Judecata In Prima Instanta Procedura Penala
INTRODUCERE
Infracțiunea este acea faptă a omului, interzisă de lege sub o sancțiune specifică, represivă, denumită pedeapsă. Infracțiunile reprezintă cele mai grave abateri și sunt sancționate de normele jurice penale.Împotriva persoanelor care săvârșesc infracțiuni, societatea este datoare să reacționeze în virtutea dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor și de a-l obliga să suporte consecințele faptei sale ilicite. Pentru tragerea la răspundere penală a celor ce comit infracțiuni, statul desfășoară o activitate specifică, intitulată justiție penală.
Prin urmare, legea penală a statului român ocrotește valorile sociale fundamentale, care sunt: statul român cu atributele sale principale între care amintim suveranitate, independenta, unitate și indivizibilitate; omul cu drepturile și libertățile sale, proprietatea publică și privată, toate acestea însumând practic ordinea de drept din România.
Cunoașterea corectă din punct de vedere științific a conținutului normelor penale precum și a jurisprudenței referitoare la aplicarea acestora determină înțelegerea instituțiilor judecătorești, dar și însușirea unui mod de gândire logico-juridic corect. Însușirea temeinică presupune manifestarea unei atitudini pozitive și responsabile, față de domeniul științific, cultivarea unui mediu științific centrat pe valori și relații democratice, promovarea unui sistem de valori culturale, morale și civice, valorificarea optimă și creativă a propriului potențial în activitățile științifice, implicarea în dezvoltarea instituțională și în promovarea inovațiilor științifice, angajarea în relații de parteneriat cu alte persoane / instituții cu responsabilități similare și totodată participarea la propria dezvoltare profesională.
Existența unui caracter modern în ceea ce privește activitatea judiciară, a fost o preocupare prezentă în rândul juriștilor, deoarece aceștia au considerat decisivă contribuția cercetării criminalistice la descoperirea faptelor penale. Ei au considerat că pentru o mai corectă soluționare a cauzelor penale nu ar fi suficientă doar aplicarea regulilor de drept.
Atfel pentru conturarea exactă a obiectului probațiunii, „ penaliștii dreptului ” au fost convinși că pentru investigarea mai corectă a faptelor penale este nevoie să recurgă la diverse metode științifice de investigare a realității, dar și la reguli tactice specifice de efectuare a unor acte procedurale.
Investigarea faptei penale presupune urmarea unei anumite conduite ce către organele care sunt îndreptățite să descopere și să administreze elementele constitutive ale infracțiunii.
Astfel nimeni nu se poate sustrage răspunderii pentru încălcarea legilor și nu trebuie să nu rămână nepedepsit, dar în celasi timp, nimeni nu trebuie să fie sancționat sau să fie pedepsit de nedrept. Tocmai principiul aflării adevărului accentuează ideea pentru care se consideră că tocmai înfăptuirea corectă a justiției presupune aflarea adevărului.
Chiar realizarea acestei premize, presupune reflectarea obiectivă a concluziilor desprinse de către organele judiciare, căci aflarea adevărului este consecința activității complexe de investigarea corectă a cauzei, prin punerea la dispoziție justiției mijloacele de cunoaștere științifică a adevărului.
Prin urmare fără existența unei infracțiuni nu poate exista răspundere penală, după cum fără răspundere penală, nu se poate aplica nicio pedeapsă. Săvârșirea infracțiunii atrage, fără doar și poate, o pedeapsă, pentru cel care a comis-o, iar pedeapsa implică din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârșită.
În viața socială se pot săvârși anumite fapte, care sunt definite ca acțiuni sau inacțiuni, nepotrivite, care vatămă sau care pun în pericol interesele membrilor societății, chiar dacă aceste interese aparțin tuturor membrilor colectivității, sau aparțin numai unora dintre ei. Toate faptele care tulbură ordinea socială, sunt fapte antisociale și sunt caracterizate ca infracțiuni numai dacă sunt prevăzute de legea penală și numai dacă sunt sancționate cu anumite pedepse.
”Legea penală apară de infracțiunile săvîrșite statul român, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea acestuia, persoana, drepturile și libertățile sale, proprietatea, dar și ordinea de drept. Legea prevede care fapte sunt infracțiuni, care pedepse se aplică infractorilor și care sunt măsurile care se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte”. În legătură cu aceste valori sociale trebui să ținem seama și de prevederile Constituției.
Prin corectitudinea sistemului judiciar înțelegem și activitatea desfășurată de instanțele judecătorești în materia penală, unde infractorii sunt judecați și sancționați penal.
Dar judecarea și condamnarea infractorilor nu se poate realiza fără ajutorul unor activități conexe care cercetează fie identificarea făptuitorilor, fie stabilirea vinovăției acestora sau strângerea probelor, etc., activități care sunt îndeplinite de organe ale statului, altele decât instanțele judecătorești. Aceste activități sunt desfășurate de organele de cercetare și de către procurori și poartă denumirea de etapa de urmărire penală, după cum organele abilitate a o realiza, se numesc organe de urmărire penală. Astfel actul de justiție penală este precedat de etapa urmăririi penale.
Organele statului care realizează urmărirea penală și implicit judecarea infractorilor sunt organe judiciare, iar acivitatea desfășurată de acestea este o activitate judiciară. Chiar și Constituția României reglementează rolul autorităților judecătorești: ’’
(1) Justiția se realizează prin înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.
(2) Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.’’
Pe lângă organele specializate, adică organele de cercetare penală, procurori, judecători de drepturi și lebetăți, judecători de cameră preliminară și instanțe de judecată, la procesul penal mai participă avocații, părțile implicate în proces, respectiv inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, subiecții procesuali principali care sunt suspectul și partea vătămtă, dar și alți subiecți procesuali, cum sunt martori, experți, interpreți, agenți proceduralo, organe speciale de constatare, și orice alte persoane sau organe cu drepturi și aribuții în procedurile judiciare penale, prevăzute de lege.
După cum se știe, săvârșirea infracțiunii nu declanșează automat aplicarea sancțiunii, ci la această etapă se ajunge numai după parcurgerea unui ansamblu de activități, care poartă denumirea de proces penal.
Deci procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților, avocaților și a altor subiecți procesuali, care are drept scop constatarea la timp și în mod etapizat a faptei care reprezintă o infracțiune, iar persoana care o săvârșește va fi trasă la răspundere penală conform vinovăției sale, pentru că nicio persoană nevinovată nu va răspunde din punct de vedere penal.
Prin urmare procesul penal este o activitate complexă, dinamică care urmărește aflarea adevărului. Procesul penal se desfășoară conform reglementărilor legale, încălcarea legii în procesul penal atrăgând aplicarea unor sancțiuni de drept administrativ, civil sau chiar penal.
Activitatea coplexă în care sunt antrenate organele judiciare, părțile și alte peroane, procesul penal cuprinde patru faze, și anume:
Faza urmăririi penale care se referă la identificarea făptuitorilor, adinistrarea probelor, luarea măsurilor procesuale și decizia de trimitere sau nu în judecată a vinovatului.
Procedura camerei preliminare, fază ulterioară trimiterii în judecată care se referă la verificarea competenței și legalității sesizării instanței, a lelalității probelor administrate și actelor efectuate de organele de urmărire penală.
Judecata, cea mai importantă fază, care permite continuarea activității începute în faza urmăririi penale, și care se desfășoară cu respectarea princiiilor de publicitate, oralitate, contradictorialitate, continuitate și nemijlocire. Această etapă soliționează conflictul de drept născut prin săvârșirea infracțiunii.
Executarea hotărârilor penale care se la aducerea la îndeplinire a dispozițiilor conținute de hotărârile judecătorești rămase definitive.
Mai există și o fază post-executorie, ulterioară fazei de executare a hotărârilor penale, care are drept scop stingerea consecințelor condamnării, și anume: reabilitarea, repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate, în czul condamnării pe nedrept sau în alte cazuri.
Organele judiciare și participanții la procesul penal trebuie să acționeze numai în condițiile și limitele prevăzute de lege. Activitatea procesual penală se desfășoară numai de către organele judiciare instituite în acest scop. De asemenea, organele judiciare trebuie să acționeze cu stricta respectare a competenței conferite de lege și să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale.
În articolul 5 din Codul de procedură penală se prevede că organele judiciare au obligația să asigure în baza probelor, aflaraea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Aflarea adevărului în procesul penal presupune ca între concluziile la care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă să existe o concordanță deplină. Pentru a ajunge la adevăr, în cursul procesului penal trebuie desfășurate activități de cercetare a faptelor, a împrejurărilor în care acestea s-au săvârșit precum și a persoanelor implicate.
Judecata în primă instanță este o etapă obligatorie a fazei procesuale a judecății și constituie realizarea primului grad de jurisdicție care începe din momentul sesizării instanței și se termină odată cu pronunțare hotărârii. Codul de procedură penală anterior folosea noțiunea de instanță de fond în același ințeles cu noțiunea de primă instanță. Activitățile desfășurate în cadrul judecății în primă instanță grupate în următoarele diviziuni mari: măsuri premergătoare judecății pe care instanța le ia din momentul sesizării ei și pînă la termenul de judecată; ședința de judecată, deliberarea și pronunțarea hotărîrii judecătorești. La rîndul ei, ședința de judecată poate fi periodizată în: activități situate la începutul judecății, cercetarea judecătorească și dezbaterile încheiate prin ultimul cuvînt al inculpatului.
Importanța judecății penale în prima instanță este foarte mare întrucat de modul în care se soluționează cauza penală în această instanță de legalitatea hotărârii pronunțate depinde întinderea judecății penale.
Împiedicarea aflării adevărului în procesul penal, nesocotirea principiului operativității și eliminarea neîncrederii cetățenilor în actul de justiție impune reconsiderarea importanței primei instanțe în activitatea de judecată și a legalității hotărârilor judecătorești pronunțate.
2.REGLEMENTĂRI COMUNE PRIVIND PREGĂTIREA ȘI DESFĂȘURAREA FAZEI DE JUDECATĂ
2.1 Obiectul, importanța și sistemul fazei de judecată
2.2 Principiile organizatorice și procedurale ale judecății
2.3 Dispoziții privind judecata
2.4 Aspecte generale privind hotărârile judecătorești
2.5 Încheierea de ședință
Noțiunea de judecată reprezintă stricto sensu, operațiunea de logică practică și juridică prin care un organ cu competență jurisdicțională soluționează un conflict de drept cu care a fost investit. Un alt ințeles al termenului de judecată în primă instanță reprezintă acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor penale din momentul sesizarii inițiale și până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Prin cauza penală se înțelege faptul material pentru care se desfășoară procesul penal, remarcându-se faptul ca aceasta noțiune nu poate fi confundată cu noțiunea de proces, deoarece procesul reprezintă complexul de activități care se desfășoară având dreptrale ale judecății
2.3 Dispoziții privind judecata
2.4 Aspecte generale privind hotărârile judecătorești
2.5 Încheierea de ședință
Noțiunea de judecată reprezintă stricto sensu, operațiunea de logică practică și juridică prin care un organ cu competență jurisdicțională soluționează un conflict de drept cu care a fost investit. Un alt ințeles al termenului de judecată în primă instanță reprezintă acea etapă procesuală care se desfășoară în fața instanțelor penale din momentul sesizarii inițiale și până la soluționarea definitivă a cauzei penale.
Prin cauza penală se înțelege faptul material pentru care se desfășoară procesul penal, remarcându-se faptul ca aceasta noțiune nu poate fi confundată cu noțiunea de proces, deoarece procesul reprezintă complexul de activități care se desfășoară având drept scop souționarea conflictului de drept penal.
Obiectivul principal al judecății este acela de a se soluționa definitiv o cauză penală, această fază a procesului penal fiind considerată faza ce mai importantă a procesului penal. Judecata trebuie să se desfășoare ăn condiții de obiectivitate și imparțialitate, de aceea legea procesual penală a instituit drept principii comune pentru faza de judecată: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea.
În noua legislație, judecarea cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu. Instanța este obligată să pună în discuție cererile procurorului, ale părților sau ale celorlalți subiecți procesuali și excepțiile ridicate de aceștia sau din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată. Instanța se pronunță prin încheiere motivată și asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății.
Legat de publicitatea fazei de judecată, aceasta constă în posibilitatea ca orice persoană care dorește sa asiste la proces, poate aface acest lucru, deoarece locul unde se desfășoară activitatea procesuală este accesibil publicului, activitatea procesuală în acestă etapă a procesului penal, desfășurându-se cu ușile deschise.
Prin art. 290 alin. 2 C. proc. pen. sunt prevăzute excepțiile de la publicitatea ședintelor de judecată, astfel, ședința nu este publică dacă:
Judecarea în ședința publică ar putea aduce atingere unor interese de stat;
Judecarea în ședința publică ar putea aduce atingere moralei;
Judecarea în ședința publică ar aduce atingere demnității sau vieții intime a unei persoane.
Dacă are loc judecarea unui minor, cf. prevederilor art.485 c.p.p. Ședința în care are loc judecarea infractorului minor se desfășoară separat de celelalte ședințe.Ședința nu este publică. La desfășurarea judecății pot asista persoanele arătate în articolul precedent, apărătorii părților, precum și alte persoane cu încuviințarea instanței.Când inculpatul este minor sub 16 ani, instanța după ce îl ascultă poate dispune îndepărtarea lui din ședință, dacă apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra minorului. Dacă în aceeași cauză sunt judecate mi multe persoane, între care și minori și majori, și disjungerea nu este posibilă, dispozițiie speciale ale codului de procedură, vizând procedura în cazul minorilor, nu se mai aplică.
În legislația actuală, publicitatea ședinței de judecată este prezentată în art. 352 ncpp, unde se arată că ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică. Nu pot asista la ședința de judecată minorii sub 18 ani, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de părți sau martori, precum și persoanele înarmate, cu excepția personalului care asigură paza și ordinea. Dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședință nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.
Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații. Legat de declararea nepublicea ședinței, se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului, iar dispoziția instanței este executorie. În timpul cât ședința este nepublică, nu sunt admise în sala de ședință decât părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță. Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului. Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor.
Informațiile de interes public din dosar se comunică în condițiile legii, iar atunci când informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.
