Integrarea In Uniunea Europeana a Republicii Moldova Si Problema Orientarii Identitare a Populatiei

Rezumat: Cetățenii Republicii Moldova, de mai bine de douăzeci și patru de ani au cunoscut experiența statalității sub diferitele sale aspecte: politice, sociale, economice, culturale, și, în ultima perioadă de timp se discută intens despre integrarea în Uniunea Europeană. Dacă inițial o bună parte din populație și-a manifestat voința politică și entuziasmul pentru Independența și Suveranitate, ulterior a trebuit să-și asume responsabilitatea edificării statului, fapt ce a cunoscut într-o perioadă relativ scurtă de timp diferite forme de argumentare și justificare a puterii etatice în regiune. Anume în acest segment s-au manifestat cele mai dificile *oportunități* de argumentare a orientării puterii de la Chișinău pe axa geopolitică Est-Vest, sau o formă de neutralitate temporară, care oferă o comoditate relativă. Poate mai mult decât oricând e nevoie de o regândire a acestui proces, care de la bun început a stat sub semnul entuziasmului general și mai puțin sub reflecția unei poziții raționale și pragmatice.

Datorită proceselor de globalizare și a poziției geopolitice a statului, dar și a unei bune părți a populației Republica Moldova a ajuns o realitate politică astăzi. Spre deosebire de multe zone din preajmă, unde se modifică și noțiunea de cetățenie, și relația stat-cetățean, aici sistemul de coordonate, factorii care influențează această relație sunt mult mai diverși, mult mai complecși. E suficient să rostim cuvântul Transnistria, e suficient să vorbim despre Găgăuzia și ne dăm seama de această situație dificilă, în care lipsa de determinare și lipsa de viziune poate fi fatală.

Răspunsul la întrebări atât de complexe și de diferite prin conținutul lor gnoseologic presupune demersuripsiho-sociologice, politologice, juridice, și filosofice,care trebuiesc întrunite într- un demers comun ce ar facilita înțelegerea unui model de coeziune socială și continuitatea identitară a cetățenilor din Republica Moldova fără imixtiuni și jocuri ideologice în viața lor privată.

Unde vom regăsi locul Republicii Moldova ca stat în aceste teorii? Cât de relevante sunt ele pentru noi și în ce măsură ne ajută.? Unde regăsim Republica Moldova până în 1991, și unde se orientează actuală clasă politică?

Republica Moldova a apărut ca stat independent la 27 august 1991 în calitate de succesor al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM).

RSSM, la rândul său, a fost constituită în 1940, după anexarea de către URSS a Basarabiei (spațiul dintre râurile Prut și Nistru cu denumirea istorică Basarabia). Teritoriul RSSM (37 mii. km2) a fost constituit din Basarabia și o parte din teritoriul fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM).

Pentru justificarea expansiunii teritoriale și creșterii statalității “sovietice socialiste moldovenești” statul sovietic a promovat o politică dură de deznaționalizare și de creare a “noului popor”, celui “moldovenesc”.

Momentul cheie a “moldovenismului sovietic” a fost românofobia, inoculată prin toate mijloacele statului totalitar (deportări, nimicirea fizică a intelectualității, foametea artificială din 1947, „spălarea creierelor” etc.). Trecutul istoric diferit ale acestor două părți componente a RSSM, ca și structura etnică diferită a populației, au determinat atitudini dominante diametral opuse la procesele politice ce au urmat după 1985.

În condițiile politicii de “perestroica”, inițiate de Mihail Gorbaciov în 1985, în toate fostele republici sovietice a devenit posibilă abordarea problemei emancipării naționale a populației autohtone. Aceste două momente, emanciparea națională a populației autohtone și transformarea RSSM într-un stat independent, au provocat o atitudine ostilă în centrele industriale din zona de est a Republicii Moldova.

