Investigarea Asasinarii Presedintelui Consiliului de Ministrii Ion Gheorghe Duca

INVESTIGAREA ASASINĂRII PREȘEDINTELUI

CONSILIULUI DE MINIȘTRII ION GHEORGHE DUCA

Introducere

Capitolul I Originile și formarea profesională a tânărului Duca

1.1.Viața și familia lui I. Ghe. Duca

1.2.Activitatea de cercetare, publicistică

1.3. Activitatea politică a lui I. Ghe. Duca

1.4. Activitatea în ministere, diplomație

Capitolul II: Relația lui I. Ghe. Duca cu regalitatea.

Relația cu Carol I; Ferdinand, Carol al -II-lea

Atitudinea reciprocă

Capitolul III:Contextul și condițiile politico-juridice în care s-a produs asasinatul Președintelui Consiliului de Miniștrii I. Ghe. Duca

3.1. Guvernul I.G.Duca

3.2. Regele Carol și mișcarea legionară

3.3. Angajamentul Partidului Național Liberal

3.4. Dizolvarea Mișcării Legionare

Capitolul IV: Activitățile de investigare și procesul privind asasinarea lui I. Ghe. Duca

4.1.Moartea violentă a lui Duca

4.2.Constatările și măsurile organelor de ordine publică și siguranță națională la momentul producerii atentatului asupra vieții lui I.Ghe.Duca

4.3. Aspectele procedurale privind cercetările efectuate în această cauză.

4.4. Procesul Nicadorilor

4.5. Nicolae Constantinescu

4.6.Doru Belimache

4.7. Ion Caranica

4.8.Generalul Cantacuzino

Capitolul V: Disfuncționalități în funcționarea sistemului de ordine publică și securitate națională privind protecția înalților demnitari ai României.Instituții responsabile.

5.1. Poliția/ Chestura Poliției

5.2. Jandarmeria

5.3. Structuri de siguranță și informații din cadrul Ministerului Apărării Naționale

5.4.Serviciul Special de Informații

5.5.Personalul gării C.f.r.

Capitolul VII : Concluzii privind studiul temei/ Documnte inedite provenite din Arhivele Naționale.

Capitolul

Despre modul în care a primit vestea asasinării lui I.Ghe. Duca membrii familiei, fiul său,

Testamentul lui I. Ghe. Duca adresat soției Nadia și baiatului său

Scrisoarea lui Saint Aulaire adresată Nadiei Duca,

Introducere

Efectele marii recesiuni asupra politicii și a gândirii publice au fost dramatice și imediate, spre nefericirea guvernelor care s-au nimerit să se afle la putere în perioada cataclismului, fie că erau de dreapta, ca cel al președintelui Herbert Hoover al S.U.A.,fie de stânga precum guvernele laburiste din Anglia și Australia.Schimbarea nu a fost întotdeauna atât de rapidă ca în America Latină, unde douăsprezece țări și-au schimbat guvernele între anii 1930-1931, zece dintre ele prin lovituri de stat militare.Cu toate acestea, la mijlocul anilor `30 erau puține state a căror politică să nu se fi schimbat substanțial față de ceea ce fusese înainte de crah. În Europa și în Japonia se înregistra o puternică o întoarcere izbitoare spre dreapta, cu excepția Scandinaviei, unde Suedia a intrat în programul ei de o jumătate de secol de guvernare socialistă începând din anul 1932, și a Spaniei, unde monarhia Burbonilor a cedat locul unei republici nefericite și cu viață scurtă.

Victoria aproape simultană a unor regimuri naționaliste, războinice și foarte agresive în două dintre principalele puteri militare – Japonia (1931) și Germania (1933) – a constituit cea mai profundă și mai sinistră politică a marii recesiuni.Porțile celui de-al doilea război mondial au fost deschise în anul 1931.

Criza economică mondială a creat în Germania condițiile în care „două partide de război civil” puteau atrage un mare număr de adepți, însă nu ea a creat partidele. Ambele aveau mai degrabă o relație specială cu criza și era foarte probabil să găsească mult ecou în contextul de atunci. Partidul Comunist era materializarea teoriei despre criza generală a capitalismului. El a fost confirmat de evoluțiile pe plan mondial atunci când, în vinerea neagră din 24 octombrie 1929, acțiunile și alte hârtii de valoare au suferit o prăbușire fără precedent, urmat de un declin tot fără precedent al producției, care se extindea rapid în celelalte țări industrializate, conjugȃndu-se cu cu o gravă criză agrară apărută de mai mult timp.

La începutul anului 1930, șomajul creștea continuu, în deosebi în Germania, iar partenerii marii coaliții nu reușeau să se pună de acord, dacă să îl limiteze prin costuri salariale, povara principală a crizei pe seama competitivității întreprinzătorilor slăbiți pe piața mondială, ori pe seama lucrătorilor, ale căror venituri se aflau deseori nu departe de nivelul de subzistență. Așa s-a ajuns la căderea guvernului Müller și la formarea unui guvern prezidențial de criză sub Heinrich Brüning, la sfârșitul lui martie 1930. Ernst Thälmann afirma că fascismul ar fi preluat astfel puterea în Germania, dar întrucât președintele Reichului a exercitat o dictatură prin intermediul cancelarului, atunci era fără îndoială vorba despre o dictatură temporară, care nu se deosebea de o democrație pluripartită normală, mai mult decât starea de criză a economiei, de situația normală a unei conjuncturii medii, la drept vorbind, nu exista nici o deosebire între conjunctură și criza mondială.

Sistemul era așadar într-o permanentă criză, într-un proces neîncetat de adaptare și dezvoltatre în care apar mereu noi crize, precum nodurile într-o plasă. Întrucât comuniștii se orientau tocmai spre gospodăria țărănească și comunitatea rurală, pe care voiau să le aducă pe o treaptă superioară cu ajutorul unei economii planificate, erau cei mai calificați purtători de cuvânt și apărători ai acelora care sufereau sub criză sau se ciocneau cel mai mult de nedreptățile și inegaliățile rezultate în mod necesar din individualismul acestui sistem, așadar din libertatea de mișcare orientată spre profitul unor persoane individuale sau firme.

Consolidarea dreptei radicale s-a manifestat, mai ales în perioada cea mai grea a recesiunii, printr-o retragere spectaculoasă a stângii. Departe de a iniția un nou val de revoluții sociale, așa cum se aștepta Internaționala comunistă, recesiunea a slăbit mișcarea comunistă internațională din afara U.R.S.S., până la un nivel fără precedent. Aceasta s-a datorat în mare parte politicii sinucigașe a Cominternului care nu numai că a subestimat pericolul reprezentat de național-socialismul german, dar a promovat o politică de izolare sectară care pare de-a dreptul incredibilă la o privire retrospectivă, hotărând că principalul ei dușman era mișcarea muncitorească de masă organizată de partidele social-democrate și laburiste deumite social-fasciste.

Acest declin nu s-a limiat la sectorul comunist, pentru că o dată cu victoria lui Hitler, Partidul Social-Democrat German a dispărut cu totul și un an mai târziu, social democrația austriacă a căzut, după o scurtă rezistență armată. În Europa anului 1934, numai Partidul Comunist Francez reprezenta cu adevărat o prezență politică.

În Italia fascistă, la zece ani după Marșul asupra Romei, în plină și profundă criză recesiune internațională, Musolini se simțea destul de sigur pe sine ca să elibereze din închisoare câțiva comuniști și să le permită să sărbătorească această aniversare. Rămâne însă faptul că rezultatul imediat al recesiunii, în orice caz în Europa, a fost exact contrariul a ceea ce se așteptau revoluționarii socialiști.

Problemele anilor `30 erau astfel transnaționale, chiar dacă se dezbăteau în interiorul statelor sau între ele. Nicăieri lucrul acesta nu a fost mai evident decât în Spania, în timpul războiului civil din 1936-1939, care a devenit expresia esențială a acestei confruntări globale.

Retrospectiv privind chestiunea, ar pãrea surprinzător faptul că acest conflict, a mobilizat instantaneu atât simpatiile stângii cât și ale dreptei, și în Europa și în America, mai ales pe cele ale intelectualilor occidentali. Spania era o zonă periferică a Europei și istoria ei a fost permanent în contratimp cu cea a restului continentului de care o desparte prin zidul Pirineilor. Spania se menținuse în afara tuturor războaielor de după epoca napoleoniană și avea să rămână și în afara celui de-al doilea război mondial. Spania nu a fost în prima fază a celui de-al doilea război mondial, iar victoria generalului Franco, personaj ce nu poate fi catalogat drept fascist, nu a avut nici un fel de consecințe globale semnificative, doar că a ținut Spania și Portugalia izolate de restul istoriei mondiale pentru alți treizeci de ani.

Și totuși, nu întâmplător politicile interne ale acestei țări ieșite din comun și autoizolate au devenit un simbol al luptelor din anii `30. Ele au ridicat problemele politice fundamentale ale timpului: pe de o parte democrația și revoluția socială, Spania fiind singura țară din Europa unde aceasta era gata să erupă; pe de altă parte, aici acționa o tabără fermă a contrarevoluției reacționare, inspirată de Biserica Catolică, care respingea fără nici un fel de compromisuri tot ceea ce se petrecea în lume, de la Martin Luter încoace. Este destul de curios faptul că partidele de orientare comunistă moscovită, nici cele inspirate de fascism nu au avut o importanță deosebită înainte de războiul civil, pentru că Spania și-a păstrat poziția excentrică atât în ce privește ultra-stânga anarhistă, cât și ultra dreapta carlistă.

Zvonurile despre sosirea vaselor sovietice care ar aduce arme pentru intenționata preluare a puterii de către forțele bolșevice au constituit, după declarațiile unor participanți, un motiv esențial pentru izbucnirea revoluției armatei spaniole împotriva guvernării partidelor Frontului Popular, la 17-18 iulie 1936; până în ziua de azi se vehiculează afirmația despre o implicare a lui Hitler în aceste pregătiri. Primul zvon este neadevărat, iar celălalt improbabil în cel mai înalt grad. Războiul civil spaniol își are originea exclusiv în problemele interne. De timpuriu însă, și nu fără motive, evenimentele din Spania dintre anii 1931 și 1936 au fost comparate cu cele din Rusia din februarie și din octombrie 1917.În noiembrie 1936, avioane și tancuri sovietice și germane, cu echipaje sovietice și germane, sau numai dirijate de acestea, s-au confruntat într-o luptă înverșunată pentru Madrid.

Deznodământul a fost hotărât de intervenția puternică a armatei regulate și formațiunilor de miliție ale Italiei fasciste, iar intervenția comună a dus Germania și Italia la crearea „Axei”. În secret și aproape nesesizată de opinia publică mondială, din partea republicanilor sau a roșilor s-a dus o luptă cu totul diferită, o luptă între bolșevici și menșevici cu front inversat, care poate fi considerată consecința contradicției dintre faza inițială și faza târzie a revoluției ruse.

Revolta din Asturia (1934), înăbușită în urma unor lupte sângeroase de către legionarii străini sub conducerea generalului Franco, a contribuit enorm la ascuțirea contradicțiilor: lui Largo Caballero îi făcea acum plăcere când era numit „Lenin Spaniol”, iar pãrți considerabile ale CEDA simpatizau cu nou înființata „Falangă” și cu conducătorul ei, José Antonio Primo de Rivera.

Alegerile din 16 februarie 1936 au arătat că se confruntau două blocuri de alegători, ale dreptei și ale stângii, de forțe aproximativ egale, Frontul Popular a câștigat o mică majoritate de locuri în parlamentul spaniol, Cortes.

În acest moment, după ce politica de dreapta a eșuat, Spania a recurs la o formă politică pe care ea însăși o inițiase și care devenise caracteristică pentru lemea iberică: pronunciamento sau lovitura de stat militară. Dar, așa după cum stânga spaniolă privea peste frontierele naționale spre frontismul popular, tot așa dreapta spaniolă era atrasă de puterile fasciste. Acest lucru nu se făcea prin mișcarea fascistă Falanga, ci cu sprijinul bisericii și al monarhiștilor, care nu vedeau prea mare diferență între liberalii și comuniștii la fel de fără Dumnezeu și nici o posibilitate de compromis cu vreunul dintre ei.Italia și Germania sperau să obțină niște avantaje morale, poate chiar politice, dintr-o victorie a dreptei. Generalii spanioli care au început să comploteze serios în vederea organizării unei lovituri de stat după alegeri, aveau nevoie de sprijin financiar și politic, pe care l-au negociat cu Italia.

Pornind de la princste, iar intervenția comună a dus Germania și Italia la crearea „Axei”. În secret și aproape nesesizată de opinia publică mondială, din partea republicanilor sau a roșilor s-a dus o luptă cu totul diferită, o luptă între bolșevici și menșevici cu front inversat, care poate fi considerată consecința contradicției dintre faza inițială și faza târzie a revoluției ruse.

