Integrarea Europeana. O Perspectiva Juridico Filosofica

Drept

Integrarea Europeana. O Perspectiva Juridico Filosofica

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTEGRAREA EUROPEANĂ. O PERSPECTIVĂ

JURIDICO-FILOSOFICĂ

CUPRINS

Introducere

I. Globalizarea și modelul european de integrare

1. Perspective definitorii asupra globalizării

2. Globalizarea și integrarea europeană

II. Jean Monnet – părintele filosofiei practice a

Uniunii Europene

1. Perspectiva biografică

2. Perspectiva acțiunii diplomatice pentru

construcția europeană

III. Situația statelor naționale implicate în procesul de integrare europeană.

1. Reflecții asupra conceptului de stat-națiune

2. Observații asupra naționalismului

3. Reflecții asupra conceptului de suveranitate

4. România și integrarea europeană

IV. De la raportul stat-cetățean la cetățenia europeană

1. Teorii cu privire la cetățenie

2. Cetățenia europeană într-o federație de state

V. Uniunea Europeană și „deficitul de democrație”

1. Teorii privind natura Uniunii Europene

2. Uniunea Europeană și modelul republican

3. Uniunea Europeană și modelul pluralist

4. Necesitatea intensificării dezbaterilor politice

VI. Aspecte privind filosofia dreptului comunitar

1. Perspective doctrinare asupra construcției

comunitare

2. Principiile dreptului comunitar european

3. Caracteristicile dreptului comunitar european

VII. Izvoarele dreptului comunitar

1. Legislația comunitară primară

2. Principiile generale de drept

3. Dreptul derivat

4. Acordurile internaționale

5. Izvoarele complementare

VIII. Instituțiile Uniunii Europene

1. Consiliul European

2. Parlamentul European

3. Consiliul Uniunii Europene

4. Comisia Europeană

5. Curtea de Justiție a Comunității Europene

6. Curtea de Conturi a Comunității Europene

IX. Mentalități românești și exigențe europene

Secțiunea I. Opinii ale unor gânditori români

privind cultura europeană

1. Constantin Noica despre forța modelatoare a

culturii europene

2. Andrei Marga despre necesitatea acomodărilor

morale în procesul integrării europene

3. Integrarea europeană și identitatea națională în

concepția lui Ioan Mihăilescu

Secțiunea II Situația universităților românești în

Abrevieri uzuale

ASEAN – Asociația Țărilor din Asia de Sud-Est

CEA – Comunitatea Europeană a Apărării

CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEEC – Comitetul pentru Cooperare Economică Europeană

CJCE – Curtea de Justiție a Comunităților Europene

CPE – Comunități Politice Europene

Ed. – Editura

ed. – ediția

EDP – Editura Didactică și Pedagogică

FMI – Fondul Monetar Internațional

GATT – Acordul General pentru Tarife și Comerț

JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităților Europene

M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I

NAFTA – Acordul Nord-American de Liber Schimb

nr. – numărul

OECE – Organizația Europeană de Cooperare Economică

ONU – Organizația Națiunilor Unite

op. cit. – opera citată

p. – pagina

R.R.D.C. – Revista Română de Drept Comunitar

SUA – Statele Unite ale Americii

Tratatul CECO – Tratatul constitutiv al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului

Tratatul CEE – Tratatul constitutiv al Comunității Europene a Apărării

U.E. – Uniunea Europeană

UEO – Uniunea Europei Occidentale

INTRODUCERE

Analiza mecanismului de integrare europeană, indiferent din ce perspectivă teoretică este realizată, pentru a surprinde complexitatea întregului, atât sub aspect structural, cât și procesual, trebuie să poarte amprenta filosofiei. Aceasta deoarece, sub aspect ontologic, devenirea în timp și spațiu a Europei se prezintă ca un proces dialectic, ca o dispută permanentă între tendința diacronică, a discordiei, și tendința sincronică, a armoniei dintre populațiile, popoarele și, mai apoi, statele continentului.

În forma sa actuală, Uniunea Europeană este o entitate politică originală, în sensul că nu este niciun stat federal, nicio organizație internațională obișnuită. Nu este vorba despre o originalitate absolută, ci mai degrabă de o construcție hibridă, în care sunt combinate practici ale diplomației clasice cu instituții inspirate de federalism. Din această cauză, orice încercare de conceptualizare a acestei realități întâmpină multiple dificultăți. Mai mult, pentru depășirea impasului analitic, se încearcă adesea crearea unui nou limbaj, adecvat, pornindu-se de la convingerea că limbajul clasic nu mai reușește să surprindă realitatea politică europeană actuală.

De remarcat mai întâi că proiectul inițial al construcției europene nu a fost zămislit de guvernele ori parlamentele statelor naționale, ci de o elită epistemică transnațională, activată în jurul lui Jean Monnet. Acel proiect, cunoscut sub numele de „modelul funcționalist”, deși era produs de „buni federaliști”, nu propunea o strategie politică globală de integrare, ci doar obiective de integrare economică graduală, care să nu provoace reacții suveraniste. Cu bună știință, Jean Monnet propunea să se acționeze cu pârghii juridice cât mai neutre politic, astfel încât guvernele să accepte fără teamă ideea că unele interese socio-economice comune pot fi mai bine gestionate la nivel supranațional. Și reușita în practică dovedește că modelul funcționalist a fost un proiect realist.

De remarcat, apoi, că, în întreaga sa istorie, Europa a existat și ca un mit cu o puternică încărcătură simbolică. Potrivit unei legende, mereu valorificată de-a lungul timpului, Europa a fost o prințesă, fiica regelui fenician Agenor. Îndrăgostit de această frumoasă prințesă, Zeus, deghizat în taur, a răpit-o și a dus-o pe insula Creta, unde au avut trei fii, respectiv pe Minos, Rhadamantys și Sarpedon. Subiectul acestei legende, încă din antichitate, a fost frecvent prelucrat în versuri ori a devenit motiv interesant pentru artele plastice.

Deocamdată nu sunt cunoscute rădăcinile etimologice ale cuvântului „Europa”, însă se știe că încă din secolul al VI-lea î.Hr. era consemnat ca denumire geografică, desemnând o regiune grecească. Învăluit în mister rămâne și momentul extinderii acestei denumiri, de la o regiune grecească puțin precizată, la întregul continent – care cuprinde aproximativ o cincime din suprafața terestră a planetei și care este mărginit de Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Oceanul Arctic, Marea Neagră, Marea Caspică și Munții Urali.

Dar, pe lângă coordonatele geografice, în perspectiva discuției asupra unificării trebuie avute în vedere și caracteristicile istorice ale continentului european, cu toată încărcătura lor politică și culturală.

Sub aspect metodologic, știm de la primii învățați greci că singura posibilitate de a surprinde specificul unei realități presupune asumarea unui sistem de referință, adică raportarea acelei realități la contrariul ei. În acest sens, pentru a se defini, grecii au înțeles că opusul felului lor de a fi era spiritul asiatic. Motiv pentru care însăși istoria europeană este construită, în parte, prin confruntarea cu civilizația orientală. Urmărind această dispută istorică, militară ori spirituală, putem configura cu destulă exactitate specificul marii culturii europene, cel puțin în prima sa parte.

Interesant este, în acest sens, mesajul lui Eschil, din tragedia Perșii, unde încearcă să explice motivul și deznodământul războaielor greco-persane din secolul al V-lea î.Hr. Pe scurt, este vorba mai întâi de incursiunea armatei persane condusă de Darius împotriva Atenei, în anul 490 î.Hr., armată înfrântă de atenienii conduși de Miltiades. Este vorba apoi de campania de răzbunare, după moartea lui Darius, pornită de fiul său Xerxes în anul 480 î.Hr. și soldată cu o nouă înfrângere la aceste evenimente, Eschil reconstruiește agitația și nesiguranța de la curtea Imperiului Persan, în timp ce Xerxes conducea lupta în Grecia, aducând-o în scenă pe Atosa, mama lui Xerxes, pentru a-și prezenta visul său premonitor privind soarta războiului.

În această ipostază, Atosa le povestește persanilor că i-au apărut în vis două splendide femei, care urmau să fie înjugate de Xerxes la carul său. Una dintre femei, îmbrăcată în haine persane (Asia), s-a supus și a acceptat jugul, iar cealaltă, îmbrăcată în haine grecești (Europa), s-a împotrivit și a reușit să scape. Comentând această excelentă exprimare artistică, suficient de plastică pentru a rezista coroziunii istorice, Gheorghe Ceaușescu notează: „ găsim exprimată pentru prima dată, în formă alegorică, ideea că pentru Europa definitoriu este principiul libertății, iar pentru Asia cel al despotismului și al supunerii”. Mai mult, convins de justețea acestei explicații, istoricul român continuă și deschide autentice direcții interpretative: „Așezând principiul libertății ca trăsătură primordială și fundamentală a Europei, grecii au configurat definitiv conceptul; încărcăturile care i s-au adăugat de-a lungul secolelor sunt consecințele logice ale premisei, căci democrația este ipostaza politică a principiului libertății, economia de piață, ipostaza economică, iar multitudinea genurilor și ciocnirile de idei, ipostaza culturală”.

Conotațiile geografică și istorică ale termenului „Europa” aduc lămuriri necesare, dar nu și suficiente, în discuția asupra procesului de integrare. La acestea trebuie să se adauge și conotația culturală. În acest sens, Andrei Marga spune: „dacă discuțiile sunt făcute onest, atunci va trebui să admitem că, în perspectiva procesului de unificare europeană început după război, apartenența geografică și apartenența istorică nu decid apartenența europeană care este acum în discuție. Geografia și istoria sunt condiții indispensabile, dar, unificarea europeană fiind un proces în primă linie instituțional și cultural, apartenența europeană se judecă considerând instituțiile și cultura. Situarea în geografia și istoria europeană nu generează automat o europenitate culturală, după cum o europenitate culturală poate fi găsită și în țările care nu aparțin geografic și istoric, în sens strict, Europei”.

Așadar, discuția privind apartenența câștigă în consistență dacă este purtată cu precădere pe tărâm cultural. Pentru aceasta însă, trebuie asumat sensul larg al conceptului de cultură, sens care să reflecte nu numai ideile în toată diversitatea lor, ci și modul de obiectivare a acestora, astfel încât instituțiile să fie înțelese ca forme și modalități prin care cultura se obiectivează. Cu aceste gânduri am adunat studiile ce urmează, pentru a mă dumiri, împreună cu studenții, asupra șanselor aventurii noastre existențiale.

Capitolul I

Globalizarea și modelul european

de integrare

1. Conceptul de globalizare. Termenul vag de „globalizare”, frecvent utilizat astăzi, se originează în englezescul „globalization”, sinonim la rândul său cu franțuzescul „mondialisation”. El reflectă un proces destul de complex și contradictoriu. Așa se face că, deși este atât de prezentă în viața planetei, deși există o literatură vastă cu privire la acest domeniu, nu s-a impus încă o teorie solidă asupra globalizării și nici o analiză sistematică a principalelor ei caracteristici. În ciuda numeroaselor încercări, concluziile convingătoare lipsesc.

Secțiunea 1. Perspective definitorii asupra globalizării

2. Hiperglobaliștii, scepticii și transformiștii. Totuși, în cadrul dezbaterilor ample asupra procesului globalizării au fost identificate trei școli de gândire, respectiv hiperglobaliștii, scepticii și transformiștii, școli cu perspective diferite asupra fenomenului, care nu derivă din poziții sau atitudini ideologice tradiționale. Într-o perspectivă generală, aceste școli se disting prin abordările privind natura, esența și efectele globalizării. Astfel, pentru hiperglobaliști, „globalizarea contemporană definește o eră nouă în care popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult supuse sancțiunilor pieței globale”. Scepticii, dimpotrivă, „argumentează că globalizarea este în esență un mit care ascunde realitatea unei economii internaționale din ce în ce mai divizate în trei blocuri regionale majore, în care guvernele naționale rămân foarte puternice”. În sfârșit, pentru transformativiști „paistență dacă este purtată cu precădere pe tărâm cultural. Pentru aceasta însă, trebuie asumat sensul larg al conceptului de cultură, sens care să reflecte nu numai ideile în toată diversitatea lor, ci și modul de obiectivare a acestora, astfel încât instituțiile să fie înțelese ca forme și modalități prin care cultura se obiectivează. Cu aceste gânduri am adunat studiile ce urmează, pentru a mă dumiri, împreună cu studenții, asupra șanselor aventurii noastre existențiale.

Capitolul I

Globalizarea și modelul european

de integrare

1. Conceptul de globalizare. Termenul vag de „globalizare”, frecvent utilizat astăzi, se originează în englezescul „globalization”, sinonim la rândul său cu franțuzescul „mondialisation”. El reflectă un proces destul de complex și contradictoriu. Așa se face că, deși este atât de prezentă în viața planetei, deși există o literatură vastă cu privire la acest domeniu, nu s-a impus încă o teorie solidă asupra globalizării și nici o analiză sistematică a principalelor ei caracteristici. În ciuda numeroaselor încercări, concluziile convingătoare lipsesc.

Secțiunea 1. Perspective definitorii asupra globalizării

2. Hiperglobaliștii, scepticii și transformiștii. Totuși, în cadrul dezbaterilor ample asupra procesului globalizării au fost identificate trei școli de gândire, respectiv hiperglobaliștii, scepticii și transformiștii, școli cu perspective diferite asupra fenomenului, care nu derivă din poziții sau atitudini ideologice tradiționale. Într-o perspectivă generală, aceste școli se disting prin abordările privind natura, esența și efectele globalizării. Astfel, pentru hiperglobaliști, „globalizarea contemporană definește o eră nouă în care popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult supuse sancțiunilor pieței globale”. Scepticii, dimpotrivă, „argumentează că globalizarea este în esență un mit care ascunde realitatea unei economii internaționale din ce în ce mai divizate în trei blocuri regionale majore, în care guvernele naționale rămân foarte puternice”. În sfârșit, pentru transformativiști „pattern-urile contemporane ale globalizării sunt concepute ca neavând precedent istoric, astfel încât statele și societățile de pe întreg globul trec printr-un proces de schimbare profundă, pe măsură ce încearcă să se adapteze la o lume tot mai interconectată, dar cu un grad ridicat de incertitudine”.

Pentru hiperglobaliști, globalizarea, care este în primul rând un fenomen economic, definește o nouă epocă a istoriei umane, este o proiecție către societatea civilă globală, o reconfigurare fundamentală a cadrului acțiunii umane, în care popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult determinate de legile pieței globale. „Hiperglobaliștii susțin că globalizarea economică aduce după sine «denaționalizarea» economiilor prin instituirea unor rețele transnaționale de producție, comerț și finanțe. Într-o astfel de economie «fără granițe», guvernele naționale sunt reduse la ceva mai mult decât curele de transmisie pentru capitalul global sau, în cele din urmă, la simple instituții intermediare înghesuite între mecanismele de guvernare locală, regională și globală, din ce în ce mai puternice”.

Scepticii, în replică, contestă toate afirmațiile principale ale hiperglobaliștilor, văd în globalizare doar un mit, vorbesc mai degrabă de niveluri sporite de internaționalizare decât de globalizare. „Scepticii consideră teza hiperglobalistă drept fundamental eronată și totodată naivă din punct de vedere politic, de vreme ce subestimează puterea durabilă a guvernelor naționale de a reglementa activitatea economică internațională. Departe de a fi scăpat de sub control, forțele internaționalizării depind ele însele de puterea de reglementare a guvernelor naționale pentru a asigura continuarea liberalizării economice (…). Scepticii tind, de asemenea, să ignore prezumția conform căreia internaționalizarea prefigurează apariția unei noi ordini mondiale, mai puțin statocentrică. Departe de a considera că guvernele naționale devin imobilizate din cauza imperativelor internaționale, ei atrag atenția asupra centralizării lor tot mai evidente în reglementarea și promovarea activă a activității economice transfrontaliere. Guvernele nu sunt victimele pasive ale internaționalizării, ci, dimpotrivă, principalii ei arhitecți”.

Deosebindu-se atât de hiperglobaliști, cât și de sceptici, transformativiștii, deși constată că procesul de globalizare nu are precedent în istorie, consideră că direcția acestei reconstrucții rămâne nesigură, întrucât este vorba despre un proces contingent și contradictoriu. Ei văd în globalizare un proces istoric pe termen lung, cu o dinamică fără un final previzibil, care presupune reconstruirea autorității guvernelor naționale. „Susținând că globalizarea transformă sau reconstituie puterea și autoritatea guvernelor naționale, transformativiștii resping atât retorica hiperglobalistă a sfârșitului suveranității statului-națiune, cât și afirmația scepticilor conform căreia «nu s-a schimbat mai nimic». În schimb, ei susțin că un nou «regim al suveranității» înlocuiește concepțiile tradiționale despre statalitate ca formă de putere publică absolută, indivizibilă, exclusivă din punct de vedere teritorial și de sumă-zero (…). Astfel, suveranitatea, puterea statală și teritorialitatea se află astăzi într-o relație mult mai complexă decât în epoca în care a luat naștere statul-națiune modern. Într-adevăr, transformativiștii argumentează că globalizarea este asociată nu numai cu un nou «regim al suveranității», ci și cu apariția unor noi și puternice forme non-teritoriale de organizare economică și politică în domeniul global, asemenea corporațiilor multinaționale, mișcărilor sociale transnaționale, agențiilor de reglementare internaționale etc. În acest sens, nu se mai poate spune că ordinea mondială este una pur statocentrică sau una guvernată preponderent de către state, în condițiile în care autoritatea a devenit din ce în ce mai împărțită între agenții publice și private de la nivel local, național, regional și global. Statele-națiune nu mai reprezintă singurele centre sau formele principale de guvernare și autoritate în lume”.

3. Alte definiții ale noțiunii de globalizare. Cum se vede, interesul specialiștilor față de globalizare ține de faptul că acest proces ridică o multitudine de probleme de ordin politic, economic, social și cultural. În acest sens, Florin Erhan notează: „Ca termen strict, globalizarea semnifică multitudinea transformărilor economico-sociale înregistrate de omenire în prezent, extinse la scara integratoare și generate de impactul fluxurilor financiar-monetare transcontinentale asupra caracteristicilor interacțiilor sociale. Globalizarea se referă la acea transmutație intervenită în structura și modul de organizare a societăților omenești care a dus la ampla disociere și polarizare a statelor-națiune sau, cel puțin, a ceea ce a mai rămas astăzi, la început de mileniu trei, din acestea. Totuși, termenul nu trebuie «citit» ca fiind de natură a prefigura iminenta naștere a unui alt tip de societate mondială armonioasă și, de asemenea, nu trebuie înțeles ca un proces universal de integrare în noi structuri mondiale caracterizate prin creșterea gradului de convergență a culturilor și civilizațiilor, astăzi, naționale”.

Fiind un fenomen complex, globalizarea, deși este surprinsă într-o multitudine de definiții, nu se bucură încă de o interpretare conceptuală satisfăcătoare. Altfel spus, cercetarea problematicii globalizării este ajunsă doar până la stadiul în care fiecare autor evidențiază aspectele pe care le consideră el importante. Problema este că asemenea explicații au puțină credibilitate. Câteva exemple, în acest sens, sunt edificatoare. Astfel, George Soros oferă o definiție preponderent economică: „globalizarea reprezintă mișcarea liberă a capitalului însoțită de dominația crescândă a piețelor financiare globale și a corporațiilor multinaționale asupra economiilor naționale”. Giorgios I. Mantzaridis definește globalizarea prin raportare la universalitate: „Prima (globalizarea) exprimă unirea autoritară și omogenizarea, iar cea de-a doua (universalizarea) exprimă unitatea spirituală dar, în același timp, și diversitatea persoanelor. Globalizarea îndepărtează particularitățile și schimbă și persoanele și societățile într-o masă amorfă, în timp ce universalitatea respectă particularitățile persoanelor și ale societăților și cultivă armonia și împlinirea acestora”.

O definiție mai cuprinzătoare oferă cercetătorul român Tiberiu Brăilean, susținând următoarele definiții: „globalizarea este un fenomen și un proces complex, caracterizat, în principal, prin:

– o tendință profundă de regăsire a unității;

– creșterea interdependențelor la nivel global;

– internaționalizarea schimburilor și a producției;

– liberalizarea piețelor;

– libera circulație a capitalurilor, informațiilor, persoanelor și mărfurilor;

– a treia revoluție industrială și transnaționalizarea tehnologiei;

– dominarea firmelor multinaționale;

– intensificarea concurenței (hiperconcurența) la nivel global;

– comprimarea timpului și a spațiului;

– afirmarea culturii contractului;

– nașterea unei societăți civile globale;

– afectarea suveranității naționale, a identităților culturale și spirituale”.

Interesantă este și strădania lui Dinu Marin de a construi un model explicativ asupra globalizării. El asumă ca premisă ideea că „Globalizarea este prin definiție o tendință de reordonare a lumii cu scopul de a se depăși limitele vechii ordini”. Mai departe, cercetătorul, propunându-și să depășească orice ideologie, arată mai întâi ceea ce nu este globalizarea: „Globalizarea nu este un nou imperialism; Globalizarea nu este americanizare a lumii; Globalizarea nu este mondializare; Globalizarea nu este o sublimare a internaționalelor de ieri sau de azi; Globalizarea nu este doar internaționalizare; Globalizarea nu este mai mult decât efectul creșterii interdependențelor; Globalizarea nu este doar răspunsul la problemele considerate globale; Globalizarea este mai mult decât produsul nevoii de unificare a piețelor; Globalizarea nu explică orice fenomen transnațional (sărăcie, criminalitate etc.); Globalizarea nu este triumful formelor deviante de liberalism; Globalizarea nu este doar libertate transfrontalieră; Globalizarea nu este o nouă socializare, de astă dată la scară planetară; Globalizarea nu este o construcție concepută pentru a fi salvată în ultimă instanță vocația universală a proiectului comunist prăbușit; Globalizarea nu este răspunsul strategic la criza de identitate a postcapitalismului; Globalizarea nu este de niciun fel produsul nevrozelor istoriei neconsumate pe deplin”.

După denunțarea acestor posibile capcane, pe care cercetătorii ar trebui să le ocolească în încercarea de a surprinde esența procesului de globalizare, Dinu Marin definește globalizarea din opt puncte de vedere, după cum urmează: „Definiția bunului-simț comun: Globalizarea este procesul prin care oamenii de oriunde înțeleg să accepte ceea ce-i aseamănă, punând în surdină ceea ce-i separă; Definiția pozitivă: Globalizarea este un proces de tranziție care include toate formulele de organizare socială ca finalitate atât a tranziției postcomuniste, cât și a celei postcapitaliste, adică exact ceea ce ar da sens ambelor procese, tranziția globală; Definiția convenționalistă: Globalizarea este noua ordine economică și politică a lumii, ca sistem multidimensional și corelativ în care coerența este dată de guvernanța globală; Definiția deschiderii: Globalizarea este expresia unui sistem al lumii în cel mai înalt grad de integrare și deschis permanent integrării; Definiția principială: Globalizarea este un sistem în care funcția-obiectiv vizează întregul cu scopul de a elimina adversitatea, iar concurența, de a genera distrugere creatoare; Definiția teleologică: Globalizarea este o potențialitate și o tendențialitate a structurilor coerente ale lumii, ca materializare progresivă a raționalității și rațiunii umane universale; Definiția instrumentală: Globalizarea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare de haos, bazându-se pe tehnologie occidentală, finanțe permisive și informații libere, adică liberalizarea accesului la randament și modernitate, la acumularea de bogăție și de putere; Definiția integratoare: Globalizarea este procesul de funcționalizare a economiei globale, care, în cazul societății globale, devine aptă să creeze structuri de decizie globală pentru soluționarea problemelor globale”.

