevăzut sau, după caz, reclamantul nu a comunicat răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut, la data expirării termenului corespunzător, judecătorul fixează, prin rezoluție, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților. în procesele urgente, termenele pot fi reduse de judecător în funcție de circumstanțele cauzei. Dacă pârâtul locuiește în străinătate, judecătorul va putea fixa un termen mai îndelungat.

Dacă prin lege nu se dispune altfel, judecarea procesului are loc la sediul instanței.

Conform art. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, repartizarea cauzelor pe complete se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat – alin. (1). Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condițiile prevăzute de lege – alin. (2).

În condițiile art. 93 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, după rezoluția președintelui sau a judecătorului de serviciu, actele de sesizare primesc număr din registrul general de dosare. Acest număr este numărul de dosar sub care se vor înregistra toate cererile depuse ulterior, precum și corespondența în legătură cu pricina respectivă.

Conform art. 992 din Regulament, începând cu 1 iulie 2006 se generalizează sistemul ECRIS al numărului unic de dosar la toate instanțele. Numărul unic al dosarului este format din numărul din registrul general electronic/numărul de identificator al instanței/anul înregistrării dosarului – alin. (1).

Numărul din registrul general electronic reprezintă numărul dosarului în cadrul registrului electronic pentru întreaga instanță. Acest număr începe de la valoarea 1 pentru primul dosar din anul curent și continuă incremental pentru fiecare nou dosar creat – alin. (2).

Numărul identificator al instanței reprezintă un număr unic de identificare a instanței de judecată. Lipsa numerelor de identificare a instanțelor este prevăzută în anexa la prezentul regulament – alin. (3).

Numărul unic dat de instanța de fond se păstrează fără modificări, pe tot parcursul soluționării dosarului, până la executarea hotărârii – alin. (4).

Totodată, cererea este înregistrată în:

opisul alfabetic, în care se trec numele și prenumele sau, după caz, denumirea părților din dosar, inclusiv ale celor introduse ulterior în proces, precum și numărul dosarului. La instanțele unde funcționează secții, opisul alfabetic se ține pe secții – art. 83 pct. 2 din Regulament;

registrul informativ, în care se menționează, pentru fiecare dosar trecut în ordine numerică, primul termen de judecată și termenele ulterioare; data ieșirii dosarului din arhivă și persoana căreia i s-a predat, data reintrării dosarului în arhivă; numărul și data sentinței, deciziei sau încheierii, după caz, și soluția pe scurt; data trimiterii dosarului la alte instanțe, la parchete sau alte autorități și data revenirii dosarului, conexării sau atașarea dosarului la alt dosar. La instanțele unde funcționează secții se ține un registru informativ pentru fiecare secție – art. 83 pct. 3 din Regulament;

registrul de termene al arhivei, în care se trec toate dosarele pe termenele de judecată fixate, consemnându-se numărul și data înregistrării lor. La instanțele unde funcționează secții se ține câte un registru de termene pentru fiecare secție – art. 83 pct. 4 din Regulament.

După înregistrarea cererii în aceste registre, se face înregistrarea statistică și se formează dosarul.

Pe coperta dosarului se va menționa denumirea instanței, secția, completul de judecată, numărul dosarului, numele părților, obiectul pricinii, termenele de judecată, numărul și data hotărârii, inițialele judecătorului însărcinat cu redactarea hotărârii, indicele statistic și poziția din registrul de executări.

Înainte de a fi puse la dispoziția justițiabililor sau predate pentru ședința de judecată, dosarele trebuie să aibă toate filele cusute și numerotate – art. 102 alin. (2) din Regulament.

În cazul în care dosarul urmează a fi înaintat la instanța de apel sau recurs ori la altă autoritate sau se depune în conservare, se va proceda la șnuruirea definitivă și aplicarea ștampilei, iar pe fața interioară a ultimei coperte arhivarul va certifica numărul filelor în cifre și, în paranteză, în litere – art. 102 alin. (3) din Regulament.

Dosarele se pot forma în două sau mai multe volume, iar în adresele de înaintare a dosarelor se indică numărul volumelor și numărul de pagini ale fiecărui volum – art. 102 alin. (5) din Regulament.

În condițiile art. 95 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS.

În cazul în care repartizarea în sistem informatic nu se poate aplica din motive obiective, repartizarea cauzelor se efectueaza prin metoda sistemului ciclic. Repartizarea aleatorie în sistem informatic sau ciclic se realizează o singură dată, urmând ca în situatiile în care pe parcursul desfășurării procesului apar incidente procedurale să se recurgă la regulile stabilite în prezentul regulament – art. 95 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Astfel, pentru aplicarea criteriului aleatoriu în sistem informatic sau ciclic, dosarele se înregistrează în ordinea sosirii la instanță și se repartizează în aceeași ordine de către persoana sau persoanele desemnate anual de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere – alin. (4).

Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecarui an și se numerotează pe instanța sau, după caz, pe secții, ținându-se seama de materiile în care se judecă, de specializarea completelor și de faza procesuală în care se află cauzele, respectiv fond, apel sau recurs. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii – alin. (5).

În cazul existenței unui sistem computerizat automat de gestiune a activității de înregistrare a actelor de sesizare, președintele instanței urmărește ca utilizarea acestuia să se realizeze conform instrucțiunilor – alin. (6).

La sfârșitul fiecărei zile se listează cauzele repartizate în ziua respectivă, ținându-se o evidență separată a listelor – alin. (7).

Pentru repartizarea aleatorie a cauzelor urgente, atât în materie penală, cât și în materie civilă, se vor respecta programele informatice sau, după caz, metoda sistemului ciclic privind repartizarea aleatorie pentru completele specializate – alin. (8).

Toate modificările aduse compunerii completului de judecată ori repartizării dosarelor în condițiile regulamentului vor fi evidențiate în programele informatice nu permit asemenea evidențe, se va ține un registru special pentru evidențierea acestor modificări, sub semnătura persoanei sau a persoanelor desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor – alin. (9).

Încheierile și procesele-verbale întocmite în procedură repartizării aleatorii a cauzelor vor fi păstrate în mape separate – alin. (10). În condițiile art. 98 din Regulament, incidentele procedurale referitoare la compunerea completelor de judecată se vor soluționa cu respectarea normelor de procedură și a normelor de repartizare aleatorie a cauzelor – alin. (1).

Incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului de judecată, precum incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Dacă în materia respectivă nu există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului vor fi soluționate de completul imediat următor, indiferent de materia în care judecă – alin. (2).

Dacă în urma soluționării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (2) se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează completului următor celui care a soluționat incidentul procedural sau, dacă nu există un asemenea complet, cauza va fi judecată de completul care a soluționat incidentul procedural – alin. (3).

În situația în care incidentele proceduarele se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii, realizată cel puțin semestrial. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată, în situația în care, în urma soluționării incidentelor procedurale, se va stabili că judecătorul sau judecătorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei. Dacă judecata se amână, la termenul următor constituirea completului se face cu judecătorul de permanență planificat pentru acea zi – alin. (4).

Planificarea de permanență se face de președintele instanței sau, după caz, de președintele secției, cu acordul colegiului de conducere, ținându-se cont de completele de judecată din care face parte judecătorul, având prioritate asigurarea timpului necesar studierii dosarului. În cadrul planificării de permanență se vor avea în vedere și situațiile în care judecătorii lipsesc din instanta – alin. (5).

În caz de absență, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanență, desemnați conform alin. (4) si (5), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal – alin. (6).

La rândul său, art. 99 din Regulament dispune că incidentele procedurale, altele decât cele prevăzute în art. 98 alin. (2)-(4) și alin. (6), ivite în cursul procesului vor fi soluționate cu respectarea continuității completului de judecată, în condițiile legii, precum și a normelor privind repartizarea aleatorie în cazul în care nu se poate aplica principiul continuității. În aceleași condiții se soluționează și declarațiile de abținere sau cererile de recuzare a procurorului, magistratului-asistent sau grefierului de ședință – alin. (1).

Transpunerea cauzei de la o secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se va realiza prin încheieri. La instanțele la care dosarele se înregistrează separat pe secții, secția competentă care primește dosarul va da acestuia un număr nou și va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanțele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secții, dosarul își păstrează numărul și va fi transpus la completul similar care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există ședința de judecată la această secție, la completul imediat următor al secției competente – alin. (2).

În situația recalificării căilor de atac se va proceda astfel: dacă apelul este recalificat în recurs, complete judecată din care face parte judecătorul, având prioritate asigurarea timpului necesar studierii dosarului. În cadrul planificării de permanență se vor avea în vedere și situațiile în care judecătorii lipsesc din instanta – alin. (5).

În caz de absență, compunerea completului de judecată se va realiza prin participarea judecătorilor din planificarea de permanență, desemnați conform alin. (4) si (5), întocmindu-se în acest sens un proces-verbal – alin. (6).

La rândul său, art. 99 din Regulament dispune că incidentele procedurale, altele decât cele prevăzute în art. 98 alin. (2)-(4) și alin. (6), ivite în cursul procesului vor fi soluționate cu respectarea continuității completului de judecată, în condițiile legii, precum și a normelor privind repartizarea aleatorie în cazul în care nu se poate aplica principiul continuității. În aceleași condiții se soluționează și declarațiile de abținere sau cererile de recuzare a procurorului, magistratului-asistent sau grefierului de ședință – alin. (1).

Transpunerea cauzei de la o secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se va realiza prin încheieri. La instanțele la care dosarele se înregistrează separat pe secții, secția competentă care primește dosarul va da acestuia un număr nou și va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanțele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secții, dosarul își păstrează numărul și va fi transpus la completul similar care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există ședința de judecată la această secție, la completul imediat următor al secției competente – alin. (2).

În situația recalificării căilor de atac se va proceda astfel: dacă apelul este recalificat în recurs, completul de judecată va fi întregit cu un judecător din lista de permanență, iar dacă recursul este recalificat în apel, completul de judecată va fi format din primii 2 judecători ai completului de recurs – alin. (3).

În caz de disjungere, dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea principiului continuității – alin. (4).

Repunerea pe rol a cauzei după suspendare, pentru continuarea judecății sau pentru perimare, se va realiza de către completul care a dispus suspendarea. În cazul în care completul care a dispus suspendarea a fost desființat sau membrii acestuia nu mai funcționează în cadrul instanței, dosarul se va repartiza completului care va avea același număr în noua configurație. În situația în care nu există un asemenea complet, dosarul se va repartiza completului imediat următor competent să judece cauza, corespunzător fazei procesuale în care se află aceasta.

Aceiași rezolvare se va da cererilor de îndreptare a erorilor materiale și cererilor de completare a hotărârii – alin. (5).

Repartizarea cauzelor trimise spre rejudecare după desființare/casare se va face prin programul de repartizare aleatorie a cauzelor – alin. (6).

În situația desființării completului, cauzele vor fi repartizate prin sistemul ciclic celorlalte complete ale instanței, competente să judece în materia respectivă, de președintele instanței sau de judecătorul desemnat cu repartizarea aleatorie a cauzelor – alin. (11).

Pentru fiecare ședință de judecată se întocmește o listă cu procesele ce se dezbat în acea zi, listă afișată pe portalul instanței și la ușa sălii de ședință cu cel puțin o oră înainte de începerea acesteia.