Revolta din Asturia (1934), înăbușită în urma unor lupte sângeroase de către legionarii străini sub conducerea generalului Franco, a contribuit enorm la ascuțirea contradicțiilor: lui Largo Caballero îi făcea acum plăcere când era numit „Lenin Spaniol”, iar pãrți considerabile ale CEDA simpatizau cu nou înființata „Falangă” și cu conducătorul ei, José Antonio Primo de Rivera.

Alegerile din 16 februarie 1936 au arătat că se confruntau două blocuri de alegători, ale dreptei și ale stângii, de forțe aproximativ egale, Frontul Popular a câștigat o mică majoritate de locuri în parlamentul spaniol, Cortes.

În acest moment, după ce politica de dreapta a eșuat, Spania a recurs la o formă politică pe care ea însăși o inițiase și care devenise caracteristică pentru lemea iberică: pronunciamento sau lovitura de stat militară. Dar, așa după cum stânga spaniolă privea peste frontierele naționale spre frontismul popular, tot așa dreapta spaniolă era atrasă de puterile fasciste. Acest lucru nu se făcea prin mișcarea fascistă Falanga, ci cu sprijinul bisericii și al monarhiștilor, care nu vedeau prea mare diferență între liberalii și comuniștii la fel de fără Dumnezeu și nici o posibilitate de compromis cu vreunul dintre ei.Italia și Germania sperau să obțină niște avantaje morale, poate chiar politice, dintr-o victorie a dreptei. Generalii spanioli care au început să comploteze serios în vederea organizării unei lovituri de stat după alegeri, aveau nevoie de sprijin financiar și politic, pe care l-au negociat cu Italia.

Pornind de la principiul conform căruia, clasicul pronunciamento „se joacă” cel mai bine în momentul în care masele se află în retragere sau când guvernele și-au pierdut legitimitatea, lovitura generalilor din 17 iulie 1936 a reușit în câteva orașe, dar a fost întâmpinată de o rezistență înverșunată a oamenilor și a forțelor loiale, nereușind să ocupe cele două orașe principale ale Spaniei, inclusiv capitala, Madrid. Urmare, în anumite regiuni ale Spaniei a grăbit revoluția, dar pe ansamblu, întreaga țară, s-a transformat într-un război civil de durată între guvernul legitim, al republicii, ales în mod corect, extins acum cu membrii socialiști, comuniști, ba chiar și anarhiști, dar care coabitau greu cu forțele rebeliunii de masă care zădărniciseră lovitura de stat și generalii insurgenți, care se prezentau drept „cruciați împotriva comunismului”.

Reacția opiniei publice antifasciste la ascensiunea generalilor a fost imediată și spontană, spre deosebire de reacția guvernelor nefasciste, mult mai precaută chiar și în cazul URSS, și al guvernului condus de Frontul Popular, care tocmai venise la putere în Franța. România a aderat la Convenția internațională asupra neintervenției în Spania, dar cu o importantă precizare făcută de Nicolae Titulescu, și anume că această adeziune „constituie un caz particular care nu poate crea un precedent și nu implică pentru guvernul român obligația de a recunoaște principiul că un guvern legal nu poate obține la cererea lui un ajutor de la alt guvern împotriva rebeliunii ”.

Războiul civil din Spania s-a internaționalizat, prin implicarea Germaniei, Italiei, și a unor voluntari în sprijinul generalului Franco, pe de o parte, și prin constituirea „Brigăzilor Roșii”, înființate la inițiativa Internaționalei Comuniste, aflată în subordinea Kremlinului, care a susținut guvernul Frontului Popular. Războiul avea să se încheie în 1939, cu victoria lui Franco și a sprijinitorilor lui.

Nu este ușor să caracterizăm impactul politic al recesiunii asupra Americii Latine, pentru că, dacă guvernele și partidele lor conducătoare s-au prăbușit rapid atunci când scăderea prețurilor la produsele lor de export le-au distrus finanțele, nu s-au prăbușit cu toate în aceeași direcție. Cele mai multe dintre ele au scăzut spre stânga, mai puține spre dreapta,chiar dacă numai pentru o scurtă perioadă.Argentina a intrat în perioada guvernării militare după o lungă perioadă de conducere civilă, și deși generalii de orientare fascistă ca Uriburu, au fost curând înlăturați, țara s-a orientat spre dreapta, chiar dacă era vorba de o dreaptă în sensul tradiționalist. Chile, pe de altă parte a profitat de recesiune ca să-l răstoarne de la putere pe unul dintre puținii lui președinți-dictatori de dinainte de epoca lui Pinochet, Carlos Ibañez, și s-a dus în mod furtunos spre stânga. De fapt, a trecut printr-o scurtă „Republică Socialistă” în anul 1932, sub conducerea colonelului Marmaduke Grove, și a dezvoltat mai apoi un front popular după modelul european, care s-a bucurat de succes.

În Brazilia recesiunea a pus capăt „vechii republici” oligarhice din anii 1889-1930 și l-a adus la putere pe Getulio Vargas, caracterizat cel mai corect, drept național populist. Acesta a dominat istoria țării sale în următoarele două zeci de ani. Cotitura din Peru a fost clar de stânga, deși cel mai popular dintre noile partide, Alianța Revoluționară Populară Americană (APRA) – unul dintre puținele partide de succes din emisfera vestică bazate de masele de oameni ai muncii de tip european – a dat greș în ambițiile sale revoluționare. Schimbarea produsă în Columbia a fost și mai clar de stânga, liberalii, sub conducerea unui președinte cu o gândire reformatoare, foarte influențat de Noua Înțelegere a lui Roosevelt, au preluat puterea după aproape treizeci de ani de conducere conservatoare. Cotitura radicală a fost însă și mai puternic marcată în Cuba, unde inaugurarea mandatului lui Roosevelt a permis locuitorilor acestui protectorat al S.U.A să răstoarne de la putere un președinte detestat și corupt, chiar și după standardele cubaneze de atunci.

În uriașa zonă colonială a lumii, recesiunea a adus o creștere marcată a activității antiimperialiste, parțial și din cauza prăbușirii prețurilor la produsele de consum coloniale de care depindea economia acestor țări (sau cel puțin finanțele lor publice și clasa de mijloc),parțial și pentru că țările metropolitane s-au grăbit să își protejeze propria agricultură și forță de muncă, fără a se gândi la efectele pe care asemenea politici le puteau avea asupra coloniilor lor.

Din acest motiv, în cea mai mare parte a lumii coloniale recesiunea a marcat începutul efectiv a unor nemulțumiri sociale și politici indigene, chiar și acolo unde mișcările naționalist- politice nu au apărut decât după cel de al doilea război mondial.Atât în zona Caraibelor, cât și în Arica de Vest (britanică), au apărut cu tulburări sociale, care au luat naștere direct din cauza crizei recoltelor locale destinate exportului. Cu toate acestea, chiar și în țările cu mișcări anticoloniale deja dezvoltate, anii de recesiune au adus la ascuțirea conflictelor, mai ales acolo unde agitația politică a atins masele.Aceștia au fost, în ultimă instanță, anii de expansiune a Frăției Musulmane din Egipt, înființată în 1928, și ai celei de-a doua mobilizare a maselor de indienii către Gandhi în anul 1931.

Părțile de nord ale Americii s-au întors clar spre stânga atunci când Franklin D.Roosevelt a început să experimenteze o nouă înțelegere mai radicală, și Mexicul, aflat sub conducerea președintelui Lázaro Cardenas, care a revigorat dinamismul revoluției mexicane anterioare, mai ales în privința reformei agrare.

A treia opțiune, era fascismul, împreună cu socialismul european și capitalismul. Fascismul pe care recesiunea l-a transformat într-o mișcare mondială și, mai ales, într-un pericol mondial. Fascismul în versiunea sa germană (național-socialismul) a beneficiat atât de tradiția intelectuală germană, care spre deosebire deosebire de cea austriacă, fusese ostilă teoriilor noeclasice, ale liberalismului economic, devenit un fel de ortodoxie internațională după 1880, cât și de un guvern necruțător, ferm, decis să scape de șomaj cu orice preț.

Experiența determinantă pentru Hitler, consolidată, dar nu creată de mediul lui Eckart, Scheurner-Richter și Rosenberg, a fost așadar a comunismului, cel care, în probabilitatea, experiența bolșevismului, adică a comunismului, cel care, în viziunea lui Hitler, dusese la înfrângerea germană prin activitatea sa agitatorică, scindase națiunea prin învățătura sa despre contradicția ireconciliabilă dintre burghezie și proletariat. După exemplul rusesc, amenința burghezia sau intelectualitatea națională cu exterminarea.

Antisemitismul era, dimpotrivă o interpretare, o explicație care, pe de o parte, exagera o trăsătură reală a adversarului și ilustra diferența dintre conducerea majoritar intelectuală și mase, dar care, înainte de toate, permitea dezvoltarea unei contraideologii cu tendințe universale și făcea posibilă descătușarea unei compasiuni fanatice de care Mussolini a rămas întotdeauna departe. Ca antibolșevism și antimarxism, național-socialismul aparține tipului mișcărilor fasciste; ca învățătură despre evrei, vinovații universali, reprezenta cea mai radicală formă a acestui tip, adică este un fascism radical. Toate trăsăturile lui esențiale sunt deja sesizate în discursurile de la început ale lui Hitler, din anii 1920 și 1921.

O posibilă obiecție este că Hitler ar fi fost deja antisemit pe când locuia la Viena, în perioada dinainte de război, că antisemitismul său era mai vechi decât aparentul nucleu al acestuia, antibolșevismul.Dar, din prezentarea lui Hitler de mai târziu în Mein Kampf, rezultă foarte limpede că la baza experienței a fost și aici un eveniment social important, și anume puternicele demonstrații ale muncitorilor socialiști.Motivația luptei împotriva deciziilor de la Versailles a împărtășit-o cu toți germanii, iar în afară cu toți revizioniștii Europei, nu în ultimul rând cu Rusia, unde Lenin, deloc mai puțin apăsat decât Hitler, scotea în evidență că acest tratat era de departe mai rău decât cel de la Brest-Litovsk.

Faptul că președintele Reichului i-a retras, la 30 mai 1932, încrederea cancelarului său, a avut mai multe motive, nu în ultimul rând, pe acela că Hindenburg era supărat pe Brüning tocmai din cauza alegerii care îl făcuse candidatul roșilor și catolicilor, și astfel, îl îndepărtase de cei de dreapta. Spre surprinderea tuturor, la 1 iunie 1932 puțin cunoscutul deputat de centru Franz von Papen era numit cancelarul Reichului. Acesta a format în scurt timp un guvern alcătuit în mare măsură din nobili, guvern numit nu numai de către social-democrați drept cabinetul baronilor. Noul guvern a luat imediat două decizii de mare importanță: ridicarea interdicției SA,și a uniformelor, precum și dizolvarea Reichstagului.

În 1931, Japonia a invadat Manciuria și-a înființat acolo un stat marionetă, mai apoi Janonia în 1932, a ocupat China la nord de Marele Zid Chinezesc și a debarcat la Shanghai.

În 1933, Hitler a venit la putere în Germania cu un program pe care nu s-a străduit să îl ascundă. Un an mai târziu, după un scurt război civil în Austria a eliminat democrația și a introdus un regim semifascist, care s-a remarcat în special prin opoziția față de integrarea în Germania, cu sprijinul Italiei, la vremea respectivă l-a sasinat pe premierul austriac. În 1935, Germania a denunțat tratatele de pace și s-a reafirmat ca o mare putere militară și maritimă, redobândind prin plebiscit regiunea Saar, de la frontiera sa de vest, apoi s-a retras din Liga Națiunilor. După implicarea în războiul civil din Spania, împreună cu Italia au creat Axa Roma-Berlin, timp în care, Germania și Japonia au încheiat un pact anticomintern.

Exact în acel moment, ca urmare a decesul președintelui Reichului, von Hindenburg, Hitler a putut să instituie o dictatură personală, pe care Mussolini nu a obținut-o niciodată și pe care însuși Stalin, în momentul acela, încă nu o deținea, formal și practic.Deja la 1 august 1934, în ajunul morții lui Hindenberg, guvernul a hotărât ca funcția de președinte al Reichului să se unifice cu funcția de cancelar al Reichului, deși legea nu oferea o bază pentru acesta. Și mai important a fost faptul că Blomberg a emis un ordin prin care a introdus noua formă de depunere a jurământului, ce obliga armata la loialitate față de „Führerul Reichului german și al poporului, Adolf Hitler”.

La 1 decembrie 1934, Kirov a fost împușcat de un tânăr comunist, pe numele Nicolaev, la sediul său din Leningrad, Smolnîi. Stalin s-a deplasat imediat la Moscova pentru a conduce personal ancheta. S-a stabilit repede că oamenii din NKVD (noul GPU), își neglijaseră în mod flagrant atribuțiunile de serviciu, adică protecția lui Kirov. Cu toate acestea, au primit sancțiuni foarte ușoare, sau au căzut victime unor accidente de circulație. După toate aparențele nu avuse complici, însă discuta frecvent așa cum rezultă din juralul său personal, cu foști opozanți.