Rezultă că, prin efectele sale, globalizarea obligă statele să-și exercite în comun unele componente ale suveranității lor, iar această situație reclamă reconsiderarea întregului sistem conceptual care reflectă instituția statului. Ideea este că globalizarea este un proces supra-statal și trans-național, unde producția este trans-frontalieră și piața este globală. Și această situație obligă economiile naționale ca, pentru a se bucura de beneficiile dezvoltării, să participe la economia globală. Iar a pătrunde pe piața globală înseamnă a accepta regulile stabilite de această piață, cu structuri și instituții specifice, unde deciziile continuă să fie preponderent politice, însă impunerea lor se face prin instrumente financiar-bancare, care nu mai sunt inter-statale, ci supra-statale. Drept consecință, statul național pare a-și pierde rolul de verigă principală în politica internațională.

Aceasta înseamnă că între economia statului național și economia globală era necesar să apară o verigă intermediară, de nivel regional. Motivul? Pentru creșterea șanselor economiilor naționale de a se integra în economia mondială. Altfel spus, prin integrare regională cresc aceste șanse. În acest sens, Ioan Bari opinează astfel: „Aranjamentul instituțional care presupune existența statului național, a culturii naționale și economiei naționale nu mai constituie un «model ideal» pentru societăți. O dată cu conștientizarea globalizării, actorii sociali, politici și economici trebuie să își raporteze acțiunile și reacțiunile la această mișcare planetară. Toate aceste demersuri sunt intercondiționate: deciziile de ordin politic afectează strategiile economice, care afectează reacțiile sociale și invers. Astfel, în noua lume globală nu numai că trebuie să ne adaptăm dependențelor dintre configurațiile locale și rețelele mondiale semiautonome, ci trebuie să acordăm o atenție sporită acțiunilor condiționate de reacțiile actorilor din cele trei sfere de acțiune”.

Secțiunea a 2-a. Globalizarea și integrarea europeană

4. Preliminarii. Este incontestabil faptul că, în prezent, dezvoltarea fiecărei economii naționale, indiferent de mărimea ei, este puternic influențată de condițiile economice internaționale, pe fondul intensificării procesului de globalizare. Influențele însă sunt diferite, în funcție de puterea economică și politică a fiecărui stat. De aceea, și atitudinea față de globalizare este diferită.

Pe de o parte, unii exponenți ai unor organizații internaționale care au propulsat globalizarea răspândesc opinia că în această modalitate ar fi slujite interesele tuturor țărilor. Spre exemplu, Michel Condessus, director general al FMI, în decembrie 1999 declara: „Niciun scop nu este mai important ca acela de a umaniza globalizarea, ceea ce semnifică, mai ales, faptul de a învinge în lupta împotriva sărăciei extreme”.

Pe de altă parte, realitatea economiei mondiale dovedește că „globalizarea s-a realizat, până acum, conform intereselor celor mai dezvoltate țări, cu deosebire ale marilor puteri. Acestea și-au extins sferele de influență și dominație, prin utilizarea crescândă a noilor realizări științifico-tehnice și prin liberalizarea piețelor”. Astfel că decalajele economice între țările dezvoltate și cele subdezvoltate s-au accentuat, iar efectele sunt alarmante.

5. Raportul dintre evoluția procesului de globalizare și evoluția procesului de integrare europeană. În această situație, analiștii sunt nevoiți să constate că globalizarea, ca proces obiectiv care nu poate fi contestat ori eliminat, are efecte contradictorii, ceea ce dă naștere la tensiuni și chiar stări de criză în relațiile economice internaționale. Iar politicienii, în funcție de interesele pe care le reprezintă, mimează diferențiat consensul pentru căutarea unor soluții ameliorative. Cert este că la nivel planetar este puțin probabil ca decalajele amintite să dispară vreodată. De aceea, pentru a nu cădea victime ale procesului de globalizare, popoarele înțeleg că este bine să-și unească eforturile măcar la nivel regional. Se explică astfel de ce, în perioada postbelică, relațiile economice internaționale au fost concentrate în jurul a câtorva mari centre de putere economică, dintre care mai importante sunt: Uniunea Europeană, SUA și Japonia, fiecare făurindu-și o anumită zonă de influență. În plus, pentru a-și legitima autoritatea, aceste spații de putere economică s-au instituționalizat. Astfel că în Europa a fost creată „Comunitatea Economică Europeană” (CEE) în anul 1958, America a instituționalizat, în 1994, împreună cu Canada și Mexic, „Acordul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), iar Japonia și-a consolidat poziția de lider al „Asociației Țărilor din Asia de Sud-Est (ASEAN).

Apariția și dezvoltarea acestor puternice structuri instituționale, precum și a altor organizații regionale ale țărilor în curs de dezvoltare, evidențiază faptul că sunt necesare verigi intermediare între obiectivitatea procesului planetar de globalizare și subiectivitatea intereselor economice și culturale ale fiecărui popor. De aceea se spune, pe bună dreptate, că Uniunea Europeană trebuie dezvoltată atât din considerentul menținerii păcii, cât și din nevoia de a face față problemelor ridicate de o lume aflată în plin proces de globalizare, provocare considerată prea vastă și prea complexă pentru a putea fi gestionată doar la nivelul statelor naționale tradiționale.

Altfel spus, globalizarea și regionalizarea sunt procese complementare ale societății moderne, declanșate de stricarea echilibrului între posibilitățile de satisfacere a nevoilor de civilizație și posibilitățile de satisfacere a nevoilor de cultură. Ideal ar fi ca cele două categorii de posibilități să fie în echilibru. Ideea este că, în timp ce globalizarea crește șansele de satisfacere a nevoilor de civilizație tehnologică, pentru a-și satisface nevoile de cultură, popoarele apelează la diferite formule de regionalizare. „Fără să fie fenomene noi, globalizarea și regionalizarea cunosc astăzi forme accentuate de evoluție. Din intersecția lor derivă o serie de implicații importante pe multiple planuri: economic, social, moral, politic, cultural-filosofică, apariția de noi mentalități, de unde necesitatea unor noi acțiuni, a unui cadru instituțional reformat, a unor noi categorii de gândire, politici și legiferări, care să dea contur unei noi ordini internaționale”.

Oricum, sub aspect teoretic, este greu de făcut distincția între evoluția procesului de globalizare și evoluția procesului de integrare europeană, întrucât în ambele situații au apărut și s-au consolidat mari instituții financiare, prin îmbinarea tehnologiei informatice cu politica liberală. Deosebirea apare la nivel practic, din felul în care sunt folosite aceste instituții financiare. Pentru că, dacă în organizațiile regionale controlul este asigurat pe baza unor reglementări instituționale, în cazul globalizării se impune de obicei dreptul celui puternic. „Globalizarea, așa cum s-a afirmat, încearcă să înlocuiască dictatura elitelor naționale cu dictatura finanțelor internaționale. Țărilor li s-a spus efectiv că, dacă nu îndeplinesc anumite condiții, piețele de capital sau FMI vor refuza să le împrumute bani. Ele sunt practic obligate de piețele și de instituțiile financiare internaționale să renunțe la suveranitatea lor”. Sub acest aspect, globalizarea își lasă puternic amprenta asupra spiritului democratic al societății contemporane.

Revenind , aceasta „reprezintă forma cea mai dezvoltată de integrare economică internațională, de regionalizare a economiei mondiale”. Mai concret, în prezent Uniunea Europeană este o organizație integrată, în care deciziile sunt luate de către instituții supranaționale. Dar pentru atingerea acestor caracteristici au fost înfruntate multiple dificultăți. „În afară de rezistența provenită din naționalismele europene, un factor care a influențat în mod decisiv evoluția Uniunii a fost și este globalizarea. Uniunea Europeană este expusă presiunilor liberei circulații a capitalurilor și a celei ce vine dinspre cetățenii ce vor o protecție pe care statele încep să nu le-o mai poată asigura. Pentru a genera acea mult dorită solidaritate europeană, arhitecții Uniunii trebuie să-i convingă pe europeni că această nouă entitate politică le va oferi mai mult decât au putut-o face statele-națiuni”.

Așadar, Uniunea Europeană răspunde atât necesității de a apăra pacea, cât și necesității de a apăra popoarele continentului de efectele negative ale globalizării. Pentru că, iată ce spune Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie pe anul 2001, fost membru al administrației Clinton, președinte al Consiliului Economic Consultativ, vicepreședinte și economist-șef al Băncii Mondiale: „dacă globalizarea va continua să se desfășoare ca până acum, dacă noi vom continua să nu învățăm din greșelile noastre, acest proces nu numai că nu va reuși să încurajeze dezvoltarea, dar va continua să producă sărăcie și instabilitate. Fără reforme, reacția de împotrivire care s-a declanșat deja se va amplifica, iar nemulțumirea în privința globalizării va crește”.

În această situație, modelul european de integrare oferă șansa unei legături suportabile între național și global. „În fapt, regionalizarea înseamnă o împrejmuire fortificată la ceea ce se așteaptă să fie agresiunea globalizării”, pentru că „ruperea de spațiul național ar fi o catastrofă naturală dacă ar presupune evadarea directă în spațiul global. Închipuirea Europei ca o casă cu mai multe camere care oferă libertate de mișcare, în contrapondere cu izolaționismul politic postbelic al închiderii popoarelor în câte o cameră, nu este o construcție ruptă de înțelegerea esențială a lucrurilor. De la reperul foarte îngust al camerei se ajunge la reperul îngust al casei. Străjuirea spațială are o reprezentare mai largă, dar rămâne străjuire (…). Partea delicată a reconstrucției mentale a ideii europene este că ea nu va reuși decât în măsura în care va avea valoare din perspectiva lumii globale. Cum românii, pentru a fi europeni, trebuie să poată să fie mai puțin români, așa și europenii, pentru a fi globali, trebuie să dovedească faptul că au capacitatea de a fi din ce în ce mai puțin captivați de limitările europene și ale spiritului european”.

Capitolul II

Jean Monnet – părintele filosofiei practice

a Uniunii Europene

6. Procesul globalizării evidențiază, prin situațiile conflictuale pe care le alimentează, necesitatea fundamentării culturale a politicii europene actuale, astfel încât vechiul continent să-și poată exercita tradiționala vocație comunicațională între diferitele civilizații contemporane. Această întemeiere transpartinică se impune cu atât mai mult, cu cât economismul acerb și pragmatismul politic, caracteristice strategiei de integrare regională, tind să marginalizeze componentele de identitate culturală ale Europei. Altfel spus, se impune o demitizare curajoasă și onestă a tuturor strategiilor în care sunt implicate destinele popoarelor și statelor europene. În acest sens, o „recitire” a proiecțiilor gândirii și acțiunii lui Jean Monnet, părintele strateg recunoscut al construcției europene, credem că poate constitui un punct de pornire interesant și benefic. Aceasta este ipoteza în jurul căreia se edifică textul prezentei lucrări.

Secțiunea 1. Perspectiva biografică

7. Jean Monnet s-a născut la 9 noiembrie 1888 , Franța, într-o familie de comercianți. Tatăl său, J.G. Monnet, preocupat mult de călătorii, dezinteresat în ce privește politica, s-a dovedit un părinte lipsit de severitate. În schimb, mama, o catolică pioasă, era mult mai autoritară. Fiul cel mare al familiei, Jean Monnet, deși a avut o copilărie disciplinată, la vârsta de 16 ani a abandonat școala, fără nicio diplomă, pentru a lucra în firma tatălui său, firmă specializată în producerea și desfacerea băuturilor alcoolice. După o inițiere de aproximativ un an în afaceri, din 1906 până în reprezentat firma familiei în străinătate, petrecându-și cea mai mare parte a timpului în Anglia, America de Nord, Rusia ori Egipt. Este perioada care s-a constituit ca o adevărată școală a vieții pentru viitorul comerciant, bancher, diplomat și politician.

8. Părintele filosofiei practice a construcției europene. În 1910 firma familiei Monnet a trecut prin încercări grele, trebuind să facă față concurenței venite din partea agresivei companii Hennessy, care dispunea de o mare capacitate productivă în industria alcoolului și se bucura de o bună campanie de publicitate. În această situație, Jean Monnet a recurs la o soluție îndrăzneață, riscantă chiar, oferind unei întreprinderi canadiene de comerț, Hudson Bay Company, băuturi la prețuri mici. Compania canadiană, parteneră tradițională a firmei Monnet, prelua alcoolul ieftin și îl vindea indienilor americani. Astfel, printr-un comerț ilegal, Monnet a contrabalansat declinul de pe piața internă, iar Hudson Bay Company obținea profit mare și neimpozabil. În plus, s-a statornicit și o relație de amiciție între cei doi parteneri, care va produce efecte peste timp.

Atenționându-ne asupra felului în care trebuie urmărită și înțeleasă astăzi evoluția intelectuală și politică a lui Jean Monnet, doi autori englezi, respectiv Cristopher Booker și Richard North, fac următoarea remarcă: „În 1914, izbucnirea războiului l-a găsit pe Monnet, în vârstă de douăzeci și șase de ani, revenit în Franța, dar inapt pentru serviciul militar. Ceea ce-a făcut el atunci avea să pună în mișcare o succesiune de evenimente care urmau să schimbe cursul istoriei europene. Dar, așa cum avea să devină tipic pentru Monnet, circumstanțele exacte rămân obscure”.

Așa se explică faptul că în anul 1914, după izbucnirea primului război mondial, firma canadiană amintită, pentru a se infiltra pe piața furniturilor de front, l-a recomandat pe Jean Monnet ca reprezentant al ei în proiectul de organizare a unei rețele internaționale care să asigure livrările necesare războiului. În această calitate, cu sprijinul influentei firme canadiene, tânărul Jean Monnet reușește în luna septembrie a anului 1914, , unde guvernul francez se refugiase din calea înaintării armatelor germane, să-l întâlnească pe Primul-ministru al Franței, René Viviani. Cu această ocazie, Monnet propune ca aprovizionarea Franței să fie plasată în regia unei firme capabile să planifice rațional și la nivel global acțiunea, respectiv Hudson Bay Company. Propunerea este acceptată de francezi, susținută de englezi, astfel că firma canadiană primește licența acestor operații printr-un contract mult râvnit.

Referindu-se la rezultatele acestui aranjament, Traian Ungureanu observă: „Monnet era într-adevăr omul ideal. Alături de un număr crescând de politicieni, intelectuali și diplomați europeni, Monnet se îndrepta rapid spre o nouă filosofie a istoriei europene. După carnagiul industrial al primului război mondial, această filosofie avea să prindă aripi. Ea își punea în primul rând problema războiului și găsea că Europa nu va supraviețui decât dacă este salvată de ea însăși. Războiul european era, conform acestei filosofii terorizate de istorie, rezultatul dezvoltărilor necontrolabile la nivelul statului național-înarmat. În rezumat: industriile armamentului și muniția oratorică a demagogiei naționaliste conduc mereu spre ciocniri cataclismice, și acest ciclu nu poate fi întrerupt decât prin slăbirea statului național și prin organizarea unei structuri supranaționale, cu puteri de comandă asupra programelor industriale, financiare și externe ale fostelor state naționale. Se nășteau astfel ideile primare ale Proiectului European. Ele aveau să facă o carieră fulgerătoare în două din sferele de influență majoră ale Europei: în lumea politică de formație socialistă și înclinație pacifistă și în rândurile numeroase ale noii clase de coordonatori ai civilizației tehnice a Occidentului – birocrații. Exemplar strălucit al acestei armate civile, Jean Monnet nu era un visător. Spre deosebire de ceilalți partizani ai Ideii Europene, de la economiștii și ideologii naziști și fasciști (niciodată în posesia unui plan concret de unificare) la internaționaliștii de profil esperanto ai saloanelor diplomatice, Monnet era un om practic și activ. Ideile sale nu au murit între coperțile cărților”.

Încă de tânăr, Jean Monnet și-a exercitat talentul de a stabili raporturi de prietenie cu oameni influenți. Regula conduitei sale a fost aceea că reflecția nu trebuie separată de acțiune. În acest sens, merită reținut faptul că în 1914, , îl întâlnește pe Arthur Salter. Împreună cu acesta, în 1917 , urmărind îmbunătățirea sistemul francez de aprovizionare a frontului, a acționat pentru înființarea Consiliului Interaliat de Transporturi Maritime, menit să asigure cooperarea guvernului francez cu cel britanic și cu cel american în coordonarea navlosirilor aliate.

Alți mulți prieteni și aliați și-a făcut Jean Monnet după încheierea primului război mondial, cu ocazia conferinței de pace de că, bucurându-se de simpatie, la înființarea Ligii Națiunilor, el devine secretar general adjunct al cunoscutei organizații internaționale. În această funcție, pe care o deține din 1919 până în acționat pentru impunerea spiritului internaționalist. S-a lovit însă de faptul că în cadrul Ligii Națiunilor statele beneficiau de dreptul de veto, astfel încât egoismul național nu putea fi învins, întrucât pentru luarea unei decizii era nevoie de unanimitate. Folosindu-i cuvintele, aflăm: „am fost impresionat de puterea unei națiuni care poate spune nu unui corp internațional ce nu are putere supranațională. Bunăvoința între oameni, între națiuni, nu este de ajuns. Trebuie să existe și legi și instituții internaționale. Cu excepția anumitor activități practice, dar limitate la care am participat, Liga Națiunilor a fost o dezamăgire”.

Dezamăgit, în 1923 demisionează din funcția pe care o avea și se angajează să salveze firma familiei, care se afla acum într-o altă mare dificultate. Găsește sprijin în acest sens la vechii colaboratori și prieteni din Hundos Bay Company, și cu împrumutul primit de la compania canadiană reușește să echilibreze afacerile familiei.

În anul 1925, Jean Monnet devine reprezentantul Europei de Investiții din New York, cu misiunea de a acționa pentru redresarea economică a unor țări din Europa Centrală și de Est. Din această poziție contribuie, prin împrumuturile pe care le girează, la stabilizarea zlotului în Polonia (1927) și a leului în România (1928). Tot ca expert financiar internațional, în 1932 pleacă pentru un an cu scopul de a se implica în procesul de modernizare a rețelei de căi ferate chineze. În vederea realizării acestui obiectiv a negociat împrumuturi substanțiale în sprijinul guvernului care-l invitase.

La declanșarea celui de-al doilea război mondial, în 1939, Jean Monnet, care între timp revenise în Europa, este desemnat președinte al Comitetului Franco-Britanic de Coordonare Economică, primind misiunea de a negocia și transporta materiale de război din America. Și de data aceasta, ca și în 1914, în misiunea sa era secondat de Arthur Salter. Pe măsura derulării războiului sarcina lui Jean Monnet a devenit din ce în ce mai importantă, iar pe la jumătatea lunii iunie 1940, când devenise clar că Franța nu mai putea ține piept războiului, Monnet i-a propus lui Charles de Gaulle, subsecretar de stat pentru război, ca Franța și Marea Britanie să formeze o „Uniune Franco-Britanică”, pentru a dovedi hotărârea celor două țări că vor să lupte mai departe. Potrivit propunerii lui Monnet, cele două țări, unite, ar fi trebuit să formeze un singur guvern, o singură armată, cetățenie și monedă comună. Deși Churchill nu s-a lăsat convins, a înaintat propunerea în fața Cabinetului său de Război care, după ce a eliminat clauza privind moneda unică, a aprobat-o. Numai că guvernul francez, condus de Paul Reynaud, a respins cu ostilitate propunerea, preferând un acord umilitor de pace cu Germania. După capitularea Franței, Jean Monnet a continuat să coopereze cu Churchill, transferând contractele franco-americane către guvernul britanic. Mai mult, Churchill l-a numit membru al Consiliului Britanic de Aprovizionare de , cu sarcina ca, împreună cu Arthur Salter, să negocieze noi contracte pentru materiale de război. „Între anii 1940 și 1943 (și, din nou, între 1944 și 1945), Monnet a avut cartierul general , unde talentul lui de «rețelizare» i-a atras curând prieteni influenți din establishment-ul american, de la judecătorul Felix Frankfurter de până , care urma să devină mai târziu Secretar de Stat al SUA. Amândoi aveau să-i sprijine activ campania integraționistă europeană în perioada postbelică. În 1941, l-a întâlnit pe Paul-Henri Spaak, căruia i-a expus filosofia lui de bază pentru o Europă unită și i-a explicat pe larg planurile unei uniuni europene a cărbunelui și oțelului”.

La 5 august 1943, cooptat fiind ca membru în guvernul provizoriu francez, condus de Charles de Gaulle, Jean Monnet a prezentat un memorandum, în care declara: „Nu va fi pace în Europa dacă statele se reconstituie pe baza suveranității naționale cu tot ceea ce implică aceasta în termenii politicii de prestigiu și ai protecționismului economic. Dacă națiunile Europei adoptă iar poziții defensive, vor fi necesare din nou armate uriașe. Conform viitorului tratat de pace, unor națiuni li se va permite să se reînarmeze; altora, nu. Același lucru s-a încercat în 1919: cunoașteți cu toții rezultatul (…). Națiunile Europei sunt prea circumscrise pentru a le oferi popoarelor lor prosperitatea pe care au făcut-o posibilă și, prin urmare, necesară, condițiile moderne. Vor avea nevoie de piețe mai mari. Și va trebui să se abțină de a folosi o proporție majoră din resursele lor pentru a menține industriile «cheie» necesare apărării naționale. (…) Prosperitatea și progresul vital vor rămâne de neatins până când națiunile Europei nu vor forma o federație a unei «entități europene» care să le sudeze într-o singură unitate economică (…). Preocuparea noastră este găsirea unei soluții pentru problema europeană. Britanicii, americanii, rușii, au lumile lor proprii în care se pot retrage temporar. Franța nu poate opta pentru retragere, căci însăși existența ei depinde de o rezolvare a problemei europene (…)”.

La terminarea celui de-al doilea război mondial, politicienii au început să caute soluții prin care să fie salvată soarta continentului european. În acest scop, a fost reluată disputa între adepții soluției comunitare și cei ai soluției interguvernamentale. Astfel că, pe de o parte, deși locațiile și sursele tensiunilor din politica europeană erau altele, sunt redescoperite ideile formulate cu decenii în urmă, după încheierea Primului Război Mondial. Asemenea idei, precum cele ale lui Jean Monnet, propuneau soluții supranaționaliste. Pe de altă parte, politicieni precum Churchill, optau pentru renașterea iluminismului internaționalist. Istoria arată că în primii ani de pace postbelică au avut câștig de cauză soluțiile bazate pe cooperarea internațională. În această perioadă au fost create o serie de instituții întemeiate pe structuri guvernamentale. „Pe primul loc între ele stătea Organizația Națiunilor Unite, înființată în 1945 pentru a înlocui Liga Națiunilor (care a fost dizolvată formal abia în 1946). Prima Adunare Generală a ONU a avut loc în luna ianuarie a anului 1946, sub președinția ministrului de Externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. După conferința de din 1944, ca instrumente ale reconstrucției financiare și economice postbelice au apărut Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. În luna octombrie 1947, prin intermedierea indirectă a ONU, a fost semnat Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), destinat să acționeze pentru liberalizarea progresivă a comerțului mondial”.