În principiu, ordinea judecării proceselor trebuie respectată, art. 215 alin. (2)-(4) C. pr. civ. înscriind doar trei excepții, două neîndoielnic justificate, iar cea de-a treia: procesele declarate urgente, cele rămase în divergență și cele care au primit termen în continuare se vor dezbate înaintea celorlalte; la cererea părții interesate, pentru motive temeinice, judecătorul poate schimba ordinea de pe listă; procesele în care partea sau părțile sunt reprezentate sau asistate de avocat, respectiv consilier juridic, se vor dezbate cu prioritate.

Curtea Europeană a decis din nou că principiul fundamental al publicității nu este doar o chestiune de „tehnicitate a dezbaterilor”, ci o „condiție necesară a transparenței și o garanție a respectării drepturilor”, așa încât ignorarea cererii justițiabilului de a se organiza dezbateri publice încalcă dreptul acestuia la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție.

Continuitatea instanței

Art. 214 C. pr. civ., corespunzător principiului continuității, reglementează de fapt și corect „continuitatea completului de judecată”, în alcătuirea lui originară: „Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății. În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să judece, președintele instanței va dispune înlocuirea lui, în condițiile legii. Dacă înlocuirea prevăzută a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părților, cauza se repune pe rol”. Sesizăm două aspecte ale „continuității”: primul privește „cursul judecății”; celălalt privește imutabilitatea alcătuirii completului de judecată între momentul dezbaterilor în fond și consemnarea deliberării asupra fondului litigiului. Sub ambele aspecte, principiul continuității este imperativ.

Atribuțiile președintelui completului de judecată, poliția ședinței de judecată și infracțiunile de audiență

Președintele completului conduce ședința de judecată. El deschide, suspendă și ridică ședința.

Președintele dă cuvântul mai întâi reclamantului, apoi pârâtului, precum și celorlalte părți din proces, în raport cu poziția lor procesuală. Reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, afară de cazul când a pornit acțiunea. Altor persoane sau organe care participă la proces li se va da cuvântul în limita drepturilor pe care le au în proces.

În cazul în care este necesar, președintele poate da cuvântul părților și celorlalți participanți, în aceeași ordine, de mai multe ori.

Președintele poate să limiteze în timp intervenția fiecărei părți. În acest caz, el trebuie să pună în vedere părții, înainte de a-i da cuvântul, timpul pe care îl are la dispoziție.

Judecătorii sau părțile pot pune întrebări celorlalți participanți la proces numai prin mijlocirea președintelui, care poate însă încuviința ca aceștia să pună întrebările direct. Ordinea în care se pun întrebările se stabilește de către președinte.

Președintele completului de judecată exercită poliția ședinței, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității ședinței de judecată.

Președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna-cuviință, iar în caz de nevoie dispune îndepărtarea ei. Pot fi, de asemenea, îndepărtați din sală minorii, precum și persoanele care s-ar înfățișa într-o ținută necuviincioasă.

Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală, aceasta va fi chemată în sală pentru a i se pune în vedere actele esențiale efectuate în lipsa ei. Aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a rămas în sală.

Când cel care tulbură liniștea ședinței este însuși apărătorul părții, președintele îl va chema la ordine și, dacă, din cauza atitudinii lui, continuarea dezbaterilor nu mai este cu putință, procesul se va amâna, iar cheltuielile pricinuite vor fi trecute în sarcina sa.

Dacă în cursul ședinței se săvârșește o infracțiune, președintele o constată și identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului. Instanța poate, în condițiile legii penale, să dispună și arestarea preventivă a făptuitorului.

Prezența părților și judecarea în lipsa acestora

Instanța verifică identitatea părților, iar dacă ele sunt reprezentate ori asistate verifică și împuternicirea sau calitatea celor care le reprezintă ori le asistă.

În cazul în care părțile nu răspund la apel, instanța va verifica dacă procedura de citare a fost îndeplinită și, după caz, va proceda, în condițiile legii, la amânarea, suspendarea ori la judecarea procesului – art. 219 C. pr. civ.

Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea procesului, dacă legea nu dispune altfel.

Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din dosar și va asculta susținerile părții prezente, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, examinând și excepțiile și apărările părții care lipsește. Dispozițiile arătate se aplică în mod corespunzător și în cazul în care lipsesc ambele părți, deși au fost legal citate, dacă cel puțin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă – art. 223 alin. (3) C. pr. civ.

„În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfățișarea personală a părților, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispozițiile art. 241 alin. (3) C. pr. civ. sunt aplicabile în litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri.

Când consideră necesar, ținând seama de circumstanțele cauzei, judecătorul va recomanda părților să recurgă la mediere, în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecății. Medierea nu este obligatorie pentru părți. În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părțile se vor prezenta la mediator, în vederea, informării lor cu privire la avantajele medierii. După informare, părțile decid dacă acceptă sau nu soluționarea litigiului prin mediere.

Până la termenul fixat de instanță, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părțile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul ședinței de informare.

Dacă, în condițiile arătate, părțile se împacă, judecătorul va constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispozițiile art. 440 C. pr. civ. sunt aplicabile” – art. 227 C. pr. civ.

Cu excepția unui alineat – alin. (3), celelalte prevederi ale art. 227 C. pr. civ. pentru că, observând și prevederile art. 187 alin. (1) lit. f) C. pr. civ., se pare a fi una dintre reglementările cele mai contradictorii și, parțial, anacronice din cuprinsul codului: dacă părțile sunt „invitate” să participe la o ședință doar de simplă „informare” cu privire la avantajele medierii, nu înțeleg de ce sunt sancționate atunci când ele consideră că nu le este necesară informarea; dacă medierea este „recomandată” de către judecător, nu înțeleg cum ea devine o „obligație” pentru părți; nu înțeleg, de asemenea, de ce sunt considerate părțile, dintru început, total neinformate cu privire la avantajele medierii; nu înțeleg de ce nu le-ar prezenta judecătorul avantajele medierii, scutind părțile de alte cheltuieli; îmi este greu să intuiesc ce poate cuprinde procesul-verbal al mediatorului cu privire la „rezultatul ședinței de informare”, din moment ce abia după informare părțile decid dacă acceptă sau nu soluționarea litigiului prin mediere.

Amânarea judecării

Ipotezele de amânare a judecății, unele contigue situațiilor deja prezentate, pot fi considerate, grosso modo, următoarele:

Amânarea judecății pentru că părțile nu s-au prezentat în instanță, iar procedura de citare a lor nu a fost îndeplinită în condițiile prevăzute de lege, fiind irelevant, în asemenea condiții, faptul că una dintre ele sau amândouă au cerut judecarea în lipsă;

Amânarea judecății, la cererea comună a părților, făcută la începutul ședinței de judecată și fără dezbateri, întrucât cauza nu este în stare de judecată (de exemplu, nu s-a depus un înscris pe care instanța l-a solicitat unui terț, nu s-a depus raportul de expertiză);

Amânarea judecății – o singură dată – prin simpla învoială a părților (de exemplu, pentru a încerca soluționarea diferendului pe cale amiabilă), sub sancțiunea suspendării ulterioare a judecății dacă, după termenul de amânare acordat, ele nu stăruiesc în judecată și, mai departe, sub virtuala sancțiune a perimării cererii de chemare în judecată;

Amânarea judecății pentru lipsă de apărare, la cererea părții interesate, care, în condițiile prevăzute de art. 222 C. pr. civ., poate fi dispusă de instanță „numai în mod excepțional”, pentru „motive temeinice” și „care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei”.

Capitolul II. Reguli comune privind cercetarea procesului și dezbaterea în fond

Discutarea cererilor și a excepțiilor

Articolul 224 C. pr. civ. reafirmă „principiul contradictorialității”, care este cosubstanțial oricărui proces și, îndeosebi, celui desfășurat într-o „procedură contencioasă”. Dar, „contradictorialitatea” este mai mult decât un principiu; ea este un „drept fundamental”.

Deși, inerent interferent cu alte drepturi fundamentale procesuale – dreptul la apărare, dreptul la egalitatea de arme, dreptul la o instanță imparțială, dreptul la un proces echitabil dreptul la dezbaterea contradictorie are o relativă autonomie, având în structura sa câteva „drepturi-condiție” subsidiare: dreptul de a lua cunoștință de toate elementele cauzei supuse judecății și dreptul de a le discuta.

Este ceea ce, în esență, exprimă și prevederile art. 224 C. pr. civ.: „Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu”.

Interesează îndeosebi această din urmă precizare, care, implicit, dar indubitabil, interzice instanței să tranșeze o chestiune litigioasă, invocată de ea însăși, chiar dacă soluția asupra acelei chestiuni este de ordinul evidenței, mai înainte de a o supune dezbaterii părților (de exemplu, inadmisibilitatea cererii, necompetența instanței).

Asigurarea efectivității dreptului de a cunoaște toate elementele cauzei și de a le discuta

Articolul 225 C. pr. civ. prevede câteva măsuri speciale pentru asigurarea efectivității dreptului la dezbateri contradictorii și, în cele din urmă, a dreptului la un proces echitabil. Astfel, când una dintre părți sau dintre persoanele care urmează a fi ascultate nu cunoaște limba română, instanța va folosi un traducător autorizat. Dacă părțile sunt de acord, judecătorul sau grefierul poate face oficiul de traducător.

În cazul în care una dintre persoanele care urmează a fi ascultate este mută, surdă sau surdo-mută ori, din orice altă cauză, nu se poate exprima, comunicarea cu ea se va face în scris, iar dacă nu poate citi sau scrie se va folosi un interpret.

Dispozițiile privitoare la experți se aplică în mod corespunzător și traducătorilor și interpreților.

Ascultarea minorilor

Prevederile art. 226 C. pr. civ. cu privire la ascultarea minorilor nu sunt numai dispoziții de protecție a acestora, dar și de natură să asigure, în cât mai mare măsură, relevanța și credibilitatea celor spuse de minor, să prevină captația sau inhibarea acestuia: „în cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un copil minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi de față la ascultarea copilului minor”.

Semnarea actelor de procedură

Pentru ipoteza când actul de procedură trebuie să fie semnat de cel care l-a făcut, parte în proces sau doar participant auxiliar ori secundar la proces, și acesta nu poate sau refuză să-l semneze, despre aceasta se va face mențiune în acel act, sub semnătura președintelui și a grefierului – art. 228 C. pr. civ.

Considerăm că astfel procedându-se nu doar se confirmă existența materială a actului și conținutul acestuia, dar se și conferă actului valoare autentică, așa încât va fi deschisă numai procedura înscrierii în fals.

Pentru a-i asigura actului în discuție eventuală relevanță în contextul aprecierii tuturor elementelor factuale ale cauzei, este indicat să se precizeze motivul refuzului de a semna.

Termenul în cunoștință și preschimbarea termenului

Cunoașterea termenului de judecată este condiția prealabilă și indeniabilă a participării părții la judecată, cu toate drepturile pe care această participare le implică. Părții trebuie, așadar, să i se aducă la cunoștință termenul de judecată.

Din considerente de celeritate, dar și pentru că, uneori, citarea părților la fiecare termen ar fi o simplă formalitate, scopul citării fiind realizat printr-un alt mijloc procedural, termenul de judecată se „prezumă” a fi cunoscut, în situațiile prevăzute de art. 229 alin. (1) C. pr. civ.