Starea de spirit dominantă din această regiune și greșelile tinerei democrații din Moldova au fost abil exploatate de către conducerea URSS, iar după 1991 – de Federația Rusă. La agravarea situației au contribuit și trupele fostei Armate a 14-a, unitățile căreia au fost dislocate după 1945 în orașele din zona de Est a Republicii Moldova. Această suprapunere de factori negativi a provocat în primăvara anului 1992 un conflict armat de proporții dintre puterea constituțională și regimul separatist, în urma căruia ultimul a instaurat controlul deplin asupra 12% din teritoriul Republicii Moldova.

Rădăcinile controversei identitare în Republica Moldova provin din această deosebire de dezvoltare a conștiinței naționale.

Unul din motivele care întrețin controversa identitară în Republica Moldova este faptul că dreptul constituțional nu este adecvat realităților din Republica Moldova.

Constituția Republicii Moldova nu recunoaște ca moldoveni decât pe băștinașii majoritari, ceea ce îi face pe minoritari să se simtă străini de o patrie, care poartă numele a numai două treimi din populație.

În schimb, minoritarii se bucură de un drept pe care majoritarii nu îl au : acela de a dezvolta liber limba și identitatea lor în relație cu țările vecine, ca membri ai unor comunități cultural-istorice ce depășesc hotarele țării (rusă, ucraineană, bulgară, turcofonă).

Acest aspect al problemei identitare prezent în Constituție este prezent în toate domeniile vieții social-politice din Republica Moldova. Minoritățile naționale nu se bucură de o reprezentare proporțională în structurile instituționale ale statului, lăsând loc jocului politic speculativ. Astfel, pe de o parte minoritățile sunt puse în fața sperietorii “unionismului românesc”, pe de altă parte se lasă impresia instabilității și discontinuității statului, fapt ce a dus la un la un fenomen, uneori disperat, a cetățenilor Republicii Moldova de a opta pentru cetățenia altor state.

Discriminarea constituțională între majoritate și minorități traduce, dar în același timp întreține, greutățile întâmpinate de Republică Moldova pentru a-și elabora o identitate deopotrivă acceptabilă pentru toți cetățenii țării. Aceste greutăți se traduc prin :

instabilitatea constituționala și legislativă (constituția și numeroase legi, imnul de stat, uniformele, instituțiile, organizarea teritorială s-au schimbat de mai multe ori de la independență încoace) ;

imposibilitatea de a construi un patriotism local, cu un minimum de încredere în viitorul statului (care se vede în problemele grave ale învățământului și în rata foarte ridicată de expatrieri și de duble sau triple cetățenii printre locuitorii Republicii) ;

organizare teritorială în care unitățile teritoriale nu sunt concepute după criterii geografice practice, ci după criterii politice;

instabilitatea în relațiile Republicii Moldova cu țările vecine, relații folosite în mod potrivnic de feluritele partide, în politica internă: fiecare partid utilizează relația sa privilegiată cu una dintre țările vecine, ca sprijin împotriva partidelor adverse, care la rândul lor folosesc relațiile adversarilor ca sperietoare pentru proprii lor alegători ;

Problema identității național-statale în Republica Moldova ar trebui să stea sub semnul dinamicii acestui concept la nivel european.

Punctul nodal al problemei îl constituie lipsa unui proiect identitar colectiv construit pe principii societare, lipsa care continua să alimenteze sentimentele de insecuritate reale și imaginare.

La capitolul dezbaterii identitatre interne, clișeele și gândirea stereotipico-doctrinară combinată cu un soi de melancolism romantic, împiedică tratarea acestei probleme într-un mod matur. Este foarte dificil să nu atingi anumite predispoziții emoționale într-o abordare non-conflictuală a respectivei probleme.

Istoria are un curs ireversibil, și oricât demult nu am căuta prin evenimente înafară de interpretare nu avem o altă modalitate de a le influiența. Criteriul istoriei devine astfel istoricul însuși.