Referindu-se la aceeași problematică, Paul Magnette formulează judecăți în același sens: „climatul anilor de după război este fără îndoială marcat de aspirații spre cooperare. Acordurile pe care statele europene le încheie în materie militară (UEO, 1948; NATO, 1949) și în domeniul cooperării economice (OECE, 1948), deși rămân diplomatice în metodele și în organizarea lor instituționale, sunt semnele unei înclinații a conducătorilor statelor Europei Occidentale, distruse de război și care se simt amenințate de apariția unui bloc socialist și încurajate de puterea tutelară americană, de a se reconstrui fără a-și face rău. Dar elitele politice din Europa Occidentală sunt animate și de forțe mai ambițioase. Curente din ce în ce mai puternice privesc dincolo de aceste acorduri punctuale, care nu pun în cauză nici în fapt, nici în drept suveranitatea statelor, către proiectul unei veritabile federații politice europene. Mișcările federaliste sunt semnul acestora: mici grupuri elitiste, care numără în rândul lor politicieni, sindicaliști și universitari, câteva sute de oameni cel mult, care împărtășesc convingerea că statele europene ar putea fi înclinate să coopereze dacă o serie de oameni influenți ar putea să-și unească forțele pentru a stârni entuziasmul conducătorilor. Istoria pare, într-o primă etapă, să le dea dreptate: reuniunile generale pe care aceste organizații private le țin în mai 1948 au un mare răsunet politic și sunt sprijinite chiar din săptămânile ce urmează de către guvernul francez, care decide să devină arhitectul proiectului”.

Pe de altă parte, tot în perioada 1945-1947, au fost eșuate două inițiative prin care se încerca unificarea statelor europene. Este vorba de Comitetul pentru Cooperare Economică Europeană (CEEC) și de Consiliul Europei. Dincolo de aceste înfrângeri însă, momentul lui Jean Monnet avea să vină în primăvara anului 1950. „La sesiunea Consiliului Europei din luna august a anului 1949, Churchill îi șocase pe mulți delegați propunând ca Germaniei să i se facă o primire din cele mai călduroase. Două dintre puterile apusene de ocupație, SUA și Marea Britanie, voiau s-o vadă continuând pe drumul spre refacerea economică și națională deplină, cât de curând posibil. Dar atitudinea lor provocase o schismă profundă în raport cu Franța, care voia să-și exercite în continuare controlul asupra economiei Germaniei, de teamă că aceasta ar fi putut deveni din nou o rivală pe plan politic și economic prea puternic”.

Pe fondul acestei dispute reînvie inițiativa lui Jean Monnet, prin care acesta urmărea făurirea „Statelor Unite ale Europei”. În noua situație, problema se punea astfel: „când a ajuns să-și aștearnă planul pe hârtie, Monnet era în mod evident tulburat de proporția în care își putea permite să-i dezvăluie adevăratele scopuri. Înainte de a ajunge în etapa finală, proiectul a trecut prin nouă variante succesive. În prima, reunirea industriilor carboniferă și siderurgică era considerată «prima fază a unei Uniuni Franco-Germane». A doua se deschidea cu «primul pas al unei Uniuni Franco-Germane și al unei federații europene». Pe la a cincea versiune, aceasta se transformase în: «Europa trebuie să fie organizată pe baze federale. În acest scop, un element esențial este o Uniune Franco-Germană». A șaptea ciornă impunea că «Europa trebuie să fie organizată pe baze federale». Dar, în forma finală, aproape toate aceste elemente lipseau. Monnet nu și-a mai permis decât să menționeze că reunirea celor două industrii ar fi «primul pas al unei federații europene», un termen vag din care se putea înțelege orice”.

Pentru ultimii ani ai vieții, politicianul francez s-a retras la proprietatea sa de d’Houjarray, situată la vreo treizeci de mile distanță de Paris, unde și-a redactat „Memoriile” sub forma unei sinteze a experienței de gândire și acțiune, încheind cu speranța că prin opera sa de-o viață a reușit măcar să asigure pacea între Franța și Germania. Tot în această localitate moare, în ziua de 16 martie 1979, la vârsta de 90 de ani. Până atunci Jean Monnet era singurul deținător al titlului onorific de „Cetățean de Onoare al Europei”, distincție decernată de Consiliul European de , din 2 aprilie 1976, printr-o rezoluție a șefilor de state și de guverne ale Comunității Europene.

Secțiunea a 2-a. Perspectiva acțiunii diplomatice pentru construcția europeană

9. Preliminarii. Istoria ideilor economice și politice ale lui Jean Monnet a rămas multă vreme necunoscută. Mai mult, chiar și astăzi, după ample cercetări referitoare la rădăcinile intelectuale ale construcției europene, părerile cu privire la această personalitate sunt adesea împărțite. Referindu-se la structura personalității diplomatului francez, Traian Ungureanu se simte îndreptățit să noteze: „discret până la autoanulare, Jean Monnet avea două convingeri intime. Le-a cultivat fără abatere, cu o răbdare tăcută, aproape mistică, și le-a transformat, treptat, în forțe istorice. Ele au grăbit renașterea contabilă a onorabilei firme J.G. Monnet și tot ele au schimbat fața Europei, după o lucrare lentă și necurmată care a avut efectul negativ al unei eroziuni geologice, dar a rodit, fertil, prozeliți și un cult politic. Prima din convingerile ascunse sub fruntea acestui om civilizat și laborios, copie reală a imaginii virtuale a lui Hercule Poirot, a fost importanța relațiilor directe într-un sistem închis. De aici, credința în eficiența conclavului și preferința pentru decizia luată în sânul unei confrerii elitare. A doua, decurgând din prima: aversiunea față de caracterul incontrolabil, polemic și dezordonat al sistemelor deschise. De aici, gândul dizolvant urzit democrațiilor naționale. Tot de aici, spaima de politică în sensul clasic și preferința pentru o tehnică de evitare și amânare (compromisul), în defavoarea principiilor. Toate aceste atitudini vor forma, după o rafinare îndelungată, articulațiile «Proiectului European»”.

Se subînțelege că, după două milenii și jumătate de gândire politică europeană, ideile lui Jean Monnet nu erau noi. Iar dacă ele au fost acceptate, înseamnă că politicienii secolului al XX-lea aveau motive să se teamă de capriciile istoriei propriului lor continent. Cert este că în acest context, cu ocazia discursului de inaugurare a activității Înaltei Autorități, principala instituție a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Jean Monnet, desemnat președinte al acestei instituții, afirma următoarele: „Pentru prima dată relațiile tradiționale dintre state s-au modificat. Potrivit metodelor din trecut, chiar dacă statele europene sunt convinse de necesitatea unei acțiuni comune, chiar dacă pun baza unei organizații internaționale, ele își rezervă din plin suveranitatea. De asemenea, organizația internațională nu poate nici să decidă, nici să execute, ci doar să adreseze recomandări statelor. Aceste recomandări sunt incapabile să elimine antagonismele noastre naționale, care se accentuează în mod inevitabil, atât timp cât nu sunt depășite suveranitățile”.

Iar peste un an, referindu-se la importanța instituțiilor supranaționale în procesul integrării europene, într-un discurs ținut la 11 septembrie 1952, Jean Monnet declara: „Viața instituțiilor este mai lungă decât cea a oamenilor și instituțiile pot astfel, dacă sunt bine construite, să acumuleze și să transmită înțelepciunea dobândită generațiilor succesive. Marea revoluție europeană a epocii noastre (…) începe în aceste zile, în care se constituie primele instituții supranaționale ale Europei. Instituțiile noastre comune supranaționale sunt încă slabe și fragile; datoria noastră este să le respectăm și să le dezvoltăm, să le dăm o forță care să le pună la adăpost de tendința noastră pentru compromisuri de moment”.

Modelul comunitar european a fost zămislit lent, împotriva curentului, prin tatonări și subterfugii. Problematica unificării europene era veche, însă la timpul respectiv – jumătatea secolului XX – o strategie politică de federalizare a statelor nu avea nicio șansă să fie acceptată. Ideea statului modern este produsă de gândirea raționalistă renascentistă, chemată să pună ordine asupra multiplicității și diversității formelor medievale de autoritate politică ori religioasă. Ierarhizarea practică a acestor puteri, adesea concurente, a grăbit consacrarea principiului suveranității. Astfel că statul s-a impus în epoca modernă ca un orizont politic de nedepășit. Și situația s-a menținut până în perioada postbelică ca un principal obstacol în fața partizanilor construcției europene. Altfel spus, ideea unificării europene trebuia cultivată cu prudență, întrucât reclamă modificarea atitudinii față de suveranitatea statală. De aceea, inventarea modelului comunitar, care s-a și înfăptuit, se va produce pe fondul unor dezbateri aprinse, purtate după o logică a compromisului.

10. Consiliul Europei. Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Planul construcției europene, elaborat de Jean Monnet, avea la bază o viziune federalist funcțională, axată pe integrarea economică sectorială. În ciuda puterilor sale limitate, Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 prin Tratatul de , și-a asumat rolul de a asigura respectarea libertăților individuale și de promovare a valorilor democrației. Deși în aparență este o instituție supusă regulilor clasice ale dreptului internațional, în fapt, Consiliul Europei a desfășurat activități originale cu efecte notabile asupra suveranității statelor semnatare. Competența Consiliului Europei este de a propune convenții, adică simple tratate guvernate de normele de drept internațional. Între cele aproximativ 150 de convenții elaborate, o importanță aparte o are Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată în 1950 acestui document aduce ca noutate un mecanism original de protecție juridică a acestor drepturi și libertăți fundamentale. La baza mecanismului stă principiul recunoașterii, de către statele semnatare, a unei instanțe superioare, care să vegheze la respectarea acestor drepturi, ceea ce înseamnă o autolimitare a suveranității. Această instanță este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul , ale cărei decizii au forță obligatorie.

Observăm că, încă din momentele pregătitoare, procesul construcției europene a stat sub semnul confruntărilor, în plan politic, între „unioniști” și „naționaliști”, dar și în plan economic, între adepții doctrinei liberului schimb și cei ai doctrinei protecționist-dirijiste. Altfel spus, în plan politic confruntările aveau ca țintă „forma” instituțională a integrării, iar în plan economic discuțiile aveau în centru „conținutul” cooperării. Analizând cu atenție forțele care se confruntau, Jean Monnet a ajuns la convingerea că „proiectul european nu putea avansa decât cu condiția stingerii polemicilor politice în jurul instituțiilor (deosebit de sensibile deoarece se refereau la concepte și simboluri), pentru o focalizare asupra conținutului cooperării. Schimbarea de strategie constă în privilegierea fondului asupra formei, în speranța secretă că fondul va aduce după sine forma”. Mai mult, spune Paul Magnette: „dintr-o înclinație personală, Monnet ar fi preferat fără îndoială să promoveze un plan dirijist de producție și comercializare planificate și comune, dar știa că această orientare ar fi suscitat reticențe mari în Germania și în Statele Unite. El a avut precauția de a-și prezenta proiectul sub o formă mai accesibilă pentru liberali: o piață comună, deschisă, dar reglementată de o autoritate publică. De la început, Monnet se îndrepta deci spre o sinteză a celor două mari culturi economice europene ale vremii, liberul schimb și dirijismul protecționist”. Astfel că, până la urmă, „alternativa liber schimb/dirijism s-a oprit într-un echilibru, ca și alternativa național/supranațional. Alegerea modelului tehnocratic împotriva celui politic este transparentă. Dar nu și definitivă”.

S-a întâmplat însă că pe parcursul negocierilor Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, orientarea tehnocratică să fie diminuată, ajungându-se la un echilibru între reprezentarea politică și cea non-politică. Fapt este că, alături de Înalta Autoritate, instituție tehnocratică suprastatală, pentru coordonarea activității CECO au mai fost înființate: Consiliul Special de Miniștri, organ interguvernamental însărcinat să coordoneze politicile naționale; Curtea de Justiție, menită să vegheze la legalitatea funcționării mecanismului comunitar și să intervină pentru rezolvarea diferendelor între statele membre; Adunarea parlamentară, cu rolul de control, instituție la care J. Monnet nu se gândise. Cert este că „în final echilibrul este cel care prevalează, atât pe axa național/supranațional (ponderea Consiliului și natura tratatului-lege fiind compensate de autonomia relativă a Înaltei Autorități, invenție majoră), cât și pe cea politic/non-politic (Înalta Autoritate, centrală, fiind încadrată de Consiliu și Adunare)”. Dar gândul lui Jean Monnet bătea mult mai departe: „Comunitatea noastră nu este o asociație a producătorilor de cărbune și oțel. Ea este începutul Europei”.

11. Comunitatea Europeană a Apărării și Comunitatea Politică Europeană. Entuziasmat de succesul inițiativei CECO, Jean Monnet a propus un plan de creare și a unei Comunității Europene a Apărării. Inițiativa a fost făcută publică la 24 octombrie 1950, de către premierul francez René Pleven, iar negocierile în acest scop n-aveau să înceapă înainte de a se finaliza Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Deși planul a fost primit cu largă suspiciune, tratatul a fost negociat până în toamna anului 1951, iar la 1 februarie fost făcut public. Tratatul de instituire a Comunității Europene a Apărării a fost semnat la 27 mai 1952, însă avea puține șanse de ratificare, mai ales din partea Franței.

În această situație, când presimțea că planul se năruie, Jean Monnet, în acord cu Paul-Henri Spaak, vine cu o inițiativă și mai îndrăzneață, aceea de înființare a unei Comunități Politice Europene (CPE), o comunitate supranațională, care să asigure umbrela politică peste CECO și CEA. Această nouă propunere Monnet-Spaak a avut o bună primire, concretizându-se în acordul miniștrilor de externe din cele șase state membre pentru realizarea unui proiect de tratat care să cuprindă „Statutul Comunității Europene”, ceea ce echivala, în primăvara anului 1953, cu o primă încercare formală de elaborare a unei constituții europene. Dar acest proiect nu putea să meargă mai departe, fără depășirea adversităților puternice în legătură cu soarta CEA.

Numai că mediul politic francez, foarte frământat la timpul respectiv, provoca îngrijorare în ce privește ratificarea Tratatului CEA. În cele din urmă, la 30 august 1954, Adunarea Națională a Franței, după dezbateri furtunoase, a respins documentul. „Majoritatea triumfătoare a început să cânte Marseieza. Comunitatea Europeană a Apărării murise. Ideea unei Comunități Politice a căzut și ea curând în obscuritate. Monnet și supranaționalismul său suferiseră o înfrângere răsunătoare”.

12. Tratatele institutive ale CEEA și CEE. Jean Monnet nu abandonează lupta, învață din greșeli și merge mai departe. Își dă demisia din funcția de președinte al Înaltei Autorități CECO și continuă strategia construcției europene prin integrarea progresivă a altor sectoare economice. La sfârșitul anului 1955 era deja hotărât să acționeze pentru integrarea industriei nucleare. Și pentru a-și prezenta noul plan de creare a Comunității Europene a Energiei Atomice, Monnet, care voia să rămână mai departe în umbră, se folosește de autoritatea lui Paul-Henri Spaak, ministru belgian de externe. Tot cu Spaak, Monnet, cu aceeași discreție, discutaseră deja și posibilitatea unei „uniuni vamale” sau a unei „piețe comune” a celor șase state membre. Urmare a multiplelor demersuri, susținute din umbră de Monnet, la 25 martie 1957, într-un loc simbolic, Capitoliul din Roma, reprezentanții celor șase state membre au semnat Tratatele institutive ale CEEA și CEE. Deși Jean Monnet nu a fost invitat la această ceremonie, avea toate motivele să trăiască o nouă victorie. Astfel încât, spun unii critici, „Jean Monnet, una dintre personalitățile care au contribuit decisiv la ridicarea noii construcții, spunea, la sfârșitul vieții sale, că, dacă ar fi să o ia de la început, ar face același lucru, numai că, în loc să pornească la drum cu domeniul economic, s-ar concentra mai întâi asupra culturii”.

13. În concluzie, ipoteza de la care am pornit, potrivit căreia Jean Monnet poate fi considerat părintele filosofiei practice a construcției europene, se confirmă. Argumentele aduse în sprijinul acestei presupuneri scot în evidență că „nu guvernele, nu coalițiile de politicieni, nu parlamentele naționale, ci pur și simplu o elită transnațională sau, în termeni actuali, o comunitate epistemică a fost responsabilă pentru modelul organizării regionale. Modelul originar de integrare europeană, cunoscut sub numele de model funcționalist, era o metodă empirică care a recuzat alternativa unui proiect politic global de integrare (…). Europa funcționaliștilor a fost prin excelență un proiect realist, deoarece Monnet și prietenii săi nu recuzau proiectul politic federal în sine, erau în fond «buni federaliști», însă constataseră că pentru moment era nerealist. Jean Monnet asistase la semi-eșecul instituirii unei organizații politice globale în persoana Consiliului Europei și a eșecului integrării funcției de apărare prin Tratatul Comunității Apărării pe care îl concepuse, un text inițial acceptat, dar ulterior refuzat la ratificare (…). Modelul lui Jean Monnet a fost un veritabil model comunitar. Scopul asocierii era comunitatea însăși: «o uniune din ce în ce mai strânsă între popoarele Europei»”.

Capitolul III

Situația statelor naționale implicate în

procesul de integrare europeană*

14. Preliminarii. Ipoteza pe care urmează să o probeze această încercare, ținând cont de coordonatele economice, politice și culturale ale societății actuale, este ideea că, pe termen lung, statele naționale europene au mai mult de câștigat dacă agreează procesul de integrare, decât dacă s-ar opune integrării, chiar dacă trebuie să cedeze unele dintre competențele lor.

Secțiunea 1. Reflecții asupra conceptului de stat-națiune

15. Preliminarii. Sub aspect politico-juridic, statul este în prezent, ba se estimează chiar că va rămâne și în viitorul previzibil, principalul subiect de drept atât în plan intern, cât și în plan internațional. În acest sens, Hagen Schulze notează: „statul național, inevitabil în secolul trecut ca leagăn al societății industriale născânde și mecanism de rezolvare a conflictelor și care, în plus, a constituit singurul cadru pentru instituțiile democratice și constituții nu mai reușește azi să satisfacă nevoile oamenilor; alte structuri mai largi vor trebui să i se asocieze (…). Deși statul național și-a pierdut din importanță, el nu este încă superfluu, căci multe dintre instituțiile sale juridice și politice, de la constituție și legislație până la organizațiile administrative, nu sunt deocamdată înlocuibile. Pentru moment, doar cadrul statului național poate asigura protecția instituțiilor democratice și liberale”.

Cu toate aceste asigurări, nu poate fi ascuns faptul că, în general vorbind, statul-națiune este astăzi în criză. O criză pusă în evidență atât de noile abordări privind rolul statului, ca instrument de organizare a societății, cât și de tensiunea dezbaterilor asupra ideii de națiune, ca formațiune socială.

Pe de o parte, statul contemporan este slăbit atât de presiunea unor factori externi, cât și a unor factori interni. Din exterior acționează provocările procesului de globalizare, în fața cărora statul se dovedește lipsit de pârghiile juridice și economice necesare pentru a-și apăra interesele. Din interior este minat de comunitățile locale și regionale, care solicită limitarea funcțiilor sale reglatoare. Altfel spus, în fața provocărilor externe statul este prea slab, iar în fața provocărilor interne el pare a fi prea puternic.

Pe de altă parte, dar în strânsă legătură cu rolul statului, se constată o criză ideologică cu privire la națiune, văzută ca și comunitate politică. În realitate, statul modern, care a fost principalul agent de instituire a națiunii, pe baza unor programe culturale capabile să omogenizeze diferitele identități regionale (etnice, religioase), face față din ce în ce mai greu acestei misiuni, în condițiile democratizării crescânde a societății contemporane.

16. Raportul dintre statele naționale implicate în procesul de integrare și Uniunea Europeană. Unele controverse, cu privire la raportul dintre Uniunea Europeană și statele naționale implicate în procesul de integrare, provin din faptul că se operează cu înțelesuri diferite ale noțiunii de „suveranitate”. Pe de o parte, adepții teoriei federaliste, care au propus metoda neofuncționalistă de integrare, au pornit de la înțelesul material, economic al noțiunii de suveranitate, iar pe de altă parte, euroscepticii au în vedere înțelesul formal, juridic al acestei noțiuni. Cum se întâmplă de cele mai multe ori, dreptatea se situează între extreme.

În esență, conceptul de „stat” desemnează modul de organizare a unei comunități umane, organizare prin care o autoritate se exercită asupra populației situate pe un anumit teritoriu. Prin urmare, existența statutului este condiționată de reuniunea a trei elemente, respectiv: elementul formal (puterea politică sau puterea de stat); elementul uman (poporul sau națiunea); elementul material (teritoriul). Între aceste trei elemente, care se presupun cu necesitate pentru existența statului, rolul principal îl joacă puterea de stat, a cărei principală dimensiune este suveranitatea.

Unele controverse, cu privire la raportul dintre statele naționale implicate în procesul de integrare și Uniunea Europeană, provin din faptul că se operează cu înțelesuri diferite ale noțiunii de suveranitate. Pe de o parte, adepții teoriei federaliste, care au propus metoda neofuncționalistă de integrare, au pornit de la înțelesul material, economic al noțiunii de suveranitate, iar euroscepticii, pe de altă parte, au în vedere înțelesul formal, juridic al acestei noțiuni.

În aceste condiții generale, când statele naționale suportă un proces de corodare, provocat atât din exterior, cât și din interior, forma clasică a statului-națiune trebuie să se reformeze instituțional. Dar pentru a îndepărta cât mai mult scepticismul pe care îl provoacă orice explicație generală, argumentarea trebuie să continue către situațiile concrete, particulare, pentru a pregăti sistemul conceptual necesar oricărei abordări raționaliste. Mai corect spus, argumentarea trebuie construită în manieră cât mai obiectivă, pentru a reflecta adecvat realitatea. Câștigul, oricât ar părea de neînsemnat, merită efortul.

Secțiunea a 2-a. Observații asupra naționalismului

17. Conceptul de naționalism – mișcare ideologică. Ca mișcare ideologică, chiar dacă uneori a îmbrăcat forme extremiste, naționalismul este un element central al modernității, motiv suficient pentru a-l privi cu toată atenția, fără a discredita naționalismul în ansamblu. Ideea este că trebuie surprinse resorturile profunde ale naționalismului, acelea care îl justifică drept forță eliberatoare, drept principiu de afirmare a specificității istorice și culturale a popoarelor. Prezența sa a marcat profund istoria ultimelor două veacuri, cu aspecte diferite de la o etapă la alta, mai ales pe parcursul secolului al XX-lea. Astfel, dacă în perioada interbelică problema națională a fost o forță marcantă, în etapa postbelică, de-a lungul războiului rece, aceasta a fost parțial eclipsată de confruntarea ideologică bipolară între „lagărul socialist” și „lumea liberă”. După 1990, Europa a pășit într-o eră nouă, caracterizată, printre altele și prin revigorarea naționalismelor. În acest sens, Alain Dieckhoff constată că „de-a lungul deceniului 1990-2000, atlasele noastre s-au îmbogățit cu noi state, care în mare parte nu existaseră anterior din punct de vedere politic. De până în Eritreea, trecând prin Republica Moldova și Slovenia, au văzut lumina zilei nu mai puțin de douăzeci de state”.

În mod firesc, acest fenomen destul de complex a provocat diferite construcții explicative din partea analiștilor, întrucât, pe fondul procesului de globalizare, bănuit că trebuie să estompeze diferențele, manifestarea naționalismelor seamănă cu o acțiune anacronică. Pe de altă parte, nici varianta explicativă optimistă, a celor care vorbesc despre o mondializare omogenizatoare, care să depășească manifestările naționaliste nu câștigă în credibilitate. Astfel, astăzi se vorbește cu insistență de paradoxul naționalismului, acela că „se exprimă cu o vigoare reînnoită chiar în momentul în care oamenii se aseamănă din ce în ce mai mult”, iar temeiul acestui paradox este descoperit adesea în străfunduri antropologice. Ceea ce înseamnă că globalizarea, oricât de accelerată, nu va face decât să întrețină fenomenul particularizării. Nu trebuie să uităm, oricât de grăbiți suntem, că este vorba de noțiuni corelative.