Referitor la procedura de judecată în cauzele cu infractori minori, NCPP prin art.509 arată că aceste cauze se judecă du urgență și cu precădere. Ședința de judecată este nepublică. Cu încuviințarea instanței, la desfășurarea judecății pot asista, în afară de persoanele arătate la art. 508, și alte persoane. Când în aceeași cauză sunt mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori, și nu este posibilă disjungerea, judecata are loc potrivit dispozițiilor art. 507 alin. (1) și după procedura obișnuită. Cu privire la această categorie de inculpații minori din aceste cauze se aplică dispozițiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
Conform reglementărilor actuale când ne aflăm în situația judecării de urgență în cauzele cu arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, judecata se face de urgență și cu precădere, termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile, iar dacă instanța consideră că există morive temeinice poateacorada termene mai scurte sau mai lungi.
Următorul principiu se referă la nemijlocire, ca regulă a judecății, acest principiu referindu-se la obligația instanței de a se îndeplini toate actele procesuale și procedurale din conținutul ședinței de judecată în mod direct. În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că prin nemijlocire instanța intră în contact direct cu toate probele.
În vederea realizării nemijlocirii în judecarea cauzelor penale și în măsura în care acest lucru este posibil, instanța readministrează probele care au fost analizate și în faza urmăririi penale. De exemplu, un martor audiat în cursul urmăririi penale trebuie reaudiat în fața instanței, dacă acest lucru este posibil în mod obiectiv (ascultarea unui martor nu mai este posibilă dacă acesta a decedat sau este plecat in străinatate).
Prin dispozițiile art. 292 alin. 2 cpp se prevede, că pentru a putea fi realizată nemijlocirea, completului de judecată în tot cursul judecării cauzei să fie unic . Când aceasta nu este posibilă, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului, după începerea dezbaterilor, atrage reluarea de la început a dezbaterilor (art. 292 alin. 3)
Despre compunerea instanței, prevederile actuale nu modifică conținutul normei juridice.
Următorul principiu care se cere analizat se referă la contradictorialitate care constă în faptul că toate probele adminstrate în procesul penal sunt supuse discuției în contradictoriu, în opoziție, între părți, procuror, instanță și apărător. Acest principiu are drept origine separarea principalelor funcții procesuale prin acordarea unor drepturi egale tuturor subiecților care au interese diferite în rezolvarea cauzei penale, in privința discutării probelor.
Contradictorialitatea constituie esența judecății. Părțile pot combate probele administrate în defavoarea lor și pot propune spre administrare probe în susținerea afirmațiilor făcute.
Astfel prin intermediul contradictorialității, instanța de judecată reușește să perceapă probele prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral în ședința de judecată de către toate părțile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale. Astfel, administrarea probelor are loc în prezența părților, subcontrolul lor și ca urmare a contribuției lor directe.
Oralitatea ca regulă de bază a fazei de judecată, și deși într-o strânsă legătură cu contradictorialitatea, completându-se reciproc și încadrându-se în publicitatea judecății în primă instanță, completează principiile ședinței de judecată.
Oralitatea, prin natura sa, contituie o garanție a judecății deoarece creează posibilitatea tuturor participanților (în sensul larg al noțiunii) la cauza penală să formuleze oral cereri și să ridice excepțiile posibile pe care le justifică poziția lor procesuală.
Așadar audierile se realizează oral; concluziile, de asemenea, se expun verbal. Totuși, desfășurarea procesului penal în faza de judecată este consemnată de grefier în notele pe care acest a le ia în vederea redactării încheierii de ședință.
Instanța de judecată trebuie să procedeze la soluționarea cauzei penale cu care a fost legal investită. Convingerea membrului completului de judecată se realizează exclusiv pe baza probelor administrate în respectiva cauză penală. Din acest motiv, instanța de judecată penală beneficiază de rol activ la administrarea probatoriului în vederea constatării următoarelor elemente: existența faptei, existența făptuitorului, vinovăția acestuia, în forma cerută de lege, existența prejudiciului material sau moral generat prin activitatea infracțională, stabilirea subiectelor de drept care trebuie să răspundă din punct de vedere civil, pentru prejudiciul cauzat prin infracțiune etc.
În prezent, art.349 NCPP reglementează rolul instanței de judecată, arătând că instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanța poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață.
Legat de locul unde se desfășoară judecta, aceasta se desfășoara la sediul inistanței, iar pentru motive temeinice, instanța poate ca judecarea să se desfășoare în altă parte.
Cauza penală se înregistrează la instanța competentă, iar termenul de judecată este stabilit aleatoriu. În vederea participării părților la judecată se dispune citarea acestora. Judecata poate avea loc numai atunci când părțile sunt legal citate, procedura fiind completă (legalîndeplinită). Dacă partea legal citată nu se prezintă la judecată, iar prezența sa nu esteobligatorie, instanța de judecată penală poate proceda la judecarea cauzei.
Judecătorul, în conducerea dezbaterilor poate lua măsuri pentru buna desfășurare a procesului, poate invoca din oficiu încălcarea normelor imperative, poate pune întrebări părților sau poate prezenta acestora împrejurări de fapt sau de drept care pot duce la soluționarea cauzei. De asemenea poate cere probe noi, chiar și peste voința părților.
După preluarea dosarului de către completuldesemnat să desfășoare activitatea de judecată, se va proceda la fixarea termenului de judecată. Stabilirea termenului de judecată se face în funcție de gradul de încărcare a instanței cu cauze, dar ținându-se cont și de urgența cauzelor. Astfel reglementările privind citarea părților în cazul în care dosarul privește inculpați aflați în stare de arest preventiv, judecata se desfășoară de urgență și cu precădere.
Conform art. 291 cpp, judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Înfățișarea părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare. Neprezentarea părților citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanța consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata. Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părților, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoștință cu respectarea principiului continuității completului în situația în care din motive obiective instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluția judecătorului, în camera de consiliu și fără citarea părților. Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat. Când judecata se amână, martorii, experții și interpreții prezenți iau în cunoștință noul termen de judecată. Când judecata rămâne în continuare, părțile și celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează. Dacă între părțile implicate în proces sunt și militari, aceștia sunt citați la fiecare termen, de asemenea aceeași procedură se practică și pentru deținuții citați la proces.
Reglementările actuale prevăd următoarele aspecte:
’’(1) Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Instanța poate dispune citarea altor subiecți procesuali atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei. Înfățișarea persoanei vătămate sau a părții în instanță, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare.
(2) Partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum și acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat în mod legal citația pentru un termen de judecată nu mai sunt citați pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepția situațiilor în care prezența acestora este obligatorie. Militarii și deținuții sunt citați din oficiu la fiecare termen.
(3) Pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.
(4) Neprezentarea persoanei vătămate și a părților citate nu împiedică judecarea cauzei. Când instanța consideră că este necesară prezența uneia dintre părțile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata.
(5) Abrogat.
(6) Pe tot parcursul judecății, persoana vătămată și părțile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfășoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare.
(7) Când judecata se amână, părțile și celelalte persoane care participă la proces iau cunoștință de noul termen de judecată.
(8) La cererea persoanelor care iau termenul în cunoștință, instanța le înmânează citații, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen.
(9) Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie.
(10) Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părților ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoștință, cu respectarea principiului continuității completului, în situația în care din motive obiective instanța nu își poate desfășura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se dispune prin rezoluția judecătorului în camera de consiliu și fără citarea părților. Părțile vor fi citate de îndată pentru noul termen fixat.’’
Noutățile privind reglementarea citării părților vis-a-vis de vechea regelmentare se referă la promptitudinea cu care se judecă procesele, acest principu echitabil încercând să se regăsească în reglementările actuale, care prevăd că părțile pot solicita ca judecata să se desfășoare în lipsă, în acest caz, acestea nemaifiind citate pentru termenele următoare.
Introducerea unor instituții noi în etapa judecății în prima instanță care arată că judecata se bazează pe administrarea probelor la urmărirea penală, nu are rolul de răspunde doar formal la nevoia de reformare a procesului penal. Tocmai instituția judecății în prima instanță presupune determinarea inculpaului să recunoască faptele săvârșite, sunt cuprinse în actul de sesizare a insatnței. Prin urmarea acest lucru răspunde nevoii de eficacitate a judecății, contribuind la înlăturarea unor proceduri dreoaie și, de multe ori, inutile pentru stabilirea adevărului judiciar.
Se elimină astfel posibilitatea extinderii acțiunii penale sau a procesului penal, extinderi care nu duc decât la soluționarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată instanța. Tocmai pentru a nu se ajunge la întârzierea inutilă a etapei judecății, noile reglementări instituie proceduri distincte de urmărire penală.
Este eliminată astfel instituția restituirii dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale, deoarece eliminarea restituirii este pregătită procedural prin modul de reglementare a competenței și a regimului nulităților, precum și introducerea proceurii camerei preliminare.
Conform principiului existent în procedura civilă, hotărârile nedefinitive sunt comunicate integral celor care, potrivit legii pot exercita căile de atac. De aceea în cazul arestării preventive, s-au prevăzut măsuri speciale pentru asigurarea urgenței redactării hotărârii și a judecării căii de atac.
Legat de asigurarea apărării, atuci când legea impune asistență juridică obligatorie și inculpatul nu are apărător ales, președintele instanței este obligat, odată cu fixarea termenului de judecată, să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Apărătorul, ales sau desemnat din oficiu, este obligat să asigure asistenața juridică a inculpatului sau învinuitului pe tot parcursul procesului penal. Pentru nerespectarea acestei obligații, instanța de judecată poate sesiza conducerea Baroului de avocați spre a lua măsuri. Aceasta este singura situație în care instanța poate interveni pentru schimbarea apărătorului.
Președintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare, pentru ca la termenul de judecată fixat pentru judecarea cauzei să nu sufere amânare. De asemenea, se îngrijește ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită și afișată la instanță, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată. La întocmirea listei se ține seama de data intrării cauzelor la instanță, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deținuți și celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgență.
Ședința de judecată este condusă de președintele completului de judecată. El decide asupra cererilor formulate de părți, dacă rezolvarea acestora nu revine întregului complet. Atunci când completul de judecată este format dintr-un singur judecător, el va îndeplini toate atribuțiile președintelui de complet.
Astfel, președintele de complet deschide ședința de judecată, ia măsuri de ordine necesare, asigură solemnitatea ședinței, procedează la administrarea probelor și încuviințează punerea de întrebări persoanelor audiate.
În vederea desfășurării ședinței de judecată în condiții de solemnitate, președintele completului poate limita accesul publicului în sala de ședință, atrage atenția persoanelor să păstreze ordinea și liniștea în sală, iar în caz de indisciplină poate dispune îndepărtarea persoanei din sala de ședință.
Astfel reglementările noului cod de procedură, completându-le pe cele vechi, prevăd că președintele veghează asupra menținerii ordinii și solemnității ședinței, putând lua măsurile necesare în acest scop. Președintele poate limita accesul publicului la ședința de judecată, ținând seama de mărimea sălii de ședință, iar părțile și persoanele care asistă sau participă la ședința de judecată sunt obligate să păstreze disciplina ședinței.
Dacă o parte sau oricare altă persoană tulbură ședința ori nesocotește măsurile luate, președintele îi poate atrage atenția să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală. Atunci când, și aici intervine completarea la vchiul cod de procedură penală, partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor, președintele îi aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsă și îi citește declarațiile celor audiați. Dacă partea sau persoana continuă să tulbure ședința, președintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia. Dacă partea continuă să tulbure ședința și cu ocazia pronunțării hotărârii, președintele completului poate dispune îndepărtarea ei din sală, în acest caz hotărârea urmând a-i fi comunicată.
În concepția noului cod, procurorul, ca titular al acțiunii penale, trebuie să dovedească acuzarea prin administrarea de probe.
Președintele completului anunță, potrivit ordinii de pe lista de ședință, cauza a cărei judecare este la rând, dispune a se face apelul părților și al celorlalte persoane citate și constată care dintre ele s-au prezentat. Legislația actuală vine cu următoarea completare ’’ în cazul participanților care lipsesc verifică dacă le-a fost înmânată citația în condițiile art. 260 și dacă și-au justificat în vreun fel absența.’’ Părțile și persoana vătămată se pot prezenta și participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citația, președintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.
Încă de la începerea cercetării judecătorești, președintele completului dispune ca procurorul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare (art. 377 alin. 5 NCPP).
În cazul audierii inculpatului, procurorul poate pune întrebări în mod nemijlocit (art. 378 din NCPP).
Noua reglementare prevede și o limitare a principiului subordonării ierarhice a procurorului care participă la ședințele de judecată, consacrându-se independența acestuia în sensul de a pune concluzii în mod loial potrivit convingerii sale intime bazate pe probele administrate.
Articolele urmăroare reglementează faptele penale săvârșite în cursul ședințelor de judecată, fapte care poartă denumirea de infracțiuni de audiență. Astfel, atunci când se săvârșește o infracțiune de audiență, președintele completului de judecată constată fapta și identifică pe făptuitor, încheind despre aceasta un proces verbal. Dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, și acesta este trimis procurorului, împreună cu procesul verbal, cu mandatul de arestare și încheierea de ședință, în vederea efectuării urmăririi penale.
Judecata are loc în prezența inculpatului care este adus în instanță în stare de deținere, deoarece aducerea inculpatului în stare de deținere la judecata este obligtorie. Judecata poate avea loc și în lipsa inculpatului, autnci când inculpatul este dispărut, când se sustrage de la judecată sau cand și-a schimbat adresa și nu o prezintă organelor judiciare, iar azunci când organele judiciare verifică descoperă că inculpatul nu locuia la adresa pe care o dețineau în baza de date. De asemenea judecata poate avea loc, chiar dacă deși este legal citat, inulpatul lipsește în mod nejustificat. Dar inculpatul poate cere în scris să fie judecat în lipsă, chiar și în cazul în care este privat de libertate, fiind reprezentat de avocatul său ales sai din oficiu. Dacă instanșa decide ca este imperios necesară preyența inculptului, acesta poate fi adus cu mandat de aducere. Inculpatul poate formula cereri, ridica excepții și menționa anumite concluzii. Noile reglementări subliniază drepturile mai largi ale inculpatului față de drepturile suspectului, în fața instanței, explicând că inculpat pot fi atât peroanele fizice cât și persoanele juridice. Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârșirea acelei fapte.
Suspendarea cursului judecății poate interveni în trei situații:
în cazul unei boli grave a inculpatului
atunci când se ridică în fața instanței o excepție de neconstituționalitate a unei text de lege în legătură cu cauza
în caz de extrădare activă.
În prezent, art. 367 ncpp prevede că:
suspendarea judecății are loc când în urma expertizei medicale se descoperă că inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să participe la judecată, iar suspendarea va exista până când starea de sănătate îi va permite să participe la judecată.
dacă sunt mai mulți inculpați, iar temeiul suspendării privește numai pe unul dintre ei și disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze.
suspendarea judecății se dispune și pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii.
