Istoricul Succesiunii Testamentare
ISTORICUL SUCCESIUNII TESTAMENTARE
CUPRINS
Introducere
Capitolul I –Succesiunea testamentară în dreptul roman
Secțiunea I Formele și cuprinsul testamentului în dreptul roman
Secțiunea a II-a Capacitatea succesorală
Secțiunea a III-a Limitări privind libertatea de a testa.Nulitatea testamentului
Capitolul II – Succesiunea testamentară în dreptul românesc nescris
Secțiunea I Formele testamentului în dreptul nescris
Secțiunea a II-a Testamentul nuncupativ
Secțiunea a III-a Diata
Secțiunea a IV-a Partea sufletului
Capitolul III – Succesiunea testamentară în dreptul românesc scris
–
Secțiunea I Reglementarea testamentului în pravila lui Vasile Lupu
§1.Apariție și denumire
§2. Cuprins
Secțiunea a II-a Reglementarea testamentului în pravila cea mare a lui
Matei Basarab
§1.Apariție și denumire
§2. Cuprins
Secțiunea a III-a Reglementarea testamentului în pravila condică a lui Alexandru Ipsilante
§1. Apariție și denumire
§2. Cuprins
§3.Condițiile înscrisului testamentar
§4. Partea sufletului
§5. Epitropia
Secțiunea a IV-a Reglementarea testamentului în “adunarea” lui Andronache Donici
§1. Apariție
§2.Cazuri de incapacitate
§3. Întocmirea dieatei de către condamnați
§4.Libertatea de a testa
§5. Nulitatea dieatei
§6. Situația copilului înfiat
§7. Substituția fideicomisară
§8. Epitropie
Secțiunea a V-a Reglementarea testamentului în codul Calimach
§1. Apariție
§2. Limba de moarte
§3. Martori
§4. Formele testamentului
§5. Definiția testamentului și condicilului
§6. Testamentul făcut în favoarea scriitorului dieatei
§7. Testatorul neștiutor de carte
§8. Testamentul tăinuit
§9. Testamentul în fața judecătorului
§10. Principalele cazuri de nulitate ale testamentului
§11.Citirea și înțelegerea testamentului
§12. Dezmoștenirea
§13. Acțiunea în tânguire
§14. Epitropia
15. Revocarea testamentului
Secțiunea a VI-a Reglementarea testamentului în legiuirea Caragea
§1. Denumire și apariție
§2. Diata
§3. Dezmoștenirea
§4. Epitropie și majorat
Capitolul IV – Reglementarea testamentului în codul civil de la 1864
Secțiunea I Testamentul.NoțiuneSecțiunea a II-a Cuprinsul testamentului
Secțiunea a III-a Caracterele juridice ale testamentului
Secțiunea a IV-a Formele testamentului
Secțiunea a V-a Reguli de formă comună tuturor testamentelor
Capitolul V – Reglementarea testamentului în Noul Cod Civil
Secțiunea I Noțiunea de testament
Secțiunea a II-a Caractere juridice ale testamentului
Secțiunea a III-a Condiții de fond și formă pentru valabilitatea testamentului
Secțiunea a IV-a Formele testamentului
Secțiunea a V-a Cuprinsul testamentului
Capitolul IV – Jurisprudență –
Concluzii
Bibliografie
Introducere
“Testamentul este consecința și complementul dreptului de proprietate.Un popor nu este cu adevărat liber, dacă nu are dreptul de a testa; libertatatea tesamentului este cea mai mare dovadă a libertății sale civile. Cine este acela care ar putea să nu respecte ultimele cuvinte ale unui muribund? Voința omului idealizată prin moarte, este una din cele mai mari puteri din lume” (Raymond-ThéodoreTroplong). Marele romanist Savigny socotea că temeiul succesiunii testamentare se află în ultima voință,exprimată cu anumită solemnitate. Ultima voință este cea premergătoare morții, orice altă voință anterioară putând fi schimbată până în clipa cea din urmă.Ori, fiind imposibil de a preciza acest moment,printr-o ficțiune, s-a socotit, ca “ultima voluntas”, voința manifestată în testament. Dreptul roman a reprezentat un punct de plecare pentru multe sisteme de drept, după cum spunea domnul profesor Teodor Sâmbrian “dreptul roman prezintă nu numai o importanță istorică, ci, mai ales, una practică, stând la baza tuturor legislațiilor civile moderne”. Potrivit art. 953 C.civ. “moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice în ființă”, patrimoniul persoanei fizice fiind conceput din totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce aparțin acesteia pe parcursul vieții sale. Art.955 alin. (2) C.civ. permite coexistența moștenirii legale cu cea testamentară, astfel, “o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală”. Codul civil dă o definiție legală testamentului prin art. 1034 potrivit căruia “Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.” Condițiile de validitate ale testamentului sunt aceleași cu cele de la validitatea oricărui act juridic civil, stabilite în art. 1.179 NCC: capacitate de a contracta, consimțământul părților, obiect determinat și licit și o cauză licită și morală. Vom vedea însă, că în dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, instituția rezervei succesoarale fiind cea mai importantă, prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moștenirea, fiind vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții cât și cele pentru cauză de moarte. În continuare voi prezenta evoluția succesiunii testamentare până în zilele noastre plecând de la dreptul privat roman care a reprezentat un sistem de referință pentru foarte multe sisteme de drept arătând importanța întocmirii înscrisului testamentar și schimbările care au intervenit de-a lungul timpului.
Capitolul I – Succesiunea testamentară în dreptul roman
Secțiunea I –Formele și cuprinsul testamentului
în dreptul roman–
Prin succesiune se întelege transmiterea patrimoniului persoanei decedate către una sau mai multe persoane în viață. “Moștenirea, după cum spunea jurisconsultul Iulian, nu este altceva decât dobândirea întregului drept pe care l-a avut defunctul” (Hereditas nihil aliud est quam succesio in universum ius quod defunctus habuit). Testamentul. Testamentul este un act solemn și unilateral de ultimă voință, prin care o persoană desemnează unul sau mai multi moștenitori în vederea îndeplinirii, după moarte, a voinței sale. Ulpian definește testamentul ca “o manifestare, în cadrul legii, a voinței noastre, făcută în mod solemn, ca să aibă tărire după moarte” (testamentum est mentis nostrae iusta contestation, in id solemnitar facta, ut post mortem nostrum valeat). Fundamentul testamentului se află în voința testatorului, care își rezervă posesia și proprietatea în timpul vieții asupra actului de înstrăinare cu titlu gratuit, având posibilitatea de a-l revoca cât trăiește.
Formele testamentului.
În vechiul drept civil existau două feluri de testament: testamentul făcut în timp de pace și testamentul făcut în timp de război. Testamentul întocmit în timp de pace se făcea în fața adunărilor curiate, care se întruneau de două ori pe an, numai în zilele de 24 martie și 24 mai, acest testament purta denumirea de testamentum calatis comitiis. Testamentul facut în timp de război se făcea de către soldați în fața tovarășilor de arme, înainte de a intra în luptă.
Formele de testament cunoscute în dreptul roman sunt:
1.Testamentum calatis comitiis (testamentul prin convocarea adunării);
2.Testamentum in procinctu (testamentul în fața armatei gata de luptă sau în aproprierea luptei);
3.Testamentum per aes et libram (testamentul prin armă și balanță);
4.Testamentum per nuncupationem ( testamentul oral sau nuncupativ);
5.Testamentum praetorium (testamentul pretorian);
6.Testamentum militis (testamentul militar);
7.Testamentum tripartitum (testamentul tripartit);
8.Testamentum parentis inter liberos (testamentul părinților în fața copiilor);
9.Testamentum tempore pestis conditum (testamentul întocmit în timpul ciumei);
10.Testamentum ruri conditum (testamentul rural);
11.Testamentum per holographam scripturam testamentul olograf);
12.Testamentum allographum (testamentul scris de altul);
13.Testamentum aqud acta conditum sau testamentum iudiciale (testamentul judiciar);
14.Testamentum principi oblatum (testamentul prezentat împăratului).
Cuprinsul testamentului
1. Instituirea de moștenitor
În dreptul privat roman dispoziția fundamentală a oricărui testament privea instituirea de mostenitor, dispoziție exprimată în sintagma caput et fundamentum totius testamenti.Această dispoziție fundamentală era făcută în termeni solemni și scrisă la începutul testamentului. Nu avea importanță dacă testatorul instituia unul sau mai mulți moștenitori. În acest din urmă caz, testatorul putea dispune lăsarea patrimoniului, în părți egale și inegale, în funcție de dorința și vointa sa. Moștenitorii instituiți pentru cote inegale, puteau beneficia de această calitate numai dacă era indicată cota fiecăruia, în caz contrar, testatorul nefăcând nicio precizare în legătură cu cota fiecăruia, se înțelegea că aceste cote erau egale.
2. Interzicerea instituirii de moștenitor sub termen sau condiție
Testatorul nu putea institui unul sau mai mulți moștenitori sub termen:
nu era permisă instituirea de moștenitori sub termen suspensiv,pentru a nu se realiza o discontinuitate de administrare a patrimoniului între vechiul titular și cel instituit;
nu era permisă nici instituirea de moștenitor sub termen extinctiv, pentru că era înfrântă, regula de drept constând în perpetuitatea moștenirii –semel heres semper here.
Era interzisă instituirea de moștenitori făcută sub condiție extinctivă, această interdicție subzistând până la alegerea lui Maevius drept consul.
3. Sancțiuni
Instituirea de moștenitor sub termen suspensiv ori extinctiv sau sub condiție extinctivă atrăgea ca sancțiune nulitatea testamentului.
Secțiunea a-II-a –Capacitatea succesorală–
Testamenti factio(facerea testamentului) desemnează capacitatea unei persoane de a întocmi, de a fi martor sau de a accepta un testament.În funcție de poziția deținută în cazul testamentului( autor, martor sau beneficiar) această capacitate poate fi privită sun aspect activ sau pasiv. Testamenti factio reprezenta, sub aspect activ – capacitatea unei persoane de a întocmi un testament,iar sub aspect pasiv –capacitatea unei persoane de a fi instituită ca mostenitor. Testamenti factio activa reprezenta capacitatea unei persoane de a întocmi un testament. În principiu, aveau drept de a testa cetățenii romani sui iuris. Testamenti factio passiva reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi numită ca moștenitor ori de a primi un legat. Pentru a putea fi instituită ca moștenitor sau legatar aceasta trebuia să aibă capacitate în trei momente:în momentul redactării testamentului, în momentul decesului testatorului cât și la momentul deschiderii succesiunii. În dreptul roman nu aveau dreptul să întocmească un testament următoarele categorii de persoane :
alienații,cu excepția perioadelor de luciditate;
persoanele care nu aveau patrimoniu;
femeile casatorite cum manu;
sclavii(cu excepția sclavilor publici);
risipitorii;
surzii și muții;
persoanele care au avut calitatea de martor la întomirea unui testament și refuză să depună mărturie într-un proces unde fuseseră chemate ca martori în legătură cu o moștenire;
impuberii;
fiii de familie, neavând un patrimoniu propriu;
peregrinii,t din urmă caz, testatorul putea dispune lăsarea patrimoniului, în părți egale și inegale, în funcție de dorința și vointa sa. Moștenitorii instituiți pentru cote inegale, puteau beneficia de această calitate numai dacă era indicată cota fiecăruia, în caz contrar, testatorul nefăcând nicio precizare în legătură cu cota fiecăruia, se înțelegea că aceste cote erau egale.
2. Interzicerea instituirii de moștenitor sub termen sau condiție
Testatorul nu putea institui unul sau mai mulți moștenitori sub termen:
nu era permisă instituirea de moștenitori sub termen suspensiv,pentru a nu se realiza o discontinuitate de administrare a patrimoniului între vechiul titular și cel instituit;
nu era permisă nici instituirea de moștenitor sub termen extinctiv, pentru că era înfrântă, regula de drept constând în perpetuitatea moștenirii –semel heres semper here.
Era interzisă instituirea de moștenitori făcută sub condiție extinctivă, această interdicție subzistând până la alegerea lui Maevius drept consul.
3. Sancțiuni
Instituirea de moștenitor sub termen suspensiv ori extinctiv sau sub condiție extinctivă atrăgea ca sancțiune nulitatea testamentului.
Secțiunea a-II-a –Capacitatea succesorală–
Testamenti factio(facerea testamentului) desemnează capacitatea unei persoane de a întocmi, de a fi martor sau de a accepta un testament.În funcție de poziția deținută în cazul testamentului( autor, martor sau beneficiar) această capacitate poate fi privită sun aspect activ sau pasiv. Testamenti factio reprezenta, sub aspect activ – capacitatea unei persoane de a întocmi un testament,iar sub aspect pasiv –capacitatea unei persoane de a fi instituită ca mostenitor. Testamenti factio activa reprezenta capacitatea unei persoane de a întocmi un testament. În principiu, aveau drept de a testa cetățenii romani sui iuris. Testamenti factio passiva reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi numită ca moștenitor ori de a primi un legat. Pentru a putea fi instituită ca moștenitor sau legatar aceasta trebuia să aibă capacitate în trei momente:în momentul redactării testamentului, în momentul decesului testatorului cât și la momentul deschiderii succesiunii. În dreptul roman nu aveau dreptul să întocmească un testament următoarele categorii de persoane :
alienații,cu excepția perioadelor de luciditate;
persoanele care nu aveau patrimoniu;
femeile casatorite cum manu;
sclavii(cu excepția sclavilor publici);
risipitorii;
surzii și muții;
persoanele care au avut calitatea de martor la întomirea unui testament și refuză să depună mărturie într-un proces unde fuseseră chemate ca martori în legătură cu o moștenire;
impuberii;
fiii de familie, neavând un patrimoniu propriu;
peregrinii,deoarece erau lipsiți de commercium;
latinii iuniari, ereticii și apostații;
La întocmirea unui testament nu puteau să aibă calitatea de martor persoanele intestabilis și persoanele infame, cât și persoanele care se aflau sub puterea testatorului, desemnate moștenitori sau legatari. Nu puteau fi instituiți moștenitori sau gratificați cu un legat: peregrinii lipsiți de commercium, persoanele incerte sau a căror existență nu era sigură deoarece nu se născuseră sau fiind nenăscute testatorul nu putea să le individualizeze, femeile în cazul în care testatorul era un cetățean cu o avere mai mare de o sută de mii de ași, văduva care s-a căsătorit în anul de doliu, apostații, unii eretici și altii.
În dreptul roman sclavul putea fi instituit moștenitor fară a putea refuza. Scopul instituirii acestuia ca moștenitor era de a-i asigura stăpânului acestuia unele foloase pe care în dreptul comun nu le-ar fi deținut deoarece moștenirea era dobândită de stăpân și nu de sclav. În urma acestei dispoziții testamentare sclavul putea avea unele beneficii, având cunoștință de valoarea mostenirii, stăpânii deveneau interesați sa-i asigure un trai mai bun. De altfel, testamentul putea cuprinde dispoziții referitoare la dezrobirea de sclavi sau dobândirea libertății sclavului institui drept moștenitor testamentar prin insăși operațiunea desemnării lui în această calitate. Nu era obligatoriu ca sclavul instituit moștenitor testamentar să fie proprietatea testatorului.