18. Cultura – rol esențial în modelarea comunităților colective. Pentru înțelegere, trebuie să pornim de la un adevăr simplu, acela că, întrucât cultura reprezintă fundamentul vieții umane – ea îndeplinește un rol esențial și în modelarea identităților colective. Astfel că, până la urmă, națiunile sunt comunități culturale. Dar culturile sunt sisteme deschise. Pe de o parte, ele se șlefuiesc și se recompun în permanență prin împrumuturi și schimburi valorice. Pe de altă parte, fiecare cultură are o configurație proprie, prin care se distinge. În acest context se vorbește despre o dublă funcție strategică a culturii. Una de atestare a poporului în perspectiva unei unități si specificități proprii și alta de contestare a ordinii politice impuse poporului, de înlăturare a subordonării politice.

Cert este că identitatea unei colectivități este tributară contextului cultural, context care în epoca modernă se suprapune cadrului național. Iar în structura națiunii, principala categorie socială interesată de promovarea culturii este intelectualitatea, întrucât, în procesul trecerii de la societatea agrară, feudală, la cea industrială, modernă, națională, intelectualitatea, beneficiara unei educații deschise, se simte înstrăinată atât de elitele tradiționale, din care se trage, cât și de societatea globală, în care trăiește. De aceea, făcându-se responsabilă de dezvoltarea culturii, intelectualitatea devine purtătoarea de cuvânt a naționalismului. Problema este că, în realitate, chiar și interesul pentru cultură conduce, până la urmă, tot la mobiluri politice.

În secolele XIV-XV, două sunt procesele care au determinat apariția primelor state europene moderne (Franța, Spania, Anglia). Pe de o parte, este vorba de impunerea unor măsuri de ordin politic, care au condus la întărirea poziției regilor în societate. Pe de altă parte, de acceptarea unor măsuri de ordin cultural, care au condus la integrarea lingvistică și religiosă a comunităților. Ideea este că fără legături sociale bazate pe o cultură comună, în centrul căreia să fie situată limba națională, nu se poate înfiripa conștiința politică, cea care să judece apartenența la națiune. Iar fără cadrul național nu putea să apară democrația modernă. De unde rezultă, fără niciun dubiu, că în toate mișcările de afirmare națională, fie pentru a legitima ori contesta ordinea statală, cultura s-a dovedit o adevărată resursă politică.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, că unitatea europeană trebuie realizată prin cultivarea particularităților naționale legitime, iar pe de altă parte, că națiunile trebuie să accepte că nu mai sunt indivizibile, ci alcătuite din mai multe unități etnice și lingvistice. În acest sens trebuie înlocuite naționalismele învechite cu un sentiment al solidarității națiunilor.

Reflectând la această problemă gravă, Hagen Schulze face următoarea observație interesantă: „de veacuri, noi, europenii, ne-am obișnuit cu vechile noastre state și națiuni; ele vor mai exista multă vreme și va mai fi nevoie de ele. Însă se vor schimba din nou, așa cum s-au schimbat și în trecut și poate, treptat, vor păli și vor dispărea în final pentru a ceda locul națiunii Europa, a cărei formă azi doar o intuim”.

19. Observații conclusive. Până atunci însă, trebuie să constatăm că naționalismul nu trebuie privit doar prin prisma potențialului său distructiv. El trebuie văzut și ca sursă a puterii mobilizatoare de care are nevoie orice societate pentru a-și înfăptui idealurile. Mai ales în prezent, când formele religioase tradiționale și-au pierdut audiența, ideea națională conferă omului credința în noi țeluri, mobilizatoare. Ceea ce nu este puțin lucru în strategia politică a oricărui stat. Altfel spus, „nu împărțirea pe națiuni amenință Europa, ci dorința naționalităților foarte mici de a-și întemeia propriile state naționale bazate pe o unitate himerică și irealizabilă a națiunii, limbii și teritoriului statal”.

Concluzia este că națiunea nu este încă o realitate depășită. „Dacă există o morală care rezultă din numeroasele eșecuri suferite în cursul integrării europene, atunci ea se referă cu siguranță la faptul că unitatea europeană se poate realiza doar cu și nu împotriva națiunilor și particularităților lor legitime, la fel cum națiunea începe la rândul ei să învețe că nu este nicidecum «una și indivizibilă», ci alcătuită dintr-un mare număr de unități etnice, lingvistice și regionale”.

Secțiunea a 3-a. Reflecții asupra conceptului de suveranitate

20. Preliminarii. Potrivit doctrinei clasice a dreptului internațional, odată cu apariția statului a apărut și dreptul, ca instrument de impunere a puterii sale, putere denumită ulterior suveranitate.

21. În antichitate. Sub aspect teoretic, încă din antichitate, deși nu exista termenul de „suveranitate”, conținutul juridic al acestei noțiuni a fost precizat. Mai întâi în Grecia antică, Aristotel, în lucrarea „Politica”, susține supremația legii, nu a unui om, indiferent de calități și poziție, întrucât acesta are pasiuni ce-i afectează sufletul. Pornind de la înțelegerea aristotelică, mai apoi, eleniștii au impus concepția potrivit căreia monarhul, situat deasupra comunității, este legea personificată. Depășind și această înțelegere, romanii vor plasa împăratul deasupra legii, considerând, cum susține jurisconsultul Ulpian, că voința împăratului este sursă de lege. În plus, romanii aduc precizări și în ce privește componenta externă a puterii statului. Pentru ei, sub aspect juridic, puterea supremă a statului se manifestă atât în interior (asupra teritoriului și a populației de pe acel teritoriu), cât și în exterior, ca independență față de orice autoritate străină.

22. Perioada medievală. Dezvoltarea prerogativelor juridice ale statului, începută în antichitate, va continua și în perioada medievală, într-un mod specific. Pentru că în noile condiții toate marile probleme ale vieții umane, inclusiv cea privind poziția statului în societate, erau soluționate prin raportare la doctrina creștină, filosofic sintetizată, mai întâi, în opera lui Augustin

Potrivit concepției lui Augustin (354-430), expusă în lucrarea „Cetatea lui Dumnezeu”, existența statului este consecința păcatului originar. Fiind lumesc, statul este și necesar pentru a supraveghea comportamentul păcătoșilor. Altfel spus, statul este văzut ca o adunătură de creaturi raționale asociate în funcție de lucrurile pe care le iubesc. Dar lucrurile pe care le iubesc pot fi bune sau rele. Pornind de la acest criteriu, Augustin consideră că în orice societate există două cetăți simbolice, respectiv cetatea celestă sau spirituală, guvernată de iubirea de Dumnezeu, și cetatea lumească, guvernată de iubirea de sine. Deși cele două cetăți simbolice nu pot fi echivalate cu biserica și statul, întrucât un individ poate aparține cetății celeste și să fie și slujitor al statului, din diviziunea lui Augustin derivă ideea că pentru ca statul să fie drept și moral, trebuie să urmeze preceptele creștine ale iubirii de Dumnezeu. De aceea, misiunea bisericii este de a promova aceste precepte în activitatea statului. Astfel, biserica, fără a primi dreptul de a se amesteca în treburile lumești, este creditată cu superioritate față de stat. Și în felul acesta s-a născut controversa medievală dintre biserică și stat, manifestându-se timp de peste opt secole ca o polemică privind primatul puterii, între susținătorii autorității pontificale și susținătorii autorității imperiale.

În contextul luptei dintre biserică și stat, o contribuție importantă la dezvoltarea teoriei politice a adus și Toma d´Aquino (1225-1274), mai ales în lucrarea „De regimine principium” (Asupra domniei suveranilor) și în „Summa theologiae”. Mare personalitate a gândirii medievale, Toma d´Aquino, revizuind concepția augustiniană, a încercat să armonizeze ideile raționale ale filosofiei antice grecești cu adevărurile revelate ale creștinismului și a propus modelul unei societăți pătrunsă de idealurile creștine, pornind de la credința că orice putere vine de În explicarea modului în care se exercită această putere însă, gânditorul medieval se folosește de concepția aristotelică. În acest sens, el susține că statul este mai degrabă un dat natural decât o consecință a păcatului adamic, întrucât oamenii sunt animale sociale. Spre deosebire de animalele gregare, care acționează din instinct, oamenii, folosindu-se de rațiune, trebuie să formeze o societate pentru a supraviețui într-o atmosferă preponderent culturală. Dacă voința omului a fost coruptă prin căderea în păcat, rațiunea își păstrează integritatea. De aceea, potrivit concepției lui Toma d´Aquino, rațiunea trebuie să călăuzească voința oamenilor, ceea ce înseamnă că politica implică responsabilitate morală. Altfel spus, omul este înzestrat în mod natural, de Dumnezeu, cu capacitatea de a cunoaște singur binele, chiar dacă are înclinații și spre eroare. Deși poate cunoaște binele, el nu uită că pentru mântuire are nevoie de supranatural. De aceea, omul urmărește să se împlinească, atât în calitate de bun cetățean, cât și în calitate de creștin. În politică, pe cale rațională, el intră în relație cu statul, iar prin credință, pentru mântuire, intră în relație cu biserica. Ideea este că, potrivit concepției lui Toma d´Aquino, statul și biserica au scopuri și roluri separate, ceea ce înseamnă că sunt și independente. Mai corect spus, filosoful asemuiește raportul dintre biserică și stat cu raportul dintre suflet și corp. Adică fiecare are de jucat un rol separat, dar, în final, rolul sufletului este superior. Atât unitatea de scop, cât și independența dintre biserică și stat se manifestă prin statutul cetățeanului, care are un țel, dar nevoi spirituale și materiale separate. Rezultă că suveranitatea statului este naturală, o suveranitate care vine de prin poporul guvernat. În aceste condiții, cetățeanul este subordonat statului așa cum partea este subordonată întregului. Aceasta nu înseamnă că statul are puteri nelimitate asupra cetățenilor, întrucât aceștia nu sunt obligați să respecte o lege care este contrară legii divine, adică legii naturii, caracterizată prin raționalitate și moralitate universale. Nu trebuie să uităm că pentru Toma d´Aquino legea naturii semnifică dreptatea cunoscută pe cale rațională.

În Summa theologiae, el examinează patru categorii de legi: a) legea eternă; b) legea divină; c) legea naturii; d) legea umană pozitivă. Legea eternă, ca plan de cârmuire prezent în Dumnezeu, este prototipul legii din care derivă toate celelalte forme limitate de lege, în măsura în care concordă cu dreapta rațiune. Legea divină, cuprinsă în Sfânta Scriptură, constituie un îndrumar asupra felului în care pot fi cunoscute legile naturii pe cale rațională. Legea naturii reflectă principiile adevărului și moralei care reglementează comportamentul omului în general, ca ființă interesată de cunoașterea adevărului despre Dumnezeu și de traiul în societate, învățându-l să învingă ignoranța și să-și respecte semenii cu care conviețuiește. În sfârșit, legea umană pozitivă este aceea care asigură educația cetățenilor în vederea respectării legii naturii. O astfel de normă este lege numai în măsura în care este conformă cu legea naturală, adică are temeiuri raționale. În concluzie, chiar dacă vede în stat și un instrument moral și natural de atingere a fericirii veșnice, Toma d´Aquino, prin concepția sa, a contribuit la un salt în gândirea politică europeană, făcând-o să accepte ideea conducătorului statal independent, care să cârmuiască rațional.

23. O importantă contribuție la fundamentarea doctrinară a conceptului de suveranitate a adus filosoful francez Jean Bodin (1530-1596). Un gânditor profund umanist, atras, pe de o parte, de concepțiile istorice și juridice clasice, iar pe de altă parte, de mistica descoperită în ideile iudaice, neoplatonice și tomiste. Așa se și explică dimensiunea metafizică a gândirii sale, angajată să edifice un sistem complet de cunoaștere, sprijinit pe istoria religiei, istoria naturii și istoria omenirii. Faima de teoretician politic o dobândește prin lucrarea „Les six livres de la république” (Cele șase cărți despre republică), publicată în 1576, unde analizează problematica statului. Potrivit concepției sale, comunitatea statală este modalitatea de organizare care asigură guvernarea dreaptă. Aceasta deoarece suveranul, întocmai cum Dumnezeu cârmuiește universul, trebuie să cârmuiască pe calea dreptății, pentru binele supușilor săi.

Cartea a devenit celebră mai ales prin definiția pe care o dă „suveranității”, înțeleasă ca putere unică și neîngrădită de a emite legi cu caracter general. Suveranitatea este o putere absolută și perpetuă a statului, iar suveranul nu recunoaște nicio altă autoritate în afară de Dumnezeu. Ideea este că, în absența suveranității, nici nu poate fi vorba de existența statului. Altfel spus, în înțelegerea lui Jean Bodin, suveranitatea este dată de competența de a impune legi cu caracter general, fără a recunoaște supușilor dreptul de a se pronunța asupra lor, indiferent dacă acestea sunt drepte sau nedrepte. Conform viziunii sale, suveranul are dreptul de a face orice, pentru a realiza planul divin.

În felul acesta, Bodin contribuie la întemeierea ideologică a doctrinei absolutismului monarhic. Mai mult, el deschide perspectiva utilitaristă în definirea suveranității, perspectivă destul de familiară și în prezent. Cu toate acestea, nu este corect ca Jean Bodin să fie considerat un partizan convins al doctrinei suveranității absolute, întrucât el a avut în vedere și elemente care limitau suveranitatea, precum autoritatea divină sau obligațiile rezultate din tratatele încheiate cu alte state. Oricum, din perspectiva doctrinei dreptului internațional, Jean Bodin este evocat și astăzi ca actual, fiind considerat un teoretician al suveranității limitate.

24. Școala modernă a dreptului natural. Pasul următor, în direcția clarificării problematicii statului și a suveranității, este făcut de filosoful olandez Hugo Grotius (1583-1649), întemeietorul școlii moderne a dreptului natural. Cea mai importantă lucrare a sa este De iure belli ac pacis (Despre dreptul războiului și a păcii), publicată în 1625. În climatul spiritual oferit de Renaștere, Hugo Grotius reînvie umanismul antic, pe tărâmul filosofiei politice și juridice. Astfel, preluând concepția aristotelică, el considera că omul este înzestrat de la natură cu instinctul vieții în comun, într-un fel de compensație pentru incapacitatea de a înfrunta solidar vitregiile naturii. Altfel spus, omul este esențialmente un animal social. Pe nevoia omului de a trăi în societate se întemeiază și ideea dreptului natural, idee întâlnită, de asemenea, încă din antichitate, potrivit căreia dreptul natural, comun întregii omeniri, este veșnic și imuabil. Asumându-și această idee ca pe un principiu, Grotius considera că regulile dreptului natural există prin ele însele, fiind independente față de orice voință, fie ea umană ori divină. Dreptul natural, ca raționalitate a naturii, face posibilă viața omului în societate. Asemenea instinctului social ce caracterizează omul, dreptul natural se manifestă ca un fel de raționalitate a naturii. Folosind cuvintele lui Grotius, aflăm că „dreptul natural constă în reguli ale dreptei rațiuni, care arată că o acțiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă, după cum corespunde sau nu cu însăși natura rațională”. Inspirate de regulile dreptului natural, comunitățile umane instituie voluntar reguli de comportare cu caracter universal, ca reguli derivate din dreapta rațiune, adică reguli ale bunului simț. De aici consecința că regulile instituite de comunitatea umană corespund dreptului natural numai în măsura în care ele sunt în conformitate cu dreapta rațiune, în măsura în care apar ca norme de bun simț. În felul acesta, Grotius separă dreptul natural de dreptul divin, de dreptul voluntar uman și de morală.

În ce privește concepția despre stat, Hugo Grotius a fost adeptul teoriei contractului social, teorie care a făcut trecerea de la concepțiile teocratice medievale, care considerau statul o creație divină, la teoriile moderne, care consideră că statul este rezultatul voinței oamenilor. Convingerea lui Grotius era că statul este o instituție pur omenească, făurită nu la porunca divină, ci ca o convenție între oameni, prin care aceștia cedau o parte din libertățile lor, pentru a câștiga securitate în fața vitregiilor de orice fel. Prin voința oamenilor, statul a fost autorizat, a fost împuternicit să ia măsuri pentru asigurarea liniștii și a ordinii publice. Puterea supremă, fără de care statul nu există, exprimă suveranitatea. „Se numește putere supremă cea ale cărei acte sunt în așa măsură independente de o altă autoritate, încât ele nu pot fi anulate prin hotărârea unei alte voințe omenești”.

Cu privire la posesorul suveranității, deși Hugo Grotius oscilează în afirmații, se poate conchide totuși că, potrivit concepției sale, puterea suverană, deși este exercitată de rege, aparține poporului.

Oricum, virtuțile concepției lui Grotius sunt incontestabile. Ele au determinat pe unii cercetători români să formuleze următoarea observație: „O idee, valabilă și în zilele noastre, cu privire la suveranitate, este aceea conform căreia Grotius afirma că suveranitatea apare ca un element relativ care poate fi integrat în sistemul dreptului internațional care primează față de dreptul intern. În relațiile între state suverane, trebuie aplicat principiul egalității”. Cert este că orice abordare a suveranității câștigă pornind de la concepțiile amintite.

25. Rădăcinile etimologice ale cuvântului „suveranitate” trimit la termenul latin superanus o derivație de la super, care înseamnă „peste”, „deasupra”, sens topografic folosit în documente începând din secolul al XI-lea. Ulterior, începând din secolul al XII-lea, termenul este folosit și cu sens politico-juridic, astfel că în 1283, în „Cutumele din Beauvoisis”, Philippe de Beaumanoir nota: cascuns barous est sovrains en sa baronnie („fiecare baron este baron în baronia sa”). Către sensul politico-juridic se îndreaptă și prezenta cercetare.

În general vorbind, înțelesul clasic al termenului de suveranitate are rădăcini în dreptul roman și în dreptul canonic medieval. Iar sensul modern l-a dobândit acest termen ca urmare a negocierilor finalizate cu Pacea de (1648). S-a conturat, ca rezultat final al negocierilor, ideea că prin suveranitate se înțelege independența statului față de puterile externe și autoritatea sa supremă asupra grupurilor interne. O accentuare a acestei înțelegeri este imprimată de spiritul Revoluției franceze. În ce privește consacrarea deplină a sensului termenului de suveranitate, înțeleasă ca prerogativă de a impune o soluție avantajoasă, se realizează în secolul al XX-lea, sub presiunea influiențelor determinate de procesul de globalizare. Tocmai procesul care stimulează și inițiativa integrării europene, cu efecte inverse asupra suveranității statelor naționale angajate la edificarea acestei comunități continentale.

Secțiunea a 4-a. România și integrarea europeană

26. Calea democrației reprezentative în forma clasică. În România postdecembristă, după îndelungi și tensionate dezbateri pentru edificarea noii structuri statale, a fost aleasă calea democrației reprezentative în forma clasică. Altfel spus, s-a mers pe formula potrivit căreia poporul este depozitarul puterii inalienabile, pe care o delegă reprezentanților săi ori o exercită direct, prin referendum. Altfel spus, mandatul aleșilor este reprezentativ, ceea ce înseamnă, mai departe, că ei acționează pentru interesele și în numele națiunii.

Tot în concordanță cu principiul democrației reprezentative a fost soluționată și problema suveranității statului. În acest sens, căutările s-au concretizat într-o concepție absolutistă asupra suveranității, în spiritul tradiției westfaliene. Această perspectivă, care postula neamestecul în treburile interne ca pe o valoare primordială a suveranității naționale, nu ținea seama în totalitate de obligațiile internaționale ale statului român, rezultate din tratatele și convențiile asumate.

Este adevărat că în Constituția din 1991 era consfințită preeminența dreptului internațional asupra dreptului intern, pentru tratatele la care România era parte, în problematica drepturilor omului. „Dacă există o neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. Dar numai această prevedere nu era suficientă în condițiile societății contemporane, după cum insuficientă era și buna credință a autorităților române în fața unei asemenea prevederi constituționale.

Ulterior, chiar în scurt timp, atitudinea s-a ameliorat, fie sub influență externă, fie ca urmare a maturizării noilor instituții politice și juridice românești. S-a trecut astfel, împotriva tuturor inerțiilor, la pregătirea cadrului politic, juridic și cultural care să permită integrarea României în NATO și în Uniunea Europeană.

27. Reformarea instituțiilor și mobilizarea resurselor proprii. După intrarea în NATO, chestiunile au devenit și mai clare asupra seriozității cu care trebuia pregătită integrarea în Uniunea Europeană, mai ales că regula integrării era cunoscută, aceea potrivit căreia „ultimii veniți trebuie să adopte acquis-ul comunitar, așadar, să se supună regulilor deja uzitate și să intre într-o logică instituțională prestabilită”. În plus, exemplul celorlalte țări care au devenit membre ale Uniunii Europene arată faptul că pregătirea unui stat pentru integrare presupune împlinirea a două planuri strategice: unul de reformare a instituțiilor pentru a recepta experiența pozitivă a clubului european și altul de mobilizare a resurselor proprii prin care să-și impună identitatea în fața comunității statelor europene.

În centrul primei orientări strategice se situează preocuparea pentru adoptarea unei abordări moderne a suveranității, în sensul acceptării ideii de partajare a unor prerogative ale statului cu instituțiilor comunitare. Este vorba, mai ales, de unele competențe politico-economice. Pentru aceasta însă este nevoie, pe de o parte, de adaptarea sistemului juridic, precum și de pregătirea mentalității celor chemați să aplice legislația, pe de altă parte. Cert este că ambele obiective presupun eforturi deosebite și constante. „Fenomenele de integrare economică și politică au nevoie de reguli juridice minimale care să ordoneze dezvoltarea procesului”.

Experiența dovedește că pregătirea unui stat, pentru dobândirea statutului de membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană, presupune și problema adaptării Constituției. Nu este vorba despre un fapt impus de instituțiile comunitare. Aceste instituții nu cer țărilor candidate în perioada care precede aderarea decât să transpună legislația comunitară în cadrul sistemului juridic intern, însă necesitatea unei asemenea revizuiri o resimt statele încă înaintea intrării în vigoare a tratatului de aderare. Aceasta întrucât acțiunea principiului supremației și efectului direct al dreptului comunitar ar da naștere unui conflict între suveranitatea națională și integrarea europeană, știut fiind că în virtutea acestui principiu Comunitatea Europeană vine cu un drept care se impune suveranității statale, modificându-i conținutul.

În această situație, statele candidate apelează la un „compromis doctrinar”, prin care fac trecerea de la modalitatea clasică de înțelegere a suveranității, ca nucleu al sistemului constituțional național, în care puterea este exercitată prin instituții politice care reprezintă poporul, la perspectiva modernă de înțelegere, în care suveranitatea continuă să aparțină poporului, să fie exercitată prin instituțiile statului, dar să poată fi și transferată parțial către anumite instituții comunitare. Transferul unor prerogative către instituțiile comunitare, făcut cu destulă precauție, nu înseamnă însă înstrăinarea puterii legitime, ci un alt mod de asumare a suveranității, în comun cu celelalte state membre.

„Compromisul doctrinar” nu se bucură însă de audiență și aderență totală. Sunt încă state care insistă ca problema comunitară să fie tratată în termenii clasici ai cooperării internaționale, întrucât unii factori responsabili nu par a fi convinși că la fenomene noi se impun soluții noi, ceea ce înseamnă reconceptualizarea suveranității la nivel constituțional. Oricum, paradoxul situației decurge și din aceea că într-o lume dominată de interdependențe, care amenință suveranitatea statelor naționale, partajarea acesteia nu înseamnă a o pierde, ci tocmai modalitatea de a o salva și păstra, printr-o adecvare la condițiile concret istorice.