Încheierea prin care se dispune suspendarea poate fi atacată cu recurs la instanța superioară în termen de 24 h conform ambelor reglementări. Noutatea intervine odată cu mențiunea coform căreia ’’ contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare.’’ O altă completare diferită se referă la art. 367 alin.(5 – 8), care prevăd următoarele aspecte:
’’5) Contestația nu suspendă executarea și se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului.
(6) Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii.
(7) Instanța de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecății.
(8) Dacă inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 208.
(9) Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei.’’
În cazul suspevdării judecății în caz de extrădarea activă, reglemntată de art. 303¹ cpp și 368 ncpp, noutatea apare în cazul contestației care nu suspendă executarea și se judecă în ședință publică, cu participarea procurorului și cu citarea persoanei vătămate și a părților. Contestația se judecă în termen de 5 zile de la primirea dosarului, fără participarea procurorului și a părților.’’, pe când în vechiul cod recursul se judeca în termen de zile.
În cursul ședinței de judecată, grefierul consemnează toate afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți,inclusiv ale președintelui completului. Consemnarea se face prin înregistrarea cu mijloace tehnice, urmată de transcriere. În cel mai scurt timp de la terminarea ședinței de judecată și oricum înainte de termenul următor, părțile primesc câte o copie de pe notele grefierului sau de pe transcrierea înregistrărilor. În caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată.
Legat de încheierea de ședință, prezentul cod de procedură vine cu explicații suplimentare și explică în art. 370 noțiunile de hotărâri și încheieri de judecată, spre deosebire de vechea reglementare care explică în art. 305 doar noțiunea de încheiere de ședință. Astfel hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință. Instanța se pronunță prin sentință și în alte situații prevăzute de lege. Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului în casație și recursului în interesul legii se numește decizie. Instanța se pronunță prin decizie și în alte situații prevăzute de lege. Toate celelalte hotărâri pronunțate de instanțe în cursul judecății se numesc încheieri.
Desfășurarea procesului în ședința de judecată se consemnează într-o încheiere care cuprinde:
ziua, luna, anul și denumirea instanței;
mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică;
numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului;
numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele de lege în care a fost încadrată fapta;
mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părți și de ceilalți participanți la proces;
concluziile procurorului, ale persoanei vătămate și ale părților;
măsurile luate în cursul ședinței.
Termenul de întocmire al încheierii a crescut de la 24 h la 72 h de la terminarea ședinței și se semnează de președintele completului de judecată și de către grefier.
Deliberarea este activitatea prin care judecătorul cocluzionează asupra soluției care trebuie adoptată în cauza care a fost judecată. Pentru aceasta judecătorul va examina probele de la dosar și va lua o hotărâre pe care o va prezenta părțior implicate în proces. Secretul deliberării constituie o garanție a independenței judecătorilor.
Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale.
Completul de judecată deliberează și asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.
Diferențele dintre cele două coduri penale se referă la termenul de pronunțare a instanței care conform noilor reglementări, atunci când instanța însituații excepționale sau raportate la complexitaea cauzei, nu poate delibera și pronunța hotărârea în termnul legal stabilit care este de 15 zile, acest termen poate fi prelungit doar o singură dată cu încă 15 zile.
Când există un complet format din mai mulți judecători, fiecare ăși spune părerea, președintele completului își spune ultimul părerea, iar dacă părerea nu este unanimă, hotărârea se ia cu unanimitate.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care este obligatorie și care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată. Întocmirea acesteia este obligatorie, se realizeaza în dublu exemplar în original, un exemplar se depune la dosarul cauzei, iar celălalt se depune spre păstrare la dosarul de minute al instanței.
Minuta se semnează de toți membrii completului de judecată, după care nu mai poate fi modificată. Deoarece minuta este o garanție că rezultatul deliberării este expresia voinței judecătorilor, lipsa minutei va atrage nulitatea absolută a hotărârii.
Hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier. La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează, iar președintele completului pronunță minuta hotărârii.
Față de vechea reglmentare termenul de redactare al minutei s-a modificat de la 20 de zile la 30 de zile. Dacă această minută nu poate fi semnată de către un membru din completul de judecată, ăentru că este împidicat să o facă, minuta se semnează în loul lui de către președintele completului. Dacă și acesta este împiedicat, minuta s va semna de către ăreședintele instanței. Când imposibilitatea de semnare vizează pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul – șef. Toate aceste cazuri de împiedicare la semnarea hotărârii se menționează.
După pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o limbă pe care o înțelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în întregul său.
Atunci când instanța dispune amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității competente să verifice respectarea obligațiilor dispuse de instanță.
Sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, iar încheierile sunt atacate odată cu sentința, cu excepția cazurilor când conform legii, pot fi atacate separat cu apel. Apelul declarat împotriva sentinței se socotește înintat și împotriva încheierilor.
3.DESFĂȘURAREA JUDECĂRII CAUZELOR PENALE ÎN PRIMA INSTANȚĂ
3.1 Participanții la judecata în primă instanță
3.2 Obiectul și periodizarea judecății în prima instanță
3.3 Rezolvarea acțiunii penale
3.4 Rezolvarea acțiunii civile
Participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.
Noua reglementare în materie face următoarele precizări suplimentare : ’’Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
a) organele de cercetare penală;
b) procurorul;
c) judecătorul de drepturi și libertăți;
d) judecătorul de cameră preliminară;
e) instanțele judecătorești.’’
Astfel judecarea în primă instanță a cauzelor presupune în primul rând prezența organelor judiciare (instanța și procurorul) apoi a părților, precum și a persoanelor care pot ajuta la rezolvarea conflictului de drept penal dedus judecății.
Președintele completului conduce ședința, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, și decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată și de părți, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului. În cursul judecății, președintele, după consultarea celorlalți membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părți, persoana vătămată și de procuror, dacă acestea nu sunt concludente și utile soluționării cauzei. Dispozițiile președintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de ședință.
Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părți și avocații acestora au dreptul să ia cunoștință de actele dosarului în tot cursul judecății.
În cursul judecății, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, deoarece prezenșa lui la judecată este obligatorie. În cursul judecății, acesta formulează cereri, ridică excepții și pune concluzii, care trebuie să fie motivate.
Când legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată, acesta trebuie să fie prezent la toate termenele de judecată, nu numai la termenul la care se dezbate cauza în fond. Procurorul va participa atât la judecarea laturii penale cât și a laturii civile. În cursul judecării cauzei în primă instanță, procurorul își exercită rolul activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale. El va susține învinuirea în instanță pe baza probelor administrate și potrivit conștiinței sale.
Părțile au interese proprii în rezolvarea cauzei penale și pot efectua acte procesuale alături de organele judiciare. Având în vedere faptul că procesul penal este consecința directă a unui conflict cu legea penală, subiecții care au calitatea de părți în procesul penal au de regulă, interese contrare. Astfel inculpatul are interese contrare în raport cu partea civilă, dar el are interese comune cu partea responsabilă civilmente.
Suspectul este subiect procesual principal cu anumite drepturi și obligații prevăzute de lege. Înainte de declanșarea urmăririi penale, persoana care a săvârșit infracțiunea se numește ăptuitor, iar după începerea urmăririi penale, el devine suspect. Inculpatul este parte în procesul penal, iar drepturile și obligațiile inculpatului sunt mai largi decât ale suspectului.
Mai sunt subiecți procesuali și martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, suspectul dobândește calitatea de inculpat. Din acel moment el are dreptul de a fi asistat de apărător ales sau din oficiu în cazurile de asistență obligatorie, de a fi reprezentat, de a fi prezent la efectuarea percheziției domiciliare, de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consultă dosarul de urmărire penală,de a propune administrarea de probe, de a formula cereri, a ridica excepții și de a pune concluzii,dreptul de a beneficia gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română, dreptul de a apela la un mediator în condițiile legii, dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată, de a folosi căile de atac, de a pune întrebări coinculpaților și corelativ, are obligația de a se supune măsurilor preventive și altor măsuri procesuale.
Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal se numește parte civilă. În procesul penal, calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material sau moral prin săvârșirea unei infracțiuni. În procesul penal,acțiunea civilă poate fi alăturată celei penale, dacă prin aceasta nu se depășește durata rezonabilă a procesului. Prin intermediul acțiunii civile se urmărește repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Orice persoană fizică sau juridică dacă a suferit un prejudiciu material sau moral în urma comiterii infracțiunii, se poate constitui parte civilă în procesul penal în scopul acoperirii pagubei. Rezolvarea concomitentă în procesul penal a acțiunii penale și a acțiunii civile contribuie la o mai bună soluționare a cauzei, având în vedere că ambele acțiuni își au originea în același fapt ilicit.
Prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată are avantajul obținerii mai rapide a despăgubirilor la care este îndreptățită, fără să fie nevoită să aștepte soluționarea laturii penale mai întâi. Se pot acorda despăgubiri pentru daunele materiale, dar și pentru daunele morale produse prin infracțiune, deci persoana care a suferit asemenea daune poate avea calitate de parte civilă. Acțiunea civilă are caracter patrimonial și este transmisibilă, așadar se pot constitui părți civile în procesul penal și succesorii victimei.
Persoana vătămată poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în latura penală a cauzei, iar persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
Când persoana vătămată nu are de capacitate de exercițiu sau are capacitate restrânsă de exercițiu, acțiunea civilă se exercită în numele ei de procuror tot în aceleași condiții. Singura condiție care se pune este ca atunci când persoana este lipsită de capacitate de exercițiu, sau capacitatea de exercițiu este restrânsă, asistența juridică este obligatorie.
Ori de câte ori într-o cauză penală există un număr foarte mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în proces. Dacă aceste persoane nu și-au desemnat un reprezentant, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată pot desemna motivat un avocat din oficiu care să le reprezinte interesele.
Cu ocazia constituirii ca parte civilă, persoana păgubită, reprezentantul ei legal sau procurorul trebuie să indica natura și întinderea pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care se întemeiază cererea.
În procesul penal se pot constitui ca părți civile acele persoane care au suferit prejudicii materiale sau morale. Instanța poate aprecia dacă partea civilă se poate apăra singură sau nu, și dacă constată că nu poate realiza acest singură acest lucru, îi va desemna un avocat din oficiu.
Partea responsabilăcivilmente este persoana fizică sau juridică care este chemată să răspundă în proces și are potrivit legii civile, obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune.
În afara procesului penal subiectul de drept responsabil civilmente pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicit penală a inculpatului nu poate avea calitatea de „parte responsabilă civilmente. Necesitarea justificării participării la proces a părții responsabile civilmente s-a dedus din necesitatea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu împotriva insolvabilității autorului prejudiciului (victima infracțiunii).
Mai mult decât atât s-a propus s-a propus extinderea sferei de circumscriere a conceptului de „parte responsabilă civilmente” în sensul includerii și a persoanelor care, „(…) potrivit legii civile sunt chemate a răspunde alături de inculpat pentru pagubele provocate prin fapta juridică ilicită a acestuia”; s-a motivat această opțiune prin considerentul că „(…) este legal să se realizeze, în cadrul procesului penal, rezolvarea tuturor raporturilor juridice civile care au avut izvor în fapta penală”; pe această cale „se realizează, astfel, tragerea la răspundere în procedură penală a persoanelor care au produs prejudiciu împreună cu învinuitul sau inculpatul, dar nu au fost trimise în judecată, nefiind trase la răspundere penală”; se conchide că „astfel, principiul solidarității își produce efecte din plin”.
Partea responsabilă civilmente are în ceea ce privește acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat. Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de a ceea de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat. În apărarea sa, partea responsabilă civilmente poate folosi tot materialul probator existent în cauză, poate participa personal la proces sau prin reprezentant.
În materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină și altor persoane decât acelea care au săvârșit fapta, spre deosebire de răspunderea din dreptul penal care este personală. Astfel, părți responsabile civilmente pot fi:
părinții pentru faptele ilicite săvârșite de copiii lor minori;
persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligată să supravegheze un minor ori o persoană pusă sub interdicție;
comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor, ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul fucnțiilor încredințate;
Fondul de Protecție a Victimelor Străziiare calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi obligat singur și nu în solidar cu inculpatul la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente cauzate de vehicule neasigurate (Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor art. 25¹ din Legea nr. 31/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor).
Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de a ceea de a răspunde civil pentru sau alăturide inculpat. În apărarea sa, partea responsabilă civilmente poate folosi tot materialul probator existent în cauză, poate participa personal la proces sau prin reprezentant.
Alți subiecți procesuali menționați de lege sunt: martorii, experții, interpreții, agenții procedurali, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane ori organe prevăzutede lege ca având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procesul penal.
Martorul este orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probe într-o cauză penală. Oricine poate avea calitatea de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali. Dacă persoana vătămată nu dorește să participe la procesul penal în această calitate, va fi audiată în calitate de martor.
Martorul are dreptul să fie supus măsurilor de protecție și să beneficieze de restituirea cheltuielilor ocazionate de chemarea sa în fața organelor judiciare, și trebuie să anunțe orice schimbare de domiciliu organelor judiciare.
Expertul este un specialist autorizat în condițiile legii, să se pronunțe cu privire la constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări care prezintă importanță pentru aflarea adevărului într-o cauză penală.
Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar în vederea efectuării expertizei, poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus expertiza ori părților și subiecților procesuali principali, are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă și pentru cheltuielile pe care le-a suportat sau urmează să le suporte. De asemenea, el poate beneficia și de măsuri de protecție în condițiile legii. Expertul este obligat să se prezinte la chemările organelor judiciare și are datoria de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului stabilit de organul judiciar.
Interpretul este persoana autorizată în condițiile legii, să asigure traducerea dintr-o limbă străină în limba română, ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română. În categoria interpreților autorizați sunt incluși și traducătorii autorizați. În cazuri urgente când se impune lurea de îndată a unei măsuri procesuale sau atunci când nu se poate asigura un interpret autorizat, organul judiciar va putea folosi în calitate de interpret orice persoană care poate comunica cu cel ascultat, cu obligația pentru organul judiciar de a relua audierea prin interpret autorizat imediat ce acest lucru este posibil.
Ca și experții, interpreții au dreptul la un onorariu pentru activitatea desfășurată și sunt obligați să se prezinte la chemările organelor judiciare. În cauzele penale, interpreții pot fi desemnați de organele judiciare sau pot fi aleși de părți ori de persoana vătămată, dintre interpreții autorizați potrivit legii.