Secțiunea a-III-a
-Limitări privind libertatea de a testa. Nulitatea și caracteristicile testamentului-
Pentru ca un testament să fie valabil se cereau a fi îndeplinite anumite condiții de fond și formă. Pe lângă necesitatea îndeplinirii acestor condiții, dreptul civil, dar și cel pretorian obligau testatorul să aibă o atitudine explicită față de unii moștenitori prezumtivi, atitudine care privea, fie instituirea acestora ca moștenitori, fie dezmoștenirea. Atât în perioada de sfârșit a Republicii cât și în dreptul imperial, practica judiciară îi impunea testatorului să lase o anumită parte din bunuri celor mai apropiate rude, cu titu de rezervă. Vechiul drept civil inpunea testatorului să desemneze pe heredes sui ca moștenitori sau sa-i dezmoștenească. Dezmoștenirea trebuia făcută în termeni solemni, testatorul avand obligația de a indica numele celui dezmoștenit în cazul fiilor, în cazul fiicelor sau nepoților fiind suficient să se prevadă în general, dezmoștenirea. Heredes sui colaborau împreună cu pater familias la formarea patrimoniului familial, prin aceasta dobândind anumite drepturi. Drept urmare, instituirea celor ce au calitatea de heredes sui ca moștenitori se înfățișa ca fiind ceva normal, firesc, în timp ce dezmoștenirea era privită a fi o despuiere a acestora de proprietatea ce le aparținea asupra bunurilor la dobândirea cărora contribuiseră. Dezmoștenirea se făcea în termeni solemni,prin act expres care încorpora voința testatorului, dezmoștenirea neputând surveni ca urmare, prin tăcere sau omisiune. În perioada în care testamentul se facea în fața adunărilor populare, dezmoștenirea putea fi respinsă de către acestea, prin votul lor, dacă ar fi fost nedreaptă. În situația în care testatorul omitea un fiu, testamentul era nul, atrăgându-se deschiderea succesiunii legale, iar în situația în care omisiunea privea o fiica ori un alt descendent, testamentul era supus rectificării. Dreptul pretorian a impus obligația instituirii de moștenitori nu numai cu privire la moștenitorii care se aflau sub puterea lui pater familias, dar și asupra acelora care au fost emancipați sau adoptați. Conform dreptului pretorian, dezmoștenirea în cazul descendenților de sex masculin se facea nominal, în timp ce pentru descendenții de sex feminin dezmoștenirea putea fi globală.
§ Nulitatea testamentului
În dreptul roman, nerespectarea condițiilor de fond sau formă pentru întocmirea testamentului atrăgea nulitatea actului de la început sau putea fi declarat nul după întocmirea sa. Testamentul era declarat nul după întocmirea lui în una din următoarele situații :
dacă a fost revocat de testator prin distrugerea materială a acestuia sau ca urmare a unei declarații care trebuia să îndeplinească anumite condiții. Revocarea testamentului atrăgea deschiderea succesiunii legale;
ca urmare a întocmirii unui nou testament, testatorul avand dreptul să redacteze mai multe testamente pe parcursul vieții, ultimul fiind cel valabil;
când testatorul suferea o capitis deminutio. Testamenul nu devenea nul dacă „moartea civilă’’ survenea în urma căderii în prizonierat a testatorului ;
de asemenea, testamenul era nul dacă i se năștea un copil legitim testatorului, după întocmirea testamentului;
dacă nici unul dintre cei instituiți ca moștenitori nu acceptau succesiunea, testamentul era lipsit de efecte.
Capitolul II
-Succesiunea testamentară în dreptul românesc nescris-
“Dreptul consuetudinar, dreptul nescris, obiceiul pământului se compune dintr-un mănunchi de reguli și principii moștenite și transmise din generație în generație și recunoscute de conștiința juridică colectivă ca obligatorii. Viețuirea acestui drept nescris a fost ajutată și de organizația statală, care socotind că existent unor norme recunoscute de colectivitate este utilă, a sancționat nerespecarea lor”. Pentru ca dreptul consuetudinar să poată reglmenta viața juridică a poporului trebuia să îndeplinească următoarele condiții:
-să fie confirmat de o practică îndelungată. Art.13 din Codul Calimach este reprezentativ în legătură cu această condiție;
-să aibă eficiență socială, adică conștiința juridică sa-l consacre și să-l recunoască, sancționând abaterile;
-să fie rațional -opinio necesitatis- adică să se impună conștiinței colective nu numai prin puterea datinei, ci și prin valabilitatea fundamentelor sale logice și practice.
Secțiunea I -Formele testamentului în dreptul nescris-
În dreptul consuetudinar, succesiunea testamentară a cunoscut două forme: diata (reprezenta testamentul scris, care mai purta denumirile de scrisoare, carte, zăpis și izvod) și limba de moarte (reprezenta testamentul oral, testamentul nuncupativ).
Limba de moarte
Prima formă de manifestare a testamentului cunoscută de români a fost limba de moarte, testamentul oral, respectiv forma primitivă (rudimentară) a succesiunii testamentare în raport cu diata, considerată formă evoluată (avansată). După apariția testamentului scris, testamentul nuncupativ a continuat să fie folosit deoarece nu toți locuitorii satelor și orașelor știau să scrie, iar, pe de altă parte, testatorul întârzia să dispună în ce privește patrimoniul său, hotărând asupra lui în ultimele clipe ale vieții. Prin “limbă de morte” o persoană hotăra prin viu grai cui să rămână patrimoniul său după încetarea sa din viată.
Secțiunea a II-a -Testamentul nuncupativ-
Testamentul nuncupativ consta într-o declarație verbală a testatorului care hotăra destinația bunurilor ce formau obiectul patrimoniului său, precizând moștenitorul (moștenitorii) acestora. Pentru valabilitatea testamentului nuncupativ trebuia îndeplinită o singură formalitate, aceea ca, în momentul exprimării voinței sale, alături de testator să se afle o “față bisericească”, pentu a asculta ultimele dispoziții ale testatorului, reproducându-le ulterior cu exactitate. Mărturia acestui slujitor al bisericii constituia, cu siguranță, cea mai convingătoare dovadă a veridicității declarațiilor testamentare întrucât în condițiile în care, în țara noastră, biserica ocupa o poziție importantă, nimeni nu putea pune la îndoială spusele unui reprezentant fidel al creștinismului, și cu atât mai mult cu cât, clericii se aflau printre primii lângă testator, la momentul morții acestuia, cu scopul de a-și îndeplini datoria morală și religioasă de a-i da ultima binecuvântare.
“Limba de moarte” era utilizată în trecut și în diate (testamente scrise), în testamentul scris nefolosindu-se expresia “ultima mea voință (dorință) este…” ci formula “las cu limbă de moarte…”, formulă considerată mai adecvată cu starea de fapt.
Secțiunea a III-a -Diata-
Noțiune.
Diata (scrisoarea, zapisul, cartea, izvodul), reprezenta un înscris prin care testatorul hotăra cui i se atribuie bunurile sale, după încetarea sa din viață. Fiind un act solemn diata trebuia să îndeplinească următoarele condiții de valabilitate :
să fie semnată sau să se fi pus de către testator degetul sau pecetea;
să fie datată;
să fi asistat la întocmirea ei martori;
Cele trei formalităti –să fie semnată, datată și prezența martorilor– asigurau caracterul ad solemnitatem al diatei. Nu era obligatoriu ca testamentul să fie scris de mâna testatorului ci doar semnat. Testatorul putea redacta și semna testamentul sau acesta putea fi redactat de o altă persoană și doar semnat de testator, semnatura certificând conformitatea conținutului înscrisului cu voința testatorului. De la regula generală potrivit căreia testamentul trebuia subscris de autorul sau, existau și excepții:
dacă testatorul era o persoană neștiutoare de carte, testamentul era semnat de persoana care scria testamentul;
dacă testatorul era grav bolnav diata era semnată de către preoți: “ pe Maria Văcărescu o iscălește duhovnicul, fiind bolnavă de mână” în înscrisul alcătuit la 1797, septembrie, 13.
Atunci când nu se putea semna, aplicarea pecetei sau a degetului testatorului înlocuia semnătura: Grigore Diacul, din Vatra Dornei, la 1831 Aprilie 24, intocmește o diată “punând degetul”, în loc să o semneze. A doua condiție necesara, ce se cerea pentru valabilitatea înscrisului testamentar era datarea acestuia. Trebuie avut în vedere că, data constituia un element, o formalitate constitutivă a diatei, de existența căreia depindea valabilitatea testamentului. Data, alături de semnătură și prezența martorilor reprezentau cerințele de formă –ad solemnitatem- ale diatei. Pentru a avea eficacitate juridică, testamentul trebuia să fie datat. Datarea prezenta importanță în legătură cu discernământul cu care acționa testatorul, aceasta permițând verificarea capacității de a testa. În cazul în care existau mai multe testamente succesive, care cuprindeau dispoziții contrare, datarea permitea luarea la cunoștință a ultimei voințe a testatorului, redactarea unui nou testament având efectul de a revoca testamentele întocmite anterior. Datarea actului avea scopul de a stabili cu exactitate momentul întocmirii actului, cu toate consecințele juridice care decurgeau din aceasta. Pentru a fi valabil , înscrisul testamentar trebuia să cuprindă anul, luna și ziua întocmirii. Semnătura, datarea și prezența martorilor reprezentau formalitațile necesare pentru valabilitatea diatei, lipsa oricăruia dintre aceste elemente esențiale atrăgea nulitatea înscrisului . Al treilea element cerut pentru valabilitatea unui diate era ca, la întomirea ei , să fi fost prezenți martori, care sa o certifice prin semnătura lor. Voința liberă a testatorului exprimată în scris era confirmată de semnătura martorilor.
De regulă, martori erau desemnați preoții, iar numărul lor era variabil “ numărul martorilor cari subscriu nu e hotărât; poate fi doi, trei, patru și chiar unul.” Calitatea de martori o puteau dobândi atât femeile cat și bărbații cu condiția să fie persoane de bună-credință. Reprezentativ este următorul text: “Trebuie să fie martori cinstiți și bătrâni”, uneori martorii erau remunerați pentru prezența lor la înfăptuirea testamentului. Lipsa semnăturii martorilor era sancționată cu nulitatea actului, iar semnătura martorilor, alături de semnarea înscrisului de către testator și datare asigurau forma ad validitatem a testamentului.
Caracterul solemn al diatei
Semnătura, data și prezența martorilor au fost condițiile esențiale care au conferit caracterul solemn al diatei în vechiul drept românesc. Pe langă condițiile de formă cerute pentru valabilitatea actului, au existat și condiții de fond pe care atat testatorul cât și moștenitorii trebuiau sa le îndeplinească pentru ca înscrisul întocmit să fie valabil. Principala condiție ce se cerea testatorului era aceea ca el să aibă capacitatea de a transmite un patrimoniu. Pentru ca înscrisul să fie valabil, testatorul trebuia să acționeze cu deplin discernămant la întocmirea actului, per a contrario, testamentul era nul, unui nebun nerecunoscându-i-se dreptul de a dispune de patrimoniul său. În cuprinsul înscrisului, testatorul specifica “că este sănătos și în întregimea minților” . Această formulă se întâlnea aproape în toate diatele. Potrivit pentru a demonstra folosirea acestei formule de către testator am considerat a fi urmatorul text : Vasile Mândriță alcătuieste un testament la 1816 martie 26, “fiind în toată simțirea și întregimea simțurilor”. Capacitatea de a dobândi. Persoana instituită ca moștenitor nu beneficia de dreptul de a-și valorifica bunurile prevăzute în diată, decât dacă avea capcitate de exercitiu în momentul deschiderii testamentului.
Dacă, la încetarea din viață a testatorului, moștenitorul nu avea capacitate de exercițiu, moștenirea intră în posesia celei mai apropiate rude, până în momentul în care moștenitorul devenea major, având obligația de administrare a bunurilor. Din momentul în care devenea major, cel instituit moștenitor prin testament avea drept deplin de proprietate asupra bunurilor: “ Grigoraș Gușul din Botoșani, la 1787 octombrie 26 hotărăște : Copilul meu Toader, fiind fără de vârstă, i-am dat casele Catrinei să le stăpânească până va crește copilul și va veni la vârstă”.
Caracter revocabil. În vechiul drept românesc, testamentul avea caracter revocabil. Motivația caracterului revocabilității testamentului se regăsește, mai întâi, în caracterul unilateral al voinței exprimate, pentru că asupra a ceea ce s-a hotărât printr-o singură voință, se poate reveni. Așadar, diata era esențialmente revocabilă, între altele pentru că era rezultatul manifestării voinței unilaterale a testatorului. Autorul era singurul în drept să revină asupra manifestărilor sale de ultimă voință, prin modificarea sau înlăturarea dispozițiilor testamentare anterioare ori prin întocmirea unui nou testament.
Cuprinsul diatei în vechiul drept românesc
În cuprinsul diatei, testatorul menționa în ce constă patrimoniul, adică activul și pasivul său, înlaturând tot ceea ce nu putea fi transformat în valoare pecuniară. Testatorul avea libertatea absolută de a dispune de bunurile sale, pentru timpul cât nu va mai fi în viață. În vechiul drept românesc prin diată se puteau moșteni bunurile mobile și imobile, se puteau face dispoziții referitoare la robi, se puteau face iertări de rumânie sau de vecinie, recunoște sau înfia un copil din afara căsătoriei. Numărul moștenitorilor era unul variabil, autorul putând institui unul sau mai multi moștenitori.
Testamenul între soți în vechiul drept românesc
În vechiul drept soții puteau sa-și testeze unul în favoarea celuilalt având libertate deplină în această materie, putând testa în detrimentul rudelor de sânge, care puteau fi înlătuate de la succesiune. Următorul exemplu l-am considerat elocvent : la 1650, un Curilo, în Bucovina, spune : “ am dat iubitei mele neveste Maria, bucatele, casa cu curtea și grădina și cu priseca și cu grădina de la…, ca să fie nevestei mele Maria după moartea mea și să n’aibă neamul meu nici un drept asupra nevestei mele, și cui va vrea să dea ea”. Soțul putea să lase prin testament întreg patrimoniu, o parte din patrimoniul său, uzufructul bunurilor sale. Dacă soțul decedat nu întocmea un testament, soțul supraviețuitor moștenea o parte din bunuri numai dacă avea copii.
Secțiunea a IV-a –Partea sufletului–
În vechiul drept românesc “partea sufletului” reprezenta o fracțiune din patrimoniul testatorului ce se lăsa rudelor sau uneori străinilor pentru a acoperi cheltuielile cu pomeni, parastase, sărindare, să ridice fântâni, să repare biserici. În cuprinsul diatei, după ce horăra asupra împărțirii bunurilor rămase la încetarea sa din viață, testatorul atribuia o câtime din partimoniul său unei rude sau chiar preotului pentru a-l pomeni, respecând toate datinile crestin-ortodexe. Un exemplu relevant prin care testatorul lasă o parte din patrimoniu, reprezentând partea sufletului este: un moșnean din Prahova, la 6 Decemvrie 1797, lasă partea sufletului… “vărului meu, ca să pomenească pe tată-mieu, pe muma mea, pe sora mea și pe mine, să-mi facă două sărindare”… “ ; și să dreagă biserica”. Erau și cazuri când “partea sufletului” era atribuită unui străin, de obicei unui preot : Constandina Gheorghe Molea lăsa prin testamentul facut în 1840, partea sufletului “popii Radului” , “ ca să-mi facă trei sărindare cu toată cheltuiala lor pentru mine și părinții mei și fântâni și cruce”. Testatorul , avea în vedere, în primul rand “partea sufletului” și mai apoi se gândea la cei rămași. În “partea sufletului” pe lângă cheltuielile cu înmormântarea mai intrau cheltuielile cu pomenile de 3, 9, 40 de zile, 3 luni, 6 luni și un pomelnic din lemn pe care preotul il folosea când facea pomenirea. La 7 ani se facea dezgroparea osemintelor, cu această ocazie făcându-se rugăciuni și pomeni. Pentu sufletul mortului se făcea o fântână, tradiție ce se respecta cu sfințenie. Acestea reprezentau cheltuielile necesare cu “partea sufletului”. În ceea ce priveste fracțiunea din patrimoniu necesară “părții sufletului”, aceasta nu era stabilită, testatorul putând să ia decizia de a lăsa cea mai mare parte din patrimoniu unei rude sau unei fețe bisericesti, chiar și în situația în care acesta avea copii.