Despre Constituția României din 1991 s-a spus, pe drept cuvânt, că este „suveranistă”, în sensul că formulează dispoziții complexe cu privire la suveranitate. O sursă de complexitate provine de la faptul că păstrează distincția între suveranitate și independența. Chiar dacă, până la urmă, această distincție reflectă delimitarea clasică între suveranitatea internă și suveranitatea externă. O altă neîmplinire, care îndreptățește observația că textul constituțional român promova o concepție tradiționalistă asupra suveranității, venea de la faptul că nu conținea nicio dispoziție asupra transferului de competență către organizațiile internaționale.

Pentru eliminarea acestor piedici în calea integrării, mai ales în perspectiva prevederilor Tratatului de , Constituția României a fost revizuită și aprobată prin Referendumul național din 18-19 octombrie 2003, iar după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003. Prin această reformă constituțională a fost creat cadrul adecvat pentru integrarea euro-atlantică a României și pentru armonizarea prevederilor constituționale cu reglementările Uniunii Europene. În acest scop, într-un text nou, art. 148 Integrarea în Uniunea Europeană din Titlul VI, intitulat Integrarea euroatlantică, are următorul conținut: „(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobării instituțiilor Uniunii Europene”.

Comentând acest articol, Victor Duculescu face următoarea observație: „Este de remarcat că acest text nu vorbește de un «transfer de suveranitate», suveranitatea națională aparținând poporului, potrivit Constituției, și exercitându-se prin organul reprezentativ suprem – Parlamentul – ci numai de «transferarea unor atribuții» și «exercitarea în comun a unor competențe», ceea ce concordă cu practica majorității statelor membre ale Uniunii Europene și cu opiniile Comisiei de la Veneția”. Același autor atenționează mai departe asupra faptului că o nouă reformă constituțională este preconizată a fi făcută în anul 2007, când se va ține seama de problemele nesoluționate încă și de exigențele asigurării unui cadru eficient pentru aplicarea dreptului comunitar în România. Este vorba de un proces de durată, care presupune un efort susținut.

Prin cea de-a doua orientare strategică, statul candidat trebuie să se preocupe de păstrare și impunere a propriei identități spirituale în familia statelor europene, întrucât aderarea va presupune, printre altele, și o schimbare de mentalitate și atitudine. Ori, pentru a influența mentalitatea colectivă, trebuie cunoscute coordonatele sale identitare, acele coordonate cu rol de precondiții pentru existența oricărui grup social. Este adevărat că, în mod natural, oricare grup social este animat de stereotipuri pozitive despre sine și de aprecieri negative față de grupurile străine. Dar aceasta nu înseamnă că identitățile colective nu pot fi influențate, ba chiar modificate sub anumite aspecte. Cert este că oricât pare de lumească, această problemă a stat în permanență în atenția politicienilor, iar examenul a fost trecut destul de greu.

28. Observații conclusive. Istoria demonstrează că soluția cooperării internaționale, inventată, aplicată și perfecționată în cadrul Uniunii Europene, este una eficientă. Pentru prezent și viitor pare destul de viabilă formula suveranității partajate, centrată pe cetățean. Aceasta înseamnă că doctrina dreptului comunitar trebuie dezvoltată, mai departe, pe structura celor trei tipuri de competențe, respectiv:

a) competențe exclusive ale Uniunii Europene;

b) competențe partajate (împărțite între instituțiile comunitare și statele membre);

c) competențe exclusive ale statelor membre.

Ideea este că suveranitatea partajată nu presupune pierderea totală a unor atribute ale suveranității interne, ci dezvoltarea capacităților externe ale suveranității naționale. În felul acesta crește și autoritatea juridică a principiilor subsidiarității și proporționalității. „Unitatea durabilă a diversității europene nu se poate realiza printr-un stat centralist unitar, înzestrat cu toate atribuțiile puterii moderne, cum pare să se fi prefigurat deja în actuala comisie de cu vastele ei competențe politico-economice. O structură europeană poate fi considerată valabilă pe termen lung dacă ia în calcul națiunile, istoria lor îndelungată, limba națională și statele care le corespund. În plus, regiunile și țările, născute în majoritatea lor din tradiții de secole și devenite patrii, sunt foarte aproape de sufletul oamenilor (…). Toate acestea vor putea fi cuprinse într-un întreg atunci când viitoarea Europă va fi construită în spiritul subsidiarității, ca o formațiune relativ flexibilă alcătuită din state, dispusă pe mai multe niveluri politice, în cadrul căreia se va transmite la nivelul superior ce nu a putut fi rezolvat la cel inferior”.

România nu poate și nu trebuie să se abată de la exigențele cerute de logica integrării europene. Ea va trebui să acționeze energic și susținut pentru a se adapta din mers. Costurile aderării vor fi apăsătoare, dar ele vor trebui suportate cu încredere. „Căutând răspunsul la întrebarea ce se înțelege prin identitatea de român, voi spune că prioritară este evitarea suprapunerilor facile dintre Neam și Națiune, dintre Națiune și Religie. Alegerea noțiunilor înseamnă preferința pentru un set de valori și abandonarea altuia. Distincția dintre statul cetățenilor și statul cultural-lingvistic și religios îmi pare esențială în acest moment pentru marea majoritate a statelor și națiunilor din Europa Centrală și de Sud-Est. România are la rândul ei nevoie de această clarificare noțională, ceea ce va atrage după sine o substanțială înnoire a reflexelor mentale ale națiunii. Abia astfel, arhaicul concept de Neam își va pierde treptat funcțiile ideologice sau va fi uitat. În sfârșit, cred că doar o politică alimentată de o orientare raționalistă în cultura umanistă și atentă la concepte va evita repetabilitatea tragicelor experiențe din fosta Iugoslavie. Rostul formator al istoriei și al limbii mă face să conchid că reforma discursului istoriografic și a aceluia politic depind enorm de prioritatea acordată istoriei conceptuale”.

Capitolul IV

De la raportul stat-cetățean la cetățenia europeană

29. Preliminarii. O problemă destul de complicată, paradoxală chiar, cu care se confruntă liderii și teoreticienii societății europene contemporane o constituie instituția cetățeniei. Pe de o parte, nu este întrezărită încă o instituție mai potrivită care să convingă oamenii, prin definiție inegali și divergenți, să trăiască cu demnitate într-o societate democratică. Pe de altă parte, forma clasică a cetățeniei, cunoscută și în prezent, precum și instituțiile care o reglementează sunt naționale. Acum, când națiunile, corodate de istorie, au slăbit, se pune problema armonizării între cetățenia națională și cetățenia europeană.

Secțiunea 1. Teorii cu privire la cetățenie

30. Preliminarii. Ideea de cetățenie, apărută abia în epoca modernă la filosofii dreptului natural, definește o realitate foarte veche, aceea a stării de cetățean. Nevoia conceptualizării acestei stări s-a impus în timp, mai ales în situațiile de criză, care au culminat cu Revoluția franceză. Cu toate acestea, ideea modernă de cetățenie nu are unitate și claritate conceptuală, deoarece, pe de o parte, este impregnată de o componentă afectivă și morală, și, pe de altă parte, este relativizată de concepția dreptului natural care leagă natura umană universală de culturi bine determinate. În această situație, conceptul de cetățenie are o dublă natură: este juridic și etic în aceeași măsură, deoarece angajează atât o instanță obiectivă, cât și una subiectivă. Și, întrucât cele două instanțe nu sunt în mod necesar compatibile, cetățeanul trebuie înțeles concomitent „ca actor conștient de drepturile sale, pentru a se apăra față de ceilalți, și ca individ condus, supus îndatoririlor sale, pentru a se apăra de el însuși”.

§1. Referințe în filosofia veche

31. Părinții polis-ului. Deloc întâmplător, și la originea conceptului de cetățenie se află tot moștenirea greacă, întrucât grecii, părinții polis-ului, au inventat ideea de cetățean, ca membru al comunității oamenilor liberi și egali. Evidențiind acest fapt, Jean-Pierre Vernant notează: „cele două aspecte pe care le-am semnalat – însemnătatea acordată cuvântului și dezvoltarea practicilor publice – li se adaugă o altă trăsătură definitorie pentru universul spiritual al polis-ului. Cei care alcătuiesc cetatea, oricât de diferiți ar fi prin obârșia, rangul sau funcția lor, apar întrucâtva «asemănători» unii altora. Această asemănare stă la temelia unității polis-ului, deoarece pentru greci numai cei care se aseamănă pot ajunge să fie uniți reciproc prin Philia, putându-se asocia în aceeași comunitate. Legăturile dintre oameni vor căpăta astfel, în cadrul cetății, forma unor relații reciproce și reversibile, înlocuind raporturile ierarhice de supunere și dominație. Toți aceia care fac parte din stat se vor defini ca fiind Homoioi (asemănători), iar ulterior, într-un mod mai abstract, ca Isoi (egali). În pofida a tot ceea ce-i face să fie opuși în realitatea vieții sociale, pe plan politic cetățenii se consideră a fi unități interșanjabile în interiorul unui sistem a cărui lege este echilibrul și a cărui normă este egalitatea. În veacul al VI-lea (î.Hr.), această imagine a universului uman își va găsi o exprimare desăvârșită în conceptul de isonomia, desemnând participarea egală a tuturor cetățenilor la exercitarea puterii”.

De unde rezultă că grecii, inventând polis-ul, au inventat atât ideea domeniului distinct de societate concretă, cât și principiul respectării legii. Cu toate acestea, observă Dominique Schnapper și Cristian Bachelier, „polis-ul grec se limita la o concepție pe care, în termeni moderni, am numi-o etnică. Cetățenii erau definiți prin nașterea și apartenența lor, determinată potrivit filiației, la o fraterie și la o demă (de la demos; în antichitate dema era o diviziune teritorială a unei cetăți). Erai cetățean atenian pentru că erai fiul, nepotul și strănepotul unor cetățeni atenieni. Străinii, veneticii, sclavii și femeile erau excluși. Societatea politică a Greciei antice nu a renunțat la această definiție etnică a cetățeniei, întrucât polis-ul era deopotrivă concret și direct. Fondată pe o concepție etnică, Cetatea rămâne închisă: dobândirea cetățeniei ateniene de către străini reprezenta un caz excepțional. De fapt, activitatea politică se limita la membrii cei mai bogați ai Cetății”.

La nivel teoretic, principial, problema cetățeniei și cea a respectului față de lege au fost aduse în dezbatere prin atitudinea lui Socrate și prin discursurile formulate de către Platon și Aristotel. Potrivit concepției lor, cetățenii greci erau obligați să se supună doar în fața legii. Socrate, spre exemplu, deși condamnat la moarte, a refuzat să se sustragă de la împlinirea sentinței, pentru a-și dovedi respectul față de legile cetății, chiar și atunci când aceste legi erau strâmb aplicate. În ceea ce-i privește pe Platon și Aristotel, aceștia aveau în comun faptul că au făcut din stat principalul obiect de studiu al științei politice. Mai departe însă, concepțiile lor s-au despărțit. Platon, aspirând la perfecțiune, va construi în Republica modelul statului ideal. Iar Aristotel, studiind realitatea social-politică dată, a pornit de la premisa că problema crucială a statului o constituie asigurarea unei guvernări stabile și reglementate de lege. Potrivit concepției sale, polis-ul era comunitatea cetățenilor organizați politic. În acest sens, în Politica lui Aristotel găsim: „La fel cum un corăbier face parte dintr-o comunitate, tot așa spunem și despre cetățean. Chiar dacă funcțiile sunt diferite printre corăbieri, căci unul este vâslaș, altul este căpitan, altul este timonier, iar altul primește un alt titlu de acest fel, este evident că există o definiție a virtuții foarte riguroasă care este proprie fiecăruia în parte. Dar, pe de altă parte, li se va potrivi tuturor și «un nume» comun. Căci siguranța navigației cade în sarcina tuturor și fiecare dintre corăbieri dorește acest lucru. În fond, la fel este și cazul cetățenilor, chiar dacă ei sunt inegali, totuși siguranța «cetății» cade în sarcina comunității, iar comunitatea reprezintă constituția. Din acest motiv este necesar ca virtutea cetățeanului să fie raportată la constituție”.

Contribuții la dezvoltarea teoriei cetățeniei au adus și gânditorii romani, mai ales în măsura în care ei au definit societatea politică folosindu-se de instrumente juridice. Potrivit concepției lor, statul nu poate să existe în afara justiției, care este materializată în legi. Iar justiția, asemenea instinctului social, este înnăscută în om, astfel că legea există în natură, ceea ce înseamnă că omul doar o descoperă nu o creează. Drept consecință, statul nu este doar o adunătură de oameni, ci o comunitate întemeiată pe un sistem juridic. Caracterul natural al dreptății rezultă din faptul că toți oamenii prețuiesc virtutea, chiar dacă nu sunt virtuoși. Suprema lege este însăși rațiunea universală eternă, din care derivă și legile statului. Astfel că cine respectă justiția și legea se integrează în comunitatea statală, adică în natura universală.

În mod firesc, perspectiva juridică a fost extinsă și asupra instituției cetățeniei, întrucât, într-un stat de dimensiuni imperiale, probabil că aceasta era singura modalitate eficientă. Cert este că în termenii statutului juridic, cetățenii dispuneau de o serie de drepturi. În plus, statutul juridic al cetățeanului permitea îmbunătățirea condiției străinilor, prin acordarea cetățeniei. Astfel, cetățenia încetează să mai fie legată de caracteristici istorice sau sociale particulare și începe să-și probeze vocația de a fi universală, vocație stimulată și de mesajul universalist al creștinătății. În această perspectivă, Cicero, vorbind despre comunitatea de drept, notează: „această viețuitoare prevăzătoare, ageră, complexă, pătrunzătoare, întru totul rațională și înțeleaptă, numită de noi om, a fost înzestrată prin naștere de către zeul suprem cu o condiție specială. Căci dintre toate speciile și felurile de viețuitoare, singur, omul beneficiază de rațiune și de inteligență, dat fiind că niciuna din celelalte nu este înzestrată cu ele. Ce poate fi însă mai divin, nu spun în om, ci în întreg cerul și pământul, decât rațiunea? Rațiunea evoluată și desăvârșită este numită pe bună dreptate înțelepciune. Așadar, fiindcă nu există nimic mai bun decât rațiunea și fiindcă rațiunea se află deopotrivă în om și zeu, primul contact al omului cu zeul l-a constituit rațiunea. Dacă ea este comună amândurora, le este comună și dreapta rațiune: din moment ce aceasta constituie legea, trebuie să considerăm că noi oamenii suntem legați de zei, printre altele, și prin lege. Mai departe, cei care respectă o lege comună, respectă totodată și un drept comun. Comunitatea de lege și drept implică o comunitate statală”.

În perioada medievală, pe fondul afirmării intelectuale a creștinismului, privirile filosofilor au fost îndreptate fie spre viața lăuntrică, fie spre viața de dincolo. Astfel că cetățenia pământească nu mai era considerată o parte esențială a unei vieți bune, întrucât oamenii erau considerați ori cetățeni ai întregii lumi, ori ai Cetății lui Dumnezeu.

§2. Referințe în filosofia modernă

32. Preliminarii. Problema cetățeniei a fost reluată, pe un alt plan, de gândirea politică modernă. Legătura cu trecutul, în această chestiune, este menținută mai mult prin intermediul dreptului roman decât prin perspectiva aristotelică. Totuși discursul modern asupra cetățeniei marchează și o oarecare ruptură cu trecutul, întrucât erau diferite și condițiile social-istorice. Principiile, inclusiv principiile fundamentale ale cetățeniei, își au însă istoria lor.

Gândirea politică modernă, născută în vâltoarea procesului revoluționar din secolul al XVIII-lea, a inventat democrația reprezentativă cu efecte importante asupra instituției cetățeniei. Dacă până atunci autoritatea emana de la rege, iar ulterior ea se va origina în națiune. Altfel spus, gândirea politică modernă, plecând de la individul autonom, universalizează libertățile politice și determină transferul legitimității puterii de la rege la ansamblul indivizilor care alcătuiesc națiunea. Și prin proclamarea noii legitimități, oamenii, constituiți în națiune, deveneau cetățeni egali, indiferent de particularitățile concrete, social istorice ale fiecăruia. Formula de transcendere a particularităților, de afirmare a egalității în drepturi a cetățenilor, a impus principiul separării sferei publice de sfera privată, ca principiu fondator al ordinii sociale. În plus, noua situație aduce în actualitate și principiul separării ordinii politice de ordinea religioasă. Toți acești pași făcuți de gândirea politică modernă au adus câștiguri importante pentru definirea cetățeniei.

33. Afirmarea suveranității cetățeanului a produs și tensiuni interne în societatea modernă, pentru depășirea cărora au fost elaborate soluții cu perspective diferite. O asemenea problemă este aceea a raportului dintre gradul de emancipare a individului și limitele puterii. În strânsă legătură, a fost abordată și chestiunea drepturilor omului și ale cetățeanului, știut fiind că omul și cetățeanul nu se confundă. Pe de o parte, reacția în acest sens a venit din partea adepților teoriei dreptului natural, gânditori care, susținând că „naturalul” precede „civilul”, conchideau că drepturile cetățeanului sunt deduse din drepturile omului în calitate de om, că drepturile cetățeanului sunt drepturile omului promulgate și devenite efective. Pornind de aici, adepții acestei teorii au pus pe primul plan libertatea individului. Pe de altă parte, adepții teoriei contractului social susțineau dimpotrivă că drepturile naturale sunt consecința drepturilor civile și, prin urmare, ei puneau pe primul plan organizarea socială.

Dar și organizarea socială presupunea descoperirea unei soluții prin care individul cetățean să-și poată exercita suveranitatea prin instituțiile politice. Se punea problema trecerii de la democrația directă, concepută și practicată încă din antichitate, la o nouă formă de exercitare a puterii. În acest scop, gândirea politică modernă a teoretizat ideea democrației reprezentative, cu instituțiile aferente, prin care republica să fie acceptată ca regim politic.

34. Terenul a fost oarecum pregătit prin concepția politică a gânditorului englez John Locke (1632-1704), personalitate marcantă în istoria filosofiei politice, consacrată prin contribuții la teoria dreptului natural, la teoria toleranței, la teoria constituționalismului și a proprietății.

În perspectivă general filosofică, John Locke a continuat orientarea empiristă în teoria cunoașterii. Ca filosof al politicii, el s-a impus prin lucrările: „Două tratate despre guvernare” (1690), „Câteva păreri asupra educației” (1693), „Scrisoare despre toleranță” (1693) ș.a.

În lucrarea „Două tratate despre guvernare”, sunt dezvoltate temele majore în jurul cărora este edificată întreaga concepție politică a filosofului.

Primul tratat încearcă să respingă teoria lui Robert Filmer, privind dreptul divin al regilor. Robert Filmer, în principala sa lucrare, Patriarcha, susținea că Adam ar fi primit de dreptul de suveran absolut. Împotriva acestei susțineri, Locke se străduiește să argumenteze că Dumnezeu nu a investit pe nimeni anume cu vreo autoritate naturală asupra altor oameni.

Demonstrația este continuată în Al doilea tratat, pornind de la teza că oamenii sunt egali de la natură, ceea ce înseamnă că nimic nu poate plasa pe cineva sub autoritatea cuiva altfel decât cu consimțământul său.

La întrebarea: de ce să existe statul mai degrabă decât anarhia?, John Locke, pentru a răspunde, postulează existența unei legități fundamentală a naturii, potrivit căreia umanitatea în întregul ei, adică umanitatea tuturor oamenilor și a fiecărui om în parte, trebuie conservată. Aceasta înseamnă că așa cum umanitatea trebuie conservată și fiecare om are dreptul la autoconservare.

Prin conceptul de lege fundamentală a naturii, care nu este o convenție umană, Locke încearcă să justifice ideea că oamenii sunt guvernați de legi chiar și în lipsa oricărei organizări politice. Ideea este că din această lege fundamentală a naturii oamenii pot deriva, pe cale rațională, diferite legi naturale care să le prescrie comportamentul în situații concrete. În viziunea lui Locke, în starea naturală toți oamenii sunt liberi și egali. „Liberi” în sensul că nimeni nu este supus constrângerilor din partea celorlalți și „egali” în sensul în care toți se supun legilor naturale. „Starea naturală este cârmuită de o lege naturală care poruncește tuturor; iar rațiunea, care este această lege, îi învață pe cei care țin cont de ea că, fiind toți egali și independenți, niciunul nu ar trebui să pricinuiască rău altuia, vieții, sănătății, libertății și posesiunilor sale”.

Totuși, starea naturală, acea situație anarhică în care fiecare om este înzestrat cu puterea de a recunoaște și executa legile naturale, deși este moralmente acceptabilă, prezintă și multe inconveniente. Cel mai important inconvenient constă în faptul că din starea naturală există pericolul de a se trece oricând în starea de război, o stare moralmente inacceptabilă. „Lipsa unei instanțe comune dotate cu autoritate îi aduce pe toți oamenii în stare naturală. Forța exercitată fără niciun drept asupra persoanei cuiva provoacă starea de război fie că există, fie că nu există o instanță comună”.

Tocmai pentru a evita inconvenientele stării naturale, crede John Locke, oamenii acceptă să renunțe la dreptul individual de a executa legile naturale, în favoarea comunității ca întreg. Altfel spus, „oriunde un număr de oameni sunt astfel reuniți într-o societate, încât fiecare să renunțe la puterea sa executivă ce decurge din legea naturală și să o încredințeze forței obștii, acolo și numai acolo există o societate civilă sau politică. Iar aceasta se face ori de câte ori un număr oarecare de oameni în stare naturală intră într-o societate pentru a alcătui un singur popor, un singur corp politic sub o singură cârmuire supremă, sau atunci când cineva se alătură și se încorporează într-o cârmuire deja alcătuită”.

Dar formarea comunității nu înseamnă încă apariția statului; comunitatea este doar o entitate intermediară între starea naturală și stat. Comunitatea, ca purtătoare de cuvânt a tuturor indivizilor, nu transferă statului puterea ca atare, ci doar mijloacele și instrumentele instituționale pentru a exercita putere executivă, întrucât nu trebuie să uităm, „puterea politică este acea putere pe care fiecare om a avut-o în stare naturală și a încredințat-o societății și, prin aceasta, cârmuitorilor pe care societatea i-a așezat deasupra ei, cu încrederea explicită sau tacită că va fi folosită pentru binele și pentru conservarea proprietății lor”.

Formulând sintetic esența concepției lui Locke cu privire la legea fundamentală a naturii, Sorin Cucerai reține: „Locke a putut dezvolta o astfel de concepție nuanțată despre anarhie modificând conținutul legii fundamentale a naturii. Pentru Hobbes, această lege sună astfel: fiecare om trebuie să se autoconserve. În consecință, starea naturală hobbseiană este una a conflictului generalizat. Respectând legea naturală, fiecare om devine ostil tuturor celorlalți, care îi amenință subzistența. Starea naturală descrisă de Hobbes seamănă în multe privințe cu starea de război a lui Locke. Diferența fundamentală dintre ele constă în faptul că, dacă starea naturală hobbseiană este o consecință a respectării legii fundamentale a naturii, starea lockeană de război derivă din nerespectarea acestei legi. Hobbes reușește să combine ideea de anarhie guvernată de legi cu prejudecățile noastre antianarhice, potrivit cărora orice situație anarhică este cu necesitate rea, întrucât implică violența reciprocă generalizată. Locke pare, cel puțin la prima vedere, liber de asemenea prejudecăți. Starea naturală descrisă de el este una pașnică și moralmente acceptabilă. Acest lucru devine posibil o dată cu reformularea de către Locke a legii fundamentale a naturii, după cum urmează: fiecare om în parte și omenirea ca întreg trebuie să se autoconserve. Adăugirea modifică radical comportamentul oamenilor: subzistența celuilalt devine, potrivit noii legi fundamentale, la fel de importantă pentru mine ca și propria mea subzistență. Prin urmare, starea naturală lockeană este mai puțin amenințată de primejdia violenței reciproce”.