Martorul, expertul și interpretul care sunt salariați au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanță. Martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptățit să primească o compensare. Expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile și în condițiile prevăzute prin dispoziții legale.
Normele dreptului reglementează relațiile sociale și stabilește pentru subiectele raporturilor juridice o anumită comportare obligatorie. Atunci când sunt încălcate normele dreptului penal prin comiterea unui fapt ilicit, ia naștere un conflict de drept. Restabilirea ordinii juridice se poate face doar de către organele învestite cu aplicarea legii. Aceasta are loc prin intermediul acțiunii în justiție.
Dreptul la acțiune nu trebuie confundat cu dreptul lezat prin atingerea adusă valorii sociale ocrotite de lege. Acțiunea în justitie este o acțiune autonomă distinctă de dreptul invocat (de exemplu ,în cazul unei infracțiuni împotriva vieții este lezat dreptul la viață al celui vătămat și nu trebuie confundat cu dreptul statului la acțiune împotriva făptuitorului). De asemenea, nu trebuie confundată nici acțiunea în justiție cu cererea în justiție. Cererea în justiție este actul procesual prin care se pune în mișcare acțiunea preexistentă cererii și care subzistă independent de acest act și chiar ulterior lui (de exemplu, actul de inculpare prin care s-a pus în mișcare acțiunea penală echivalează cu o cerere în justiție).
Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile și interesele legitime ale celorlalți cetățeni, tulbură uneori grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societății.
Acțiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri legale, în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiției conflictul de drept născut din încălcarea unei norme. Acțiunea în justiție determină obiectul procesului judiciar și caracterul acestuia, trasând implicit linia de desfășurare progresivă și coordonată a activității procesuale și delimitând cadrul subiecților procesuali. Normele care reglementează acțiunea în justiție se situează alături de regulile de bază ale procesului penal, datorită caracterului lor de suport al procesului judiciar și de regulator al coordonatelor sale.
Acțiunea în justiție se caracterizează prin următoarele elemente componente: temeiul de drept al acțiunii, obiectul acțiunii, subiecții acțiunii și aptitudinea funcțională.
Temeiul juridic în fapt îl constituie încălcarea prevederilor legale, prin comiterea unei infracțiuni (a unei fapte ilicite sancționată de lege), iar temeiul juridic în drept îl constituie dreptul de a trage la răspundere în fața organelor judecătorești pe cel care a săvârșit infracțiunea, drept acordat de dispoziția de lege care sancționează acea faptă.
Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relație a unei persoane față de o anumită valoare socialăocrotită de lege și deci o poziție a acelei persoane față de semenii săi, sau față de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt.
Obiectul acțiunii constă în aducerea în fața organelor judiciare a conflictului de drept penal, în vederea tragerii la răspundere a celui care a încălcat norma de drept substanțial.
Subiecții acțiunii sunt subiecții raportului juridic de conflict născut din săvârșirea faptei ilicite, cu poziții inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acțiunii în justiție, iar subiectul pasiv al faptei ilicite devine subiect activ al acțiunii în justiție.
Aptitudinea funcțională a acțiunii în justiție există atunci când folosirea ei duce la declanșarea procesului judiciar, iar actele procesuale îndeplinite pe parcursul ei pot dinamiza desfășurarea procesului.
În procesul penal se pot exercita două acțiuni: acțiunea penală și acțiunea civilă.
Dreptul la acțiune nu poate fi folosit, nu poate fi exercitat, decât dacă valoarea socială ocrotită a fost atinsă prin încălcarea normei juridice și deci s-a nesocotit exercitarea dreptului legat de acea valoare socială.
Dreptul la acțiune în justiție, sub aspect procesual, constă în faptul, în aptitudinea titularului, de a se adresa organelor competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului, iar în sens procesual reprezintă un instrument juridic creat de lege pentru ocrotirea și valorificarea acelui drept.
În cadrul dreptului procesual este necesar a se face deosebirea între acțiunea în justiție sub aspect substanțial și acțiunea în justiție sub aspect procedural, întrucât, șa cum dreptul la acțiune în justiție poate exista fără a fi exercitat, tot astfel poate exista o acțiune în justiție, sub aspect procesual, fără ca în realitate să existe dreptul la acțiune în justiție – se constată, în urma efectuării cercetărilor, că fapta nu a fost comisă sau nu constituie o încălcare a vreunei norme juridice.
Prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului, acesta devine inculpat, parte în procesul penal. Actul prin care se pornește acțiunea penală împotriva cuiva, se numește act de inculpare. Ordonanța procurorului sau rechizitoriul emis de acesta sunt cele mai uzuale acte de inculpare.
Obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a infractorului. Acțiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.
Subiecții acțiunii penale. Săvârșirea unei fapte penale provoacă declanșarea unei acțiuni penale, iar subiecții raportului juridic născut din săvârșirea acelei fapte devin subiecții acțiunii, cu calități inverse însă.
Subiectul activ principal al acțiunii penale și titular al acesteia este întotdeauna statul. Statul exercită acțiunea penală prin intermediul procurorului. Subiect activ secundar al acțiunii penale este persoana vătămată prin infracțiune. Subiect pasiv al acțiunii penale este întotdeauna persoana care a comis infracțiunea și care este trasă la răspundere penală. Întrucât răspunderea penală este personală și acțiunea penală este personală, ea exercitându-se numai împotriva celui ce a săvârșit infracțiunea.
Subiectul activ principal este al acțiunii penale, care este și titular al acesteia este mereu statul care exrcită acțiunea penală prin intermediul procororului. Pe caând subiectul activ secundar este persoana vătămată prin acțiune. Întotdeauna subiect pasiv este persoana care a comis infracțiunea, persoană care, de altfel, va fi trasă la răspundere.
Acțiunea penală prezintă următoarele caracteristici:
acțiunea penală aparține statului, care prin organele sale specializate are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele care comit infracțiuni
Împrejurarea că acțiunea penală aparține statului rezultă nu numai din faptul că acesta stabilește prin lege condițiile și modalitățile concrete de exercitare ale acțiunii. Tot statul este cel care, ca exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de acțiunea penală, fie în mod sporadic, fie sub o condiție anticipată.
Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele care prezintă pericol pentru anumite relații sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricărei infracțiuni, întrucât prin comiterea acestora se încalcă dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de altă parte, ca titular al acțiunii prin care se realizează în concret sancționarea celor care au săvârșit infracțiuni, statul devine, din subiect pasiv al infracțiunii, subiect activ al acțiunii penale. Așadar, una din trăsăturile caracterizante ale acțiunii penale este că subiect activ al acestei acțiuni este statul.
acțiunea penală este obligatorie, întrucât infracțiunile sunt fapte socialmente periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să intervină. De la caracterul obligatoriu al acțiunii penale fac excepție faptele pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de depunerea plângerii penale prealabile.
Așadar, ori de câte ori s-a comis o infracțiune și sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de lege, folosirea acțiunii penale este obligatorie, necesarăși inevitabilă. Punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale este o obligație de serviciu a organelor competente să efectueze o asemenea activitate. Acțiunea penală este pusăîn mișcare din oficiu, afară de cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent.
acțiunea penală este indisponibilă deoarece odată pusă în mișcare, ea nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la stingerea ei. Acțiunea penală se poate stinge atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății,prin rămânerea definitivă a soluției ce se dă în cauza penală.
Din momentul folosirii ei și până la rezolvarea cauzei, acțiunea penală își urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluționarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acțiunii, pânăla realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Așadar, irevocabilitatea și indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statul poate dispune de acțiunea penală (renunțăla realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcțională a acțiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot să apară după ce acesta a început.
acțiunea penală este indivizibilă, exercitarea ei extinzându-se asupra tuturor participanților la infracțiune. Oricând s-ar descoperi ulterior noi participanți la săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală se extinde și asupra acestora.
Indivizibilitatea acțiunii penale decurge din unitatea infracțiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singurăacțiune. Indivizibilitate existăchiar atunci când la săvârșirea faptei au luat parte mai multe persoane. În penală nu se exercită atâtea acțiuni câți autori, instigatori sau complici există, ci efectele
acțiunii unice și indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceștia sunt toți cunoscuți. Astfel, unității acțiunii penale, sub aspect substanțial, îi poate corespunde o pluralitate de acțiuni, în sens procesual, când participanții sunt urmăriți și trași la răspundere penală separat.
Ceea ce determină unitatea, și deci indivizibilitatea acțiunii penale din punct de vedere substanțial, este infracțiunea ca fapt juridic indivizibil și nu numărul participanților la comiterea ei.
Principiul indivizibilității acționează și în situația în care acțiunea penală este pusă în mișcare la plângerea prealabilă. Astfel, în cazul în care prin infracțiune au fost lezate interesele a douăsau mai multor persoane, este suficient ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare la plângerea uneia dintre acestea, iar dacă sunt mai mulți făptuitori este suficient ca plângerea săse fi făcut cu privire la unul dintre ei pentru ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare contra tuturor participanților .
Dacă acțiunea penală a fost soluționată, ca urmare a plângerii prealabile a unei singure persoane vătămate, ea nu mai poate fi pusă în mișcare de către celelalte persoane vătămate pentru aceeași faptă, întrucât se opune autoritatea lucrului judecat.
În cazul pluralității de făptuitori, deși acțiunea penală pusă în mișcare la plângerea prealabilă făcută numai contra unuia sau unora dintre ei produce virtual efecte față de toți, totuși, procesual, această acțiune nu poate fi folosită in personam fără să fie cunoscuți făptuitorii.
acțiunea penală este individuală, adică poate fi exercitată numai împotriva inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
Principiul răspunderii penale are drept consecință procedurală necesară individualizarea acțiunii penale. Acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participăîn cauza penală sau pretind să intervină în cauză. „Acțiunea penală nu poate fi exercitată împotriva părții responsabile civilmente și succesorilor inculpatului“. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia. Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic și de fapt al acțiunii penale, nu poate fi săvârșită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă, discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.
Din tote aceste trăsături rezultă următoarele consecințe:
succesorii inculpatului nu pot fi subiecți pasivi ai acțiunii penale, în locul celui decedat;
dacă inculpatul este incapabil nu este necesar în cezul exercitării acțiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta;
nimeni nu poate cere să inervină în cauză alături de inculpat pentru a-i asigura mai bine apărarea, sau pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.
Acțiunea penală este o componentă a procesului penal care se declanșează numai după identificarea făptuitorului și strângerea de probe de vinovăție (are caracter „in personam”), pe când procesul penal poate începe imediat ce a fost descoperită și sesizată o infracțiune(începerea urmăririi penale poate avea caracter „in rem” sau „in personam”).
Acțiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului o solicitare, respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obține o decizie de fond față de o pretenție formulată.
Obiectul acțiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care au săvârșit infracțiunea .
Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege și se poate exercita pe toată durata procesului penal, conform legii. Suciect al infacțiuii este:
statul ca titular general al acțiunii penale;
procurorul ca subiect al acțiunii penale;
partea vătămatăca subiect activ secundar al acțiunii penale;
alte organe și persoane ca subiecți ai acțiunii penale, când este vorba de existența unor autorizări, încuviin țări sau sesizări din partea unor persoane sau organe competente (aceste persoane și organe nu sunt subiecți ai acțiunii penale, ci subiecți auxiliari ai
procesului.)
Vechiul codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3 și noul cod în art. 14 prevede că acțiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniazăcă acțiunea penală constituie suportul juridic al întregii activități procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată. Deși legea nu precizează, reiese că acțiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.
Astfel în continuare se prevede că acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia.
Cele trei momente principale ale desfășurării acțiunii penale sunt:
punerea în mișcare a acțiunii penale, sau momenul inițial
exercitarea acțiunii penale, sau momentul exercitării
stingerea acțiunii penale sau momentul final
De principiu, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare imediat după începerea urmăririi penale, dar în general este pusă în mișcare pe parcursul urmăririi penale,înainte de începerea judecății, cu excepția cazurilor în care legea prevede că acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și în timpul judecății.
Exercitarea acțiunii penale ia sfârșit în cursul urmăririi penale prin clasare sau renunțare la urmărirea penală, iar în cursul judecății odată cu pronunțarea unei hotărâri definitiv. Procesul penal poate însă continua cu punerea în executare a hotărârii penale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundată cu momentul începerii urmăririi penale. Imediat ce organele de urmărire penală au fost sesizate cu comiterea unei infracțiuni, ele declanșează procesul penal prin începerea urmăririi penale. Nu întotdeauna însă, odată cu declanșarea procesului penal, organele de urmărire penală pun în mișcare și acțiunea penală.
Începerea urmăririi penale poate avealoc “in rem”(pentru faptă) sau “in personam”, pe când punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează numai “in personam” (față de persoană), ceea ce înseamnă că pentru a putea fi pusă în mișcare acțiunea penală este necesar ca persoana care urmează să fie trasă la răspundere penală să fie cunoscută cu toate datele ei de stare civilă.
De cele mai multe ori, de la momentul săvârșirii infracțiunii și până la identificarea autorului ei trece o anumită perioadă de timp. De aceea, de regulă, momentul începerii urmăririi penale și cel al punerii în mișcare a acțiunii penale nu coincid.
Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege. Acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile legii.
Punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanțe specifice în compartimentul drepturilor și obligațiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.
Așadar, odată ce acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia.
Există în legislație mențiuni privind anumite cazuri cre împiedică punerea în mișcare și exercitare a acțiunii penale. Prin urmarea acțiunuea nu poate fi pusă în mișcare ’’ iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.’’
Toate cazurile de la art. 16,vor atrage în cursul urmăriririi penale,soluția clasării. În cursul judecății, intervenția vreunuia dintre cazurile de la art. 16 lit. „a”-„d”vor determina soluția achitării, pe când cazurile de la litera „e”până la litera “j” vor impune soluția de încetare a procesului penal.
În al doilea moment, cel al exercitării acțiunii penale, dacă nu există nici unul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta va fi exercitată, adică va fi susținută în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului. Procurorul și organele de cercetare penală au obligația să exercite acțiunea penală pe tot parcursul urmăririi penale. În timpul judecării cauzei, acțiunea penală se exercită tot de către procuror. În mod normal, acțiunea penală se stinge prin judecată, adică prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
În faza de urmărire penală, exercitarea acțiunii penale presupune strângerea, administrarea și verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, da o soluție de neurmărire care să ducă la stingerea acțiunii. Această activitate se înfăptuiește sub conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfârșitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul și trimite pe inculpat sau persoana juridicăcare a săvârșit infracțiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de promovare al acțiunii penale.
