Invinuitul Si Inculpatul Subiecti Ai Partii Apararii In Procesul Penal

Învinuitul și inculpatul-subiecți ai părții apărării în procesul penal

Planul:

Întroducere

Capitolul I. Învinuitul și inculpatul-subiecți ai părții apărării în procesul penal

§.1 Noțiunea și poziția procesuală a învinuitului și inculpatului

§.2 Drepturile și obligațiile învinuitului, inculpatului

Capitolul II Declarațiile învinuitului și inculpatului-mijloc de probă în procesul penal

§.1 Istoricul apariției declarațiilor ca mijloc de probă în procesul penal

§.2Particularitățile declarațiilor învinuitului și inculpatului ca mijloc de probă

§.3 Specificul declarațiilor de recunoaștere sau negare a vinovăției

§.4 Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului și inculpatului

Capitolul III Audierea-modalitate de obținere a declarațiilor învinuitului și inculpatului în procesul penal

§ 1 Noțiunea, esența și importanța audieriii, învinuitului, inculpatului

§2.Respectarea principiilor constituționale-condiție obligatorie la obținerea declarațiilor învinuitului, inculpatului

§ 3. Participarea și rolul apărătorului la audierea învinuitului și inculpatului în procesul penal

Încheiere

Bibliografie

Întroducere

Actualitatea temei. Faptele antisociale sunt produsul natural al raporturilor dintre oameni, ele existând și putând fi calificate ca neumane, imorale, independent de orice așezare juridică. Acestea însă, nu pot fi calificate drept infracțiuni decât din momentul în care legea le consideră ca ilicite, sancționându-le cu pedepse.

Republica Moldova este astăzi un stat de drept, democratic și social, în care cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție sau prin alte legi, dar supunându-se și obligațiilor prevăzute de acestea, fiind egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie și de aceea cetățenii Republicii Moldova, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință și de așa manieră încât să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Respectarea acestor cerințe impune cu necesitate stabilirea unor reguli de conduită într-un cadru legal bine determinat care configurează conținutul diferitelor ramuri de drept. Încălcarea unei asemenea reguli de conduită determină aplicarea sancțiunii prevăzută de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor activități de către organele anume împuternicite în acest scop.

Cei bănuiți de săvârșirea unei fapte penale au situația de persoane suspecte, dar nu sunt încă părți în raportul procesual penal, fiindcă acest raport ia naștere numai în momentul când acțiunea penală este pusă în mișcare.

Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare în mod impersonal, contra „incertae personnae” ci trebuie să fie îndreptată contra unei persoane bine determinată. În general, cauzele penale încep a fi rezolvate prin efectuarea actelor de cercetare – acte cu vădită importanță, în activitatea de identificare a făptuitorului, a victimei infracțiunii, urmate de strângerea probelor necesare, efectuarea unor anumite constatări și în măsura în care, există suficiente temeiuri că o anumită persoană a săvârșit infracțiunea ce face obiectul cauzei penale, se poate dispune trimiterea acesteia în judecată.

Desfășurarea procesului penal conferă autorului infracțiunii diferite calități procesuale, fiecare cu semnificații juridice distincte, în funcție de aceste calități procesuale, astfel că, subiectul activ al infracțiunii va avea anumite drepturi și obligații, pe care urmează a le exercita sau suporta în activitatea procesuală

Codul de procedură penală prin art. 102 CPP RM dă o valoare relativă declarațiilor, adoptând o soluție de mijloc, în sensul că ele pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor în cauză. Cu alte cuvinte aceste declarații nu au forță probantă luate izolat, rupte de celelalte probe. Nu se poate întemeia o soluție de condamnare doar pe simpla recunoaștere a învinuitului sau inculpatului. Potrivit rolului activ al organului de urmărire penală, acesta, pentru aflarea adevărului, este obligat, chiar dacă învinuitul sau inculpatul recunoaște fapta, să adune probe atât în favoarea cât și în defavoararea acestora.

Subiect central și indispensabil al finalizării activității procesuale, prin declarațiile sincere făcute, învinuitul sau inculpatul contribuie la justa soluționare a cauzei, organele judiciare având posibilitatea să stabilească cu multă exactitate împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

Scopul și sarcinile lucrării. În virtutea modificărilor în permanență a legislației și completării ei cu noi norme, necesitatea aplicării și interpretării corecte a normelor legale m-a determinat să scriu această lucrare, avînd ca obiectiv dezvăluirea specificului declarațiilor învinuitului, inculpatului raportându-le la învinuirea incriminată: recunoașterea faptei incriminate, negarea învinuirii, declarații contra (asupra) altor persoane, determinarea locului și importanței datelor declarațiilor învinuitului și declarațiilor inculpatului în sistemul probațiunii și în totalitatea de mijloace procesuale, ce formează în comun dreptul la apărare, garant de Constituția Republicii Moldova (art. 26), dezvăluirea și evidențierea rolului și necesității respectării întocmai a garanțiilor procesuale ale învinuitului, inculpatului importanța aprecierii corecte, la examinarea cauzei penale, a declarațiilor învinuitului, declarațiilor inculpatului folosite pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime.

Suportul metodologic și teoretico-științific.Drept bază metodologică pentru analiza declarațiilor învinuitului și a inculpatului, în procesul penal, au servit abordările savanților din domeniu care au studiat problema în dinamica mentalității, și-au expus părerile și pozițiile de care s-a ținut cont fiind probate cu prisosință în practica organelor de drept. De asemenea, au fost utilizate rezultatele muncii realizate cu multă dăruire de către lucrătorii practicii din domeniu.

Lucrarea este constituită din 3 capitole, care la rândul său se împart în subcapitole, introducere, încheiere care conțin unele concluzii și recomandări.

Capitolul I. Învinuitul și inculpatul-subiecți ai părții apărării în procesul penal

§.1 Noțiunea și poziția procesuală a învinuitului și inculpatului

Învinuitul este recunoscut figura centrală a procesului penal, dat fiind faptul că activitatea procesuală se desfășoară în jurul faptei săvârșite de această persoană și în vederea tragerii sale la răspundere.

Conform Codului de procedură penală, și anume art.65 al.1 „Învinuitul este persoana fizică față de care s-a emis, în conformitate cu prevederile prezentului cod, o ordonanță de punere sub învinuire”.

Învinuit poate fi numai o persoană fizică. Momentul în care persoana fizică capătă calitatea de învinuit este ales de către procuror din oficiu sau la propunerea organului de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăție administrate în cauză. Actul procesual prin care se conferă calitatea de învinuit este ordonanța de punere sub învinuire (în acest sens a se vedea comentariul la art. 281 CPP). De altfel, nu are nici o valoare juridică faptul are cunoștință sau nu învinuitul despre acuzarea înaintată, el devenind învinuit din momentul semnării de către procuror a ordonanței de punere sub învinuire. Cât privește înaintarea acuzării, aceasta se va face de către procuror în prezența avocatului în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanței de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit (alin. 1 art. 282 CPP).

Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. 4 art. 65, din momentul dispunerii încetării procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire penală.

Conform art. 285 CPP RM, învinuitul nu are dreptul la repararea prejudiciului în conformitate cu art. 524 CPP RM, dacă încetarea urmăririi penale a fost condiționată de o cauză de absolvire de răspundere penală.

Retragerea plângerii prealabile de către victimă (partea vătămată) în cazurile prevăzute de articolul 276 precum și împăcarea părților în cazurile prevăzute de articolul 276 al Codului de procedură penală și articolul 109 aliniatul 1 din Codul penal constituie o manifestare de voință prin care cel învinuit este absolvit de răspunderea penală prin ordonanța procurorului de încetare a urmăririi penale din inițiativa sau la discreția victimei infracțiunii.

Atât retragerea plângerii prealabile cît și împăcarea se face prin cerere scrisă adresată procurorului care conduce sau exercită urmărirea penală.

Cererea privind împăcarea este semnată de victima (parte vătămată) și de învinuit. Cererea privind retragerea plângerii prealabile se înaintează de victimă (partea vătămată), dar dacă în cauză există învinuit se va înștiința acesta despre asemenea cerere. În acest caz învinuitul este în drept să ceară continuarea urmăriri penale în scopul de a fi scos de sub urmărire penală.

La examinarea cererii de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare în conformitate cu articolele 246, 247 CPP RM procurorul verifică respectarea următoarelor condiții:

dacă faptele incriminate sînt infracțiuni ușoare sau mai puțin grave și se includ în articolul 276 al CPP sau în articolul 109 din Codul penal;

dacă cererea este necondiționată;

dacă partea vătămată (victima) nu este constrânsă să facă asemenea cerere contrar voinței sale;

dacă partea vătămată (victima) cunoaște consecințele acestor acte.

În caz contrar procurorul explică părții vătămate consecințele retragerii plângerii sau împăcării în sensul că după încetarea urmăririi penale aceasta pierde dreptul la satisfacerea cererii de reluare a urmăririi penale pentru aceeași faptă reieșind din dispozițiile articolelor 22 și 275 pct. 8. Astfel retragerea plângerii sau împăcarea este definitivă și nu poate fi ulterior contestată.

În cazul când procurorul respinge cererea de împăcare sau cererea de retragere a plângerii prealabilă adoptă o ordonanță motivată.

Ordonanța privind respingerea cererii de împăcare sau cereri de retragere a plângerii prealabile este susceptibilă de a fi atacată la judecătorul de instrucție conform articolelor 298, 299 CPP RM.

Încetarea urmăririi penale se dispune de către procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu în cazul primirii materialelor conform articolele 281, 291 CPP RM – în privința învinuitului.

Procurorul dispune încetarea urmăririi penale din oficiu în legătură cu adoptarea unui act de amnistie.

În oricare cazuri prevăzute de aliniatele 1 și 2 al articolului 285 CPP, ofițerul de urmărire penală poate înainta propunere de încetare a urmăririi penale prezentând materialele cauzei penale procurorului. În cazul când propunerea ofițerului de urmărire penală este acceptată procurorul emite o ordonanță de încetare a urmăririi penale, iar în caz contrar restituie materialele cauzei organului de urmărire penală cu rezoluția privind continuarea urmăririi penale în conformitate cu aliniatul 8 al prezentului articol.

§.2 Drepturile și obligațiile învinuitului, inculpatului

Calitatea de învinuit poate fi atribuită persoanei fizice, care întrunește semnele subiectului răspunderii penale.

Față de persoana respectivă procurorul, a emis, potrivit prevederilor legislației procesual – penale o ordonanță de punere sub învinuire.

Așa cum se observă din conținutul prevederilor alin.2 art.65 din C.P.P. al R.M. învinuitul este subiect al procesului penal doar în faza de urmărire, deoarece în fazele următoare el obține statutul de inculpat, respectiv de condamnat.

Ca rezultat al examinării prevederilor penale sus-indicate, bineînțeles că apare. întrebarea de ce învinuitul, în fazele următoare ale procesului penal (numirea cauzei spre judecare, dezbaterile judiciare) obține alt statut procesărire penală este acceptată procurorul emite o ordonanță de încetare a urmăririi penale, iar în caz contrar restituie materialele cauzei organului de urmărire penală cu rezoluția privind continuarea urmăririi penale în conformitate cu aliniatul 8 al prezentului articol.

§.2 Drepturile și obligațiile învinuitului, inculpatului

Calitatea de învinuit poate fi atribuită persoanei fizice, care întrunește semnele subiectului răspunderii penale.

Față de persoana respectivă procurorul, a emis, potrivit prevederilor legislației procesual – penale o ordonanță de punere sub învinuire.

Considerăm că, încercarea de a găsi răspunsuri la întrebarea în cauză, trebuie să pornim a analiza problema sub aspect lingvistic și juridic.

Referindu-ne la aspectul juridic» de menționat că potrivit Dicționarului explicativ al limbii române prin învinuit se înțelege:

persoana aflată sub învinuire penală;

persoana care este sau a fost învinuită.

Ca sinonime, ale cuvântului învinuit sunt atestate cuvintele acuzat, pârât. Așa dar, sub aspect lingvistic termenii învinuit, inculpat sunt sinonime, adică exprimă un singur concept De ce dar. sub aspect juridic termenii m cauză sunt diferiți ca semnificație? în încercarea de a găsi un răspuns la această întrebare pornim de la ideea că criteriul de delimitare a. termenilor învinuit și inculpat sunt fazele diferite ale procesului penai, deși atât la etapa de urmărire penală, cât și la etapa numirii cauzei spre judecare obiectul acuzării este-același. Pe de altă parte trebuie de luat în considerație faptul că la elaborarea Codului de procedură penală a R.M. în vigoare a servit drept model Codul de procedură penală al Federației Ruse, în care sunt utilizate noțiunile „oбвиняeмый" și „пoдcyдимый", care a fost tradus ca inculpat în opinia noastră, utilizarea atât în legislația procesual-penală în vigoare, cât și în Codul de procedură penală anterior a termenilor învinuit și inculpat nu este reușită iar drept argumente în susținerea acestei idei servesc argumentele sus-prezentate. în legislația procesual-penală este prevăzut învinuitul ca subiect al fazei de urmărire penală, deoarece persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, obținând statutul de învinuit se bucură de o serie de garanții procesuale care sunt reglementate de norme procesual-penale pentru-ai asigura dreptul la apărare și dreptul la o justiție echitabilă. Totodată instituția punerii sub învinuire este prevăzută de legislația procesual penală și în vederea garantării respectării principiului prezumției nevinovăției deoarece acuzând persoana de comiterea unei infracțiuni ea nu este recunoscută ca fiind, vinovată de comiterea delictului penal, acest drept revenindu-i doar instanței de judecată ci doar o apreciere oficială a organelor de urmărire penală.

În ordonanța de punere sub învinuire, în vederea realizării dreptului persoanei de a ști în ce este învinuită cu indicarea timpului locului și altor circumstanțe ale săvârșiri infracțiunii, deoarece ele sunt stabilite de materialele dosarului, la fel cu. invocarea normei din legea penală care prevede răspunderea pentru o astfel de infracțiune (alin.2 art.282 C.P.P. al R.M.) totuși învinuirea înaintată pentru prima oară învinuitului, nu în toate cazurile rămâne neschimbată pe parcursul urmăririi penale.

Anumite, schimbări în sensul agravării și în sensul atenuării pot avea loc după atragerea învinuitului la răspunderea penală, fapt care se înscrie într-o corespundere deplină cu sarcina stabilirii adevărului obiectiv la cercetarea infracțiunilor. Dacă învinuitul nu va ști despre schimbările survenite în învinuire, acest fapt poate limita esențial dreptul său la apărare, îngreunând sau chiar lipsind de posibilitatea de a dovedi incorectitudinea învinuirii. Este clar că schimbarea învinuirii în faza urmăriri penale este condiționată de stabilirea circumstanțelor noi care nu figurează în ordonanța inițială de punere sub învinuire. Atare situație trebuie să conducă la înaintarea unei noi învinuiri.

În primul rând este de menționat că pot fi stabilite circumstanțe noi carte va duce la o altă calificare a faptelor infracționale, ca urmare a stabilirii circumstanțelor calificative.

În al doilea rând sunt posibile situații de elucidare a circumstanțelor noi care trebuie calificate potrivit altui articol al Codului penal al RM (de exemplu, pe lângă abuzul în serviciu procurorul stabilește și faptul sustragerii avutului public).

În al treilea rând, învinuirea inițială înaintată poate să nu fie confirmată, în schimb procurorul va stabili împrejurări noi, care vor forma o nouă componență de infracțiune.

În al patrulea rând, stabilirea împrejurărilor noi, pot și să nu determine, schimbarea calificării faptei penale.

În toate aceste cazuri, emiterea unei noi ordonanțe de punere sub învinuire, care reflectă schimbările sus-indicate, este obligatorie în virtutea faptului că învinuitul nu a fost interogat privitor la aceste circumstanțe noi și, respectiv, nu avea posibilitatea de a-și realiza dreptul la apărare.

Schimbarea învinuirii în faza de urmărire penală, poate fi condiționată, la fel, de faptul că procurorul a calificat greșit anumite circumstanțe de fapt în astfel de situații, procurorul trebuie să-și corecteze eroarea și de a înainta din nou învinuirea în baza unei calificări corecte, ceea ce va permite dreptul la apărare.

Dreptul învinuitului de a da explicații referitoare la învinuirea înaintată.

Dreptul învinuitului de a da explicații referitoare la învinuirea înaintată nu trebuie transformat într-o obligație procesuală. Procurorul este obligat să-i explice deplin învinuitului conținutul acestui drept. O astfel de explicare, garantează bunăvoința declarațiilor învinuitului, dar nu orientează învinuitul spre refuzul de a face declarații. învinuitul este, întotdeauna, interesat de a face depoziții, pentru a infirma învinuirea ce i-a fost înaintată, și de a-și realiza dreptul său la apărare la etapa urmăririi penale.

În practica judiciară sunt înregistrate cazuri rare de refuz a învinuitului privind darea declarațiilor și sunt explicate, în fond, prin alegerea unei tactici incorecte de către procuror. Totuși, în acele cazuri, în care refuzul va avea loc, procurorul trebuie să-i aplice învinuitului că printr-o astfel de atitudine, el împiedică acumularea probelor în apărarea sa. Explicațiile procurorul necesită a fi consemnată în procesul verbal de interogare, care este legitimat prin semnătura învinuitului cu indicarea motivelor de a da declarații.

O astfel de ordine procesuală contribuie într-adevăr, la darea benevolă a declarațiilor de către învinuit și în același timp, îl protejează de refuzul neîntemeiat de a face depoziții.

Garantând relatarea liberă de către învinuit a declarațiilor sale, legislația procesual penală în vigoare dispune că procesul-verbal de audiere să fie prezentat învinuitului sau să fie citit de procuror la cererea sa.

După citirea procesului-verbal, învinuitul, prin semnătura sa, confirmă corectitudinea înscrierii declarațiilor, iar înaintea semnăturii, în procesul-verbal este indicat dacă acest act procesual a fost citit de învinuit personal sau a fost dat citirii de procuror.

Dreptul învinuitului de a face depoziții referitoare ia învinuirea înaintata nu se limitează doar la prima lui ascultare, după înaintarea învinuirii. La etapa urmăririi penale nu este permis a refuza învinuitului de a face depoziții atât privitor la esența cauzei, cât și privitor la anumite circumstanțe ce au legătură cu dosarul penal.

Dreptul învinuitului de a prezenta mijloace de probă.

Realizând acest drept învinuitul poate prezenta diferite documente și corpuri delicte care au legătură cu fapta investigată. Dar, astfel de situații sunt mai rar atestate, pentru că învinuitul, de regulă, înaintează demersuri privind citarea martorilor, experților etc.

În cazul prezentării mijloacelor de probă de către învinuit procurorul urmează să le anexeze la materialele urmăririi penale, dacă ele au importanță pentru stabilirea circumstanțelor ce se înscriu în obiectul probațiunii.

Dreptul învinuitului de a înainta cereri

În virtutea faptului că obligația realizării probațiunii este în sarcina procurorului, acesta trebuie să verifice circumstanțele de fapt pe care învinuitul le invocă în apărarea sa, indiferent dacă învinuitul face demers referitor la verificarea lor, la cererea altor probe pentru a le confirma pe cele acumulate. Procurorul este în drept să clarifice prin punerea de întrebări învinuitului, în confirmarea căror circumstanțe este necesar, a cita martorii, experții, sau de a cere probele necesare în acest sens. La fel, organul de urmărire penală este obligat să. examineze minuțios cererile învinuiților cate au importanță semnificativă pentru cauza.

Referitor la rezultatele examinării cererii învinuitului, în cazul în care se refuză a îndeplini cerințele expuse, procurorul emite ordonanță. Conform art. .P.P. al R.M plângerile împotriva, acțiunilor și actelor ilegale ale organului de urmărire penală și ale organelor care exercită activitate operativă de investigații pot fi înaintate judecătorului de instrucție de către bănuit, învinuit, apărător, partea vătămată, de alți participanți la proces sau de către alte persoane, drepturile și interesele legitime ale cărora au fost încălcate de aceste organe.

Persoanele indicate sunt în drept de a ataca judecătorului de instrucție:

1) refuzul organului de urmărire penală:

a) de a primi plângerea sau denunțul privind pregătirea sau săvârșirea infracțiunii;

b). de a satisface demersurile în cazurile prevăzute delege;

c) de a începe urmărirea penală;

2) ordonanțele privind încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea persoanei de sub urmărire penală;

3) alte acțiuni care afectează drepturile și libertățile constituționale, ale persoanei.

Plângerea poate fi înaintată, în termen de 10 zile, judecătorului de instrucție la locui aflării organului care a admis încălcarea.

Plângerea se examinează de către judecătorul de instrucție în termen de 10 zile, cu participarea procurorului și cu citarea persoanei care a depus plângerea. Ne prezentarea persoanei care. a depus plângerea nu împiedică examinarea plângerii. Procurorul este obligat să prezinte în instanță materialele respective, în cadrai examinării plângerii, procurorul și persoana care a 4epus plângerea dau explicații.

Judecătorul de instrucție, considerând plângerea întemeiată, adoptă o încheiere prin care obligă, procurorul si lichideze încălcările depistate ale drepturilor și libertăților omului sau ale persoanei juridice și, după caz, declară nulitatea actului sau. acțiunii procesuale atacate. Constatând că actele sau acțiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea și că drepturile sau libertățile omului sau ale persoanei juridice nu au fost încălcate, judecătorul de instrucție pronunță o încheiere despre respingerea plângerii înaintate. Copia de pe încheiere se expediază persoanei care a depus plângerea și procurorului.

Mulți dintre învinuiți care nu-și cunosc vinovăția, nu înaintează în faza de urmărire penală nici un fel de cereri, deși, în cadrul dezbaterilor judiciare în privința lor sunt emise sentințe de achitare, sau procesul penal este clasat. De aceia în cazurile în care învinuitul își recunoaște vinovăția procurorul nu, trebuie să se limiteze doar la situație că învinuitul nu înaintează demersuri, ci urmează să analizeze minuțios declarațiile, în vederea clarificării dacă acestea corespund realității.

Dreptul învinuitului de a lua cunoștință cu toate materialele dosarului la terminarea urmăririi penale.

În primul rând Legislația procesual penală al R.M. garantează acest drept prin aceea că toate materialele urmăririi penale finalizate urmează a fi prezentate învinuitului în forma unui dosar cusut cu paginile numerotate.

În al doilea rând este obligatoriu de a explica învinuitului dreptul de a lua cunoștință de toate materialele dosarului, personal, sau cu ajutorul apărătorului și de a face demersuri privitoare la completarea anchetei.