În „Scrisoare despre toleranță”, John Locke teoretizează necesitatea neutralității religioase a statului, pledează pentru pluralismul credințelor și pentru sensul politic al toleranței în asigurarea coeziunii sociale. El susținea teza potrivit căreia guvernanții, chiar dacă nu pot ști cât de adevărată le este credința, trebuie să se bucure de permisiunea de a interveni dacă religia este o amenințare la adresa ordinii. „Toleranța față de aceia care sunt diferiți în privința religiei este atât de plăcută Scripturii lui Iisus Hristos și rațiunii curate a omenirii, încât pare monstruos ca oamenii să fie atât de orbi încât să nu înțeleagă necesitatea și beneficiul acesteia (…). Altfel nu se va pune capăt controverselor ce vor apărea mereu între aceia care sunt sau cel puțin pretind a fi îngrijorați în privința sufletelor oamenilor, pe de o parte, și cei îngrijorați în privința comunității, pe de alta”.

În concluzie, potrivit concepției lui John Locke, există libertate și în stare naturală. Dar această libertate nu înseamnă că fiecare poate face orice, întrucât există o lege naturală, rațională. Inconvenientul stării naturale vine de la faptul că, întrucât fiecare poate examina respectarea legii intră în joc pasiunile și, prin urmare, nu există o instanță imparțială de judecată. De aceea, pentru a rezolva această chestiune este chemată cârmuirea civilă. Cu alte cuvinte, filosoful face o distincție între libertatea naturală și libertatea civilă. Amândouă se dobândesc prin raportare la lege. Numai că libertatea naturală se dobândește prin respectarea legii naturale, de către fiecare individ cu propria sa rațiune, iar libertatea civilă se dobândește prin respectarea unei legi convenționale, impusă de cârmuirea civilă.

35. Pe acest fond al dezbaterilor, gânditorul francez Montesquieu (1689-1755), autorul teoriei separației puterilor în stat, înfățișează statul ca pe o instituție naturală și consideră că principala forță motrice a dezvoltării sociale este legislația. Principala sa lucrare, „Despre spiritul legilor” (1748), a fost concepută ca o cercetare a faptelor social-istorice, a căror diversitate aparent incoerentă trebuie depășită printr-o viziune integratoare. Sarcina pe care și-o asumă filosoful în această lucrare este aceea de a descoperi principiul determinant care stă la baza legilor, care explică spiritul legilor. El pornea de la intuiția că la baza oricărei legi este condiționarea sa obiectivă.

„Despre spiritul legilor” propune, încă de la început, o discuție asupra conceptului de lege în general, lege înțeleasă ca raport necesar ce derivă din natura lucrurilor. „Legile, în înțelesul cel mai larg, sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor; și, în acest sens, tot ce există are legile sale: Divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale, substanțele spirituale superioare omului au legile lor, animalele au legile lor, omul are legile sale. Cei care au afirmat că o fatalitate oarbă a produs toate efectele pe care le vedem în lume au spus o mare absurditate; căci ce poate fi mai absurd decât o fatalitate oarbă care ar fi produs ființe raționale? Există, așadar, o rațiune primordială; iar legile sunt raporturile dintre ea și diferitele entități, precum și raporturile dintre aceste entități”. În acest sens, Montesquieu a căutat, pe cale științifică, să identifice legile sociale și politice, pornind de la caracterul divers al societăților umane. Criticând felul în care John Locke concepea contractul social, Montesquieu nu admite ideea unei stări naturale egalitare, considerând că apropierea între indivizi s-a produs sub presiunea fricii și a atracțiilor mutuale și sexuale. Referindu-se la contribuția lui Montesquieu, Dan Bădărău afirmă: „Marele său merit, care îl impune atenției istoricilor filosofiei, este de a fi privit de fapt legile fundamentale ale dezvoltării sociale ca legi ale naturii și de a fi considerat că aceste legi, active în domeniul etic, politic și economic, sunt atotputernice, la fel cu principiile fizicii și că se dovedesc capabile să determine întreaga desfășurare a istoriei, să schimbe înfățișarea omenirii”.

Altfel spus, viziunea lui Montesquieu privind originea statului este centrată pe ideea de lege naturală, idee destul de prezentă la timpul respectiv în concepția multor gânditori. Problema este că la nivelul omului, care pe lângă natură este și cultură, acțiunea legii naturale îmbracă modalități specifice, în sensul că, sub aspect fizic, el este guvernat de legi invariabile, iar sub aspect cultural omul violează determinațiile naturale și își creează o a doua natură, în prelungirea celei dintâi, dar și cu determinații specifice. Aceasta înseamnă că societatea este tot o formă de organizare naturală, complexă și variabilă, iar statul este guvernat de legea naturală ce derivă din constituția ființei umane. De unde rezultă că, întrucât legile universale acționează sub influența condițiilor specifice, fiecare stat este diferit, chiar dacă are în comun cu celelalte state menirea de unire a membrilor săi.

Pornind de la această înțelegere, Montesquieu abordează problema libertății individuale, subliniind că libertatea este dreptul de a face ceea ce permite legea. „Trebuie să ne fixăm în minte ce înseamnă independență și ce înseamnă libertate. Libertatea este dreptul de a face tot ce îngăduie legile; și dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că și ceilalți ar putea să facă la fel”. Cu referire la această chestiune, Cristian R. Pîrvulescu nota: „Libertatea nu rezidă, , în protecția drepturilor subiective individuale, așa cum este ea în tradiția, familiară astăzi, a drepturilor omului, ci constă în capacitatea de a limita puterea guvernanților, astfel încât statul să nu degenereze de la condiția sa inițială și să se transforme în opresor. Distincția între guvernămintele moderate și cele nemoderate reprezintă, din acest unghi de vedere, distincția fundamentală care asigură unitatea vastei sale întreprinderi teoretice”.

Ca sociolog și filosof al politicii, Montesquieu identifică, în funcție de natura și principiul guvernării, trei tipuri de sisteme politice, respectiv republica, monarhia și despotismul. Natura guvernării explică aspectul juridic al sistemului politic, adică numărul celor care dețin suveranitatea și modul în care aceasta este exercitată, iar principiul de guvernare explică latura culturală a sistemului politic, adică sentimentul ce animă oamenii în cadrul fiecărui sistem politic. Sub acest aspect, fiecărui regim politic îi corespunde sentimente ce îi explică specificitatea. Astfel, în regimul politic republican sentimentul dominant este virtutea, în sensul de respect al legii, în regimul politic monarhic sentimentul dominant este onoarea, ca respect al pozițiilor sociale tradiționale, iar în regimurile despotice domină sentimentul de teamă. Este vorba, desigur, despre estimări privind dominantele trăirilor comunitare.

Dacă regimul despotic este nefiresc, sistemele republicane și monarhice sunt naturale. Cu toate acestea, nici republica, nici monarhia nu garantează, prin ele însele, faptul că legile vor fi respectate pentru protecția cetățenilor, nu garantează existența libertății, știut fiind că întotdeauna puterea stimulează tentația abuzului.

Pentru evitarea oricărui abuz de putere, Montesquieu formulează teoria separației puterilor în stat, astfel încât puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească să se supravegheze, să se limiteze și să se echilibreze reciproc.

36. Într-o altă perspectivă, Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), investigând condițiile care pot legitima o autoritate guvernamentală, considera că o asemenea legitimitate nu poate fi nici un dat natural și nu poate fi dobândită nici prin violență. Potrivit concepției sale, care marchează o cotitură în istoria filosofiei politicii, legitimitatea puterii și a libertății cetățenilor are ca sursă o convenție, un contract social între membrii comunității.

Aliniamentele acestei concepții, care va dobândi o audiență deosebită, au fost trasate încă din primele sale lucrări. Astfel, în „Discurs asupra științelor și artelor”, eseu publicat în 1750, premiat de Academia din Dijon, Rousseau avea curajul să susțină că extinderea activității științifice și artistice a dus la coruperea societății în ansamblu, iar în „Discurs asupra inegalității” (1755), oferă o perspectivă pesimistă asupra istoriei. Ideea este că și în această lucrare filosoful susține că în „starea de natură”, când trăia în lumina propriei sale ființe, omul era simplu și onest, pe când în societate, când trăiește în lumina opiniilor celorlalți, el devine lipsit de onestitate și corupt. Altfel spus, potrivit concepției lui Rousseau, în „starea de natură”, oamenii erau făpturi egale și libere, iar prin intrarea în istorie ei au devenit „oameni sociali”, inegali, egoiști și competitivi. Ceea ce înseamnă că civilizația, în loc să fie o binefacere, aduce mai mult rău.

Această perspectivă explicativă este expusă pe larg de Rousseau în principala sa operă de filosofia politicii, „Contractul social”, publicată în 1762. Aici, argumentându-și cercetarea, încă de la început autorul declară: „Vreau să văd dacă în materie civilă poate exista vreo regulă legitimă și precisă de guvernare, luându-i pe oameni așa cum sunt, iar legile așa cum pot să fie. Voi căuta neîncetat în această cercetare să împreun ceea ce îngăduie dreptul cu ceea ce impune interesul, pentru ca utilitatea să nu fie despărțite”. Dar ce crede filosoful despre condiția omului? „Omul s-a născut liber, dar trăiește-n lanțuri pretutindeni”. În această situație, pentru a întrezări felul în care trebuie să fie legea, Rousseau începe prin a contesta o idee mai veche a teoriei contractualismului, aceea a distincției dintre pactul de guvernare și pactul de asociere. Este adevărat că filosoful francez a acceptat că a existat și o formă omenească de asociere care a precedat originea oricărui contract. Această formă de asociere, situată între „starea de natură” și societatea coruptă, este familia primitivă, singura „societate naturală” compatibilă cu elemente de moralitate. „Dar adevăratul moment al formării corpului politic este acela în care oamenii, altminteri în pericol de a pieri dacă nu și-ar schimba modul de viață izolat, se asociază, pentru a-și apăra viața și bunurile. Această asociere este un contract social încheiat între oamenii individuali, al cărui rezultat este formarea unei «persoane publice», numită de Rousseau și «eu comun»”.

Se știe că potrivit concepției contractualiste, această asociere presupune transferul unor drepturi către persoana publică. Ceea ce-l separă pe Rousseau de alți gânditori constă în faptul că el înțelege acest transfer ca fiind de substanță, putând ajunge până la fuziunea indivizilor într-un singur corp social. Asocierea este înțeleasă ca o alienare inevitabilă a individului.

În strânsă legătură cu teoria sa asupra contractului social, Rousseau tratează și chestiunea suveranității persoanei publice. O suveranitate care, deși exprimă voința unui corp colectiv, este indivizibilă. Aceasta înseamnă că, deși „în anii precedenți, Rousseau manifestase influențe vădite din partea lui Montesquieu, acum el atacă teoria separării puterilor în beneficiul unei idei radicale despre necesitatea exercitării directe a puterii politice de către membrii corpului social”.

Meritul lui Rousseau în teoretizarea problemei suveranității constă în reconsiderarea conceptului de voință colectivă, în sensul că îl extrage din contextul teologic anterior și îl impune în sens politic, pentru a desemna o voință directă, indivizibilă și absolută a corpului politic. Ideea este că pe lângă interesul egoist, privat a fiecărui individ, cetățeanul are interesul colectiv de a promova binele comunității. Drept consecință, „suveranitatea, conform lui Rousseau, nu poate fi reprezentată de altcineva decât de ea însăși. Acest lucru poate fi dovedit iarăși pe baza ideii după care într-un stat nu există decât un singur contract, acela de asociere. Prin urmare, faptul că cetățenii se decid să nu mai exercite ei înșiși, în corp, puterea suverană, pe care pretind că o încredințează unor slujbași plătiți, nu poate fi decât nefast”.

Opunându-se teoriei privind echilibrul puterilor, Rousseau propunea concepția unității dintre cetățean și corpul politic. Folosindu-i cuvintele aflăm: „fiecare dintre noi își pune în comun întreaga persoană și putere sub conducerea supremă a voinței generale și-l primim apoi pe fiecare membru ca parte indivizibilă din întreg. În același moment, în locul persoanei particulare a fiecărui contractant, actul de asociațiune produce un corp moral și colectiv, alcătuit din atâția membri câte glasuri are adunarea, – corp care-și dobândește chiar prin acel act unitatea și eul său comun, viața și voința sa (…). Corpul politic ia în mod colectiv numele de popor față de asociații săi, iar aceștia se numesc în particular cetățeni ca participând la autoritatea suverană și supuși ca ascultători plecați legilor Statului”.

În aparență, filosofia politicii lui Rousseau este paradoxală, în sensul că, pe de o parte, slujește libertatea și egalitatea, principii ale modernității, iar pe de altă parte, el a criticat conceptul modern de progres politic și economic. În realitate, filosoful francez a înțeles că pentru ceea ce europenii numeau „progres istoric” se plătea cu prețul inegalității sociale, al violenței și al înrobirii degradante a indivizilor și popoarelor.

Doctrina suveranității cetățeanului, legitimată pe baza principiului egalității civile, juridice și politice a fost întâmpinată, în epoca modernă, de două reacții critice. Pe de o parte, gânditorii contrarevoluționari au criticat caracterul abstract al cetățeanului separat de caracteristicile sale istorice, religioase și sociale, precum și slăbiciunile raționalismului politic, care sugerează superioritatea unei societăți artificiale bazate pe individ și nu pe colectivitate, iar pe de altă parte, gânditorii revoluționari, marxiștii au criticat caracterul formal al cetățeniei separate de inegalitățile economice și sociale. Disputa dintre cele două concepții este încă de actualitate.

37. Gânditorul englez Edmund Burke (1729-1779), teoretician al conservatorismului, mai mult politician decât filosof, în lucrarea „Reflecții asupra Revoluției din Franța”, publicată în 1790, la un an de la revoluția reflectată, adoptă o perspectivă istorică în explicarea statului, considerându-l mai complex decât oricare dintre părțile sale componente. Concepută sub forma unei scrisori de mari dimensiuni, adresată unui „gentleman” pe care nu îl numește, lucrarea a apărut ca o reacție de iritare față de predica filosofului englez Richard Price (1723-1791), din 4 noiembrie 1789, intitulată „Discurs despre dragoste pentru țara noastră”, în care Revoluția franceză era prezentată ca un exemplu de urmat pentru Anglia.

Potrivit concepției din „Reflecții asupra Revoluției din Franța”, esența relațiilor ce dau conținut societății este dată de ansamblul obiceiurilor, deprinderilor și regulilor prin care oamenii sunt socializați. Acest ansamblu de „prejudecăți”, cum le numește Burke, fiind produsul generațiilor anterioare, își dobândește coerența pe măsură ce dăinuie în timp. Perspectiva maturizării evolutive, ca efect al dăinuirii istorice este extinsă și asupra constituției, cu atât mai mult asupra celei engleze. De aceea, autorul derivă consecința, potrivit căreia, rațiunea nu ne ajută prea mult în explicarea societății, întrucât combinația dintre instituții și practici nu este rezultatul acțiunii unor reguli care pot fi cunoscute.

Pornind de la această convingere, Burke critică cu vehemență raționamentele și ideile abstracte din gândirea politică, dovedindu-se un sceptic în ce privește capacitatea de surprindere a legităților procesului istoric și un adversar al reformelor speculative și sistematice. Conservatorismul său, chiar dacă nu-și propune să descopere un ideal în trecut, nu acceptă ideea reformei care să conducă la o societate conformă cu standardele inspirate rațional, astfel că obiectivul oricărei reforme trebuie să se limiteze doar la înlăturarea situațiilor dăunătoare societății. În locul riscului este preferată precauția și măsura bunului simț. Iată ce scrie Burke: „Este adevărat că societatea este un contract. Există contracte de ordin inferior, care nu au în vedere decât simplul interes ocazional și care pot fi astfel dizolvate după bunul-plac. Dar nu este permis ca statul să fie conceput ca nefiind nimic mai mult decât o înțelegere de asociere în vederea negoțului cu piper și cafea, stambă sau tutun, sau pentru orice alt produs tot pe atât de trivial, astfel încât el să fie edificat, după cum dictează interesul minor și temporar, și dizolvat după bunul-plac al părților care îl alcătuiesc. Statul trebuie privit cu un sentiment de venerație cu totul diferit, deoarece, în acest caz, asocierea nu are ca obiect lucruri ce servesc conservarea existenței animale a unei naturi temporare și trecătoare. Statul este o asociere în vederea cultivării tuturor științelor; o asociere ce urmărește cultivarea tuturor artelor; o asociere în vederea virtuții și excelenței. Și cum scopurile unei asemenea asocieri nu pot fi atinse nici măcar în cuprinsul mai multor generații, el devine o asociere nu numai între cei care trăiesc, dar și între cei care trăiesc în prezent, cei care au murit și cei care se vor naște. Contractul pe care se bazează fiecare stat particular, este numai o clauză din marele contract originar al societății eterne, care leagă astfel naturile inferioare și cele superioare, lumea vizibilă și cea invizibilă, în conformitate cu un contract neschimbător sancționat de către jurământul inviolabil care ține împreună toate naturile fizice și morale, într-o ordine în care fiecare ocupă locul ce i se cuvine”.

În limitele acestei concepții interesante, care a creat destule controverse, Revoluția franceză îi apare lui Burke un eveniment contestabil, întrucât se bazează pe teorii abstracte. Or, ținând cont de faptul că tulburările din istorie sunt cauzate de viciile oamenilor, Burke conchide că această revoluție nu numai că nu era necesară, dar a fost și dăunătoare. Mai mult, analistul englez consideră că însăși democrația nu este decât un regim corupt, mai ales la nivelul conducătorilor. Asupra acestei idei, probabil că reflecția încă nu este suficient de bine edificată.

La nivel teoretic, Burke afirmă că știința care trebuie să ghideze acțiunea politică este o știință experimentală. „Reluând o distincție pe care o întâlnim chiar între știința teoretică și știința practică, Burke afirmă că știința politică nu este o știință teoretică, adică o știință a principiilor generale, ci una practică, adică o știință care pornește de la cazurile individuale și are ca scop cunoașterea cazurilor individuale”.

Conservatorismul lui Burke, destul de mult comentat ulterior, este prezent și în concepția privind „drepturile omului”, drepturi mult invocate de majoritatea revoluționarilor francezi. „Departe de mine intenția de a nega, în teorie, drepturile omului; tot așa cum, departe de mine este și dorința de a suspenda în practică (în cazul în care aș avea puterea de a conferi sau de a suspenda) drepturile reale ale oamenilor. Negând pretenția falsă a acestora de a fi recunoscute ca drepturi, nu vreau să pun în pericol acele drepturi care sunt reale și care sunt de așa natură încât pretinsele drepturi ale acestor domni le-ar distruge în totalitate. Dacă societatea civilă este construită în avantajul omului, atunci toate avantajele în vederea cărora ea este constituită se convertesc în drepturi ale acestuia. Ea este o instituție care acționează spre binele omului; în vreme ce legea însăși există în vederea înfăptuirii binelui, acționând prin mijlocirea ordinii. Oamenii au dreptul de a conviețui pe baza acestei ordini; ei au dreptul la justiție; astfel încât, în relațiile dintre indivizi, indiferent de poziția lor în societate, fie aceasta o funcție politică sau o îndeletnicire de rând, nimeni nu este mai presus de lege”.

Criticând ideea „drepturilor metafizice” susținută cu ardoare de către revoluționarii francezi, el vorbește, în spiritul epocii, despre existența unui „drept natural”, însă cu toate acestea nu crede că actul guvernării trebuie să se sprijine pe drepturile naturale, ci pe adevăratele drepturi ale omului dobândite de-a lungul istoriei. Aici trebuie căutată originalitatea acestei concepții. „Apartenența la o comunitate, rezultat al unei tradiții, este mai avantajoasă pentru individ decât revendicarea libertății (…). Burke nu condamnă aspirațiile către libertate, ci chiar principiul noii legitimități politice care nu ar emana din «națiune». Libertatea oamenilor nu poate avea drept condiție participarea tuturor la treburile publice. Spre deosebire de Rousseau, pentru Burke nu există nicio libertate care să preexiste legăturilor create de societate. Legăturile sociale nu reprezintă un obstacol în calea realizării naturii umane, dimpotrivă, ele sunt condiția siguranței și îmbunătățirii umanității”.

Într-o scrisoare adresată lui Dupont, în octombrie 1789, Burke, vorbind despre o libertate la care sunt îndreptățiți toți oamenii, optează pentru următoarea definiție: „ea nu este libertatea solidară, individuală și egoistă, ca și cum fiecare om și-ar stabili regulile întregului său comportament prin singură voința lui. Libertatea la care mă refer este libertatea socială. Ea este acea stare de lucruri în care libertatea este asigurată prin egalitatea reținerii. O rânduială a lucrurilor în cadrul căreia libertatea nici unui om, a nici unui grup sau număr de oameni nu poate să violeze libertatea nici unei persoane sau a nici unei categorii de persoane în societate. Într-adevăr, acest gen de libertate nu este altceva decât un altfel de nume pentru dreptate: stabilită prin legi înțelepte și garantată prin instituții bine întocmite”.

Rezultă, în consecință, că Burke definește drepturile oamenilor ca drepturi naturale, care se împlinesc însă în istorie și societate. Este adevărat că filosoful consideră societatea ca fiind rezultatul unui contract, dar nu a unui contract de tip comercial, ci a unuia moral. De aceea, adevărata libertate există, potrivit concepției lui Burke, numai acolo unde sunt și limite evidente, morale și politice. Pentru că libertatea și puterea se presupun reciproc, fiind concepte care se condiționează reciproc, Aceasta înseamnă că distrugerea ordinii sociale consacrate de tradiție, așa cum a făcut Revoluția franceză, asemenea oricărei revoluții din lume, are ca rezultat limitarea gravă a libertății, dar și a puterii.

Altfel spus, gânditorii contrarevoluționari erau chiar împotriva ideii de putere democratică. Ei respingeau orice concepție care susținea ideea unei puteri slăbite de conținut și pledau pentru o putere adevărată, care să fie purtătoarea unor valori comune, în măsură să întărească legăturile sociale. În concepția contrarevoluționarilor, „puterea trebuie să intervină pentru afirmarea valorilor comune care formează legăturile dintre oameni și îi integrează în societate, cu scopul de a-i uni în jurul unei ambiții și voințe comune”.

Oricum, sigur este faptul că societatea modernă a fost frământată și mai departe de problema privind posibilitatea de a împăca egalitatea „drepturilor” oamenilor cu realitatea gravă a „deosebirilor sociale” în care trăiesc. În mod firesc, această problemă a intrat în atenția revoluționarilor, pentru că, în lumea confuză a timpului respectiv, marile inegalități economice nu puteau fi compensate prin formalele egalități juridice și politice.

38. În acest context, Karl Marx (1818-1883), gânditor care considera că nu există drepturi ale omului în afara drepturilor cetățeanului, și-a elaborat teoria sa critică la adresa statului liberal și a caracterului formal al cetățeniei burgheze. Deși a avut o mare influență, nu insist și asupra acestei concepții, întrucât este destul de cunoscută.