În faza de judecată, procurorul exercită acțiunea penalăprin diversele cereri și concluzii pe care le formulează în fața instanței: prin susținerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac.
În faza de stingere a acțiunii penale, dacă însă există vreo cauză de împiedicare, acțiunea penală nu va putea fi exercitată și va fi stinsă, iar soluția ce se va pronunța va fi diferită în funcție de momentul adoptării ei.
Prin epuizare se înțelege că soluționarea cauzei presupune desfășurarea procesului penal până la obținerea unei hotărâri judecătorești definitive. În urma soluției pronunțate de instanță, acțiunea penală și-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acțiunii penale a fost atins pentru căori s-a pronunțat condamnarea celui vinovat, realizându-se pânăla final tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept și înlăturate consecințele greșitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenței, aceasta este modalitatea obișnuită de a considera că acțiunea penală a ajuns la momentul său final.
Stingerea acțiunii penale presupune că acțiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Prin urmare, dacă în cursul urmăririi penale, dacă se ivește vreun caz de împiedicare a exercitării acțiunii penale,procurorul va dispune clasarea cauzei.
În cursul judecății cauzei, instanța de judecată va pronunța:
achitarea, când există vreunul din cazurile prevăzute în articolul 16 lit. a –d,
sau
înceterea procesului penal, când există vreunul din cazurile prevăzute în art. 16 literele e-j.
În caz de amnistie, prescripție sau retragerea plângerii prealabileori de existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunțării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal pentru a se stabili dacă se face sau nu vinovat de comiterea infracțiunii. Dacă se constată că suspectul / inculpatul nu se face vinovat de comiterea faptei se va dispuneclasarea, respectiv achitarea, iar dacă se va stabili că este vinovat, se va dispune clasarea, respectiv încetarea procesului penal.
Stingerea acțiunii penale penale poate avea loc după epuizarea ei, în cursul urmăririi penale, prin clasare sau renunțare la urmărirea penală. În cursul judecății acțiunea penală se stinge prin pronunțarea unei hotărîri judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare a inculpatuluisau de încetare a procesului penal.
Stingerea acțiunii penale poate avea loc însăși pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesualăsă se epuizeze prin desfășurarea judecății. Soluțiile prin care acțiunea penală se stinge fărăca să fie epuizatăîntreaga activitate procesualănormală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal și clasarea cauzei penale. Soluțiile prin care se pronunță achitarea, încetareaprocesului penal, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale și clasarea, pot interveni numai în măsura în care se constată existența unuia dintre cazurile expres prevăzute de lege, cazuri care, de altfel, împiedică și punerea în mișcare a acțiunii penale.
Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent și temporar, după cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluției și efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici definitive și cu consecințe permanente de împiedicare a exercitării acțiunii penale; pe când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate modifica oricând, în termenul legal, atitudinea sa, și poate introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în mișcare a acțiunii penale.
Acțiunea penală are rolul de a dinamiza desfășurarea procesului penal, dar în anumite situații legea înlătură acestă aptitudine funcțională, astfel că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată.
Unele din aceste cauze au efect definitiv asupra acțiunii penale, adică odată intervenite ele înlătură pentru totdeauna răspunderea penală (amnistia, prescripția ori decesul făptuitorului, radierea persoanei juridice, retragerea plângerii prealabile), pe când altele au efect temporar, existând posibilitatea desființării, în anumite con diții a soluțiilor pronunțate (când se depune plângerea prealabilă, se obține autorizarea sau sesizarea din partea organului competent).
Cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea exercitării ei sunt prevăzute în mod expres în lege, și anume art. 16 ncpp, însă mai există și alte situații prevăzute în Codul penal sau în legi speciale cum ar fi de exemplu: desistarea sau împiedicarea rezultatului în caz de tentativă.
Astfel clauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau cauzele care sting acțiunea penală sunt:
fapta nu există
Singurul temei al răspunderii penale este infracțiunea. Din moment ce nu a fost comisă nici o faptă, nu există nici infracțiunea și pe cale de consecință nici acțiunea penală n-ar putea fi pusă în mișcare. Prin instituirea acestui caz, legiuitorul a avut în vedere situația în care fapta nu există în materialitatea ei, adică nu avem vreo faptă care să fi produs o modificare în lumea materială.
fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită cu vinovăție
Chiar dacă fapta este prevăzută de legea penală, este posibil să fi fost comisă cu altă formă de vinovăție decât aceea cerută de lege. Nefiind infracțiune , fapta nu constituie temei legal pentru răspunderea penală a infractorului, prin urmare fapta ar putea atrage răspunderea civilă, disciplinară sau contravențională.
nu există probe / dovezi că o persoană a săvârșit infracțiunea
În acest caz, există faptă în materialitatea ei, faptă ce constituie infracțiune, dar nu a fost săvîrșită de persoana împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea penală. Aptitudinea funcțională a acțiunii penale lipsește numai în raport cu o anumită persoană, dar dacă autorul faptei este identificat, este posibilă tragerea la răspundere penală a acestuia.
există o cauză justificativă sau de neimputabilitate
Aceste cauze duc la înlăturarea caracterului penal al faptei și au fie aplicabilitate generală, fie aplicabilitate specială.
Cauzele cu aplicabilitate generală pot interveni în cazul oricărei infracțiuni, pe când cauzele cu aplicabilitate specială intervin numai în anumite situații, strict prevăzute în lege.
Cauzele cu caracter general sunt: legitima apărare, starea de necesitate,exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul victimei, constrângerea fizică sau morală, excesul neimputabil, minoritatea, iresponsabilitatea, intoxicarea,eroareași cazul fortuit. Ele sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, în art. 18-31.
lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale
Plângerea prealabilă este o condiție indispensabilă pentru exercitarea acțiunii penale pentru săvârșirea anumitor infracțiuni (de exemplu: lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, amenințarea, abuzul de încredere, violul în forma simplă, etc.).
În cazul acestor fapte, legiuitorul a considerat că interesul personal al celui vătămat prin infracțiune este mai important decât interesul societățiide a trage la răspundere penală pe făptuitor și ca atare lipsa plângerii prealabile va împiedica declanșarea procesului penal. Atunci când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu o capacitate retrânsă, punerea în mișcare a acțiunii se poate face și din oficiu.
Autorizarea reprezintă o condișie de pedepsibilitate îîn cazurile de tragere la raspundere a magistraților, a membrilor Guvernului, a senatorilor sau deputaților. Acțiunuea nu poate fi pusă în mișcare fără autorizarea dată de organul cometent, ca de exemplu: Parlament, Guvern, Consiliul Suprem al Magistraturii, etc.
Sesizarea făcută de organele abilitate condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare.
a intervenir amnistia sau prescripția, decesul sispectului sau al inculpatului persoana fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică
Pentru înșelegerea acestei cauze, este necesară explicare anumitor noțiuni. Astfel amnistia reprezintă înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă, iar dacă intervine după condamnare va avea drept efect înlăturarea executării pedepsei, dar și a celorlalte consecințe ale condamnării.
Prescripția înlătură prin trecerea timpului răspunderea penală. Există însă infracțiuni care în legislația nostră sunt imprescriptibile, și anume: infracțiuni contra păcii și omenirii, infracțiunile de omor, infracțiunile săvârșite cu intenție care au ca urmare moartea victimei.
Decesul suspectului sau al inculpatului persoană fizică atrage stingerea acțiunii penale, indiferent de stadiul procesual în care a intervenit. Nu este cazul și al decesului celorlalte părți din proces.
Radierea suspectului sau inculatului persoană juridică este o etapă care marchează dispariția din viața socială a persoanei jurodice. Desființarea persoanei juridice prin dizolvare sau lichidare trebuie urmată de radiarea acesteia din Registrul Comerțului dacă este o societate comercială, fie din Registrul Asociațiilor și Fundațiilor, dacă este asociație / fundație.
retragerea plângerii prealabile în cazul infracțiunilor pentru care retragerea înlătură răspunderea penală, a intervenit împîcarea sau a fost încheiat un acord de mediere conform legii
Retragerea plângerii prealabile, ca manifestare de voință a părții vătămate înlătură răspunderea penală pentru acele infracțiuni care se pedepsesc la plângrea prealabilă. Această retragere trebuie să fie necondiționată și totală pentru a-și prodice efectele din punct de vedere penal și civil. Ea se constituie o manifestare unilaterală de voință a persoanei vătămate.
Împăcarea părților duce la încetarea procesului și stingerea acțiunii penale. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de către reprezentantul lor legal, iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea reperezentantului lor legal. Împăcarea are caracter bilateral și este personală.
De asemenea, în cazul infracțiunilor pedepsite la plângere prealabilă, încheierea unui acord de mediere,în condițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, va atrage de asemenea încetarea procesului penal.
există o clauză de nepedepsire prevăzută de lege
Cauzele de nepedepsire se regăsesc atât în partea generală a Codului penal (de ex.,desistarea sauîmpiedicarea rezultatului), cât și în partea specială a Codului penal sau în legi speciale (de ex.,întreruperea cursului sarcini de către femeia însărcinată, vătămarea fătului în timpul sarcinii de către femeia însărcinată, tăinuirea săvârșită deun memebru de familie, denunțarea de către mituitor a faptei înainte ca organul de urmărire penală sa fi fost sesizat cu acea faptă, retragerea mărturiei mincinoase în anumite condiții, favorizarea infractorului săvârșităde un membru de familie, etc.)
există o autoritate de lucru judecat
Atunci când hotărârea judecătorească a rămas definitivă, capată autoritate de lucru judecat, ceea ce determină prezumția legală care reflectă un adevăr.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești va conduce la anumite efecte:
un efect pozitiv și anume acela că hotărârea poate fi pusă în executare,
și
un efect negativ, care constă în împiedicarea exercitării unei noi acțiuni penale împotriva aceleiași persoane, pentru aceeași faptă.
Trebuie să existe identitate de persoane și de obiect pentru a se putea invoca autoritatea de lucru judecat într-o anumită cauză. Conform legii, există autoritate de lucru judecat, chiar și în situația în care faptei săvârșite i s-ar da o altă încadrare juridică.
a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, conform reglemebtprilor legale
Ținând cont de dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri inițiate de autoritățile judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infracțiune conform legii române, poate fi transferată unui stat străin.
Autoritățile judiciare române pot solicita autorităților competente ale altui stat, exercitarea unei proceduri penale sau continuarea acesteia dacă transferul procedurii penale servește intereselor unei bune administrări a justiției sau favorizează reintegrarea socială în caz de condamnare.Transferul procedurii penale poate fi solicitat și atunci când autoritățile judiciare române apreciază, în funcție de particularitățile cauzei, că prezența persoanei învinuite de săvârșirea infracțiunii la cercetarea penală nu poate fi asigurată și acest lucru este posibil în statul străin.
Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Acțiunea civilă este instrumentul juridic prin care sunt trași la răspundere civilă inculpatul și partea responsabilă civilmente,deoarece prin infracțiunea comisă s-au încălcat și normele dreptului civil, astfel încât fapta va atrage atât răspunderea penală cât și răspunderea civilă
Acțiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente. Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror, în condițiile art. 20 alin. (1) și (2), și are ca obiect, în funcție de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală.
Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxă de timbru.
O altă opinie susține următorul punct de vedere că acțiunea civilă care reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecția dreptului subiectiv civil prin recunoașterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau contestat,ori a unor situații juridice ocrotite de lege.
Astfel pe cale acțiunii civile se stabilește dreptul (persoanei fizice sau juridice) de a cere organului de jurisdicție, instanței de judecată ori altui organ de stat cu atribuții jurisdicționale, fie recunoașterea unui drept subiectiv preexistent, ori constituirea unei situații juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea drepturilor sau în ceea ce privește drepturile la plata unor despăgubiri atunci când încălcarea și executarea unor asemenea obligații este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.
Prin dreptul la acțiune, în sens procesual, se înțelege posibilitatea unei persoane de a se adresa organului jurisdicțional, iar în sens material, posibilitatea pe care o are reclamantul de a obține recunoașterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului.
Acțiunea civilă este mujlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere să i se repare prejudiciul cauzat. Repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile,în natură sau prin plata unui echivalent bănesc.
Repararea în natură se poate realiza prin una din următoarele modalități, și anume prin restituirea lucrului, prin reastabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, prin desființareatotalaă ori parțială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare.
Paguba cauzată prin infracțiune cuprinde atât paguba efectivă (damnum emergens), folosul nerealizat ( lucrum cessans – de exemplu dobânda legală datorată de la săvârșirea infracțiunii și până la achitarea sumei ), dar și cheltuielile pe care partea le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Restituirea lucrului este posibilă ori de câte ori lucrurile care aparțin părții civile au fost ridicate în cursul procesului penal,de la inculpat sau de la persoana care le deține, și este cazul dobânditorului de bună-credintă. Această măsură este dispusă de către procuror sau de către judecător, ținându-se cont de faza proesuală în care se află cauza.
Restituirea lucrului se realizează pentru aflarea adevărului în procesul penal, având obligația pentru persoana care l-a primit, să-l păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.
Dacă prin restituirea lucrului nu se acoperă complet paguba cauzată prin infracțiune, inculpatul va fi obligat în plus și la plata unei despăgubiri care să realizeze astfel o justă reparație a pagubei cauzate.
Restabilirea situației anterioare reprezintă o altă modalitate de reparare în natură a pagubei și se recurge la ea ori de câte ori este posibilă revenirea la situația anterioară săvârșirii infracțiunii . Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Repararea pagubei prin echivalent bănesc se realizează prin obligarea inculpatului și a părții responsabile civilmente la plata uni sume de bani, ori de cât ori nu este posibilă reparea în natură.
Acordarea despăgubirilor bănești se poate face atât prin acordarea unei sume globale cât și prin acordarea unor prestații periodice.
Subiecții activi ai acțiunii civile sunt:
partea civilă, adică persoana în dauna căreia s-a produs prejudiciul moral sau material;
Ministerul Public care are obligația să exercite acțiunea civilă în fața instanței de judecată atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau care capacitate de exercițiu restrânsă;
Pe când subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt:
inculpatul, care este și subiect pasiv principal al acestei acțiuni, întrucât el este cel care a produs un prejudiciu prin comiterea infracțiunii;
partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă în procesul penal, potrivit legii civile pentru pagubele cauzate prin fapta inculpatului.
În comparație cu acțiunea penală, acțiunea civilă se pornește și se exercită doar atunci când persoana vătămată sau succesorii acesteia cer să fie despăgubiți pentru prejudiciul produs. Există excepții, atunci când acțiunea civilă se exercită din oficiu de către procuror.