În al treilea rând, Iui i se oferă posibilitatea, în timpul studierii materialelor, să facă însemnările necesare.

În al patrulea rând, fiecăruia din învinuiți le este prezentată toate materialele dosarului, indiferent de faptul, câte persoane sunt trase la răspunderea penală.

În al cincilea rând, prezentarea materialelor din dosar, este documentată prin întocmirea procesului verbal în care trebuie să fie indicat că învinuitului, după încheierea urmăririi penale iau fost explicate drepturile sale, ce materiale iau fost puse la dispoziție, pentru a lua cunoștință, unde și în ce interval de timp a avut loc acest act procedural, ce demersuri au fost înaintate de învinuit și cererile care au fost făcute.

Potrivit normelor Codului de procedură penală a R.M. în cazul respingerii demersului procurorul este obligat să emită ordonanță motivată, care urmează să fie adusă ia cunoștința solicitantului.

Insă, dispozițiile Codului de procedură penală al R.M. nu prevede în termen, în care procurorul urmează să aducă la cunoștință despre ordonanța de refuz în acceptarea demersului învinuitului. Atare ordonanță trebuie adusă ia cunoștință până la întocmirea concluziei de învinuire. Totuși, în practica judiciară pot fi cazuri, când atare ordonanță este adusă la cunoștință după întocmirea actului de acuzare, .aprobat de procuror și transmiterea dosarului penal instanței judecătorești. Procurorul, la rândul său, este obligat să anexeze plângerea la materialelor dosarului și a emite o ordonanță motivată privind admiterea și. soluționarea pozitivă sau respingerea plângerii, pe care o va aduce ia cunoștința învinuitului.

Învinuitul are dreptul de a avea apărător.

Analizând legislația procesual-penală în vigoare, ajungem la concluzia că procurorul este obligat» în două rânduri, să anunțe învinuitul despre dreptul de a avea apărător. Prima dată-la înaintarea învinuirii, a doua oară-când ancheta preliminară este finalizată și învinuitul are dreptul de a lua cunoștință de materialele dosarului penal, personal, sau asistat de im apărător. Aceste prevederi sunt incluse în art.26 din Constituție care stipulează că „în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un-avocat, ales sau numit din oficiu". Art. 13 CJP.P. RM reia ideea constituțională de garantare a dreptului de apărare, a părților în procesul penal. Din aceste reglementări rezultă următoarele:

Partea în proces are dreptul, să-și apere singură interesele (de ex. învinuitul în acest context are dreptul să cunoască ce faptă i se incriminează, să ceară administrarea probelor – alibi etc.);

Organele publice competente a realiza procesul penal sunt obligate să administreze atât probe de condamnare, cât și probe de achitare;

Partea are dreptul la asistență juridică calificată. Organele publice competente a realiza procesul penal asigură asistență juridică din oficiu, dacă partea nu are un apărător ales.

Dreptul la apărare este garantat atât în documente interne cât și internaționale.

Declarația Universală a. Drepturilor Omului în art. 11 prevede că „orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată în mod legal în cursul .unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale".

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în conținutul art6 pct3 că. „orice acuzat are dreptul în special să dispună de timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale, să se apere el însuși sau să se aibă asistența unui apărător ales de ei și, dacă nu are mijloace de a plăti, să poată fi atestat de un avocat din oficiu când interesele justiției o cer”.

Pactul Internațional cu privire și Politice ale omului prevede în conținutul art. 14 pct. 3: „orice persoană acuzată de comiterea unei . infracțiuni penale are dreptul în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții» să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul pe care și-1 alege, să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și ori de câte ori interesul justiției o cere să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu are mijloace, pentru al plăti".

În cadrul realizării dreptului la apărare se are în vedere și obligația organelor judiciare de a asigura .din oficiu toate aspectele favorabile părților în proces. Organul de urmărire și instanța de judecată sunt obligate să asigure participanților la procesul penal deplină „exercitarea drepturilor procesuale…" (artl9 alin.2 CP. P. al R. M.).

Dreptul la apărare se poate manifesta în .două direcții: prima vizează statul care trebuie să asigure prin mecanismele sale condiții reale pentru asigurarea apărări, iar a dona ține de structurile speciale, menite a realiza apărarea acestea din urmă fiind independente în activitatea lor.

Avocatura este un subiect egal în drepturi, de aceeași valoare deopotrivă cu alte organe de drept și nu un subiect la înfăptuirea justiției.

Dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului» Apărarea nu este de parțială aplicabilitate, întrucât nici o fază a procesului nu se poate înfăptui fără o realizare consecventă și corespunzătoare a acestui drept

Dreptul la apărare este garantat părților indiferent de poziția lor procesuală părțile sunt ocrotite în egală măsură în. ceea ce privește posibilitatea apărării drepturilor și intereselor legale,

j) Dreptul la apărare se realizează prin multiplele modalități principalele modalități de asigurare ale dreptului la apărare se înfăptuiesc prin modul cum sunt organizate și funcționează instanțele judecătorești prin dispozițiile procedurale prevăzute de lege și prin asistența juridică.

Procurorul, la înaintarea învinuirii, îi explică învinuitului dreptul de a avea apărător și îl întreabă dacă va face uz de acest drept. Printr-o astfel de reglementare procesuală, învinuitul, care deja devine subiectul procesului penal din momentul emiterii ordonanței de punere sub învinuire, are posibilitatea de a fi asistat de un apărător, fapt care i-ar consolida garanțiile în ceea ce privește realizarea dreptului la apărare.

Legislația procesual penală reglementează situațiile de participare obligatorie a apărătorului la dezbaterile judiciare în procesele penale de acuzare în săvârșirea infracțiunilor.

Persoanele menționate în art.67 alin.2 C.P.P. R.M. participă la procesul penal în calitate de apărător:

• la invitația bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal
al acestuia, precum și la solicitarea altor persoane, cu consimțământul
persoanelor interesele cărora urmează să le apere;

• la numirea din oficiu de către organul de urmărire penală sau de
instanță ori la numirea de către biroul de avocați în cazul numirii din oficiu
a apărătorului.

Organul de urmărire penală sau instanța nu este în drept să recomande cuiva invitarea unui anumit apărător.

Organul de urmărire penală sau instanța solicită numirea din oficiu a apărătorului de către biroul de avocați:

la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului;

în cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, iar bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are apărător ales.

Organul de urmărire penală sau instanța poate să propună bănuitului, învinuitului, inculpatului să invite un alt apărător. Bănuitul, învinuitul, inculpatul poate avea câțiva apărători. Acțiunile procesuale la care este necesară participarea apărătorului nu pot ti considerate ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de procedură penală dacă la efectuarea lor nu au participat toți apărătorii părții în cauză.

Pentru confirmarea calității și împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului de urmărire penală sau instanței:

documentul ce confirmă apartenența lui la avocatură;

documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de apărător conform legislației Republicii Moldova;

mandatul biroului de avocați sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile.

Persoana care pretinde să participe în cauza dată în calitate de apărător, dar nu prezintă documentele ce îi confirmă calitatea și împuternicirile de apărător nu este admisă să participe la desfășurarea procesului penal în calitatea respectivă» fapt asupra căruia se adoptă o hotărâre motivată.

Conform art.71 C.P.P. R.M. renunțarea la apărător înseamnă voința învinuitului, inculpatului de a-și exercita el însuși apărarea, fără a apela la asistența juridică a unui apărător. Cererea de renunțare ia apărător se anexează la materialele cauzei.

Renunțarea ia apărător poate fi acceptată de către organul de urmărire penală sau instanță numai în cazul în care ea este înaintată de către bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie inițiativă, în prezența apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunțarea la apărător în cazul în care ea este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistența juridică sau este dictată de alte circumstanțe. Organul de urmărire penală sau instanța este în drept să nu accepte renunțarea bănuitului, învinuitului, inculpatului la apărător în cazurile prevăzute în art.69 alin.l pct.2-12, precum și în alte cazuri în care interesele justiției o cer. Determinarea faptului că interesele justiției cer asistența obligatorie a apărătorului ține de competența organului de urmărire penală sau a instanței și depinde de:

complexitatea cazului;

capacitatea bănuitului, învinuitului, inculpatului de a se apăra singur,

gravitatea faptei, de săvârșirea căreia persoana este bănuită sau învinuită, și de sancțiunea prevăzută de lege pentru săvârșirea ei.

Admiterea sau ne admiterea renunțării la apărător se decide de către procuror, de instanță prin hotărâre motivată. Din momentul admiterii renunțării la apărător se consideră că învinuitul, inculpatul își exercită apărarea de sine stătător.

Învinuitul are dreptul să facă plângeri împotriva actelor și deciziilor procurorului.

Acest drept asigură, nu doar apărarea intereselor legitime ale învinuitului, ci și îi ajută pe procuror să depisteze la timp, încălcările de lege și să întreprindă măsuri în vederea încălcării lor.

După terminarea urmăriri penale, dosarul penal este transmis în instanța judiciară pentru a soluționa problema remiterii învinuitului în instanța de judecată și demarării fazei dezbaterii judiciare.

Instanța trebuie să cunoască ce a fost realizat la faza de urmărire penală, pentru a lua o decizie corectă referitoare la dosarul penal examinat, doar și de a elucida încălcările de procedură comise, inclusiv atitudinile neglijente față de soluționarea plângerilor înaintate de învinuit.

Existența unei plângeri care a fost respinsă neîntemeiat de procuror, poate produce drept consecință juridică, schimbarea măsurii preventive dispuse în privința sa.

Printre cele mai importante drepturi ale învinuitului supus arestului preventiv se numără dreptul de a contesta în instanța judiciară legalitatea și temeinicia arestului. Fiecare om are dreptul la restabilirea efectivă a drepturilor sale de către instanțele judiciare naționale în cazul încălcării drepturilor sale fundamentale, prevăzute în Constituție sau în alte legi

Autoritățile care efectuează arestul, reținerea sau investigația cauzei, realizează doar atribuțiile prevăzute de lege și, respectiv, acțiunile lor pot fi contestate în instanța judiciară sau alt organ, abilitat prin lege. (art. 8, Declarația Universală a Drepturilor Omului.)

Potrivit art. 9 al Declarației Universale a Drepturilor Omului „Nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar". în conformitate cu art. 5 Curții Europene pentru Drepturile Omului „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță". Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepția cazurilor expres stipulate în lege. Inviolabilitatea persoanei este consacrată și în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice adoptat la 16 decembrie 1966 „orice individ are dreptul ia libertate și securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege" art. 9, alin. 1). Acest drept fundamental este ocrotit în mod special și de alte documente internaționale.

Libertatea persoanei face parte din drepturile fundamentale ale omului. Libertatea individuală este consacrată pe larg în numeroase dispoziții pe care Constituția le cuprinde în art.25. De asemenea în art.186, 311, .P.P. RM sunt reglementate în detalii ordinea procesuală de reținere a persoanei, termenul reținerii, aplicarea arestului preventiv etc., fiind garanție a limitării libertății individuale în procesul penal numai în condițiile legii. Aplicarea arestului preventiv este exclusiv de competența instanței de judecată, care determină oportunitatea acestei măsuri în baza verificării multilaterale a materialelor dosarului penal.

De asemenea printre cele mai importante se înscrie și dreptul de a ști pentru ce faptă este învinuit. Procurorul este obligat în decurs de 48 ore din momentul emiterii ordonanței de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit, să-i aducă la cunoștință învinuire și să-i explice conținutul ei.

Acest drept rezultă în mod expres din conținutul art.6, paragraful 3 lit.a) a Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, unde se prevede: „orice acuzat, are în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa”.

Dreptul de a fi informat nu a fost obiectul CEDO până în 1989. în cauza Brozicek v. Italia, Curtea a concis în sensul existenței unei încălcări a dreptului de a fi informat, când o persoană domiciliată într-o țară fusese învinuită de săvârșirea unei fapte penale într-o altă țară și i s-a adus la cunoștință acest lucru prin documente redactate în limba celei de-a doua țări. În ciuda cererilor de a i se traduce acuzațiile într-una din limbile oficiale ale Națiunilor Unite, cea de-a doua țară a judecat această persoană în lipsă și a declarat-o în cele din urmă vinovată, fără a-i răspunde vreodată. În cauza Kamasinski v. Austria, Curtea a respins plângerea reclamantului căruia nu îi fuseseră furnizate anumite informații referitoare la acuzațiile aduse împotriva sa, la desfășurarea anchetei, la soluția adoptată într-o limbă pe care să o cunoască. Curtea a declarat, într-adevăr, că desemnarea se către stat a unui avocat al apărării în măsură să comunice atât în limba tribunalului, cît și în cea a reclamantului răspundea condițiilor puse de art.6 din Convenție.

Legislația procesual-penală îl obligă pe învinuit să se prezinte la citarea procurorului și instanței judiciare. în cazul ne prezentării învinuitului citat, fără motive întemeiate, organul competent poate dispune aducerea lui silită. Totuși, legea stabilește în privința învinuitului, gama de motive întemeiate privind ne prezentarea la citarea organelor judiciare.

Acestea sunt:

primirea cu întârziere a citației,

boala sau alte împrejurări care nu-i permit învinuitului să se prezinte în termenul stabilit.

Aducerea silită constituie o măsură procesuală de constrângere, care asigură prezentarea anumitor persoane în fața organelor de urmărire penală și instanța judiciară. Potrivit regulii generale, persoanele, indicate în lege, sunt supuse aducerii silite, în cazul în care nu se prezintă la chemare în fața organelor de urmărire penală și instanța judiciară, fără motive întemeiate.

În aceste situații, decizia de aplicare a aducerii silite este precedată de:

• citarea persoanei de organul corespunzător, citare care trebuie făcută
potrivit procedurii prevăzute în lege;

• stabilirea faptului inexistenței motivelor întemeiate în privința
persoanei citate.

În practică apare, uneori, întrebarea: de câte ori trebuie citată persoana, până ce ea este supusă aducerii silite? Această întrebare este pusă fără determinată nu de numărul citărilor, ci de faptul ne prezentării persoanei întemeiate, în acest sens.

Stabilind atare împrejurări, organele de urmărire penală și instanța judiciară, sunt în drept să supună aducerii silite persoanei citate doar o singură dată și care nu s-a prezentat. în privința învinuitului și inculpatului, aducerea silită poate fi dispusă și fără citarea lor prealabilă, în cazul în care persoanele menționate se ascund de organele de urmărire penală și de instanța judiciară și nu au un domiciliu stabilit.

În practică, aducerea silită a învinuitului este documentată prin ordonanța procurorului sau încheierea instanței judiciare. Și acest lucru este corect, deoarece, dacă admitem că învinuitul a fost adus fără a emite o ordonanță respectivă, aceste fapte nu pot fi stabilite de materialele dosarului penal.

Obligația de a adopta un comportament adecvat în corespundere cu caracterul măsurii preventive aplicate.

Măsurile preventive constituie măsurile de constrângere procesual-penale aplicate de organele de cercetare penală, anchetatori, șefii secțiilor de anchetă, procurori, judecători, care produc asupra învinuitului o influența psihologică sau o limitare a învinuitului a libertății sale cu scopul de a exclude posibilitatea învinuitului de a se eschiva de Ia organul de cercetare penală, de anchetă preliminară sau instanță judiciară, de a împiedica stabilirea adevărului în cauză sau de a realiza o activitate infracțională, precum și de a asigura executarea sentinței.

Obligația învinuitului de a adopta un comportament în corespundere cu caracterul măsurii preventive este dictată de următoarele argumente:

legea permite aplicarea față de învinuit a măsurilor preventive, exclusiv în cazurile, în care organele de urmărire penală dispun de un volum suficient de dovezi, care servesc drept temei de a presupune că el poate să se eschiveze de la urmărirea penală sau judecată, să împiedice stabilirea adevărului în cauză, să realizeze activități infracționale, să se eschiveze de la executarea sentinței;

activitatea organului de urmărire penală trebuie să contribuie ți la prevenirea și contracararea criminalității, apărarea intereselor societății, drepturilor și libertăților cetățenilor, astfel ca oricine a săvârșit o infracțiune să suporte pedeapsa echitabilă; iar în acest caz (dacă nu va fi aplicată măsura preventivă în condițiile existenței temeiurilor suficiente) este, pericolul încălcării drepturilor și libertăților cetățenilor, prevenirea căreia justifică unele limitări ale drepturilor învinuitului.

Obligația de a respecta prevederile ordonanței de examinare corporală.

Examinarea corporală constituie un mijloc procesual, care asigură cercetarea multilaterală, deplină și obiectivă a circumstanțelor cauzei penale. Cercetarea infracțiunilor sexuale, huliganismul care a cauzat leziuni corporale, infracțiunilor contra vieții, este posibilă, doar în cazuri specifice, fără realizarea acestui act de urmărire penală.

Procurorul are dreptul să efectueze examinarea corporală a învinuitului, bănuitului, martorului sau părții vătămate în vederea depistării pe corpul lor a urmelor infracțiunii sau existența unor obiecte, dacă nu se efectuează expertiza medico-legală.

Procurorul penal nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de alt sex, dacă aceasta implică dezbrăcarea acestei persoane.

Efectuarea examinării corporale aduce o restrângere drepturilor și libertăților persoanei (inviolabilitatea corporală) și din aceste considerente legislatorul a stabilit o procedură specială. Printr-o astfel de procedură se urmărește excluderea posibilităților de încălcare a drepturilor cetățenilor, apărarea demnității și onorii persoanei care urmează a fi examinată.

Conform art.119 C.P.P. al R.M. organul de urmărire penală are dreptul să efectueze examinarea corporală a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau părții vătămate, cu consimțământul acestora sau în baza ordonanței motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucție, pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracțiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza medico-legală.

În caz de infracțiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea judecătorului de instrucție, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acțiunea efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalității acestei acțiuni.

Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului. Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. în acest caz, examinarea corporală se face de către un medic.

În cursul examinării corporale sînt interzise acțiuni care înjosesc demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea. Obligația de a respecta ordonanța privind luarea probelor grafice pentru comparație.

Potrivit dispozițiilor art. .P.P. al R. M. reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul unde se află ea, aducându-i la cunoștință, contrasemnătură, ordonanța de colectare a mostrelor, explică acestei persoane și specialistului drepturile și obligațiile lor. Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta este invitat, desfășoară acțiunile necesare și colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepția documentelor, se împachetează și se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana care efectuează acțiunea respectivă. în cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin percheziție sau ridicare ori concomitent cu efectuarea acestora, precum și a altor acțiuni de urmărire penală.

Despre colectarea mostrelor se întocmește un proces-verbal conform dispozițiilor art.260 și .P.P. al R.M., în care se descriu toate acțiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în consecutivitatea efectuării lor, metodele și mijloacele tehnice aplicate, precum și însăși mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal.

Luarea probelor grafice pentru comparație aduce atingerea unor drepturi și libertăți ale persoanei. Primirea unor probe grafice pentru comparație cauzează anumite prejudecăți morale persoanei.

Ordonanța privind luarea probelor grafice pentru comparație este obligatorie pentru învinuit, iar dacă el ignoră atare ordonanță, urmează a recurge la constrângere, adică a impune învinuitul să efectueze acțiunile corespunzătoare contrar voinței sale.

Capitolul II Declarațiile învinuitului și inculpatului-mijloc de probă în procesul penal

§.1 Istoricul apariției declarațiilor ca mijloc de probă în procesul penal

Procesul judiciar, în regatul francez timpuriu, se pornea în baza plîngerii victimei sau a rudelor, persoanelor apropiate. La această fază a procesului, judecata se prezenta ca instituție de stat independentă și nu intervenea asupra persoanei interesate în pornirea procesului, totul era în mâinile victimei care devenea și acuzator. Conform regulii generale, ea trebuia să cheme învinuitul în judecată într-o formă strict stabilită (mannitio). Ultimul trebuia să se prezinte în judecată în termenul stabilit de lege. În caz de ne prezentare, învinuitul era chemat a 2-a și a 3-ia oară. Doar după trei chemări și respectiv trei ne prezentări, judecata se desfășura în absența acestuia și se finisa cu condamnarea lui.

Astfel ne prezentarea persoanei prezuma vinovăția ei.

Dacă persoana era prinsă în flagrant delict, ea pierdea dreptul la termenul, menționat mai sus, de prezentare în judecată. În judecată, acuzatorul se adresa învinuitului, într-o formă specială, anunțîndu-i învinuirea, ceea ce-1 obliga pe învinuit să dea răspuns celor incriminate. Dacă ultimul se sustrăgea de la răspuns, i se aplica, la fel, amenda.

Obținînd răspunsul învinuitului, acuzatorul se adresa rahimburgilor (judecători) cerînd luarea unei hotărîri conform legii. Dacă învinuitul recunoștea fapta incriminată sau nu o nega el era condamnat la plata unei recompense corespunzătoare învinuirii. Dacă însă, învinuitul nega se lua o hotărîre privind modul de dovedire a nevinovăției acestuia (persista prezumția vinovăției): putea oare învinuitul să se dezvinovățească depunînd jurămînt sau era necesar a-1 supune judecății divine? Ultima metodă se aplica în cazul dacă învinuitul anterior a mai fost condamnat cel puțin pentru furt sau tîlhărie, sau chiar dacă avea o reputație ne destoinică, din care cauza nu-și putea găsi cojurători.

Judecata divină reprezenta un duel între acuzator și acuzat; mai des se aplica

"încercarea":

– cu apă fierbinte;

– încercarea focului;

– încercarea fierului roșu. Astfel prin ordalii se facea diferența între două categorii de învinuiți:

– persoane libere, cu o reputație nepătată, care puteau fi dezvinovățiți prin jurămîntul personal sau a cojurătorilor;

– persoane compromise de condamnarea anterioară, ne libere, sau străinii, cагe respectiv ne avînd rude sau persoane apropiate ce ar putea jura în susținerea lor, dezvinovățirea se realiza prin aplicarea ordaliilor (judecății divine). Deoarece încercarea cu focul sau cu аpă fierbinte cauza arsuri, leziuni, ceea ce-i adeverea vinovăția și ducea automat la condamnare, judecătorii, de regulă, propuneau învinuitului să aleagă: sau să plătească suma necesară pentru infracțiunea incriminată, poate chiar și ne comisă, sau să "treacă" ordaliile.

Această reglementare legală (privind ordaliile) este reflectată în Legea Salică și Legea Ripuarică.