Este ceea ce numim „termenul în cunoștință”, expresie îndeajuns de sugestivă. Legea prezumă – o prezumție iuris tantum, consider că este un asemenea termen cel adus la cunoștință direct, când partea a depus cererea personal sau prin mandatar, precum și cel ulterior, făcut cunoscut la termenul la care partea a fost prezentă în instanță, personal sau prin mandatar. Sunt situații de ordinul evidenței, care nu lasă nicio îndoială. Prezumția cunoașterii termenului operează pentru tot cursul judecății.

Este de asemenea considerat termen în cunoștință cel știut de partea care, personal sau prin reprezentant ori, după caz, prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, a primit citația pentru un termen de judecată, presupunându-se că ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare.

Unor asemenea prezumții, care își extind efectele la tot cursul judecății, trebuie, bineînțeles, să li se asocieze obligația de diligentă a părții, în sensul verificării, pe parcursul judecății, a realității termenului în cunoștință.

Dispozițiile art. 229 alin. (1) C. pr. civ. nu sunt însă aplicabile în unele situații, arătate la alin. (2) al acestui articol: fie pentru că termenul în cunoștință și-a pierdut valabilitatea (în cazul reluării judecății după ce aceasta a fost suspendată, în cazul când procesul se repune pe rol); fie pentru că prezența părții este necesară (când partea este chemată la interogatoriu, afară totuși de cazul când ea a fost prezentă la încuviințarea lui, stabilindu-se la acea dată și termenul pentru luarea interogatoriului); fie pentru că instanța a dispus, pentru motive temeinice, citarea părții la fiecare termen; fie pentru că instanța de control judiciar, instanța de apel sau de recurs, a fixat ea însăși termenul pentru rejudecarea fondului procesului, după anularea hotărârii primei instanțe sau după casarea cu trimitere; fie pentru că cel citat se află în imposibilitate de a beneficia de termenul în cunoștință (militarul încazarmat și deținutul).

La cererea părții interesate sau din oficiu, termenul de judecată poate fi preschimbat pentru motive temeinice. Completul de judecată învestit cu judecarea cauzei hotărăște în camera de consiliu, fără citarea părților. Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat. Dispozițiile art. 241 alin. (3) C. pr. civ. sunt aplicabile – art. 230 C. pr. civ.

Notele de ședință, înregistrarea ședinței și încheierile de ședință

Articolele 231 și urm. C. pr. civ., fără a excela prin claritate, sistematizare și coerență, cuprind dispoziții cu privire la „operațiunile tehnico-materiale” și „actele de instrucție judiciară” făcute pe parcursul desfășurării procesului, precum și cu privire la „statuarea instanței asupra unor chestiuni litigioase”, premergătoare fondului sau de natură să împiedice abordarea fondului.

În condițiile art. 104 din Regulament, grefierul va fi prezent în sala de ședință cu jumătate de oră înainte de începerea ședinței de judecată, pentru a pune la dispoziție dosarele spre consultare. Acesta se îngrijește de atașarea la dosare a ultimelor acte de procedură sau a corespondenței sosite la registratură.

După începerea ședinței de judecată, procurorul, părțile, reprezentanții sau avocații acestora pot studia dosarele numai cu încuviințarea președintelui de complet, după o prealabilă verificare a identității și calității.

Grefierul de ședință asigură prezența la usă a aprodului sau, după caz, verifică buna funcționare a instalațiilor de înregistrare și amplificare, pentru apelul persoanelor chemate în fața instanței de judecată.

Grefierul de ședință, anunță publicului din sală intrarea judecătorilor.

Grefierul consemnează în notele de ședință desfășurarea procesului. Ele sunt „vizate” de președintele completului de judecată și se află la dispoziția părților, care le pot citi și pot solicita corectarea lor. Ședințele de judecată sunt înregistrate. Aceste înregistrări pot fi ulterior transcrise, la cererea părții interesate. Transcrierile sunt „semnate” de președinte și de grefier și au puterea doveditoare a încheierilor de ședință.

Pe baza notelor de ședință, iar dacă este cazul și a înregistrărilor făcute, grefierul redactează încheierea de ședință, în cel mult 3 zile de la data ședinței de judecată.

Încheierea de ședință reprezintă actul procedural în care se consemnează conținutul dezbaterilor în cadrul unei ședințe de judecată și reprezintă o sinteză exactă a activității desfășurate în instanță de către toți participanții procesuali.

Încheierea de ședință, denumită uneori și „proces verbal” sau „jurnal”, îndeplinește funcția de act de documentare, având rolul de a consemna activitatea procesuală.

Obligația întocmirii unei încheieri de ședință, pentru fiecare termen de judecată, este prevăzută în mod expres de C. proc. civ., care dispune că: dezbaterile urmate în ședință se vor trece în încheierea de ședință, care va fi semnată de judecători și grefier. Instanța este dispensată de această obligație numai în cazul în care hotărârea s-a pronunțat la termenul la care a avut loc și dezbaterea cauzei în fond.

Încheierea de ședință se înfățișează și ca un important act de dispoziție, întrucât prin intermediul acesteia se adoptă o anumită măsură, specifică fazei în care se află procesul (se ordonă efectuarea unei probe, se amână procesul, se soluționează unele excepții sau incidente de procedură etc.).

Datorită importanței sale încheierea de ședință poate fi considerată ca o hotărâre, însă trebuie reținut că nu poate fi identificată totuși cu hotărârea finală, care are ca obiect soluționarea litigiului; scopul încheierii de ședință este limitat la rezolvarea unei probleme proprii fazei procesuale în care se află litigiul.

De asemenea, aș mai putea să subliniez căteva aspecte privitoare la faptul că:

Notele de ședință și transcrierile înregistrărilor dobândesc autenticitate prin vizarea sau semnarea lor de către președinte, cu toate consecințele juridice ce rezultă din această autentificare;

Au de asemenea valoare autentică încheierile de ședință, care, de fapt, transpun notele de ședință și înregistrările;

Unele dintre aceste încheieri sunt simple „registre” sau „procese-verbale” de ședință; dar, totuși, ele constituie „proba” regularității desfășurării procesului civil;

Pe baza mențiunilor făcute în aceste „registre” sau „procese-verbale” de ședință se poate proceda ulterior, dacă este cazul, la complinirea unor omisiuni sau la corectarea unor erori în hotărârea instanței prin care s-a soluționat fondul litigiului;

Unele încheieri sunt veritabile „acte de jurisdicție”, premergătoare rezolvării fondului litigiului, care pot face obiectul căii de atac, după caz, separat sau odată cu atacarea hotărârii pronunțate în fond.

Categorii de încheieri

În termen de două zile de la terminarea ședinței de judecată grefierul trebuie să întocmească, pe baza celor consemnate în caietul de note, încheierea de ședință care se atașează la dosar.

Se întocmește o încheiere pentru fiecare termen de judecată, cu excepția termenului la care au loc dezbaterile în fond, deoarece în acest caz în practicaua hotărârii se va consemna ce s-a petrecut la acel termen. Totuși, dacă se amână pronunțarea, se va întocmi încheierea de dezbateri, care va înlocui practicaua hotărârii, și care va face corp comun cu hotărârea.

Lipsa încheierii de dezbateri va atrage nulitatea hotărârii pentru că instanța de control judiciar nu poate să verifice legalitatea compunerii sau constituirii completului de judecată, dacă părțile au fost legal citate, dacă acestea au fost prezente personal la judecată sau prin mandatar, dacă au pus concluzii și ce concluzii au pus etc.

În încheierea de ședință trebuie să se consemneze tot ce s-a petrecut la termenul de judecată. De aceea s-a spus că încheierea este oglinda scrisă a dezbaterii orale.

Încheierile de ședință preced în mod firesc hotărârea finală, astfel că dispozițiile din Codul de procedură civilă (art. 235) le denumește încheieri premergătoare. În literatura juridică de specialitate se distinge între două categorii de încheieri premergătoare:

încheierile preparatorii;

încheierile interlocutorii.

Încheierile preparatorii sunt acelea prin care instanța adoptă unele măsuri în vederea soluționării cauzei, fără ca prin acestea să anticipeze asupra deciziei finale. Încheierile din această categorie se caracterizează prin aceea că ele au menirea de a pregăti doar soluția finală. De asemenea, aceste încheieri se carcterizează și prin aceea că instanța nu este legată de măsurile adoptate prin ele; instanța poate reveni oricând, motivat, asupra măsurilor luate.

Încheierile interlocutorii sunt acelea prin care se adoptă măsuri decisive pentru soarta procesului, fapt ce le conferă și calitatea de a anticipa decizia finală. Asupra acestor încheieri instanța nu mai poate reveni. Cu alte cuvinte, instanța este ținută să ia în considerare constatările făcute prin încheierile interlocutorii; aceste încheieri prejudecă fondul, bucurându-se astfel de trăsăturile caracterisitice autorității lucrului judecat.

Orice dispoziție luată de instanță prin încheiere va fi motivată.

Apreciez însă că judecătorul este ținut să respecte numai o încheiere care cuprinde o soluție legală, întrucât este greu de crezut că intenția legiuitorului a fost să-l oblige pe acesta să pronunțe conștient o hotărâre finală susceptibilă de desființare, numai pentru că este nevoit să respecte o încheiere greșită.

Dacă textul nu ar fi interpretat astfel, înseamnă că, de pildă, dacă la un termen se respinge în mod greșit excepția de tardivitate a apelului, ulterior nu se poate reveni asupra acestei soluții, ci instanța trebuie să judece apelul în fond, știind că recursul va fi admis, hotărârea dată în apel va fi casată, și în fond apelul va fi respins ca tardiv.

De aceea, nu trebuie să se considere că instanța care revine asupra încheierii interlocutorii greșite realizează un control judiciar, pentru că încheierea greșită nu are cum să pregătească dezlegarea pricinii. În cazul în care judecătorul revine în mod arbitral asupra unei încheieri interlocutorii, cu motivarea că este greșită, deși soluția pe care o conține încheierea este corectă, hotărârea dată în aceste condiții va fi desființată, astfel încât judecătorul va fi „penalizat” pentru modul în care a procedat.

Orice dispoziție luată de instanță prin încheiere va fi motivată.

Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul cînd prin ele s-a întrerupt cursul judecății.

Încheierile de ședință trebuie să cuprindă aceleași elemente ca orice hotărâre judecătorească, elemente care vizează practicaua sau partea introductivă, motivele sau considerentele de fapt și de drept și dispozitivul.

Capitolul III. Cercetarea procesului

Scopul și conținutul cercetării procesului

În etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul.

Astfel în vederea realizării acestui scop, instanța de judecată:

va rezolva excepțiile ce se invocă ori pe care la poate ridica din oficiu;

va examina cererile de intervenție formulate de părți sau de terțe persoane;

va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a excepțiilor și a explicațiilor părților, dacă este cazul;

va constata care dintre pretenții sunt recunoscute și care sunt contestate;

la cerere, va dispune, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situații de fapt, în cazul în care aceste măsuri nu au fost luate, în tot sau în parte, potrivit art. 203;

va lua act de renunțarea reclamantului, de achiesarea pârâtului sau de tranzacția părților;

va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii;

va decide în legătură cu orice alte cereri care se pot formula la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate;

va dispune ca părțile să prezinte dovada efectuării verificărilor în registrele de evidență ori publicitate prevăzute de Codul civil sau de legi speciale;

va îndeplini orice alt act de procedură necesar soluționării cauzei, inclusiv verificării în registrele prevăzute de legi speciale.