Clișeele gândirii noastre sunt fondul derutei politico-temporale. Perceperea și formularea faptelor sunt rezultatul acțiunii teoriilor, lucru subliniat tot mai pregnant de epistemologia contemporană și asupra căruia teoreticienii istorici sunt tot mai lămuriți.

Una din problemele care ne preocupă în mod constant, este lipsă de viziune a clasei politice care n-a știut să depășească problemele trecutului, și care s-a menținut constant pe argumenetele fostei nomenclaturi sovietice privind asumarea unei identități false la nivelul întregii populații, identitate care nu a fost susținută de elita culturală, orientată în mare parte pentru respectarea adevărului istoric, și anume, reunirea cu România.

Segmentele sociale elitiste constituite după 1991, nu permit constituirea unei viziuni integre și ușor de acceptat pentru întreaga populație divizată pe o axă incertăa unei viziuni coerente de viitor.

Indiferent cât de mult nu ne vom strădui să căutăm o legitimare teoretică în istorie pentru statalitatea noastră va fi foarte dificil să o găsim, și aceasta cu conșțiința iminentă a exagerării.

Peste douăzeci de ani de independență și consolidare statală pun evident problema unei istorii ca formă de delimitare de alte istorii tendențioase, iar pentru foarte muți dintre noi este greu să accepte că istoria noastră ar avea doar douzeci și patru de ani.

Fără să vrem, disputa identitară sub toate aspectele sale în Republica Moldova este obligatoriu și una istorică, iar oportunitatea integrări în Uniunea Europeană, pe undeva ar putea salva dilema identitară în Republica Moldova, care în perioda de constituire a statului a generat, inclusiv conflicte armate, și, rediscutarea acesteia la nivel politico-social, ar genera probabil alte conflicte.

Ca și alte domenii (economie, societate, justiție, administrație etc.), istoriografia urmează un proces mai lung de schimbare a discursului interpretativ, fiind obligată să-și perfecționeze metodologia, să-și diversifice tematica de cercetare. Dacă în planul analizei factologice istoriografia a înregistrat după 1991 un progres evident prin respingerea miturilor construite în timpul regimului comunist, în sfera teoriei și filosofiei istoriei succesele sunt mai puțin vizibile.

Delimitare istoriilor statelor, nu presupune și delimitarea istoriografiei, care etste comună un spațiu istoric și nu unui teritoriu politic. Breasla istoricilor din spațiile exsocialiste, așa cum se infățișa aceasta la sfârșitul anului 1990, cu mici excepții, n-a înregistrat peste noapte acea metamorfoză dramatică care să-i purifice rândurile și să-i limpezească preocupările (re)constructive. Dincolo de timide reașezări organizatorice atât istoriografia din Republica Moldova cât și cea din România, Ucraina și Rusia a continuat să fie angajatăîn fruntea noilor structuri instituțional- statale și să urmeze programe sau direcții tradiționale.

Renunțarea la viziunea național-comunistă asupra trecutului a determinat generația de istorici ce s-a afirmat înainte de 1990 să accepte abordarea pozitivistă a istoriei, fără a fi în stare (cu extrem de mici excepții) să propună noi metode, concepte, și principii. Este nevoie de deschidere și de conectare la circuitul internațional de idei pentru a depăși forma strict factologică de prezentare a trecutului, propunând noi modalități de analiză sau adaptând realităților din Republica Moldova principii instituite în istoriografia universală.

Schimbările politice survenite pe scena europeană au impus, la rândul lor, reevaluarea, din perspectivă istorică, a unor concepte precum: “naționalism”, “identitate”, “frontieră”, și aceasta cu atât mai mult cu cât, sub aspect etno-politic, se caută încă acel echilibru între crearea instituțiilor supranaționale și conservarea identității etno-culturale.