Secțiunea a 2-a. Cetățenia europeană într-o federație de state

39. Dezbaterile privind finalitatea construcției europene sunt încă destul de contradictorii. Fundamentele juridice inițiale, prin care au fost puse bazele unei modalități de menținere a păcii, au statornicit reguli în ce privește anumite raporturi economice între statele europene semnatare a Tratatelor institutive, au impus o revoluție economică. În fața ideii că germenii conflictelor dintre state se află în sfera economică, părinții fondatori au inventat o nouă manieră de prevenire a divergențelor, propunând o fuziune de interese. Pentru ajungerea la momentul federalizării statelor, care să asigure încetarea războaielor, ei au proiectat să se înceapă cu unificarea societăților civile, cu preocuparea de conciliere a aspirațiilor divergente. „Marele merit al proiectului construcției europene era acela de a concilia aspirațiile divergente. Pe de o parte, el satisfăcea națiunile favorabile liberului schimb, lăsându-le să întrevadă fluiditatea comerțului, și pe de altă parte, entuziasma pe cei care visau la crearea unei federații politice, lăsându-i să creadă că, așa cum statul a contribuit la formarea piețelor naționale unificate, federația va forma «societatea civilă europeană». Compromisul între partizanii liberului schimb și cei ai politicilor publice este la fel de determinant în proiectul fondator ca și concilierea, deseori pusă în discuție, între federaliști și partizanii suveranității naționale. Compromisul ilustrează deci persistența unei tensiuni majore a culturii politice europene, care a opus, pe de o parte, susținătorii societății civile și, pe de altă parte, admiratorii puterii publice”.

Într-o exprimare sintetică, dar destul de explicativă pentru ceea ce a urmat, se poate spune că proiectul european inițial realiza un compromis între interesul partizanilor „societății civile”, care au susținut formula „integrării negative”, și interesul partizanilor „puterii publice”, care au susținut formula „integrării pozitive”. Mai mult, putem constata încă o dată rolul compromisului în istorie.

Susținătorii „societății civile” erau adepții doctrinei liberale, cei care considerau că în fiecare stat societatea civilă este o binecuvântare, iar guvernul, chiar și în situația fericită, este doar un rău necesar. În această perspectivă, interesul era pentru o „integrare negativă”, pentru înlăturarea barierelor din calea comerțului, a investițiilor și a circulației persoanelor, pentru o piață economică comună, prin slăbirea pârghiilor de guvernare, în favoarea „societății civile”.

De partea cealaltă, susținătorii „puterii publice” erau adepții dreptului natural, cei care considerau că egalitatea dintre oameni, mereu amenințată, poate fi menținută cu ajutorul legislației. De aceea, ei urmăresc „integrarea pozitivă”, metodă prin care instituțiile comunitare să prescrie modele de politici economico-sociale pe care statele membre să fie obligate să le adopte și să le respecte la nivel național.

Analizând situația, pe bună dreptate, Paul Magnette, scrie: „această sinteză, sau acest compromis, a menținut aproape o jumătate de secol confuzia asupra naturii și finalității construcției europene. Astăzi, mulți sunt cei care consideră că integrarea europeană mai mult a distrus drepturile naționale decât a construit reguli comune, că ea a făcut ca democrațiile naționale să fie fragile, prinse acum în sistemul instituțiilor comunitare, fără să fie puse bazele unei democrații supranaționale; că ea a pus în concurență sistemele de protecție socială, care s-au slăbit, fără a fi dat naștere unor garanții supranaționale echivalente. O societate civilă europeană s-a construit prin emanciparea din interiorul statelor, fără a da naștere unui stat european, lăsând deschis dublul deficit al Europei comunitare, democratic și social. Pentru alții, dimpotrivă, Europa este percepută ca noul avatar al statului, care diminuează forța societăților civile”.

În acest context propagandistic, caracterizat prin explicații confuze cu privire la natura și finalitatea construcției europene, a început și dezbaterea privind cetățenia comunitară europeană. De aceea, spune tot Paul Magnette, „cetățenia europeană, introdusă prin Tratatul de , nu este nici ea lipsită de accente contradictorii. Conceptul de cetățenie europeană oscilează între două interpretări diferite: fie este considerat spectrul unui stat european, care distruge identitățile naționale, fie apare ca simbolul unei societăți civile, lipsită de forța regulatoare și de garanții comparabile celor pe care le oferă cetățeniile naționale”.

Prima interpretare, construită pe doctrina federalistă, încearcă să scoată în evidență dimensiunea verticală a cetățeniei europene. Pornind de la sensul clasic al termenului de cetățenie, valabil în cadrul statelor naționale, adepții acestei interpretări înțeleg cetățenia europeană ca pe un statul acordat cetățenilor statelor membre care îi pune în relație politico-juridică directă cu Uniunea Europeană. Potrivit acestei interpretări, Uniunea Europeană este văzută ca o comunitate politică nouă, un fel de vârf de piramidă, situat la nivelul supranaționalului, ceea ce înseamnă că „cetățenia europeană trebuie să exprime apartenența cetățenilor la o entitate politică nouă, în aceeași manieră în care dreptul național definește statutul individului în stat”.

Deocamdată se pare însă că realitatea nu oferă suficiente temeiuri justificative acestei interpretări, pentru că realitatea dovedește că cetățenia europeană, consacrată prin Tratatul de , probează mai mult extinderea principiului comunitar al egalității cetățenilor în toate statele membre, decât o relație directă a cetățenilor statelor membre cu Uniunea Europeană. Realitatea dovedește că originile economice ale proiectului construcției europene nu au fost eliminate în totalitate și că, pornind de aici, adevăratul câștig în ce privește cetățenia este recunoașterea egalității de tratament a indivizilor pe întreg spațiul comunitar european, indiferent dacă sunt producători sau consumatori, indiferent de raportul lor cu piața.

Cea de-a doua interpretare, dezvoltată mai mult în jurul doctrinei confederaliste, încearcă să scoată în evidență dimensiunea orizontală a cetățeniei europene. În această perspectivă, ideea este că drepturile cetățenilor europeni nu reflectă un statut de tip federal, întrucât ele provin din decizii interguvernamentale, prin care se exprimă un semn de solidaritate între state, și nu de absorbție într-o federație. Câștigurile obținute în acest sens, pe calea integrării negative, sunt interpretate ca simptome ale unei societăți civile europene. Întrucât, prin reglementarea pieței europene unice, cetățeanul își modifică potența civilă, câștigă libertatea de a circula pentru producție și desfacere într-un spațiu lipsit de reglementările protecționiste ale statelor, câștigă libertatea de a circula fără restricții într-un spațiu european comun.

Dar realitatea nu aduce un plus de justificare nici pentru această interpretare. Pentru că – arată practica – deși în plan obiectiv societatea civilă europeană este reglementată comunitar, în plan subiectiv ea nu a devenit un spațiu cotidian decât pentru o minoritate de europeni. „Societatea civilă europeană nu devine o realitate subiectivă decât pentru categoriile cele mai active, pentru segmentele de populație ale societății civile naționale, privilegiate în termeni socio-culturali”.

Mai mult, se pare că, prin chiar natura ei mercantilă, această „societate civilă” europeană este incapabilă să producă o apropiere subiectivă, este o piedică în formarea unei conștiințe colective, întrucât tinde să substituie puterea publică a statelor cu puterea intereselor particulare. În această situație, se desprinde concluzia că proiectul, preponderent liberal, de cetățenie europeană, cuprins în Tratatul de , nu satisface așteptările europenilor, care refuză înțelegerea spațiului comunitar ca pe o simplă piață unde nu pot fi descoperite și drepturi sociale. „Cu alte cuvinte, ideea de cetățenie europeană evocă reproducerea la nivel supranațional a elementelor civile, politice și sociale care stau la baza cetățeniei naționale. Toate aceste idei nu fac decât să sublinieze dificultatea de a imagina Europa, excluzând conceptele clasice ale științei politice. Dar nu mai puțin, aceste probleme arată că ideea de cetățenie poartă în sine aspirația formării unei «societăți civile», care să nu fie numai un teritoriu economic, ci și un spațiu civic. Cetățenia europeană cere trecerea de la societatea civilă a lui Adam Smith, adică sfera autonomă a schimburilor economice, la cea a lui Tocqueville, adică loc al vieții sociale unde cetățenia politică prinde rădăcini”.

Îmbucurător este faptul că eforturile europene, în ciuda dificultăților, sunt îndreptate către acest deziderat. Deja există unele dintre drepturile înscrise în statutul cetățeanului european, care îl pun în legătură politică și juridică directă cu Uniunea Europeană. Sunt amintite în acest sens drepturile electorale și drepturile de a adresa petiții.

Este bine cunoscut adevărul că în ordinea juridică națională drepturile electorale formează nucleul cetățeniei, adică este modalitatea subiectivă de participare a poporului la exercițiul suveranității. Realitatea dovedește însă că acest adevăr nu are aceeași justificare și la nivel comunitar european. Formal, legitimitatea democratică a Uniunii Europene este făcută în primul rând prin intermediul alegerilor parlamentare europene. În practică însă, este vorba mai mult despre un mimetism constituțional. Este adevărat că și contextul constituțional este diferit.

La rigoare, alegerile legislative „îndeplinesc două funcții: prima este aceea de desemnare a guvernanților în sfera puterilor publice și a doua este formarea opiniilor în spațiul public”. Există însă unele situații care explică de ce alegerile europene nu pot satisface pe deplin cerințele acestor două misiuni. Principala cauză a acestei neîmpliniri vine de la faptul că Parlamentul european, deși în ultimul timp a dobândit noi prerogative legislative și de control, nu se situează încă în centrul ordinii constituționale a Uniunii Europene, iar cetățenii europeni alegători, înțelegând acest lucru, participă fără prea mare convingere la alegerile parlamentare europene. „Dacă rata de participare la alegerile europene este inferioară celei de la alegerile legislative naționale, dacă cetățenii profită uneori de această ocazie pentru a exprima votul lor de protest, dacă dezbaterile pre-electorale sunt centrate în general pe probleme naționale, toate acestea se întâmplă pentru că cetățenii europeni cred în continuare că statele rămân cadrele majore de unde se exercită suveranitatea”.

Rezultă, mai întâi, că cetățenii europeni, în condițiile în care statele lor converg către un model constituțional comun, care să le permită un model socio-economic situat între piața liberă și controlul social, vor trebui să se obișnuiască cu o situație mai complexă, în care statutul lor se modifică. Dacă în perspectivă istorică existența lor juridică era autorizată în exclusivitate de statul de origine, în noile condiții, ale construcției europene, dobândesc o cetățenie ambivalentă. Comunitatea europeană are ca rezultat o oarecare deschidere a cetățeniilor naționale. „Este adevărat că dreptul comunitar este superior legislațiilor naționale, dar el emană din decizii interguvernamentale, aplicate de administrațiile și jurisdicțiile naționale (…). Din punct de vedere al organizării juridice, Uniunea respectă în egală măsură principiile federaliste și pe cele ale suveranității statului. Însă Uniunea nu este nici confederație, nici stat federal, ci este o federație de state”.

Înseamnă că, în ambivalența sa, cetățenia europeană evocă, după canoanele logicii federale, drepturile și libertățile statutului cetățeanului în plan vertical, iar după logica federației de state descrie relațiile, în plan orizontal, pe care le întrețin popoarele statelor membre. „Cetățenia este, ca și în cadrul statelor membre, statutul cetățeanului. Dar în măsura în care ideea de «cetățenie europeană» presupune și principii comune care provin din comunicarea între națiuni, ea definește și legătura dintre statele membre”.

Făcând o paralelă interesantă, Paul Magnette, pornind de la faptul că unele dintre referirile la drepturile cetățenilor, cuprinse în Tratatele comunitare, sunt mai mult principii generale privind raporturile dintre state decât drepturi subiective, notează: „conceptul de cetățenie europeană redescoperă polisemia strămoșului lui etimologic, care este civitas romana. Ca și ea, cetățenia europeană desemnează în egală măsură statutul cetățeanului și legătura dintre «cetățile» care formează res publica”.

Rezultă, prin urmare, că cetățenii europeni trebuie să se obișnuiască să trăiască într-un spațiu public pluralist, mult mai complex decât confruntarea unor mari partide, unde trebuie să învețe noile modele de cetățenie. Această învățătură ar putea să înceapă cu următorul text al lui Paul Magnette: „Marele merit al construcției europene este acela de a fi prezentat identitățile naționale și proiectul federal ca fiind complementare, nu antinomice. Hegel considera acest lucru imposibil pentru că în viziunea lui, fără război statele ar muri fără să se recunoască: războiul asigură statelor «sănătatea morală (…) așa cum vânturile împiedică putrezirea apelor lacurilor». Kant spera, dimpotrivă, ca prin cooperare să se ajungă la pace, dându-se statelor o nouă rațiune de a fi. Istoria europeană, după ce pentru o lungă perioadă de timp a confirmat pesimismul hegelian, încearcă de la jumătatea secolului XX să dea dreptate idealismului kantian. Dar nimic nu este sigur niciodată. Pentru moment este vorba de a menține echilibrul precar, de a evita ca prea multă centralizare să asfixieze cetățeniile naționale și ca prea multe tensiuni să facă din cetățenia europeană o simplă aspirație”.

Concret, prin Tratatul de cetățenia Uniunii Europene a fost instituită juridic, drept calitate a tuturor persoanelor care au cetățenia unuia din statele membre. Pentru aceasta au fost necesare mai multe momente pregătitoare. „Ideea cetățeniei europene era mai veche, ridicată încă în 1974, cu prilejul întâlnirii la vârf de a căpătat o primă concretizare în 1979, când Parlamentul European a fost ales prin vot direct și universal (…). În noiembrie 1985, Comisia europeană a adoptat un Program de lucru pentru realizarea «Europei cetățenilor». Programul se referă la acțiuni în următoarele domenii: adoptarea de măsuri care să faciliteze libera circulație a persoanelor prin suprimarea formalităților fiscale referitoare la transportul călătorilor și a mașinilor, prin introducerea dreptului de vot pentru alegerile locale pentru orice cetățean al Comunității, prin crearea unui spațiu comunitar audio-vizual, prin adoptarea unor formalități de restituire a cheltuielilor cu îngrijirea sănătății, prin consolidarea luptei împotriva drogurilor și a toxicomaniei, prin inițiative în scopul învățării de limbi străine, prin consolidarea cooperării universitare, prin introducerea unei dimensiuni europene în învățământ, prin consolidarea imaginii și identității Comunității”.

Capitolul IV

Uniunea Europeană și „deficitul de democrație”

40. Considerații introductive. Urmare a prăpastiei crescânde ce se creează între interesele colectivităților diverse și felul în care acestea sunt reprezentate în instituțiile comunitare, o chestiune frecvent subliniată de către analiștii procesului de integrare europeană este aceea privind „deficitul de democrație”. Iată, spre exemplu, opinia lui Paul Magnette: „este clar: Uniunea Europeană suferă de un «deficit democratic». Sistemul său instituțional este prea complex, prea îndepărtat de cetățeni, deconectat de cotidian (…); mecanismele sale de decizie privilegiază executivul în defavoarea legislativului, în defavoarea colectivităților locale și teritoriale, a sindicatelor și asociațiilor (…). Și mai grav, deși fiecare revizuire a tratatelor a pretins să rezolve această problemă spinoasă, ea nu a încetat să se agraveze. Faptul că un cetățean din doi a ales la alegerile europene din iunie 1999 de a nu se prezenta la vot este cel mai evident semn al confuziei civice pe care a declanșat-o acest monstru rece, Uniunea Europeană”.

Secțiunea 1. Teorii privind natura Uniunii Europene

41. Preliminarii. Desigur că poziția critică exprimată de Paul Magnette este întemeiată, chiar dacă este adevărat că așa-numitul „deficit democratic” din Uniunea Europeană pare a fi simptomul unei situații comune tuturor democrațiilor naționale europene. În această situație, dezbaterile pe problematica democrației europene s-au amplificat în jurul a mai multor ipoteze normative, politico-juridice privind integrarea, precum: viziunea realistă (Europa statelor), viziunea pozitivistă (Europa ca agenție regulatoare de riscuri), viziunea federalistă (Statul european) și viziunea republicană (Europa ca federație de state).

Înainte de a vorbi despre fiecare dintre aceste ipoteze, să facem observația că teoriile asupra integrării pun în evidență dificultatea de a imagina o Uniune Europeană fără conceptele specifice teoriei statului. Oricum, se pune problema înțelegerii naturii Uniunii Europene și a cauzelor care explică deficitului său democratic.

42. Viziunea realistă susține ideea că Uniunea Europeană este o organizație internațională de state, creată și guvernată după normele dreptului internațional clasic. O asemenea viziune a fost constant susținută de către Charles de Gaulle, cel care într-o conferință de presă din 5 septembrie 1960, afirma despre Comunitatea Europeană că este doar „o asociere frecventă între guverne responsabile precum și munca organismelor specializate în fiecare din domeniile comune și subordonate guvernelor”. Acest punct de vedere a fost speculat și consolidat ulterior, demonstrându-se, prin studierea surselor diplomatice ale epocii, că guvernele statelor implicate în construcția europeană își urmăresc propriile interese. S-a putut astfel formula concluzia că nu poate fi vorba despre un deficit democratic al Uniunii Europene, întrucât sub aspect juridic construcția europeană este o organizație internațională clasică, și că, fiind vorba de o organizație făurită și condusă de guverne constituite democratic, prin tratate ratificate democratic, nu este încălcat principiul suveranității populare.

Adevărul este că viziunea realistă, reprezentată, printre alții, de A.S. Milward (1992, The European Rescue of the Nation-State, London, Routledge), slujind ideea democrației europene prin ricoșeu, neglijează caracteristicile esențiale ale dreptului comunitar (aplicabilitatea imediată, aplicabilitatea directă și aplicabilitatea prioritară), prin care se confirmă că potrivit Tratatelor institutive unele prerogative ale statelor naționale membre sunt transferate instituțiilor comunitare. De aceea această viziune nu poate avea mare audiență atunci când susține că nu există un deficit de democrație în funcționarea mecanismelor Uniunii Europene.

43. Viziunea pozitivistă dezvoltă ipoteza că tehnocrația poate să prevină și să corecteze excesele politice ale democrației. Ea răspunde criticilor pozitiviste ale democrației, provocate de faptul că slăbiciunile regimurilor parlamentare din perioada interbelică au permis acțiunile dictatorilor. În acest context, spiritul timpului a impus ideea că este bine, în cazul aprinderii unor conflicte politice, să se recurgă la terțe părți, să fie cedate unele sarcini politice importante unor instituții neutre, constituite din funcționari competenți și independenți. De aceea, s-a spus, chiar guvernele naționale care s-au decis să colaboreze la construcția europeană, conștientizând riscul apariției unor conflicte între ele, au dorit ca prin Tratatele institutive să creeze organe comunitare autonome, care să arbitreze posibilele litigii.

În sprijinul unei asemenea explicații, tot în această perioadă, când știința economică promitea că va descoperi legile pieței, a apărut concluzia că anumite probleme de larg interes, rezolvabile pe cale științifică, nici nu trebuie supuse dezbaterii publice, ci trebuie lăsate în seama tehnocraților. Una dintre probleme, calificată ca fiind de acest gen, era aceea privind creșterea avuției. Altfel spus, referitor la procesul economico-social, faza acumulării capitalului era considerată ca fiind esențial tehnocratică, iar faza repartiției își păstra natura preponderent politică. De menționat că această convingere, asupra căreia ar trebui să se mediteze mai mult, pe lângă faptul că persistă și astăzi în concepția unor politicieni de formație clasică, chiar a stat la baza unor decizii comunitare importante, precum, spre exemplu, cea de creare a Băncii Centrale Europene și a altor organisme asemănătoare.

În rezumat, potrivit viziunii pozitiviste, „comunitatea nu este decât un ansamblu de instituții tehnice și autonome care au primit din partea guvernelor puterea de intervenție și regulare în câteva domenii precise, în virtutea unei gestiuni mai bune la nivel european decât la nivel național”. Cu alte cuvinte, instituțiile comunitare, independente politic, primesc legitimitate în conștiința cetățenilor pe baza rezultatelor acțiunilor pe care le patronează.

Mai trebuie spus că, în cadrul viziunii pozitiviste, au fost practicate două metode privind felul în care tehnocrații, deși independenți, se raportează la exigențele puterii politice, la exigențele democrației, pentru a-și legitima autoritatea.

Prima metodă, cea promovată de echipa lui Jean Monnet, numită corporatistă, presupune implicarea doar cognitivă a tehnocraților asupra situațiilor pe care trebuie să le reformeze prin deciziile lor. Asumându-și exigența de a nu lua nicio decizie fără o bună cunoaștere a situației concrete, ei își legitimează poziția prin câștigarea adeziunii grupurilor sociale interesate de politicile comunitare promovate. Și această practică se vrea a fi o nouă formulă democratică.

A doua metodă, cea legalistă, tot un fel de substitut democratic, presupune câștigarea și păstrarea legitimității tehnocraților prin transparența deciziilor luate. Ideea este că, chiar dacă puterea nu emană de la popor, important este ca ea să fie constrânsă în permanență să-și justifice acțiunile în fața cetățenilor.

Cu toate acestea, activitatea practică a instituțiilor comunitare dovedește faptul că viziunea pozitivistă asupra democrației, prin caracterul său foarte elitist, încalcă principiul egalității între cetățeni. Această viziune se limitează, programatic, la analiza anumitor funcții comunitare, fără a avea în vedere imaginea de ansamblu a întregii construcții europene. Concepută în această perspectivă pozitivistă, îngustă, Uniunea Europeană seamănă „cu un spațiu public depolitizat în interiorul căruia nu se mobilizează decât grupuri deja organizate… ca o «agenție regulatoare de riscuri»”.

44. Viziunea federalistă. Are meritul de a oferi un model statal coerent asupra viitorului construcției comunitare europene. Potrivit concepției federaliștilor, Uniunea Europeană este „un stat în stare incipientă, al cărui destin este de a deveni suverană prin înlocuirea statelor suverane. Conform acestei interpretări, numeroase elemente apărute ca urmare a integrării juridice și politice reprezintă o exemplificare a voinței «Înaltelor Părți Contractante» de a constitui o unitate politică substanțială, numită Comunitate sau Uniune”.

Federaliștii își corelează doctrina și cu atitudinea consecventă cu care Curtea Europeană de Justiție aplică metoda teleologică în interpretarea Tratatelor institutive, pentru impunerea supremației dreptului comunitar asupra dreptului național al statelor membre. Ideea federaliștilor este că prin toate interpretările finaliste ale instanței comunitare supreme sunt prefigurate caracteristicile prin care se formează statul federal european.

Abordând simplist problematica, doctrina federalistă consideră că Uniunea Europeană depășește automat „deficitul democratic” în măsura în care cresc puterile constituționale ale Parlamentului European. Or, se pare că realitatea nu se grăbește să confirme dezideratul.

Există și o versiune utopică a doctrinei federaliste, cea intitulată „federalism integral”, care susține că suveranitatea nu trebuie doar transferată de la statele membre către Uniune, ci ea trebuie chiar abolită. Conform acestei versiuni, care a încurajat seria revendicărilor regiunilor, disoluția statelor naționale este un proces normal pentru ca societatea civilă să se dezvolte prin formațiunile nonstatale. În mod firesc, această versiune este din ce în ce mai discreditată, întrucât trimite la anarhie, poate chiar la medievalism.