Procesul de învinuire (sec. 11 – 14). Orice cauză examinată în judecată reprezenta un litigiu public între două persoane, cum ele nu s-ar numi: reclamant și pîrît sau învinuitor (acuzator) și învinuit (acuzat). Litigiul era examinat în public, oral, desfașurîndu-se într-o formă strict stabilită și respectîndu-se obiceiurile feudale. Părțile au drepturi egale în proces și răspund în mod egal atît unul față de altul, cît și în fața judecății. Ca-n procesele civile, unde rezultatul examinării cauzei reprezenta recunoașterea unui drept și impunerea unei obligații, așa și-n procesul penal unei din părți întotdeauna îi amenința pedeapsa. In caz de condamnare se pedepsește învinuitul, iar în caz de achitare – susținătorului învinuirii (n-a putut dovedi învinuirea incriminată deci singur este vinovat). Părțile de sine stătător conduc procesul făcînd declarațiile necesare și răspunzând prin replici sau proteste. Cele enunțate de părți joacă un rol primordial, deoarece hotărîrea judecății se baza doar pe cele declarate în judecată -acest principiu fundamental este întîlnit de numeroase ori în diferite surse, păstrîndu-se timp de cîteva secole, iar în practica judiciară pînă-n sec. 13-14.

Cum am menționat mai sus, în timpul dezbaterilor judiciare era necesar respectarea unor forme stricte stabilite de obiceiurile feudale. Orice abatere de la ele, cît de mică, "condamnă" persoana la pierderea procesului.

"- Și ceea ce-i făcut, nu mai poate fi corectat. Și ceea ce-i spus nu se poate lua înapoi sau repetată cu corectările respective."(Parole, une fois volee, ne peut plus est rapelee.) Cine învinuiește incorect cu încălcarea "formei procesuale" acela pierde dreptul său la învinuire, iar cine răspunde incorect la învinuirea înaintată, se consideră că a refuzat la apărare și judecata îl condamnă. Dacă acuzatorul chema acuzatul la duel atunci trebuia fi pronunțate anume acele cuvinte ce condiționau duelul. (" Sir, eu susțin că persoana dată, intenționat cu rea voință si mișelește a ucis cutare persoană. Dаcă el recunoaște Cer să se procedeze cu el la fel, dacă neagă – mă angajez a-i dovedi vina cu corpul meu împotriva al lui.(P.H. Beaumanoir. "Coutumes".

În toate izvoarele dreptului cutumiar permanent întîlnim mențiuni privind imposibilitatea restabilirii sau corectării celor spuse, privind rolul fatal al greșelei comise sau a cuvîntului scăpat. Într-o măsură mai mare sau mai mică acest formalism era specific tuturor judecăților franceze.

Susținătorul învinuirii formula învinuirea și se obliga să dovedească toate faptele arătate în ea. Uneori acuzatorul era eliberat de prezentarea probelor de învinuire: dacă învinuitul nu răspundea corect, ne respectînd formalitățile; dacă învinuitul recunoștea învinuirea.

§.2 Particularitățile declarațiilor învinuitului și inculpatului ca mijloc de probă

"Persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată nevinovată atâta timp cît vinovăția sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de lege, într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanțiile necesare apărării sale, și nu va fi constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă."

Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrșirea unei infracțiuni, precum și supus unei pedepse penale decît pe baza unei sentințe a instanței judecătorești și în conformitatee cu legea."

Articolul 93 al Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova determină: "probele sînt elemente de fapt dobândite în modul stabilit de lege, care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei.

Aceste date se stabilesc prin: declarațiile martorilor, declarațiile părții vătămate, declaratiile bănuitului, declarațiile învinuitului, declarațiile inculpatului, concluziile expertului, corpuri delicte, procese-verbale privind actele de urmărire penală și alte documente.

Probele obținute cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală sau ne examinate în modul cuvenit în ședința judiciară nu pot constitui temeiul

sentinței sau al altor hotărîri judecătorești și documente procesuale.

Astfel, legislația Republicii Moldova permite folosirea doar a celor mijloace de probă cаre sînt exhaustiv stabilite de ea în aliniatul 2, articolul 93 а Codului de Procedură Penală al R. Moldova printre care se regăsesc și declarațiile învinuitului și ale inculpatului.

Fiecare mijloc de probă dispune de anumite particularități ce și-1 diferențiază de celelalte. Desigur, aceste particularități nu-1 absolvă de caracterele generale а probei stabilite de lege, ci-i oferă doar o calitate specifică.

Alin. 1 articolului 65 al CPP a R.Moldova "Învinuitul, inculpatul" prevede: "Învinuitul este persoana fizică față de care s-a emis, în conformitate cu prevederile prezentului cod, o ordonanță de punere sub învinuire."

Anume acest statut a persoanei în procesul penal (poziția procesuală de învinuit) și-i identifică specificul declarațiilor.

După Caminscaia V.I. "Invinuitul – este persoana , vinovăția căruia încă nu este stabilită, și recunoașterea cetățeanului în calitate de învinuit nu este și recunoașterea vinovăției lui în comiterea infracțiunii incriminate, deoarece aceasta poate stabili doar judecata prin sentința de condanmare."

Deci CPP al R.Moldova recunoaște declarațiile învinuitului în calitate de mijloc de probă care conține date ce prezintă importanță pentru justa soluționare a cauzei. Adică, dacă în declarațiile învinuitului se conțin informații ce corespund cerințelor de admisibilitate și pertenență acestea se consideră probe.

Învinuitul are dreptul dar nu-i obligat să facă declarații asupra fondului învinuirii ce i se aduce, asupra împrejurărilor acuzației pe care le cunoaște precum și asupra probelor aflate la dosar.

Declaratiile învinuitului reprezintă, după A. P. Rîjacov, – vorbirea orală, ce conține o anumită imformație, a persoanei audiate și în privința căreia a fost dată o ordonanță de punere sub învinuire.

La fel consideră și Strogovici M. C.- " Declarațiile învinuitului – comunicările orale asupra fondului învinuirii ce i se aduce, asupra altor împrejurări ce au importanță pentru soluționare cauzei și asupra probelor aflate la dosar, comunicări-declarații facute în timpul audierii și înregistrate conform cerințelor legii."

Alții conisideră, că: "Declarațiile învinuitului – sînt comunicările înregistrate conform regulelor stabilite de legislația procesuală, adică în scris."

În această privință nu-i o părere unanimă, fiecare autor punînd în evidență anumite particularități. Cu toate acestea divergențe existente, consider că această problemă. nu are un caracter principial. esența susținerilor reducîndu-se la aceiași: – sursa declarațiilor – este învinuitul: conținutul declarațiilor – reprezintă date despre circumstanțele săvîrșirii infracțiunii în care se învinuiește.

Învinuitul are dreptul să refuze să dea declarații deoarece orice informație comunicată de el organelor competente poate fi folosită împotriva lui.

La momentul obținerii acestei categorii de probă, organele judiciare (de urmărire penală) dispun, deja, de dovezi ce permit a considera că persoana dată a comis (sau este implicată) în comiterea infracțiunii – dovezi în baza cîrora a și fost pusă sub învinuire.

Datele obținute de la învinuit au o importanță deosebită, deoarece permit а înainta noi versiuni și, respectiv, a le prelucra (verifica) avînd ca scop (și obligație) cercetarea completă și obiectivă a cauzei pentru stabilirea adevărului. Nu există dosare penale transmise în judecată în care ar lipsi procesul – verbal de audiere а învinuitului. Pentru a dezvălui particularitățile individuale ale declaratiilor învinuitului ca mijloc de probă, să-i specificăm caracterele conceptuale:

1) declarațiile învinuitului – reprezintă informațiile orale sau scrise depuse de acesta la audiere în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală al Republicii ;

2) declarațiile învinuitului – reprezintă informațiile persoanei care se presupune ca va fi supusă (va suporta) răspunderea penală pentru fapta incriminată, ceea ce reprezintă obiectul cauzei cercetate.

3) învinuitul poate face declarații doar în timpul audierii sau confruntării.

1) În procesele-verbale de audiere a învinuitului (în procesele-verbale de confruntare) se conțin delarațiile învinuitului, dar, totuși, procesul – verbal nu poate fi considerat comunicare orală a învinuitului și deci nu reprezintă o categorie de declarații. Anume din această cauză în timpul examinării (cercetării) cauzei în judecată, instanța va face cunoștință nemijlocit cu declarațiile învinuitului fixate în procesul-verbal pe cагe și le va considera ce probă și nu procesul-verbal în cаre se conțin declarațiile.

Articolul CPP al R.Moldova prevede dreptul învinuitului de a-și scrie personal declarațiile sale: "Dacă după ce s-a terminat audierea, învinuitul cere să scrie personal declarațiile sale, trebuie să i se dea această posibilitate, după care i se pot pune întrebări suplimentare. Aceste întrebări și răspunsurile respective se trec în procesul-verbal. Declarațiile învinuitului se senmează de el și reprezentantul organului de urmărire penală."

Astfel, într-adevăr învinuitul are dreptul să ceară să i se permită să dea declarații personal și înscris în procesul verbal de audiere. Dar și-n acest caz, organul de urmărire penală, înaite de a-i permite să-și înscie declarațiile, va pune întrebâri privind datele interesate pentru urmărirea penală. Răspuzînd la întrebările organului de urmărire penală, învinuitul face declarații. Dar acel fapt că declarațiile sale învinuitul le înscirie – nu le știrbește (diminuiază) esența, rămînînd a fi considerate declarații orale, dar care se fixează în procesul verbal de organul de urmărire penală sau personal de învinuit: și în așa caz, rezultatul expunerii scrise a declarațiilor reflectă conținutul acțiunii procedurale.

Articolul 115 al.1 CPP al R. Moldova reglementează posibilitatea aplicării înregistrării audio și video la audiere. Dar și-n acest caz fiind examinate înregistrările făcute la audiereal învinuitului. îi auzim vorbirea orală (la fel cum ne vedem imaginea personală reflectată în oglindă, imagine care nu este însuși personalitatea noastră reală; pe o fotografie putem vedea o casă, dar aceasta încă nu este însăși casa – doar imaginea). Aceiași situație avem și-n cazul înregistrării audio sau video. Într-adevăr, pe casete sunt înregistrate declarațiile învinuitului date la audiere – aceasta-i una din modurile de reprezentare (reflectare) a lor. În sens procesual, forma dată nu se deosebește cu nimic de fixarea în scris a declarațiilor învinuitului în procese verbale.

b) Acel fapt că declarațiile învinuitului reprezintă comunicări orale a persoanei presupusă că va fi trasă la răspundere penală pentru învinuirea incriminată, dacă judecata o va considera vinovată, și formează particularitatea esențială prin cагe diferă de alte categorii similare de mijloace de probațiune: declarațiile martorilor, declarațiile părții vătămate. Termenul "presupusă" folosit (mai sus) subînțelege că organele competente dispun de dovezi ce permit de a da legal și întemeiat o ordonanță de punere sub învinuire. Orice alt fapt (presupunere) a martorilor, părții vătămate și chiar a organelor de urmărire penală nu au importanță procesuală în sensul diferențierii declarațiilor de alte categorii(mijloace) de probă.

c) Persoana, cu statut de învinuit poate face declarații ce vor avea valoare probatorie, doar la audiere, la confruntare.

Anume din această cauză, declarațiile unei și aceleiași persoanei date pînă la pornirea procesului penal nu pot fi considerate, în sens procesual, declarații a învinuitului, martorilor, părții vătămate. Pînă la pornirea procesului penal nu pot fi efectuate așa acte procesuale ca audierea sau confruntarea; deja, cel puțin din astfel de considerente, la etapa pornirii procesului nu poate să existe declarații а învinuitului.

Mai mult ca atît, la etapa pornirii procesului nu poate să existe nici învinuit care, respectiv, ar face declarații. Persoana devine învinuit numai după ce în cadrul procesului penal, de organul competent, i s-a dat o ordonanță de punere sub învinuire, – articolul 281 al CPP al R.Moldova prevede: "Dacă, după examinarea raportului organului de urmărire penală și a meterialelor cauzei, procurorul consideră că probele acumulate sînt suficiente, el emite o ordonanță de punere sub învinuire a persoanei." Ordonanța de punere sub învinuire poate fi dată numai după ce а fost pornit procesul penal. (Obținerea de la persoane a explicațiilor (lămuririlor) reprezintă o metodă universală de verificare și cercetare a cărorva circumstanțe (împrejurări), în caz de examinare a declaratiilor și sesizărilor referitoare la infracțiuni. Lămuririle se iau doar pănă la pornirea procesului penal, deoarece CPP а R.Moldova nu recunoaște așa acțiune procesuală. Lămuririle (explicațiile) sînt folosite pentru obținerea informației necesare (suplimantare) privind elementele constitutive ale infracțiunii, despre care organul de urmărire penală au aflat din surse primare, considerate de CPP а R.Moldova ca temeiuri și motive de pornire a procesului penal (articolului 274 а CPP a R.Moldova).

Nu trebuie să confundăm declarațiile învinuitului cu declarațiile altor persoane (fară sau cu alt statut procesual). Informația ce emană de la o persoană și chiar vorbirea ei orală poate reprezenta alte categorii de probă. De exemplu, în așa document ca "caracteristica", conducătorul întreprinderii comunecă asupra personalității învinuitului (sau pe o casetă audio este înregistrată discuția învinuitului și victimei în timpul comiterii infracțiunii) – în ambele cazuri informația parvine de la o persoană, dar caracteristica reprezintă așa fel de probă ca "alte documente" iar caseta-audio este "corp delict".

Învinuitul poate fi audiat asupra oricăror împrejurări ce necesită a fi stabilite pe cauza dată, inclusiv și asupra personalității părții vătămate, martorilor, asupra altor învinuiți.

A. P. Rîjacov susține, că: "Legea nimic nu spune în privința faptului dacă vor fi recunoscute ca probă, cele declarate de învinuit dacă el nu poate sau refuză să arăte sursa informațiilor sale. Dar, după analogie cu martorul se poate pune la îndoială admisibilitatea acestor probe. Articolul CPP a Federației Ruse prevede: «… nu pot servi în calitate de probă datele de fapt, comunicate de martor, dacă el nu poate să arăte sursa informațiilor sale».

Obiectul declarațiilor învinuitului (ce se poate întreba de la el), nu are careva deosebiri principiale de obiectul declarațiilor martorului. Singurul moment ce nu trebuie uitat este că conținutul declaratiilor învinuitului se completează cu expunerea asupra învinuirii înaintate. Pînă cînd învinuitul nu și-a exprimat poziția sa, fixată în modul stabilit de lege,: recunoaște învinuirea ce i se aduce (total sau parțial), nu recunoaște (neagă).

Articolului 104 al CPP a R.Moldova prevede: "La începutul audierii organul de urmărire penală îl întreabă pe învinuit dacă recunoaște învinuirea ce i se aduce, apoi cere acestuia să dea o declarație scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, iar dacă învinuitul refuză să depună declarația scrisă personal sau nu o poate scrie sau refuză să scrie personal declarația, aceasta se consemnează în procesul verbal de către persoana care efectuează audierea."

Astfel, obiectul declarațiilor învinuitului îl formează:

– poziția față de învinuirea adusă;

– circumstanțele comiterii infracțiunii (timp, loc, metode, mijloace etc.);

– relațiile sale cu alți subiecți al procesului penal;

– intenția (scopul, motivul) urmărit la comiterea faptei ilicite (infracțiunei);

– circumstanțele atenuante și agravante;

– date ce-i caraterizează personalitatea;

– cauzele și condițiile comiterii infracțiunii, etc.

Declarațiile învinuitului reprezintă nu doar un mijloc de probă, dar și o formă (metodă) de apărare a lui contra învinuirii incriminate.

Codul de Procedură Penală garantează dreptul învinuitului personal sau prin apărător să-și realizeze (efectuieze) apărarea. În fiecare caz concret învinuitul de sine stătător decide, va efectua personal apărarea sau o va încredința apărătorului. Învinuitul e în drept să refuze de apărător la orice etapă a procesului. Refuzul trebuie să fie benevol.

Raporturile sociale care fac obiectul procesului penal constau totdeauna într-un raport conflictul de drept penal, ce apare ca rezultat al săvârșirii unei infracțiuni. Aceste fapte constituie și obiectul raportului procesual penal care intervine între persoane cu interes opus. Pe parcursul procesului penal părțile și alți participanți au dreptul la acțiuni legale îndreptate spre apărarea intereselor lor, inclusiv la asistența unui apărător.

Dreptul de apărare nu trebuie confundat cu asistența apărătorului. Dreptul de apărare constă în totalitatea prerogativelor, facultăților și posibilităților pe care, potrivit legii, le au justițiabilii pentru apărarea intereselor lor. Asistența apărătorului este unul din componentele dreptului de apărare și se realizează prin darea de sfaturi și îndrumări, întocmirea de cereri și demersuri.

Dreptul la apărare este prevăzut în actele normative internaționale și în cele naționale ale multor state, inclusiv Republicii Moldova.

Art. Constutuției R.Moldova garantează "Dreptul la apărare":

(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Fiecare om are dreptul să reacționeze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor și libertăților sale.

(3) În tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

(4) Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepsește prin lege.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art. 17 arată valoarea de principiu a obligației statului de a asigura dreptul la apărare, în tot cursul procesului penal, părților (bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile) de a fi asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau, în caz de necesitate, numit din oficiu și remunerat din bugetul de stat.

Formularea acestui principiu în CPP al RM ca "asigurarea dreptului la apărare" diferă după conținut de sintagma "asigurarea dreptului de apărare". Această formulare însă nu reduce totalitatea formelor de exercitare a dreptului de apărare doar la prezența unui avocat. Alin. (2) al art. 17 Codului de procedură penală prescrie obligația organului de urmărire penală și a instanței de judecată de a asigura participanților la procesul penal deplină exercitare a drepturilor lor procesuale în condițiile prevăzute de legea procesuală. Formularea menționată este una legală și include în sine toate prerogativele, facultățile și posibilitățile exercitării apărării unei persoane. Având în vedere importanța fundamentală a dreptului de apărare, Constituție Republicii Moldova în art. 26 consacră garanția dreptului la apărare.

Dreptul de apărare în cadrul unui proces penal este prevăzut și în Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului. Astfel, lit. c) din pet. 3) al art. 6, stipulează că orice persoană acuzată de o infracțiune are dreptul să se apere singură sau să fie asistată de un apărător ales de ea, iar dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a-1 plăti, să poată fi asigurată în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer. în Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție din 9.XI.1998, nr. 30 "Cu privire la practica aplicării legilor pentru asigurarea dreptului la apărare în procedura penală a bănuitului, învinuitului și inculpatului"

Făcând declaratii. învinuitul poate să nege învinuirea, să expună împrejurări care după părerea lui, o combate sau o pune la îndoială, care-i atenuiază răspunderea, ș.a. învinuitul declară asupra învinuirii înaintate, expunînd tot ce consideră necesar.

Articolul 104 al CPP a R.Moldova stabilește: "învinuitul face declarații asupra fondului învinuirii ce i se aduce, asupra împrejurărilor cauzei pe care le cunoaște și asupra probelor aflate la dosar."

Organele ce efectuiază urmărirea penală, cît și judecata, n-au dreptul să limiteze declarațiile învinuitului sau inculpatului la acele fapte pe cагe le consideră (ei) că au importanță pentru cauză și cагe nu au importanță. Legea îi asugură învinuitului dreptul de a declara orice date, de a expune orice argumente, versiuni care după părerea lui au importanță pentru cauză.

Pentru a evidenția specificul declarațiilor învinuitului să le coraportăm declarațiilor altor participanți.

Deosebirea de bază între declarațiile învinuitului și cele ale martorului este cea după persoana care le face.

Putem face deosebire după volumul și valoare informației, pentru cercetarea cauzei, conținute în declarațiile făcute. Astfel învinuitul mai bine ca orișicine altul știe dacă-i vinovat sau nu în comiterea infracțiunii incriminate; și dacă-i vinovat – cunoaște cel mai veridic circumstanțele, împrejurările săvîrșirii crimei. Și invers, dacă învinuitul este nevinovat, atunci și volumul de informație cunoscut privind cauza în care se învinuiește va fi foarte variat. Într-un caz cunoaște amănunțit cele înfaptuite de el, iar în altul doar unele momente. În sfîrșit, volumul de informație poate fi foarte îngust, limitat, – mai mult ca atît, învinuitul poate chiar să nu știe nimic.

Astfel, diapazonul informației, datelor, cunoscute de învinuit, cu privire la infracțiunea incriminată este, de regulă, foarte tare – dacă învinuirea este justă: învinuitul poate ști totul cunoscînd absolut toate împrejurările comiterii infracțiunii; poate ști atît cît știe (cît poate ști) un martor ocular sau neocular; șî în sfîrșit, poate să nu știe absolut nimic.

• învinuitul este întotdeauna cointeresat în modul de soluționare a cauzei. Deoarece esența sentinței are pentru el importanță primordială.

• învinuitului este asigurat dreptul la apărare (avînd un statut procesul specific poate participa activ în procesul penal).

Legea îi asigură un șir de drepturi procesuale în cest scop. Apărarea contra învinuirii incriminate o poate realiza și prin darea declaratiilor – drept folosit la dorința lui. În comparație cu martorul, care este obligat să comunece tot ce știe, fiind chiar prevenit de răspundere pentru sustragerea (refuzul) de a face declarații. Învinuitul este liber să hotărască. Legea n-a stabilit pentru învinuit nici răspunderea pentru darea de declarații minciunoase (false). Ceea ce însă nu înseamnă, după părerea unor procesualiști, că învinuitului este recunoscut dreptul la minciuni; deoarece "sinceritatea – este un principiu moral а oricărui om și nu poate fi nici o excepție, căci aceasta ar însenma o stimulare а conduitei amorale. De aceea, sensul nesupunerii răspunderii penale pentru darea de declaratii false, e-n asigurarea dreptului la apărare". Iar declarațiile, stabilite prin totalitatea de dovezi la dosar – false, făcute în faza de urmărire penală sau în judecată, obțin doar o apreciere morală negativă, fără efecte juridice pentru acesta.

Vorbind despre declaratii e necesar să precizăm că pentru învinuit aceast este un drept, iar pentru martor o obligație – care răspunde pentru refuzul sau sustragerea de a face delarații conform articolului 312 al Codului Penal a R.Moldova, și pentru darea, cu bună știință, a declarațiilor minciunoase conform articolului 313 al Codului Penal a R.Moldova. Învnuitul nu poate fi supus răspunderii penale pentru declarații minciunoase depuse cu bună știință, fapt folosit deseori pentru a combate învinuirea, a îndrepta pe cale greșită urmărirea penală.