Astfel acțiunea civilă are un caracter disponibil, excepție fac cazurile când este exercitată din oficiu. Partea civilă poate renunța în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel. În acest caz, partea civilă nu mai poate interveni, și nici nu mai are dreptul să introducă acțiune separată la instanța civilă pentru aceleași pretenții.
Acțiunea civilă are caracter accesoriu atunci când poate fi exercitată în cursul procesului penal numai atunci când poate fi pusă în mișcare acțiunea penală.
Pentru acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente nu se percep taxe de timbru fie când se exercită în fața instanței penale, fie că se exercită în fața instanței civile.
Pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
infracțiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau nepatrimonial;
între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să existe legătură de cauzalitate;
prejudiciul să fie cert;
prejudiciul să nu fi fost reparat;
repararea prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau persoana juridică îndreptățită.
Infracțiunea săvârșită să fi produs un prejudiciu( material sau nepatrimonial ), demonstrează că acțiunea civilă nu se poate exercita decât dacă infracțiunea săvârșită este una de rezultat, nu și în ipoteza unei infracțiuni de pericol.Spre exemplu, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără permis de conducere este o infracțiune de pericol care exclude producerea vreunui prejudiciu.
Obligarea la despăgubiri nu este posibilă atunci când instanța penală nu a fost sesizată cu judecarea unei fapte penale producătoare de pagube materiale.
Între infracțiunea săvârșită și prejudiciu trebuie să să existe legătură de cauzalitate. Fără existența acestei legături, persoana care a săvârșit fapta n-ar putea fi obligată la despăgubiri, lipsind temeiul tragerii la răspundere juridică a acelei persoane. Așadar trebuie să existe o faptă ilicită și un prejudiciu suferit de o altă persoană, dar este necesar ca între faptăși prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul căacea faptă a provocat acel prejudiciu.
De multe ori aportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor persoane poate fi stabilit cu ușurință. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acțiuni umane sau de alte împrejurări.
O persoană poate fi trasă la răspundere juridică, în general, și la o răspundere civilă, în special, numai dacă între fapta sa și efectul produs există, în mod obiectiv, un raport de cauzalitate. Inexistența acestui raport înlătură existența temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârșit fapta.
Organele judiciare, în cazul răspunderii civile, pot obliga la despăgubiri civile o anumităpersoană, numai în cazul în care se constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârșite.
Legat de faptul că prejudiciul trebuie să fie cert, putem spune că această condiție impune ca acțiunea civilă să fie exercitată pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenței sale, cât și sub aspectul posibilităților de evaluare.
Prejudiciul cert poate fi atât actual cât și viitor. Un prejudiciu cert și viitor este spre exemplu, cel rezultat din pierderea capacității de muncă a unei persoane. Prejudiciul eventual nu poate fi acoperit întrucât există o lipsă de certitudine cu privire la producerea sa în viitor.
Prejudiciul trebuie să nu fie reparat este condiția carea se cere deoarece există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acțiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracțiune să fi fost acoperit, total sau parțial, de către alte persoane decât inculpatul.Asemenea situații pot decurge în faptul căpersoana vătămatăprimește: pensie din sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale; despăgubiri în baza unui contract de asigurare; despăgubiri de la o terță persoană, care nu are obligația de a plăti aceste reparații.
Atunci când prejudiciul a fost reparat integral sau parțial de către terțe persoane cărora nu le revenea aceastăobligație, acțiunea civilă poate fi exercitată sau nu poate fi exercitată în procesul penal, în funcție de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Astfel, în cazul în care terțe persoane au contribuit la acoperirea prejudiciului din dorința de a ajuta victima infracțiunii și nu pentru a degreva pe inculpat, partea civilăpoate exercita acțiunea în procesul penal și poate pretinde acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Pentru obținerea reaparării prejudiciului, persoana păgubită trebuie să-și manifeste voința în acest sens prin constituirea de parte civilă. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă,nu este nevoie de manifestarea de voință a acestora, acțiunea civilă exercitându-se din oficiu de către procuror, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.
Capacitatea de exercițiu se determină în funcție de întinderea capacității civile de exercițiu: minorul, până la împlinirea vârstei de 14 ani, precum și interzisul judecătoresc sunt lipsiți de capacitatea de exercițiu; minorul cu vârsta între 14 și 18 ani are o capacitate de exercițiu restrânsă; cel care a împlinit vârsta de 18 ani sau, atunci când legea prevede, chiar înainte, are capacitate de exercițiu deplină.
Constituirea de parte civilă reprezintă opțiunea cea mai frecventă a persoanei vătămate care alătură acțiunii penale și acțiunea civilă. În acest fel, acțiunea civilă devine o importantă instituție a dreptului procesual penal.
Prin rezolvarea acțiunii civile în cadrul procesului penal trebuie să se acorde o despăgubire integrală. Posibilitățile de plată ale inculpatului și părții responsabile civilmente nu influențează nici existența răspunderii civile și nici cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate.
În fața instanței penale nu pot fi deduse pe calea acțiunii civile alte raporturi juridice decât acelea izvorâte din paguba pricinuită prin infracțiune.Acțiunea civilă se pune în mișcare prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate în contra inculpatului sau părții responsabile civilmente.
Constituirea de parte civilă se face printr-o declarație scrisă sau orală în fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată. De asemena, și persoana vătămată va da o declarație pe care organul judicir trebuie să o consemneze.Astfel persoana vătămată devine parte civilă.
Prin acțiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea responsabilă civilmente pot fi acționați numai în raport de nerespectarea obligațiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune – așa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acțiunii civile este tragerea la răspundere civilădelictuală. Răspunderea civilădelictuală are o funcție reparatorie relativă, deoarece ea se realizeazănumai în raporturile dintre subiecții activi și pasivi ai acțiunii și chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna, recuperate pe deplin, în materialitatea lor.
Prin dauna produsă prin infracțiune se înțelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât și folosul sau câștigul de care aceasta a fost lipsită prin infracțiune. Folosul sau câștigul nerealizat poate fi acordat atât în cazul în care reparația se face în natură, cât și în cazul în care se face prin plata unui echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparația s-a făcut prin restituirea lucrului, partea civilă poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsităpentru perioada cât lucrul i-a fost sustras.
Dacă partea civilă decedează, se reorganizează, este radiată ori dizolvată în cursul urmăririi penale sau al judecății, se vor introduce în cauză moștenitorii/succesorii în drepturi/lichidatorii acesteia,în măsura în care doresc să intervină în proces. Opțiunea moștenitorilor / suscesorilor trebuie exprimată în termen de cel mult două luni de la deces, dizolvare, reorganizare ori lichidare.
Când inculpatul decedează/este radiat în cursul urmăririi penale, procesul penal va lua sfârșit,iar partea civilă se va putea adresa instanței civile cu acțiune civilă,separată,împotriva moștenitorilor/succesorilor sau părții responsabile civilmente.
Dacă inculpatul decedează în cursul judecării cauzei, partea civilă are posibilitatea să continue acțiunea civilă în fața instanței penale împotriva moștenitorilor inculpatului și a părții responsabile civilmente.
Când partea responsabilă civilmente decedează,se reorganizează, este radiată ori dizolvată, acțiunea civilă va fi continuată în fața instanței penale, numai dacă partea civilă indică instanței moștenitorii/succesorii în drepturi/lichidatorii acesteia, în termen de cel mult două luni de la data când a luat cunoștință de acea împrejurare.
Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal atunci când a fost alăturată acțiunii penale și s-a sesizat instanța penală. Odată cu soluționarea laturii penale a cauzei, instanța se va pronunța și asupra laturii civile, având următoarele trei posibilități: să respingă acțiunea civilă dacă se dispune achitarea inculpatului în temeiul articolului 16 literele „a” și „c”, datorită lipsei de temei juridic al acțiunii sau dacă lipsește culpa civilă, lipsește paguba ori nu există legătură de cauzalitate între infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și paguba produsă.
O a doua posibilitate se referă la admiterea acțiunii civile în totalitate sau în parte atunci când se constată săvârșirea unei fapte penale și producerea unui prejudiciu material sau moral, indiferent dacă se pronunță sau nu condamnarea inculpatului. În cazurile de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16,literele „b” , „d” și „h”, dacă prin fapta comisă s-au cauzat prejudicii, instanța va admite acțiunea civilă și va acorda despăgubiri civile celui prejudiciat.
A treia posibilitate arată că se poate lăsa nesoluționată acțiunea civilă atunci când pronunța achitarea inculpatului în temeiul art. 16 literele„b” și „e” precum și când dispune încetarea procesului penal în temeiul art. 16 literele „f”, „g”, „i”și „j”precum și în cazul în care a intervenit un acord de recunoaștere a vinovăției. În aceste cazuri, cel interesat se poate adresa cu acțiune instanței civile.
Ori de câte ori soluționarea acțiunii civile atrage depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale, instanța penală poate disjunge acțiunea civilă care va rămâne însă în competența instanței penale. În aceste cazuri,se constituie un dosar separat care va fi soluționat de aceeași instanță.
Așadar disjungerea se dispune de către instanță din oficiu la cererea procurorului sau la cererea părților, iar încheierea prin care se dispune disjungerea laturii civile este definitivă.
Acțiunea penală și civilă sunt reunite în cadrul procesului penal deoarece își au izvorul în aceeași faptă.Când cele două acțiuni sunt exercitate împreună în procesul penal, acțiunea penală constituie principalul, iar acțiunea civilă accesoriul. Soluția dată laturii penale a procesului penal va determina și soluția dată laturii civile.
Dacă persoana vătămată ori succesorii acesteia nu s-au constituit părți civile în procesul penal, ei pot introduce acțiune civilă în fața instanței civile pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune.
Dacă însă acțiunea civilă este exercitată separat, legea interzice realizarea concomitentă a celor două acțiuni, atât în fața unei instanțe penale cât și în fața unei instanțe
civile.
Astfel se ridică probleme când cele două acțiuni sunt exercitate separat. Exercitarea concomitentă a celor două acțiuni separate ar fi nepotrivită din numeroase motive, dintre care cel mai important este pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri judecătorești contradictorii.
În astfel de cazuri, după punerea în mișcare a acțiunii penale,se suspendă soluționarea procesului civil până la soluționarea procesului penal, conform principiului“penalul ține în loc civilul”, dar nu mai mult de un an.
Persoana vătămată ori susccesorii acesteia care au pornit acțiune civilă în fața instanței civile pot părăsi această cale și se pot adresa organelor de urmărire penală sau instanței de judecată, numai dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu mai poate avea loc dacă această instanță a pronunțat o hotărâre, chiar și nedefinitivă.
Persoana vătămată poate părăsi procesul penal și se poate adresa instanței civilecu acțiune civilă dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea civilă se suspendă, dar nu mai mult de un an.
Când procurorul a dat o soluție de netrimitere în judecată, partea se poate adresa instanței civile cu acțiune civilă în vederea recuperării prejudiciului.
Instanța civilă nu este obligată să țină seama de hotărîrea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite. Această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Pe de altă parte, atunci când cele două acțiuni se rezolvă separat, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă în ceea ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
4.DELIBERAREA ȘI PRONUNȚAREA HOTĂRÂRII
4.1 Ședința de judecată
4.2 Dezbateri judiciare
4.2 Alte măsuri
La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită și cauza se află în stare de judecată, președintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecății sau să facă o prezentare succintă a acestuia.
Președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate, celorlalte părți, martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești, când socotește că este necesar.
Președintele încunoștințează partea civilă, partea responsabilă civilmente și persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse și care nu vor fi avute în vedere la soluționarea cauzei și pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești.
În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, cf. art.396 alin. 10.
În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa.
În timpul judecății președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar atunci când aceste probe se propun, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora.
Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părților și sunt avute în vedere de instanță la deliberare. De asemenea, aceste probe pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
Instanța poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. În demersul său de aflare a adevărului, procesul penal se bazează pe activitatea de probațiune.
Activitatea prin care se constată faptele ce interesează procesul penal se numește probațiune, iar sarcina probațiunii revine organelor judiciare.
Probele sunt acele elemente de fapt ( realități, împrejurări ) care datorită aptitudinii lor de a oferi anumite informații, servesc la aflarea adevărului și la justa soluționare a unei cauze penale.
Mijloacele prin care pot fi constatate aceste elemente de fapt care servesc ca probe în procesul penal, sunt prevăzute în Codul de procedură penală și se numesc mijloace de probă.
Deci procedeul prin care se pune în evidență proba se numește mijloc de probă, iar rezultatul administrării probelor se numește mijloace de probă.
Probele au o mare importanță, deoarece prin ele se ajunge la soluționarea cauzei și la realizarea copului procesului penal.
Obiectul probațiunii este reprezenata de următoarele aspecte:
existența iinfracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat
faptele care privesc răspunderea civilă
faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii
orice altă împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Probele pot fi în spijinul învinuirii ș probe în sprijinul apărării. De asemenea pot fi probe preexistenta care se referă la realități anterioare săvârșirii faptei, și probe survenite care sunt realități generate de activitatea infracțională, și care sunt aflate sau survenite în momentul comiterii faptei sau ulterior acestuia.
O altă calsificare se referă la izvoarele lor, și probele sunt imediate sau primare și sunt acele probe care sunt obținte de la prima sursă adică de la conținutul declarațiilr suspectuui și inculpatuliui, al martoruli ocular, dar și probe mediate sau secundare, carre sunt probe obținute de la oa doua sursă, adică conținutul copiei unui înscris original, conținutul declarației unui martor care relatează cele auzite de la altă persoană etc.
De asemenea după legătura cu obiectul probațiunii, probele sunt directe și dovedesc în mod direct nevinovăția sau vinovăția făptuitorului, și probe indirecte vare sunt acelea care nu dovedesc în mod direct vinovăția acestuia, dar care coroborate, duc la concluzia că fapta a fost sau nu comisă de făptuitor.
În principiu, orice probă este admisibilă, legea prevăzând în mod expres cazurile în care o probă este inadmisibilă. Proba este pertinentă atunci când obiectul ei are legătură cu cauza respectivă, și proba este concludentă dacă este esențială în cauză și influențează soluționarea procesului.
Sarcina probațiunii în acțiunea penală revine în principal, procurorului. În acțiunea civilă, sarcina probei revine părții civile ori după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă atunci când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă.
În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, dar și din oficiu, atunci când consideră că este necesar pentru formarea convingerii sale.
Cererea privitoare la administrarea unei probe în cursul procesului penal se admite sau se respinge doar motivat de către organele judiciare.