Cu privire la fascismul italian, ascensiunea acestuia se explică prin slăbiciunea forțelor politice ele monarhiei parlamentare, și prin teama inspirată de intensificarea tulburărilor sociale. Guvernarea Nitti, care încerca în mod curajos să normalizeze situația, se găsește dezarmată în fața valului de greve, partidul socialist, cel care le provoca, se orientează spre marxismul revoluționar.

În mai 1920, Nitti demisionează și este înlocuit cu Giolitti, abilul om de stat care dezamorsează „pericolul roșu” și reușe ște evacuarea fabricilor de către muncitori. Giolotti semnează, la 12 noiembrie Tratatul de la Rapallo, care recunoaște neutralitatea regiunii Fiume, și îl determină pe D`annunzio să capituleze, la capătul unei acțiuni purtate de trupele de uscat și marină. În luna august, reluând o idee a lui D`annunzio, Mussolini hotărăște „Marșul asupra Romei”. Este sprijinit de regina-mamă Margherita și de către ducele d`Aosta, șeful ramurii mezine a familiei, care în caz de necesitate, i-ar fi succedat regelui.

Mussolinii s-a lansat în noi negocieri cu facțiunile liberale, discutând ce posturi să le fie acordate fasciștilor în guvern. Nu le-a dezvăluit că adevărata lui ambiție era să fie prim-ministru.În același timp le vorbea brigăzilor fasciste despre organizarea unui „coup d’etat.”Brigăzile fasciste erau organizate într-un corp voluntar de gardă națională și plănuiseră să cucerească cele mai importante orașe din nordul și centrul Italiei. Aproximativ 30000 de fasciști, aveau să se îndrepte apoi spre capitală și să preia puterea. Mussolini și-a dat seama că regele avea o situație critică, în calitatea sa de comandant suprem al armatei, regele deținea pȃrgiile, dacă dorea să ordone armatei să îi zdrobească pe fasciștii de pe strãzile Romei.

În ultima săptămână a lui octombrie, pregătirile s-au încheiat iar în noaptea de 27 octombrie 1922, brigăzile fasciste au ocupat primăria, palatul telefoanelor, și gările orașelor din nordul Italiei.În primele ore ale zilei de 28 octombrie 1922, guvernul lui Luigi Facta a găsit în sfârșit curajul să acționeze și l-a sfătuit pe rege să fie de acord cu declararea stării de asediu, inițial regele a acceptat, iar la ora 9 dimineața acesta s-a răzgândit.Aflând că regele refuză să declare legea marțială, guvernul lui Facta a demisionat. Atunci regele l-a numit pe Salandra, un veteran liberal-conservator, și i-a cerut să formeze un guvern, dar negocierile cu fasciștii au eșuat.În lipsa unui alt candidat care să nu fie contestat, la 29 octombrie 1922, i s-a cerut lui Benito Mussolini să accepte postul de prim-ministru al Italiei.

În aprilie 1924, Mussolini a organizat alegeri naționale. Acestea au marcat o victorie zdrobitoare pentru el și Partidul Fascist- patru milioane de voturi față de două milioane și jumătate pentru întreaga opoziție. Chiar și asasinarea lui Giacomo Matteotti, un socialist care i se opunea categoric, nu a zdruncinat încrederea opiniei în „Il Duce”, deși Mussolini ordonase asasinatul, el nu a demisionat, ba mai mult, și-a asumat deplina responsabilitate pentru actele sale.

După incidentul Matteotti, el nu a mai fost dispus să facă nici un compromis cu opozanții, și nici nu le-a mai permis să ia atitudine împotriva lui. Practica alegerilor libere a luat sfârșit, Mussolini va acționa rapid pentru instaurarea dictaturii fasciste, arogându-și puterea vechilor împărați romani.

Din 1922 până în anul 1945, Benito Mussolini a condus cu mână forte națiunea italiană.A fost un dictator care a cerut poporului italian loialitate totală. Portretul omului cunoscut sub numele de Il Duce (Conducătorul) era arborat în toate clasele de școală din țară.Sub portret figura o inscripție : „Mussolini are întotdeauna dreptate !” Elevilor de școală precum și adulților li se cerea să se supună necondiționat nevoilor țării și conducătorului ei.

Viața politică din România interbelică

Primul deceniu de după războiul mondial a reprezentat ceea ce unii politicieni și istorici au numit belle épogue.A existat o „euforie a păcii”, o convingere că pacea se așează peste continentul european pentru multă vreme.

Perioada imediat următoare primului război mondial s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, generată de modificările ce aveau loc în viața economică și socială, de noul climat, democratic, precum și de unele cauze externe. Pe primul plan al activității guvernamentale s-au aflat problemele organizării statului național unitar român, ale integrării provinciilor unite în 1918, ale refacerii și dezvoltării economice, precum și cele privind încheierea tratatelor de pace și trasarea principalelor jaloane ale politicii externe a României în noua situație internațională.

Anii 1918-1922 s-au caracterizat prin schimbarea statutului internațional al României, în mai 1918, a trebuit să semneze tratatul de pace cu Puterile Centrale, acceptând clauze destul de grele ; în octombrie, guvernul român a denunțat acest tratat, reintrând în alianță cu Puterile Antantei. În iulie-august 1919, armata română a eliberat întregul teritoriu al Transilvaniei și a înaintat până în Budapesta pe care a ocupat-o, contribuind astfel la înfrângerea revoluției bolșevice din Ungaria.

Restaurarea vieții politice din România, ca urmare a prăbușirii rotativei guvernamentale prin dezagregarea partidelor conservatoare, apariția de noi partide democratice în vechiul Regat, precum și integrarea în cadrul statului român unitar a partidelor din Basarabia, Bucovina, Transilvania, precum și prin crearea Partidului Comunist din România.

Principala problemă politică românească în perioada interbelică a fost lupta între democrație și autoritarism. La începutul anilor `20, perspectivele pentru consolidarea sistemului parlamentar baza pe practicile din Europa Occidentală păreau luminoase. Adoptarea votului universal pentru bărbați îndreptățea speranța că guvernarea realizată de o oligarhie va fi în curând o relicvă a trecutului. Conducătorii Partidului Național Român din Transilvania și ai Partidului Țărănesc din Vechiul Regat, partide care se bucurau de un sprijin larg, erau angajați să susțină ideea participării depline a tuturor cetățenilor la viața politică și a consultării alegătorilor prin alegeri corecte.

Atât țărăniștii, care erau altminteri sătui să urmeze modelele occidentale, cât și europeniștii, care erau convinși că România era menită să urmeze calea occidentală de dezvoltare, erau susținători fervenți ai guvernării parlamentare. În rândul publicului larg, de asemenea, exista cel puțin sprijin latent pentru experimentul politic democratic.Când acesta a avut ocazia de a- și exprima liber preferințele, cum s-a petrecut în alegerile din 1928, alegătorii au votat în proporție covârșitoare în favoarea partidelor care s-au declarat pentru democrație.

Dar în calea schimbărilor politice stăteau obstacole formidabile, în primul rând obiceiuri încetățenite de o jumătate de veac. Apatia și lipsa de experiență a masei de țărani cauzată în special de aproape totala lor excludere de la procesul politic, nu au fost niciodată surmontate în totalitate, și ca urmare, impactul votului universal a fost limitat. Partidul Liberal, organizația politică cea mai puternică în anii `20, a modificat foarte puțin obiceiurile, deși teoretic angajat în susținerea sistemului parlamentar, în practică a preferat să desfășoare alegeri în maniera care se afla la loc de cinste în această perioadă, și să guverneze într-un mod autoritar, printr-o oligarhie financiară și industrială de proporții reduse. În afara vieții politice existau multe grupări sau personalități care se opuneau la tot ce reprezenta Europa modernă – urbanism, industrie, naționalism și instituții politice democratice. Astfel partizanii lui Nicifor Crainic și Nae Ionescu, printre alții, au creat un climat de opinie favorabil mișcărilor politice naționaliste extremiste și autoritare.

Prezentarea unui cadru scurt și concis cu privire la partidele politice active în perioada interbelică poate fi utilă în acest moment pentru o mai bună înțelegere a tendințelor autoritariste ulterioare ce se vor impune în România, așa cum se va întâmpla și în alte țări.

În perioada interbelică, viața politică a fost dominată de două partide : liberalii și național țărăniștii. Partidului Național nu i-a mers nicioadată mai bine, el a deținut puterea pe perioade lungi, în special între anii 1922-1926. Forța motricã a partidului a provenit din așa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri și industriași în frunte cu familia Brătianu.

Deceniul al patrulea a fost deceniul crizei democrației românești. Recesiunea mondială a exacerbat problemele economice și tensiunile sociale existente, și a dat un impuls tuturor acelor forțe care au urmărit să submineze democrația parlamentară. Amplificarea crizei a sporit apelul la antisemitism printre anumite elemente ale societății, care l-au folosit pentru a dobândi sprijin pentru tipurile lor specifice de naționalism. Printre organizațiile care au făcut din antisemitism nucleul ideologic al noii Românii, la loc de frunte se afla Garda de Fier, care a atins apogeul popularității la mijlocul anilor `30.Venirea la tron a lui Carol al II-lea în 1930, a fost de rău augur pentru democrație: el nu făcea nici un secret din disprețul pe care-l nutrea pentru instituțiile parlamentare, și din intenția sa de a se erija drept sursă incontestabilă a puterii în stat; în plus nu se pot ignora nici schimbările în echilibrul de forță la nivel european.

În perioada 1928-1930, au trecut printr-o situație dificilă și partidele din opoziție. Partidul Național Liberal era uzat după lunga perioadă de guvernare și se bucura de susținerea unei mici părți a electoratului. Problema esențială pentru acest partid era relansarea ideologiei și a programului, refacerea și consolidarea organizatorică. În legătură cu aceste aspecte au apărut deosebiri de vedere între „bătrânii”, care cereau menținerea partidului pe vechea linie, și „tinerii”, care se pronunțau pentru o primenire din temelie a organizației. Principalul obstacol în calea dezvoltării partidului era considerat Vintilă Brătianu, care apărea precum un președinte provizoriu, impus datorită morții fulgerătoare a lui Ion I.C.Brtătianu, deși Vintilă Brătianu nu era receptat de membrii partidului ca un șef autentic. Ion I.C.Brătianu era un om de o imensă cultură – cu cunoștințe tehnice (era inginer) și umaniste, mai ales din domeniul istoriei; Vintilă era un excelent economist și nu îl pasionau decât finanțele, un domeniu dificil, dar prea îngust.Ionel era un om comod, trăia retras, își calcula în tihnă toate mișcările, și atunci când apărea în public avea deja soluția optimă pregătită. În relația cu colaboratorii era nervos, arunca uneori cuvinte grele, pe care apoi le regreta, aceasta pentru că toți sau aproape toți veneau să îi ceară bani, iar el era obsedat de ideea că nu trebuie să risipească banii publici, în timp ce toți ceilalți nu urmăreau decât să cheltuiască fără măsură.

Dincolo de aparențele publice, Vintilă Brătianu „acest om atât de pătimaș în viața politică, era timid și delicat în viața sa privată și în relațiile sale particulare cu lumea”. Astfel se explică faptul că el nu a îndrăznit o viață întreagă să facă o observație intendentului moșiei sale de la Mihăilești, „care l-a furat în văzul și auzul tuturor.” În timp ce „bătrânii” liberali în frunte cu Vintilă Brătianu, erau pentru respectarea actului de la 4 ianuarie 1926, „tinerii” liberali, grupați în jurul lui Gheorghe Brătianu (fiul lui Ion I.C. Brătianu), se pronunțau pentru revenirea lui Carol al -II-lea în țară și proclamarea acestuia ca rege al României. Profitând de criza politică – și în primul rând de divergențele dintre partidele politice-Carol a sosit innopinat la București în ziua de 6 iunie 1930, punând oamenii politici în fața faptului împlinit. Vintilă Brătianu a condamnat energic acțiunea lui Carol, iar Comitetul Evecutiv al Partidului Național-Liberal a adoptat o rezoluție în care se afirma că acest partid rămâne „cu nestrămutata hotărâre la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926”.

La rândul său, I.G.Duca a declarat că venirea lui Carol în țară era o aventură primejdioasă, mai mult, potrivit unor informații ar fi menționat că preferă să i se taie mâna decât să o intindă aventurierului.

Astfel, în 1929, Ioan (Jean) Th. Florescu, fost ministru de justiție, a constituit gruparea dizidentă Omul Liber care la 12 noiembrie 1931 s-a transformatîn Partidul Liberal Democrat. Deși avea un program politic ceva mai larg, acest partid nu a reușit să se impună în viața politică, încheindu- și existența după numai patru ani.