În anumite cazuri. astfel de subiecți a procesului penal ca învinuitul pot face declarații si-n calitatate de martor. Este vorba de acele situații cînd persoana este învinuit pe un dosar (într-un proces penal) și participă ca martor pe alt dosar (proces penal). Nu pot considera, aici, corectă părerea unor juriști (procesualiști) care referă (atribuie) martorilor, învinuiții care sunt audiați pe dosarul penal al lor, dar în privința epizoadelor în cагe n-au figurat (n-au participat); Nu poate persoana în unul și același proces penal să posede două statute diferite. Dаcа învinuitul este "în drept să dea" declarații false, atunci acest fapt nu trebuie limitat doar la anumite epizoade a procesului penal în care el se învinuieste. Întotdeauna persistă posibilitatea participârii lui și-n comiterea altor infracțiuni chiar și pe epizoade pe care, se susține că trebuie să declară ca martor.

Articolul 103 și articolul 104 al Codului de Procedură Penală a R.Moldova, stabilește modul de audiere a învinuitului și art.105 – de ascultare a martorului.: – Ascultare învinuitului și a martorului nu poate începe cu citirea sau reamintirea dclarațiilor facute anterior. Învinuitul nu poate prezenta sau citi, însă se poate servi de unele însemnări asupra amănuntelor greu de reținut.

În privința declarațiilor învinuitului asemenea prevedere implicită nu este. Dar e posibilă a fi aplicată asupra tuturor subiecților procesului penal, incluv și în privința învinuitului.

Specificul declarațiilor învinuitului se manifestă și-n conținutul lor. Dacă declarațiile martorului conțin de regulă, informații – date cu privire la acțiunile (împrejurările comuterii infracțiunii) altor persoane, atunci învinuitul oferă informații și cu privire la învinuirea înaintată lui personal (învinuitul poate face declarații și asupra altor persoane).

Important e și acel moment, că învinuitul (față de martor) în declarațiile sale poate să comunice nu numai date de fapt, dar și să dea explicații acțiunilor sale, să administreze probe, să propună versiuni, să facă cereri etc.

Aceste particularități se manifestă și-n comparație cu declarațiile părții vătămate (cu toate că declarațiile părții vătămate de asemenea diferă de declarațiile martorului atît după subiect, cît și după conținut).

Declarațiile părții vătămate, ca și a învinuitului emană de la persoana cointeresată în soluționarea cauzei și care este un participant activ a procesului; dispune de drepturi procesuale ce-i permit realizarea intereselor sale legale. Aceste declarații nu-s doar mijloace de probă, dar și o modalitate de înfăptuire, realizare а intereselor sale (partea vătămată are ca scop, de regulă, răzbunarea (scop posibil de realizare chiar și prin darea de declaratii false, indiferent dacă persoana-învinuită este criminalul respectiv); iar învinuitul – sustragerea de la răspundere).

Declarațiile învinuitului emană de la persoana atrasă la răspundere penală, adică de la persoana soarta căreia se hotărăște de judecată și le folosește în interesele sale. Pe cînd declarațiile părții vătămate emană de la persoana ce а suferit de la fapta ilicită (infracțiune) și reprezintă la fel un mijloc de realizare a intereselor sale -înfaptuirea justiției. Aceste caractere și determină declarațiilor ambilor subiecți (cu interse, de regulă, contradictorii) un specific particular.

Interesele învinuitului și a părții vătămate se contrapun. Deseori interesele părții vătămate, la momentul examinării cauzei, practic sînt nule (minime). Ele pot fi atenuate de timp, de acțiunile învinuitului de compensare a daunei cauzate (întoarcerea bunului furat, poate și cu recompensă). Mai mult ca aît, sînt posibile cazuri cînd partea vătămată, în urma relațiilor noi stabilite cu învinuitul, e cointeresată în clasarea cauzei, în achitarea sau atenuarea răspunderii. Totuși, intereselor învinuitului e specifică o singură direcție – sînt îndreptate la eliberarea sau, cel puțin, atenuarea răspunderii penale (pedepsei). Interesele părții vătămate sînt manifestate de dauna morală, fizică și materială. De regulă, ea nu-i cointeresată în condamnarea învinuitului, indiferent e vinovat sau nu în comiterea crimei, poate doar în compensarea daunei. Interesele părții vătămate coincid, de obicei, scopurilor justiției (stabilirii adevărului), pe cînd interesele învinuitului corespund scopurilor justiției numai dacă el este nevinovat. Mai mult ca atît, practica judiciară cunoaște cazuri cînd cointeresarea părții vătămate, ce emana din necesitatea sa morală de pedepsire a infractorului real (persoanei ce i-a lezat drepturile, libertățile, interesele) -nu numai că nu face declarații false dar dincontra, acordă ajutor organelor de urmărire penală în identificarea și pedepsirea infractorului adevărat. Chiar și-n cazurile cînd partea vătămată, vădit, e cointeresată în condamnarea învinuitului. Poziția ei și interesele în procesul penal se deosebesc radical de cele ale învinuituluu deoarece pentru învinuit, pînă la sfîrșit, hotărîrea instanței de condamnare duce la urmări mult mai grave (cu unele excepții — victima infracțiunii este moartă etc.). Legea prevede pentru partea vătămată, ca și pentru martor, răspunderea în caz de refuz, sustragerea de la darea declarațiilor sau pentru darea declarațiilor intenționat false.

Învinuitul în declaratiile sale elucidează ori adevărul, ori expune falsul, sau si una si alta. De regulă el stie. cel puțin, – a săvîrșit sau nu unele sau altele acțiuni ce i se incriminează. și respectiv, reacționează la învinuire adecvat:

• Nu face declaratii (refuză să declare);

• conștient face declarații false, denaturînd adevărul pentru a duce în eroare urmărire penală, judecata, sau din alte cauze, indiferent de motiv și scop;

• inconștient face declarații false;

• conștient sau inconștient face declarații veridice;

• face declarații atît veridice cît și false.

Clasificarea declarațiilor învinuitului:

Declarațiile învinuitului pot fi clasificate:

• după obiect, în :

I.nDeclarațiile învinuitului asupra învinuirii ce i se incriminează, adică privind infracțiunea incriminată și circumstanțele comiterii ei;

a) declaratiile învinuitului de recunoaștere a învinuirii;

b) declarațiile învinuitului ce nu recunoaște comiterea faptei incriminate (neagă învinuirea).

II. Declarațiile învinuitului asupra altor persoane.

• în raport cu învinuirea înaintată:

a) declarații de recunoaștere deplină;

b) declarații de recunoaștere parțială;

c) declarații de nerecunoaștere (negare);

d) declarații de recunoaștere formală.

• după veridicitate:

a) declarații veridice;

b) declarații false;

c) declarații atît false cît și veridice.

"Diferențiere declarațiilor învinuitului de recunoaștere a comiterii faptei incriminate în elemente componente e necesară a fi facută nu numai pentru a constata categoria declarațiilor date, dar și pentru a stabili ce date de fapt conține, pentru lămurirea anumitor momente a elementelor constitutive a infracțiunii, în special а laturii subiective, identificarea cărora depinde, practic, doar de aceste declarații, și în general a tuturor circumstanțelor cauzei ce trebuie a fi dovedite."

Putem menționa că în literatura juridică de specialitate întîlnim și alte clasificări. De exemplu Gh. Nistoreanu clasifică declarațiile învinuitului în:

a) declarații extrajudiciare – cele facute în afara procesului penal, cînd conținutul lor ajunge la cunoștința organelor judiciare nu direct de la învinuit dar prin persoane terțe, prin alte mijloace de probă (o scrisoare în care se expun declaratiile învinuitului facute la confesiune; un înscris în care s-au consemnat declaratiile date de învinuit în cadrul anchetei administrative).

b) declarații judiciare, – facute în procesul penal organelor judiciare cu respectarea procedurii legale, constituind prin ele însăși mijloace de probă.

Alt procesualist V. I. Caminscaia clasifică declarațiile învinuitului în dependență de caracterul lor:

a) declarații de învinuire – declarații în care învinuitul recunoaște fapte incriminată;

b) declaratii de achitare – declarații în care învinuitul neagă (nu recunoaște) învinuirea.

Învinuitul în privința căruia cauza a fost trimisă în judecată se numește inculpat. Trimiterea în judecată (art. 297) a cauzei se efectuează de către procurorul care a întocmit rechizitoriul, dar nu înainte de a-i prezenta învinuitului și apărătorului lui materialele de urmărire penală (art. 293) și de a soluționa cererile în legătură cu terminarea urmăririi penale ( art. 295). Judecarea cauzei în prima instanță și în instanța de apel are loc cu participarea inculpatului, excepție făcînd cazurile prevăzute în art. 321 alin. 2. În lipsa inculpatului cauza va fi judecată cu participarea obligatorie a apărătorului, iar în cazul inculpaților minori sau iresponsabili și cu participarea reprezentantului legal. Inculpatul (pct. 24 alin. 2 art 65 CPP RM.) rostește pledoarie în dezbaterile judiciare în cazurile cînd apărătorul nu participă în cauză sau dacă va cere instanței acordarea cuvîntului în cazul cînd apărătorul participă în proces. După terminarea dezbaterilor, inculpatului i se acordă ultimul cuvînt care se cere exercitat personal, și nu prin apărător. Potrivit alin. 3 art.65 CPP RM. , învinuitul, inculpatul au dreptul la reabilitare în cazurile arătate în art. 284, încetarea urmăririi penale pe motive de reabilitare.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un mijloc de probă și un mijloc de apărare. Ca mijloc de probă, acestea prezintă o semnificație aparte, deoarece, prin intermediul lor, se pot obține probe care să servească la stabilirea adevărului și la justa soluționare a cauzei penale. Totodată, declarația învinuitului sau a inculpatului constituie un mijloc de apărare prin intermediul căruia este pusă în evidență garanția dreptului la apărare.

În cadrul declarației învinuitului sau a inculpatului, funcția de apărare se înfățișează ca un mijloc de contracarare a unui eventual abuz din partea organelor judiciare, precum și drept o cale de prevenire a posibilelor erori ale autorităților publice cu atribuții de efectuare a unor acte de drept procesual în raport cu învinuitul sau inculpatul. Ele mai reprezintă și un semnal de natură să oprească subiectivismul celor care au calitatea de subiect activ, oficial, în cadrul administrării probelor.

În legătură cu funcția de apărare a declarației învinuitului sau a inculpatului, trebuie menționat și dreptul de tăcere al învinuitului sau al inculpatului, care este un drept la apărare.

Învinuitul sau inculpatul are dreptul la un proces echitabil, dreptul la contracțiune luând naștere din momentul pornirii procesului penal.

Cu ocazia audierii învinuitului sau a inculpatului, trebuie avută în vedere prezumția de nevinovăție, aceasta constituind o obligație pentru organele de cercetare penală și procuror sau a părții civile, care trebuie să identifice și să administreze probe complete împotriva învinuitului. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului trebuie efectuată cu respectarea prevederilor procedurale, precum și a Convențiilor internaționale.

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului este activitatea procesuală, efectuată de către organul de urmărire penală în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie, necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.

Importanța acestei activități derivă din aceea că, în cadrul ei, învinuitul sau inculpatul poate face mărturisiri complete sau parțiale cu privire la infracțiunea pe care a săvârșit-o și la circumstanțele legate de comiterea ilicitului penal (participanți, actele săvârșite, actele întreprinse pentru acoperirea faptei, bunuri sau valori sustrase etc.).

Nimeni nu cunoaște mai bine modul în care a fost săvârșită fapta infracțională decât făptuitorul. Deși învinuitul sau inculpatul nu are întotdeauna interesul să dezvăluie adevărul, declarațiile lui, chiar în variantă expusă de acesta, cuprind numeroase aspecte a căror importanță este incontestabilă în soluționarea procesului. În plus, declarațiile celui în cauză reprezintă primul element prin care acesta își exercită personal dreptul la apărare aducând la cunoștința organului penal faptele și împrejurările de natură a-l dezvinovăți sau de a reduce din vinovăție. Ele reprezintă un mijloc de stabilire a unor elemente de fapt, de natură a contribui la aflarea adevărului cu privire la fapte, stări, împrejurări ce formează obiectul probațiunii judiciare în procesul penal.

Ca orice mijloc de probă, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului servesc la descoperirea elementelor de fapt, de natură a se constitui în probe necesare aflării adevărului.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului prezintă importanță în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Învinuitul sau inculpatul trebuie ascultat întotdeauna, cu excepția cazurilor, care stipulează că "organul de urmărire penală va continua urmărirea și fără a-l asculta pe inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la urmărire sau nu locuiește în țară".

Organele de urmărire penală vor proceda la ascultarea învinuitului sau a inculpatului de câte ori va fi nevoie, în vederea aflării adevărului cu privire la fapta cercetată.

Pentru obținerea unor declarații cu valoare probatorie din partea învinuitului sau inculpatului, organul de urmărire penală cît și instanța de judecată trebuie să respecte drepturile și să valorifice obligațiile pe care acesta le are în procesul penal.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului în faza de urmărire penală sunt foarte importante, deoarece servind ca mijloc de probă reprezintă, în același timp, o garanție suplimentară a dreptului la apărare, constituind deci și prima modalitate prin intermediul căreia învinuitul sau inculpatul se apără.

Declarațiile sincere ale învinuitului sau ale inculpatului contribuie întotdeauna la justa soluționare a cauzei, fiindcă, dacă este vinovat, stabilesc cu multă exactitate împrejurările în care a fost săvârșită fapta, iar dacă nu este vinovat, fac cunoscute împrejurările care infirmă învinuirea.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului constituie un drept al acestuia și nu obligație (nemo tenetur edere contra se). Acest mijloc de probă are o dublă funcționalitate în procesul penal; pe de o parte, furnizează informațiile necesare aflării adevărului, iar, pe de altă parte, constituie prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează să fie tras la răspundere penală își exercită dreptul de apărare.

Organele judiciare au obligația de a-l asculta pe învinuit sau inculpat în cele mai importante momente ale desfășurării procesului penal.

În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat, în cazul luării măsurii arestării, cu ocazia continuării cercetării, după punerea în mișcare a acțiunii penale și cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

În faza de judecată, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar. Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului pot constitui și o sursă pentru aflarea de probe în apărare.

Codul de procedură penală interzice categoric obținerea forțată a declarației învinuitului sau a inculpatului. Ca o garanție că nu se va proceda astfel o constituie dispozițiile art.66 C.proc.pen., unde se prevede că "organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de audiere".

Orice procedeu de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este îngăduit, afară dacă sistemul de drept intern, normele internaționale pertinente și principiile generale nescrise nu interzic vreun anume procedeu.

Prin urmare, maniera de a procura probe prin intermediul declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului nu este în întregime liberă în procedura penală autohtonă de astăzi.

De altfel, toate statele membre ale Națiunilor Unite recunosc, ca o necesitate imperioasă, că cercetarea probelor trebuie supusă, întotdeauna, unei conduite întemeiate pe procedee corecte, loiale care se află în armonie cu valorile normale admise în țările civilizate.

O primă limitare a procedeelor, probatorie în obținerea declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului, este prevăzută în art.94 C.proc.pen.: " În procesul penal nu pot fi admise ca probe și, prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanța de judecată și nu pot fi puse la baza sentinței sau a altor hotărîri judecătorești datele care au fost obținute: 1) prin aplicarea violenței, amenințărilor sau a altor mijloace de constrîngere, prin violarea drepturilor și libertăților persoanei; 2) prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului, învinuitului, inculpatului; ".

De altfel, introducerea torturii, ca procedeu probatoriu, derivă din dispozițiile constituționale8, din Legea nr.19/1990, prin care s-a ratificat Convenția privind interzicerea torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, precum și din art.3 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, din protocoalele adiționale la această Convenție.

Codul de etică și deontologie polițienească menționează că "nici un responsabil cu aplicarea legilor nu poate da, provoca sau tolera un act de tortură sau altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor săi, cu circumstanțe excepționale ca starea de război sau de amenințare cu război, amenințarea contra securității naționale, instabilitatea politică interioară sau orice altă stare de excepție, pentru a justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante".

Având în vedere cele menționate, considerăm ca în materia procedeelor probatorii de luare a declarațiilor învinuitului sau ale inculpatului, procedee ca interogatoriul foarte lung, prelungit în timpul nopții, hipnoza reprezintă procedee degradante în obținerea de informații, mărturisiri de la învinuit sau inculpat, care aduc atingere demnității umane, constituind, abuzuri.

Pe lângă interzicerea procedeelor probatorii care implică constrângerea, trebuie menționat faptul că sunt interzise, conform Dreptului intern al Republicii Moldova și Dreptului internațional, și procedeele probatorii care afectează drepturile fundamentale la viață intimă, familială, privată, drepturi care privesc inviolabilitatea persoanei.

Activitatea procesuală de ascultare a învinuitului sau a inculpatului în faza de urmărire penală, în vederea stabilirii adevărului, reclamă, din partea organelor de urmărire penală și a procurorului, procedee corecte de interogare, ascultare, confruntare, în concordanță cu valorile morale ale societății democratice. De asemenea, conform dispozițiilor art.17 alin.(3) C.proc.pen., " Organul de urmărire penală și instanța sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistență juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau a unui avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, independent de aceste organe.". Dacă în unele situații nu s-a respectat obligația de audiere a învinuitului sau a inculpatului, măsura procesuală sau chiar hotărârea luată este nulă.

Cu ocazia audierii sale în timpul cercetărilor, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară reaudierea martorilor acuzării, ascultarea martorilor în apărare, confruntarea între aceștia și cu aceștia. Acest drept la apărare derivă din principiul contradictorialității, specific activității de judecată, fiind extins și în faza de urmărire penală.

De asemenea, învinuitul sau inculpatul poate numi experți în cazul unor expertize de specialitate. Prin aceasta, s-au instituit noi garanții privind realizarea dreptului la apărare a învinuitului sau a inculpatului, urmărindu-se eliminarea abuzurilor din partea organelor judiciare și reducerea unor cheltuieli judiciare inutile în activitatea de înfăptuire a justiției.

În timpul ascultării învinuitului sau a inculpatului, trebuie de avut în vedere că în favoarea acestuia operează prezumția de nevinovăție – art.23 alin.(8) din Constituția Republicii Moldova și art.8 C.proc.pen. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția. Are dreptul ca, înainte de a fi ascultat, să i se aducă la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, de a propune probe și de a cere administrarea lor. În cursul procesului penal părțile pot propune probe și pot cere administrarea lor.

Învinuitul sau inculpatul are dreptul de a-și formula declarația așa cum dorește, putând reveni asupra ei cu completări, rectificări sau precizări. Astfel, declarațiile învinuitului sau ale inculpatului se consemnează în scris. În fiecare declarație se va consemna, totodată, ora începerii și ora încheierii ascultării învinuitului sau a inculpatului. Declarația scrisă se citește acestuia și, dacă o cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit.

Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declarațiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează în condițiile arătate în prezentul articol.

Are dreptul de a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală. Astfel, organul de urmărire penală ori procurorul este incompatibil cu privire la ascultarea învinuitului sau a inculpatului, dacă a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părți, a fost expert sau martor, există împrejurări din care rezultă că este interesat, sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată.

În timpul urmăririi penale, asupra abținerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea penală ori a procurorului se pronunță procurorul care supraveghează urmărirea penală sau procurorul ierarhic superior.

Cererea de recuzare înaintată de învinuit sau inculpat se adresează fie conducătorului organului de urmărire penală, fie procurorului. Atunci când cererea este adresată conducătorului organului de urmărire penală, acesta este obligat să o înainteze împreună cu lămuririle necesare în termen de 24 de ore procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.

Procurorul este obligat să soluționeze cererea în cel mult 3 zile, printr-o ordonanță. Cererea de recuzare care se referă la procuror se soluționează în același termen și în aceleași condiții de către procurorul ierarhic superior. Abținerea se soluționează în același mod ca și recuzarea.

Învinuitul sau inculpatul are obligația să se prezinte la locul, ziua și ora indicată în citația trimisă de organul care l-a chemat sau în mandatul de aducere, precum și să anunțe orice schimbare de adresă pentru a fi citat.

§.3 Specificul declarațiilor de recunoaștere sau negare a vinovăției

Mult timp recunoașterea învinuitului a săvîrșirii infracțiunii incriminate a avut un rol primordial în procesul penal, atribuindu-se o forță probantă supremă și de aceea organele de urmărire penală întotdeauna tindeau să o obțină. Dacă exista o atfel de recunoaștere ("căință") ea servea neîndoielnic o probă de bază la adoptarea sentinței de condamnare.

În toate perioadele istorice acesteia îi atribuiau o putere majoră: în procesul penal de inchiziție odată cu obținerea recunoașterii lua sfîrșit procesul; în unele țări pînă-n prezent duce la simplificarea procesului; în perioada stalinistă – era considerată "regina probelor".

Pe ce se baza totuși o astfel de atitudine față de recunoașterea persoanei? Se întemeia pe o concluzie foarte simplă și la prima vedere incontestabilă. Raționau astfel: nimeni nu dăunează sie însuși; recunoscîndu-se în comiterea faptei ilicite persoana atrage asupra sa pedeapsa ce are ca rezultat cauzare unei daune, limitări. Astfel, dacă persoana este psihic sănătoasă, atunci o astfel de comportare s-ar putea explica "doar" ca căință sinceră. "Recunoașterea faptei sale este vocea sovestei"-spunea filosoful roman Seneca. Și mii de judecători, repetau această maximă, atrăgînd la răspundere și condamnănd doar în baza recunoașterii comiterii faptei, fără а o verifica prin alte probe.

O studiere mai amănunțită a psihologiei persoanei-învinuitului și a greșelilor instanțelor de judecată comise la condamnarea persoanelor, a adeverit că părerea enunțată mai sus este greșită, fiind argumentată astfel:

1. Susținerea dată se fondează pe "starea psihică normală" a persoanei posibilă ușor de determinat – părere greșită, dovedită de psihologia judiciară. Astfel însuși faptul recunoașterii învinuitului era considerată de medici psihiatri o acțiune sinceră (deci persoana înțelegea caracterul și urmările asemenea declarații) Adică, ceea ce trebuia a fi dovedit -sinceritatea recunoașterii – se considera deja existent, dovedit.

2. Coraportul dintre sensul cuvintelor "normal" și "responsabil". Dacă persoana era responsabilă din punct de vedere a dreptului penal (a atins vîrsta pentru care este posibilă a răspunde penală pentru faptele sale), ea era considerată normală și din punct de vedere psihic.

Istoria cunoaște multe cazuri cînd persoana era responsabilă, își dădea seama de acțiunile sale și de urmările lor, dar motivul acesteia era nenormal, ceia ce și o impunea să recunoască fals: de exemplu – persoana era adeptă unei secte religioase ce o predispunea (impunea) să sufere pentru păcatele sale și a altor persoane, iar pedepsa penală era doar una din modalitățile de realizare a acestui scop fanatic.