Cererea de administrare a unei probe se respinge motivat ori de câte ori:
proba nu este relevantă în legătură cu obiectul probațiunii;
se apreciază că în legătură cu dovedirea unui anumit
element de fapt au fost administrate deja suficiente mijloace de probă;
proba nu este necesară, faptul fiind notoriu;
proba este imposibil de obținut;
cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
administrarea probei este contrară legii.
Prin urmare, în procesul penal, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:
a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
b) declarațiile persoanei vătămate;
c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
d) declarațiile martorilor;
e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă;
f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.
Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare.
Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, interdicția se aplică chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare. Așadar, Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.
Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
În cadrul judecății în primă instanță, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și experții.
Neascultarea inculpatului vatămă dreptul său de apărare și duce la desființarea hotărârii pronunțate. Inculpatul, cunoscând învinuirea ce i se aduce, este lăsat să arate tot ce știe în legătură cu împrejurările care formează obiectul trimiterii în judecată.
Asupra întrebărilor puse, instanța exercită un drept de control, putând respinge pe acelea care nu sunt necesare în cauză.
Dacă persoana audiată este surdă, mută sau surdo-mută, audierea se face cu participarea unei persoane care are capacitatea de a comunica prin limbajul special. În această situație comunicarea se poate face și în scris.
Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic.
Persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților. Audiența are loc numai în prezența avocatului la locul de deținere.
La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale.
Organul judiciar comunică suspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.
Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83, precum și următoarele obligații:
a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.
În plus, organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.
Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii. În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
Apărătorul nu are dreptul să răspundă la întrebările puse inculpatului, darea declarațiilor fiind un drept exercitabil numai personal. Reascultarea inculpatului se permite de câte ori este nevoie.
Inculpatul poate recunoaște prin declarația asa afptele care i se impută, dar mărturisirea nu are aceleași efecte în penal ca în civil.
În cauzele cu mai mulți inculpați ascultarea fiecăruia se face în prezența celorlalți, dar interesul aflării adevărului poate determina ascultarea unui coinculpat, fără prezența celuilalt. Lectura în instanță a actelor redactate anterior este mijlocul prin care se satisface principiul oralității judecății.
Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării. Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului. Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.
În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
Grefierul scris întreaga declarație la persoana întâi, în urma dictării președintelui, după carea se semnează. Acest procedeu este de natură a evita neajunsurile unor declarații incomplete sau cu un cuprins inutil sau confuz.
Legat de modul de audiere al persoanei vătămate, acesteia i se aduc la cunoștiință următoarele drepturi și obligații:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, în condițiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligația de a comunica orice schimbare de adresă
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.
Persoanei vătămate i se aduce la cunoștință cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.
În cazul audierii părții civile și părții responsabile civilmente, acestora li se aduc la cunoștiință următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege.
Atunci când există condiții care relevă statutul de martor amenințat sau vulnerabil, ori este necesară protecția vieții private sau a demnității, organul de urmărire penală poate dispune față de persoana vătămată sau față de partea civilă anumite măsuri de protecție, care se aplică în mod corespunzător, și anume:
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa;
d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Declarația martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța, în condiții de confidențialitate.
Procurorul poate dispune acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție prin ordonanță motivată, care se păstrează în condiții de confidențialitate.
Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora.
În cursul judecății, odată cu acordarea statutului de martor amenințat, instanța dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
a) supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare;
b) însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
c) nepublicitatea ședinței de judecată pe durata ascultării martorului;
d) ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente;
e) protecția datelor de identitate ale martorului și acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.
Legat de audierea martorului protejat, suportul pe care a fost înregistrată declarația acestuia, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s-a făcut declarația, se păstrează în condiții de confidențialitate. Suportul care conține înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente, împreună cu dosarul cauzei, și este păstrat în aceleași condiții privind confidențialitatea.
Martorul vulnerabil dobândește acest statut din partea procurorului care menționează că pot fi martori vulnerabili următoarele categorii de martori, și anume:
martorul care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
și
martorul minor.
Atunci când se constată că există contraziceri între declarațiile persoanelor audiate în aceeași cauză, se procedează la confruntarea lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic, iar organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să își pună reciproc întrebări, iar toate aceste întrebări și răspunsuri se consemnează într-un proces-verbal.
Urmează apoi ascultarea martorilor și experților, aceștia rămânând la dispoziția instvaței până la terminarea cercetării judecătorești care se efectuează în ședința aflată în curs. Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată și de către celelalte părți. Președintele și ceilalți membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluționare a cauzei, iar Instanța poate respinge întrebările care nu sunt concludente și utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de ședință.
Martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziția făcută poate să îl citească în instanță, iar procurorul și părțile au dreptul să examineze înscrisul, și instanța poate dispune dacă înscrisul poate fi reținutla dosar, în original sau în copie.
Când martorul nu își mai amintește anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declarațiile făcute în instanță și cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce știe, președintele poate da citire, în întregime sau în parte, declarațiilor anterioare.
Martorii audiați rămân în sală, la dispoziția instanței, până la terminarea actelor de cercetare judecătorească care se efectuează în ședința respectivă. Dacă instanța găsește necesar, poate dispune retragerea lor sau a unora dintre ei din sala de ședință, în vederea reaudierii ori a confruntării lor. Abia apoi, după ce instanța a luat concluziile procurorului, persoanei vătămate și ale părților, poate încuviința plecarea martorilor, după audierea lor.
Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Orice persoană citată în calitate de martor aremai multe obligații. În primul rând trrebuie să se prezinte în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație. Apoi va depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței, și nu în ultimul rând, trebuie să spună adevărul.
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părți sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate.
Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară.
Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și educare, iar dacă martorii minori au au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influența declarația minorului, audierea acestuia are loc în prezența unui reprezentant al autorității tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exercițiu, stabilite de organul judiciar.
Urmează apoi identificare persoanelor și a obiectelor. Astfel persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4-6 persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea. Desfășurarea activității de identificare a persoanelor, precum și declarațiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal.
Legat de obiectele care trebuiesc identificate, despre acestea se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele și se întocmește un proces verbal.
Atunci când mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeași persoană sau același obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care au făcut identificarea și cei care urmează să o efectueze.
Urmează apoi administrarea celorlalte probe, deoarece este posibil să fie nevoie de o cercetara la fața locului sau efectuarea unei reconstituiri. Aceste activități se desfășoară ca o continuare a ședinței de judecată.
Terminarea cercetării judecătorești repezintă momentul final al cercetării judecătorești din cadrul judecății în prima instanță a unei cauze penale. Are loc odată cu epuizarea administrării tuturor probelor în cauza respectivă. Terminarea cercetării judecătorești se constată și se declară de către președintele completului, care mai întâi întreabă pe procuror și pe părți dacă mai au de dat explicații sau de formulat cereri noi, după care se trece la dezbateri.
Declarațiile și răspunsurile inculpaților, ale martorilor ori ale altor persoane audiate în cauză se consemnează. Dacă însă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanța dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.
Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.
Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal.
Dacă nu mai există nelămuriri și înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, președintele întreabă procurorul, persoana vătămată și părțile dacă mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești.
Dacă nu s-au formulat cereri sau dacă cererile formulate au fost respinse ori dacă s-au efectuat completările cerute, președintele declară terminată cercetarea judecătorească, dar nu înainte de a fi ascultat ultima oară inculpatul.
În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța dispune reluarea cercetării judecătorești.Inculpatului nu i se poate refuza ultimul cuvânt.
După închiderea dezbaterilor, instanța poate cere părților să depună concluzii scrise. Dar procurorul, persoana vătămată și părțile pot depune concluzii scrise, chiar dacă nu au fost cerute de instanță.
Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor. În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termen, instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile.
La deliberare iau parte, în secret, numai membrii completului în fața căruia a avut loc dezbaterea. Completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt și apoi asupra chestiunilor de drept. Deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale. Completul de judecată deliberează și asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei, iar președintele completului își spune punctul de vedere ultimul.
Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluțiilor date chestiunilor supuse deliberării. Când unanimitatea nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate, iar dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluția cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. În situația în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergență.
Dacă în cursul deliberării instanța apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită și este necesară reluarea cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător.
Instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal:
Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.
Achitarea inculpatului se pronunță în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d).
Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).
Instanța are obligația ca, prin hotărâre, să se pronunțe asupra menținerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv
Când instanța dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunță:
’’a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;
b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;
c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoțește pedeapsa închisorii;
d) o măsură educativă.
(4) Hotărârea pronunțată în condițiile alin. (1) și (2) cu privire la măsurile preventive este executorie.
(5) Când, potrivit dispozițiilor prevăzute la alin. (1)-(3), inculpatul este pus în libertate, instanța comunică aceasta administrației locului de deținere.
(6) Inculpatul condamnat de prima instanță și aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reținerii și cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunțate, deși hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administrația locului de deținere, căreia i se comunică, îndată după pronunțarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras.
(7) În caz de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune, instanța va dispune restituirea sumei depuse drept cauțiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor și dacă nu s-a dispus plata din cauțiune prevăzută la art. 217 alin. (7).
(8) Instanța dispune confiscarea cauțiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (9), și nu s-a dispus plata din cauțiune a sumelor prevăzute la art. 217.
(9) Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă.
(10) După pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii’’.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Minuta se semnează de membrii completului de judecată, ea este este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanța dispune asupra măsurilor preventive și în alte cazuri expres prevăzute de lege și se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanței.
5. SENTINȚA PENALĂ
5.1 Cuprins
5.2 Efecte
Conținutul hotărârilor judecătorești penale trebuie să corespundă realizării următoarelor obiective:
să permită verificarea dacă judecatas-a desfășurat cu respevtarea legalității și cu respectarea dispozițiilor care garantează drepturile părților și asigură stabilirea adevărului;
să constituie o garanție că nimic din ceea ce formează obiectul judecății nu este lăsat de către instanță în afara examinării și că soluția pronunțată este rezultatul firesc al acestei examinări;
să asigure corecta executare a celor hotărâte de instanță.
Tocmi de aceea hotărârea judecătoreasă dată în primă instanță este structurată în 3 părți:
Partea introductivă (sau practicaua)
Expunerea (sau considerentele)
Dispozitivul (de fapt minuta pronunțată de judecător)
Partea introductivă se întocmește în două modalități după cum pronunțarea hotărârii a avut loc în ziua în care a avut loc judecata sau la o dată ulterioară judecării.
Dacă hotărârea se pronunță în ziua judecății, nu se mai întocmește o încheiere separată de ședință, iar mențiunile care se fac cu acea ocazie devin și mențiuni obligatorii pentru sentință.
Dacă hotărârea se pronunță într-o zi ulterioară judecății, partea introductivă a sentinței are un conținut limitat (denumirea instanței, data pronunțării soluției, locul unde s-a judecat cauza, numele membrilor completului de judecată, al procurorului și al grefierului), întrucât toate celelalte date sunt conținute în încheierea de ședință dată cu ocazia dezbaterii cauzei.
Lipsa unor mențiuni esențiale din această parte a sentinței va atrage nulitatea absolută a acesteia dacă acele mențiuni nu se pot constatat din celelalte părți ale sentinței (mențiunea judecării cauzei în ședință publică, prezența procurorului, etc.).
Expunerea trebuie să cuprindă:
a) datele privind identitatea părților;
b) descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
c) motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;
d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.
În caz de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunțării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum și actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă.
Atunci când instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea ori, după caz, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei și pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea.
În cazul renunțării la aplicarea pedepsei și al amânării aplicării pedepsei, precum și în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunțarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea și se vor arăta consecințele la care persoana față de care s-au dispus aceste soluții se expune dacă va mai comite infracțiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligațiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.
Dacă instanța aplică pedeapsa interzicerii unor drepturi, într-un caz în care aplicarea nu este obligatorie, are datoria să motiveze necesitatea acestei pedepse.
Dispozitivul cuprinde datele privitoare la persona inculpatului, soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, pedeapsa aplicată, modalitatea de executare, iar în caz de achitare sau încetare a procesului penal, temeiul legal al achitării sau încetării, precum și soluția dată cu privire la latura civilă: repararea pagubei materiale și a daunelor morale.
Dispozitivul mai trebuie să cuprindă cele hotărâte cu privire la deducerea reținerii și arestării preventive, măsurile preventive, măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor care nu sunt supuse confiscării, rezolvarea oricăror alte probleme de care ține soluționarea cauzei.
Dispozitivul mai trebuie să cuprindă întotdeauna mențiunea că este supusă apelului sau recursului, după caz, cu arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac, mențiunea datei la care s-a pronunțat hotărârea și aceasta s-a făcut în ședință publică.
Sentința este semnată de membrii completului de judecată și de către grefier, la hotărâre părțile nu se citează și minuta este pronunțată de președintele completului.
Chiar și nedefinitivă, sentința penală va produce următoarele efecte:
dezinvestește prima instanță de judecarea cauzei, nemaiputându-se reveni asupra soluției, cu excepția îndreptării unor erori materiale, înlăturarea unor omisiuni vădite
hotărârea se comunică părților care au lipsit atât de la judecată cât și de la pronunțare
permite curgerea termenului de apel sau de recurs și primirea cererilor de apel și recurs
punerea în executare a unor dispoziții ale sentinței penale: arestarea preventivă a inculpatului condamnat, eliberarea sa în anumite situații, punerea în executare a măsurilor asiguratorii și confirmarea măsurii de siguranță a internării medicale .
Hotărârea se va redacta de către unul dintre judecători în maxim 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de ceilalți membri, judecători și grefier, iar dispozitivul trebuie să fie identic cu minuta.
După pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o limbă pe care o înțelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în întregul său.
Atunci când instanța dispune amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probațiune și, după caz, organului sau autorității competente să verifice respectarea obligațiilor dispuse de instanță.
După rămânerea definitivă, sentința penală are un dublu efect: pe de o parte, hotărârea trece sub autoritatea lucrului judecat, fiind împiedicată desfășurarea unui proces penal cu privire la acea cauză (art.16 lit.i ncpp), iar pe de altă parte, se naște posibilitatea și obligația punerii hotărârii în executare de către organele competente.
Concluzii
Toate aspectele din noua legislație subliniază încă o dată importanța analizării cât mai corecte și concrete a factorului infracțional din punct de vedere juridic și nu numai, ne detemină să ne dorim să cunoaștem evoluția, schimbările petrecute în rezultatul comiterii unei infracțiuni, cauzele și condițiile care au favorizat aceste modificări, pe baza studierii proprietăților și stărilor interacționării obiectelor în scopul stabilirii mecanismului tabloului infracțional în întregime sau pe fragmente.