Asigurarea celerității procesului

În scopul rezolvării cauzei într-un „termen optim și previzibil”, implicând și părțile interesate din acel litigiu, în contextul parteneriatului dintre instanță și părți, potrivit art. 238 C. pr. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul, după ascultarea părților, printr-o încheiere, va estima durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei, această durată putând fi reconsiderată numai pentru motive temeinice.

Efectivitatea și eficacitatea estimării duratei necesare pentru cercetarea procesului sunt, parțial, asigurate și prin dispozițiile art. 552 și urm. C. pr. civ. cu privire la contestația privind tergiversarea procesului, care, deși, între motivele ei, nu prevede și ipoteza nerespectării celor consemnate în încheierea de estimare a duratei cercetării procesului, prin scopul și rezultatul ei are neîndoielnică relevanță și în raport cu dispozițiile art. 238 C. pr. civ.

De asemenea, în același context, sunt relevante prevederile art. 241 C. pr. civ., în sensul cărora judecătorii vor dispune verificarea efectuării procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen; când este cazul, instanța va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri; în afară de aceste măsuri, instanța va putea dispune ca încunoștințarea părților să se facă și telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a înștiințării, dacă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop; dacă încunoștințarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta modalitatea de încunoștințare și obiectul acesteia; dacă este cazul, pentru îndeplinirea acestor îndatoriri, părțile, experții, traducătorii, interpreții, martorii și orice alți participanți la proces pot fi, de asemenea, încunoștințați în formele arătate.

Să mai adăugăm că, potrivit art. 242 C. pr. civ., nou introdus prin legea de punere în aplicare a codului, atunci când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate, dispozițiile art. 189 C. pr. civ. cu privire la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare fiind aplicabile.

Într-un asemenea sistem de conexiuni, dispozițiile art. 238 C. pr. civ. nu riscă să devină simplă retorică.

Alegerea procedurii de administrare a probelor

Tot în această etapă de cercetare a procesului, potrivit art. 239 C. pr. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, judecătorul pune în vedere acestora, dacă sunt reprezentate sau asistate de avocat, că pot să convină ca probele să fie administrate de către avocații lor.

Domeniul de aplicare a procedurii administrării probelor de către avocați este cuprinzător, practic, putându-se recurge la această procedură în cazul tuturor litigiilor, cu excepția doar a celor care privesc starea civilă și capacitatea persoanelor, relațiile de familie, precum și orice alte drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție (art. 366 C. pr. civ.).

În esență, caracteristicile și implicațiile administrării probelor de către avocați ar putea fi considerate următoarele:

Administrarea probelor de către avocați trebuie să aibă ca suport convenția părților în acest sens, produs al consimțământului lor exprimat direct în fața instanței sau prin mandatar cu împuternicire specială ori prin înscris întocmit în fața avocatului, care va certifica semnătura părții și consimțământul acesteia. Întrucât o astfel de „convenție” este o varietate de „contract judiciar”, iar „contractul judiciar” este o varietate de „contract”;

Pot conveni în sensul administrării probelor de către avocați numai acele părți din litigiu care sunt asistate și reprezentate de avocați, iar dacă sunt mai multe părți asistate de către același avocat, fiecare parte trebuie să-și exprime propriul consimțământ;

Constatând valabilitatea consimțământului părților, instanța va proceda îndeplinirea obligațiilor ce îi sunt specifice în etapa cercetării procesului, prevăzute de art. 237 alin. (2) C. pr. civ., între care: rezolvarea excepțiilor ce se invocă ori pe care le poate ridica din oficiu; rezolvarea cererilor de intervenție forțată ori de intervenție voluntară a terțelor persoane în proces; examinarea pretențiilor și a apărărilor, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării și a explicațiilor avocaților; delimitarea pretențiilor la care s-a achiesat de cele rămase contestate; luarea măsurilor asigurătorii etc.;

Încuviințarea dovezilor ce urmează a fi administrate de către avocați se face de instanță. Partea care lipsește nejustificat la termenul de încuviințare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune și administra orice dovadă, cu excepția celei cu înscrisuri, dar va putea participa la administrarea dovezilor de către cealaltă parte și va putea combate aceste dovezi – art. 370 alin. (4) C. pr. civ.;

Instanța va stabili un termen până la care avocații trebuie să administreze dovezile, care nu poate fi însă mai mare de 6 luni. Termenul stabilit poate fi prelungit în ipotezele prevăzute de art. 371 alin. (2) C. pr. civ., dacă: se invocă o excepție sau un incident procedural asupra căruia, potrivit legii, instanța trebuie să se pronunțe, în acest caz, termenul prelungindu-se cu timpul necesar soluționării excepției sau incidentului; a încetat, din orice cauză, contractul de asistență juridică dintre una din părți si avocatul său, în acest caz, termenul prelungindu-se cu cel mult o lună pentru angajarea altui avocat; una dintre părți a decedat, în acest caz, termenul prelungindu-se cu timpul în care procesul este suspendat sau cu termenul acordat părții interesate pentru introducerea în proces a moștenitorilor; în orice alte cazuri în care legea prevede suspendarea procesului, termenul se prelungește cu perioada suspendării, dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 nefiind însă aplicabile;

Avocații trebuie să prezinte instanței un program de administrare a probelor, care, odată încuviințat de instanță, este obligatoriu pentru părți și avocați;

Orice incident ivit în cursul administrării probelor de către avocați, la cererea părții, se rezolvă de către instanță, printr-o încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea celeilalte părți. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul;

Art. 373 C. pr. civ., precizează exigențele formale ce trebuie respectate pentru administrarea fiecărei categorii d probe de către avocați. Ținând seama de condiția juridică a unor probe, instanța însăși trebuie să le asigure sau să le administreze: înfățișarea înscrisului deținut de o autoritate sau de o altă persoană; verificarea înscrisurilor; ascultarea ca martor a minorului sub 14 ani sau a persoanei lipsite de discernământ; cercetarea la fața locului; luarea interogatoriului;

După administrarea probelor încuviințate de instanță, fiecare parte – prin avocatul ei – își redactează concluziile scrise, care se comunică reciproc, precum și, când este cazul, Ministerul Public;

La expirarea termenului stabilit de instanță, avocații părților vor prezenta instanței dosarul cauzei;

Instanța, după caz, dar la aprecierea ei suverană, poate proceda la judecarea în fond a procesului sau, prin încheierea motivată, ea poate dispune readministrarea nemijlocită a tuturor probelor ori a unora dintre probele administrate de avocați.

Părțile, oricum, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 366 și urm. C. pr. civ., pot să convină în sensul administrării probelor de către avocații lor, așa încât, în sensul prevederilor art. 239 C. pr. civ., instanța nu face decât să „atenționeze” părțile despre posibilitatea ce le este conferită, ea neputându-le însă obliga să convină asupra acestei modalități de administrare a probelor.

Locul cercetării procesului

Cercetarea procesului are loc în fața judecătorului, în camera de consiliu, cu citarea părților. Comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul.

Comunicarea se va face în plic închis, la care se alătură dovada de înmânare/procesul-verbal și înștiințarea prevăzută la art. 163 NCPC.

Instanța solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanță, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, și să trimită instanței solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii.

Comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop.

În vederea confirmării, instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace.

Instanța va verifica efectuarea procedurilor de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen și, când este cazul, va lua măsuri de refacere a acestor proceduri, precum și pentru folosirea altor mijloace ce pot asigura înștiințarea părților pentru înfățișarea la termen.

În scopul obținerii datelor și informațiilor necesare realizării procedurii de comunicare a citațiilor, a altor acte de procedură, precum și îndeplinirii oricărei atribuții proprii activității de judecată, instanțele au drept de acces direct la bazele de date electronice sau la alte sisteme de informare deținute de autorități și instituții publice. Acestea au obligația de a lua măsurile necesare în vederea asigurării accesului direct al instanțelor la bazele de date electronice și sistemele de informare deținute.

În căile de atac cercetarea procesului, dacă este necesară, se face în ședință publică.

Stăruința părților în judecată – condiție a finalizării cercetării procesului și a soluționării fondului procesului

Între îndatoririle comune părților, art. 10 alin. (1) C. pr. civ. se referă la obligația acestora de a îndeplini actele de procedură, în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea lui. Cu totul firesc.

Hotărârea este „scopul natural” al oricărui proces. În alte cuvinte, obișnuit, procesul se stinge atunci când hotărârea judecătorească a fost obținută și finalizată. Totuși, uneori, procesul se stinge și pentru că, expres sau tacit, una dintre părți sau amândouă înțeleg să nu mai stăruiască în obținerea hotărârii sau în executarea ei. Cu totul de înțeles această disponibilitate.

Procesul civil este un raport juridic sau, poate mai riguros vorbind, un sistem unitar de raporturi procesuale, din care decurg drepturi și obligații pentru subiectele lui, inclusiv dreptul de a dispune de „soarta” procesului.

În ce măsură – pe temeiul disponibilității – una dintre părți sau amândouă pot dispune de „soarta” procesului? Răspunsul poate fi diferit. În orice caz, el este dependent de câteva premise, legale și teoretice:

Disponibilitatea – ca prerogativă legală – nu se poate manifesta altfel decât în limitele legii. (De exemplu, legea interzice tranzacția în legătură cu anumite procese sau cereri);

Libertatea de decizie a părților în procesul civil este dependentă și de sistemul teoretic acreditat cu privire la natura raportului procesual și subiectele acestui raport, și anume:

Dacă raportul procesual este de „drept public”, limitele dispoziției părților asupra procesului sunt considerabil restrânse; dacă raportul procesual este de „drept privat”, posibilitatea părților de a dispune este practic neîngrădită.

Sistemul procesual românesc actual rezultă a fi o combinație între cel francez și cel germanic – între cel atașat dreptului privat și cel atașat dreptului public, așa încât libertatea de dispoziție a părților în procesul civil comportă unele îngrădiri. Mai ales, ținând seama de rolul activ al instanței și de posibilitatea acesteia de a se opune față de unele dintre actele de dispoziție ale părților;

Cât privește subiectele raportului procesual, pot fi avute în vedere trei sisteme: sistemul potrivit căruia în acest raport participă ca subiecte numai părțile; sistemul care acreditează ideea că sunt subiecte ale raportului procesual reclamantul și statul, care, prin autoritățile lui judecătorești, este solicitat să ocrotească dreptul celui care l-a sesizat, cerându-i satisfacerea cererii în justiție; în fine, sistemul potrivit căruia subiectele raportului procesual sunt părțile și statul, prin autoritatea sa jurisdicțională.

Acest ultim sistem caracterizează dreptul procesual civil românesc actual. Așa fiind, drepturile și îndatoririle procesuale ale instanței – ca segment al statului – pot, uneori, să semnifice îngrădiri ale drepturilor procesuale specifice părților.