3. Recunoașterea este o simplificare greșită a motivării acțiunilor omenești "persoana normală (sănătoasă psihic) niciodată nu se va supune pedepsei pentru o crimă nesăvîrșită". Practica, însă ne arată opusul. În aceste cazuri se adeverește că cîștigul existent sau presupus (așteptat) de cel care recunoaște fals compensează suferințele pricinuite de pedeapsa penală. Sînt cunoscute diferite motive în baza cărora învinuitul face declarații de recunoaștere false (recunoaște fapta nesăvîrșită de el):

pe motiv de altruism, cînd căința falsă a fost facută pentru a elibera o altă persoană de pedeapsa penală. Persoana poate lua vinovăția altuia asupra sa și-n diferite motive – în urma amenințării coparticipanților săi sau din dorința proprie (pentru atenuarea răspunderii penale – astfel săvîrșirea infracțiunii în grup agravează răspunderea penală, iar "recunoscînd" comiterea de sine stătătoare nu numai că nu-și agravează răspunderea dar și obține o circumstanță atenuantă — "recunoașterea benevolă" ("căința sinceră sau autodenunțarea" art.37 CP a R.Moldova); mai mult ca atît, articolul 17 al.1 a Codului Penal a R.Moldova prevede: "Membrul organizației criminale poate fi absolvit de răspundere penală în cazul în cагe а declarat benevol existența organizației criminale și a ajutat la descoperirea infracțiunilor săvîrșite de această organizație, ori a contribuit la demascarea organizatorilor și conducătorilor organizației criminale sau a membrilor ei"); ș.a.

Pe motivul atenuării pedepsei. învinuitul recunoaște comiterea unei infracțiuni ușoare, obținînd astfel o circumstanță atenuantă (a se vedea mai sus), o probă (alibi) pentru un alt caz unde i se poate incrimina săvîrșirea unei infracțiuni grave (persoana recunoaște comiterea unui furt într-o anumită localitate în o anumită oră, pentru a nega (combate) săvîrșirea omorului în altă localitate aproximativ la aceiași oră). O mentalitate asemănătoare apare, de regulă, în închisori, în urma convețuirii într-un anturaj criminal.

"tîrgul cu justiția"- Sînt cazuri cînd recunoașterea se impune învinuitului prin prezentarea probelor care-i adeveresc vinovăția. Dacă le consideră veridice și imposibil a fi combătute – negarea (nerecunoașterea) de mai departe, nu are sens, învinuitul declară că recunoaște, dar putînd să recunoască doar parțial – aceea ce nu poate fi combătut, și-n special ceia ce se referă la latura subiectivă. în așa caz, sîntem în prezența unei recunoașteri formale – caz analizat de profesorul A. F. Koni.

Recunoașterea poate avea loc sub acțiunea ilicită a anchetatorului sau a lucrătorilor operativi (colaboratorii organelor de cercetare penală) -exercitînd influiență psihică și/sau fizică.

Recunoașterea ca o tactică procesuală a învinuitului. În timpul urmăririi penale învinuitul recunoaște infracțiunea incriminată și procurorul, fiind liniștit cu recunoașterea, nu efectuiază actele necesare pentru verificarea și adeverirea ei cu alte probe; iar în judecată învinuitul refuză de declarațiile sale (găsind motiv) – ca urmare, de regulă, este achitat.

Nu pot să nu menționez așa exemple în care învinuitul dorește să i se aplice pedeapsă penală "nemeritată", socotind aceasta sie de folos: cazul șomerului înfometat care invidie situația condamnatului (care, de bine de rău, are acoperiș și mîncare), recunoașterea este pentru el o metodă de soluționare а problemei sale vitale (exemplu real ne poate servi perioada, cînd polonezii, din cauza vieții grele, soseau în Germania (de regulă legal), unde săvîrșeau o infracțiune nu pre gravă pentru cагe se pedepsea cu privațiunea de libertate; în închisori aveua și acoperiș, și hrană și mai primeau și o sumă bănească mai mаre ca salariul mediu a polonezilor; agravarea problemei date la nivel internațional, s-a soluționat prin extradarea infractorilor țării-mamă pentru ispășirea pedepsei.)- Alt exemplu: persoana К. а recunoscut comiterea unei infracțiuni. In lipsa cărorva alte probe, una din judecătile URSS totuși 1-a condamnat. Peste 1,5 ani de închisoare, persoana a depus o cerere în care declară că se numește nu K. dar N. și că n-a comis nici o nfracțiune, a recunoscut fals. Explicațiia acțiunilor sale era următoarea – dezbărarea de alcool, de care devinise dependent; și știind că condamnațiilor li se interzice să folosească băuturi spirtoase el și a declarat fals că a comis o infracțiune.

Deci, observăm că recunoașterea – căința ocupă un loc deosebit printre celelalte categorii de declarații a învinuitului.

Privind definirea recunoașterii, în literatura de specialitate întîlnim diferite păreri, una dintre care este următoarea: "Recunoașterea (căința) – este o astfel de declarație în cагe învinuitul recunoaște fapta ce i se incriminează, aduce la cunoștință toate circumstanțele săvîrșirii ei și descoperă latura subiectivă a acțiunilor sale".

Dicționarul explicativ indică că căința este o mustrare de cuget, pârere de rău, remușcare, regret.

Considerăm, totuși, că "căința" are un sens mult mai larg ca "recunoașterea" (cаre poate fi parțială, deplină, formală), înțelegîndu-se recunoașterea benevolă, deplină și sinceră a faptei incriminate, fapt foarte greu de dovedit.

"Recunoașterea învinuitului se deosebește de alte declarații ale lui, prin aceia că-n ea se conțin date privind actiunile proprii; lămurește din ce motiv și-n ce circumstanțe a comis infracțiunea".

Considerăm necesar a menționa că vinovăția (și nu "vina"- din limba rusă – " вина") este o categorie juridică ce ține de latura subiectivă a infracțiunii forma căreia depinde calificarea infracțiunii. De aceea nu trebuie să admitem folosirea astfel de expresii-termeni ca: "recunoașterea vinovăției", dar "recunoașterea comiterii faptei", "recunoașterea săvîrșirii unor acțiuni" etc.; deoarece persoana-învinuitul declarînd că recunoaște învinuirea acceptă și calificarea făcută de ofițerul de urmărire penală și/sau susținută de procuror; dar neavînd cunoștințe juridice el nu poate (de regulă) să verifice corect corespunderea formei vinovăției incriminate, ceia ce o poate face unjurist (apărătorul lui).

Recunoașterea facută de învinuit poate fi :

– completă (totală, deplină) – învinuitul recunoaște săvîrșirea acțiunilor ilicite pe toate epizoadele incriminate lui;

– recunoașterea parțială:

a) recunoaște anumite epizoade;

b) recunoaște învinuirea dar nu în rolul menționat în învinuire (se considera conducător a organizației criminale, dar recunoaște ca membru);

c) recunoaște comiterea faptelor arătate în învinuire, dar contrazice (neagă, combate) calificare – aliniatul articolului și/sau articolul Codului Penal.

"Totuși, nu putem considera declarațiile învinuitului ca declarații de recunoaștere (deplină sau parțială) chiar dacă ele adeveresc (corespund) unor momente și pot servi ca probe de învinuire, dar învinuitul neagă apartenența (atribuirea) sa la comiterea infracțiunii date."

R. D. Rahunov dă o următoare definiție recunoașterii învinuitului: "Recunoasterea învinuitului – reprezintă o astfel de declarație, facută personal (de învinuit), benevol în timpul anchetei preliminare sau în judecată, prin care persoana stiind în ce se învinuieste și înțelegînd carcterul juridic al faptei incriminate, recunoaște săvîrșirea infracțiunii și comunică împrejurările și motivele săvîrșirii ei. Deci recunoașterea are următoarele elemente:

a) declarația învinuitului facută benevol;

b) persoana – învinuitul. în același timp, știe în ce se învinuiește, inclusiv înțelege calificarea acțiunilor sale (lămurită de apârător, anchetator sau în baza cunoștințelor proprii);

c) în declarațiile sale comunică împrejurările comiterii faptei ilicite (incriminate)."

În literatura de specialitate întîlnim așa termeni, folosiți la caracterizarea declarației învinuitului de recunoaștere:

– recunoașterea făcută în faza urmăririi penale;

– recunoașterea făcută în judecată.

Susțin că de fapt nu importă cînd a avut loc recunoașterea (cînd învinuitul а declarat că recunoaște comiterea faptei incriminate), în ce fază a procesului penal. E important ca recunoașterea dată să fie sinceră și veridică (cele declarate necesită în orice caz verificate), să fie fixate conform cerințelor legii (indiferent de caracterul lor). Recunoașterea învinuitului poate fi facută doar la interogatoriu și confruntare.

Unii procesualiști, ca A.S. Coblicov consideră că însăși declarția de recunoaștere а învinuitului trebuie asigurată (probată) cu alte dovezi pentru ca învinuitul să nu poată refuza de ele mai tîrziu.

Nu pot fi de acord cu asemenea afirmare, deoarece probele sînt necesare pentru verificarea corectitudinii, veridicității celor declarate și nu pentru a «lega» învinuitul de recunoașterea sa. Doar însuși faptul recunoașterii învinuitului conform legislației R.Moldova, nu are careva efecte deosebite în raport cu alte probe la dosar așa cum este în sistemul de drept american. Mai mult ca atît, învinuitului este garantat dreptul să facă orice declaratii fiecare avînd aceași forță probantă, deci poate oricînd și să refuze de cele declarate indeferent de cumulul de probe existente la dosar ce adeveresc veridicitatea recunoașterii (adeveresc datele enunțate în recunoaștere).

Unii colaboratori a organelor de urmărire penală nu se străduie să adune probe de vinovăției a persoanei, dar să obțină prin orice mijloace (inclusiv și ilegale – folosirea cărora este greu a fi dovedită) recunoașterea învinuitului și să asigure probarea acesteia, de regulă, prin martori. Criticând o astfel de practică Strogovici M. menționează că astfel se încalcă prevederile legii ce stipulează obiectul declarațiilor martorilor – martorii trebuie să declare doar asupra faptului infracțiunii. De aceea, declarațiile martorilor în scopul probării căinței învinuitului nu vor avea valoare.

O altă problemă ridicată în teorie, în acest sens, este posibilitate verificării recunoașterii prin efectuarea "reconstituirii faptei", act procesual reglementat în legislația R.Moldova în articolul 122 al CPP, prin cагe persoana ce а recunoscut, reproduce acțiunile, sau alte împrejurări în cагe s-a petrecut fapta (fară a înjosi onoarea și demnitatea participanților la acest act procesual).

Caminskaia susține – "Dacă învinuitul are intenția de a recunoaște fals, el poate și pînă la declararea acesteia sau efectuarea reconstituirii fapte, să facă cunoștință cu locul comiterii infracțiunii, să obțină careva informații pentru probarea recunoașterii sale și realizarea intenției" și adaugă: "… metoda enunțată favorizează comiterea unor greșeli enorme, deoarece dovezile obținute prin "reconstituirea faptei" par a fi foarte convingătoare. Aceia că învinuitul a arătat corect locul comiterii infracțiunii și alte momente pasibile avute loc la comiterea acesteia, face o iluzie а vinovăției persoanei. în practică însă putem întîlni așa cazuri cînd persoana (învinuitul) ce a declarat recunoașterea unei crime nesăvîrșite, avînd un spirit bun de observație, și fiind adus la locul infracțiunii, fară mari greutăți va ghici unele împrejurări ale cauzei (arătînd unde a fost atăcată victima, unde a căzut, unde а aruncat arma etc.); organul de urmărire penală cît și procurorul, în goană după probe, chiar pot "să-i ajute" în acest sens. Cu toate acestea, totuși, reconstituirea faptei poate avea o importanță mагe dacă se vor stabili careva noi împrejurări, necunoscute ".

Strogovici consideră: "… Dacă învinuitul într-adevăr a săvîrșit o infracțiune în cагe а recunoscut, atunci, desigur, cunoaște mai mult decît ceia ce anchetatorul а stabilit în urma cercetării la fața locului".

Consider toate aceste păreri argumentate, de aceia pentru prevenirea oricăror greșeli, e necesar a examina sub toate aspectele, complet și obiactiv circumstanțele comietrii infracțiunii. Anume aceasta ne va ajuta să determinăm veridicitatea recunoașterii vinovăției învinuitului.

Declarația de recunoaștere a învinuitului nu poate fi obținută în rezultatul influienței psihice: presarea (declararea că soarta lui este hotărîtă și în orice caz îl așteaptă închisoarea – singura posibilă soluție este recunoașterea, ș.a.m.d.), promiterea atenuaării răspunderii; sau chiar aplicare forței. Recunoașterea facută prin astfel de metode este interzisă și nu are (nici nu poate avea) vreo valoare — în asfel de cazuri inculpatul, de regulă, refuză de declarația sa în judecată. Recunoașterea are valoare atunci cînd este facută benevol (persoana se căiește; consideră că negarea (nerecunoașterea) de mai departe nu are sens). "Prevederile umane a dreptului penal material nici într-un caz nu pot servi mijloc procesual de impunere a învinuitului să recunoască comiterea faptei în care se învinuieste. Desigur, anchetatorul poate să-i lămurească continutul legislatiai penale. ca si oricărui alt act normativ pertenent cauzei. dar nu-i în drept să-1 influienteze, promitîndu-i etenuarea pedepsei în caz de recunoaștere; – asfel învinuitul este dus în eroare, fiindcă pînă la examinarea și luarea unei hotărîri asupra cauzei de instanța de judecată, nimeni nu poate ști ce circumstanțe și ce concluzii va face judecata (reieșind din probele existente la dosar) la stabilirea pedepsei."

O altă problemă dezbătută în literatura de specialitate este refuzul învinuitului de declarațiile de recunoaștere făcute anterior.

De regulă acest refuz se face în instanță de judecată (la efectuarea urmăririi penale recunoaste, iar în judecată neagă, refuzînd de declarațiile sale). Deoarece toate datele declairațiilor învinuitului au forță probatorie identică indiferent de caracterul lor, avem la dispoziție două probe absolut contradictorii:

declarația recunoașterii în săvîrșirea faptei incriminate – facută la urmărirea penală;

b) declarația inculpatului de negare a învinuirii și de refuz de declarațiile sale anterioare – facută în judecată.

Deci, considerarea veridicității unei din probe duce la nulitatea probatorie а celeilalte ceia ce hotărăște judecata, în baza intimei sale convingeri formate prin studierea tuturor probelor existente la dosar.

Este incorectă părerea, că soluția problemei date depinde de faptul dacă va putea sau nu învinuitul să probeze motivele refuzului de la declarația de recunoaștere dată pe parcursul urmăririi penale, deoarece aceasta contravine prezumției nevinovăției (articolul 8 al CPP al R.Moldova). Dacă totuși învinuitul enunță un careva motiv acesta trebuie verificat (au fost sau nu încălcate garanțiile învinuitului, etc).

"Doar respectînd condițiile procesuale de fixare a declarațiilor învinuitului acestea devin probe. Recunoașterea învinuitului fixată în procese verbale, se deosebește de alte feluri declarații de recunoaștere (deplină sau parțială) а învinuitului: recunoașterea învinuitului facută în discuție cu apărătorul ales sau desemnat, cu procurorul, organul de urmărire penală. Așa fapte au loc în practică, dar nu-și găsesc reflectare oficială în procese verbale cu semnăturile celui ce audiază și a persoanei audiate. Despre astfel de momente aflăm în mod indirect din spusele celor cărora s-a declarat sau din procese verbale în care se întîlnesc așa mențiuni:" doar numai ce, în discuție cu mine, a-ți recunoscut comiterea infracțiunii" ș.a.; uneori în dosar se întîlnesc declarații de recunoaștere benevolă а învinuitului nesemnate. Toate acestea însă nu au nici o forță probatorie, nefiind recunoscute ca probe. Nu pot avea valoare probantă declarațiile martorului care expune că în discuțiile sale cu învinuitul, acesta a recunoscut comiterea infracțiunii date – deoarece arătarea învinuitului ca sursă a informațiilor sale nu-i prevăzută de lege."

Privind importanța si forța probatorie a declarației de recunoaștere а învinuitului sînt expuse diferite păreri, de exemplu:

• M. P. Șalamov: "Dacă declarațiile învinuitului nu conțin date concrete cu privire la circumstanțele faptei, atunci această recunoaștere, după natura sa, nu poate fi altceva decît o atîrnare, o privire subiectivă a învinuitului asupra învinuirii înaintate de aceea recunoașterea formală a învinuitului nu este o probă."

• M.P. Șalamov: "… ancheta poate chiar să cîștige dacă declarațiile învinuitului vor avea o forță probatorie identică cu orice alta … dar la cercetarea infracțiunilor contra societății, organizațiilor sovetice, cele comise de organizații criminale declarațiile învinuitului obțin, neîndoielnic o importanță deosebită devenind o probă de bază – " probelor"."

• M. C. Cтpoгoвич: "Urmărirea penală și judecata trebuie să tindă să obțină ' nu recunoașterea formală a învinuitului dar obținerea unor date obiective, veridice și pertenente cauzei, necesare pentru stabilirea adevărului real indiferent de poziția (de apărare) de mai departe a învinuitului. Desigur, declarațiile învinuitului pot avea o importanță deosebită la cercetarea cauzei, pentru identificarea tuturor circumstanțelor comiterii infracțiunii, atît în acel caz cînd învinuitul recunoaște învinuirea, cît și atunci cînd o neagă (nu recunoaște). De aceea se susține nu ignorarea recunoașterii învinuitului. dar faptul că învinuirea nu se poate baza doar pe recunoașterea nejustificată de alte probe."

Cu toate acestea considerăm necesar să menționăm că uneori însuși faptul recunoașterii învinuirii de învinuit are o anumită valoare juridică dar nu probatorie. Astfel procesul penal nu poate fi pornit, iar cel pornit trebuie să înceteze dacă asupra persoanei suspectate în comiterea infracțiunii se răsfrînge actul de amnistie sau grațiere, pe cагe persoana trebuie să o accepte, ce predetermină recunoașterea în comiterea faptei ilicite de ea (persoana cade de acord cu așa modalitate de încetare a procesului penal). Uneori direct în lege se prevede valoarea pe cагe o poate avea recunoașterea persoanei.

Articolul 101 al CPP a R.Moldova – "Aprecierea probelor" stabilește:

"Fiecare probă urmează să fie apreciată din punct de vedere al pertinenței, concludenței, utilității și veridicității ei, iar toate probele în ansamblu – din punct de vedere al coroborării lor.

Instanța de judecată, organul de urmărire penală și persoana care efectuiază urmărirea penală penală apreciază probele după propria lor convingere, bazată pe examinarea, sub toate aspectele, completă și obiectivă a tuturor împrejurărilor cauzei în ansamblul lor, călăuzindu-se de prevederile legii.

Pentru instanța de judecată, și persoana care efectuiază urmărirea penală nici o dovadă nu are o forță probantă dinainte stabilită."

Încercarea de a stabili o forță probatorie predeterminată declarației de recunoaștere a învinuitului, ne examinată de raport cu cumulul de probe, poate duce atit la subapricierea cît și supra aprecierea importanței ei

Declarațiile învinuitului de nerecunoaștere (negare) a învinuirii înaintate pot fi determinate de diferite pricini și au variate forme:

1) Negarea sau ne recunoașterea săvârșirii faptei incriminate poate fi determinată de faptul că învinuitul pune la îndoială baza juridică a atragerii sale la răspundere penală, socotind că acțiunile sale nu sunt ilicite (nu conțin elementele constituitive ale infracțiunii). în așa caz, învinuitul poate prezenta argumente elucidînd faptele ca fîind neinfractorice (de exemplu а fost comis un omor iar învinuitul declară că nu a comis nici-o o infracțiune ci doar s-a apărat și n-a depășit limitele legitimii apărări);

2) Negînd învinuirea nu aduce careva argumente în favoarea sa (doar neagă cele incriminate). Aici învinuitul poate nega învinuirea nerecunoscînd însăși existența unei fapte ilicite – infracțiunii; sau recunoscînd săvîrșirea unor acțiuni ilegale, neagă un careva fapt în lipsa căruia nu există infracțiunea (lipsește unul din elementele constituitive ale crimei: de exemplu pentru ca acțiunile persoanei să fie calificate ca infracțiune e necesară prezența intenției la comiterea lor, dar învinuitul susține că а acționat din imprudență etc.);

3) Declarațiile învinuitului de negare a săvîrșirii celor incriminate, fară careva argumente în favoarea sa, pot conține cocluzii care pun la îndoială vinovăția șa.

Datele conținute în declarațiile învinuitului de negare se pot referi la:

a) existența faptului infracțiunii (susține că partea vătămată singură și-a comis leziunile corpoгаle etc.);

b) participarea sa la comiterea infracțiunii incriminate (susține că are alibi etc.);

c) la latura subiectivă a infracțiunii;

d) nu neagă săvârșirea unor acțiuni, dar pune la îndoială legătura cauzală dintre faptele sale și consecințele incriminate;

e) recunoaște săvârșirea unor acțiuni, dar elucidează circumstanțe ce înlătură caracterul ilicit al lor (legitima apărare, extrema necesitate);

f) recunoaște comiterea faptei incriminate dar neagă posibilitatea atragerii lui la răspundere penală: n-a atins vârsta necesară, se declară iresponsabil.

Deci datele cuprinse în declarațiile învinuitului de negare a celor incriminate sînt variate și, la fel, ca și orice probă necesită a fi verificate pentru stabilirea veridicității lor sau falsului, deoarece, în orice caz orice dubiu este interpretat în favoare învinuitului. Existența regulIi de atribuire a oricărei îndoieli în favoarea învinuitului (in dubio pro reo) – dacă proba de învinuire este îndoielnică, dacă unul sau alt fapt poate fi interpretat atât pro cît și contra învinuitului. atunci se interpretează în favoare lui – are importanță majoră în procesul penal. "Regula dată ajută la stabilirea adevărului și garantează, aplicând principiul prezumției nevinovăției, nesupunerea răspunderii penală a persoanei nevinovate .

Din cele enunțate mai sus, observăm că declarațiile de negare a celor incriminate, de regulă, conțin date în favoare învinuitului. "uneori, însă, astfel de declarații pot să nu difere după sens de declarații de recunoaștere făcute de învinuit." Declarațiile de negare pot conține date indirecte de vinovăție а învinuitului făcute fără a-și da seama(de exemplu învinuitul nu recunoaște comiterea furtului dar nu neagă (recunoaște) existența la el a obiectelor furate).