Judecata în primă instanță are pricipal scop aflarea adevărului indiferent în favoarea cui este stabilit acesta. Astfel trebuie să descoperim întotdeauna și indiferent de consecințe mâna criminală, mâna care face rău, mâna care lucrează de ce mai multe ori din umbră, mâna care se vrea mereu ascunsă, mâna care ne fură și ne ucide, trecând triumfătoare….căci numai consodidându-se ordinea socială, criminalitatea ar putea fi combătută.
Prin noul cod de procedură penală se impune o intervenție a legislativului care și-a dorit reducerea duratei proceselor și simplificare procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituții, cum este acordul privind recunoașterea vinovăției, compatibilizarea mijloacelor de probă sau a procedeelor probatorii actuale cu standardele europene din această materie, reducerea gradelor de jurisdicție.
Prin adoptarea acestui cod se asigură crearea unei jurisprudențe unitarea la nivel național, cu respectarea standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului în materie procesuală.
Astfel crearea unui cadru legislativ modern în materie procesual penală care să răspundă pe deplin imperativelor funcționării unei justiții moderne, se adaptează la așteptările sociale, dar și la necesitatea creșterii calității acestui serviciu public.
Dispozițiile procesual penale din etapa judecății în prima instanță urmăresc să răspundă cerințelor actuale, precum accelerarea duratei procedurilor penale, simplificarea acestora și crearea unei jurisprudențe unitare, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin noutățile codului de procedură penală s-a urmărit să se răspundă exigențelor procedurilor judiciare care decurg din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a lubertăților fundamentale.
S-a urmărit modificarea corespunzătoare a tuturor acelor soluții care au devenit desuete sau care au evidențiat o serie de anomalii în practică și să introduce soluții noi, bazate pe experiențecomparative pozitive sau orienate către efectele favorabile așteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din sistemul intern și din sisteme europene.
Activitatea instanțelor de judecată in soluționarea conflictului de drept penal este principală, dar imposibilă în perioada moderna, fără o activitate permegătoare judecării prin carese descoperă infracțiunea, se identifică infractorii și se administrează probe în scopul tragerii larăspundere penală a vinovaților. Statul organizează combaterea fenomenului infracțional printr-oactivitate diversă și complexă a mai multor organe specializate de urmărire penală, procuratura șiinstanțele de judecată.
Pentru realizarea justiție nu este suficientă doar activitatea de sine stătătoare a organelor competente; în aceste acțiuni sunt atrași sau participă persoane cu drepturi și obligații procesualece decurg din faptul săvârșirii infracțiunii, precum și alte persoane care, potrivit legii, suntchemate să contribuie la rezolvarea cauzei penale.Prin urmare, justiția penală constituie o parte componenta a unei activități mai vaste șicomplexe care este procesul penal.
Un factor important în activitatea de combatere a fenomenului infracțional este consideratnu atât rigoarea pedepsei penale, cât faptul organizării unui sistem procesual penal menit să nu permită sustragerea de sub brațul drept și ferm al justiției, totodată realizându-se scopul major al procesului, și anume tragerea la răspunderea penală a făptuitorului.
Realizându-se scopul respectiv față de infractori și cel de reabilitare față de persoanele nevinovate, procesul penal contribuie la consolidarea legalității și a ordinii de drept, la ocrotireaintereselor societății, a drepturilor și libertăților cetățenilor, fiind un mijloc de realizare a justiției și deci un factor al stabilității societății. Totodată procesul penal are un rol preventiv general față de persoanele neangajate în activități infracționale, contribuind la prevenirea sau reducerea infracțiunilor în cazul când se realizează eficient sarcinile sale.
Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.
Conform art. 21 / Constituția României prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, iar părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În Dicționarul explicativ al limbii române, cuvântul „echitabil” este explicat ca fiind „întemeiat pe dreptate, pe adevăr, just, drept, nepărtinitor”. În Dicționarul de procedură penală se consideră că „în reglementarea procesuală, „echitatea” presupune o deplină egalitate a tuturor participanților la procesul penal, iar în realizarea acestuia echitatea nu poate fi separată de ideea fundamentală potrivit căreia toate persoanele care au încălcat legea trebuie să fie sancționate și nici un nevinovat să nu fie pedepsit.”
Ședințele vor fi publice, afară de cazurile cand legea dispune altfel. Instanța poate să dispună ca dezbaterile să se facă în ședință secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părți. Hotărârea se pronunță întotdeauna în ședință publică.
Cu privire la accesul altor persoane în sala de judecată, atunci când instanța a hotărât ca dezbaterile să se facă în ședință secretă, deci „ în timpul cât ședința este secretă, nu sunt admiși în sala de ședință decât părțile, reprezentanții acestora, apărătorii și celelalte persoane chemate de instanță în interesul cauzei”. Când ședința secretă a fost dispusă pe tot cursul desfășurării procesului, fiecare martor ,după ce va fi ascultat, va fi invitat să părăsească sala, dar să rămână la dispoziția instanței în preajma sălii.
Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, ea reprezentând opera judecătorului al cărui conținut este rodul raționamentului prin care acesta determină regulile generale de drept.
Evoluția acestui raționament reprezintă motivarea hotărârii.Aceasta este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părțile litigante , dar și pentru a permite când este cazul , instanțelor superioare să verifice dacă nu există lacune sau contradicții în raționamentul judecătoriilor.
Pentru a realiza scopul procesului penal de a contribui la apărarea ordinii de drept , la apărarea persoanei , a drepturilor și libertăților acesteia precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor, este necesar ca pedeapsa aplicată infractorilor să intervină cât mai aproape de data săvârșirii infracțiunilor. Pe de o parte, este satisfăcut, astfel, interesul general al societății, și anume intervenția imediată a represiunii penale ca mijloc de prevenție generală, dar și impiedicarea infractorilor de a continua activitatea infracțională. Este de altă parte și interesul personal al victimei și al inculpaților de a cunoaște cât mai repede soluția dată procesului; orice prelungire a procesului peste o durată rezonabila, oricât de corectă ar fi soluția adoptată, își pierde rolul represiv și educativ pe care trebuie să-l aibă.
Bibliografie
G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003
V.Dongoroz,Drept penal,București,1939
Codul penal român actualizat în 2012
Legea nr. 63/2012
Constituția României
Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Judecata penală în primă instanță. Aspecte teoretice și jurisprudența în materie, Ed. Universul Juridic, București, 2006
V.Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea specială, vol.II, Ed.Academiei, București, 1976
Ion Neagu, Drept procesual penal.Partea specială. Ed. Universul Juridic, București, 2009
Traian Pop, Crept procesual penal, vol.IV, Tipografia Națională. Cluj, 1948
Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
NCPP actualizat prin Lege nr. 255/2013
Siegfried Kahane ,Dreptul procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963
http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp
Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2012
C. Bulai,C-tin Mitrache, Curs de drept penal Partea Specială, Vol.I, București, 1975
P. Dungan, Structura raportului juridic penal, în RDP nr. 4/1996
O. Loghin, Raportul juridic penal și răspunderea penală, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza, Iași, tomul XXIV/1978
J. Heron, Droit judiciaire prive, Moncchrestein, Paris, 1991
I. Deleanu, Părțile și Terții.Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002
I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2-a, Tipografia Curierului judiciar, vol. IV, București 1924
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicționar de procedură penală, Ed. Științifică București, 1988
P. Buneci, Partea responsabilă civilmente în procesul penal,Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002
T. Pop, Propuneride lege ferenda privind extinderea noțiunii de parte responsabilă civilmente,în RRD, nr. 9/1973
C.Stătescu,C.Bârsan, Tratat de drept civil.Teoria generală a obligațiilor, Ed.Academiei,R.S.R,București
Trib. Suprem,Secț.Penală, Decizia nr.4029/1973, în RRD nr.7/1974
C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Charta, Brașov, 1999
V.Dongoroz,S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.M.Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei Române, București, 1975, vol.I
I.Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Știinșifică și enciclopedică, București, 1977
Gr.Gr.Theodoru, Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuității procesului penal, Justiția Noua, nr.12/1965
Gr.Gr.Theodoru, Drept procesual penal, Ed.Didactică și Pedagogică, Vol.I, Bucuresti
N.Volonciu, Tratat de procedură penelă, Ed. Paidea, București, 1993, vol.I
Viorel M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997
M.M.Costin, Ion Leș, Mircea Șt.Minea, Dumitru Radu, Dicționar de drepr procesual civil, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1963
Alexandru Balaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Cluj-Napoca, 1983
M.Costin, M.Minea, D.Radu, Dicționar de drept procesula civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983
TJ.Timiș, Decizia Penală , nr.438/1975, în RRD nr.1/1976
Cod civil
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, București, 1997
T.J. Bihor, Decizia Penală, nr.186/1981
TJ. Suceava – dec. pen. nr. 466/1980,în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67
C. Stătescu, C. Bârsan,Tratat de drept civil – Teoria generalăa obligațiilor, Editura Academiei Române, București, 1981
Trib.Jud.Timișoara, , Dec.Penală nr.855/1983, în RRD nr.10/1984
Trib. Jud.Timiș, Dec. Penală nr.399/1978, nr.1/1979
I.Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Ed. Curierul Judice, vol.V, București, 1927
V.Manzini,Gian Domenico, Pietro Nuvolone, Trattto di diritto penale italiano,vol. IV,Torino, 1914
Trib.Suprem, Dec.de îndrumare nr.19/1966, RRD, nr.1/1967
G.Antoniu, V.Papadopol, M.Popovici, B.Ștefănescu, Îndrumări date de Plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală, Ed.Științifică, București 1971
S.Kahane, Structura și conținutul hotărârilor judecătorești în lumina prevederilor noului cod de procedură, RRD, nr.6/1969
Trib. Suprem, Secția Penală, Decezia nr. 1062/1956, CD din anul 1956, vol.II
Trib.Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 673/1961, Leg.pop., nr.11/1961
Trib. Jud. Brașov, Dec. Penală nr.501/1971, RRD, nr.4/1972
G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia, Dicționar de procedură penală,Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Bibliografie
G. Antoniu, E Dobrescu, T Dianu, Gh..Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003
V.Dongoroz,Drept penal,București,1939
Codul penal român actualizat în 2012
Legea nr. 63/2012
Constituția României
Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Judecata penală în primă instanță. Aspecte teoretice și jurisprudența în materie, Ed. Universul Juridic, București, 2006
V.Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea specială, vol.II, Ed.Academiei, București, 1976
Ion Neagu, Drept procesual penal.Partea specială. Ed. Universul Juridic, București, 2009
Traian Pop, Crept procesual penal, vol.IV, Tipografia Națională. Cluj, 1948
Nicolae Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972
NCPP actualizat prin Lege nr. 255/2013
Siegfried Kahane ,Dreptul procesual penal, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963
http://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp
Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală, Ed. C.H.Beck, București, 2012
C. Bulai,C-tin Mitrache, Curs de drept penal Partea Specială, Vol.I, București, 1975
P. Dungan, Structura raportului juridic penal, în RDP nr. 4/1996
O. Loghin, Raportul juridic penal și răspunderea penală, în Analele științifice ale Universității Al. I. Cuza, Iași, tomul XXIV/1978
J. Heron, Droit judiciaire prive, Moncchrestein, Paris, 1991
I. Deleanu, Părțile și Terții.Relativitatea și opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, București, 2002
I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2-a, Tipografia Curierului judiciar, vol. IV, București 1924
G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia, Dicționar de procedură penală, Ed. Științifică București, 1988
P. Buneci, Partea responsabilă civilmente în procesul penal,Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002
T. Pop, Propuneride lege ferenda privind extinderea noțiunii de parte responsabilă civilmente,în RRD, nr. 9/1973
C.Stătescu,C.Bârsan, Tratat de drept civil.Teoria generală a obligațiilor, Ed.Academiei,R.S.R,București
Trib. Suprem,Secț.Penală, Decizia nr.4029/1973, în RRD nr.7/1974
C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Ed. Charta, Brașov, 1999
V.Dongoroz,S.Kahane, G.Antoniu, C.Bulai, N.Iliescu, R.M.Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei Române, București, 1975, vol.I
I.Gorgăneanu, Acțiunea penală, Editura Știinșifică și enciclopedică, București, 1977
Gr.Gr.Theodoru, Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuității procesului penal, Justiția Noua, nr.12/1965
Gr.Gr.Theodoru, Drept procesual penal, Ed.Didactică și Pedagogică, Vol.I, Bucuresti
N.Volonciu, Tratat de procedură penelă, Ed. Paidea, București, 1993, vol.I
Viorel M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997
M.M.Costin, Ion Leș, Mircea Șt.Minea, Dumitru Radu, Dicționar de drepr procesual civil, Ed.Științifică și Enciclopedică, București, 1963
Alexandru Balaci, Excepțiile de procedură în procesul civil, Ed. Cluj-Napoca, 1983
M.Costin, M.Minea, D.Radu, Dicționar de drept procesula civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983
TJ.Timiș, Decizia Penală , nr.438/1975, în RRD nr.1/1976
Cod civil
Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, București, 1997
T.J. Bihor, Decizia Penală, nr.186/1981
TJ. Suceava – dec. pen. nr. 466/1980,în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67
C. Stătescu, C. Bârsan,Tratat de drept civil – Teoria generalăa obligațiilor, Editura Academiei Române, București, 1981
Trib.Jud.Timișoara, , Dec.Penală nr.855/1983, în RRD nr.10/1984
Trib. Jud.Timiș, Dec. Penală nr.399/1978, nr.1/1979
I.Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, Ed. Curierul Judice, vol.V, București, 1927
V.Manzini,Gian Domenico, Pietro Nuvolone, Trattto di diritto penale italiano,vol. IV,Torino, 1914
Trib.Suprem, Dec.de îndrumare nr.19/1966, RRD, nr.1/1967
G.Antoniu, V.Papadopol, M.Popovici, B.Ștefănescu, Îndrumări date de Plenul Tribunalului Suprem și noua legislație penală, Ed.Științifică, București 1971
S.Kahane, Structura și conținutul hotărârilor judecătorești în lumina prevederilor noului cod de procedură, RRD, nr.6/1969
Trib. Suprem, Secția Penală, Decezia nr. 1062/1956, CD din anul 1956, vol.II
Trib.Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 673/1961, Leg.pop., nr.11/1961
Trib. Jud. Brașov, Dec. Penală nr.501/1971, RRD, nr.4/1972
G.Antoniu, N.Volonciu, N.Zaharia, Dicționar de procedură penală,Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Judecata In Prima Instanta Procedura Penala (ID: 128366)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.