Cum se poate constata, sub aspectul ambelor premise, actualmente, părțile procesului nu dispun de o „libertate suverană”. Poate fi deci vorba de un gen de „curatelă judiciară”, care, exercitată în condițiile legii sau în limite rezonabile, nu numai că nu stânjenește supărător liberalismul părților, ci chiar îl ocrotește, punându-l la adăpost de eventuale consecințe potrivnice sensului său.

Circumstanțele care pot să împiedice finalizarea acțiunii, în pofida diversității lor, pot fi totuși grupate în câteva categorii:

Unele dintre aceste circumstanțe au semnificația de „cauze principale”, intrinseci judecății (renunțarea la judecată, perimarea). Esențial, în aceste ipoteze, rămâne faptul că partea va putea începe un nou proces;

Alte circumstanțe au semnificația de „cauze secundare” sau „accesorii”, în sensul că, dispărând litigiul, pe cale de consecință dispare și acțiunea prin care s-a realizat „legarea instanței” (renunțarea la dreptul dedus judecății, tranzacția, decesul uneia dintre părți, dacă acțiunea nu este transmisibilă, concilierea părților). Dacă s-au ivit asemenea circumstanțe, partea nu va putea începe un nou proces.

Potrivit cu sursa sau fundamentul respectivelor circumstanțe:

Unele au ca fundament exclusiv voința părților, care, unilateral sau de comun acord, decid să pună capăt litigiului (renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul dedus judecății, tranzacția, concilierea părților);

Altele au ca fundament dispozițiile legii, care fixează cauzele, condițiile și efectele stingerii judecății (perimarea, decesul uneia dintre părți, dacă acțiunea nu este transmisibilă).

Indiferent însă de circumstanțe și de sursele acestora, instanța trebuie să dea o hotărâre (încheiere, hotărâre de expedient, sentință, decizie) prin care să se desesizeze.

Sintetizând elementele definitorii ale propriei concepții – presupunând că legiuitorul a avut o „concepție”, precum și împrejurările care pun capăt procesului, art. 243 C. pr. civ. le exprimă astfel: „în cazul în care, în cursul cercetării procesului, reclamantul renunță la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părților sau sunt admise cereri ori excepții care pun capăt procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în camera de consiliu sau în ședință publică, judecătorul se va pronunța asupra cauzei prin hotărâre”.

Articolul menționat reia, parțial, prevederile art. 9 alin. (3) C. pr. civ., cu privire la diversele aspecte ale dreptului de dispoziție al părților în procesul civil numai că, spre deosebire de textul acelui articol, nu se referă decât la unele ipoteze, celelalte urmând a se înțelege prin locuțiunea „admiterea unor cereri sau excepții, care pun capăt în întregime procesului”.

Pot fi avute în vedere: admiterea excepției de necompetență generală a instanței sesizate, admiterea excepției privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, admiterea excepției prescripției extinctive, admiterea excepției autorității lucrului judecat, admiterea cererii sau a excepției privind constatarea perimării judecății, achiesarea în întregime la pretențiile reclamantului, decesul părții, în cazul drepturilor și al acțiunilor netransmisibile, dar și alte ipoteze.

Terminarea cercetării procesului

Finalizarea fazei „cercetării procesului” este consemnată de judecător printr-o „încheiere”, dacă el se consideră „lămurit”, încheiere prin care, de regulă, se fixează și termenul pentru dezbaterea fondului procesului, „în ședință publică”.

Părțile pot fi însă de acord ca dezbaterea fondului procesului să se facă, „în camera de consiliu”, în aceeași zi sau la un alt termen. Acordul părților în acest sens nu poate fi considerat obligatoriu pentru judecător, mai ales că – așa cum precizează art. 244 alin. (2) C. pr. civ. -, pentru dezbaterea fondului procesului, judecătorul „pune în vedere” părților – formularea pare a fi imperativă, deși ea nu trebuie tratată ca atare – să redacteze note privind susținerile lor și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului, fără însă ca astfel să se aducă atingere dreptului lor de a formula concluzii orale.

Solicitarea notelor scrise și depunerea lor mai înainte de dezbaterea fondului nu sunt anodine și ele ar trebui să fie impuse, ori de câte ori este posibil, astfel asigurându-se și în faza dezbaterii fondului realizarea în plenitudine a dreptului la apărare și, complement natural al acestuia, a dreptului la contradictorialitate.

Cererea de judecare în lipsă, fără o altă precizare, prezumă că partea a fost de acord ca dezbaterea fondului procesului să aibă loc în camera de consiliu.

Fie, deși abaterea de la principiul convențional și constituțional al publicității n-ar trebui să se realizeze prin prezumții, dar, în niciun caz, în situația arătată, nu se poate prezuma și faptul că partea a renunțat astfel la dreptul ei de a depune concluzii scrise până la termenul fixat de instanță pentru dezbaterea fondului.

Prevederile art. 244 alin. (2) C. pr. civ. cu privire la concluziile scrise și orale ale părților, deși laconice și aparent lipsite de implicații, sunt susceptibile de o abordare mai profundă și mai nuanțată, îndeosebi prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, cu privire la „dreptul la un proces echitabil” și, în context, mai concret, al dreptului la apărare și al „egalității armelor”.

Marcând, prin încheiere, „terminarea cercetării procesului” – în sensul art. 244 C. pr. civ., judecătorul fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică. El va pune în vedere părților să redacteze note privind susținerile lor – cerință nouă, esențială și bine venită pentru a facilita cristalizarea poziției părților și a argumentelor de fapt și de drept ale acestora – și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru dezbaterea fondului – cerință nouă și indeniabilă pentru a asigura efectivitatea dezbaterilor contradictorii și a dreptului la apărare, fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula, în cele din urmă, concluzii orale.

Astfel structurând pregătirea și formularea concluziilor în fond, și în această etapă, prin angajarea „duelului judiciar”, se asigură „egalitatea armelor”, contradictorialitatea și dreptul la apărare. Implicând aceleași exigențe, părțile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeași zi sau la un alt termen.

Prevederile art. 244 alin. (1)-(3) C. pr. civ., paradoxal, pe de o parte, uneori, recompun publicitatea dezbaterilor în fond, dar, pe de alta, alteori, pe temeiul principiului disponibilității, publicitatea este suprimată până la capăt.

Dacă președintele, respectiv judecătorul, consideră necesar, poate da cuvântul de mai multe ori. Contradictorialitatea în dezbateri nu implică un perpetuum mobile între afirmații și replici; ea trebuie să se circumscrie în spațiul acelor elemente de fapt și de drept care sunt de natură să influențeze soluționarea în fond a litigiului. Restul s-ar putea să nu fie nici măcar retorică, ci logoree penibilă și nevrozantă.

Potrivit art. 394 alin. (2) C. pr. civ., „la încheierea dezbaterilor”, instanța va putea solicita părții depunerea unor „completări” la notele întocmite potrivit art. 244 C. pr. civ.; dar ele vor putea fi depuse și la inițiativa părților. în aceste condiții, considerăm că poate fi pusă în discuție „egalitatea armelor”.

Astfel cum preciza Curtea Europeană, fiecare parte din proces trebuie să aibă nu numai posibilitatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua cunoștință și de a discuta orice probă sau orice „concluzie” prezentată judecătorului în scopul de a-i influența decizia.

Din aceste motive, instituția „completărilor scrise” cred că trebuie valorizată nuanțat, după caz:

Dacă prin acestea sunt aduse în atenția instanței elemente de fapt sau de drept care n-au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii și nici nu au incidență sau influență asupra soluției în fond, instanța este datoare să le înlăture cu această motivare;

Dacă prin ele sunt aduse în atenția instanței noi elemente de fapt sau de drept, incidente litigiului și putând înrâuri soluția instanței, făcând aplicarea, prin extrapolare, admisibilă, a prevederilor art. 400 C. pr. civ., instanța este datoare să repună cauza pe rol, pentru a da posibilitatea celeilalte părți să le discute și, eventual, să le contra – argumenteze.

S-ar putea eventual spune că partea va putea discuta noile elemente determinante de fapt și de drept în cadrul căii de atac. Soluția n-ar putea fi primită:

Partea ar fi obligată să suporte consecințele conduitei procesuale culpabile a celeilalte părți;

Hotărârea instanței ar fi ab initio nulă pentru nerespectarea contradictorialității și a dreptului la apărare;

Partea ar fi obligată, după caz, să exercite apelul, aderarea la apel sau recursul;

Ea ar urma să discute noile elemente cuprinse în completările scrise direct în calea de atac, fiind astfel privată abuziv de un grad de jurisdicție.

Capitolul IV. Dezbaterea în fond a procesului

Chestiuni preliminarii și prealabile dezbaterii în fond

Dezbaterea în fond a litigiului poartă asupra împrejurărilor de fapt și asupra temeiurilor de drept, invocate de părți în cererile lor, sau, după caz, ridicate de către instanță din oficiu.

Înainte însă de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din oficiu sau la solicitarea părților, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului.

De asemenea, tot în această etapă procesuală, instanța poate proceda la completarea ori la refacerea unor probe, în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri.

Deschiderea, continuarea și închiderea dezbaterilor în fond

Elementele acestor momente procesuale sunt determinate prin prevederile art. 392-394 C. pr. civ.

Dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu mai sunt alte incidente de soluționat, președintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul părților, în ordinea prevăzută de art. 216 C. pr. civ., pentru ca fiecare să își susțină cererile și apărările formulate în proces.

Dezbaterile începute vor fi continuate la același termen până la închiderea lor, cu excepția cazului în care, pentru motive temeinice, sunt lăsate în continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor.

Când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, președintele închide dezbaterile. Dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244 alin. (2) C. pr. civ. Părțile pot depune aceste completări și în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanță.

După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă.

Concluziile orale și concluziile scrise ale părților

Câteva dintre textele legii de procedură civilă în legătură cu concluziile părților, deși laconice și, aparent, lipsite de implicații, credem că sunt susceptibile de o abordare mai largă și mai nuanțată, îndeosebi prin luarea în considerare a dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, cu privire la „dreptul la un proces echitabil” și, în context, mai concret, al „egalității armelor”.

Marcând deschiderea dezbaterilor, președintele completului, respectiv judecătorul, va da cuvântul părților pentru a-și formula susținerile, argumentele și, dacă este cazul, concluziile, logic, mai întâi reclamantului și apoi pârâtului – art. 392 și art. 216 C. pr. civ. Prin angajarea „duelului judiciar” se asigură „egalitatea armelor”, contradictorialitatea și dreptul la apărare. Acest „protocol” în ordinea dezbaterilor este urmat și cu ocazia abordării în fond a litigiului.

Dacă președintele, respectiv judecătorul, consideră necesar, poate da cuvântul părților de mai multe ori. O primă precizare: contradictorialitatea în dezbateri nu implică un perpetuum mobile între afirmații și replici; ea trebuie să se circumscrie în spațiul acelor elemente de fapt și de drept care sunt de natură să influențeze soluționarea în fond a litigiului. Restul s-ar putea să nu fie nici măcar retorică, ci logoree penibilă, nevrozantă și, bineînțeles, inutilă.

„Concluziile scrise” implică alte câteva precizări.