Capitolul III
-Succesiunea testamentară în dreptul românesc scris-
Al doilea moment însemnat din trecutul legislației românești este reprezentat de succesiunea testamentară în Dreptul scris. Dacă până la 1646, când apare prima legiuire românească, în limba națională, viața lumii românești a fost cârmuită și stăpânită de Dreptul nescris, de obiceiul pământului, de cutumă, ale cărei litere se găseau întipărite doar în conștiința colectivă juridică, nefiind mai puțin adevărat că, pe alocuri, cu sfială, s-au aplicat și legiuiri scrise în limbi străine. Din acest moment, lumea românească are în față un nou izvor al dreptului. Anul 1646 întoarce o pagină din evoluția istoriei Dreptului românesc, de aici înainte legea este fixată ,de aici înainte „dreptul e scris cu chinovarul cel roșu și cu cerneala cea neagră pe hârtia cea albă a pravilei”. Voi prezenta în continuare legiuirile scrise în ordinea cronologică în care au apărut.
Secțiunea I
Reglementarea testamentului în pravila lui Vasile Lupu
§1.Apariție și denumire Prima legiuire laică în limba română a apărut în anul 1646 în Moldova ,în timpul domniei lui Vasile Lupu, sub denumirea de Pravila lui Vasile Lupu sau Cartea românească de învațătură. §2. Cuprins Cartea românească de învățătură cuprindea dispoziții referiloare la diată : limba de moarte, majorat, partea sufletului si dezmoștenire. Cu privire la “limba de moarte”, prima formă de manifestare a testamentului întalnită la români, prevedea: “Un om la moartea sa și va lăsa cu limbă de moarte mult mai puțin ce va avea, ori cui va vrea el,acela poate singur cu voia sa, fără de giudeț, să-și iea acea rămășiță fără nici o sminteală și fără nici o cercetare”. În cazul în care cel instituit nu îndeplinește condițiile pentru a moșteni la moartea testatorului, pravila prevedea: “De va lăsa nestinse ceva vre’un lucru să se hrănească cineva cu dânsa până în cutare vreme și va fi facut și zăpiș cum de într’aceia vreme să cadă pe mâna ce va să moștenească, cum s’ar zice un om are un cocon micșor la moartea lui, cunoscând că este micșor, lasă toate bucatele lui pre mâna unui om bun să le ție și să se hrănească cu dânsa în cutare vreme până va fi cuconul în vârste atunci. Ca un moșnean să le iea, să le ție el aceasta ispravnic cumu-și va muri stăpânul, într’acel ceas, poate să iea acele bucate de la moșnean singur cu voia sa fără nice de un giudeț mai vârtos când va scrie zăpisul și înțegând zicând fără de multe cuvinte și fără nici o gâlceavă”. În cuprinsul pravilei era specificată și vârsta la care devenea major : “Cucon se cheamă până la 25 de ani și de acolo înainte mare și poate face tot lucrul”. Despre partea sufletului se spunea: “ De vor lăsa cuiva drept suflet nu va putea el singur cu voia sa să ia ce trebuiește ispravă dela giudeț, alegând lucrul ce au lăsat drept suflet; este învățătură să facă bisercă sau bolniță sau ospătărie pentru ca atuncea poate să iea singur când va alege stăpânul în zapis, iar de va fi într’alt chip și de va lua el singur cu voia sa să piardă și tot venitul ce vrea el să aibă drept sufletul acelui mort. Carele va lua cu voia sa o parte dintru acele bucate ce s’au dat dreptu suflet pierde și va tot ace parte ce au luat singur,ce va rămânea cu cealaltă parte ce au fost neluată. Cela ce va lua acel lucru ce i s’au dat drept suflet și de-l va lua de față să vadă și alții, atunci nu-i va pierde venitul, iar de va lua pe furiș atunce va pierde și nu va mai putea cere nimica pentru că și ce au luat va da înapoi.” Partea sufletului era rezervată în principiu rudelor pentru a acoperi cheltuielile cu înmormântarea și pentru pomenile necesare conform datinei de la momentul respectiv. Cu privire la revocare, diata conținea următoarele mențiuni: “ Un om de bună voia sa de va lăsa ceva vre-un lucru, vre-unui om sărac sau și bogat, deîntru ce va fi îndurat pentru sufletul sau și îi va fi facut zăpiș cu marturi, și după acea se va fi căit ce au facut, aceasta cu voia lui fără de știrea giudețului, de va trimite niște oameni ai săi și străini și vor lua zapisul cel de dare, aceștia nici o cercetare nu vor avea.” Despre moștenire pravila conținea un paragraf, prin care a fost prevăzut pentru prima dată că o persoană poate fi decăzută din dreptul său de moștenitor dacă săvârșea o vină prevăzută de pravilă și acest lucrul trebuia prevăzut în noul testament întocmit de testator: “ De va lăsa cineva bucatele și ocinele sale cu zapis vre-unui om să fie toate ale lui după moartea muiarei lui sau a vre-unui cocon, a lui și dacă va lua cela zapisul îi va fi urît așteaptă ce va omorî pe ceia ce țin ocinele pentru să le apuce mai curând el atunci va pierde aceasta tot câtu spune zapisul și ocinele vor fi domnești; iară pe acesta de-n afară de paguba îl vor certa întru tot ca și pe ucigător. Când va fi un om bolnav și va lăsa cuiva să moștenească mult puțin ce va avea și ii va face un zapis și acest moșnean nu va griji de dânsul, sa-i aducă vre-un vraciu bun să-l păzească cându dorea l’are tămădui ce-l va lăsa așa negrijit și nesocotit și de va muri bolnavul acesta-și va pierde moștenirea și vor fi toate bucatele și ocinele domnești.- De vreme ce ocinele ucigătorului pogor den bătrâni ce se zice dela părinți atunci coconii ucigătorului nu-și vor pierde ocinele ce li se cuvin dela moșu-său nici vor putea să fie Domnești ce se vor lua ocinele ce va fi agonisit ucigătorul.”
Secțiunea a-II-a
Reglementarea testamentului în pravila cea mare
a lui Matei Basarab
§1. Apariție și denumire În anul 1652, la scurt timp după Cartea Românească de învățătură a aparut Pravila cea mare a lui Matei Basarab cunoscută și sub denumirea de Îndreptarea legii.Aceasta era stucturată sub forma unei enciclopedii juridice, cuprinzând dipoziții de drept civil, drept penal și noțiuni generale de geografie. §2. Cuprins În cuprinsul pravilei erau făcute mențiuni despre limba de moarte, condițiile pe care trebuia să le îndeplinească testatorul pentru a face un act valabil, despre răvăsel, deosebirea dintre diată și catatisel și dezmoștenire. Cu privire la limba de moarte pravila cuprindea următoarele dispoziții : “Socotească-se tocmeală și cartea nescrisă, adecă fără scrisoare cand se află împreună 7 marturi și vor arăta tocmitul lor sfat. Iar de va fi la un loc unde se vor afla 7 marturi, atunci putu-se, socoti și 5 oameni de vor fi buni. De va fi nestinse într’un loc și va face o tocmeală și se va afla până în trei marturi și aceia să fie adevărată”. “ De se va întâmpla muiere grecioasă, care se va spăla la bae și va muri acolo înlăuntru și va face tocmeală nescrisă înaintea a 9 muieri și aceia se socotește”. În privința revocării diatei și a limbii de moarte prevedea : “Tocmeala și cartea de pe urmă strică pe cea dintâiu”.Astfel, testatorul putea să revină asupra hotărârii luate, întocmirea unei noi diate având efect de revocare a celei dintâi, ultima manifestare de voință a autorului fiind cea valabilă. În cazul in care erau modificate unele dispoziții din diata înscrisul era valabil, testatorul având posibilitatea să refacă sau să adauge anumite dispoziții la cererea acestuia, celelalte fiind considerate în continuare valabile. Actul prin care era modificată diata parțial purta denumirea de răvăsel (catatisel).
Despre răvăsel pravila spunea: “ De va face nestinse carte și va lăsa niscare bucate sau fiece carele vrea să scrie într’aceia sau alt lucru iar apoi își va aduce aminte și altele bogate atunci scrie altă carte și ia ceale ce au lăsatu de nu le-au scrisu în cartea cea dintâiu, atunci acea se cheamă ceiace au scris mai pe urmă Catastisel sau Răvăsel.” Despre diată și despre condițiunile pe care trebuia să le îndeplinească testatorul pentru a face un act valabil în cuprinsul pravilei era prevăzut: “ Tocmeala sau carte iaste dreapta sfătuire a omului care va să facă la moartea lui ispravă bucatele lui și le împarte cum vra. Cela ce va să facă tocmeală sau carte acela trebue să fie cu mintea întreagă și sănătoasă, iar nu cu trupul.” În ceea ce privește capacitatea de exercițiu a testatorului era precizat că: “voinicul dacă împlinea 14 ani putea să facă tocmeală sau carte, iară fata dacă împlinea 12 ani”. Pravila cea mare a lui Matei Basarab cuprindea cazurile în care cineva putea fi dezmoștenit:
“Cine va ridica mâna pre părinții lui și îi va bate sau va zice lor mustrare cum se va cade sau întru greșală, i va dosădi adecă va bănui că greșesc sau vieața lor va vrășmăși ca să-i omoare ”;
“De va afla întru păcat cu mașteha lui sau cu posatnica tatăne-sau”;
“De va face pâră asupra parinților lui și pentru această pâră și clevetire vor cădea în grea pagubă”;
“De vor afla părinții zăcând în boală în multă vreme sau vor fi în sărăcie și în slăbiciune și feciorii se vor lepăda de dânșii și nu le vor ajuta nici vor purta grije de dânșii și ca să-i cheme părinții, iară ei să nu meargă la dânșii”;
“De se va întâmpla să se pârască părinții lor de cineva și vor chema pe feciorii lor partea bărbătească sa intre chezași sau pentru obraz, sau pentru bani, adică pentru datoria lor și ei nu vor vrea”;
“De va fi vrut tatăl să facă tocmeală sau carte ca să-i fie după moarte iar în feciorii lui îl vor fi oprit și înfruntat iară după aceia de va putea să facă acea tocmeală atunci e volnic pentru aceia vină să-l facă fără de moștenire”;
“Cine va vrea de în cei părinți ce-s ziși să-și înzestreze fata lui, sau nepoata după cum îi va fi puterea iară ea nu va vrea, și va merge în calea rea”;
“Cine se va afla lângă sau cu boală de în cei părinți ce-s ziși și feciorii lui sau de nu va avea feciori sau altă rudenie a lui carii vor să moștenească de nu vor purta grije cu totul la dânsul să-l izbăvească și să-l tămăduiască acela e volnicu să nu lase nimica la tocmeală cea de moarte a lui. Iar de se va întâmpla cuiva sau al lui sau străin să-l ia la casa lui și-i va purta grije cu nevoință de tămăduiala lui, atunci acela să-l moștenească ori al lui de va fi ori stăin”;
“Feciorul de va avea tatăl și va lua muiere făra voia și sfatul tătâne-său acela să n-aibă de în bunătățile tatăne-său nemica numai ce să fie fără de moștenire de la moșul sau și iau iară nu și mumă-sa.”
Secțiunea a-III-a
Reglementarea testamentului în pravila condică
a lui Alexandru Ipsilante
§1. Apariție și denumire Pravila condică a lui Alexandru Ipsilante cunoscută și sub denumirea de Micul Manual de legi, a apărut în anul 1780, în Muntenia.
§2.Cuprins Pravila lui Alexandru Ipsilante conținea în principiu dipoziții de procedură civilă: organizare judecătorească, înstanțele judecătorești, procedura de judecată și apel,iar în rest cuprindea dispoziții din dreptul familiei și obligațiuni: zeste, moștenire, împrumut și altele. Acest cod își avea temeiul în obiceiul pământului și în Basilicale.
§3.Condițiile înscrisului testamentar Pentru a fi valabilă, diata trebuia să îndeplinească condițiile de fond și de formă necesare: înscrisul trebuia semnat de testator, data la care a fost întocmită diata, capacitatea testatorului de a testa, confirmarea conținutului prin semnătura martorilor. Aceste condiții reies din conținutul pravilei : „Cei ce voru face dieți să fie cu mințile întregi și fără vicleșuguri, să arăte în diețile loru totul adevărul alu averii și a datoriiloru. Să nu lapede din moștenire pe moștenitorii loru cei adevărați fără a arăta vina loru. Nici să lase cea mai multă parte din averea loru la vre-unul din rudele loru pentru prea multă dragoste ce va fi având spre acela, năpăstuind pe ceilalți ce suntu tot de uă treaptă împreună moștenitori, din care acesta lasă greutatea sufletului său și prigonire între rudele lui. Și mai în scurtu diețele să-și aibă cea cuviinciosă adeverire a marturilor celoru vrednici de credință și mai vârtos a arhiereului locului său a altui mai de cinste bisericu obraz, cându nu se află aproape scaun arhiereu. Diețele și foile de zeste să se iscălească și de către protopop sau unde nu va fi aproape protopop pentru lesnire să se iscălească de către egumenii mânăstirilor celoru mari, să se iscălească de către ispravnici, i judecătorii, i logofeții.” §4. Partea sufletului Privitor la partea sufletului pravila cuprindea următorul paragraf : “Asemenea și cei vor muri având copii și făcând diată să orânduiască negreșit, din cele ce lasă pentru sufletul oricare parte și la cutie urmându hrisovul domnescu ce s’au facut pentru acesta, căci se vor trece cu vederea cutia și nu se vor aduce aminte de dânsa să se știe că neținându-se în seamă diata loru se va strica orânduielile ce scrie într’însa spre a-și lua cutia partea cea orânduită dupa hrisovul ce s’a zis”. §5. Epitropia Dacă prin diată era instituit ca moștenitor un minor, acestuia i se instituia un epitrop, care avea obligația de a-i administra bunurile minorului până la vârsta majoratului, când putea dispune de ele. În acest sens pravila cuprindea următorul paragraf: “ Epitropia după pravili acolo se cuvine unde este și moștenire. Măcar că pravila depărtează pe muieri a fi epitroape , dacă numai când nu se va mărita sau nu va avea copii dela altul barbatul mai înainte îi dă putere a fi epitropa copiilor pe peruisia tatălui loru. Deci când cinevași va orândui stăini epitropi iar nu dintre rude negreșit să arăte pricina pentru care lepădându pe cei de casa lui face străin epitropi. Numai ori de casa lui ori de străin va orândui când se va arăta rau chivernisitorul să se lepădat și să se orânduiască altul vrednicu și credinciosul ca să nu se prăpădească lucrurile copiilor săraci”. “Acești epitropi să aibă a se sârgui purtând drije nu numai pentru păstrarea lucruriloru ce voru avea sub epitropia loru ci să se grijească și pentru sporirea loru”. “Pe lângă toate acestea epitropii să aibă a ține două catastise însă unulu de venituri și altulu de cheltuieli și să aibă a da pe tot anulu socoteală la Mitropolit și la epitropii de obște ce s’au zis”. În cazul în care testatorul desemna epitrop o persoană străină, acesta acea obligația să menționeze în cuprinsul diatei motivele pentru care a ales-o pe aceasta în detrimentul rudelor. Dacă persoana instituită epitrop risipea averea, era decăzută din această funcție fiind desemnată o altă persoană. Acesta avea, de asemenea, obligația să tină o evidență a veniturilor și cheltuielilor intervenite.