Învinuitul în declarațiile sale de negare (ca și la cele de recunoaștere) poate să nu le argumenteze; dar deoarece datele din declarații reprezintă o probă ordinară și fiind verificate – ne adeverite, pot fi ușor combătute de dovezile învinuirii.

În literatura de specialitate se expune părerea că ne recunoașterea învinuirii ori în genere nu are forță probatorie, sau este foarte minoră.

Generalizând practica judiciară, încă Plenul Judecătoriei URSS a stabilit, că "învinuirea inculpatului nu poate fi considerată dovedită și judecata nu poate lua o hotărâre de condamnare, până când declarațiile învinuitului ce contestă învinuirea nu vor fi categoric combătute". "în hotărârea de condamnare judecătorul trebuie numaidecât să motiveze refuzarea (respingerea) datelor conținute în declarațiile inculpatului, la fel și alte probe de apărare."

"Negarea (ne recunoașterea de învinuit a faptei incriminate nu poate fi luată în seamă la adoptarea hotărârii de achitare, dacă această declarație contrazice altor probe obiective ce-i adeveresc vinovăția.". Această prevedere а fost criticată de M. C. Strogovici : "Prevederea nu o putem considera satisfăcătoare, deoarece, după cum știm, pentru ca persoana să fie achitată printr-o hotărâre respectivă a judecății nu-i necesar să fie dovedită pozitiv nevinovăția persoanei, este destul să nu i se dovedească categoric vinovăția. De aceea, dacă persistă dovezi de învinuire iar declarațiile de negare (ne recunoaștere) а învinuirii nu sînt combătute complet și judecătorul are dubii privind vinovăția persoanei, nu poate fi luată o hotărârea de condamnare și persoana trebuie achitată."

Mai mult ca atât, faptul că persoana, negând vinovăția, nu aduce probe, nu poate fi ca motiv pentru a considera că învinuitul recunoaște fapta incriminată și respectiv faptul dat nu poate fi socotită o probă de acuzare.

§.4 Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului și inculpatului

"Orice infracțiune este o încălcare а legalității, mai mult ca atât, este cea mai gravă încălcare. Lupta cu astfel de fapte ilicite trebuie și poate fi dusă doar prin mijloace legale. Fiecare infracțiune trebuie descoperită și fiecare infractor trebuie demascat; dar până la recunoașterea persoanei ca infractor și aplicarea măsurilor respective (stabilite de legislația în vigoare) e necesar să ne convingem că anume această persoană a săvârșit infracțiunea cercetată că să evităm orice pasibilă greșeală. "

Anume această necesitate de evitare a oricărei greșeli ce ține de condamnarea persoanei nevinovate, a determinat codificarea garanțiilor ei nu doar în actele interne dar și-n cele internaționale:

• Declarația Universală a drepturilor omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948:

Art. 3 Orice ființă umană are dreptul la viață, libertate și la securitatea sa.

Art. 5 Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane, sau degradante.

Art. 10 Orice persoană are dreptul în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil și public de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.

Art. 11(1) Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când nevinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.

Art. 4(1) a Constituției R.Moldova "Drepturile și libertățile omului" prevede:

"Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care Republica Moldova este parte."

• Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din 10 decembrie 1984 Art. 1(1):

" … termenul "tortură" înseamnă orice act prin cагe se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de а o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de intimidare sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele. "

• Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (International covenant on civil and political rights, adopted in New-York on 16 december 1966) – adoptat și deschis spre semnare de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966, întrat în vigoare la 23 martie și la 28 martie 1976; în vigoare pentru R.Moldova din 26 aprilie 1993. Punctul 3 al articolului 14 al acestui pact prevede:

Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții:

să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă înțeleasă și-n mod detaliat, despre natura și motivele acuzației ce i se aduce;

să dispună de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul ales;

să fie judecată fără o întârziere excesivă;

să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși, sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător să fie informată despre dreptul de a-1 avea și, ori de câte ori, interesul justiției o cere, au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat.

Să beneficieze de asistența gratuită a unui interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită în ședința de judecată

f) Să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se recunoască vinovată.

• Convenția internațională cu privire la drepturile copilului (Convention on the rights of the chiald adopted in New – York on 20 november 1989),- adoptată la 20 noiembrie 1989, întrată în vigoare la 20 septembrie 1990; în vigoare pentru R.Moldova din 25 februarie 1993. Litera "b" al punctului "2" al articolului 40 prevede:

"Orice copil suspectat sau acuzat de o încălcare a legii penale are cel puțin dreptul la următoarele garanții: să nu fie constrâns să depună mărturii sau să mărturisească că este vinovat; să interogheze sau să facă să fie interogați martori ai acuzării și să obțină aducerea și interogarea de martori ai apărării în condiții de egalitate."

• Prevederi similare întâlnim și-n Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (amendatată prin protocoalele Nr. 3, 5, 8 și 11) – adoptată la 4 noiembrie 1950; a întrat în vigoare la la 3 septembrie 1953. în vigoare pentru R.Moldova de la 1 februarie 1998: în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 6 (3. (a, b, c, d, e))), adoptată la 4 noiembrie 1950 , amendatată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2 ș.a.

Astfel, atenția majoră acordată persoanei – învinuitului prin stabilirea diferitor garanții. abordate pe larg în literatura de specialitate. este determinată de specificul poziției sale în procesul penal și de valoarea declarațiilor lui. Legea nu prevede pentru învinuit obligația de a face declarații, de a aduce dovezi pentru a-și adeveri nevinovăția. Darea declarațiilor reprezintă o metodă de apărare a învinuitului contra învinuirii aduse și doar de el depinde realizarea sau ne realizarea dreptului său. Nici un fel de consecințe (sancțiuni) pentru refuz de а face declarații nu pot fi.

"Astfel, fiind un drept și nu o obligație, învinuitul poate refuza să facă declarații. Refuzând și la dreptul său de apărare activă, cît și poate nega complet sau parțial învinuirea incriminată pentru adeverirea nevinovăției sale sau atenuarea pedepsei – realizându-și dreptul." – susține V. D. Arseniev.

La fel menționează și M.S. Strogovici :"Concluziile completului de judecată nu pot fi determinate de condiția realizării sau ne realizării de învinuit a dreptului său la apărare: dreptul de a administra probe, de a face declarații – de aceea învinuitul nu are nici o obligație de drept sau de fapt de a face declarații sau de a prezenta probe pentru întemeierea lor."

Sau: "În timp ce organele judiciare au sarcina de a-1 asculta pe învinuit sau inculpat acesta nu poate fi obligat să dea declarații. Darea declarațiilor reprezentând un drept al său și nu obligație ("nemo tenetur edere contra se")"- scrie Gh. Nistoreanu.

Motivele refuzului învinuitului de a face declarații pot fi diverse. Putem admite și așa exemplu: persoana – învinuitul a fost "prinsă" în situația ce nu punea la îndoială relațiile sale intime cu "partea vătămată"; pentru a nu-și defăima partenera – "partea vătămată", a declarat că a pătruns forțat în casă și a violat-o; în judecată însă și-a schimbat declarațiile refuzând de recunoașterea făcută.

Organele judiciare audiind învinuitul, sînt cointeresate să obțină probe veridice pentru stabilirea adevărului. Și, deoarece învinuitul este persoana cea mai interesată în modul de soluționare a cauzei, doar declarațiile benevole trebuiesc considerate ca pasibile a fi veridice. Declarațiile care, chiar adeverite a fi veridice, sunt obținute contrar voinței învinuitului (prin metode ilegale) nu au și nici nu pot avea vreo forță probantă.

"În practică, refuzul complet al învinuitului de a face declarații e foarte rar, deoarece această metodă pasivă de apărare este inconvenabilă lui, indiferent de faptul a comis sau nu infracțiunea incriminată. Aceasta are loc doar în cazul unei tactice incorecte folosite la interogatoriu." – consideră M. A. Чeльцoв – Бeбyтoв

Deci, refuzul învinuitului de a da declarații nu poate fi considerat un argument, o probă împotriva lui. Refuzul învinuitului nu vorbește despre vinovăția lui, dar înseamnă că din careva motive nu dorește să-și realizeze dreptul la apărare făcând declarații la urmărirea penală, judecată, alegând un mod pasiv de apărare. Acesta-i dreptul lui garantat de lege.

Analogic soluționează problema dării declarațiilor false, V. M. Petrenco: "Una din garanțiile drepturilor învinuitului (în special dreptul la apărare) este și interzicerea obținerii de la el a declarațiilor sub amenințarea atragerii la răspundere." Aceiași părere o expune și Poleanschii N. N.

Totuși în literatura juridică se expun păreri privind recunoașterea faptului declarării false ca probă a vinovăției persoanei: T. N. Dobrovoliscaia susține: "în acele cazuri când învinuitul face declarații vădit false, se poate spune că el falsifică probele cauzei. Una din cauzele acesteia poate fi și însăși infracțiunea comisă de el. Așa deci, existența declaraților vădit false a învinuitului și faptele de falsificare de el a probelor cauzei pot, în unele cazuri, avea rol de dovezi indirecte a vinovăției lui."Unii anchetatori și judecători apreciază refuzul învinuitului de a face declarații sau darea declarațiilor false ca probă indirectă a vinovăției lui. O astfel de părere mi se pare corectă, cu toate că însuși acest fapt nu este o probă destulă pentru argumentarea vinovăției lui."

Nu putem considera justă nici părerea T. N. Dobrovoliscaia că darea declarațiilor false este o falsificare a probelor. "Prin "falsificarea probelor" trebuie să înțelegem acțiunile ilegale a persoanei: de exemplu: mituirea martorilor, experților etc. Deci "falsificarea probelor" reprezintă formarea artificială a probelor de învinuit falsificarea izvoarelor, mijloacelor de probațiune pentru obținerea unor date (false) ne corespunzătoare realității.

Astfel, abordarea problemei valorii juridice a refuzului învinuitului de a face declarații precum și a dării declarațiilor false determină concluzia că acestea nu reprezintă un fapt juridic și respectiv nu are nici efecte juridice -nu se răsfrânge negativ asupra învinuitului. Concluzia dată corespunde prevederilor legale.

"Legea eliberează învinuitul de răspundere pentru refuz de a face declarații și pentru darea intenționată a declarațiilor false, de aceea aceste fapte nu pot fi considerate dovezi a vinovăției învinuitului.

Darea intenționată de învinuit a declarațiilor false asupra unor sau altor circumstanțe ale cauzei deloc nu demonstrează vinovăția lui. El putea să facă declarații ne veridice fiind absolut nevinovat, dar crezând că astfel îi va fi mai ușor să combată învinuirea adusă; sau persoana fiind nevinovată refuză să recunoască careva fapt și să comunice careva informație la audiere crezând că aceasta ar putea fi folosită împotriva sa (în susținerea învinuirii). Învinuitul poate declara fals asupra unui sau altui moment din frică ca prin declarațiile sale să nu atragă suspiciuni asupra persoanei la care ține, sau din alte motive.

"Uneori, însă, învinuitul face declarații ne veridice fără intenție, fiind sub acțiunea fricii, stării sufletești dezastruoase apărute în legătură cu punerea sub învinuire, posibila atragere la răspundere penală pentru fapta ne săvârșită. Aceasta se referă și la refuzul învinuitului de a face declarații. care poate fi rezultatul reacționării incorecte la învinuirea neîntemeiată, jignirii, stării de neputință ș.a."

O altă întrebare ce necesită a fi examinată este posibilitatea sau imposibilitatea considerării recunoașterii învinuitului – fapt juridic (cu efecte juridice).

"In primul rând, importanță probatori are nu însăși declarația de recunoaștere а faptei incriminate, dar informația concretă despre împrejurările comiterii infracțiunii, de care poate dispune (detaliat) practic numai persoana ce а comis-o (așa numită "informarea criminală" – "пpecтyпная ocвeдoмлeннocть"). Declarația orală în care învinuitul recunoaște comiterea infracțiunii, de care poate oricând să refuze, fără expunerea unor date concrete, nu poate fi considerată probă. în al doilea rând, datele enunțate de învinuit în recunoașterea sa trebuie să se adeverească prin cumulul de probe adunate la dosar. Doar în așa caz datele conținute în declarațiile învinuitului pot fi recunoscute ca probă.

Astfel, dacă în locul indicat de învinuit este depistat cadavrul, obiectele furate etc., dacă modul de comitere a infracțiunii descris de învinuit (modul de pătrundere în încăpere, de cauzare a leziunilor etc.) coincide concluziilor expertului ș.a.m.d., – așa declarații a învinuitului obțin o valoare probatorie, practic, incontestabilă și nu-și pierd valoarea nici în caz de refuz a învinuitului de aceste declarații."

Recunoașterea învinuitului, la fel ca și declarațiile de negare sau declarațiile asupra altor persoane reprezintă un mijloc de probă ordinară, fară a se deosebi după valoare probatorie de declarațiile martorilor, concluziile expertului etc. Stabilirea recunoașterii învinuitului unei importanțe deosebite (majore sau minore) ar însemna încălcarea principiilor fundamentale a procesului penal (dreptului probant) stabilite de legislația în vigoare.

Nu putem fi de acord cu susținerile M.A. Celițov-Bebutov care menționează că recunoașterea inculpatului făcută în instanța de judecată rezolvă problema vinovăției lui și că "…în majoritatea cazurilor învinuitul nu neagă învinuirea înaintată"

Chiar dacă și-i așa, conform legislației în vigoare recunoașterea învinuitului în comiterea infracțiunii incriminate nu afectează examinarea cauzei. Organele judiciare trebuie să fie prudenți conștiinței învinuitului (declarațiilor lui), vinovăția persoanei fiind necesară a fi stabilită doar apreciindu-le în cumul cu probele existente.

Analizând declarațiile învinuitului obținute la audiere trebuie să luăm în vedere că persoana ce а comis o infracțiune, chiar și atunci când face declarații veridice, deseori se străduie să implice elemente false, inventate. De cele mai dese ori, aceasta se face pentru a-și asigura posibilitatea de a refuza de cele declarate anterior (de declarațiile veridice), la momentul potrivit, argumentând prin aceste detalii îndoielnice sau false. De exemplu: se declară fals asupra circumstanțelor cauzării leziunilor victimei, privind mijloacele (instrumentele) comiterii infracțiunii, sumei și bancnotelor date ca mită, locului ascunderii cadavrului, locul păstrării obiectelor (valorilor materiale) sustrase ș.a.m.d., de aceea e necesar chiar de la începutul urmăririi penale să fie depistate pasibilele contradicții în declarațiile învinuitului și respectiv înlăturarea lor.

Elementele false, detaliile, argumentele inventate conținute în declarațiile învinuitului pot fi și o urmare a autoincriminării, adică a recunoașterii false în comiterea infracțiunii. E cunoscut faptul, că autoincriminarea are loc nu numai în rezultatul tacticii inconvenabile, a careva încălcări procesuale și greșeli tactice făcute pe parcursul urmăririi penale. Deseori la baza autoincriminării se găsesc particularitățile personale precum și acele schimbări negative ce apar în psihica omului în urma învinuirii greșite în comiterea infracțiuni.

Apreciind declarațiile învinuitului e necesar numaidecât să luăm în seamă condițiile în care ele au fost obținute. E cunoscut faptul că interogarea abuzivă, sistematică, prelungită și repetată, având ca efect supraîncordarea psihicii persoanei audiate, poate genera declarații false de recunoaștere a celor incriminate. "Trebuie să se ia în considerație că interogarea în timpul nopții la fel poate favoriza autoincriminarea". Pentru a preveni, asemenea cazuri, aliniatul 1 al articolului 66 al CPP al R.Moldova stabilește: "… Nu se permite audierea învinuitului în timpul nopții, decât în cazurile ce nu suferă amânare".

Pentru a exclude posibilitatea autoincriminăriii false e necesar să analizăm chibzuit și complet, după caz, datele din declarațiile învinuitului și să le coraportăm probelor acumulate.

"Studiul minuțios a autoincriminării, a arătat că-n declarațiile false, de regulă, informația veridică nu trece limitele celor cunoscute (aflate) deja de organul de urmărire penală. În restul părții declarațiilor sale, persoana audiată e nevoită în dependență de capacitățile sale, să adere la date false, inventate. Unde, de obicei, cea mai mаre parte a recunoașterii false reprezintă încredințări în caracterul sincer a declarațiilor sale.

S-a observat că declarațiile false înglobează mai puțină informație cedând sigur în plenitudinea descrierii circumstanțelor comiterii infracțiunii declarațiilor juste. Astfel, verificând declarațiile obținute la audiere e necesar să atragem atenție:

– Cît de minuțios și detaliat s-a declarat date cu privire la obiectul de probațiune la dosar.

– Va comunica învinuitul careva detalii, circumstanțe necunoscute anterior organului de urmărire penală.

– Sau adeverit sau nu cele declarate de învinuit.

Cumulul acestor momente favorizează verificarea, stabilirea veridicității recunoașterii obținute. Dar și aici, în principiu, nu putem exclude posibilitatea declarării false, deoarece persoana, învinuindu-se fals, poate cunoaște circumstanțele comiterii infracțiunii date de la adevăratul infractor. De exemplu o anumită greutate în depistarea declarațiilor false întâlnim atunci când învinuitul are ca scop protejarea apropiaților săi de răspunderea penală. în așa cazuri e nevoie de un studiu succint а particularităților persoanei interogate, legăturilor ei (rude, apropiații ei) și nu se recomandă graba la excluderea versiunii comiterii infracțiunii de altcineva.

"La studierea declarațiilor învinuitului e necesar să atragem atenție asupra folosirii unor expresii, formulări (limbajul) ne caracteristice lui, susceptibile а demonstra, uneori, despre influența persoanelor cointeresate. Stabilirea falsului recunoașterii se poate face prin audierea repetată. Uneori însăși repetarea cuvânt în cuvânt a celor declarate anterior de învinuit poate pune la îndoială veridicitatea. Precum și efectul invers, când învinuitul uitând unele momente — cauză naturală — la audierea repetată include în declarațiile sale noi amănunte, deseori contradictorii declarațiilor anterioare. De aceea e binevenită aplicarea înregistrării audio (video) în cazurile autoincriminării false, declarării false asupra altor persoane, învinuirii false privind ne obiectivitatea și ilegalitatea efectuării urmăririi penale, fixarea (înregistrarea) incorectă a declarațiilor în procesul verbal."

Declarațiile învinuitului obținute în timpul urmăririi penale, în care acesta recunoaște comiterea infracțiunii în care se învinuia -reprezintă un mijloc de probă necesară a fi verificată și apreciată. Declarațiile noi ale învinuitului date mai târziu sau în judecată, prin care refuză de cele declarate anterior și susține că n-a săvârșit fapta în care se învinuiește – de asemenea este o probă, contrară celei anterioare și punând la îndoială valoarea probatorie. Având două probe contradictorii, urmărirea penală si judecata trebuie să verifice ambele: să stabilească cauza schimbării declarațiilor și cercetând sub toate aspectele complet și obiectiv circumstanțele cauzei, stabilind adevărul, să scoată la iveală falsul. în dependență de rezultatele acestor cercetări se poate adeveri că veridice sunt declarațiile făcute mai târziu în care învinuitul neagă comiterea infracțiunii și se dezice de declarațiile sale anterioare de recunoaștere; și invers, că veridice sunt declarațiile anterioare prin cаre а recunoscut comiterea infracțiunii incriminate.

Deci, totul va depinde de aceea care declarații a învinuitului se vor adeveri juste în urma aprecierii lor în raport cu cumulul de probe adunate la dosar.

"Este categoric ne acceptabilâ o asa poziție a judecății sau a organelor de urmărire penală unde declarațiile învinuitului făcute mai târziu, în care învinuitul neagă învinuirea, sînt combătute de declarațiile anterioare, în care recunoaște fapta. Este incorect, deoarece, prima declarație a învinuitului nu are nici o prioritate fată de cea de-a doua (si invers). Problema ridicată constă nu în combaterea unei declarații cu alta, dar în aceea ca cu ajutorul altor probe veridice si obiective să se facă o concluzie justă – e vinovată sau nu persoana – învinuită în comiterea infracțiunii."

Astfel orice date conținute în mijloacele de probă stabilite de lege au aceeași valoare, indiferent de momentul apariției lor (anexării la dosar). La fel e și-n privința declarațiilor învinuitului: nu putem aprecia mai mult unele sau altele categorii de declarații în dependență de conținutul lor sau а momentului (consecutivității) dării lor de învinuit; toate au aceeași valoare până ce nu se va determină în raport cu alte probe veridicitatea unora și falsul altora, pentru a dovedi vinovăția persoanei doar în baza probelor considerate veridice, obiective.

Comportarea învinuitului și declarațiile învinuitului în procesul penal

Legislația procesuală nu reglementează direct această problemă. Dar doctrina și practica judiciară arată că valoare probatorie o are conținutul declarațiile învinuitului și nu comportarea lui, ceea ce reiese indirect și din principiile procesual penale. "Practica judiciară ne demonstrează că astfel de circumstanțe ca, de exemplu, starea calmă sau comportarea suspectă a persoanei în timpul interogatoriilor poate fi o urmare atât a nevinovăției persoanei cît și a vinovăției ei, precum și consecință а altor cauze. Comportarea suspectă a persoanei la audiere, în timpul căreia învinuitul manifestă o zăpăceală completă și pare neputincios, și comportarea sigură а ei – nu vorbește încă despre vinovăția acestea." Diferite condiții de viață, caracterul, calitățile morale, intelectuale deseori determină o reacție diferită а învinuitului în timpul dării declarațiilor. indiferent de vinovăția sau nevinovăția lui, veridicitatea sau falsul, sinceritatea sau ne sinceritatea declarațiilor enunțate. A. la. Vîșinschii criticând un avocat francez care determina veridicitatea și sinceritatea declarațiilor învinuitului analizându-i impulsurile picioarelor la interogatoriu, a expus: "Dacă vom soluționa cauza nu în baza declarațiilor și altor probe, dar ținând seama cum "vorbesc picioarele", atunci vom obține o confuzie totală a procesului."

Considerăm, că judecata examinând cauza și stabilind vinovăția persoanei – inculpatului îl condamnă pentru fapta ilegală săvârșită și nu pentru comportarea lui până sau după pornirea procesului penal. De asemenea nu putem lua în seamă această comportare la aprecierea declarațiilor învinuitului. La fel se soluționează și problema coraportului declarațiilor învinuitului și existența (sau neexistența) antecedentelor penale.