Cea mai mare sciziune s-a produs în iunie 1930, fiind generată de atitudinea față de Restaurație. Pe de altă parte, Gheorghe Brătianu, solicitat de Carol, s-a prezentat în audiență, declarându-se pentru proclamarea acestuia ca rege al României, gest care a determinat excluderea sa din partid la 7 iunie 1930. În aceste condiții, Vintilă Brătianu i-a dat mână liberă lui Duca să organizeze partidul, deși îl suspecta că intenționează să îi ia locul. Duca s-a dovedit un om loial, răbdător și înzestrat cu o excepțională putere de muncă. Situația lui Vintilă Brătianu devenea tot mai dificilă, presat de principalii săi colaboratori, dar și de noua realitate constituțională, Vintilă Brătianu a trebuit să ceară audiență la regele Carol al II-lea, care i-a fost acordat în 9 iulie 1930.Comentând acest moment, ziarul „Universul” scria în 12 iulie 1930: „Audiența pe care domnul Vintilă Brătianu a avut-o la Majestatea Sa regele, înseamnă reluarea raporturilor normale între Partidul Național-Liberal și Coroană. Peste o săptămână, la 15 iulie, a fost primit în audiență și I.G.Duca, act ce sublinia normalitatea relațiilor dintre principalul partid de opoziție și Carol al II-lea. Printr-o circulară adresată organelor județene de partid se arăta că acesta a reluat legăturile cu Coroana, și era pregătit să contribuie, cu toate forțele, la scoaterea țării din impasul în care se afla dedicându-se cu tot concursul său unei vieți normale de stat.

În ziua de 15 iunie 1930, îndemnat de Carol – care se urcase pe tron la 8 iunie- Gheorghe Brătianu a înființat un nou Partid Național-Liberal. Acest partid se declarase profund dinastic, având înscrise în program obiective precum: înnoirea morală a țării, instituirea unui regim sever de economii, revizuirea averii funcționarilor publici, reducerea taxelor și impozitelor, reglementarea datoriilor agricole prin eșalonarea lor pe o perioadă de 20 de ani, etc. Printre funtași se numărau : Atta Constantinescu, Constantin Barbu, Constantin C.Giurescu, Mihai Antonescu, iar organul central de presă era ziarul „Mișcarea”. Partidul Național-Liberal (Gheorghe Brătianu), după ce inițial l-a sprijinit pe Carol al II-lea, și-a revizuit atitudinea. Neacceptând să devină un element de manevră în mâinile suveranului și camarilei sale, Gheorghe Brătianu a adoptat o atitudine tot mai independentă față de rege, devenind treptat un adversar deschis al planurilor politice ale lui Carol al II-lea.

O altă defecțiune în Partidul Național-Liberal s-a produs în decembrie 1930 avându-l ca autor pe Constantin Arghetoianu. Apreciind că datorită atitudinii avută față de actul de la 8 iunie 1930 regele nu îi va chema pe liberali la putere, Constantin Arghtoianu a părăsit acest partid, alăturându-se campaniei inițiate de Carol al II-lea și camarila sa împotriva partidelor politice. A devenit astfel un factor de bază al guvernului de „uniune națională” creat în aprilie 1931. După căderea acestuia, Constantin Arghetoianu a constituit la 8 iunie 1932, Uniunea Agrară, organizație politică minoră, pusă în slujba planurilor autoritare ale lui Carol al II-lea.

În ziua de 12 august 1930 a venit în țară și Elena Lupescu, fiind găzduită de regele Carol la Palatul Peleș din Sinaia.Aflând, Iuliu Maniu s-a prezentat imediat în audiență, depunându- și demisia, deoarece suveranul nu- și ținuse angajamnetul de a se împăca cu fosta sa soție și, în plus, o adusese pe Elena Lupescu în țară.Carol a afirmată că problema refacerii căsătoriei avea un caracter strict personal și a negat cu străjnicie faptul că Elena Lupescu ar fi venit în România.

După sosirea Elenei Lupescu s-a constituit camarila regală, care va juca un rol important în politica României, timp de un deceniu. Principala figură a camarilei era chiar Duduia personaj care a avut inteligența necesară de a nu se crampona precum Zizi Lambrino de apartența legală la familia domnitoare; ea a știut să manevreze în așa fel încât să îi sugestioneze pe rege că oricine era împotriva ei era și împotriva lui, și ca atare trebuia înlăturat și chiar distrus, a avut abilitatea de a nu se lăsa prinsă în mrejele anumitor prieteni, dispensându-se fără nici un fel de regret de oricine i se părea că ar încerca să-i submineze pozițiile. A știut să profite de dereglarea sexuală a lui Carol pentru a- și impune voința. Deși a acționat din umbră, Elena Lupescu a reușit să eclipseze numeroși oameni politici cu experiență, devenind în scurt timp cea mai bogată și mai influență femeie din România. Din această stare de optimism exagerat, s-a ieșit sub șocul crizei economice, declanșată în 1929, care a acutizat toate contradicțiile latente, atât pe plan intern cât și internațional. Profunda criză economică dintre anii 1929-1933 a intensificat rivalitățile dintre marile puteri sporind și mai mult pericolul pentru pacea și securitatea popoarelor.

Partidul Național Țărănesc s-a format în anul 1926, prin fuziunea dintre Partidul Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu și Alexandru Vajda Voevod, și Partidul Țărănesc a lui Ion Mihalache; niciuna dintre cele două formațiuni nu votase Constituția din 1923 și-i acuzau pe liberali de exagerare a naționalismului, de corupție și de favorizarea intereselor propriei clientele.Forța sa devine clară în 1928, când, ca urmare a dispariției lui Brătianu, prin Iuliu Maniu, își asumă responsabilitatea executivului.În 1930, Partidul Național Țărănesc susține drepturile la tron ale lui Carol al II-lea, rechemat din exil, dar atitudinea autoritară a regelui duce la un conflict între cei doi, deoarece fiecare dintre ei dorea să îl folosească pe celălalt pentru realizarea scopurilor proprii.

În perioada noiembrie 1928-noiembrie 1933 s-au succedat la cârma țării 9 guverne, dintre care 8 național-țărăniste și au avut loc trei alegeri parlamentare deși conform Constituției, durata unei legislaturi era de 4 ani. Sentimentul general era acela că peședintele Partidului Național-Țărănesc a ieșit victorios în cunfrutarea cu regele. În timpul anilor de guvernare, partidul a acționat pe baza teoriilor economice ale lui Virgil Madgearu – industrializarea rapidă, cu investiții străine, prin urmare în contrast izbitor cu liberalii- neaplicabile din cauza efectelor crizei economice din 1929, și ale depresiunii generale ulterioare.

Guvernul Iuliu Maniu (10 noiembrie 1928- 7 iunie 1930) a desfășurat o susținută activitate vizând rezolvarea multiplelor probleme ale țării în conformitate cu programul Partidului Național-Țărănesc. Beneficiind de majoritate absolută în parlament, guvernul a obținut votarea tuturor proiectelor de lege pe care le-a inițiat și ratificarea măsurilor întreprinse. În cadrul politicii de reorganizare a aparatului de stat, un loc important l-a ocupat legea administrativă din 3 august 1929 pe baza căriua au fost create 7 noi unități teritoriale, numite Directorate Ministeriale, care controlau și îndrumau activitatea serviciilor statului din cuprinsul Directoratului respectiv, cu excepția serviciilor centrale ale Ministerelor Apărării Naționale, Justiției și Afacerilor Străine.

Pe plan economic s-a remarcat legea monetară din 7 februarie 1929, prin care leul a fost stabilizat la un curs de 32 de ori decât valoarea sa din 1890, punându-se astfel capăt inflației ce au caracterizat finanțele României după Primul Război Mondial.Din inițiativa guvernelor s-au înființat regii autonome – cuprinzând C.F.R, P.T.T.(Poșta Telegraful, Telefonul), porturile și căile de comunicație pe apă, conductele de petrol și gaze naturale, pescăriile, etc, – în ale căror consilii de administrație au intrat mulți fruntași ai Partidului Național Țărănesc.

Partidul Social Democrat a ieșit din război puternic divizat între moderați, care urmau tradiția socialistă occidentală și radicali, care-i aveau drept model pe bolșevicii din Rusia. Aceste disensiuni s-au manifestat fățiș la Congresul general al Partidului Socialist, care a avut loc la București, între 8-12 mai 1921, și au dobândit un caracter permanent până în octombrie 1922, când la Ploiești, comuniști au pus bazele Partidului Comunist Român.Ei și-au confirmat afilierea la Internaționala Comunistă, au ales un comitet central și au aprobat statutul care mandata o organizație secretă. Acuzat de activități revoluționare, Partidul Comunist a fost scos în afara legii în 1924.Printre primii secretari pot fi amintiți Gheorghe Cristescu și ungurul Elek Köblös, care operează sub numele de Bărbulescu.

Minoritățile naționale au avut posibilitatea să- și creeze organizații proprii. În perioada imediat unirii Transilvaniei cu România, liderii minorității maghiare au adoptat o atitudine de „rezistență pasivă”, nutrind speranța că la Conferința de pace de la Paris nu va fi ratificat actul de la 1 decembriee 1918. Totuși unele organizații politice maghiare au participat la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, obținând opt mandate în primul Parlament al României întregite. După semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920), se constată un proces de activizare a intelectualității maghiare, care pornea de la ideea apărării drepturilor specifice în cadrul poporului român. În ianuarie 1921 s-a constituit Uniunea Maghiară, care a desfășurat o activitate sporadică, limitată la unele tratative cu guvernul pentru a obține restrângerea reformei agrare din Transilvania, astfel încât moșierimea maghiară să- și menținã o parte cât mai mare din domeniile pe care le stăpânea

Nemulțumită de această atitudine, o altă grupare a înființat, în iunie 1921, Partidul Popular Maghiar. După o lună, în iulie 1921, cele două organizații au fuzionat sub numele de Uniunea Maghiară.

Minoritatea germană din Transilvania aderat de la început la actul Unirii acestei provincii cu România. Astfel în cadrul Adunării de la Mediaș, din 8 ianuarie 1919, sași au adoptat o moțiune prin care se pronunțau „conform principiului de autoguvernare, pentru unirea Transilvaniei cu România.”O decizie similară au luat și șvabii întruniți la Timișoara, în ziua de 10 august 1919. Partidul German și Partidul Șvăbesc s-au constituit în noiembrie 1919, în septembrie 1921 a avut loc congresul de unificare a organizațiilor politice și culturale germane de pe întreg teritoriul României, în cadrul Uniunii Germanilor din România; aceasta avea structuri teritoriale (regionale), în cadrul căreia un rol primordial îl ocupa Consiliul Național Săsesc, cu sediul la Sibiu (construit încă din 1867).

Evreii erau organizați în Uniunea Evreilor Pământeni, care la 1923, și-a luat numele de Uniunea Evreilor din România, avȃnd ca președinte pe Wilhelm Filderman și ca organ de presă „Curierul israelit.

Partidelor enumerate li se adaugă Garda de Fier, puternic înrădăcinată în mediul rural, datorită postulatelor sale de naționalism etnic, populism și antisemitism.Sub conducerea politică a lui Corneliu Zelea Codreanu, mișcarea ajunge în prim plan prin asasinarea lui I.Ghe. Duca, în timp ce achitarea autorilor morali de către triunalul militar demonstrează numeroasele relații, nu atât ascunse, de care mișcarea se bucura, în cadrul aparatului de stat.

În primăvara anului 1930, agitațiile comuniste luaseră proporții alarmante în Basarabia. Plin de neliniște, Corneliu Zelea Codreanu a lansat un apel către către întreaga tinerime a țării, implorând-o să se unescă cu legionarii într-un front comun, în vederea combaterii agitațiilor comuniste. Cu această intenție, a creat o nouă organizație „Garda de Fier”, în care în afară de legionari puteau să intre toți tinerii, indiferent de apartenența politică.

Garda de Fier a cunoscut o efectivă consolidare și extindere organizatorică, a beneficiat de o reală simpatie din partea lui Alexandru Vaida Voevod, care a încurajat-o în atitudinea ei anticomunistă.Pe de altă parte, Armand Călinescu a cerut luarea de măsuri împotriva legionarilor. Într-o circulară din 29 aprilie 1933, acesta ordona ca organele de poliție și jandarmerie să percheziționeze toate sediile organizațiilor legionare, să confiște toate publicațiile, manifestele și ziarele răspândinte de aceste organizații și să trimită la urmă pe propagandiștii și agitatorii străini de localitate care ar încerca să recruteze aderenți la organizațiile menționate.

La 10 februarie 1938, guvernul lui Octavian Goga, soluție rezultată din alegerile parlamentare neconcludente din decembrie 1937, este înlocuit, noul guvern prezidat de patriarhul Miron Cristea, nu mai era expresia vreunei majorități parlamentare sau a unei formațiuni politice, era expresia voinței regelui Carol al-II-lea.Nici noua Constituție, din 20 februarie 1938, nu mai era expresia unui acord colectiv de voință a diverșilor factori constituționali.Puterea legislativă era exercitată de rege prin intermediul partidului bicameral, limitat exclusiv la legiferare și având un caracter corporativ. Puterea executivă era exercitată tot de rege, prin guvern, numit și revocat de rege, fără răspundere politică față de parlament. Întreaga structură a puterii era aprobată printr-un referendum, în care votul este deschis.