Secțiunea a-IV-a
Reglementarea testamentului
în “adunarea” lui Andronache Donici
§1. Apariție
“Adunarea” lui Andronache Donici a apărut în anul 1814 la Iași, fiind mai complexă decât celelalte pravile în materie testamentară, cuprinzând mai multe dispoziții în această materie. În pravila lui Andronache,diata a cunoscut următoarea definiție : “Dieata este voința soloboadă ce înscris lasă ale sale omul după moartea sa. Când cineva după dieată va aduce aminte și de altele și le va trece deosebit isvod se numește codicel”. Codicelul era un înscris ce cuprindea adaosul la dispozițiile anterioare. Codul lui Andronache cuprindea 509 paragrafe, unul cuprinzând materia penală ,restul cuprinzând materia civila. Acesta a avut ca izvoare dreptul bizantin, dreptul roman , hrisoavele domnești și obiceiul pământului. Condițiile ce trebuiau respectate de testator , diată și condicilul erau reglementate în “adunarea” lui Andronache asftel : “Cel ce face dieată trebuie să fie întreg la minte și voința să se arate de față cu toată slobozenia sa fără a fi silit prin îndemnuri măgulitoare sau alte chipuri și dieate să fie cu martori vrednici de credință și pecetluită de martori și testator cum și Codicelul erăși asimine să fie”.
§2.Cazuri de incapacitate
„Dieata a celui ce este mai mic de 14 ani și a fiului supus sub părinți nu are tărie”. “Dieata surdului și a mutului și celui ce nu este întreg la minte și a celui ce este beat, și a celui ce este asupra dării sufletului și a desfrânatului căruia îi va fi oprită averea din porunca stăpânirii și a celui ce este în analichiotis, adică în copilărească nevrăstnicie și a celui ce va cădea în vinovăție și a celui ce se va lepăda de Sfântul Botez nu are tărie”.
§3. Întocmirea dieatei de către condamnați
Cei condamnați la moarte aveau și ei dreptul să-și întocmească diată, pravila cuprinzând un paragraf care atestă acest lucru : “Cel ce pentru vinovăție s’a hotărât morții poate să-și facă dieată și să rânduiască ale sale, căci osândirea spre moarte cea firească rădică din mijloc osândirea cea politicească”.
§4.Libertatea de a testa
Ca și în condica lui Ipsilante, libertatea de a testa era limitată prin următorul text: “Tatăl are voie ca după ce va scoate o parte din zestre femeii sale, și darurile cele dinaintea nunții cum și datoriile ce va fi având să lase fiilor săi de vor fi mai mulți decât patru, o a treia parte și aceasta este legiuita parte ce se numește în Pravilă falchidion și cealaltă avere a sa să se rânduiască precum va voi”.
§5. Nulitatea dieatei
Nulitatea dieatei și cazurile în care moștenitorii sunt înlăturați de la moștenire sunt prevăzute după cum urmeaza: “Dieata nu se ține în seamă pentru aceste pricini, când se va întampla să nu fi arătat numele moștenitorului, și să nu fie cu putință a se întelege pre cine s’a lăsat moștenitor, ori să fie rânduit moștenitor pre acela care Pravila nu-l primește, sau când testatorul va trece sub tăcere pe acei ce după dreptate sunt chemați la moștenire, sau când se va dovedi ca prin silă sau prin vicleșug s’a făcut, sau când în urma dieatei se va naște copil moștenitor, viu întreg și la vreme, măcar să nu se lase glas în ceasul ce va naște, având numai singura suflare, sau în ceasul ce va naște în mainile moașei viu; căzând pe pământ va muri, sau măcar să fie scos din pântecele maicei sale cu viață, sau când dieata nu este iscălită și cu pecețiile martorilor care după rânduială se cade să fie 7 sau 5, iar fără apărare trei. Sau când martorii s’au întâmplat a fi față, dar nu au iscălit sau nu au vrut să-și puie pecețiile, sau când dieata, se va afla nesfârșită sau ruptă, sau rasă, sau rânduirile prin multe locuri cu condeiul șterse, încât să nu se mai poată înțelege, care este urmarea ei, fiindcă cele ce nu se înțeleg în dieată, se socotesc ca și când nu ar fi scrise. Sau când pecetia ei, este luată sau feștelită cu cerneală, sau când rânduitul moștenitor se va lepăda și nu va primi moștenirea, care de va și fi; însă daniile ce sunt lăsate prin aceiași dieată și se cuprind în scris, sunt bune. Sau când cel ce se rânduiește moștenitor prin dieată se va dovedi că nu i se cade ca vrămășit vieața celui ce i-au lăsat dieată moștenire sau că nu au stătut spre răsplătirea morții lui a pornit asupra lui cu elevetiri sau pâră de vinovăție, sau nu l-au părăsit la grea boală și la întâmpinare sau căzând în robie nu s’a sârguit a-l isbovi”. În consecință, cauzele care atrăgeau nulitatea erau: omisiunea menționării numelui moștenitorului în dieată, cel instituit moștenitor era incapabil să moștenească fiind minor sau incapabil mintal și nașterea unui copil, în cazul in care acesta se naște ulterior întocmirii dieatei. Nulitatea dieatei putea interveni și în situația în care nu erau respectate anumite condiții de fond sau de formă. De asemenea, nulitatea înscrisului testamentar era atrasă de următoarele situații: când dieata era ruptă sau dispozițiile erau sterse, neputând fi descifrate sau când dispozițiile cuprinse în înscris erau nefinalizate.
§6. Situația copilului înfiat
Pravila conține dispoziții și în legătură cu situația copilului luat de suflet căruia părinții nu îi lasă nimic prin dieată: “ Luând cineva fiu de suflet din străini de nu va lăsa dieată va intra și el în moștenire ca unul din fiii cei după lege născuți. Iar de va lăsa dieată și pre dândul nu-l va pomeni altul nu poate să zică nimic. Iar tatăl său cel adevărat nu poate să tracă sub tăcere pe fiul său măcar de va fi luat de suflet de către altul, iar de va lua cineva fiu de suflet din rudeniile sale cele de jos este îndatorit a lăsa părtaș prin dieată până la o a patra parte din averea sa, iar nelăsând dieată are din pravilă toată dreptatea fiilor după lege născuți”.
§7. Substituția fideicomisară
Codul lui Andronache reglementează substituția fideicomisară astfel: “Asemenea poate să lase omul moștenirea sa, la unul îndatorându-l ca să ție și să păzească sau toată moștenirea sau numai o parte, dintr’ânsa pentru rânduitul moștenitor(care se numește în pravilă fideicomisaru) arătându-se foarte curat gândul și voința ce are. Deci acela ce este însărcinat în fideicomisaru nu poate întra nici un chip a înstrăina vre’un lucru din moștenirea ce i s’a încredințat, a o păzi pentru altul, atuncea va cădea din toată partea moștenirii ce i s’a lăsat lui, fără decât vor fi ceva lucruri supuse piericiunii, sau de vor fi rămas ceva dator a mortului, și nu va fi cu putiință a plăti fără a se vinde vre’un lucru din ale moștenirii sau pentru alte pricini de care cerând neapărat a se face înstrăinarea de vre’n lucru ce moștenirii trebuie să fie prin hotărârea stăpânirii, asemenea și când va lăsa cineva moștenitor pe vre’un lucru nemișcător, lăsând cuvânt prin dieată ca să nu-l poată înstrăina și să rămână la urmași și la moștenitori. Jaloba și cererea pentru fideicomisaru se poate mișca până la 30 ani, însă din vremea aceea ce se cade să intră în stăpânirea fideicomisorului”.
§8. Epitropie
Epitropia este reglementată în pravila lui Andronache Donici după cum urmează : “Epitropul care se rânduiește prin dieată trebuie să se încredințeze de către sfătuire îndatorându-se ca să poarte de grije de ale copilului ca însuși pe ale sale”. “Mama intră și ea la epitropia copiilor nevrâstnici însă dacă nu se va mărita de al doilea. Iar de va muri mama intră bunul sau buna”. Călugării și clericii pot să intre epitropi însă de vor fi cuprinși de avere”. “Cel sărac nu poate fi rânduit epitrop nici cel desfrânat nici cei care nu sunt cu mintea întreagă, nici partea femeiască, osebit de muma și de buna, nici nevrâstnicul nici cei care au vre’o pricină de moșii sau alte averi ale copilului”. “Epitropul dator este ca să poarte de grije pentru buna creștere, și învățătura copilului cum și pentru îmbrăcămintea copilului cu bună cumpănire”. “Epitropii de obște sunt datori pe tot anul a arăta locul unde se cade isvod curat de toate dările și cheltuielile cum și de toate veniturile”. “Epitropul nu poate să cumpere cu banii copilului ceva pentru sine, căci în urmă poate copilul sau lucrul să-l ceară cu toate veniturile lui, sau banii cu dobândă”. “Epitropul sau curatorul, nu poate să ia fiu de suflet pe copilul care are sub a sa epitropie, până nu va trece de 20 de ani”. “Epitropul cum nici fratele său, nici tatăl său nu poate să se logodească și să se ia prin cununie pre copila care era sub epitropie, iar de va ieși din epitropie și se va desface de toate socotelile, dându-i-se curată seamă și copila intrând sub altă epitropie atunci să o ia”. “Împotriva epitropilor merge jalobă până la 30 de ani din pravilă și trece și de la clironomi împotriva clironomului”. Prin această reglementate se subliniază faptul că epitropului îi era interzis să se căsătorească cu persoana de sub epitropia sa. Pravila enumeră persoanele care nu puteau dobandi calitatea de epitropi: persoanele lipsite de discernământ, exceptie făcând femeia care nu se recăsătorea, săracul și cel “desfrânat”.
Secțiunea a-V-a
Reglementarea testamentului în codul Calimach
§1. Apariție
Codul lui Scarlat Alexandru Calimach a aparut în anul 1817 la Iași, fiind redactat în limba greacă.Acesta cuprindea în materie testamentară dispoziții cu privire la: limba de moarte, formele testamentului, definea testamentul și codicilul, condițiile ce trebuiau respectate de testator pentru valabilitatea actului, cine putea întocmi un testament, dezmoștenirea, epitropia , nulitatea și revocarea testamentelor.
§2. Limba de moarte
Privitor la limba de moarte Codul Calimach prevedea: “Nevrându sau neputând cineva să facă testamentu în scris oprindu-se de boală sau de altă pricină volnic este să facă și testamentu nescrisu”(art.745). “Făcându-și cineva testamentul nescrisu trebuie să arate cea de pe urmă voință a sa în ființă a cinci marturi, vrednici de credință, carii trebuie să fie de facă toți împreună în aceiași vreme să vadă pe testatorulu, să-i vorbească și să iee semă de a se afla în întregimea minței sele, și ascultându-l cu luare aminte cele ce voesce a rândui, atuncea potu ei măcar că nu este tocmai de nevoie, însă îi mai siguri, spre înlesnirea aducerii aminte, să însemneze aceasta ori toți împreună într’un înscris, sau fiecare deosebi”(art.746). “Martorii testamentului nescris sunt datori de va cere în urmă trebuință să-l încredințeze și cu jurământ înaintea judecătoriei”(art.747). Așadar, pentru a fi valabil, testamentul nuncupativ trebuia să fie semnat de cinci martori “vrednici de credință” care aveau rolul de a constata dacă testatorul se afla în deplinătatea facultăților mentale și de a confirma prin semnătura lor valabilitatea înscrisului.
§3. Martori
Codul Calimach cuprinde și dispoziții cu privire la martori: “Nu suntu primiți în mărturie testamentului monahulu cel mai mic de 18 ani; ori femeia, mutul, surdul, nebunul cel eșitu din minte, cel poarte sărac și robul”(art.751). “Sunt opriți din lege de a mărturisi în testamentu desfrânatul în câtă vreme se află sub curătorie, cel osândit pentru luare de mită, pentru cămătărie, furtișag, năpăstuire, și clevetire, acelu ce întâmplându-se a fi martor aiurea la voința cea din urmă, a cuiva n’a vrut să mărturisească cându au cerut trebuința, acel ce a vîndut Sfântul botez și acel ce’n ivală se face creștinu, iar în taină urmează altei credințe, pentrucă la mărturii se cere bune purtări și statornice credința și statornicie. Pe lângă acestea sunt opriți a mărturisi în testament creștinul de altă lege”(art.752). “Pe lângă cei mai susu pomeniți, nu sunt primiți în mărturia testamentului, moștenitorulu, copiii lui, sau ai testatorului, părinții, socrul, frații și cumnații, despre socia lui, slugiile și robii lui, căci nimenea nu poate mărturisi pentru însăși al său lucru și mărturiile casnicilor nu sunt primite și nu este vrednic de credință martorul căruia se poate porunci ca să mărturisească”(art.753). Așadar, după cum rezultă din cod nu puteau îndeplini rolul de martori, persoanele care nu aveau încă vârsta majoratului la data întocmirii testamentului, alienații mintali, surdo-muții, cei condamnați pentru diverse infracțiuni, persoanele necredincioase, străinii, rudele și nici persoanele aflate sub stăpânirea testatorului. În cazul în care testamentul este scris de o persoană, alta decât testatorul, pentru valabilitatea înscrisului acesta trebuie semnat de testator în prezența a trei sau cinci martori, care trebuie să-l semneze, de asemenea, conform art.740.
§4. Formele testamentului
Conform art.738 tesamentul se poate face atât scris cât și oral, în prezența martorilor sau în lipsa acestora. În cazul în care la întocmirea testamentului nu erau prezenți martori, acesta era valabil numai dacă era scris și semat de către testator, cuprinzând data și locul unde a fost întocmit. Aceste condiții de valabilitate sunt menționate în art. 739 din Codul Calimach.
§5. Definiția testamentului și condicilului Codul Calimach defineste testamentul și condicilul astfel: “Rânduiala în care testatorul lasă toată averea sa sau o parte la una sau mai multe persoane cu scopul ca s’o iee după moartea sa, este aretarea voinței cei de pe urmă”(art.707) “ Dacă arătarea voinței cei de pe urmă cuprinde rânduirea de moștenitor se numește testamentu, iar dacă cuprinde numai alte rânduieli se zice condicilulu, și întru aceasta se deosebește codicilul de testament, căci nu poate cineva să rânduiască prin condicilu, rânduirea seu sub rânduirea de moștenitor”(art.708).
§6. Testamentul făcut în favoarea scriitorului dieatei
Pentru aceasta testamentul trebuia să îndeplinească următoarele condiții: “De va voi testatorul să lase moștenirea sa legatum la scriitorul testamentului, sau la părinți, copii, femeia, socrul și soacra, sau la frații și surorile lui, sau la cumnații și cumnatele lui, trebue neapărat să fie de față trei marturi străini”(art.754).” Testamentul întocmit excepțional pe corabie sau în timpul bolilor “grabnice și lipicioase”(ciuma) este reglementat în Codul Calimach: “La rânduielile voinței cei de pe urmă făcută în corăbiile ce călătoresc, ori în vremea ciumei, sau a altor boale grabnice și lipicioase, sunt primiți în mărturisirea testamentului și monahii și spre vrâstnicii și spre vrâstniciile după împlinirea vârstei de 14 ani”(art.755). “Întru asemenea întâmplări sunt primiți și duoi marturi din care unul pote să și scrie testamentul, însă când va fi frică de molipsire nu este neapărată trebuință ca amândouoi totu într’o vreme să fie de facă” (art.756). “Temându-se marturii a se apropia de bolnav, ca nu cumva să se molipsească de boala sa, sunt volnici a asculta întru depărtare cu toată luarea aminte voința lui și a adeveri testamentulu cu iscăliturile lor, stând departe ori a mărturisi prin viu graiu de va fi testamentul nescrisu, sau de se vor teme a pune mâna pe testamentul acela”(art.758). “Asemenea rânduiri a voinței celei de pe urmă rămânu răsuflate și făr de putere după trecerea de șase luni din vremea ce au început călătoria pe mare ori boale cele lipicioase, dacă testatorul trăind în urmă nu va alcătui testamentul după forma cuviincioasă”(art.757). Într-o asemenea situație, pentru a fi valabil înscrisul testamentar trebuia să fie de față trei martori străini.