Astfel, cum nu s-ar comporta învinuitul, ce declarații n-ar da juste sau false; cît nu i s-ar părea de suspect instanței tot ce spune sau ce face învinuitul, în caz de ne dovedire sigură a vinovăției ei, persoana învinuitul/inculpatul) trebuie achitată.

Astfel declarațiile învinuitului au un dublu aspect: pe de o parte sunt un mod de realizare a dreptului la apărare (în legătură cu ce darea declarațiilor este în drept și nu o obligație, ), iar pe de alta – un mijloc de probă. Având în vedere faptul că învinuitul este persoana care poate cunoaște cel mai bine împrejurările comiterii infracțiunii, declarațiile lui prezintă o importanță majoră la stabilirea adevărului. Deși declarațiile învinuitului nu întotdeauna sunt sincere, veridice, chiar, și-n aceasta situație importanța lor nu este diminuată. Conținutul declarațiilor învinuitului la etapa urmăririi penale sau în judecată sunt obiectul de studiu și apreciere, verificare a urmăririi penale și judecății; conținut caracterizat de poziția pe cаre o alege învinuitul pentru a-și apăra interesele, a se apăra de învinuire. Învinuitul este o personalitate, deci, cu particularitățile sale specifice, care individualizează și fiecare cauză penală. De aceea, declarațiile învinuitului nu sînt niște șabloane. Cu toate acestea, orice declarații a învinuitului, de regulă, sînt pătrunse de năzuința autoapărării și protejării sale de învinuirea înaintată.

Declarațiile învinuitului date la diferite etape (faze) a procesului penal pot fi succesive, logice sau contradictorii, juste sau false etc. Ele depind nu doar de particularitățile învinuitului dar și de situații concrete apărute (existente) în timpul desfășurării procesului penal.

Capitolul III Audierea-modalitate de obținere a declarațiilor învinuitului și inculpatului în procesul penal

§ 1 Noțiunea, esența și importanța audieriii, învinuitului, inculpatului.

Audierea este activitatea procesuală de obținere și verificare a probelor.

După caracterul său, audierea este o acțiune complexă, ce este foarte complicată. Ea are aspect procesual, criminalistic, organizatoric, psihologic și etic.

Efectuarea ei la un înalt nivel cere nu numai cunoașterea la nivel a legii și modul de folosire a ei, dar și experiență profesională, interpretarea și alte moduri de a influența legal asupra audierii.

Audierea este o artă care cere un înalt nivel de cunoaștere și un mare profesionalism. Ea nu este o simplă convorbire între procuror și cel audiat, presupunînd o multitudine de aspecte interesante, fără cunoașterea cărora eficacitatea procurorului i-ar fi mult mai greu și mult mai mult timp va trebui ca să-și obțină țelul, obținerea mărturiilor juste și combaterea celor false. Aceste aspecte sunt: planificarea audierii, alegerea tacticii, timpul și locul audierii.

În urmărirea penală se utilizează aceleași legi și metode, de a cunoaște adevărul ca și în alte cazuri. Însă procurorul și judecătorii au metodele sale ce s-au format pe parcursul a multor ani de practică. Specificul procesului de a cunoaște adevărul în perioada urmăririi penale, constă din aceea, ca să-i demonstreze cu ajutorul mărturiilor toate argumentele, situațiile ce au însemnătate pentru descoperirea infracțiunii.

Mărturiile, reprezintă una din metodele de a demonstra în judecată vinovăția inculpatului. Ele reprezintă întîmplări reale, obținute prin metode legale. Datele concrete ce le conțin mărturiile, folosesc la demonstrarea vinei. Și nicidecum nu poate servi ca probă infracțiunea propriu-zisă fiindcă și ea a fost săvîrșită anterior și nu mai există.

Obținerea, controlarea, înregistrarea și studierea mărturiilor în timpul urmăririi penale se efectuează prin pregătirea organizată și acțiunile procesuale, expertiză judiciară, acțiunile operative. Însă cel mai mare volum de informație procurorul o primește în timpul efectuării audierii.

În procesul transmiterii informației de la o persoană la alta se duce la pierderea a multor elemente principale, în unele cazuri duce la pierderea sensului. Aceasta se întîmplă nu din cauza că persoanele vorbesc în diferite limbi, dar din cauza că cu cît mai mare este șirul de persoane prin care a circulat această informație, cu atît mai mult își pierde sensul.

Așadar, informația incorectă dată de către învinuit poate fi din următoarele cazuri: primirea greșită a poziției, defectul organelor de simț, neputința de a reda evenimentele, punerea întrebărilor greșite de către procuror, întocmirea greșită a procesului verbal, înțelegerea incorectă a informației de către judecător sau procuror, străduința depusă de către învinuit sau inculpat, influența asupra interogatului de către alte persoane cointeresate. Interogații de multe ori dau mărturii false fiindcă sunt influențați de persoanele cointeresate, fiind amenințate.

Nu trebuie să facem diferențiere între mărturii după volumul de informație ce-o conține. Conform legislației R.M. toate mărturiile, neavînd însemnătate cine le-a dat, au aceeași valoare.

Din punct de vedere teoretic, se zice că la trecerea informației prin mai multe canale volumul ei nu poate crește. La persoana ce dă informația ce a fost primită din alte canale este mai puțină decît la primul izvor, în așa mod o parte de informație se pierde. Aici se are în vedere că se pierd elementele ce au însemnătate pentru cauza penală, și nu se are în vedere volumul în sens direct al informației ce în unele cazuri poate crește de la o persoană la alta.

În majoritatea cazurilor informația de la persoana audiată la procuror penală este transmisă oral, ea însă poate fi redată și prin alte metode: în scris, semne a surdo-muților, desene, scheme, înregistrări audio și video.

În literatura de specialitate, procesul de transmitere a mărturiilor se împarte în patru etape:

1. Cererea informației de la cel audiat.

2. Transmiterea informației.

3. Examinarea informației primite.

4. Fixarea informației.

Trecerea informației de la cel audiat la persoana ce audiază este o metodă directă de transmitere a informației. O altă formă este trecerea informației de la cel ce audiază la cel audiat și invers. Procurorul pune înaintea audiatului problema, la care el vrea să audă răspuns sub formă de mărturii.

Audierea – acțiunile urmăririi și judecății, ce duce în fine la obținerea de către organele date a mărturiilor, argumentelor ce au însemnătate pentru descoperirea rapidă și justă a informației.

Din cele expuse rezultă toate calitățile urmăririi penale. În primul rînd audierea este o acțiune a organului de urmărire penală, procurorului și judecătorului unde un mare rol îl are persoana ce-o petrece.

În al doilea rînd, este un proces de primire a mărturiilor care o cere și în al treilea rînd, aceste acțiuni sunt înfăptuite de judiciare în măsura prevăzută de lege. În al patrulea rînd, trebuie să acordăm atenția, că nu toată informația de care dispune învinuitul sau inculpatul este obiect al audierii. Obiectul audierii este numai acea informație, ce are legătură directă cu cauza ce se examinează.

Obiectul audierii și dării mărturiilor sunt reglementate de legislația Republicii Moldova. Învinuitul și inculpatul pot fi audiațit despre circumstanțe, relațiile dintre ei și alți coparticipanți sau martori. Ei pot fi audiați atît despre momentele infracțiunii, cît și despre evenimentele ce au avut loc după sfîrșitul ei.

Organele judiciare nu trebuie să uite, că atît inculpatul cît și învinuitul sunt persoane cointeresate ca primul să nu-și atingă scopul și în majoritatea cazurilor vor încerca să-l ducă în eroare. Mărturiile date de aceste categorii de persoane trebuie comparate cu alte mărturii și probe ce deja sunt dovedite și printr-o studiere profundă trebuie selectată informația justă. Punerea sub învinuire a bănuitului nu trebuie să se bazeze pe mărturii neprecise și care n-au fost profund cercetate.

Aceasta poate duce la nenorocirea unei vieți omenești și chiar a unei familii întregi. Astăzi majoritatea încearcă să dea mărturii în așa mod, ca informația dată să nu poată fi pusă în învinuire și nu pot servi ca mărturii în judecată.

Ca să nu se întîmple așa ceva organele judiciare trebuie să adreseze cît mai just întrebările și să examineze cît mai profund toată informația primită.

Deci importanța audierii inculpatului sau învinuitului rezultă din faptul că în cadrul acesteia inculpatul sau învinuitul poate face mărturisiri complete sau parțiale cu privire la infracțiunea care a săvîrșit-o și la circumstanțele legate de comiterea ei (particularități bunuri sau valori sustrase etc.)

Acest lucru este evident, întrucît cunoscînd cel mai bine circumstanțele și modalitățile prin care s-a comis infracțiunea, învinuitul poate contribui la soluționarea cauzei. În același timp el are posibilitatea să-și formuleze apărarea solicitînd în acest sens, administrarea probelor, datelor ș.a. pe care le consideră necesare.

Audierea trebuie să fie petrecută în conformitate cu Legea procesual-penală, care trebuie să garanteze obiectivtatea, respectul față de personalitatea celui audiat. Pe lîngă aceasta trebuie de aplicat tacticos și eficient procedeele științifice ale audierii, elaborate de știința criminalisticii pe parcursul dezvoltării ei.

Respectarea cerințelor legii și aplicarea procedeelor tactice sunt condițiile de bază a stabilirii adevărului obiectiv la primirea declarațiilor prin audiere în descoperirea infracțiunilor și depistarea vinovaților.

Succesul audierii se obține mai întîi de toate prin înțelegerea scopului ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.

Învinuitul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. În cazul cînd există probe de învinuire acesta are dreptul să probeze lipsa de temeinicie, sarcina probării vinovăției bănuitului fiind atribuită organului de urmărire penală, iar pînă la stabilirea vinovăției operează principiul prezumției nevinovăției.

Potrivit principiului sistemului nostru probator, recunoașterea vinovăției făcută în cadrul procesului penal, poate servi la aflarea adevărului numai în măsura în care este colaborată cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

De aceea, chiar și atunci, cînd recunoașterea vinovăției este sinceră și completă nu poate determina singură atragerea la răspundere a făptuitorului, dacă nu se colaborează cu celelalte probe existente administrate.

Recunoașterea vinovăției făcută în mod expres și liber, cu referire directă la infracțiunea de care a conceput-o și realizat-o cu condiția de a nu fi vizată de violențe, amenințări sau alte forme de constrîngere, are însă, un rol important în descoperirea unor mijloace de probă ce pot duce, în final, la dovedirea activității infracționale a acestuia, indiferent dacă ulterior revine sau nu asupra declanșării inițiale.

La efectuarea audierii, organul judiciar trebuie să analizeze și să gîndească din timp eficacitatea pregătirii unui plan de audiere unde să prevadă procedeele care vor fi aplicate. Procedeele de audiere în comun trebuie să asigure cel mai efectiv depistarea, fixarea, verificarea și aprecierea tuturor circumstanțelor care au importanță pentru cercetarea infracțiunilor.

Verificarea și aprecierea declarațiilor este un factor important, o parte componentă a audierii.

Faptul depistării circumstanțelor noi în procesul audierii nu este de ajuns. Ele trebuie așa-zis îmbrăcate în formă procesuală necesară și fixate în procesul-verbal, altfel nu vor avea valoare probatorie.

Procedeele tactice de constituire a procesului verbal al audieriii sunt îndreptate spre faptul de a îngreuia refuzul de mai departe a celui audiat, referitor la cele spuse, despre aceea că în timpul fixării declarațiilor în procesul-verbal să nu epuizeze contactul psihologic cu cel audiat.

Art. 25 C.P.P. R.M. declară “Justiția în cauzele penale se înfăptuiește în numele legii numai de către instanțele judecătorești. Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrșirea unei infracțiuni, precum și supus unei pedepse penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanței de judecată, adoptată în condițiile prezentului Cod”.

Deci, nimeni nu trebuie să fie pedepsit pe nedrept, neadmițîndu-se nici un fel de abuzuri sau ilegalități, dar, totodată nimeni nu trebuie să rămînă nepedepsit, dacă încalcă dispozițiile legii, normele de conviețuire, aducînd prejudicii societății și statului.

§ 2. Respectarea principiilor constituționale-condiție obligatorie la obținerea declarațiilor învinuitului, inculpatului.

Orice activitate de muncă este efectuată în conformitate cu diferite norme, regimuri, precum și alte reguli scrise sau nescrise de ordin intern sau general, dar nici la o profesie nu este așa de bine reglementată acțiunile de muncă a întregii activități ca activitatea organelor judiciare.

Principala lege ce reglementează activitatea acestora este Codul de procedură penală. El reglementează toate drepturile și îndatoririle organelor judiciare și desigur și întreaga procedură de audiere.

Procedura audierii învinuitului, inculpatului este bazată pe îndeplinirea strictă a cerințelor procesuale. Astfel conform art. 104 C.P.P. R.M.: “audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezența unui apărător ales sau numit din oficiu, imediat după reținerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală precum și în timpul nopții, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare și care urmează să fie motivate în procesul-verbal al audierii”. Îndeplinirea pe deplin și obiectiv a procedurii audierii garantează legalitatea ei. În timpul audierii trebuie de obținut toată informația de care dispune cel audiat, dar nu numai aceea ce-i convine organului judiciar.

Respectarea legalității audierii e importantă nu numai prin faptul de a obține de la cel audiat informația ce ne interesează, ci și educarea persoanelor audiate, în special a învinuitului și inculpatului. Activitatea educativă a audierii depinde de principialitatea, corectitudinea celui ce efectuează audierea.

Respectarea normelor procesuale încă nu înseamnă garantarea deplină a legislației. Într-un șir de cazuri legislația permite organului judiciar posibilitatea de a lua decizii alternative. De aceea prin legislație nu trebuie să înțelegem strict buchia legii, dar și sensul, prescripțiile morale.

Audierea aparține categoriei de activitate, tactica căreia are expresia etică bine exprimată. Ea trebuie să corespundă cerințelor procesului penal, legislației în vigoare și să corespundă normelor morale.

Etica profesională studiază acele relații etice specifice, ce se formează într-un domeniu anumit, în timpul activității profesionale.

Legislația și etica audierii sunt legate reciproc. Legalitatea cuprinde în sine și normele etice și cele morale. Orice acțiune condamnată de legislație este concomitent condamnată și de normele morale.

În legătură cu cele expuse mai sus, un sens etic deosebit capătă:

1. Audierea persoanelor ce se află în legătură de rudenie cu inculpatul și învinuitul;

2. Posibilitatea învinuitului și inculpatului de a da mărturii false.

3. Posibilitatea de a nu da mărturii cînd e vorba de viața intimă.

4. Posibilitatea de a adresa întrebări în care învinuitul se va simți vinovat.

5. Utilizarea metodelor tactice ce acționează puternic asupra psihicii celui audiat.

6. Manierele de comportare a persoanei ce efectuiază audierea.

7. Posibilitatea și limita acțiunilor psihologice asupra persoanelor.

Principiile etice ale audierii propune combinarea activității organului judiciar, pentru a obține mărturii cît mai juste, cu respectarea părții audiate, adică audierea trebuie petrecută cu un ton normal, nepermițîndu-ne jignirea celui audiat, comportările nu trebuie să fie brutale. Acțiunile și comportările nervoase dă dovadă de neîncredere și lipsă de experiență față de cel audiat, procurorul trebuie să utilizeze o tactică anumită, o comportare de o cultură înaltă, amabilitate, răbdare, să găsească tonul normal al conversației, cuvintele necesare și să se străduie să nu creeze o atmosferă încordată, să-i insufle celui audiat încrederea în sine.

§ 3. Participarea și rolul apărătorului la audierea învinuitului și inculpatului în procesul penal

Conform prevederilor legislației procesual penale din 14.03.2003 apărătorul face parte din partea apărării, ceia ce după părerea autorului este nu chiar corect, deoarece apărătorul în cadrul procesului penal, nu poate avea calitate de careva parte, deoarece nu urmărește vre-un interes personal, dar este împuternicit de lege de a exercita toate drepturile părții pe care o reprezintă la proces.

Apărătorul este deci, o persoană fizică care participă la desfășurarea procesului penal pentru a acorda asistența juridică unei părți.

Apărătorul nu este parte în proces, dar el se situează pe poziția procesuală a părții pe care o reprezintă și are un rol important în soluționarea legală a cauzei, prin contribuția pe care o poate să și-o aducă la aflarea adevărului în cadrul procesului penal la care participă.

Deci, în cadrul procesului penal, fie în faza de urmărire penală sau în cea a judecății, apărătorul este un subiect cu o situație distinctă, apropiindu-se prin unele trăsături de părțile din proces.

În conformitate du prevederile alin.1 al art.67 al legislației procesual-penale naționale în vigoare apărătorul – este persoana fizică, care pe parcursul procesului penal reprezintă interesele bănuitului, învinuitului sau inculpatului, îi acordă asistența juridică prin toate mijloacele și metodele neinterzise de lege.

Deci, după cum se observă apărarea unei persoane în cursul procesului penal reprezintă o activitate complexă și presupune participarea unui avocat, ales sau desemnat de coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat, la desfășurarea procesului penal, pentru realizarea drepturilor procesuale ale persoanei pe care o reprezintă.

În prevederile Constituției din 1994 în art.26 se prevede garantarea dreptului la apărare pe parcursul întregului proces penal, astfel Constituția în vigoare prevede în alin.1 al articolului susmenționat că dreptul la apărare este garantat iar alin.3 al aceluiași articol prevede că „în tot cursul procesului penal părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fiind prevăzute și garanțiile corespunzătoare pentru realizarea dreptului la apărare. În acest sens, art.25 alin.5 din Constituție prevede o serie de garanții (dreptul reținutului sau arestatului de a i se aduce la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării iar învinuirea în cel mai scurt termen, numai în prezența unui avocat ales sau numit din oficiu).

Datorită faptului că pe data de 26.07.2007 a fost adoptată Legea nr.198 – XVI cu privire la asistența juridică garantată de stat ar fi binevenită racordarea sintagmei „numit din oficiu” din Constituția Republicii Moldova ( alin.3 al art.26) cu sintagma „desemnat de coordonatorul oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat”, în caz contrar prevederea Legii intră în necorespundere cu prevederile Legii Fundamentale ale țării noastre, care după părerea autorului nu este corect și necesită schimbările adecvate.

Drepturile și garanțiile constituționale menționate sunt completate de prevederile legislației procesual-penale în vigoare și anume în alin.1 al art.17 care prevede că în tot cursul procesului penal, părțile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau numit din oficiu.

De asemenea, organul de urmărire penală, procurorul și instanța de judecată sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului și inculpatului dreptul la asistență juridică calificată din partea unui apărător ales sau de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat, independent de aceste organe.

Ultimul aliniat al aceluiași articol prevede că în cazul în care bănuitul, învinuitul sau inculpatul nu are mijloacele financiare de a plăti un apărător, el este asistat în mod gratuit de către un avocat care acordă asistența juridică garantată de stat.

Asemenea prevederi constituționale se prevăd de asemenea și în art.66 din CPP ce stabilește statutul procesual al învinuitului, inculpatului și anume că învinuitul sau, după caz inculpatul are dreptul la apărare. În acest sens, organul de urmărire penală, procurorul și instanța de judecată îi asigură acestor persoane posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare prin mijloacele și metodele neinterzise de lege.

Imediat după reținere sau după punere sub învinuire, să primească de la organul de urmărire penală sau procuror informație în scris despre drepturile de care dispune, inclusiv dreptul de a tăcea și a nu mărturisi împotriva sa, precum și să primească diferite explicații asupra tuturor drepturilor sale iar în caz de reținere să primească consultație juridică din partea apărătorului pînă la începutul primei audieri în calitate de învinuit, să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiții confidențiale, fără a se limita numărul și durata lor.

Deci, rolul apărătorului în procesul penal este primordial care constă în reprezentarea intereselor și drepturilor bănuitului, învinuitului sau inculpatului prin acordarea asistenței juridice calificate, utilizând întreg arsenalul de metode și mijloace neinterzise de legislația în vigoare.

Datoria directă a apărătorului constă în înlăturarea activă a tuturor golurilor sau lacunelor depistate, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală și condamnată.

De asemenea, apărătorul trebuie să urmărească deplinătatea și corectitudinea traducerii iar în cazuri cînd apare necesitate să ceară invitarea unui traducător calificat. Nu sunt rare cazurile cînd traducerea esenței învinuirii aduse rămâne a fi greu de înțeles pentru învinuit, în rezultat acesta nu poate oferi un răspuns corect la o întrebare sau alta. Desigur că acest fapt nu poate să nu-l intereseze pe apărător.

Apărătorul trebuie să atragă atenție la respectarea cerințelor legii privind efectuarea audierii în timpul zilei. Dispozițiile alin.1 al art.104 din CPP stabilesc însă o excepție „Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului în stare de oboseală, precum și în timpul nopții, decît doar la cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în conținutul procesului-verbal al audierii.

După părerea autorului, în prevederile legislației procesual-penale în vigoare ar fi necesar să se stabilească concret aceste cazuri în scopul prevenirii abuzurilor din partea organului de urmărire penală sau a procurorului.

Audierea poate avea loc atât la locul efectuării urmăririi penale cît și la domiciliul, la locul de muncă a învinuitului. În cazul în care învinuitul este bolnav, apărătorul trebuie în primul rînd, să stabilească dacă starea sănătății învinuitului nu presupune imposibilitatea petrecerii audierii, în scopul dat apărătorul roagă ofițerul de urmărire penală sau, după caz, procurorul să invite la audiere un medic iar în cazurile necesare să ridice întrebarea despre prezența medicului în timpul audierii.

Toate declarațiile învinuitului, îndeosebi recunoașterea învinuirii necesită o atitudine critică și o verificare amănunțită a lor în raport cu alte probe ce figurează pe cazul dat.

Astfel, de faptul recunoașterii sau negării de către învinuit a faptului vinovăției sale depinde tactica avocatului, sau altfel spus poziția care o va ocupa apărătorul bazându-se pe existența probelor de apărare, poziția care poate și trebuie să contribuie la darea de către învinuit a unor declarații adevărate.

Apărătorul nu trebuie să omită necorespunderile și schimbările apărute în declarațiile învinuitului, de asemenea apărătorul trebuie să scoată la iveală toate cauzele și condițiile care au favorizat apariția unor asemenea necorespunderi și să-și convingă clientul că numai prezentarea unor date adevărate poate contribui la luarea unei hotărâri echitabile. Aceasta se va face nu prin intermediul frazelor ci în baza unei analize profunde a depozițiilor în coraport cu materialele cazului.