Construcția statală moldovenească în zonă situată între Peninsula Balcanică și Europa Centrală a presupus includerea unei diversități de regiuni și amalgamarea valorilor culturale și de civilizație, motiv pentru care examinarea trecutului și redefinirea paradigmei culturale de astăzi necesită nu numai o cunoaștere a detaliilor politice, geografice și spirituale, ci și dezvăluirea impactului peste timp al setului de valori ce au format reperele individului și colectivității.

Făurirea identității național-statale nu se poate realiza fără originalitate, iar aceasta poate fi realizată prin scoaterea la lumină a forțelor creatoare interne.Fără a nega subiectivismul prezent în orice tip de enunț logic, vom remarca atașamentul pentru orice demers constructivist în detrimentul neorealismui.Considerăm că perspectiva folosită este cea mai adecvată, prin perspectiva constructivistă fiind epistemologic posibila perceperea și studierea schimbării sociale.

Termenul de identitate este invocat cu asiduitate atât în comunitatea științifică din Republica Moldova, cât și în mass-media – nevoia de identitate, problema de identitate, pierderea/protejarea identității, crearea identității național- statale, politici de identificare statală sunt expresii utilizate nu numai de către cercetători în domeniul științelor socio-umane, ci și de către oameni politici, jurnaliști, oameni de rând, ceea ce face demersul în cauză motivat de evocarea unui apel insistent la necesitatea definirii sau redefinirii identităților aflat într-o strânsă legătură cu fenomenul tranziției postcomuniste, caracterizat de recâștigarea libertăților individuale și grupale, a diversificării stilurilor de viață și a posibilităților de a teoretiza și exprima public diferite identități. Experiența trecutului a relevat cât de periculos și de grav este să definești incorect un anume subiect (individ, grup, popor).

Înnoirea discursului identitar în Republica Moldova a devenit obositor pentru populație, probabil este indicat că o perioadă să rămână subiect de discuții și cercetare academică, însă este esențial într-un moment în care limbajele social-politice sunt din ce în ce mai confuze. Legislația și programele politice propuse de instituțiile statului au de făcut față provocărilor lăsate moștenire de ideologia naționalităților, de culturile comunitariste și de regimul totalitar sovietic, și din păcate chiar dacă a trecut mai bine de un sfert de veac dilemele au rămas aceleași, înglobate în lipsa de viziune a elitelor politice de la Chișinău.

În acest cadru, credem că este îndreptățită o reevaluare a particularităților Republicii Moldova, respectiv, a identității ei cultural-politice, și doar cultural politice, pentru că alte segmente constituie domeniul de interes a catedrelor și a instituțiilor de profil, care trebuiesc protejate de intresul politic.

Schematizând concursul de puteri pe tot teritoriul URSS, inclusiv în RSSM către 1990 funcționau trei poli de putere KGB, PC și Uniunile de scriitori, artiști oameni de știință, care în scurt timp s-au plasat uneori chiar arbitrar pe linia politică „dreaptă – centru- stânga”. Ceea ce a constituit un proces absolut firesc în Europa, aici s-a constituit ad- hoc- mai mult cu numele.

Linia politică reală ce rezultă din experiența politico- istorică la noi este Est-Vest și suprapusă pe „Stânga – Dreapta” dă specificul autohton al realizării întrereselor identitare oricare ar fi ele.

Oricare partid din Republica Moldova cumulează la nivel ideologic doctrine standard, specifice poziției, dar în realitate le cumulează pe toate. Experiența puterii în Republica Moldova generează confuzie generală: a fi de drepata sau de stânga nu reflectă realitatea, a te plasa între Est și Vest nu e de regăsit în teorie. A plagia, a compensa și a crea în ritm alert sub imperativul lui trebuie chiar este o greșeală. În lipsa imaginației și intuiției politice căutăm să ne explice alții că ulterior să ne arătăm nemulțumirea față de „inepția și nerușinarea celor din exterior care nu ne-au perceput identitatea”.