Cei plecați pe mare sau bolnavii de ciumă puteau întocmi un testament după vârsta de 14 azi, fiind acceptată și varianta întocmirii actului cu doi martori în asemenea întamplări, cu condiția semnării înscrisului de către aceștea. Testamentul se putea face și prin viu grai atunci când martorii se temeau să nu se molipsească. Testamentul devine nul dupa șase luni, dacă testatorul fiind în viață nu redactază înscrisul testamentar în forma cerută ad validitatem.
§7. Testatorul neștiutor de carte
Dacă testatorul era neștiutor de carte, în locul semnăturii lui putea pune o cruce urmând ca unul din martori să se iscălească lângă semnul crucii. “Dacă testatorul nu va sci carte atunci…legiuite rânuele se însemnează cu mâna sa față fiindu toți martori; semnul cinstitei cruci și apoi să poftească pe unulu din ei ca să-l iscălească pe lângă semnul crucii care să și arete cum că rugatu fiind-au iscălitu în locul testatorului”(art.742). În cazul în care testatorul era orb : “Dacă testatorul nu va șci carte sau va fi orb, trebue unul din martori să citească testamentulu înaintea lui și a tuturor martorilor și apoi să adevereze acelea cum că acest testamentu s’au tăcut după voința lui și așa să poftească pe marturi ca să iscălească în care testamentu poate și scriitorul să se iscălească ca marturu”(art.743).
§8. Testamentul tăinuit
În cazul în care testatorul nu voia ca martorii să cunoască înscrisul testamentului acesta nu era citit. “Nu este trebuință ca martorii să știe cuprinderea testamentului dacă testatorul nu va voi să-l citească înaintea lor, care atuncea se numește testamentul tăinuitu”(art.741).
§9. Testamentul în fața judecătorului
Testatorul avea dreptul să-și întocmească testamentul și în fața judecătorului, atât în formă scrisă cât și orală. “Se poate face testamentu și în judecătorie, înscris și nescris, de va voi testatorul”(art.748). “Dacă din nevoie se vor chema judecătorii în fața testatorului sunt datori să meargă doi din ei îndată fără întârziere și să iee în scris testamentul lui sau să-l asculte prin viu graiu, luându-l în scris și să-lu pecetluiască cu pecetea judecătoriei și să-i dee o adeverință în mână”(art.749). “ De va fi testamentulu nescris potu judecătorii, după ce vor fi luatu bine seama de se afla testatorul în întregimea minței sale și ascultând cu luare aminte voința lui cea din urmă, să-i trimiată o adeverință.Ei suntu datori să scrie în cugetu curat, voința testatorului, neadeugândui nimica spre folosul loru sau a uneia din rudeniile lor”(art.750).
§10. Principalele cazuri de nulitate ale testamentului
În Cod sunt cuprinse principalele cazuri de nulitate astfel: “Înfințata greșala a testatorului face neputernică rânduirea lui, iară înființata greșelă este candu testatorulu nu nimerește persoana pe care voia să orânduiască moștenitorii sau obiectulu, adecă lucrulu pe care voia să lase altuia”(art.731). “Testatorul atuncea nu nimerește persoana candu elu rânduiesce moștenitori pe unul din copil de înșelăciune socotindu că e de al său, nu nimeresc obiectul dacă înstrăinându-l mai înainte l-a uitat sau dacă rânduiesce cu greșală lucrul străin socotind a fi al său”(art.732). “Dacă testatorulu va pomeni în testamentul său vre un codicil sau alt înscris, unde va face trimiterea dicând cum că acolo are scrisu pe moștenitorulu sau ori alte lucruri, atunci acel codicilu sau înscris trebuie să aibă toate înfinițatele forme ale testamentului, pentru ca să nu potă cineva să le iee și să pună altele în locu cu viclenie”(art.744).
§11.Citirea și înțelegerea testamentului
Tot din Codul civil Calimach rezultă că înscrisurile testamentare trebuiau citite și înțelese în mod clar pentru a nu lăsa loc unei interpretări, diferite de voința testatorului. De asemenea face precizarea că ștersăturile sau alte modificări întâlnite în cuprinsul testamentului nu erau de natură să conducă la nulitatea înscrisului dacă acestea nu erau făcute de însuși testatorul: “ Nu ne putem depărta de înțelegerea cuvintelor de câtu numai fiindu prea vederat că testatorul a cugetat cu deosebire de cele scrise, iar cele imaginate trebue a se tălmăci cu plecare spre bunătate”(art.736).“Câte din cele scrise în testament seu în condicilu vor fi așa de întunecate încât să nu fie prin putință a se înțelege acelea ce socotesc de nescrise, asemenea și câte vor fi împotrivitoare una alteia n’au nici o putere, iară celelalte rămân în tărie”(art.737). “Dacă testatorulu din întâmplare au greșitu numele de botezu, sau porecla familiei moștenitorului, însă este știutu pe cine au cugetatu, are tărie”(art.733). “Ștersăturile făcându-se în testament cu știrea și voința sunt fără putere”(art.905). “Pe cele întunecatu scrise în testamentu pote să le lămurească testatorul prin uă adăugire scrisă cu mâna sa care aceasta nu se socotește ca o desființare a testamentului”(art.906). Astfel, Codul Calimach permitea modificarea unor dispoziții testamentare care nu erau clare, putându-se face adăugări făra ca înscrisul să-și piardă valabilitatea.
§12. Dezmoștenirea
Despre dezmoștenire codul spunea că : “Partea fiului desmoștenit se cuvine celorlalți fii prin dritul sporirei, deci dacă prin desmoștenitul vor mai rămânea încă patru fii, nu vor lua a treia parte ci jumătate din averea mortului părinte” (art.977). “Părinții pot să desmoștenească pe fiii lor pentru următoarele pricini: a) Dacă nu vor fi ortodocși; nu se vor împărtăși în biserica ortodoxă. b) De au vrășmășit ori au cercat să vrășmășească viața lor prin orice chip. c) De l-au pârât pentru pricini care nu sunt împotriva stăpânirii locale sau a patriei. d) Dacă au necinstit patulu loru. e) Dacă i-au împlântat în judecăți prin cari mulți au scăpat cu averea lor. f) Dacă i-au defăimat prin sudulmi prin cari au vătămat cinstea și reputația lor. g) Dacă n’au avut grije de dânșii când erau ieșiți din simțire sau în boală grea.
h) Dacă căzând în robie nu s’au silitu în toate chipurile cele prin putință a-i scoate îndată când împrejurările ar fi ertat una ca asta. i) Dacă prin silă sau vicleșug i-au oprit în arătarea sau prefacera voinței lor celei de pe urmă. j) Dacă fără voia lor s’au întovărășit cu oameni necinstiți și răi ori s’au datu cu totul în desfrânări și alte necuviințe și au vătămat cinstea reputația în toată familia. k) Dacă fiul al 18-lea an al vârstei nu va voi să se facă chezășie pentru părinți când se vor pune la opreală pentru datorii. Dacă fiica se va da la curvie și la viclenie necinstită”(art.978). Dezmoștenirea trebuia motivată în dieată: “Testatorul trebuie să arete anume în testamentul său numele desmoștenitului și pricinile care l’au îndemnat spre a-l desmoșteni pe care dacă le va tăgădui desmoștenitul moștenitori cei scriși sunt datori a-i dovedi” (art.982). “Sfârmarea desmoștenirii trebue să se facă prin chipurile legiuite precum se face și însăși desmoștenirea adică trebue ca ori să se rupă testamentul sau să se prefacă, ori să se arate prin un altu înscrisu sau și prin viu graiu în ființa martorilor vrednici de credință căci cele făcute prin chipuri legiuite cu asemenea chipuri trebuie a se sfărâma”(art.983).
§13. Acțiunea în tânguire
Codul Calimach face referire la acțiunea în tânguire prin următoarele articole : “Numai părinții și fiii legiuiți și cei înfiiți potu porni tânguire asupra testamentului”(art.988). “Frații atunci potu porni tânguire asupra testamentului când rânduitul moștenitor va fi o persoană necinstită”(art.989). “Fiulu celu desmoștenit poate porni tânguire asupra testamentului măcar de îl va fi tăgăduitu scriind că nu este al său fiu”(art.990). “ Poate și fiu bastaru să pornească tânguire asupra testamentului mamei sele.”(art.991). Codul prevede și cine nu poate să intenteze acțiunea în tânguire : “Nu poate porni tânguire asupra testamentului desmoștenitului pe care testatorul l’au depărtatu cu bunu scopu cum nici acele căruia testatorul din milostivire iau lăsatu legatum dacă elu au primitu ori au mărturisit însuși nemulțumirea către testatorul”(art.992).“Dacă desmoștenitulu au pornit tânguire asupra testamentului și în urmă s’au lăsatu de judecată vederatu ori au tăcut în curgere de 5 ani, din vremea depărtării de moștenire apoi nu se mai poate să o pornească nici elu, nici moștenitorul lui după moartea lui, asemenea și dacă au cumpăratu și au naimuitu de la rânduitu moștenitor niscaiva lucruri de moștenire ori de au plătit vre-una datorie cu care era dator testatorul sau de au săvârșit asemenea lucruri pentru că prin aceasta au mărturisit cu tăcere pe sine de vinovatu și nevrednicu de moștenire”(art.993). “ Când judecata va da dreptate celui înstrâmatu moștenitoru neapăratu că să iee partea moștenirei sau legitima ori lipsa din legitimă se îndatorește scrisu în testament moștenitorii să o îndeplinească după analogie împreună cu toate rodurile și veniturile ce s’au luatu din vremea intrării lor în moștenire” (art.998).
§14. Epitropia
Codul Calimach defineste epitropia astfel: “Epitropia este unu dreptu și uă putere care se dă asupra unei persoane slobode și asupra cârmuirii averii spre siguranță în câtă vreme persoana aceasta din pricina nevrâstnicii nu poate povătui nici pe sine nici averea sa, iar epitropul acela ce are puterea aceasta după moștenirea de 14 ani a nevrâstnicului și 12 ani a nevrâstniciei se numesc mai cu seamă curatoriu”(art.255). “Epitropia se cuvine mai întâiu la acele pe care l’au poftit tatălu sau bunul său străbunul de nu i se împotrivesc însă vre’unul dintr’acele mai sus pomenite opriri”(art.264). “Comisia epitropicească datoare este să rânduiască epitropul vrednicu îndată ce se va scrie și se va încredința că are trebuință”(art.258). Sunt prevăzute în cuprinsul Codului persoanele care nu pot avea calitatea de epitropi: “Nevrednicii și neprimiții la epitropie sunt de obște acei care printr’o nevrâstnicie metehne a trupului sau a minții ori pentru altă pricină nu sunt primiți, nu sunt vrednici a-și cârmui însuși lucrurile lor cum și acei osândiți pentru vre’o vinovăție sau acei dela care nu se nădăjduiesc buna crescere a nevrâstnicului sau folosirea cârmuirii a averei lui” (art.259). “ Nu este slobod a se da epitropia sărmaniloru episcopiloru, monarhilor, supușilor străini celor ce se află în ostenească și femeilor afară numai de mamă și de bună. Insă preoții și diaconii de voru put să primească epitropia, cea după lege rânduită și copiilor rămași din rudele loru, oprindu-se cu totul a se însărcina cu epitropia celoru ce nu sunt vrednici”(art.260).Art. 261 prevede de-asemeni că nu pot fi numiți epitropi cei ce au trăit în dușmănie cu părinții. Nimeni nu putea fi numit epitrop decât prin porunca comisiei epitropicești. Epitropia „încetează când va muri nevrâstnicul iar deși se va lepăda epitropul, sau de se va săvârși trebue hotărârea legii să rânduiască altu epitropu”(art.330). „Epitropia încetează îndată după împlinirea vârstei cei desăvârșite de 25 ani, a epitropului” (art. 331).
§15. Revocarea testamentului
“Testatorul putea prin al doilea testament după legi făcute să răstoarne pe cel dintâiu sau o parte dintrânsul”(art.901). “Spre a putea testatorul să desființeze cel dintâiu al său testament sau codicilu trebuie să fie în aceiași stare în care trebuia să fie când făcea testamentul sau codicilu. In scurt scrisa sau nescrisa desființare a testamentului ori a codicilului trebuie să aibe toată forma pe dinafară a celoru scrise sau nescrise făcute testamente sau codicile”(art 904).
Secțiunea a-VI-a
Reglementarea testamentului în legiuirea Caragea
§1. Denumire și apariție Legiuirea lui Caragea, tipărită sub titlu de “Legiuire a prea înălțatului și prea pravoslavnicului Domn și oblăduitor a toată Ungro-Vlahia,Io Ioan Gheorghe Karagea. Cu toată cheltuiala Dumnealor Karakas dohtor și Dumnealui Răducanul Clinceanul, biv-vel-sluger. Tipărită în privilegiata tipografie a Dumnealor at cișmeoaia răposatului întru fericire Domn Mavrogheni din București, 1818”, a apărut în anul 1818 alcătuită fiind de Athanasie Hristopol, biv-vel-clucerul Nestor și de stolnicii Ioniță și Constantin Bălăceanu.
§2. Diata “Diata să se facă înscris, iscălind-o cel ce o face și mărturisind-o cu iscălitura sa arhereul locului sau judecătorii, sau trei martori care să fi văzut sau să fi auzit dela cel ce a făcut diata că este așa.Când cel ce face diata nu va să știe martori cele scrise în diată este slobod, străngând-o sau pecetluind-o, să o dea să o iscălească pe dinafară, spuindu-le numai că este diata sa. Iar de va fi scrisă diata de tot cu mâna ce a făcut-o atunci și fără de martori să aibe tărie întocmai ca cea mărturisită.” Cazurile de desfințarea diatei sunt: “ a) Când diata se face împotriva Pravilelor.
Când neavând cel ce face diată copil mai dinaintea morții lui se va naște după moartea lui copil de care în diată nu se face pomenire.
Când se face o a doua diată după pravilă a treia și celeilalte.
Când se va dovedi mincinoși.
Când moștenitorul cel orânduit nu va să se facă moștenitor.”
Diata se modifică în parte atunci când: după întocmirea diatei se naște un fiu al testatorului care nu este cuprins în diată, “când cel ce a făcut diată are copii și rude de jos sau părinți și rudele sus și pe unele din obraje ce sunt tot de o spiță le numește de clironomi iar pe altele nu” și “când cel ce face diata nu va lăsa moștenitorului din jos sau din sus deplină parte jumătate ce e dată să le o lase sau două părți din trei din patru și celelalte daruri legaturi aiurea mai mult de jumătate de va avea moștenitor sau mai mult de a patra parte de va avea trei și celelalte. Căci atunci ce este mai mult să scoată din legaturi și să dea moștenitorilor iar celelalte rânduieli din diată se împlinesc”.
§3. Dezmoștenirea Legiuirea Caragea reglementează instituția dezmoștenirii astfel : “Au putere părinții care fac dieți și celelalte rude din sus să depărteze din moștenire pe copii și pe celelalte rude din jos pentru următoarele pricini:
Când copii și rudele de jos îi vor necinsti ocărându-i sau bătându-i sau primind jalbă asupră-le cu pâri nedrepte.
Când bolnăvindu-se sau sărăcind nu vor îngriji de dânșii și nu îi vor căuta după putere.
Când vor cădea robi și ei având putere nu-i vor răscumăra.
Dacă vor umbla să-i omoare”.