Regimul parlamentar este înlocuit cu unul autoritar. Noua Constituție punea capăt separațiunii puterilor în stat, introducea pedeapsa cu moartea, delict public.Partidele politice vor fi desființate, dar își vor menține tacit structura organizatorică, vor refuza să colaboreze cu regimul.Locul partidelor tradiționaliste va fi luat de Frontul Renașterii Naționale, unde puteau intra toți cetățenii, în primul rând funcționarii de stat. Așa a ajuns Frontul să numere 3,5 milioane de membrii. Regimul autoritar instituit de Carol al II-lea în 1938 nu se sprijinea pe un program ci pe o camarilă, cu Elena Lupescu în frunte și din care făceau parte mai mulți industriași și parteneri de afaceri.Această camarilă încuraja o atmosferă de corupție și nu va întârzia să pună regimul într-o stare de criză, guvernarea sprijinindu-se pe armată și poliție. Noua reformă era propusă pe trei principii fundamentale : întărirea puterii administrației locale și a primarului, reorganizarea județelor în provincii, respectiv a treia ideea principală în noua reformă administrativă era desconcentrarea serviciului de stat.

Prin noua reformă se așează în fruntea provinciei un guvernator, dispunând de o deosebită autoritate și o largă și precisă competență, precum șeful serviciilor exterioare ale diferitelor departamente reunite în jurul lui, conducătorul gospodăriei locale, etc.

Un rol important între instituțiile statului din perioada regimului absolutist a lui Carol al-II-lea, l-a jucat instituția Straja țării.Ideologia și doctrina Străjeriei, fixate în contururi generale de către regele Carol al-II-lea, fiind traduse în fapt printr-o „școalã de experiență”, înființată în septembrie 1934 la Breaza în județul Prahova.

Straja țării avea autonomie financiară, avea posibilitatea de a dispune liber de veniturile sale în limitele unui buget aprobat de Consiliul Superior de Îndrumare. Ministerele, regiile, administrațiile autonome, județene și comunale sunt obligate a pune la dispoziție Strajei Țării, terenurile, materialele, localurile, etc, necesare realizării programului său. Prima grijă a Înaltului Ctitor al Străjeriei a fost să pună la baza programului său de educație a tineretului, învățătura creștină, căutând să formeze copiii neamului buni creștini, iubitori ai Bisericii lui Hristos.

Capitolul I : Originile și formarea profesională a tânărului Ion Gheorghe Duca

1.1.Noțiuni privind copilăria  și primii pași în formarea profesională a lui Ion Gheorghe Duca

„Oriunde dreptatea este la fel”

Între însemnații bărbați de stat români, care și-au adus contribuția la actul Marii Uniri a românilor, se numără și Ion Gheorghe Duca. În fapt, omului care a cunoscut una dintre cele mai spectaculoase, dar și mai meritate cariere politice – deputat în parlament la 26 de ani, ministru la 38 de ani, prim-ministru la 54 de ani- Marea Unire i-a fost arzătoarea dorință de împlinire din fragedă tinerețe.

Temperament de artist, emotiv și înclinat spre meditație, el nu era omul de voință impunătoare, care domină oamenii și evenimentele, obsedatul unui crez social și politic, care înfruntând bărbătește vijelia luptei, a fluturat în bătaia gloanțelor steagul credinței sale. Un coleg de studii pariziene, N.Petrescu-Comnen, își amintea cum Duca afirma cu o viziune profetică în anul 1900 „că generația noastră ori va realiza întregirea neamului românesc, reforma agrară și descătușarea populației din lanțuri, rămânând astfel de pomină în istorie, ori blestemul generațiilor viitoare se va abate peste amintirea ei ”.

Personalitate marcantă a curentului politic liberal, eminent om de stat, intelectual de mare cultură și talent, manifestate atât pe planul cugetărilor politice, cât și pe cel al artei oratorice și creaței literare, Ion Gheorghe Duca s-a născut la 20 decembrie 1879, la București.Și-a încheiat viața la 54 de ani, fiind cel dintâi prim-ministru în funcțiune al țării, asasinat de legionari. În calitate de Președinte al Consiliului de Miniștrii a încercat să lichideze organizația legionară Grada de Fier, fiind asasinat din ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu. Tatăl său, Gheorghe I.Duca, fusese fiul lui Ion Duca ministru de război în perioada post-cuzistă, descendent dintr-o veche familie răzeșească din județul Tutova. Tatăl, Gheorghe Duca, în epocă un om de mare prestigiu și stimă, fusese mulți ani director general al Căilor Ferate Române, precum și director al Școlii de Poduri și Șosele din București, mama – Lucia Ghica, o distinsă descendentă din neamul Ghiculeștilor. Elevul Duca a urmat clasele primare și primele două de liceu în particular, clasele a-III-a și a-IV-a de liceu le-a urmat la liceul Cantemir, iar cursul superior la aprofundat în cadrul Liceului Sfântul Sava din București.Aici a închegat o caldă prietenie colegială cu Gala Galaction și o seamă de alți scriitori precum Tudor Arghezi, N.D.Cocea.

Tânărul Duca a absolvit bacalaureatul, în iunie 1897, iar în toamna aceluiași an pleacă la Paris pentru a- și efectua studiile universitare. În cei trei ani de muncă intensă la Facultatea de Drept din Paris, afundat în biblioteci, frecventând cu regularitate muzee, spectacole și concerte pariziene, abia dacă își găsea răgaz pentru singura distracție, ce avea să îi devină pasiune : cursele de cai de la Long Champ.Uneori, vara lua drumul Weimar-ului. Din acei ani s-a simțit atras spre politică, urmărind cu aviditate talentele oratorice ale vremii din Parlamentul francez și cel britanic, printre simpatizanții săi se numărau Lloyd George ; Chamberlain și Briand.

Pe când era student în anul al -II-lea la Paris, tatăl său a încetat din viață, un unchi, Grigore Ghica, înlesnindu-i oarecum traiul în continuare în capitala Franței. În astfel de momente de deznădejde, s-a adresat directorului ziarului „Universul”, Luigi Cazzavillan, oferinduse să scrie articole de politică internațională, înscriindu-se astfel printre precursorii cronicii de politică externă din jurnalistica românească.La Paris, în cadrul Cercului studenților români de la Café Voltaire, situat pe malul Senei, a expus peste treizeci de conferințe, în special despre politica internațională, despre nedreptatea îndurată de buri, despre consecințele imperialismului din Rusia țaristă și din monarhia austro-ungară, despre tendințele războinice ale lui Wilhelm al-II-lea, etc.

Tânărul Duca a studiat cinci ani în capitala Franței. În trei ani și-a dat licența, respectiv în alți doi ani a urmat cursurile doctorale. Subiectul tezei sale de doctorat, „ Societățile cooperatiste în România”, s-a impus atât prin noutatea temei cât și prin maniera de elaborare, de altminteri, lucrarea a fost tipărită, în anul 1902, în limba franceză. Revenind în țară, Duca a intrat în magistratură, în calitate de judecător la ocolul de Vâlcea, județ de care își va lega mare parte din viață și activitatea profesională.Păstrase prietenia lui Ionel Brătianu de pe vremea când frații Brătianu fuseseră elevii directorului inginer Gheorghe Duca.

Așa se face că I.I.C.Brătianu va fi personalitatea care-l va recomanda ministrului de justiție de pe atunci, Eugen Stătescu, care încântat de pregătirea profesională și demnitatea tânărului Duca a riscat o profeție.Ion Ghe. Duca și-a desfășurat activitatea de magistrat din data de 20 decembrie 1902, exact din ziua în care a împlinit vârsta de 23 de ani, până în martie 1903. De acum înainte, luat de Vintilă Brătianu, își va desfășura activitatea la București, ca subdirector la Casa Centrală a Cooperației, unde vreme de patru ani a desfășurat o vie activitate de pionerat, punând bazele celei mai înfloritoare epoci a cooperației românești. Străbătea țara în lung și lat propovăduind cu asiduitate ideea cooperației, inspecta salba nou-înfiinațelor bănci populare, prezida la fondarea obștilor de arendare.

Anii petrecuți de Duca la băncile populare au fost rodnici, dacă la 1891 existau în România doar o bancă populară, în 1899 abia douăzeci, în 1902 existau 700 de bănci, iar în anul 1904 nu mai puțin de 1580 de bănci populare.

Tot din această perioadă datează primele călătorii ale lui Duca în Bucovina și în Ardeal. În anul 1904 a participat la pelerinajul de la Putna împreună cu Nicolae Filipescu, Al.G.Radovici, asistând la serbările prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Un an mai târziu, a fost prezent la serbările „Astrei” alături de Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, luând astfel la cunoștință directă de realitățile cu care se confruntau românii de peste munți, închegând cu această ocazie prietenii durabile cu fruntașii luptei din Transilvania. Revenit în Regat, a militat cu o mai mare impetuozitate pentru cauza unității naționale a românilor de pretutundeni.

1.2. Activitatea de cercetare și publicistică a lui Ion Gheorghe Duca

Înzestrat cu putere de observație și capacitate de abstractizare, educat în spiritul elevat, Ion Gheorghe Duca ne-a lăsat, în memoriile și lucrările sale literere, observații de finețe asupra condiției omului politic, a politicii ca artă.Oricât de strălucite ar fi darurile cu care natura l-a înzestrat, oricât de strălucitoare ar fi inteligența lui, oricât de adâncă ar fi puterea lui de concepțiune, el nu ar fi putut produce nimic fără intervenția unor elemente străine, fără amestecul factorilor din afară.

Tânărul Duca și-a început activitatea de cercetare și publicistică încă din timpul facultății când a început să corespondeze cu o serie de gazete prestigioase. Duca și-a structurat memoriile sale în două mari volume : I. Neutralitatea (1914-1916), respectiv volumul II, Războiul (1916-1919). Primul volum însumează peste 500 de pagini și este împărțit în 22 de capitole.

Volumul al-II-lea conține aproximativ 700 de pagini segmentate în alte 22 de capitole. Rigorile postdecembriste ale procesului de tipărire au impus o derogare de la compartimentarea inițială a materiei memorialistice duciste, în sensul că în locul a două volume groase, vor lua lumina tiparului patru tomuri ceva mai suple de câte 250-300 pagini fiecare.

Este posibil ca I.G.Duca să fi făcut unele însemnări fugare chiar în vremea incertitudinilor stării de neutralitate sau în anii de vâltoare ai războiului pentru întregirea României. Mai sigur este că elaborarea propriu-zisă a „Memoriilor” să fi avut loc în lunga și frământata perioadă de opoziție a Partidului Național Liberal.

Georges I. Duca depune mărturie că tatăl și-a scris opera memorialistică atât în ambianța mirifică a Culei de la Mădărești-Vâlcea, cât și în modestul apartament situat în strada cometei din București. Cert este că pe ultima filă a „Memoriilor”, I.G.Duca a așternut data reper: 14 martie 1933, ora 7,27 seara.

În viață fiind, I.G.Duca a tipărit răzlețe și relativ puține pagini din Memoriile sale : în revista Generația Unirii, numărul 10 din 25 decembrie 1929 a apărut un scurt fragment din capitolul „Consiliul de Coroană de la Cotroceni”, respectiv o conferință având ca temă tot „Consiliul de Coroană de la Cotroceni”, la Cercul „Libertatea” din București în 22 decembrie 1932. În broșuri separate, Duca a tipărit alte două capitole din Memorii, purtând titlurile Amintiri (Conferință), București, 1933, respectiv „Raporturile unui ministru tânăr cu Regele Carol I”.

Revista Magazin istoric, prin grija lui Ion Bulei și Marian Ștefan a publicat în numărul 1, precum și în numerele 7-9/1976 unele extrase din două-trei capitole ale memoriilor lui I.G.Duca privind Neutralitatea.Georges I. Duca mărturisea la primul dintre cele trei volume de „Amintiri Politice” ale părintelui său, apărute la München în anii 1981-1982, că memoriile erau scrise cu creionul pe aproximativ 1500 de pagini. A mai colaborat între anii 1911-1912, cu Revista Democrației Române, iar în anii războiului cu revista „L`Indèpendance Roumanie”. De asemenea a redactat articole pentru ziarul „Mișcarea”, organ propagandist al Partidului Național Liberal pentru Moldova.

Ni se pare semnificativ în această ordine de idei următorul pasaj reprodus din articolul „Artiști și oamenii politici”, scris de Duca în anul 1910, pentru numărul excepțional destinat Franței, al ziarului „Universul”: ”Oamenii politici sunt câteodată artiști… dar nu- și pot realiza niciodată concepțiile în întregime. Politica fiind un veșnic compromis între năzuințele ideale și între tristele nevoi ale realtății, omul politic este osândit să se mulțumească cu îndeplinirea unor crâmpei numai din idealul pe care și l-a făurit. Omul politic luptă câteodată cu patimile mari care mișcă popoarele… de cele mai multe ori însă cu patimile mici, cu instinctele urâte cu poftele nesocotite, cu toată pulberea pământească.”