Din cuprinsul prevederilor art. 244 alin. (2) C. pr. civ. rezultă că părțile sunt obligate să depună „concluzii scrise”: „Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părților să redacteze note privind susținerile lor și să le depună la dosar”, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului în ședință publică, „fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale”.

Dar mai rezultă, de asemenea, că depunerea „concluziilor scrise” sau a „notelor” este anterioară concluziilor orale și circumscrisă, printr-un termen util de informare mutuală, în vederea pregătirii apărării de către fiecare parte. în aceste condiții, în raport cu reglementarea anterioară, anacronică, nu s-ar mai putea pune în discuție eventuala surprindere a adversarului, inegalitatea de arme și de mijloace procesuale ori efectivitatea și utilitatea dreptului la apărare în raport cu cele susținute de adversar prin concluzii scrise.

Totuși, problema în discuție nu este cu totul înlăturată, întrucât, potrivit art. 394 alin. (2) C. pr. civ., la solicitarea instanței sau din proprie inițiativă, părțile pot depune „completări” la „notele” întocmite anterior; or, tocmai aceste „completări” pot resuscita inegalitatea de arme, lipsa contradictorialității, ineficacitatea dreptului la apărare și, în cele din urmă, inechitatea.

Așa fiind, considerăm că respectivele „completări” trebuie valorizate nuanțat, după caz: dacă prin „completările” făcute sunt aduse în atenția instanței elemente de fapt sau de drept care n-au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii și nici nu au incidență sau influență asupra soluției în fond, instanța este datoare să le înlăture cu această motivare; dacă prin „completări” sunt aduse în atenția instanței noi elemente de fapt sau de drept, incidente litigiului și putând înrâuri soluția instanței, făcând aplicarea, prin extrapolare, admisibilă, a prevederilor art. 400 C. pr. civ., instanța este datoare să repună cauza pe rol, cu citarea părților, pentru a da posibilitatea celeilalte părți să le discute și, eventual, să le contraargumenteze

O problemă însă, poate mai complexă, derivă din concluziile procurorului, atunci când acesta participă la proces ca „parte alăturată”. Potrivit art. 216 alin. (2) teza a doua C. pr. civ., reprezentantul Ministerului Public va vorbi cel din urmă, afară de cazul când a pornit acțiunea. După părerea mea, textul art. 216 alin. (2) C. pr. civ. pare elementar.

Totuși, el pune în discuție dreptul părților la dezbateri contradictorii și dreptul lor la apărare. Nicio dispoziție din actuala reglementare nu are în vedere modalitatea în care, în raport cu concluziile reprezentantului Ministerului Public, se asigură dreptul părților la dezbateri contradictorii și dreptul lor la apărare, mai ales în considerarea faptului că, prin concluziile sale, procurorul poate oferi instanței un alt mod de abordare în soluționarea litigiului decât cel prefigurat de părți prin concluziile lor ori chiar să combată susținerile părților ori ale uneia dintre ele.

În lipsa unei soluții legale exprese, care ar fi fost necesară, considerăm că ar fi posibile câteva soluții, unele aprioric refutabile, altele admisibile: fie – contrar celor prevăzute de art. 216 alin. (2) C. pr. civ. – procurorul să-și prezinte concluziile orale înainte de cele ale părților, ceea ce, bineînțeles, ar reprezenta o abatere pretoriană de la dispozițiile legii, așadar greu admisibilă, mai ales într-o interpretare dogmatică, strict exegetică, de lege lata a prevederilor legale; fie părțile să-și „completeze” notele inițiale, făcând referire la concluziile procurorului, cu neajunsurile deja semnalate în legătură cu această procedură; fie obligarea procurorului – precum a „părților” – să depună concluzii scrise, în condițiile prevăzute de art. 244 alin. (2) C. pr. civ., ei însuși fiind „parte” alăturată în proces; fie să se facă aplicarea prevederilor art. 216 alin. (3) C. pr. civ., precum și a jurisprudenței Curții Europene, dând din nou cuvântul părților, în aceeași ordine, după concluziile procurorului. Aceste din urmă două soluții, complementare de altfel, credem că sunt admisibile, necesare și de preferat.

Capitolul V. Deliberarea asupra hotărârii și pronunțarea hotărârii

Deliberarea asupra hotărârii

Hotărârea constituie momentul esențial al judecății, ea fiind în același timp scopul și deznodământul acesteia: ea este scopul judecății, pentru că activitatea procesuală a părților, îndeosebi a reclamantului, este destinată obținerii hotărârii; ea este deznodământul judecății, pentru că hotărârea pune capăt acesteia, fiind cauza obișnuită de stingere a ei. Adoptarea hotărârii poate fi descompusă în trei momente: deliberarea, redactarea și pronunțarea.

„Deliberarea” are ca obiect statuarea „soluției litigiului”. Astfel cum precizează art. 397 alin. (1) C. pr. civ., „instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății”. Articolul 395 C. pr. civ. stabilește, aproape minuțios și metodic, procedura deliberării, putând reține, în esență, următoarele:

După închiderea dezbaterilor, „completul de judecată” deliberează asupra hotărârii ce urmează să pronunțe. Sintagma „complet de judecată” trebuie înțeleasă prin luarea în considerare și a prevederilor alin. (2) de la același articol, care aduce precizarea că la deliberare iau parte „numai membrii completului în fața cărora au avut loc dezbaterile”. Dar care „dezbateri”? Toate dezbaterile din acel proces sau numai dezbaterile în fond? Din păcate, textul însuși este enigmatic, rămânând să-l descifrăm prin referire la alte prevederi. Din cuprinsul prevederilor art. 19 C. pr. civ. rezultă că principiul continuității, raportat la întreaga durată a procesului, este un deziderat, dar, ne grăbim să adăugăm, că el este inflexibil prin raportare la perioada dintre concluziile în fond și deliberare, altminteri principiul însuși nemaiavând nicio noimă. Concluzia rezultă fără dubii, mai ales din prevederile art. 214 alin. (3) C. pr. civ., în sensul cărora, dacă se procedează la înlocuirea unui membru al completului de judecată după ce părților li s-a dat cuvântul în fond, „cauza se repune pe rol”;

În lipsa unor precizări în cuprinsul art. 395 C. pr. civ., cu privire la vreun mod de deliberare, putem admite că sunt posibile trei asemenea moduri: deliberarea de îndată, dar tot secretă, în chiar ședința de judecată, după marcarea închiderii dezbaterilor în fond, modalitate nerecomandabilă, dar admisibilă; deliberarea de îndată, însă în camera de consiliu, modalitatea cea mai frecventă și cea mai oportună pentru asigurarea secretului deliberării; deliberarea la un alt termen, fixat de instanță, dar „care nu poate depăși” 15 zile de la data închiderii dezbaterilor în fond.

Această ultimă formă de deliberare, prevăzută de art. 396 C. pr. civ., implică câteva exigențe: amânarea pronunțării ar trebui să se facă numai „în cazuri justificate”, dar care, bineînțeles, rămân la aprecierea suverană și adeseori arbitrară a instanței; președintele completului sau, după caz, judecătorul, trebuie să anunțe termenul la care a fost amânată pronunțarea, dispoziție esențială în cazul în care termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la pronunțarea hotărârii.

Odată cu anunțarea termenului la care a fost amânată pronunțarea, președintele completului poate stabili „că pronunțarea hotărârii se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței;

La deliberare trebuie să participe, fără nicio excepție, toți membrii completului și numai membrii completului care au fost de față la punerea concluziilor în fond. De altfel, modalitatea concertării opiniilor presupune, în mod necesar, participarea tuturor judecătorilor la deliberare;

Deliberarea trebuie să se facă în secret, fiind excluși de la deliberare orice alți judecători și, în general, orice alte persoane. Prin secretul deliberării nu numai că se asigură intimitatea reflecției judecătorilor, independența și imparțialitatea lor, dar și credibilitatea justiției.

Nerespectarea acestei exigențe nu este sancționată expressis verbis cu nulitatea hotărârii, dar posibilitatea intervenției acestei sancțiuni nu poate fi pusă în discuție.

Mai întâi, este necesară și utilă observația de principiu că ipotezele de nulitate a hotărârii nu trebuie să fie înșiruite în lege in terminis și limitativ sau exhaustiv, ele putând rezulta și din interpretarea și aplicarea regulilor fundamentale ale procesului civil, iar secretul deliberării constituie o asemenea regulă; apoi, sancțiunea nulității s-ar putea întemeia pe dispozițiile art. 176 pct. 6 C. pr. civ., în sensul cărora nulitatea necondiționată a actului de procedură poate interveni și atunci când nu s-au respectat alte „exigențe legale extrinseci” acesteia, dacă legea nu prevede altfel;

Președintele solicită opinia fiecărui judecător în parte, dator să se pronunțe, începând cu cel mai nou în funcție, el însuși pronunțându-se cel din urmă;

Pentru a se evita riscul partajării voturilor, majoritatea se realizează printr-un număr impar de judecători, bineînțeles, în cazul completurilor de judecată.

Adoptarea hotărârii

Așadar, hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată. Pentru a înlesni concertarea opiniilor, art. 398 alin. (2) C. pr. civ. prevede că judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult sunt datori „să se unească într-o singură opinie”. Dacă, totuși, majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte – art. 398 alin. (3) C. pr. civ.

Potrivit art. 399 alin. (1) C. pr. civ., divergența se judecă în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen „care nu poate depăși” 20 de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. în pricinile considerate urgente, acest termen „nu poate fi” mai mare de 7 zile. Dezbaterile vor fi reluate asupra punctelor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.

Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergență. "Dacă, după judecarea divergenței, vor fi mai mult de două păreri, judecătorii ale căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură părere. Judecătorii pot reveni asupra părerii lor, care a provocat divergența.

Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei.

În cadrul deliberării, judecătorii trebuie să se pronunțe în unanimitate sau cu majoritate asupra tuturor cererilor discutate în contradictoriu în procesul civil și, bineînțeles, potrivit legii, asupra acelor chestiuni litigioase, având caracterul unor cereri accesorii obiective, pe care trebuie să le rezolve din oficiu.

Dacă există divergențe între judecători, opiniile trebuie să fie totdeauna motivate, "inainte de judecarea divergenței, afară de cazul când judecata se face chiar în ziua când s-a ivit divergența.

Din cuprinsul prevederilor art, 399 alin. (4) C. pr. civ. rezultă nu numai că jdecătorii pot reveni în completul de divergență, dar și că ei pot reveni doar asupra părerii care a provocat divergența, nu însă și asupra punctelor pentru care nu s-a ivit nicio divergență.

Procedându-se, în condițiile art. 399 C. pr. civ., la o nouă judecată în complet de divergență, astfel cum rezultă din economia prevederilor legale în materie, în fața instanței de divergență nu se pot discuta decât punctele care au declanșat divergența. S-ar nesocoti însă principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare dacă nu s-ar da cuvântul părților pentru a discuta punctele divergente.

La aceste puncte divergente părțile nu pot renunța, întrucât astfel s-ar modifica cadrul inițial al litigiului, și ele nici nu pot conveni să se judece din nou asupra întregului litigiu.