§4. Epitropie și majorat Legiuirea Caragea socotește propice vârstă a majoratului la împlinirea a 25 de ani, minorii neputând să-și administreze singuri averea, fiind sub puterea părinților sau epitropului. Legiuirea interzice instituirea de epitrop unei femei minore o altă persoană decât mama sau moașa sa cât și a altei persoane care se află în relații proaste cu părinții minorului. Epitropul avea următoarele obligații: “După ce se va orândui epitropul până a nu se apuca de chivernisirea lucrurilor dator este să facă două catastihee anume de primirea averii și a datoriei nevârstnicului și pe unul după ce-l va iscăli însuși și-l vor adeveri rudele sau judecătorii să se dea în păstrare la Mitropolie sau la Episcopie sau la vornicia obștilor, iar celălalt și acela iscălit și adeverit aidoma să-l oprească însuși” .“Să nu aibă voie epitropul să cheltuiască pentru nevârstnic mai mult decât venitul lui, afară numai la o mare trebuință căci în alt chip orice va cheltui mai mult păgubește însuși”. „Epitropul toate cele cu cuvânt de prisos mișcătoare și toate cele ce se strică lesne,(cum grâu, orz și altele asemenea) să le vândă și prețul să-l facă capete”. “Ori ce va face epitropul cu cuvând dând, cheltuind, tocmind se socotește că le face nevârstnicului și se îndatorează cu dânsele, iar ce va face fără cuvânt, singur epitropul este dator”. „Epitropul nu poate cumpăra lucrul celor ce sunt sub epitropia lui în câtă vreme este epitrop”. “Niciodată nu e slobod Epitropul să-și schimbe lucrul mișcător al sărmanului, iar de-l va schimba cu toată paguba”. “Toate pricinile de judecată ce se întâmplă sau spre ajutorul sau împotriva nevârstnicului să le caute Episcopul cu știrea și povața rudelor sau a privighetorului, iar de le va căuta numai el singur și va năpăstui nevârstnicul, el este dator paguba”.
Capitolul IV
– Reglementarea testamentului în codul civil de la 1864–
Complexitatea dreptului civil, atât ca ramură a dreptului unitar român, cât și ca ramură a stiinței dreptului, face ca mai toate relațiile sociale care definesc omul și “mișcarea lui juridică” să cadă sub incidența reglementărilor din acest domeniu sau sub influența atâtor principii de drept care, alături de normele juridice, cârmuiesc aceste relații sau a numărului aproape infinit de reguli de drept civil, toate, dar absolut toate aceste structuri aflându-se într-o dialectică perfectă dată de raportul dintre diacronie și sincronie în drept, pentru că nu există moment în care să nu se pună probleme precum perfecționarea normelor juridice, conturarea unor noi principii alături de cele care pot fi definite ca fiind constante ori renunțarea la unele reguli, amendarea altora sau crearea de reguli noi. Art.644 C.civ consacră succesiunea în categoria modurilor de dobândire a proprietății. Succesiunea este: legală, testamentară și contractuală.
Secțiunea I -Testamentul.Noțiune-
Art. 802 C.civ conferă testamentului o definiție legală : “Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării din viață, de tot sau o parte din avutul său.” Testamentul face parte din categoria actelor juridice civile cu titlu gratuit conform art.946C.civ. În literatura de specialitate s-a considerat că definiția dată de dispozițiile art.802 C.civ. este incompletă pentru că pe lângă transmisiunea patrimoniului realizată prin legatul cuprins în testament, acesta mai poate cuprinde și o serie de elemente de mare importanță viața juridică, precum: a)potrivit dispozițiilor art.830 și 930 C. civ., testamentul poate cuprinde unele sarcini ce urmează a fi executate de către legatari; b) testamentul poate cuprinde exheredări conform art.802 și 814 C.civ; c) prin testament poate fi revocat un testament anterior; d) prin testament poate fi desemnat și un executor testamentar; e) conform art.57 din Codul familiei un copil din afara căsătoriei poate fi recunoscut și prin testament; f) testamentul poate cuprinde dispoziții referitoare la îngroparea și funerariile testatorului. Literatura de specialitate a considerat că definiția dată de Codul Civil este incompletă, aceasta definind testamentul ca fiind “un act juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care acesta dispune în tot sau în parte, de avutul său, pentru timpul când nu va mai fi”.
Secțiunea a II-a -Cuprinsul testamentului-
În concepția Codului Civil de la 1864, moștenitorul este considerat de lege ca fiind continuatorul persoanei defunctului afară numai dacă și-a limitat răspunderea prin mijlocirea instituției juridice a acceptării sub beneficiu de inventar. În acest caz, succesorul va răspunde numai în limita activului moștenirii lăsate de testator. Sub condiția legăturii de rudenie, rudele în linie dreaptă cu defunctul se bucură de sezină, moștenitorul beneficiind de posesiunea de drept a titlului de moștenitor. În cuprinsul testamentului se regăsesc: legate (universale, cu titlu particular sau cu titlu universal) , sarcini impuse legatarului sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială sau de altă natură, dezmoșteniri, revocarea sau retractarea unor dispoziții dintr-un testament întocmit anterior, desemnarea unui executor testamentar, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, împărțeala de ascendent, reprezentând împărțeala făcută de testatorul ascendent descendenților săi, privitor la toate bunurile din moștenire sau doar la o parte din acestea. De asemenea, testamentul mai poate cuprinde dispoziții privitor la înmormântare și funeralii.
Secțiunea a III-a -Caracterele juridice ale testamentului-
testamentul este un act juridic civil unilateral deoarece reprezintă voința unei singure persoane, a testatorului. Pentru a fi valabil testamentul nu este necesară acceptarea dispoziției testamentare de către legatar. Testamentul își produce efecte numai prin voința exclusivă a testatorului, legatul transmițându-se legatarului în momentul deschiderii succesiuni, cu excepția respingerii acestuia de către legatar.
testamentul este un act juridic esențialmente personal, acesta neputând fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. Din caracterul personal rezultă și caracterul individual, legiuitorul interzicând expres testamentul prin care două sau mai multe persoane testează prin același act.
testamentul este un act juridic solemn, forma juridică cerută pentru valabilitatea testamentului este ad validitatem, sub sancțiunea nulității absolute, libertatea testatorului fiind limitată de legiuitor.
testamentul este un act juridic mortis causa, acesta producând efecte numai după moartea testatorului.
testamentul este un act juridic esențialmente revocabil, testatorul putând oricând, pe parcursul vieții, să revoce sau să modifice dispozițiile sale testamentare.
testamentul este un act juridic civil numit, textele de lege care îl reglementează fiind numeroase.
Secțiunea a IV-a -Formele testamentului-
Pentru a produce efecte juridice, testamentul trebuie să îmbrace forma cerută de lege. Testatorul are posibilitatea de a alege una din cele trei forme ordinare ale testamentului: testamentul olograf, testamentul mistic sau secret și testamentul autentic. Testamentul olograf ,reglementat de C.civ, trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de către testator , absența uneia dintre condiții atrăgând anulabilitatea actului. Testamentul olograf este forma cea mai întâlnită în practică datorită posibilității de a putea fi făcut oricând și oriunde, fiind astfel forma cea mai simplă de întocmire a testamentului. Pe lângă avantajele pe care le prezintă, testamentul olograf are și dezavantaje:
poate fi usor falsificat;
voința testatorului poate fi viciatâ prin dol;
poate fi usor dosit sau distrus;
redactarea poate fi defectuoasă, ridicând probleme de interpretate.
Deși este un act solemn, testamentul olograf se materializează într-un înscris sub semnătură privată, astfel încât persoanele interesate îl pot contesta.
Testamentul autentic este actul unilateral de ultimă voință al testatorului autentificat de către notarul public sau de către un organ competent, cu respectarea formelor cerute de lege. Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje: fiind un act autentic, acesta va trebui să conțină mențiuni ce cad sub constatarea și răspunderea notarului public; la acest tip de testament poate apela orice persoană care nu știe să citească sau să scrie sau care din motive de sănătate , având o infirmitate , nu pot să semneze; voința testatorului poate fi viciată mai greu; testamentul nu mai poate fi sustras sau distrus, un formular original fiind păstrat în arhiva biroului notraial. Pe lângă avantaje, testamentul autentic prezintă și dezavanate, acesta presupunând cheltuieli materiale pentru îndeplinirea formalităților de autentificare, iar secretul ultimei vointe a testatorului nefiind asigurat.
Testamentul mistic sau secret Art. 864 C.civ. precizază că atunci “ Când testatorul va voi să facă un testament mistic sau secret, trebuie neapărat să-l iscălească, sau că l-a scris el însuși, sau că a pus pe altul să-l scrie”. Testamentul mistic reprezintă o formă intermediară între testamentul olograf și testamentul autentic, acesta putând fi folosit doar de persoanele care știu să citească și să scrie, asigurând secretul dispozițiilor de ultimă voință, având, în privința conținutului său, forța probantă a unui înscris sub semnătură privată. Această formă a testamentului prezintă însă și dezavantaje, fiind necesare cheltuieli materiale și alocarea unui anumit timp pentru realizarea formalităților, având forța probantă a unui înscris autentic numai cât privește actul de suprascriere. Pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească anumite formalități: să fie scris, să fie semnat de testator, să fie strâns și sigilat anterior prezentării la judecătorie, testatorul să-i confirme judecătorului că testamentul sigilat este testamentul său,că a fost scris de el sau de o altă persoană și că îi poartă semnătura, judecătorul să întocmească actul de suprascriere conform dispozițiilor art. 864 C.civ. Forța probantă a testamentului mistic Testamentul mistic reunește un act sub semnătură privată, reprezentat de testamentul propriu-zis și un act autentic, reprezentat de actul de suprascriere. Primul act are forța probantă a unui înscris sub semnătură privată, făcând dovada până la proba contrară, realizată de persoanele ce prezintă un interes, cel de-al doilea având forța probantă a unui înscris autentic, făcând dovadă până la înscrierea în fals. Nerespectarea formalităților impuse de lege atrage nulitatea absolută a înscrisului testamentar. Pe lângă testamentele ordinare Codul Civil reglementează și testamentele privilegiate. Aceste testamente poartă denumirea de “testamente privilegiate” deoarece se realizează într-o formă simplificată, întrucât testatorul se află într-o situație excepțională, care-l îl împiedică să facă un testament autentic. Sunt testamente privilegiate: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim. Pentru a fi valabile, testamentele privilegiate trebuie să respecte forma scrisă și interdicția testamentului conjunctiv. Pe lângă aceste condiții, testamentele privilegiate trebuie să respecte două condiții de formă specifice acestora: semnarea testamentului de testator, de agentul instrumentator și de cel puțin de unul din martorii care au asista la redactarea înscrisului. Ca o a doua condiție, aceste testamente își produc efecte numai dacă testatorul a decedat în imprejurări excepționale, justificând încheierea înscrisului în formă autentică simplificată. Astfel, în decurs de șase luni de la încetarea cauzei care a determinat încheierea lor în această formă , atât testamentele militarilor cât și cele făcute în timp de boală contagioasă devin nule, iar testamentele maritime devin nule după trecerea unei perioade de trei luni. Codul civil reglementează și testamentul făcut de cetățeanul român aflat în străinătate. Cetățeanul român aflat în străinătate poate întocmi un testament valabil în forma olografă reglementată de legislația românescă, chiar dacă acesta nu este încheiat în forma autentică reglementată de legea locului încheierii.
Secțiunea a V-a
–Reguli de formă comună tuturor testamentelor–
Potrivit art.800 C.civ testamentul reprezintă un act solemn, nerespectarea formei cerute de lege –ad solemnitatem– atrăgând nulitatea absolută asupra actului. Tuturor formelor testamentare le sunt comune câteva reguli: – forma scrisă este obligatorie; – testamentul conjunctiv este oprit; – nerespectarea cerințelor de formă atrage sancțiunea nulității. Forma scrisă este obligatorie în toate cazurile Fie că vorbim de testamentele ordinare, fie că vorbim de testamentele privilegiate, forma scrisă a testamentului reprezintă una din condițiile esențiale de valabiliate, testamentul oral sau nuncupativ fiind nule în sistemul nostru de drept. Lipsa formei scrise atrage anulabilitatea actului , aceasta putând fi invocată oricând, de orice persoană interesată.
Interzicerea testamentului conjunctiv Codul Civil interzice expres testamentul conjunctiv prin art.857 C.civ., “ Două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane”. Astfel, se urmărește garantarea caracterului unilateral, personal și revocabil al testamentului. În practica judecătorească și în doctrină s-a apreciat că testamentul nu este conjunctiv dacă două sau mai multe persoane testează în cadrul aceluiași înscris testamentar, dacă manifestările de voință sunt diferite, semnate separat, reprezentând fiecare voința unei singure persoane.
Sancțiunea nerespectării cerințelor de formă Caracterul solemn reprezintă o condiție esențială de valabilitate a tuturor formelor testamentare, altfel, sancțiunea fiind nulitatea absolută a testamentului. În principiu, nulitatea absolută ca sancțiune de drept civil este imprescriptibilă. Sacțiunea pentru vicii de formă nu vizează acele dispoziții testamentare , care pot fi realizate și intr-o altă formă – de exemplu,recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, pintr-un testament autentic, dar conjunctiv, produce efecte juridice (art.48 și art.57 C.fam) . Testamentul făcut, modificat sau revocat de cetăteanul român într-un alt stat este valabil dacă respectă una din legile următoare la momentul întocmirii: legea națională a testatorului, legea locului unde actul a fost întomit, modificat sau revocat, legea domiciliului testatorului, legea unde este imobilul amplasat ce face obiectul testamentului, legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a succesiunii. Moștenitorul, care voluntar și în cunoștință de cauză, a executat legatul cuprins intr-un testament nul , nu se poate prevala de nulitatea legatului.
Capitolul V
– Reglementarea testamentului în Noul Cod Civil –
Secțiunea I -Noțiunea de testament-
Potrivit art.953 C.civ. “Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice în ființă”. Patrimoniul persoanei fizice este conceptut din totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce aparțin acesteia pe parcursul vieții sale. Art. 955 alin. (2) C.civ. permite coexistența moștenirii legale cu cea testamentară, astfel, “ o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală”. Conform art.1034 C.civ. “ Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.” Juriscunsultul Ulpian definea testamentul ca fiind „manifestarea, în conformitate cu legea, a voinței noastre, pentru a avea tărie după moarte” (testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id solemniter facta, ut post mortem nostram valeat). “În dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesoarale prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moștenirea, fie că este vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții (donații) sau de cele pentru cauză de moarte (legate)”.
Secțiunea a II-a -Caractere juridice ale testamentului-
Testamentul este un act juridic – cuprinde manifestarea de voință a testatorului, cu intenția de a produce efecte juridice. Fiind un act juridic trebuie să îndeplinească condițiile de valabilitatea ale oricărui act juridic, dar și condițiile specifice liberalităților , fiind în același timp și o liberalitate.
Testamentul este un act juridic esențialmente personal deoarece nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal, putând fi încheiat decât personal. Din caracterul personal reiese și caracterul individual , fiind necesar ca el să exprime voința unei singure persoane, conform art.1036 C.civ..
Testamentul este un act juridic solemn, voința testatorului trebuie exprimată într-una din formele cerute de lege, sub sancțiunea nulității absolute.
Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte( mortis causa), care, deși este valabil încheiat își produce efecte numai după decesul testatorului, condițiile de valabilitate raportându-se la momentul întocmirii înscrisului testamentar.
Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil , testatorul putându-l revoca sau modifica în orice moment dispozițiile testamentare în mod unilateral, pe parcursul vieții. Acest drept este unul absolut, testatorul neputând renunța la acest drept, orice clauză de renunțare la dreptul sau de revocare a testamentului fiind nulă.