Vrem sau nu vrem vom menționa că experiența politicului între cele două râuri s-a efectut la granița dintre două mari culturi social- politice, moldovenii dintre Nistru și Prut s-au aflat la limita geografică a două vecinătăți. A te regăsi în una sau alta, a pune problema tranșant este dificil, atât pentru elita culturală cât și pentru orice cetățean. Vecinătatea nu presupune doar a alege între Est și Vest ca decizie politică.

Orientărea Vest sau Est în Republica Moldova, ține de competența politicienilor de a găsi echilibrul ideologic de construcție statală. Demersul pro-european se blochează în însăși structura dualistă a societății noastre.

Paradoxul politic în acest caz este plasarea politicului pe vecinătăți, de unde mai tot timpul iese învigătoare idea de echilibru între ele, un fel de suspensie “politico- geografică” lipsită de un fundament real.

Mulți politicieni s-au grăbit să găsească o explicație a fenomenului în imaturitatea politică a electoratului. Nimic mai fals. Orice ființă vie este mânată de instictul supraviețuirii. Electoratul din Republica Moldova este absolut corect în alegeri. Nu nostalgia trecutului sovietic îi mobilizează, ci nostalgia după ordine și stabilitate, coerență și corectitudine. Lipsa de responsabilitate se pedepsește. Disfuncțiile sociale în Republica Moldova trebuiesc căutate mai puțin în moștenirea comunistă, ci în structura socială post comunistă.

Dezavantajele interpretărilor politico-istorice sunt multiple, și vom încerca să le definim în continuare. Cunoașterea și angajarea istoricului sunt întotdeauna condiționate social. Prin urmare, fiecare țară și-a reinterpretat trecutul cu ajutorul istoricilor în așa manieră, încât acesta să-i servească propriile scopuri. Însăși modul de a gândi a istoricului este de a nota numai ceea ce se petrece sub semnul eroismului. Fără să vrem facem deseori referiri la războaie și cuceriri cu toate că pe alt plan condamnăm aceste manifestări. Constituie esența specialității, de a descrie doar evenimente cruciale, creând astfel stereotipuri de gândire- suntem orientați doar spre a găsi evenimente majore care să ne scoată din tăcerea istoriei. Mentalitatea și structura gândirii noastre ne cere modele de cunoaștere, simboluri și modele de răspuns. Or acest ajuns, sau neajuns al firii umane ne pune în postura de a căuta simboluri, iar factorul istoric ni le generează din plin. A căuta gloria în istorie pentru a putea să- ți construiești un prezent glorios stă sub semnul hilarului în secolul XXI. În loc să căutăm modele de construcție statală moderne, prin acceptarea unor demersuri teoretice de fatură politico- istorică, intrăm într-un cerc vicios al interpretărilor.

Confuzia identificării ființei umane se proiectează în timp și în contexte specifice la nivel macro-social, prin manifestarea mai mult sau mai puțin agresivă a puterii, ca un un model de coexistență socială, iar stabilitatea acesteia necesită legitimare.

Felul în care individul își privește și își acceptă propriul trecut depinde în mare măsură de concepția despre sine. Specificul identificării național- statale în Europa de Sud Est s-a efectuat prin recursul la tradiție, implicit la memorie, care este o caracteristică universală a comunităților amenințate. Se produce chiar amestecul de discurs identitar cu cel politic. Conșțiința identității ar putea însemna, astfel, o fidelitate misterioasă și capitală, trăită de comunități ca o apartenență afectivă, intimă, familială și privată.

Considerăm că identificarea națională a indivizilor ține de sfera socio-culturală de apartenență. În schimb indentificarea național- statală presupune capacitatea cetățenilor de a se suprapune pe ideologia mai mult sau mai puțin afișată a statelor de ași loializa cetățenii. Indiferent de forma în care se manifestă loializarea acest tip de identificare este forțat. Dovadă a implementării în regim de urgență a acestui tip de identificare stă însăși în spațiul Europei de Sud Est pe tot parcursul secolului XX.