1.3. Activitatea politică a lui I.Ghe.Duca.

Artiștii își văd creațiunea, omul politic

nu poate decât să o întrevadă. Ion Gheorghe Duca

Duca a intrat în politică într-un moment semnificativ, după marea răscoală a țăranilor din 1907. La înscrierea în partid, Ionel Brătianu îl avertizase : „Te-ai gândit bine înainte de a fi hotărât la acest pas? Căci de obicei lumea se avântă în politică cu inimă ușoară, nu își dă seama pe ce cale grea pornește, când se consacră treburilor publice.” Candidează așadar în anul 1907 fiind ales în parlament pentru prima oară, la Colegiul II Fălciu. Debutul la tribuna Camerei a fost foarte strălucit fiind felicitat de Take Ionescu și P.P.Carp, cel din urmă manifestându-și insatisfacția de a nu-l avea în partidul său. Personalitate marcantă a P.N.L, Ion G.Duca s-a evidențiat printre cei mai hotărâți bărbați politici ai vremii sale, atât prin contribuția la activitățile politico-diplomatice consacrate înfăptuirii dezideratului unității naționale, precum și prin promovarea reformelor: agrară și electorală, ca punct de plecare în alcătuirea noilor structuri ale statului român.

De aici înainte, I.G.Duca va cunoaște o ascensiune politică pe cât de rapidă pe atât de elocventă, deputat în Parlamentul țării, gazetar la „Universul” și „Viața Românească”, tânârul om politic își continuă activitatea de la băncile populare, privind ridicarea nivelului de muncă și de viață al țăranului român. El vede prin întărirea clasei țărănești însăși prosperitatea internă a țării și afirmarea ei în lumea politică din sud-estul Europei.În P.N.L a militat neobosit pentru realizarea unei largi reforme agrare, pentru desființarea sistemului electoral censitar și înlocuirea cu sufragiul universal. Chiar și atunci când situația internațională a început să se complice, Germania trădându- și interesele războinice, Duca nu a încetat să ceară înfăptuirea reformelor democratice.

La discuția la Mesajul Tronului din 30 noiembrie 1909, tânărul deputat a luat cuvântul după I.I.C.Brătianu, P.P.Carp, Take Ionescu, și Nicu Filipescu, accentuând asupra crezului politic liberal privind consolidarea democrației.

1.4. Activitatea guvernamentală și diplomaticã

Pentru asigurarea sprijnului diplomatic, în eventualitatea preluării puterii, întreprinde un turneu (iunie 1933) în Occident, unde, criticând politica guvernului Vajda, păguboasă, în opinia lui, pentru țară și ostilă statelor democratice, încredințează cercurile guvernamentale occidentale că, odată ajuns la putere, va lua măsuri draconice împotriva legionarilor, suspectați de occidentali că ar intenționa să încheie o alianță cu Germania, că va asigura plata datoriilor externe contractate de România la băncile apusene, etc.

Sensibilizat că suveranul intenționează să îi încredințeze formarea guvernului, publică la 3 octombrie 1933, programul de guvernare al Partidului Național Liberal, în care se prevăd, următoarele proiecte: întărirea autorității de stat și a pestigiului Parlamentului, combaterea energică a curentelor de extremă dreaptă, cât și de extremă stângă, simplificarea aparatului administrativ, desființarea instituțiilor și regiilor inutile, reducerea impozitelor la nivelul posibilităților de plată a contribuabililor, stimularea producției și susținerea rațională a prețurilor produselor, etc.

Dealungul carierei sale în instituțiile statului, cu rang de minister, I.G.Duca a fost investit ca ministru al Instrucțiunii și Cultelor, ministrul al Agriculturii și al Domeniilor, al Afacerilor Străine, respectiv rangul de ministru al Internelor ( 22 iunie-24 noiembrie 1927; 24 noiembrie 1927- 3 noiembrie 1928), în guvernele lui Ion I.C.Brătianu și Vintilă I.C.Brătianu. Abilitatea politică i-a fost încununată prin încredințarea de către regele Carol al-II-lea, rangului de înalt demnitar, Președinte al Consiliului de Miniștrii în perioada 14 noiembrie -29 decembrie 1933.

La conducerea Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, s-a afirmat prin inițiative menite să contribuie la consolidarea învățământului românesc, sporirea numărului de școli la sate, a școlilor normale și seminariale la orașe, înființarea de școli de adulți în cazărmi, promovarea unor măsuri care să ducă la micșorarea numărului de neștiutori de carte. În calitate de Ministru al Agriculturii și Domeniilor, s-a implicat în pregătirea expunerii de motive a decretelor-lege, de reglementare a raporturilor provinciilor istorice unite cu Vechiul Regat, precum și în elaborarea decretelor-lege referitoare la exproprierea proprietății rurale pentru cauză de utilitate națională, la determinarea pământului cultivabil supus exproprierii, și a condițiunii acestei exproprieri, la exproprierea pământurilor cultivabile din Basarabia, etc.

Ca șef al diplomației române în guvernul I.I.C.Brătianu, a desfășurat o politică externă dinamică, menită să contribuie la integrarea noii realități statale românești în noua ordine democratică și liberală a Europei, prin consolidarea sistemelor de alianțe internaționale, în special a Micii Înțelegeri, organizează mai multe conferințe ale unor organizații de securitate regională la București, participă la alte conferințe pe aceași temă la Praga, Sinaia, Belgrad, Geneva. Scopul acestor întrevederi reprezenta participarea unei poziții comune la Conferința economică de la Genova sau la Sesiunea de la Geneva a Societății Națiunilor, inclusiv față de negocierile privind Pactul Renan, preconizându-se măsuri și soluții menite să împiedice divizarea Europei, în țări cu „hotare garantate și țări cu hotare negarantate”.

La conferința miniștrilor de Externe ai Micii Înțelegeri de la Sinaia, ( 28-30 iulie 1923), I.G.Duca mediază în diferendumul teritorial dintre Polonia și Cehoslovacia, manifestă o atitudine amabilă în problema relațiilor Micii Înțelegeri cu Ungaria și are un rol ponderator în tratativele bulgaro-iugoslave. Se pronunță pentru lărgirea Micii Înțelegeri cu alte state din Balcani, pentru stabilirea de raporturi de bună vecinătate cu statele limitrofe, cu precizarea că România, ca expresie a intențiilor sale pașnice, este gata să încheie pacte de neagresiune cu toți vecinii săi și cu statele central și sud-est europene.

Între realizările sale ca ministru de externe se înscriu: semnarea la Praga a Convenției militare tripartie a Micii Înțelegeri, care stabilea obligații militare reciproce în cazul unui atac ungar, încheierea primului acord româno-sovietic privind măsurile pentru prevenirea și aplanarea conflictelor pe Nistru, la Viena, în vederea reglementărilor raporturilor dintre România și U.R.S.S, și nu în ultimul rând, participarea României la întrunirile și conferințele internaționale, mai ales la cele care vizau în mod expres interesele naționale. De asemenea a luat parte la Conferința Economică Europeană de la Geneva, prilej cu care este informat pe cale diplomaticã, despre faptul cã Rusia nu recunoaște actul unirii Basarabiei cu România.

Anexe

Documentul de certificare a îmbălsămării Perședintelui Consiliului de Miniștrii I.Ghe.Duca

Capitolul III:Contextul și condițiile politico-juridice în care s-a produs asasinatul Președintelui Consiliului de Miniștrii I. Ghe. Duca

3.1. Guvernul I.G.Duca

Pe fondul efectelor devastatoare ale crizei economice mondiale, al ruperii echilibrului sistemelor tratatelor de pace de la Versailles și al recrudeșcenței mișcărilor de extremă dreaptă, a demisiei guvernului condus de Alexandru Vaida Vievod, I.G.Duca a dat curs propunerii lai Carol al-II-lea de a forma guvernul la 14 noiembrie 1933, în sarcina căruia au intrat stabilizarea economică a țării, subminată de criză, asigurarea ordinii interne și respectarea legilor statului. Noului Prim-ministru i s-a sugerat să realizeze o colaborare cu Gheorghe Brătianu, și cu Octavian Goga, față de care suveranul dorea să își arate recunoștința pentru atitudinea lor politică de la 6 iunie 1930. Dar cei doi nu au acceptat cele câteva ministere oferite de I.G.Duca, deoarece aceasta ar fi însemnat anihilarea lor politică. În aceste condiții, s-a constituit un guvern alcătuit din membrii Partidului Național-Liberal, la care se adaugă Nicolae Titulescu la Afaceri Străine, și generalul Nicolae Uică numit ministru la Apărare Națională.

Guvernul I.G.Duca (14 noiembrie-27 decembrie 1933), a fost primit cu ostilitate de toate partidele politice și în special de Garda de Fier. Acestea atacau guvernul pentru faptul că, în cadrul turneului său european din vara anului 1933, președintele Partidului Național Liberal se angajase să urmeze cu fidelitate politica externă alături de Franța, Marea Brianie, Societatea Națiunilor, precum și să i-a măsuri ferme împotriva forțelor care încercau apropierea de Germania, în primul rând a Mișcării Legionare. Guvernul Duca era privit de Iuliu Maniu ca un „făt al forțelor oculte”, adică al camarilei regale, iar Gheorghe Brătianu declara că I.G.Duca „s-a strecurat la putere în chip rușinos cu ajutorul mijlocitorilor necinstiți, care au ridicat un zid între țară și rege”. Profund nemulțumit de aducerea lui Duca la putere, Nae Ionescu a rupt legăturile cu regele Carol al -II-lea, și a devenit unul dintre susținătorii lui Corneliu Zelea Codreanu.

Instalat în fruntea guvernului, I.G.Duca, potrivit uzanțelor, dizolvă parlamentul la 18 noiembrie 1933, și stabilește data pentru alegerile demnitarilor la Adunarea Deputaților pentru 20 decembrie, iar pentru Senat 22, 28 și 29 decembrie 1933.Campania electorală a fost grav afectată de ciocnirile sângeroase dintre poliție și legionari, soldate cu morți și răniți. Corneliu Zelea Codreanu își propuse ca în fiecare județ să dețină cel puțin un post de parlamentar, gruparea sa depunând liste în 68 din cele 71 de județe ale României.

Așa cu era de așteptat, alegerile parlamentare au fost câștigate de Partidul Național Liberal, care a obținut 52% din totalul voturilor. Pe locurile următoare s-au clasat Partidul Național Țărănesc (13,92%), Partidul Țărănesc Lupu (5,11%), Partidul Național-Liberal Gh.Brătianu (4, 96%), LANC (4,47%), Partidul Național Agrar (4, 09%), Partidul Maghiar (4,01%), Partidul Radical Țărănesc (2, 78%), și Uniunea Agrară (2,46%).

3.3. Angajamentul P. N. L./Dizolvarea Mișcării Legionare din cartea lui sri

Jurnale ale Consiliului de Miniștrii. Președinția Consiliului de Miniștrii

Consiliul de Miniștrii în ședința sa din 9 decembrie 1933,

Luând în deliberare referatul domnilor miniștrii de justiție și interne;

Având în vedere că în țară funcționează o grupare politică denumită la început „Legiunea Arhanghelui Mihai” iar azi „Garda de Fier”;

Considerând că prin programul și prin acțiunea sa din ultimul timp, această grupare urmărește pe de o parte schimbarea pe cale revoluționară a ordinei legale de stat și pe de altă parte întronarea unui regim social și politic contrar celui statornicit atât prin Constituție, cât și prin Tratatele de Pace;

Având în vedere că după cum se constată din referatele domnilor miniștrii de interne și al justiției, mijloacele de acțiune ale acestei grupări sunt teroarea și violența;

Considerând că prepararea unor astfel de mijloace teroriste are loc în reuniuni clandestine și cu caracter conspirativ;

Considerând că în același timp că executarea lor se face prin formațiuni de luptă înarmate, a cărăr activitate constituie un izvor permnent de dezordine, dând loc la acte de rebeliune împotriva autotităților statului și contribuind prin aceasta la crearea unei stări de natură a aduce anarhie în țară;

Se consideră astfel că funcționarea în permanență a acestei grupări constituie o primejdi pentru liniștea publică și pentru existența statului;

Considerând, pe de altă parte, că această grupare a devenit ilegală și că nu este posibil ca țara să fie chemată să aleagă între ilegalitate și lege, între anarhie și ordine;

Avănd în vedere că liberul execițiu al drepturilor individuale și ale dreptului de asocație este garantat de Constituției, numai cu respectarea ordinei publice și a garanției statului.

Având în vedere faptul că în asemenea împrejurări excepționale, Constituția, prin articolul 107, consacrând actele de guvernământ, dă dreptul guvernului de a recurge la măsuri supreme de apărare a statului;

Considerând că Legea din 23 decembrie 1925, prin articolul 2, definește actele de guvernământ „Ca măsuri luate pentru ocrotirea unui interes general privitor la ordinea publică, la Siguranța statului, internă sau externă, ori la alte cerințe de ordine superioară”.