După părerea autorului, conținutul art.104 din CPP care prevede modalitatea de audiere a bănuitului, învinuitului sau a inculpatului necesită a fi completat cu un aliniat nou, care ar avea următorul conținut: „în cadrul audierii bănuitului apărătorul cu consimțămîntul ofițerului de urmărire penală iar la audierea învinuitului cu consimțămîntul procurorului poate să-i pună diverse întrebări care ar urmări scopul elucidării personalității acestor persoane și a diferitor circumstanțe a infracțiunii incriminate lor”.

Formularea întrebărilor de către apărător trebuie să fie clară, înțeleasă și simplă. Constatarea faptului aplicării față de învinuit a unor măsuri ilegale atrage după sine pierderea forței probante a procesului-verbal al audierii.

Dar și apărătorul urmează să folosească doar mijloacele sale de stabilire a unui contact psihologic cu învinuitul. În sensul dat, conform prevederilor alin.2 al art.479 din CPP la audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului minor trebuie să participe în mod obligatoriu un pedagog sau un psiholog.

Audierea bănuitului, învinuitului sau inculpatului este reflectată în procesul-verbal al audierii, care este un act procesual important. Deci este înțeleasă acea atenție pe care avocatul trebuie s-o acorde actului dat, deși unii avocați consideră că studierea amănunțită a procesului – verbal al audierii este de prisos. Practica, însă, ne demonstrează că chiar și mărunțișurile deseori au o influență majoră.

Astfel, de exemplu, indicarea greșită a zilei de naștere, poate atrage după sine încălcarea prevederii legale privind inadmisibilitatea tragerii la răspundere penală a unor persoane ce nu au atins vîrsta necesară de atragere la răspundere penală, conform prevederilor art.21 din Codul penal al republicii Moldova. De asemenea, poate fi omisă necesitatea prezenței pedagogului sau psihologului etc.

Dacă pe parcursul audierii unui învinuit minor participă un pedagog sau psiholog, atunci în conformitate cu prevederile alin.3 al art.479 din CPP unul din el este în drept, cu consimțămîntul procurorului, de a pune întrebări minorului iar la sfârșitul audierii are dreptul să ia cunoștință de conținutul procesului-verbal al audierii și să facă observații în scris referitor la plenitudinea și corectitudinea înscrierii lor.

În caz dacă apărătorul află că o oarecare altă persoană dispune de careva informații veridice referitoare la circumstanțele cazului ce pot contribui la dovedirea nevinovăției sau la atenuarea vinovăției, el trebuie numaidecât, să înainteze un demers despre faptul atragerii ei în calitate de martor pe cazul dat.

De asemenea, dacă din declarațiile ulterioare a martorului respectiv apare necesitatea citării persoanelor, examinarea câtorva documente, apărătorul urmează să înainteze demersul corespunzător reieșind din interesele legitime ale învinuitului.

De obicei ofițerul de urmărire penală audiază martorul la locul efectuării urmăririi penale. Dar, dacă apare necesitatea efectuării audierii unui număr mai mare de martori, atunci în vederea excluderii posibilității lungirii urmăririi, audierea poate fi efectuată la locul aflări majorității martorilor. În unele cazuri mult mai bine este ca audierea să fie petrecută la locul săvîrșirii (descoperirii) infracțiunii. Apărătorul este în drept să-și expună părerea sa în acest sens, ea nu este obligatorie pentru ofițerul de urmărire penală, dar poate contribui la soluționarea corectă a întrebării.

Spre regret, în practică se întîlnesc unele cazuri, cînd avocatul dă comandă de o comportare nedemnă, direct sau indirect stăruindu-se să influențeze martorul în scopul depunerii unor declarații false, ce ar vorbi în folosul învinuitului.

Acești avocați trebuie să fie supuși unei răspunderi aspre pentru faptul încercării de a împiedica efectuarea urmăririi penale. În cazul în care ordinea de audiere a martorului a fost încălcată, apărătorul urmează argumentat să indice această încălcare, influența ei asupra situației învinuitului și să descopere cointeresarea persoanei competente să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală.

Apărătorul urmează să dea dovadă de o atitudine artistică față de audierea martorului (a părții vătămate) luând în considerație circumstanțele concrete a cazului, personalitatea individului, psihologia lui etc.

Aceste momente vor permite orientarea corectă a audierii, vor contribui la evidențierea și lichidarea necorespunderilor și lacunelor în declarațiile audiaților, vor permite deosebirea între greșelile neintenționate de denaturarea intenționată a faptelor.

Încheiere

În urma efectuării studiului multilateral a literaturii și actelor normative descrise în teză am relevat că audierea învinuitului și inculpatului este o acțiune de urmărire penală efectuată de către persoană competentă în scopul dobîndirii de la aceștea a informației necesare pentru stabilirea adevărului în procesul penal și atragerii la răspunderea penală a persoanelor vinovate în comiterea infracțiunii.

Astfel, în cadrul cercetării efectuate au fost dezvăluite toate regulile ce țin de efectuarea audierii învinuitului, inculpatului și a fost efectuat următorul volum de lucru:

Au fost evidențiate toate cerințele înaintate de către C.P.P. R.M. care este necesar de îndeplinit în cadrul efectuării audierii învinuitului, inculpatului ca rezultatele acesteia să fie apreciate ca probe în cadrul procesului penal.

Au fost stabilite împrejurările care nu contravin prevederilor C.P.P. R.M. și favorizează efectuarea audierii învinuitului, inculpatului și dobîndirea declarațiilor veridice.

S-a pus în evidență importanța stabilirii și menținerii contactului psihologic și luării în vedere a particularităților psihologice a personalității învinuitului, inculpatului în cadrul pregătirii și efectuării audierii .

Au fost evidențiate particularitățile procesuale ale participării apărătorului la audierea învinuitului, inculpatului.

Au fost descrise modalitățile fixării declarațiilor învinuitului, inculpatului și particularitățile procesuale ale acestora.

Diferite condiții de viață, caracterul, calitățile morale, intelectuale deseori determină o reacție diferită а învinuitului în timpul dării declarațiilor. indiferent de vinovăția sau nevinovăția lui, veridicitatea sau falsul, sinceritatea sau ne sinceritatea declarațiilor enunțate. A. Vîșinschii criticând un avocat francez care determina veridicitatea și sinceritatea declarațiilor învinuitului analizându-i impulsurile picioarelor la interogatoriu, a expus: "Dacă vom soluționa cauza nu în baza declarațiilor și altor probe, dar ținând seama cum "vorbesc picioarele", atunci vom obține o confuzie totală a procesului."

Este categoric ne acceptabilâ o asa poziție a instanței sau procurorului unde declarațiile învinuitului făcute mai târziu, în care învinuitul sau inculpatul neagă învinuirea, sînt combătute de declarațiile anterioare, în care recunoaște fapta. Este incorect, deoarece, prima declarație a învinuitului nu are nici o prioritate fată de cea de-a doua (si invers). Problema ridicată constă nu în combaterea unei declarații cu alta, dar în aceea ca cu ajutorul altor probe veridice si obiective să se facă o concluzie justă – e vinovată sau nu persoana – învinuită în comiterea infracțiunii."

În practică, refuzul complet al învinuitului de a face declarații e foarte rar, deoarece această metodă pasivă de apărare este inconvenabilă lui, indiferent de faptul a comis sau nu infracțiunea incriminată. Aceasta are loc doar în cazul unei tactice incorecte folosite la audiere.

Caminskaia susține – "Dacă învinuitul are intenția de a recunoaște fals, el poate și pînă la declararea acesteia sau efectuarea reconstituirii fapte, să facă cunoștință cu locul comiterii infracțiunii, să obțină careva informații pentru probarea recunoașterii sale și realizarea intenției" și adaugă: "… metoda enunțată favorizează comiterea unor greșeli enorme, deoarece dovezile obținute prin "reconstituirea faptei" par a fi foarte convingătoare. Aceia că învinuitul a arătat corect locul comiterii infracțiunii și alte momente pasibile avute loc la comiterea acesteia, face o iluzie а vinovăției persoanei. În practică însă putem întîlni așa cazuri cînd persoana (învinuitul) ce a declarat recunoașterea unei crime nesăvîrșite, avînd un spirit bun de observație, și fiind adus la locul infracțiunii, fară mari greutăți va ghici unele împrejurări ale cauzei (arătînd unde a fost atăcată victima, unde a căzut, unde а aruncat arma etc.); organul de urmărire penală cît și procurorul, în goană după probe, chiar pot "să-i ajute" în acest sens. Cu toate acestea, totuși, reconstituirea faptei poate avea o importanță mагe dacă se vor stabili careva noi împrejurări, necunoscute .

Consider toate aceste păreri argumentate, de aceia pentru prevenirea oricăror greșeli, e necesar a examina sub toate aspectele, complet și obiectiv circumstanțele comietrii infracțiunii. Anume aceasta ne va ajuta să determinăm veridicitatea recunoașterii vinovăției învinuitului.

În literatura de specialitate întîlnim așa termeni, folosiți la caracterizarea declarației învinuitului de recunoaștere:

– recunoașterea făcută în faza urmăririi penale;

– recunoașterea făcută în judecată.

Susțin că de fapt nu importă cînd a avut loc recunoașterea (cînd învinuitul а declarat că recunoaște comiterea faptei incriminate), în ce fază a procesului penal. E important ca recunoașterea dată să fie sinceră și veridică (cele declarate necesită în orice caz verificate), să fie fixate conform cerințelor legii (indiferent de caracterul lor). Recunoașterea vinovăției învinuitului poate fi facută doar la audiere și confruntare.

Nu pot fi de acord cu asemenea afirmare, deoarece probele sînt necesare pentru verificarea corectitudinii, veridicității celor declarate și nu pentru a «lega» învinuitul de recunoașterea vinovăției. Doar însuși faptul recunoașterii vinovăției conform legislației R.Moldova, nu are careva efecte deosebite în raport cu alte probe la dosar așa cum este în sistemul de drept american. Mai mult ca atît, învinuitului este garantat dreptul să facă orice declaratii fiecare avînd aceași forță probantă, deci poate oricînd și să refuze de cele declarate indeferent de cumulul de probe existente la dosar ce adeveresc veridicitatea recunoașterii (adeveresc datele enunțate în recunoaștere).

Unii colaboratori a organelor de urmărire penală nu se străduie să adune probe de vinovăției a persoanei, dar să obțină prin orice mijloace (inclusiv și ilegale – folosirea cărora este greu a fi dovedită) recunoașterea vinovăției și să asigure probarea acesteia, de regulă, prin martori. Criticând o astfel de practică Strogovici M. menționează că astfel se încalcă prevederile legii ce stipulează obiectul declarațiilor martorilor – martorii trebuie să declare doar asupra faptului infracțiunii. De aceea, declarațiile martorilor în scopul probării căinței învinuitului nu vor avea valoare.

Bibliografie

I.Acte internaționale:

1. Declarația Universă1a а Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală а ONU prin rezoluția 217 (III) din 10.12.1948.

2. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale

аle Omului, adoptată la 04.11.1950 în vigoare la 03.09.1953, în vigoare

pentru Republica Moldova din 01.02.1998.

II.Acte normative naționale:

Constituția Republicii Moldova 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare.

Codul de Procedură Penală, nr. 122-XV din 14 martie 2003, cu modificările ulterioare.

Codul Penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea 985 – XV din 18.04.2002, cu modificările ulterioare.

Legea cu privire , nr. 294-XVI, din 25.12.2008.

Legea cu privire la avocatură, adoptată la 19.07.02, în vigoare din 12.09.02 –MO nr. 126-127

Legea cu privire la asistența juridică garantată de stat nr.198 – XVI din 26.07.2007

7. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 24 aprilie 2000 nr. 10 Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la adoptarea sentinței // Culegere de Hotărâri al Plenului CSJ (mai 1974 iulie 2002). Chișinău: Tipografia Centrală, 2002, pct. 5

III. Literatura de specialitate:

Ion Neagu. Drept procesua1 penа1 (Partea Generală). București, Ed.Artprint, 1994.

Gh. Nistoreanu, M. Apetrei "Dreptul procesual penal. partea generală" București – 1994, pag. 112

Ion Neagu,Tratat de procedură penală, București, 2003.

Ion Neagu. Drept procesua1 pena1. București, 2003.

Alexandru Pintea „Drept procesual penal” Buc. LuminaLex 2002

Gh.Mateuț. Procedura penală Ed. Reeditată, 2002.

Nicolaie Volonciu. Tratat de procedură penală. (Partea Generală), Vol. I, Editura „Paideia”, București,1996.

Dumitru Roman, Controlul judecătoresc și asigurarea libertății individuale în faza urmăririi penale, Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, vol. I, Chișinău, 2001.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală,București 1999.

Nico1ae Vo1onciu. Tratat de procedura pena1ă, reeditată, București, 1999.

Vasile Pavaleanu, Liliana Pavaleanu. Limitarea și privarea de libertate cа măsuri penale. Ed. Fundatiei „Chemarea”, , 1997.

Al. Boroi, Drept procesual penal, București, 2001

Gheorghiță Mateuț, Drept procesual penal, , 1993

V.Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, București, 1997

Vasile Popа, Comeliu Podeti, Ioаn Adamescu, Drenturi1e omului, 2005.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Ilies-cu, Rodica Stăinoiu, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, voi. V, Editura Academiei Române, ALL BECK, București, 2003.

I.Dolea, D.Roman, Comentariul CPP, Cartier juridic 2005

V. Zubco, M. Avram, M. Gheorghiță, Protecția drepturilor omului la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, Ed. ARC, Chișinău, 2006.

Vasile Popа, Comeliu Podeti, Ioаn Adamescu, Drepturi1e omului,București 2005.

M. A. Чeльцoв – Бeбyтoв "Oбвиняeмый и eгo пoказания в coвeтcкoм yгoлoвнoм пpoцecce", Юpиздат, Mocква- 1997г.

M. A. Чeльцoв – Бeбyтoв "Кypc yгoлoвнoгo пpoцeccyальнoгo пpава: Oчepки пo иcтopии cyда и yгoлoвнoгo пpoцeccа в pабoвладeльчecкиx, фeoдальныx и бypжyазныx гocyдаpcтваx ", CПБ.: Aльфа, Pавeна-1995

P. Д. Pаxyнoв "Пpизнаниe oбвиняeмым cвoeй вины", Bcecoюзный Инcтитyт пo изyчeнию пpичин и pазpабoткe мep пpeдyпpeждeния пpecтyпнocти, Mocква- 1995 г.,

К.Ф.Гyцeнкo, Угoлoвный пpoцecc, M., 1997.

Poзeнблит Coлoмoн Як. "Пoказания cвидeтeлeй и пoдcyдимыx в мeждyнаpoднoм yгoлoвнoм пpoцecce" Mocква – 1998 г.

A.П.Pыжакoв, Cлeдcтвeнныe дeйcтвия и иныe cпocoбы coбиpания дoказатeльcтв, M., 1997.

И. Л. Пeтpyxин, Cвoбoда личнocти и yгoлoвнo-пpoцeccyальнoe пpинyждeниe, Hаyка, Mocква, 1985.

M. C. Cтpoгoвич «Oбвинeниe и oбвиняeмый на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии и на cyдe» , юp. лит-pа, Mocква- 1991

M. C. Cтpoгoвич "Избpанныe тpyды" т-3, «Teopия cyдeбныx дoказатeльcтв «Пoказания oбвиняeмoгo»» », юp. лит-pа, Mocква .

И. Tpyнoв, К. Tpyнoва, Mepы пpeceчeния в yгoлoвнoм пpoцecce, Юpидичecкий цeнтp Пpecc, Cанкт-Пeтepбypг, 2003.

P.X. Якyпoв, Угoлoвный пpoцecc, M., 1998.

M.Кopнyкoв, Mepы пpoцeccyальнoгo пpинyждeния в yгoлoвнoм cyдoпpoизвoдcтвe, Cаpатoв, 1998.

A.C.Кoбликoв, Учeбник yгoлoвнoгo пpoцeccа, Mocква, 1995.

B.И. Каминcкая"Угoлoвнo – пpoцeccyальнoe дoказываниe: пoнятиe и cpeдcтва", Mocква – 1997 г

Mаpтынчик E. Г. „Pазвитиe yгoлoвнo пpoцeccyальнoгo закoнoдатeльcтва”, „Штиинца”, Кишинэy 1997

Mаpтынчик E.Г., Гаpантии пpав oбвиняeмoгo в cyдe пepвoй инcтанции, Кишинeв, 1995

M. П. Шаламoв «К вoпpocy oб oцeнки coзнания oбвиняeмoгo», «Coвeтcкoe гocyдаpcтвo и пpавo» нp.8 – 1996

B M Tepтышник Угoлoвный пpoцecc Фpcиc Xаpькoв 2000

Лyкашeвич B.З., Oбecпeчeниe пpавo oбвиняeмoгo на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвиeм, Boлгoгpад, 1998

Bibliografie

I.Acte internaționale:

1. Declarația Universă1a а Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală а ONU prin rezoluția 217 (III) din 10.12.1948.

2. Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale

аle Omului, adoptată la 04.11.1950 în vigoare la 03.09.1953, în vigoare

pentru Republica Moldova din 01.02.1998.

II.Acte normative naționale:

Constituția Republicii Moldova 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare.

Codul de Procedură Penală, nr. 122-XV din 14 martie 2003, cu modificările ulterioare.

Codul Penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea 985 – XV din 18.04.2002, cu modificările ulterioare.

Legea cu privire , nr. 294-XVI, din 25.12.2008.

Legea cu privire la avocatură, adoptată la 19.07.02, în vigoare din 12.09.02 –MO nr. 126-127

Legea cu privire la asistența juridică garantată de stat nr.198 – XVI din 26.07.2007

III. Literatura de specialitate:

Ion Neagu. Drept procesua1 penа1 (Partea Generală). București, Ed.Artprint, 1994.

Gh. Nistoreanu, M. Apetrei "Dreptul procesual penal. partea generală" București – 1994, pag. 112

Ion Neagu,Tratat de procedură penală, București, 2003.

Ion Neagu. Drept procesua1 pena1. București, 2003.

Alexandru Pintea „Drept procesual penal” Buc. LuminaLex 2002

Gh.Mateuț. Procedura penală Ed. Reeditată, 2002.

Nicolaie Volonciu. Tratat de procedură penală. (Partea Generală), Vol. I, Editura „Paideia”, București,1996.

Dumitru Roman, Controlul judecătoresc și asigurarea libertății individuale în faza urmăririi penale, Analele Științifice ale Universității de Stat din Moldova, vol. I, Chișinău, 2001.

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală,București 1999.

Nico1ae Vo1onciu. Tratat de procedura pena1ă, reeditată, București, 1999.

Vasile Pavaleanu, Liliana Pavaleanu. Limitarea și privarea de libertate cа măsuri penale. Ed. Fundatiei „Chemarea”, , 1997.

Al. Boroi, Drept procesual penal, București, 2001

Gheorghiță Mateuț, Drept procesual penal, , 1993

V.Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, București, 1997

Vasile Popа, Comeliu Podeti, Ioаn Adamescu, Drenturi1e omului, 2005.

I.Dolea, D.Roman, Comentariul CPP, Cartier juridic 2005

V. Zubco, M. Avram, M. Gheorghiță, Protecția drepturilor omului la aplicarea măsurilor procesuale de constrîngere, Ed. ARC, Chișinău, 2006.

Vasile Popа, Comeliu Podeti, Ioаn Adamescu, Drepturi1e omului,București 2005.

M. A. Чeльцoв – Бeбyтoв "Oбвиняeмый и eгo пoказания в coвeтcкoм yгoлoвнoм пpoцecce", Юpиздат, Mocква- 1997г.

К.Ф.Гyцeнкo, Угoлoвный пpoцecc, M., 1997.

Poзeнблит Coлoмoн Як. "Пoказания cвидeтeлeй и пoдcyдимыx в мeждyнаpoднoм yгoлoвнoм пpoцecce" Mocква – 1998 г.

A.П.Pыжакoв, Cлeдcтвeнныe дeйcтвия и иныe cпocoбы coбиpания дoказатeльcтв, M., 1997.

И. Л. Пeтpyxин, Cвoбoда личнocти и yгoлoвнo-пpoцeccyальнoe пpинyждeниe, Hаyка, Mocква, 1985.

M. C. Cтpoгoвич «Oбвинeниe и oбвиняeмый на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвии и на cyдe» , юp. лит-pа, Mocква- 1991

M. C. Cтpoгoвич "Избpанныe тpyды" т-3, «Teopия cyдeбныx дoказатeльcтв «Пoказания oбвиняeмoгo»» », юp. лит-pа, Mocква .

И. Tpyнoв, К. Tpyнoва, Mepы пpeceчeния в yгoлoвнoм пpoцecce, Юpидичecкий цeнтp Пpecc, Cанкт-Пeтepбypг, 2003.

P.X. Якyпoв, Угoлoвный пpoцecc, M., 1998.

M.Кopнyкoв, Mepы пpoцeccyальнoгo пpинyждeния в yгoлoвнoм cyдoпpoизвoдcтвe, Cаpатoв, 1998.

A.C.Кoбликoв, Учeбник yгoлoвнoгo пpoцeccа, Mocква, 1995.

B.И. Каминcкая"Угoлoвнo – пpoцeccyальнoe дoказываниe: пoнятиe и cpeдcтва", Mocква – 1997 г

Mаpтынчик E. Г. „Pазвитиe yгoлoвнo пpoцeccyальнoгo закoнoдатeльcтва”, „Штиинца”, Кишинэy 1997

Mаpтынчик E.Г., Гаpантии пpав oбвиняeмoгo в cyдe пepвoй инcтанции, Кишинeв, 1995

M. П. Шаламoв «К вoпpocy oб oцeнки coзнания oбвиняeмoгo», «Coвeтcкoe гocyдаpcтвo и пpавo» нp.8 – 1996

B M Tepтышник Угoлoвный пpoцecc Фpcиc Xаpькoв 2000

Лyкашeвич B.З., Oбecпeчeниe пpавo oбвиняeмoгo на пpeдваpитeльнoм cлeдcтвиeм, Boлгoгpад, 1998

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Invinuitul Si Inculpatul Subiecti Ai Partii Apararii In Procesul Penal (ID: 128330)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Invinuitul Si Inculpatul Subiecti Ai Partii Apararii In Procesul Penal

Copyright Notice

Falsificarea de Moneda Si Alte Valori

Solutia DE Clasare In Procesul Penal

Raspunderea Penala în Domeniul Medical

Stabilirea Preturilor Si Tarifelor, PE Exemplul ”grand Hotel Ceahlau” Piatra Neamt

Repararea Daunelor Morale In Dreptul Comparat

Aplicabilitatea Legii Wagner In Statele Central Si Est Euroopene

Copyright Notice

Similar Posts