Atunci când divergența privește însuși fondul litigiului – respectiv, cum se menționează acum, „soluția ce trebuie dată întregii cauze” opiniile din mai vechea jurisprudență au fost împărțite, în sensul că:

Părțile au dreptul de a discuta înaintea completului de divergență fondul litigiului în întregul lui și, precum judecătorii care pot reveni asupra părerii lor până la momentul pronunțării hotărârii, tot astfel și părțile pot să-și modifice concluziile puse înainte de a se ivi divergența, prezentând chiar noi mijloace de apărare;

Completul de divergență având un rol mărginit, înaintea lui nu pot fi propuse noi probe, nu pot fi invocate motive noi și nu pot fi făcute alte cereri decât cele făcute înainte de a se ivi divergența.

În ceea ce mă privește, pentru prima soluție argumentez următoarele idei:

Articolul 398 alin. (3) C. pr. civ. spune că „procesul se judecă” în complet de divergență, ceea ce înseamnă că dreptul părților în acest „proces” vizează fondul litigiului în întregul lui, nu doar o parte a acestuia;

Dacă însuși completul de divergență nu procedează la o nouă judecată în fond, atunci, după judecata punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea lor va putea „continua judecarea cauzei” – art. 399 alin. (5) C. pr. civ.;

Atunci când divergența privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după rezolvarea chestiunilor divergente, judecata este finalizată de completul care a judecat înainte de ivirea divergenței. Măcar din motivele arătate, soluția ni se pare mai aproape de exigențele unui proces echitabil.

Atunci când nu există divergență între membrii completului de judecată, acesta poate decide, după caz, respingerea cererii, admiterea ei, admiterea în parte sau, în situații speciale, anularea, perimarea ori închiderea dosarului.

Minuta

În lipsa unei alte formule de exprimare, art. 401 C. pr. civ. păstrează termenul „minută", impropriu, pentru a semnifica, de fapt, textul originar al dispozitivului hotărârii adoptate. După ce a fost luată hotărârea – arată art. 401 alin. (1) C. pr. civ. – se va întocmi de îndată o minută, care va cuprinde soluția și în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în minoritate. „Minuta” obiectivează, așadar, rezultatul deliberării.

Textul art. 401 alin. (1) C. pr. civ. se referă la „soluția” adoptată prin hotărâre. Așadar, pe de o parte, nu sunt necesare niciun fel de referiri la concluziile părților ori la motivele de fapt și de drept care au condus judecătorii la soluția adoptată, dar, pe de alta, minuta trebuie să cuprindă rezolvarea tuturor cererilor și, eventual, ale incidentelor unite cu fondul.

Din contextul prevederilor art. 401 alin. (2) C. pr. civ. rezultă nu numai că minuta trebuie semnată de judecători și, dacă este cazul, de magistratul-asistent, dar și că ea trebuie semnată de judecătorii care au participat la dezbaterea în fond a litigiului și la deliberare, ei confirmând astfel existența hotărârii și autenticitatea ei.

Altminteri, operează sancțiunea nulității hotărârii. Sub aceeași sancțiune, minuta trebuie semnată de către judecători și, după caz, de magistratul-asistent, pe fiecare pagină, după care se va consemna într-un registru special, ținut la grefa instanței.

Acest registru se numește „condica de ședință”. Conform art. 105 alin. (1) teza a II-a din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, transcrierea minutei, integral sau în extras, în condica ședințelor de judecată se face de președintele completului ori de un alt judecător, membru al acestuia.

Odată elaborată și semnată minuta, logic este să se considere că judecătorii nu mai pot reveni asupra soluției, ei dezînvestindu-se de acel proces, pronunțarea în ședință publică a minutei fiind o formalitate ulterioară tranșării litigiului prin semnarea hotărârii adoptate. Soluția își găsește justificare și prin mai noile dispoziții ale art. 396 alin. (2) C. pr. civ., care se referă la „pronunțarea” hotărârii prin „punerea ei la dispoziție” .

Judecătorul care a luat parte la judecată este îndreptățit și obligat să se pronunțe, chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanței, exceptând următoarele două situații:

Dacă i-a încetat calitatea de judecător;

Dacă a fost suspendat din funcția de judecător. în asemenea situații – potrivit art. 395 alin. (3) in fine C. pr. civ. – procesul se repune pe rol, cu citarea părților, pentru ca acestea să pună din nou concluzii în fața completului de judecată legal constituit.

Reluarea minutei în dispozitivul hotărârii elaborate ulterior presupune, firește, semnarea acelui dispozitiv de aceiași judecători.

Atunci când s-a decis cu majoritate, nesemnarea opiniei minoritare nu poate pune în discuție validitatea hotărârii, aceasta fiind adoptată valabil.

Minuta trebuie să corespundă întocmai rezultatului deliberării, numai astfel ea fiind concludentă sub aspectul regularității formale a deliberării, al pretențiilor ce au făcut obiectul deliberării, al modului de soluționare a acestor pretenții și al calității celor care le-au soluționat. Dispozitivul hotărârii trebuie să fie în concordanță cu minuta.

Pronunțarea hotărârii

Sub rezerva, discutabilă, a celor prevăzute de art. 396 alin. (2) C. pr. civ. – „pronunțarea” hotărârii prin „punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei” minuta se pronunță în ședință publică de către președinte sau de către un judecător, membru al completului, care va citi minuta, indicând și calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii, chiar în lipsa părților. Pronunțarea se face la locul unde s-au desfășurat dezbaterile.

Potrivit art. 105 alin. (3) din Regulament, numerele de hotărâre se dau în ordinea înscrierii lor în condica de ședință. Numerele de hotărâre sunt date de grefierul-șef al instanșei care ține la zi registrul de evidență a redactării hotărârilor.

Data hotărârii este aceea la care minuta este pronunțată.

Îndeplinirea formalității de prezentare a minutei în ședință publică poate rezulta din orice elemente ale hotărârii , dar, urmând prevederile art. 403 și ale art. 425 alin. (3) C. pr. civ., rezultă că este necesară mențiunea cu privire la pronunțarea hotărârii în ședință publică.

După pronunțarea în ședință publică, în partea de jos a minutei, se va face mențiune despre declararea orală a apelului sau a recursului ori despre renunțarea părții la calea de atac.

Firește, hotărârea se redactează de judecătorul care a soluționat procesul.

Când „completul” a fost compus din „mai mulți judecători”, cum precizează art. 426 alin. (1) C. pr. civ., președintele îl va putea desemna pe unul dintre aceștia să redacteze hotărârea, bineînțeles, nu pe judecătorul care are o opinie disidentă sau concurentă. Președintele îl va putea desemna să redacteze hotărârea chiar pe unul dintre asistenții judiciari, dacă a făcut parte din completul de judecată. Hotărârea va fi însă controlată de completul de judecată și ea devine, prin semnare, opera colectivă a acestuia.

În condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Potrivit art. 109 și 110 din Regulament:

a doua zi după pronunțarea hotărârilor, grefierii sunt obligați să prezinte dosarele soluționate și cele în care judecata a fost suspendată grefierului-șef, iar la curțile de apel, tribunale și tribunale specializate și persoanei cu atribuții pe linie statistică spre a fi înregistrate în registrul de evidență a redactării hotărârilor, în situațiile statistice, precum și în celelalte evidențe;

cel mai târziu a patra zi după pronunțare, grefierul de ședință va preda dosarele judecătorilor, în vederea motivării hotărârilor, după ce, în prealabil, a întocmit partea introductivă a acestora.

În condițiile art. 110 alin. (3) din Regulament, hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului.

Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință.

Când motivarea hotărârii nu se poate face până la data pronunțării, ea se va face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare – art. 426 alin. (5) C. pr. civ.

Opinia separată, precum și opinia concurentă se redactează și se semnează în același termen.

Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, din care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre „conservare” la dosarul de hotărâri al instanței.

Renunțarea la calea de atac în fața primei instanțe

„Partea prezentă la pronunțarea hotărârii poate renunța, în condițiile legii, la calea de atac, făcându-se mențiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de președinte și de grefier. Renunțarea se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin „prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta” ori prin înscris autentic, atâta timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, – art. 404 alin. (2) C. pr. civ.

„Renunțarea” la calea de atac, reglementată de art. 404 C. pr. civ., este identică sau similară, sub unele aspecte, cu „achiesarea” la hotărâre, reglementată de art. 463 și 464 C. pr. civ., cele două instituții putând chiar antrena unele ambiguități.

Sub aspectul identității sau al similarității mi se par relevante cel puțin următoarele: ambele au același obiect – calea de atac împotriva unei hotărâri determinate; amândouă pot fi făcute după cunoașterea hotărârii, altfel, renunțarea anticipată la calea de atac sau achiesarea anticipată la viitoarea hotărâre semnificând abandonarea unei părți din capacitatea procesuală de exercițiu, ceea ce este inadmisibil; ambele pot fi puse în operă și după declararea căii de atac [art. 404 alin. (2) și art. 463 alin. (1) C. pr. civ.]; atât renunțarea, cât și achiesarea pot fi făcute expres, prin declarație verbală în fața instanței sau prin înscris autentic; mutatis mutandis, dispozițiile art. 404 C. pr. civ., din materia renunțării, sunt aplicabile și în materia achiesării [art. 463 alin. (3) C. pr. civ.]; efectele amândurora sunt esențialmente identice – hotărârea devine definitivă, cu toate consecințele pe care le antrenează acest atribut al hotărârii.

Totuși, sunt relevante și unele deosebiri: „renunțarea” se face în fața primei instanțe [art. 404 alin. (1) C. pr. civ.], „achiesarea”, în principiu, dacă facem abstracție de ambiguitățile semnalate, se face în fața instanței învestite sau care putea să fie învestită prin exercitarea căii de atac [art. 463 alin. (1) C. pr. civ.]; „renunțarea” este totdeauna și sub toate aspectele necondiționată, „achiesarea” poate fi și condiționată, situație în care ea își produce efectele numai dacă este acceptată expres de partea adversă [art. 463 alin. (2) C. pr. civ.]; „renunțarea” nu poate fi decât expresă – neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege neputând fi considerată o „renunțare” tacită, prin definiție, „renunțarea” presupunând o manifestare de voință în acest sens -, „achiesarea” poate fi și tacită, dedusă din acte sau fapte procesuale neîndoielnice [art. 464 alin. (2) C. pr. civ.]; „renunțarea” nu poate fi decât totală, pe când „achiesarea” poate fi și parțială [art. 464 alin. (4) C. pr. civ.].

„Renunțarea” este manifestarea de voință, unilaterală și voluntară, a uneia dintre părțile litigiului – de regulă însă, a părții care a pierdut procesul – de a se conforma celor hotărâte de instanță. Partea renunță nu numai la exercitarea căilor ordinare de atac ori la continuarea acestora, dar și la cele extraordinare, de care ea ar fi putut dispune.

Hotărârea își va produce efectele atât în privința cererii principale, cât și a celor accesorii, dar în orice caz numai în limitele a ceea ce s-a statuat. Renunțarea la hotărâre nu este o cauză de stingere a judecății, sub titlu principal, ea intervenind după judecată. Hotărârea își consolidează astfel, în principiu definitiv, autoritatea lucrului judecat.

Renunțarea presupune exprimarea, expresă, a voinței de a renunța. În orice caz, renunțarea nu poate fi dedusă din prezumții. Dovada renunțării se va face prin procesul-verbal semnat de președinte și de grefier.