Secțiunea a III-a
–Condiții de fond și formă pentru valabilitatea testamentului–
Ca orice act juridic civil, testamentul trebuie să îndeplinească toate condițiile de valabilitate specifice actului juridic. Astfel, condițiile de fond pe care un testament trebuie să le îndeplinească sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. Capacitatea de a dispune prin testament și de a primi legate constituie regula în materie. Fac excepție de la această regulă persoanele pe care legea le consideră incapabile. Capacitatea. Pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă și să producă efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune pe această cale prin liberalități sau alte acte juridice, iar persoana care este instituită moștenitor să aibă capacitatea de a primi prin testament. Potrivit art.984 alin.(2) C.civ. “Nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament.” și conform art.987 alin(1) C.civ. “Orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea.” În această materie capacitatea reprezintă regula, iar incapacitatea este excepția. Conform legii, sunt incapabili de a dispune prin testament: minorul și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Pentru a dispune prin liberalități, dispunătorul trebuie să aibă capacitate la data la care își exprimă consințământul potrivit art.987 alin(2) C.civ.
Consimțământul. Pe lângă capacitatea de a dispune prin testament, dispunătorul trebuie să aibă discernământ, iar consimțământul său să nu fie alterat de vreun viciu, potrivit art.1038 alin (1) C.civ. Voința testatorului poate fi viciată prin eroare, dol sau violență, dolul fiind viciul cel mai frecvent întâlnit în această materie. De precizat că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta (art. 1038 alin. 2 C. civ.). Obiectul și cauza. Pe lângă capacitatea de a dispune și consințământul valabil, dispozițiile testamentare trebuie să aibă un obiect determinat ori deteminabil și licit și o cauză licită și morală. Potrivit art.1229 C.civ pot face obiectul legatelor numai bunurile care sunt în circuitul civil. Cauza trebuie să existe, să fie morală și licită. Pentru a fi valabil, pe lângă condițiile de font, testamentul trebuie să îndeplinească și condițiile de formă impuse de lege. Nerespectarea formei impuse de lege atrage sancțiunea nulității absolute a înscrisului testamentar.
Secțiunea a IV-a –Formele testamentului–
Felurile testamentului prevăzute de lege sunt:
-testamente ordinare : testamentul olograf și testamentul autentic;
-testamente privilegiate: încheiate în anumite situații excepționale prevăzute de art.1047-1048 C.civ;
– alte forme de testamente care au ca obiect sume de bani,valori sau titluri de valori ori testamente încheiate în străinătate;
Conform art.1041 C.civ, testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului, sub sancțiunea nulității absolute.
“Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii”(art.1043 C.civ.). Potrivit art.1047 C.civ. testamentele privilegiate se pot întocmi în următoarele cazuri :
“ a) în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale;
în fața comandantului vasului sau al celui care îl înlocuiește, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul întocmit la bordul unei aeronave este supus acelorași condiții;
în fața comandantului unității militare ori a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forțelor armate ale României și nu se poate adresa unui notar public;
în fața directorului, medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori, în lipsa acestora, în fața medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituție sanitară în care notarul public nu are acces.”
Testamentul privilegiat devine caduc în 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze într-una din formele ordinare potrivit art.1048 C.civ. Termenul de 15 zile se suspendă dacă starea în care a ajuns dispunătorul nu îi permite să testeze.
Secțiunea a V-a –Cuprinsul testamentului–
Potrivit art. 1035 C.civ. “ Testamentul conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”. Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracțiune din acesta sau bunuri individualizate. Testamentul mai poate conține dispoziții cu privire la : funeralii și înmormântare, recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, un partaj de ascendent. Sub aspectul naturii juridice, în doctrină s-a apreciat că testamentul este mai mult decât un simplu act juridic, și anume o formă juridică ce poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic deosebit.
Capitolul IV – Jurisprudență –
1.Testament. Lipsa discernământului testatorului Prin sentința civilă nr. 4.219/15.05.1997, Judecătoria sectorului 3 București a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta M.V. împotriva pârâtelor V.D. și M.R., acțiune prin care s-a solicitat anularea testamentului autentic întocmit de defuncta G.E. pentru lipsa discernământului acesteia la data întocmirii actului, precum și anularea certificatului de moștenitor eliberat de pe urma defunctei. Sentința a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 2.996/19.12.1997 a Tribunalului București – secția a IV-a civilă, care a admis apelul declarat de reclamantă și acțiunea, anulând testamentul și, în parte, certificatul de moștenitor. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtele, susținând, în temeiul art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, că instanța a interpretat eronat probele administrate în cauză. Astfel, recurentele susțin că instanța a reținut selectiv unele acte medicale depuse la dosar, ignorând expertiza medico-legală întocmită în cauză și care a atestat că la data de 24.02.1988, data întocmirii testamentului, defuncta avea discernământ. Lipsa discernământului nu a fost deci dovedită prin probe concludente, certificatul medical care atestă o lipsă de discernământ, și pe care și-a bazat instanța de apel hotărârea, fiind semnat de un medic internist și nu de un specialist în boli neuropsihice. Câtă vreme defuncta nu a fost pusă sub interdicție, ea a avut capacitatea de a dispune prin testament. Curtea de Apel București va respinge recursul, ca nefondat, reținând că tribunalul a interpretat corect probele administrate și a recunoscut o mai mare forță probantă pentru actul medical întocmit în anul 1988, decât expertizei medico-legale întocmite în anul 1993. Curtea de Apel reține că acest act medical, întocmit la un control de rutină efectuat și care constată că la 12.01.1988 starea psihică a defunctei era "incoerență confuză, fără discernământ" are o relevanță deosebită în cauză și este prezumat că a reținut o realitate obiectivă, deoarece nu a fost făcut sub influența dăunătoare a procesului și nici în scopul de a preconstitui vreo probă în proces. Acesta este motivul pentru care tribunalul, coroborând acest certificat cu alte acte medicale depuse la dosar, care atestă multiplele boli de care suferea defuncta și cu faptul internării acesteia într-un cămin spital la 1.04.1988, a înlăturat expertiza medico-legală întocmită în anul 1993 și care concluziona că la data de 24.02.1988 defuncta avea discernământul păstrat. (Secția a IV-a civilă, decizia nr. 866/15.05.1998)
2. Anulare Testament
Prin actiunea civila înregistrata la aceasta instanta sub nr.246/306/2005 ( nr. vechi 8246/2005) din 13.09.2005 reclamanta C.A.C. a chemat în judecata pe pârâtii P.C.R. și P.I.M. solicitând ca prin sentința ce se va pronunta să se dispună: – să se constate nulitatea relativa a testamentului încheiat între defuncta H.E. , decedată la data de 6.05.2003, si pârâtii P.C.R și P.I.M., testament încheiat de notar public V.V. , și autentificat sub nr. 1154 din 18 noiembrie 2004, privind întreaga avere mobilă și imobilă ce se va găsi în patrimoniul defunctei la data decesului – obligarea pârâtilor la plata cheltuielilor de judecata. În motivarea acțiunii se arată că reclamanta C.A.C. și pârâta P.C.R. sunt fiicele defunctei H.E. , decedată la data la data de 6.05.2003 și moștenitoare legale ale acesteia. La data de 18 noiembrie 2002, H.E. a încheiat un testament la notar public V.V. autentificat sub nr. 1154,prin care testa întreaga sa avere mobilă și imobilă ce se va găsi la decesul sau, pârâtei P.C.R. si sotului acesteia P.I.M. În anul 2003 reclamanta a promovat pe rolul Judecatoriei Sibiu dosar civil nr.4193/2003, având ca obiect partaj succesoral, iar în cadrul acestuia pârâta P.C.R. s-a folosit de acest testament, astfel că, pe lângă calitatea de mostenitor legal a dobândit și calitate de mostenitor testamentar, acesta din urma fiind dobândită și de P.I.M. Se consideră că acest testament este lovit de nulitate absoluta, deoarece defuncta a suferit mai multe accidente cerebrale ,iar pe parcursul timpului, starea sanatatii sale s-a degradat, astfel ca înainte de încheierea acestui act , defuncta nu mai avea discernamântul faptelor sale. Pârâții au profitat de starea de sănătate a defunctei, și prin mijloace dolosive, au determinat-o sa consimtă la încheierea unui astfel de act, cunoscând,de fapt că boala de care suferea defuncta a împiedecat-o să-și dea seama de efectele unui astfel de act , consimtamântul sau fiind viciat. Mai mult, deși defuncta avea capacitatea de a semna , asa cum rezulta din testamentul atasat la prezenta actiune, aceasta și-a aplicat pe testament doar amprenta digitală, fapt ce probeaza înca o data lipsa discernamântului defunctei la data încheierii testamentului. În drept se invocă prevederile art, 948 si 953 C.civil. Pârâtii au formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Se arată că prin acțiune se cere să se constate nulitatea relativă a testamentului autentificat sub 1154/2002. În motivarea acțiunii se susține că testamentul este lovit de nulitate absolută, deoarece testatoarea a suferit mai multe accidente cerebrale , iar pe parcursul timpului starea ei de sănătate s-a degradat, încât la data semnării testamentului nu avea discernamânt. Apreciază reclamanta ca la data întocmirii testamentului , dispunatoarea se afla într-o situatie de tulburare mentală , suficient de gravă pentru a o priva de facultatile sale de discernamânt. Nu se invocă nicio internare a testatoarei, nici un act medical din care sa rezulte ca a suferit de anumite diagnostice , care ar fi putut eventual sa-i diminueze discernamântul , dar se susține că așa stie reclamanta ca în acele momente nu ar fi avut discernamânt. La termenul de judecata din 14.11. 2005 reclamanta a depus la dosar o precizare de actiune solicitând ca sa se constate nulitatea absoluta a testamentului mai sus aratat. Examinând actele și lucrările dosarului instanța retine urmatoarele: La data de 18.11. 2002, H.E. a încheiat testamentul autentificat sub nr, 1154 din 18.11.2002 de catre B.N.P. V.V, prin care testa întreaga avere mobilă și imobiliară ce se va gasi la deces în patrimoniul sau , fiicei P.C.R. și ginerelui P.I.M. între ei ca și bun comun, instituindu-i legatari universali. Având în vedere ca prin actiunea formulată s-a invocat lipsa consimtamântului defunctei H.E. ,instanta a încuviintat proba cu martorii si o expertiza medico-legala. Din partea reclamantei au fost audiati martori M.A.și S.I., iar pârâti au propus audierea martorilor C.R. și martora M.A. care a relatat împrejurari în legatura cu o vizită pe care a efectuat-o într-o singură zi iar în urma acesteia ajuns la concluzia ca H.E. nu era ancorată în realitate, apreciind ca nu avea capacitate sa discearnă faptele sale. Martora C.R. a fost angajată a Societății Naționale de Cruce Roșie, a îndeplinit sarcini de asistent medical, acordând asistenta defunctei începând cu luna septembrie 2002. Cu acel prilej s-au efectuat anchete medicale constatându-se ca defuncta prezenta hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică și probleme oculare. Martora a învederat ca H.E. era o persoană lucidă și coerentă, purtând discuti referitoare la casa, familie si copii. Medicul de familie al defunctei S.I. – acorda consultatii medicale defunctei la domiciliul acesteia învederând că aceasta n-a prezentat niciodată tulburari psihice ,iar bolile de care suferea nu erau în masura sa îi afecteze discernamântul. În cauză s-a efectuat o expertiă medico-legală prin care să se stabilească daca raportat la afecțiunile de care suferea numita H.E., aceasta a avut discernamânt necesar în exprimarea voinței la momentul încheierii testamentului, dacă a avut capacitatea de a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de vointă. În acest sens în urma analizei documentelor (fisa de consultatii, raport de expertiza medico-legala , buletin de analize medicale) s-a concluzitionat că defuncta H.E. avea capacitate de a discerne consecințele care decurg din încheierea actului de dispoziție, respectiv , a testamentului încheiat (capacitatea de testare prezentă). Art. 948 C.civil dispune „conditiile esentiale pentru validitatea unei conventii sunt : capacitatea de a contracta, consimtamântul valabil al parții care se obligă, un obiect determinat, o cauză licită „. Din probatoriul administrat în cauza rezulta ca H.E. avea discernamânt la momentul încheierii testamentului, acesta a fost exteriorizat și nu a fost alterat de vreun viciu de consimtamânt . Față de cele mai sus arătate instanța constată că H.E. și-a exprimat consimțământul în mod valabil la momentul încheierii testamentului, astfel ca nu exista nici un motiv de nulitate absoluta. Apoi, motivul invocat că deși defuncta avea capacitatea de a semna aceasta a aplicat doar amprenta digitală , instanta retine ca acesta nu este întemeiata. Examinând încheierea care constată autentificarea testamentului, instanta constata ca notarul public a menționat despre neputința testatoarei de a semna actul încheiat, astfel că aceasta mențiune ține loc de semnatură în condițiile art. 65 al.2 din Legea 136/1995. Fata de cele mai sus aratate, instanța va respinge acțiunea formulată. În temeiul art.274 C.pr. civ , instanța va obliga reclamanta să platească pârâților suma de 800 lei constând în onorariu de avocat justificat cu chitantă. Pentru a fi anulat un testament este necesar să se dovedească lipsa discernământului testatorului la momentul încheierii acestuia. În lipsa unor acte medicale care sa dovedeasca lipsa discernamantului nu se poate obtine anularea testamentului.