Cunoașterea istorică pornește de la consemnarea faptelor și se ridica treptat la interpretarea lor. Tocmai aici apare problema, când faptul istoric apare ca o proiectare a gândirii și intereselor prezentului asupra trecutului.

Dilema apare anume aici, că un subiect ca istoria istoriografiei, care ar fi trebuit să se discute într-un mediu academic nepolitizat pentru a fi prezentat în forma finală celor interesați a devenit unul la îndemâna politicienilor și a publicului larg, fapt care accentuează neîcrederea populației într-un așa zis adevăr istoric despre statalitatea Republicii Moldova.

Republica Moldova este un stat nou, apărut pe scena Europei, aflată în plină schimbare din 1989 încoace. Un spațiu de confluență istorică între mai multe zone geopolitice, Moldova contemporană se află în căutarea propriei identități.

Raporturile de identificare a noului stat Republica Moldova în mod cert presupune o strategie complexă de afirmare național- statală. Din păcate această strategie nu a beneficiat de consensul social- politic al cetățenilor Republicii Moldova, manifestându- se fragmentar în funcție de guvernele instituite, și drept rezultat, lăsând impresia unor șubrezeli de orientare geopolitică a statului.

Motivul unei noi lecturi a istoriilor regionale, naționale și europene poate fi și acela de a identifica noile construcții statale, și aceasta se referă, în primul rând la Republica Moldova, care în mod cert ar trebui să-și reconstituie apartenența la spațiul balcanic, asumarea identității românești nu doar la nivel cultural cât și la nivel social și politic. Se anunță a fi un process dificil, pentru că obsesia delimitării ca stat a Republicii Moldova a majorității elitelor politice, derutează populația separând-o nu pe criteriile social politice ci pe criterii național-identitare. În fapt populația este cea care determină cursul social –politic al statului prin votul care-l acordă în mod democratic la fiecare scrutin electoral, și având opțiuni politice incerte, votul acestora reflectă starea de fapt.

Experiențele istorice au o anumită relevanță pentru prezentul nostru în măsura în care istoricul e capabil să facă distincții între straturile temporale în evoluția socială.Experiența noastră însumează mai bine de jumate de mileniu de experiențe și interpretări ale acestor experiențe între marile puteri.

Este absurd să gândim că un teritoriu, care a fost folosit ca bastion pentru înaintarea în Balcani a imperiului Rus, transformat în republică sovietică, și avantajul soartei ne-a adus în postura de stat, ar putea face fața argumentelor ce fac posibilă înțelegerea spațiului Est –Vest, și din păcate,a cărui frontiera imaginară trece pe Nistru. Cum ar fi posibil să gândim că elitele culturale din Republica Moldova ar avea forța necesară de a a se impune, atât timp cât au fost supuși și în perioada sovietică, și la etapa actuală la izolare, discriminare disimulată, greu de demonstratdar ușor de perceput. Am putea vorbi de eroism, atunci când ne referim la clasa de intelectuali în Republica Moldova, fie profesori de liceu sau gimanziu, fie scriitori sau jurnaliști.

E nevoie mai mult ca oricând de consolidarea pe criterii socio-culturale a elitelor din cele două state cu indentite etnico-culturală comună (România și Republica Moldova) și cu o experiență geopolitică a ultimilor 200 de ani divizată. Acesta nu constituie doar un interes local politic, acesta este un interes regional cultural comun, care ne afectează evoluția, și nu trebuie să fim modești, atunci când punem problema în discuție. Experiențe similarele regăsim în Europa, relevantă ar fi pentru noi experiența Germaniei și a Franței, doar că, coordonatele problemelor sunt diferite, sunt la nivel de popor și mentalitate, altfel spus e experiența poporului român la limita dintre Vest și Est, ca spații socio-culturale aparent disticte.