Condițiile renunțării sunt, în esență, următoarele:

Voința de a renunța. Aceasta se obiectivează ca act voluntar, unilateral, independent de orice acceptare din partea celeilalte părți. Această voință nu se prezumă; cu alte cuvinte, ea nu poate fi dedusă dintr-o anumită atitudine sau dintr-un anumit comportament. Voința trebuie să se manifeste expres. Precum în cazul tuturor celorlalte acte juridice, voința trebuie să fie neviciată; deci nu realizată prin eroare, în urma dolului sau a constrângerii. Voința de a achiesa este personală și în principiu irevocabilă;

Cel care renunță trebuie să aibă capacitatea sau puterea de a dispune de un drept, în sensul abandonării lui. Așadar, autorul renunțării trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu ori să fi obținut încuviințarea prealabilă pentru a putea renunța, dacă el are numai capacitatea de exercițiu restrânsă. în cazul unei renunțări prin reprezentant legal sau prin mandatar, acesta trebuie să aibă, după caz, încuviințare prealabilă sau împuternicire specială;

În principiu, renunțarea este posibilă în toate litigiile de interes privat, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. Dar când litigiul interesează și ordinea publică? Opiniile – ca și soluțiile – au fost diferite:

Renunțarea la calea de atac sau, într-un sens mai larg, pentru a ne păstra în circumstanțele opiniilor, „achiesarea” la hotărâre ar fi posibilă și într-o asemenea situație, întrucât: prin renunțare sau achiesare, partea confirmă ceea ce instanța a stabilit prin hotărârea ei – inclusiv după verificarea exigențelor tuturor normelor imperative, de ordine publică -, iar nu ceea ce ea și-ar fi dorit; oricum, partea poate „achiesa” la hotărâre prin neexercitarea căii de atac în termenul prevăzut de lege;

Într-o asemenea situație, „achiesarea” la hotărâre n-ar fi posibilă, întrucât: prin achiesare s-ar conferi putere de lucru judecat hotărârii date, înainte de expirarea termenului pentru atacarea ei; dacă legea a interzis părților să stabilească ele însele o anumită situație juridică, înainte de pronunțarea hotărârii, atunci n-o pot face nici după ce hotărârea a fost dată.

În ceea ce mă privește, pe baza argumentelor arătate, dar și în ambianța unui mai accentuat liberalism procesual, mă atașez primei opinii, sub rezerva însă că legea însăși poate stabili unele excepții, într-adevăr, în principiu, legiuitorul nu poate obliga partea la exercitarea căilor de atac, mai ales că, oricum, prin neexercitarea lor în termen s-ar ajunge la același rezultat.

Numai printr-o dispoziție expresă s-ar putea eventual interzice părții renunțarea la exercitarea căii de atac sau achiesarea la hotărâre.

Concluzii

În opinia mea, judecata în primă instanță semnifică o legătură juridică, un raport de drept, care ia naștere odată cu cererea introductivă de instanță și sfârșește prin executarea hotărârii pronunțate.

De asemenea, judecata în primă instanță îmbracă forma unui silogism judiciar, premisa majoră constituind-o norma de drept fixată de legiuitor și a cărei aplicare se urmărește; premisa minoră este starea de fapt în privința căreia instanța este chemată să aplice norma de drept, iar concluzia este rezultatul acestei operațiuni de logică și are forma ordinului (hotărârii) pe care instanța îl impune ca soluție a litigiului.

Premisele care servesc la darea hotărârii, norma de drept și starea de fapt specifică cauzei deduse judecății au formă indicativă. Ele constată, pe de o parte, ce normă de drept a emis legiuitorul pentru reglementarea unei anume categorii de fapte, iar pe de altă parte fixează faptele procesului. Aceste două premise trebuie expuse în hotărârea judecătorească, în partea care se numește motivare.

Rezultatul operațiunii de logică, adică concluzia, îmbracă forma imperativă, care ordonă și se înscrie în partea finală a hotărârii, numită dispozitiv, constituind ordinul dat și impus de instanță, în numele legii, părților litigante. Caracteristic judecății în primă instanță este faptul că stabilirea premisei majore, adică a regulii de drept, nu o face instanța, deoarece aceasta se găsește deja fixată în textele de lege și judecătorii sunt prezumați a o cunoaște.

Drept urmare, în exercitarea rolului lor activ, instanțele de fond sunt în drept să dea, dacă este cazul, acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât aceea dată de reclamanți prin cererile de chemare în judecată, punând acest aspect în prealabil în discuția contradictorie a părților pentru ca acestea să nu fie surprinse și să-și poată face o apărare corespunzătoare.

În final, achiesez la ideea următoare, și anume, că operațiunea de cunoaștere pe care instanța de fond este obligată să o facă mai întâi este stabilirea stării de fapt a fiecărei cauze judecate, adică fixarea premisei a doua a silogismului juridic. Astfel că, instanțele de fond au la îndemână mijloacele de probațiune, pe care le pot administra atât după propunerile și indicațiile părților, cât și din oficiu, în baza rolului lor activ.

Bibliografie

Tratate

Heroveanu, E., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, Iași, 1926

Cădere, V.G., Tratat de procedură civilă, ed. I, Ed. Cultura Națională, București, 1928

Vasilescu, P., Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I – 1939, vol. II – 1940, Iași, vol. III – 1943, vol. IV – 1944, București

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. I-II, ed. a II-a, revăzută, completată și actualizată, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Leș, I., Tratat de drept procesual civil, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, București, 2010

Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, vol. I-II-III, Ediție revăzută, completată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Manuale. Monografii

Tocilescu, G., Curs de procedură civilă, vol. I – 1887, vol. II – 1889, Iași, vol. III – 1892, vol. IV – 1895, București

Hilsenrad, A; Stoenescu, I., Procesul civil în R.S.R., Ed. Științifică, București, 1957

Porumb, Gr., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1960, vol. I – 1960, vol. II – 1962

Negru, V.; Radu, D., Drept procesual civil, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972

Leș, I.; Costin, M.N.; Minea, M.Șt.; Radu, D., Dicționar de drept procesual civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980

Bacaci, Al., Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983

Stoenescu, I.; Zilberstein, S., Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanță. Hotărârea, ed. a II-a. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

Ciobanu, V.M., Drept procesual civil, Universitatea din București, vol. I (1986), vol. II (1988)

Boroi, G., Drept procesual civil. Note de curs, Ed. Romfel S.R.L., București, 1993

Ungureanu, O., Actele de procedură în procesul civil (la instanța de fond), Casa de Editură și Presă „Șansa” S.R.L., București, 1994

Boroi, G.; Rădescu, D., Codul de procedură civilă comentat și adnotat, ed. a II-a, revăzută și adăugită, Ed. All, București, 1995

Tăbârcă, M., Drept procesual civil, vol. I-II, Ed. Universul Juridic, București, 2005

Cotuțiu, A.; Florea, D., Manualul grefierului. Noțiuni de drept procesual civil, ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006

Leș, I., Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Tăbârcă, M., Drept procesual civil, Universul Juridic, București, 2008

Ciurea, A.C., Excepțiile procesuale în materie civilă, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009

Deleanu, I., Considerații privind excepțiile procesuale în contextul prevederilor proiectului Noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 4/2009

Vasile, A., Excepțiile de procedură în procesul civil. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2010

Zidaru, L., Observații cu privire la condițiile de invocare a excepției de necompetență în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 1/2010

Atasiei, D.; Țiț, H., Mica Reformă în justiție, Legea nr. 202/2010 comentată, Ed. Hamangiu, București, 2010

Bîrsan, C., Convenția europeană a dreptului omului. Comentariu pe articole., Ediția a II-a, Ed. C.H. Beck, 2010

Deleanu, I., Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil, Ed. C.H. Beck, București, 2011

Suciu, Al., Excepțiile procesuale în Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2012

Viorel, L.-Al.; Viorel, G., Noul Cod de procedură civilă, vol. I. Fundamentele. Art. 1 – 248. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, 2012

Deleanu, I.; Mitea, V.; Deleanu, S, Noul Cod de procedură civilă, vol. I și vol. II. Comentarii pe articole, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Tabacu, A., Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013

Literatură juridică străină

Garconnet, Traite theorique et pratique de procedure civile et commerciale, ed. 3, vol. 9, Paris, 1912-1925

Chiovenda, G., Sulla eccezione, Rivista di Diritto procesuale, Roma, 1927

Foyer, J., De l’autorite de la chose jugee en matiere civile. Essai d’une definition, Paris, 1954

Satta, S., Diritto processuale civile, Padova, 1967

Vincent, J.; Guinchard, S., Procedure civile, 21 ed., Dalloz, Paris, 1987

Heron, J., Droit judiciaire prive, coll. Precis Domat, Montchrestien, 1991

Reymond, J.M., L’exception de litispendance, Ed. Payot, Laussane, 1991

Cadiet, L., Droit judicaire prive, Editions Litec, 1992

Vincent, J.; Guinchard, S., Procedure civile, 23 ed., Dalloz, 1994

Cadiet, L., Droit judicaire prive, deuxieme edition, Litec, 1998

Cadiet, L., Droit judicaire prive, 3 ed., Litec, 2000, nr. 445

Frigero, N., Le jugment. La regularite du jugement, în vol. Droit et pratique de la procedure civile, Litec, 2004

Cadiet, L.,; Jeuland, E., Droit judiciaire prive, Litec, 6 ed., sept. 2008

Cornu et Foyer, Procedure civile, coll. Themis, PUF, 3 ed., sept. 2008

Legislație

Legea nr. 429/2003, Legea de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, astfel că, textul Constituției României a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011;

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012;

Legea nr. 2/2013 pentru degrevarea instanțelor judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013.

Pagini de internet

http://portal.just.ro/ – Ministerul Justiției – Portalul instanțelor de judecată

http://www.just.ro/ – Ministerul Justiției

http://www.ccr.ro/ – Curtea Constituțională a României

http://www.scj.ro/ – Înalta Curte de Casație și Justiție a României

http://www.mpublic.ro/ – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

http://www.csm1909.ro/ – Consiliul Superior al Magistraturii

http://www.inm-lex.ro/ – Institutul Național al Magistraturii

http://www.unbr.ro/ – Uniunea Națională a Barourilor din România

http://www.inppa.ro/ – Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților

http://www.luju.ro/ – Lumea Justiției

=== abrev ===

Abrevieri

alin. – alineat(ul)

apud – citat după

art. – articol(ul)

B. Of. – Buletinul Oficial al României, Partea I

C. civ. – Codul civil

C. pr. civ. – Codul de procedură civilă

Cas. – Curtea de Casație și Justiție a României

cap. – capitol(ul)

C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

col. civ. – Colegiul civil

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

dec. – decizia

Dreptul – Revista „Dreptul”

Ed. – Editura

ed. – ediția

idem – același autor

ibidem – în același loc

infra – mai jos

Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

Jud. – Judecătoria

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial

op. cit. – opera citată

p. – pagina

pct. – punctul

R.R.D. – Revista Română de Drept

secț. civ. – secția civilă

supra – mai sus

ș.a.m.d. – și așa mai departe

T.M.B. – Tribunalul municipiului București

Trib. Supr. – Tribunalul Suprem

Trib. – tribunal(ul)

urm. – următoarele

vol. – volum(ul)