În virtutea articolului 107, ultim aliniat din Constituție, și al articolului 2 al Legii din 23 decembrie 1925 Consiliul de Miniștrii hotărăște :

Art.I. Gruparea „Arhanghelului Mihai” astăzi „Garda de Fier”, este și rămâne dizolvată.

Art.II. Localurile de întrunire ale membrilor acestei grupări vor fi închise, iar arhivele și orice corespondențăvor fi ridicate de autoritățile respective, ori unde vor fi descoperite.

Art.III. Sunt interzise: a) Întrebuințarea de semne distinctive, purtarea de uniforme, steaguri respectiv orice alte simboluri, sau orice alte forme prin care s-ar încerca să se exteriorizeze, respectiv participarea altor persoane la activitățile grupării menționate.

b) Organizarea oricăror adunări, inclusiv adunări limitate, formarea de cortegii precum și orice acțiune politică, sau de propagandă, individuală ori în grup, publică sau clandestină a membrilor acestei grupări, respectiv a altor persoane care ar urmării scopurile grupării dizolvate;

c) Se interzice de asemnea adunarea de fonduri sau a oricăror altor mijloace materiale pentru continuarea sau repetarea activităților acestei grupări.

Art.IV. Toate listele de candidaturi depuse pe baza legii electorale, în vederea alegerilor legislative, care încep la 20 decembrie 1933, în numele și cu semnul grupării „Garda de Fier” sunt declarate nule și invalide. Imprimarea listelor cu membrii grupării „Garda de Fier” pe buletinele de vot este oprită.

Cu aducerea la îndeplinire a acestui Jurnal, vor fi însărcinați ministrul de interne, respectiv ministrul justiției.

3.2. Regele Carol și mișcarea legionară

Sa incep de la pag.131 enciclopedia Instalat

Capitolul IV: Activitățile de investigare și procesul privind asasinarea lui I. Ghe. Duca

4.1.Moartea violentă a lui Duca

„Acum plec”. Ion Gheorghe Duca

Pentru M.S. Carol al II-lea cât și pentru gruparea legionară Garda de Fier, Duca era suspect și din cauza vieții private extrem de modeste. Traia într-o locuință de doua, trei cămăruțe, se imbrăca sobru, dar modest și avea un dezinteres total pentru avere. Refuza cu încăpățânare să își realizeze o situație materială satisfăcătoare, pe care ar fi avut ocazia în întreaga sa viață politică. Se complăcea într-o notă boemă, chiar în lipsuri. Locuia în niște cămăruțe puse la dispoziție de un amic politic în strada Cometa, iar soția sa când participa la solemnități, împrumuta toaletele. Când a fost asasinat s-au găsit asupra sa câțiva lei, iar cămașa era cusută la un umăr, unde era ruptă. Când nu era ocupat cu viața politică, trăia într-o discreție totală împreună cu soția sa. Când timpul îi permitea, Ion Gheorghe Duca mergea la Măldărăști, în judetul Valcea unde avea o casă modestă.

În ziua de vineri, 29 decembrie 1933, la câteva zile după alegeri, Președintele Consiliului de Miniștrii s-a deplasat la Sinaia pentru a prezenta regelui Carol al II-lea rezultatele oficiale ale alegerilor și pentru a-i depune spre semnare decretul-lege privind numirea lui Grigore Dumitrescu în funcția de guvernator al Băncii Naționale a României. A plecat cu primul tren, fără să știe că într-un vagon alăturat călătoreau asasinii săi. Audiența s-a desfățurat la castelul Peleș, între orele 16 și 18. Regele a luat act cu satisfacție de victoria Partidului Național-Liberal în alegeri, ceea ce însemna confirmarea hotărârii sale de a-i chema pe liberali la putere.

De asemenea Carol al II-lea a semnat decretul de numire în funcție a noului guvernator al Băncii Naționale a României. Apoi I.G.Duca a efectuat o vizită fruntașului liberal Ion Costinescu, împreună cu care a venit apoi la gară, pentru a se întoarce ulterior la București cu trenul de 21:15. S-a produs un eveniment oarecum straniu, automobilul a intrat pe peronul din fața gării și a oprit, nu în dreptul vagonului ministerial, cum ar fi fost normal, ci ceva mai departe, astfel încât, pentru a putea ajunge la vagon, Duca a fost nevoit să străbată întreg peronul gării. Era o situație care ușura mult activitatea atentatorilor, oferindu-le o țintă ideală, imposibil de a se solda cu un eșec. Deoarce trenul avea o întârziere de 50 de minute, I.G.Duca și Ion Costinescu au sosit în gara Sinaia la ora 21:55. Aici Președintele Consiliului de Miniștrii a parcurs holul gării apoi a ieșit pe peron, îndreptându-se spre vagonul ministerial. Un lucru straniu, luminile de pe peronul gării nu erau aprinse, iar cei opt polițiști care aveau obligația să-l escorteze și să îi asigure securitatea primului ministru al României lipseau.

În mulțimea pestriță de oameni de pe peronul gării din Sinaia, victima pășea gânditoare, făcându- și cu greu loc prin mulțime, iar asasinii urmărindu-l pas cu pas, cu revolverele în mână, pregătindu-se ca în momentul favorabil, s-o prindă pe victimă prin surprindere, să o imobilizeze și apoi să o împuște în ceafă. În jurul primului-ministrului nici un om al ordinii publice, decât la o distanță de aproape o sută de metri, un agent de poliție beat și „inconștient”. La un moment dat, Duca a fost recunoscut de un grup de tineri liberali, în frunte cu Mihai Berceanu, aflat în campanie de propagandă. În timp ce I.G. Duca dădea mâna cu aceștia, legionarii Ion Caranica și Dumitru Belimache au aruncat petarde care au umplut de fum întregul peron, creând panică în rândul cetățenilor. În acel moment, legionarul Nicolae Constantinescu s-a apropiat de I.G.Duca, cu o mână l-a prins de mână, iar cu cealaltă i-a lipit de ceafă gura pistolului, trăgând cinci gloanțe, unul după altul. Victima s-a prăbușit pe loc fără viață.

În noaptea zilei de 29 decembrie 1933, s-a întâmplat în gara Sinaia un fapt fără precedent în analele politice ale țării românești. Astfel a fost omorât cu focuri de revolver, Președintele Consiliului de Miniștrii. În afară de asasinarea lui Barbu Catargiu, a atentatelor neizbutite împotriva lui Ion și Ionel Brătianu, și atentatului din Parlamentul României, viața noastră politică a fost privată de astfel de evenimente nedorite. Fiind favorizați în toată acțiunea lor de lumina slabă din gară, legionarii au fugit, acoperindu-și retragerea prin focuri de pistoale, rănind și pe doctorul Nicolae Constantinescu. În urma celor întâmpate cadavrul lui I.G.Duca a fost depus într-o cameră lângă camerele servitorilor din castelul Peleș, deși regele nu prea a fost de acord să-l primească.

Asasinarea lui Ion Gheorghe Duca nu l-a afectat pe regele Carol al-II-lea, și nu ar fi exagerat să se creadă că l-a încercat chiar o anumită satisfacție, deoarece un colaborator incomod a fost eliminat, de altfel, Duca era un șef de guvern cu o serie decalități nedorite de suveran. În aparență, Duca părea un împăciuitor, dar sub această aparență se ascundea o intransigență morală, care-l incomoda pe Carol al II-lea. La aceasta se adăuga și faptul că I.G.Duca nu se arăta îndatoritor față de rege, care, dat fiind corectituinea și onestitatea primului ministru, nu putea să îi formuleze cereri care efectau interesele statului.

Mai mult chiar din primele zile ale guvernării sale, I.G.Duca a cerut regelui să fie chimbat directorul general al Siguranței, Gavrilă Marinescu, omul palatului. Atitudinea suveranului față de asasinarea lui I.G.Duca poate fi apreciată prin aceea că suveranul a evitat să vadă cadavrul aceluia care i-a fost primul său sfetnic, inclusiv pe soția și pe cei doi fii ai victimei sosiți la Sinaia a doua zi, cărora nu le-a prezentat condoleanțe și nici nu a trimis măcar o floare. Comentând atitudinea lui Carol al II-lea, Constantin Arghetoianu nota în memoriile sale că regele nu a vrut să vadă pe apropiații lui I.G.Duca, pentru a nu i se citi pe față bucuria că a scăpat de el, ori l-a mustrat conștiința și a simțit o parte de răspundere pe care a avut-o la acel odios atentat criminal. Unele cercuri politice și chiar anumite documente lăsau să se înțeleagă faptul că regele Carol al-II-lea a știut despre atentat, ar fi avut posibilitatea de a-l stopa, dar nu a făcut-o.În legătură cu acest ultim fapt, Alexandru Alexandrini, nota într-o declarație, impresia pe care i-a produs-o discuția avută în noapte asainatului cu Puiu Dumitrescu : „cei de la palat și însăși regele- scria Alexandrini- erau speriați de cele întâmplate, dar nu nemulțumiți de dispariția lui I.G.Duca. Această impresiea fost confirmată și de R.Franasovci, omul regelui.

La 2 ianuarie 1934, guvernul îi organizează funerarii naționale lui I.G.Duca, la care suveranul nu a participat învocând o gripă. Dr. Constantin Angelescu preia pentru câteva zile conducerea guvernului (30 decembrie 1933-3 ianuarie 1934). În ordinea succesiunii la șefia Partidului Național Liberal urma Dinu Brătianu, pe care regele Carol al-II-lea nu îl dorea în fruntea guvernului. De altfel Constantin Angelescu tindea ca șef al guvernului și la șefia Partidului Național Liberal, ceea ce a creat noi neînțelegeri în partid. Ca efect al acestor neînțelegeri, Constantin Angelescu a fost înlocuit la numai trei zile de la instalarea guvernului dr.C.Angelescu, cu guvernul prezidat de Gheorghe Tătărăscu.

Capitolul V.Constatările și măsurile organelor de ordine publică și siguranță națională la momentul producerii atentatului asupra vieții lui I.Ghe.Duca

5.3. Aspectele procedurale privind cercetările efectuate în această cauză.

5.4. Procesul Nicadorilor

5.5. Nicolae Constantinescu

5.6.Doru Belimache

5.7. Ion Caranica

Voi găsi date in documentele scrise despre garda de fier, nicadori, apoi cantecul nicadorilor, unul dintre ei a scris ulterior o carte

Procesul intentat asasinilor lui I.G.Duca s-a judecat în aprilie 1934. Pe lângă executanții crimei, au fost implicați numeroși alți leionari, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu și Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul,considerați autorii morali ai asasinatului. Codreanu i-a determinat pe cei trei să ia crima exclusiv aspura lor, asigurându-i că pedeapsa pe care o vor primi nu va avea nici o însemnătate, deoarece în doar 2-3 ani Garda de Fier va accede la putere, iar ei vor fi eliberați în triumf din temniță.

Capitolul VI: Disfuncționalități în funcționarea sistemului de ordine publică și securitate națională privind protecția înalților demnitari ai României.Instituții responsabile. Măsuri de protecție a demintarilor români și străini precum și pentru apărarea securității României

6.1. Poliția/ Chestura Poliției

6.2. Jandarmeria

6.3. Structuri de siguranță și informații din cadrul Ministerului Apărării Naționale

6.4.Serviciul Special de Informații

6.5.Personalul gării C.f.r.

Încă din momentul asasinării Președintelui Consiliului de Miniștrii ai României, Ion Gheorghe Duca, opinia publică, populația interesată, istoricii își adresează întrebarea cea mai simplă, pe de o parte, dar ce mai complexă pe alt plan : „cum a fost posibilă asasinarea Președintelui Consiliului de Miniștrii al României de către legionari ? ”

În primul rând, măsurile preconizate în Jurnalul Consiliului de Miniștri nu au fost respectate ad-literam. Capul mișcării legionare nu a fost arestat după 9 decembrie 1933, ceea ce a permis să dirijeze din umbră activitatea gardiștilor. Legionarii arestați odată cu dizolvarea Gărzii de Fier au fost eliberați din închisoare, rămânând „reținuți”- așa cum menționa un ziar – pentru cercetări un număr foarte mic, care arau „tratați” cu un regim special cu vin, cărți, etc. De altfel, ministrul de interne a recunoscut în Camera Deputaților că în ziua în care s-a comis asasinatul nu mai existau în închisorile din țară nici un legionar.

Concomitent cu aceste facilități, pe care autoritățile le acordau legionarilor, regele i-a informat prin apropiații săi că într-un viitor nu prea îndepărtat va încerca să colaboreze cu ei, iar șeful Siguranței capitalei, Gheorghe Marinescu, cocheta cu Corneliu Zelea Codreanu și cu alți fruntași ai Gărzii de Fier.

Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că deși ministrul de interne și șeful Siguranței capitalei aveau informații despre atentat, nu au luat măsuri deosebite pentru paza primului ministru. O singură măsură s-a luat la Sinaia pentu a apăra securitatea Președintelui Consiliului de Miniștrii, aceea de a nu intra pe peronul gării prin intrarea principală, ci prin biroul șefului gării, deoarece vagonul cu care trebuia să călătorească I.G.Duca, oprea în fața biroului, evitând în acest fel parcurgerea peronului. Acestă măsură nu s-a respectat, datorită faptului că agentul care îi însoțea a uitat, fie că acestuia nu i s-a comunicat. Vagonul guvernamental a fost însoțit doar de către un singur agent. Cu același tren au călătorit doi dintre asasinii care s-au plimbat toată după amiaza și în seara de 29 decembrie 1933 pe peronul gării, fără să fi fost legitimați de cineva. Siguranța în acea zi a fost complet lipsită de vigilență.

Asasinarea lui I.G.Duca a produs o puternică reacție în rândul opiniei publice din țară și din străinătate, potrivnice hitlerismului. Referindu-se la modul în care a fost asasinat primul ministru al României, Armand Călinescu îl acuza pe Ion Inculeț, ministrul de interne, de lipsa de măsuri de siguranță și securitate, deoarece Duca în momentul crimei era lipsit de orice apărare. Deputatul dr. Nicolae Lupu îl considera răspunzător pe de tragicul eveniment pe Ion Inculeț, datorită lipsei de atenție țara și partidul au pierdut pe unul din cei mai importanți oameni ai săi.

Un lucru era sigur, asasinarea lui I.G.Duca, nu a fost doar un simplu act de răzbunare a Gărzii de Fier. Primul ministru era un prieten al Franței, și un militant al colaborării cu alte state, pentru securitatea țării. I.G.Duca era considerat un obstacol în calea „invaziei” Germaniei. Ziarul „Reporter” considera că una dintre cauzele atentatului comis asupra lui I.G.Duca trebuie căutat în politica franco-filă a fostului prim-ministru, și în curentele hotărât franco-file… care și-au făcut loc în rândurile tineretului.

Pe planul internațional, cercurile mondiale antihiteleriste au fost surprinse de asasinarea lui I.G.Duca, deoarece nu se mai întrevedeau elemente, care în urma unor analize să rezulte posibilitatea comiterii unui atentat mai ales după dizolvarea Gărzii de Fier. Presa franceză, engleză, americană, din Cehoslovacia, Polonia, și din alte țări s-a preocupat de asasinatul de la Sinaia și de semnificațiile lui. Este un fapt deosebit de tulburător – scria „Le Journal” – că primul om de stat care cade sub gloanțele simpatizanților hitleriști români este șeful guvernului român, cunoscut pentru sentimentele sale filo-franceze.

Ziarul „L’Ordre” scria că I.G.Duca a fost „chemat la putere de regele Carol într-un moment deosebit de dificil, era omul pe care țara se bizuia, pentru a restabili ordinea și a o călăuzii prin dificultățile internaționale. Ziarul „Le Temps” menționa în rândurile sale că I.G.Duca nu era un om de stat de prim rang, dar a avut o experiență și abilitate politică și tocmai de aceea era omul necesar României.La Berlin și la Roma asasinarea primului ministru român a produs satisfacție, presa hitleristă și musoliniană comenta actul legionarilor foarte îndreptățit pentru măsura luată împotriva lor, ziarul „La Stampa” din Torino scria că „dizolvarea Gărzii de Fier a fost o greșeală”.Prin această relatare și altele asemănătoare, fasciștii italieni incitau legionarii la noi asasinate, unele ziare italiene lăsau să se înțeleagă faptul că actul comis împotriva lui I.G.Duca a fost o binefacere și că o „necesitate patriotică ar fi înarmat mâna asasinului”.

Imediat după asasinarea Președintelui Consiliului de Miniștrii I.G.Duca, în interiorul sistemului național de ordine publică și siguranță națională, s-a instalat haosul, agitația și dezorientarea liderilor de opinie din interiorul sistemului, se căutau vinovații. Ulterior, s-au propus o serie de măsuri pentru protecția înalților demnitari ai României, o protecția efectivă realizată prin creșterea numărului de persoane care însoțesc persoanele mai sus menționate, prin creearea unui „scurt circuit” în sistemul de comunicare a membrilor grupărilor teroriste care își desfășurau activitatea pe teritoriul național.

O astfel de măsură a fost reprezentată de Ordinul Direcției Generale a Poliției cu numărul 10123 S/1934 din 19 februarie 1934. Prin acest ordin, dat în baza Deciziei numărul 14119/19.01.1934, a luat ființă în cadrul Direcției Generale a Poliției o brigadă specială, însărcinată cu paza și siguranța membrilor guvernului. Datorită faptului că membrii guvernului se deplasează periodic în provincie, ori de câte ori Direcția Generală a Poliției era înștiințată, prin instituțiile sale aflate în teritoriu, avea obligația de a creea un centru de comandă format din prefect, comandantul legiunii de jandarmi, comandantul Chesturii de Poliție teritorial, respectiv șeful stației C.F.R, dacă demnitarul se deplasa cu trenul.

În acest scop, autoritățile sus menționate erau responsabile de aplicarea următoarelor măsuri pe toată perioada în care demnitarul se afla în circumscripția acestora:

În zilele care preced sosirea, atât pe cale informativă cât și prin alte metode, se va face identificarea suspecților, și a persoanelor străine de localitate, a căror prezență creează suspiciuni, luându-se împotriva lor măsurile de siguranță cuvenite, pentru prevenirea oricăror acte teroriste.

Înainte de sosirea demnitarului, cu o parte din personalului poliției se va organiza măsuri speciale de pază pe întreg traseul ce urmează parcurs de persoană căreia i se acordă protecția. Dacă membrul guvernului se deplasează cu trenul, înainte de a ajunge în stația C.F.R de destinație, se vor controla cu mare atenție gara, birourile, sălile de așteptare, restaurantele din zonă, peroanele, toaletele, dispozitivele și mecanismele de siguranță a căii ferate, șinele de cale ferată. Organele de poliție aveau obligația de a asigura un mijloc de transport sigur, respectiv de a verifica și monitoriza cu câteva zile înainte locurile vizitate, sălile de conferință, sălile de întrunire, pentru a preveni introducerea unui dispozitiv explozibil.

Se va supraveghea și verifica la nevoie orice călător suspect aflat în gară, de asemenea funcționarilor din stația C.F.R. li se va acorda o atenție deosebită, cei suspecți vor fi îndepărtați de urgență luȃndu-se măsuri ca în situația în care în stații se vor creea aglomerări suspecte, în mijlocul lor să pătrundă agenți și ofițeri de poliție pentru a anihila orice tentativă de atentat. Dacă situația nu poate fi remediată din diferite motive, înaltul demnitar va coborî la o stație C.F.R. ulterioară.

Se va organiza o echipă de polițiști care în mod permanent îl va escorta pe ministru în mod cât se poate de discret pentru a-i împiedica să se apropie de persoana escortată persoane cu intenții teroriste. Această echipă de polițiști are obligația de a lua legătura cu Brigada Specială care îl însoțește pe înaltul demnitar. Pe lângă aceste măsuri, Chestura de Poliție avea obligația de a anunța persoana anume destinată din Ministerul de Interne despre existența anumitor situații de criză, dacă se impun măsuri specifice sau orice alte situații deosebite, precum și momentul în care demnitarul intră în raza lor de competență.

Părăsirea circumscripției de competență va fi anunțată telefonic, specificându-se în mod obligatoriu numărul trenului, ora de plecare, ora sosirii, precum și alte măsuri relevante.

Responsabilitatea privind aplicarea acestor măsuri trecea în sarcina șefilor de poliție, toate măsurile necesitau o atenție deosebită, discreție, mult tact, energic, măsurile poliției trebuie să fie cât mai bine acoperite. Orice neglijență constatată va fi sancționată.

Capitolul

Despre modul în care a primit vestea asasinării lui I.Ghe. Duca membrii familiei, fiul său,

Testamentul lui I. Ghe. Duca adresat soției Nadia și baiatului său

Scrisoarea lui Saint Aulaire adresată Nadiei Duca,

„Acum plec.Au fost ultimele cuvinte ale sale”Doamna Duca

Pavel stefănescu, asasinate politice, p.117

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

I.Lucrări Edite

1.I.G.Duca, Memorii, volumul I, Neutralitatea.Partea I (1914-1915), Editura Expres, București, 1992

2. I.G. Duca, Portrete și amintiri, Ediția a-V-a, Editura Humanitas, București, 1990

3. Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, București, 1991

4.I.G.Duca, Memorii, Volumul III, Războiul, Partea I (1916-1917), Editura Machiavelli, București, 1994

5.Mihail Stoican, Moartea unui savant:Nicolae Iorga, Editura Eminescu, București, 1974

6.I.G.Duca, Memorii, Volumul IV, Războiul, Partea a-II-a (1917-1919), Editura Machiavelli, București, 1994

7.Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, Nicolae Iorga și I.G.Duca, Editura Cartea Românească, București, 1989

8.I.G.Duca, Memorii, Volumul II, Neutralitatea, Partea a-II-a (1915-1916), Editura Helicon, Timișoara, 1993.

9. Ioan Scurtu (coord.), Istoria Românilor, România Întregită, (1918-1940), vol.VIII, Tom I, Editura Enciclopedică, București, 2003

10. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilorîn secolul XX, Editura Paideia, București, 1999

11. Mihai Bărbulescu; Denniss Deletant; Keith Hitchins; Șerban Papacostea; Pompiliu Teodor, Istoria Românilor,Editura Enciclopedică, București, 1998

12.Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia Șefilor de Guvern ai României 1862-2006, Editura Meronia, București, 2006.

13.Mircea Stănescu, Organismele Politice Românești, Editura Vremea, București, 2003

14. Ion Bulei, O istorie a românilor, Editura Meronia, București, 2004

15. Armand Călinescu, Noul regim.Cuvântări: 1938-1939.Editura Do Minor, București, 2003

16. Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939.,Editura Humanitas, București, 1991

17.Țarălungă Ecaterina, Enciclopedia Identității Românești.Personalități, Editura Litera, București, 2011.

18.Nicolescu C.Nicolae, Enciclopedia șefilor de guvern ai României 1862-2006, Editura Meronia, București, 2006

19.Mihai Fătu, Ion Spălățescu, Garda de Fier, organizație teroristă de tip fascist, Editura Politică, București, 1971

20.Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Viața economică și politică a României 1933-1938, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

21.Marin Nedelea, Istoria României, Compediu de curente și personalități politice, Editura Niculescu, București, 1994

22. Paul Ștefănescu, Asasinatele politice în istoria României, Editura Vestalia, București, 2008

II. Documente inedite

III. Presa vremii

IV.Monitorul Oficial al României

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

I.Lucrări Edite

1.I.G.Duca, Memorii, volumul I, Neutralitatea.Partea I (1914-1915), Editura Expres, București, 1992

2. I.G. Duca, Portrete și amintiri, Ediția a-V-a, Editura Humanitas, București, 1990

3. Sterie Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, București, 1991

4.I.G.Duca, Memorii, Volumul III, Războiul, Partea I (1916-1917), Editura Machiavelli, București, 1994

5.Mihail Stoican, Moartea unui savant:Nicolae Iorga, Editura Eminescu, București, 1974

6.I.G.Duca, Memorii, Volumul IV, Războiul, Partea a-II-a (1917-1919), Editura Machiavelli, București, 1994

7.Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, Nicolae Iorga și I.G.Duca, Editura Cartea Românească, București, 1989

8.I.G.Duca, Memorii, Volumul II, Neutralitatea, Partea a-II-a (1915-1916), Editura Helicon, , 1993.

9. Ioan Scurtu (coord.), Istoria Românilor, România Întregită, (1918-1940), vol.VIII, Tom I, Editura Enciclopedică, București, 2003

10. Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria Românilorîn secolul XX, Editura Paideia, București, 1999

11. Mihai Bărbulescu; Denniss Deletant; Keith Hitchins; Șerban Papacostea; Pompiliu Teodor, Istoria Românilor,Editura Enciclopedică, București, 1998

12.Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia Șefilor de Guvern ai României 1862-2006, Editura Meronia, București, 2006.

13.Mircea Stănescu, Organismele Politice Românești, Editura Vremea, București, 2003

14. Ion Bulei, O istorie a românilor, Editura Meronia, București, 2004

15. Armand Călinescu, Noul regim.Cuvântări: 1938-1939.Editura Do Minor, București, 2003

16. Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939.,Editura Humanitas, București, 1991

17.Țarălungă Ecaterina, Enciclopedia Identității Românești.Personalități, Editura Litera, București, 2011.

18.Nicolescu C.Nicolae, Enciclopedia șefilor de guvern ai României 1862-2006, Editura Meronia, București, 2006

19.Mihai Fătu, Ion Spălățescu, Garda de Fier, organizație teroristă de tip fascist, Editura Politică, București, 1971

20.Emilia Sonea, Gavrilă Sonea, Viața economică și politică a României 1933-1938, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

21.Marin Nedelea, Istoria României, Compediu de curente și personalități politice, Editura Niculescu, București, 1994

22. Paul Ștefănescu, Asasinatele politice în istoria României, Editura Vestalia, București, 2008

II. Documente inedite

III. Presa vremii

IV.Monitorul Oficial al României