Admiterea acțiunii și constatarea nulității testamentului pentru captație și sugestie respectiv să nu se rețină prescripția dreptului material la acțiune Prin sentința civilă nr. 338/06.11.2007, pronunțată de Judecătoria Șomcuta Mare, în dosar nr. X, s-a respins acțiunea formulată de reclamant, având ca obiect anularea testamentului autentificat sub nr. 5632/02.07.1991, reținându-se în considerentele sentinței faptul că nu subzistă nici un motiv pentru anularea acestui testament–prin care defuncta testatoare l-a instituit ca legatar universal pe pârât–, întrucât , în conformitate cu dispozițiile art. 27 alin. 2 din Hotărârea nr. 1518/14.10.1960, pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 377/1960 pentru organizarea și funcționarea notariatului de stat, notarul care a autentificat testamentul a confirmat în încheierea de autentificare faptul că testatoarea a declarat că nu poate semna testamentul, astfel încât acest testament are valoare probantă până la înscrierea în fals. În consecință, nu subzistă motivul de nulitate decurgând din nesemnarea testamentului de către testatoare. Prin încheierea de ședință pronunțată în 26.06.2007, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în anularea testamentului pentru captație și sugestie. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul, solicitând admiterea acțiunii și constatarea nulității testamentului pentru captație și sugestie, respectiv, să nu se rețină prescripția dreptului material la acțiune. Tribunalul Maramureș, prin decizia civilă nr. 133/A/24.04.2008, pronunțată în dosar nr.X, a respins ca nefondat apelul reclamantului, cu motivarea că petitul având ca obiect anularea testamentului este prescris, în mod corect prima instanță admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune în ce privește anularea testamentului pentru captație și sugestie, având în vedere prevederile Decretului nr. 167/1958 și faptul că reclamantul a luat la cunoștință despre existența acestui testament în dosarul nr. 3836/1995, încă la data de 19.03.2003. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, desființarea sentinței pronunțată de judecătorie, cu consecința constatării că dreptul material la acțiune în anularea testamentului autentificat sub nr. 5632/02.07.1991, pentru captație și sugestie, nu este prescris; să se constate prin urmare nulitate absolută a testamentului, fiind întocmit cu încălcarea esențială a legii; să se constate refuzul instanței de apel, contrar dispozițiilor art. 129 cpt. 5.pr.civ. de a supune controlului judiciar invaliditatea iremediabilă a testamentului, decurgând din întocmirea acestuia contrar cerinței imperative a legii, respectiv decurgând din faptul că deși actul are caracter personal și solemn, nu a fost semnat de către testatoare, nefiind semnată nici cererea de autentificare. Cu privire la prescripția dreptului la acțiune privind dolul reclamat, sub forma captației și sugestiei, acesta a constat în manopere viclene și frauduloase, abuz de influență și autoritate săvârșit de către fratele, cu fii săi și, asupra testatoarei, care a fost dusă în eroare cu rea-credință și determinată la săvârșirea manoperelor frauduloase, respectiv de a vinde imobile asupra căreia era numai coproprietar. Se arată de către recurent că nu poate fi reținută excepția prescripției, întrucât, chiar dacă a depus în dosarul nr. 3836/1995 cerere de intervenție în interes propriu, prevalându-se de testamentul în litigiu, la data de 19.03.2003, totuși, abia în momentul pronunțării deciziei nr. 1456/A/09.06.2004 a Curții de APEL CLUJ, în dosar nr. 6923/2004, și prin care s-a stabilit cine sunt moștenitorii defunctului decedat la 25.12.1986 – ca fiind reclamantul recurent, pârâtul, în calitate de fii, în cote de câte 3/8 parte fiecare și, soție supraviețuitoare, în cotă de 2/8 parte – decizie rămasă irevocabilă la 05.08.2004, se poate afirma că s-a luat la cunoștință de existența respectivului testament, întrucât până la acea dată nu s-a știut cine sunt moștenitorii defunctului ce cotități legale le revin, respectiv ce poate lăsa și ce poate culege legatarul. Întrucât numai prin această decizie, nr. 1456/A/09.06.2004 a Curții de APEL CLUJ, s-a stabilit cine sunt moștenitorii defunctului, ce cotități legale le revin, respectiv ce poate lăsa și ce poate culege legatarul, inclusiv ce cotă îi revine testatoarei, iar soluționarea dosarului nr. 3836/1995, prin sentința civilă nr. 1976/16.03.2005, rămasă irevocabilă la 03.10.2005, depindea de respectivul dosar, se impune a se raporta termenul de prescripție la data de 09.06.2004 și data de 03.10.2005, date raportat la care acțiunea înregistrată la data de 20.06.2006 este introdusă în termenul legal de prescripție. Tot în susținerea punctului de vedere conform căreia acțiunea nu ar fi prescrisă extinctiv, recurentul a invocat și faptul că dosar nr. 3836/1995 a fost suspendat în temeiul art. 244 cpt. 1.pr.civ. până la soluționarea acțiunilor derivate din acțiunea principală, astfel încât prescripția ar fi fost întreruptă, conform, art. 16, art. 17 și art. 19 din Decretul nr. 167/1958, impunându-se ca instanța să dispună din oficiu repunerea în termenul de prescripție. S-a mai invocat de către recurent faptul că acțiunea nefiind prescrisă se impunea analizarea motivului de anulare referitor la captație și sugestie. Un alt motiv de recurs a vizat nulitatea absolută iremediabilă a testamentului autentificat sub nr. 5632/02.07.1991 pe motive de invaliditate, respectiv pentru că a fost încheiat cu încălcarea esențială a legii, câtă vreme, deși era un act solemn, testamentul nu a fost semnat de către testatoare, aceasta nu a aplicat amprenta dactiloscopică pe testament, și câtă vreme nu s-a făcut dovada că testatoarea a formulat cerere prin care să se solicite autentificarea înscrisului, în pofida tuturor acestor inconveniente notarul autentificând actul, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 lit. a, b, e din Decretul nr. 377/1960, art. 17, art. 18, art. 19, art. 20, art. 23, art. 27 alin. 1 și 2, art. 29 lit. d și art. 32 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 377/1960 și Instrucțiunile de aplicare nr. 4/J/1961. În lipsa mențiunii privind cauzele pentru care nu a putut fi semnat testamentul de către testator, testamentul este lovit de nulitate. Tot în motivarea recursului a fost reprodus istoricul celorlalte litigii purtate între părți, prin expunerea exhaustivă a parcursului acestor litigii în fiecare ciclu procesual. Pârâtul intimat, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare pentru a-și susține poziția procesuală.
Recursul este nefondat. În pofida multiplelor reproduceri ale ciclurilor procesuale privind multiplele litigii derulate între părțile din prezenta cauză –reproduceri care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, intrând deci sub incidența excepției inadmisibilității, ca urmare a abrogării pct. 10 și 11 din art. 304.pr.civ. –, se constată că două din motivele de recurs pot fi circumscrise pct. 9 al art. 304.pr.civ. și anume: un prim motiv de nelegalitate îl constituie soluția greșită de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune în anularea testamentului pentru captație și sugestie; un al doilea motiv de nelegalitate îl constituie nulitatea absolută a testamentului, nulitate derivând, în opinia recurentului, din încălcarea de către notar a dispozițiilor legale imperative în vigoare la momentul încheierii testamentului. În legătură cu primul motiv de recurs, cel referitor la soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, Curtea constată că acesta este vădit nefondat, urmând să fie respins ca atare, motivat pe următoarele considerente: testamentul a cărui anulare s-a solicitat pe motiv de captație și sugestie, lăsat de defuncta, și prin care l-a instituit legatar universal pe pârâtul, a fost autentificat prin încheierea nr. 5632/02.07.1991 de către fostul Notariat de Stat BM. Acțiunea pentru anularea acestui testament pe motiv de captație și sugestie a fost înregistrată inițial sub nr. 6225/2006 pe rolul Judecătoriei Baia Mare, la data de 20.06.2006, această instanță declinându-și competența, prin sentința civilă nr. 6130/25.09.2006, în favoarea Judecătoriei Șomcuta Mare, în temeiul art. 14 și art. 13.pr.civ. Termenul de prescripție înăuntrul căruia putea fi invocată anularea acestuia pe motiv de captație și sugestie, este cel de trei ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care începe să curgă, potrivit art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, n caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, de la data când cel îndreptățit, reprezentantul sau legal sau persoana chemată de lege să-i încuviințeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Prin urmare, termenul ar fi început să curgă de la data la care s-a cunoscut cauza anulării și implicit s-a cunoscut existența respectivului act, însă, cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Dacă se ia în considerare că termenul de prescripție ar începe să curgă după împlinirea a 18 luni de la data încheierii contractului, având în vedere că actul a fost încheiat în 02.07.1991, iar acțiunea a fost promovată la 20.06.2006, este evident că acțiunea este prescrisă, întrucât se calculează un termen de 18 luni începând cu data de 2 iulie 1991, termenul de prescripție de 3 ani începând să curgă de la împlinirea acestui termen de 18 luni, calculat cu începere de la 2 iulie 1991. Dacă se ia în calcul data la care s-a luat la cunoștință de cauza anulării și care nu poate fi alta decât data luării la cunoștință despre existența testamentului, atunci acțiunea este de asemenea prescrisă, având în vedere că reclamantul a luat la cunoștință de existența testamentului la data de 14 aprilie 2003, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, înăuntrul căruia putea fi invocată anularea testamentului. Prin urmare, reclamantul a aflat despre existența testamentului a cărui anulare o pretinde și implicit despre cauza anulării la data de 14.04.2003, astfel încât acțiunea promovată la 20.06.2006 este prescrisă din punct de vedere extinctiv. Însă, din interpretarea art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 rezultă faptul că indiferent care este momentul la care cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării și implicit existența actului a căruia anulare o pretinde, termenul de prescripție începe să curgă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la încheierea actului, act care în speță a fost încheiat în 2 iulie 1991, de la această dată calculându-se termenul de 18 luni, termenul de prescripție începând să curgă efectiv după împlinirea termenului de 18 luni. Nu se poate reține, așa cum nefondat susține recurentul, întreruperea termenului de prescripție ori suspendarea acestuia, derivând din faptul că un alt litigiu purtat între părți a fost suspendat în temeiul art. 244.pr.civ. câtă vreme cauzele de întrerupere, respectiv, de suspendare a termenului de prescripție extinctivă sunt strict și limitativ prevăzute în art. 13, art. 14 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958, și câtă vreme momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este precis determinat de art. 9 alin. 2 din același act normativ, nedepinzând de vreo suspendare a unui alt litigiu dintre părți. Pe cale de consecință, instanța nu era datoare să dispună repunerea din oficiu în termenul de prescripție, nefiind întrunite cerințele impuse de art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, pentru un atare demers procedural. În legătură cu cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la nulitate testamentului pentru încălcarea de către notar a condițiilor imperative a legii, motiv de invaliditate iremediabilă, Curtea constată că și acesta este nefondat, având în vedere că art. 27 alin. 2 din Regulamentul de aplicare a Decretului nr. 377/1960, reglementează o excepție de la regula instituită în alin. 1 al aceluiași articol – regulă conform căreia cererea de autentificare, exemplarele înscrisului și anexele lor se vor semna în fața notarului–prevăzând că în cazul în care, din pricina infirmității, a bolii sau din orice alte cauze, părțile nu pot semna, notarul îndeplinind actul va face mențiune despre această împrejurare, fie pe cerere, fie pe încheierea ce se întocmește, mențiunea astfel făcută ținând loc de semnătură. Se constată că în încheierea de autentificare nr. 5632/02.07.1991 notarul a făcut mențiunea că " declară că nu poate semna".În consecință, Curtea constată că au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul autentificării testamentului, nesubzistând niciun motiv de nulitate a acestuia. Oricum, prin prisma art. 1171. civ. coroborat cu art. 1173. civ. testamentul autentic are forță probantă absolută, făcând dovadă deplină, în ceea ce privește constatările personale ale notarului care a instrumentat respectivul testament, până la înscrierea în fals, înscriere care în speță nu a fost făcută, recurentul subliniind în cuprinsul memoriului de recurs că nu reclamă falsitatea materială a înscrisului, ci faptul că notarul a încheiat actul cu încălcarea legii. Așa fiind, în temeiul considerentelor anterior expuse, constatându-se că decizia recurată este legală, în temeiul art. 304 cpt. 9.pr.civ. Curtea respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul în contra deciziei civile nr. 133/A/24.04.2008 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr,X, pe care o menține. Irevocabilă. (CURTEA DE APEL CLUJ Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie DECIZIA CIVILĂ NR. 1790/R/2008)
Concluzii
În paginile acestei lucrări am încercat să redau formele sub care s-a înfățișat de-a lungul timpului instituția succesiunii testamentare. Astfel, în dreptul roman testamentul îmbrăca două forme : testamentul făcut în timp de pace și testamentul făcut în timp de război. Testamentul întocmit în timp de pace se făcea în fața adunărilor curiate,care se întruneau de două ori pe an, iar testamentul facut în timp de război se făcea de către soldati în fața tovarășilor de arme,înainte de a intra în lupta. În dreptul consuetudinar, succesiunea testamentară a cunoscut două forme: diata –reprezenta un înscris prin care testatorul hotăra cui i se atribuie bunurile sale, după încetarea sa din viață, și limba de moarte reprezentând testamentul oral, testatorul hotărând prin viu grai cui să rămână patrimoniul său după încetarea sa din viată. Un moment însemnat din trecutul legislației românești este reprezentat de succesiunea testamentară în Dreptul scris. Dacă până la 1646, când apare prima legiuire românească, în limba națională, viața lumii românești a fost cârmuită și stăpânită de Dreptul nescris, din acest moment, lumea românească are în față un nou izvor al dreptului. Potrivit legislației actuale testamentul cunoaște următoarele forme:testamente ordinare : testamentul olograf și testamentul autentic; testamente privilegiate: încheiate în anumite situații excepționale și alte forme de testamente care au ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valori ori testamente încheiate în străinătate.
Bibliografie
Francisc Deak și Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II, Moștenirea testamentară, Ed. Universul Juridic, București, 2014. 2. Vladimir HANGA,Drept privat roman, Ed. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, București, 1977. 3. Teodor SÂMBRIAN, Instituții de drept roman, Ed.SITECH, Craiova, 2009. 4. Ion DOGARU(coordonator), Drept civil. Succesiunile, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2003. 5. Roberta ȚAPU, Succesiunea testamentară. Obârșie și evoluție, Ed.THEMIS, Craiova, 2001. 6. Emanoil Săvoiu, Contribuțiuni la studiul succesiunei testamentare în vechiul drept românesc, Craiova, 1942. 7. T. Bălan, Documente Bucovinene, III, Cernăuți, 1933. 8. A. Donici, Kolectie pre scurti, ed. 4-a, Iași, 1838. 9. Roberta Nițoiu, Teoria generală și explcațiunea succesiunii testamentare, Ed. Universitaria, Craiova, 2006. 10. Ilioara GENOIU, “Drept succesoral”, Ed. C.H.Beck, București, 2008. 11. Ion DOGARU, Vasile STĂNESCU, Maria Marieta SOREAȚĂ, Bazele dreptului civil, Vol V. Succesiuni, Ed. C.H.Beck, București, 2009. 12. N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, I. 13. Pravila lui Vasile Lupu, edit. de G.Sion, Botoșani, 1875. 14. Ion TURCULEANU, Drept Civil. Contracte speciale, Ed. Themis, Craiova, 2000. 15. D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996. 16. E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2011. 17. Gaius, Institutiones. 18. Codul Civil de la 1864. 19. Legea nr.287/2009. 20. http://legeaz.net/spete-civil/succesiune-testament-lipsa-discernamantului-testatorului-866-1998 21. http://www.partaje-avocati.ro/partaje/partaj-succesoral/anulare-testament-lipsa-probe.htm 22. http://jurisprudentacedo.com/Admiterea-actiunii-si-constatarea-nulitatii-testamentului-pentru-captatie-si-sugestie-respectiv-sa-nu-se-retina-prescriptia-dreptului-material-la-actiune.html
Bibliografie
Francisc Deak și Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II, Moștenirea testamentară, Ed. Universul Juridic, București, 2014. 2. Vladimir HANGA,Drept privat roman, Ed. DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ, București, 1977. 3. Teodor SÂMBRIAN, Instituții de drept roman, Ed.SITECH, Craiova, 2009. 4. Ion DOGARU(coordonator), Drept civil. Succesiunile, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2003. 5. Roberta ȚAPU, Succesiunea testamentară. Obârșie și evoluție, Ed.THEMIS, Craiova, 2001. 6. Emanoil Săvoiu, Contribuțiuni la studiul succesiunei testamentare în vechiul drept românesc, Craiova, 1942. 7. T. Bălan, Documente Bucovinene, III, Cernăuți, 1933. 8. A. Donici, Kolectie pre scurti, ed. 4-a, Iași, 1838. 9. Roberta Nițoiu, Teoria generală și explcațiunea succesiunii testamentare, Ed. Universitaria, Craiova, 2006. 10. Ilioara GENOIU, “Drept succesoral”, Ed. C.H.Beck, București, 2008. 11. Ion DOGARU, Vasile STĂNESCU, Maria Marieta SOREAȚĂ, Bazele dreptului civil, Vol V. Succesiuni, Ed. C.H.Beck, București, 2009. 12. N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, I. 13. Pravila lui Vasile Lupu, edit. de G.Sion, Botoșani, 1875. 14. Ion TURCULEANU, Drept Civil. Contracte speciale, Ed. Themis, Craiova, 2000. 15. D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Ed. Lumina Lex, București, 1996. 16. E. Molcuț, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, București, 2011. 17. Gaius, Institutiones. 18. Codul Civil de la 1864. 19. Legea nr.287/2009. 20. http://legeaz.net/spete-civil/succesiune-testament-lipsa-discernamantului-testatorului-866-1998 21. http://www.partaje-avocati.ro/partaje/partaj-succesoral/anulare-testament-lipsa-probe.htm 22. http://jurisprudentacedo.com/Admiterea-actiunii-si-constatarea-nulitatii-testamentului-pentru-captatie-si-sugestie-respectiv-sa-nu-se-retina-prescriptia-dreptului-material-la-actiune.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Istoricul Succesiunii Testamentare (ID: 128343)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.