45. Viziunea republicană, crescută pe terenul școlii dreptului natural, oferă o altă cheie de interpretare a realității politice europene, pornind de la principiile constituționale care ar putea concilia identitatea statelor cu proiectul comun caracteristic Uniunii Europene. Împotriva credinței publice, potrivit căreia este imposibil ca prin unire statele să-și păstreze identitatea, reprezentanții acestei interpretări caută, pe urmele lui J.J. Rousseau, „o formă de asociere care să apere și să protejeze prin forța comună persoana și bunurile fiecărui asociat și prin care, unindu-se cu toți ceilalți, să nu asculte decât pe sine însuși și să rămână liber ca și înainte de asociere”. Prin urmare, pornind de la previziunile lui Rousseau, se poate construi o altă viziune asupra suveranității, o nouă viziune care să conducă la înțelegerea posibilității că prin asocierea statelor suveranitatea lor s-ar întări.

În acest sens, pentru exemplificare, trimiterea este făcută la rolul inedit al Comisiei europene, ca instituție cooperantă între statele membre. „Comisia Europeană este un organ cu totul nou în istoria organizațiilor internaționale, al cărei scop este acela de a evita, a priori, apariția eventualelor conflicte între state. Ea nu este concepută ca un guvern european, menit să se substituie executivelor naționale, conform logicii clasice a construcției federale. Rolul său este acela de a încuraja guvernele în sensul unei decizii concertate, și nu de a decide în locul lor”.

Pentru a se dovedi că autorii tratatelor comunitare au dorit să creeze o federație de state libere și suverane, sunt amintite și alte semne din procedurile instituțiilor comunitare, dintre care mai importante sunt: procedura votului cu unanimitate și cea a dreptului de veto; diversitatea metodelor de decizie în funcție de importanța problemelor; împărțirea voturilor între state etc. Acestea și multe altele ar trebui să convingă asupra faptului că „suveranitatea își schimbă sensul. Este mai puțin arogantă, mai puțin exclusivă. Dar îmblânzindu-se, suveranitatea câștigă, în mod paradoxal, în putere: renunțarea la forță și recursul la drept înlocuiesc o libertate sălbatică și fragilă cu o libertate garantată și sigură. Obligându-se să respecte drepturile fundamentale plasate sub respectul legii, legiuitorul suveran a domesticit suveranitatea în interior; supunându-se voluntar procedurilor internaționale specifice negocierii civilizate, statul suveran s-a civilizat în relațiile sale exterioare”.

Secțiunea a 2-a. Uniunea Europeană și modelul republican

46. Preocuparea de a denunța abaterile de la principiul autonomiei. La problema privind relația dintre stat și individ, tradiția republicană de gândire se distinge prin preocuparea de a denunța abaterile de la principiul autonomiei și mai puțin pentru conceperea unor proiecte constituționale care să soluționeze problema. Oricum, marea convingere a republicanilor este aceea că puterea constituțională poartă responsabilitatea pentru calitatea cetățenilor, în sensul că „dacă statul este autoritar, cetățenii vor deveni pasivi; dacă este prea sofisticat, ei se vor îndepărta de stat; dacă se dovedește prea modest, atunci cetățenii își vor plasa în altă parte aspirațiile și ambițiile”.

Adevărul despre importanța cadrului instituțional în formarea spiritului civic este evidențiat și de știința politică actuală, iar, pe măsură ce forța acestui adevăr devine spirit civic, sunt conștientizate neîmplinirile modelului comunitar actual, caracterizat printr-un cadru instituțional sofisticat, prin proceduri greoaie și criterii tehniciste, ce descurajează cetățeanul. Drept dovadă, de fiecare dată este amintită slaba participare la alegerile parlamentare europene. Tot în favoarea descurajării cetățeanului acționează și fenomenul depolitizării, precum și distanța geografică, deosebirile culturale, plurilingvismul etc.

Conștientizând gravitatea acestei situații, instituțiile comunitare se străduiesc să încurajeze cât mai mult participarea cetățenilor. Astfel că orice cetățean dispune de dreptul de a se adresa organelor de justiție competente, beneficiază de șansa audierii în direct, ori de a trimite mesaje electronice pe adresele instituționale.

În perspectiva teoriei republicare a cetățeniei însă, toate aceste canale de comunicare au două defecțiuni majore. Pe de o parte, întrucât favorizează anumite „grupuri-țintă”, nu respectă principiul egalității între cetățeni, iar pe de altă parte, întrucât nu stimulează socializarea civică, nu încurajează participarea largă a cetățenilor. Desigur că deschiderea și receptivitatea birocrației comunitare față de sesizările cetățenilor europeni, ne îndreptățesc să vorbim de un liberalism, poate chiar comparabil cu cel american, însă aceste elemente nu sunt suficiente pentru o viziune republicană europeană asupra democrației. „Această constatare determină anumiți republicani să se reorienteze asupra sferei naționale, pentru că ei consideră că nu există altă salvare decât revitalizarea spațiilor publice naționale: Europa distruge structurile politicului, formele democrației istoric construite”.

47. Observații conclusive. Drept consecință, republicanii sunt în situația de a căuta modalități de a compatibiliza idealul civic, pe care îl slujesc, cu noile structuri comunitare europene. Aceasta reprezintă o problemă destul de dificilă, întrucât trebuie acceptată atât dislocarea formelor politice clasice pentru pacificarea relațiilor dintre state, cât și dificultatea de a pune bazele unei constituții detaliate pentru reformarea construcției europene. În această situație, dezvoltarea civismului presupune, potrivit științei politice contemporane, o reformare moderată, care să pornească de la echilibrele create până în prezent în integrarea europeană. Aceasta presupune o claritate a dezbaterilor publice astfel încât, prin modalități informale, fără transformarea naturii umane, să câștige teren principiul recunoașterii mutuale între popoare, ca bază larg motivațională a cetățeniei europene autentice.

Secțiunea a 3-a. Uniunea Europeană și modelul pluralist

48. Complexitatea sistemului instituțional comunitar. S-a spus, pe bună dreptate, că sistemul instituțional european actual, construit prin metoda comunitară, reproduce o variantă a modelului pluralist american. Este vorba de un sistem, în care puterea este repartizată unor instituții independente, cu deschidere către „grupurile de interese”, prin care se asigură o participare acceptabilă a „societății civile” la luarea deciziilor, evitându-se și tirania majorității. Altfel spus, sistemul instituțional comunitar, deși distruge „voința generală”, ajunge să concilieze puncte de vedere care degajă din „voința tuturor”. Este vorba, adică, despre o strategie de integrare negativă.

Mai mult, în cazul Uniunii Europene, care structurează numeroase identități, este puțin probabil ca modelul popular majoritar impus prin scrutin, care să permită depășirea pluralismului, poate fi o soluție. Să nu uităm că statele pluri-naționale, precum Elveția și Belgia, nu au reușit niciodată să neutralizeze identitățile naționale, fiind nevoite să asocieze la guvernare și componentele societății civile.

Pe de altă parte, pornind de aici, nu trebuie să se creadă că pluralismul este singurul model care ar corespunde Uniunii Europene. Împărtășind această opinie, Paul Magnette, notează: „soluția unei schimbări stă, fără îndoială, în puterea parlamentului, însă la nivelul Uniunii această instituție nu este foarte bine concepută. Parlamentarii europeni, multă vreme considerați ca având un rol decorativ, au luptat atât de mult pentru a obține mai multă putere, încât au uitat că misiunea lor principală este deliberarea. Fascinați, conștient sau nu, de modelul Congresului american, ei au vrut să împartă luarea de decizie cu Consiliul. Pentru a convinge Comisia și Consiliul de pertinența cererii lor, parlamentarii au preluat din ce în ce mai mult stilul tehnocratic al birocraților. Pentru a-și consolida poziția, ei au redus la tăcere vocile minoritare. Pentru a da mai multe șanse amendamentelor lor, s-au axat pe discuții închise, pe contacte prealabile, pe negocieri informale (…). În acest fel, deliberarea în reuniune plenară – instrument crucial al dezbaterii, instrument cardinal al socializării civice – a fost golită de substanța ei. Deliberarea continuă să existe în cadrul Uniunii, dar ea este diluată de proceduri complexe și opace, formulată în termeni atât de tehnici, încât își pierde din natura sa de exercițiu civic”.

Pentru depășirea acestei situații, Paul Magnette propune câteva remedii simple:

a) reformarea modului de reprezentare – „într-o Uniune cu structură post-națională, ideal ar fi ca deliberarea să se desfășoare într-un plan dublu: european și național. Primul plan ar permite afirmarea unui limbaj politic comun, care ar fi explicat în contextele culturale naționale de cel de-al doilea, național”;

b) temporizarea dezbaterilor – în speranța că prin „instaurarea în viața politică a Uniunii a unor momente puternice de deliberare, care să contureze mizele atât de des descompuse de chestiuni tehnice, ar ajuta la dezvoltarea deliberării și ar stimula interesul cetățenilor”;

c) clarificarea responsabilităților fiecărei instituții – pe de o parte, este știut că în sistemele parlamentare, puterea este organizată piramidal, pe de altă parte, realitatea dovedește că este imposibil ca modelul național să fie reprodusă la nivel european. De aceea, în fața complicatului model european, sugestiile sunt făcute cu precauție: „subordonarea tuturor executivelor Parlamentului sau Consiliului ar împiedica Comisia să-și joace rolul său conciliator. Stabilirea unei ierarhii între Consiliu și Parlament ar obliga fie adoptarea unui model federal, fie confederal, distrugând echilibrul precar pe care se bazează federația de state. Însă nimic nu împiedică ca Parlamentul să poată să cenzureze Banca centrală sau orice altă agenție de regulare autonomă în anumite circumstanțe. Cu siguranță, aceste puteri nu ar fi folosite, însă ele ar permite să se reamintească tehnocraților independenți că ei nu sunt decât mandatari revocabili, care trebuie să își justifice acțiunea în fața alegătorilor”.

49. Observații conclusive. Rezultă, prin urmare, că în ce privește Uniunea Europeană este important, pe de o parte, să fie păstrat și echilibrul instituțional existent, care și-a dovedit viabilitatea și, pe de altă parte, să fie promovată și o reformă, prin care să fie stimulat interesul cetățenilor.

Secțiunea a 4-a. Necesitatea intensificării dezbaterilor politice în Uniunea Europeană

50. Deficit democratic. Concepută pentru evitarea conflictelor militare între state, Uniunea Europeană pare să fi anihilat și disponibilitatea pentru dezbaterea politică, ceea ce a condus la deficitul democratic, despre care se vorbește din ce în ce mai mult. Nimeni nu contestă constatarea că în cadrul Uniunii Europene există o multitudine de divergențe, dar prin faptul că sunt abordate doar juridic sau tehnic, acestea rămân ascunse, iar deliberarea nu poartă marca unei largi dezbateri politice. De aceea, reînvierea dezbaterilor, atât de necesară, nu trebuie să însemne renunțarea la procedurile care asigură evitarea ostilităților, ci doar clarificarea cadrului de desfășurare, întrucât, nu trebuie să uităm, marile dezbateri ideologice au un rol important în socializarea și motivarea cetățenilor. „Printr-o imagine clară asupra conflictelor care structurează viața politică europeană, cetățenii ar putea înțelege mizele europene și ar avea sentimentul unei «competențe civice», care îi face activi. Cu alte cuvinte, această imagine ar da o bază cognitivă și motivațională cetățeniei europene”.

51. Tipuri de conflicte. Referindu-se la scena politică europeană, Paul Magnette vorbește despre două tipuri de conflicte care există și care ar trebui să fie asumate, respectiv conflictele legate de identitatea națională și cele legate de identitatea ideologică.

52. Identitatea națională. În ceea ce privește conflictele de ordin național, acestea obligă politicienii să opteze între principiu și realitate. Pe de o parte, principial, într-o Comunitate creată pentru a depăși conflictele între națiuni, situarea pe poziție națională apare nelegitimă, iar pe de altă parte, realitatea dovedește că asemenea interese opozante animă activitatea în toate instituțiile comunitare de decizie.

În această situație, unii doctrinari consideră că ar fi mai productiv ca aceste interese naționale să fie recunoscute și dezbătute în mod civilizat. Altfel spus, principiul naționalității să-și păstreze prestigiul însă aplicarea lui să fie una flexibilă și convențională. „Diferențele naționale nu au nimic rușinos atunci când ele nu degenerează în conflicte xenofobe. Convenția creată pentru redactarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale, care a reunit reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai Parlamentului european și reprezentanți ai guvernelor, a fost exemplul perfect al unei confruntări urbane între culturile politice și juridice naționale. Ceea ce este însă cel mai încurajant, este că această convenție a reușit să concilieze punctele de vedere fără să le deformeze. În măsura în care identitatea națională rămâne principalul vector de identificare civică, afișarea conflictelor care opun națiunile în cadrul instituțiilor europene ar ajuta cetățenii să înțeleagă și celelalte puncte de vedere formulate”.

53. Cât despre identitatea ideologică, se impune observația că grupurile politice europene sunt încă destul de numeroase și lipsite de orientări și criterii doctrinare clare. Explicația vine și de la faptul că, la nivel european, nu există un program politic coerent, la care să se raporteze partidele. „«Guvernanța europeană» este mai mult o sumă de politici izolate decât un program politic. În aceste condiții, partidele politice nu pot îndeplini funcția programatică, nici să contureze referințe ideologice distincte. Mai mult, competențele centralizate ale Uniunii nu sunt cele pe care partidele le privilegiază în mod obișnuit. În centrul programelor partidelor se află, în general, politicile redistributive (politica fiscală, bugetară, economică, socială, a muncii). Dar în aceste domenii, Comunitatea nu are o competență generală, ci numai o competență de încurajare a coordonării pozițiilor naționale. Domeniile în care comunitatea poate produce norme (piața internă, protecția mediului, sănătate publică sau a consumatorului) sunt transversale în raport cu clivajele politice tradiționale”.

Aceasta înseamnă că oferta ideologică asupra viitorului Uniunii Europene trebuie simplificată, atât în ce privește posibilitatea unor schimbări instituționale majore, cât mai ales prin construirea unor repere ideatice la care să se raporteze instituțiile comunitare și guvernele naționale. Ideea este că revitalizarea democrației trebuie obținută prin orice tip de reformă (cu atât mai mult în cazul Uniunii Europene, caracterizată printr-un model instituțional atipic). Oricum, crede Paul Magnette, „nimic nu împiedică importarea în Uniune a spiritului democrațiilor europene. Fără să așteptăm o revoluție constituțională, care poate nu va veni niciodată, fără să postulăm un improbabil salt al paradigmei democratice, este totuși posibilă restaurarea unei forme de deliberare adaptată la structurile Uniunii. Este, de asemenea, posibilă clarificarea responsabilităților instituțiilor, după cum este posibilă temporalizarea vieții politice europene, afundată în prezent în agende politice suprapuse, prin introducerea unor mari momente de deliberare politică. Și exemplele sunt încă numeroase. Se poate obține o mai mare transparență a luării de decizie, nașterea unui conflict pur politic, care să pună în evidență mizele construcției europene. Aceste mici lucruri, care sunt mai mult atitudini politice decât reforme constituționale, pot permite o mai bună înțelegere a Uniunii și pot da cetățenilor sentimentul de competență politică, care este condiția participării lor”.

54. Concluzii. Identitatea europeană nu poate fi edificată numai pe baze juridice centralizatoare. Recentele crize politice din interiorul Uniunii Europene sunt destul de grăitoare. Nu trebuie să se uite faptul că Europa actuală moștenește o cultură a națiunilor, o cultură produsă de imaginarul colectiv complex și variat al popoarelor, greu de metamorfozat într-o paradigmă unică. „Imaginarul colectiv este construit după un logos propriu, care nu ține seama de raționalitatea normelor europene și nici de legile economiei de piață. El poate fi ușor deturnat de derivele patologice ale politicului, cum poate fi activat pe o dimensiune creatoare”.

Tot în favoarea intensificării dezbaterilor europene, iată încă un punct de vedere: „sincer vorbind, acest summit de (16-17 iunie 2005) a fost o batjocură în cea mai bună tradiție. Conducătorii noștri, săracii, nu s-au sincronizat cu momentul și n-au înțeles că a început o epocă nouă, a reformulării Uniunii Europene (…). Constituția a fost catalizatorul: așa a apărut la suprafață ceea ce nu era decât o opoziție larvară la felul cum se iau deciziile în Uniunea Europeană”.

Capitolul V

Aspecte privind filosofia dreptului comunitar european*

55. Considerații introductive. În principiu, pentru definirea conceptelor politico-juridice, trebuie satisfăcute atât exigențe logice, cât și năzuințe doctrinare. Dificultățile sunt și mai mari în cazul conceptului de „drept comunitar”, concept care desemnează o realitate diferită atât de cea a dreptului național, cât și de cea a dreptului internațional. De aceea, pentru clarificarea definiției lapidare, potrivit căreia dreptul comunitar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează ordinea legală comunitară, trebuie evidențiate unele aspecte legate de apariția și evoluția acestei specii de drept.

În acest sens trebuie observat, pe de o parte, că normele juridice de drept comunitar primar au fost adoptate de către statele suverane semnatare, prin modalități clasice, adică prin tratate internaționale. Altfel spus, normele de drept comunitar primar au la bază puterea suverană a statelor care au acceptat să semneze tratate speciale, respectiv tratate institutive de organe comunitare, supranaționale, abilitate să creeze, la rândul lor, norme juridice, respectiv norme de drept comunitar derivat.

Pe de altă parte, aceasta înseamnă că respectivele state suverane, semnând Tratatele institutive, au acceptat să transfere o parte din prerogativele suveranității naționale în contul instituțiilor comunitare create. Transferul de suveranitate nu trebuie înțeles însă ca pericol de dezintegrare națională, ci ca o șansă de integrare în structuri mai largi și mai eficiente. În plus, nu trebuie uitat faptul că prin Tratatele institutive transferul de suveranitate a statelor semnatare s-a făcut cu privire la domenii bine determinate, iar în compensare au dobândit dreptul comunitar, ca instrument comun, integrat sistemelor naționale de drept din statele comunitare.

Rezultă că, în sens strict juridic, dreptul comunitar cuprinde legislația institutivă primară și legislația derivată. În ce privește legislația comunitară primară, aceasta cuprinde normele juridice emanate din Tratatele institutive (Tratatul CECO, Tratatul CEEA și Tratatul CEE), inclusiv convențiile și protocoalele anexate acestora, precum și tratatele comunitate subsecvente, respectiv documentele de aderare de noi state membre. Iar în legislația comunitară derivată intră actele juridice adoptate de instituțiile comunitate în decursul timpului.

Dar pentru înțelegerea acestor elemente definitorii, caracteristice dreptului comunitar, demersul explicativ trebuie conexat, pentru întemeiere, la perspectiva filosofică, principială, cea care justifică logica doctrinară a întregii construcții europene, întrucât numai apropiindu-ne de raționalitatea teoretică și practică a mecanismelor puse în mișcare vom putea surprinde esența procesului de apropiere între statele europene. Or, în centrul acestei ample întreprinderi este situată o problemă foarte delicată – aceea a concilierii între principiul suveranității naționale a statelor și dezideratul integrării supranaționale. Amplele dezbateri purtate în jurul acestei probleme au condus la conturarea a două concepții opuse, care influențează conținutul și viteza de concretizare a proiectelor comunitare. O trecere în revistă a acestor concepții nu poate fi decât benefică, măcar pentru o mai corectă înțelegere a dificultăților pe care politicienii europeni le au de soluționat.

Secțiunea 1. Perspective doctrinare asupra construcției comunitare europene

56. Între doctrina „interguvernamentală” și doctrina „supranațională”. Pe de o parte, este vorba de doctrina „interguvernamentală”, susținută de politicienii care, preocupați de menținerea suveranității statelor, propun ca în cadrul comunității să existe o cooperare între guvernele naționale, sub cupola unor instituții permanente, fără ca aceste instituții să aibă putere de constrângere asupra statele membre.

Pe de altă parte, este vorba de doctrina „supranațională”, susținută de adepții unei comunități federale suprastatale, cei care insistă pentru soluția transferului de suveranitate de la statele membre către o autoritate internațională superioară, abilitată cu putere de decizie.

Între aceste două orientări doctrinare opuse s-a situat și se situează terenul disputelor teoretice privind paradigmele strategice de înfăptuire a procesului de integrare europeană. S-au conturat astfel, în cea de-a doua jumătate a secolului XX, mai multe proiecții teoretice, dintre care mai importante sunt: funcționalismul, realismul, neomedievalismul și federalismul.

57. Teoria funcționalistă, bazată pe o logică pragmatică, s-a bucurat de mare audiență în perioada creării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Adepții acestei teorii, fiind sceptici în ce privește capacitatea statelor naționale de a-și soluționa marile probleme interne și externe, au susținut necesitatea realizării unității europene prin valorificarea jocului interdependențelor, pe un traseu ascendent de la acțiuni economice concrete către o federație politică.

Ideile funcționaliste ale lui David Mitrany au fost dezvoltate în formule noi de către Ernst B. Haas, Leon Lindberg, Philippe C. Schmitter și Joseph Nye.

58. Teoria realistă. Contrară idealismului politic, teoria realistă, inspirată de concepția lui Thomas Hobbes privind starea naturală a rivalității dintre oameni, susține că statul trebuie să rămână subiectul principal al scenei internaționale. Considerând că suveranitatea este indivizibilă, realiștii au pledat în sprijinul ideii potrivit căreia statul să-și păstreze autoritatea deplină, măcar la cele mai înalte niveluri de decizie politică. În ce privește instituțiile comunitare, acestea sunt acceptate doar în măsura în care joacă rolul de instrumente menite să întărească puterea statelor membre, astfel că integrarea europeană nu poate să reprezinte, sub aspect esențial, decât expresia raporturilor și a schimburilor interguvernamentale. Tot în seama guvernelor, ca o modalitate prin care acestea să-și crească marja de manevră, este plasată, de către realiști, și activitatea instituțiilor comunitare.

Dintre susținătorii teoriei realiste, mai importanți sunt Stanley Hoffmann, Robert Keohane, Kenneth Waltz și Andrew Moravcsik.

59. Teoria neomedievalistă, denumită astfel sub impresia comparației dintre situația socială medievală, caracterizată prin fărâmițare politico-statală, și scena operei de integrare europeană, unde acționează o rețea de actori, susține că Uniunea Europeană înseamnă un nou tip de guvernare, greu de definit, cu pârghii situate la niveluri diferite, insuficient clarificate juridic. Specificul teoriei neomedievaliste, reprezentată de Philippe Schmitter, vine de la faptul că recunoaște prezența în scena politică, alături de statele membre și de instituțiile comunitare, o serie de alți actori, precum organizațiile nonguvernamentale, grupurile etnice și culturale, euroregiunile etc.

60. Teoria federalismului. Ca reacție la opiniile naționaliste radicale, s-a impus teoria federalismului european. Convinși de slăbiciunile statelor-națiune, state făcute responsabile pentru cele două războaie mondiale, adepții federalismului au pledat pentru un stat federal, văzut ca o construcție politică europeană bazată pe o structură instituțională puternică, care să aibă în centru Parlamentul European.

Ca principali reprezentanți ai teoriei federaliste pot fi amintiți: Denis de Rougemont, Henri Brugmans, Altiero Spinelli, Dusan Sidjanski și Joschka Fischer. Ideile acestor politicieni se bucură de mare audiență, fapt ce l-a îndreptățit pe cercetătorul clujean Adrian Liviu Ivan să susțină că „federalismul european contemporan câștigă din ce în ce mai mulți susținători, statul federal european fiind puternic sprijinit atât în mediile politice naționale, cât și în cele comunitare”.

61. Observații conclusive. Cert este faptul că întreaga construcție europeană, realizată până în prezent, este rezultatul confruntării dintre forțele politice grupate în jurul acestor doctrine și teorii. Prin urmare, fiecare dintre aceste teorii, pe măsura aderenței sale, și-a adus o influență specifică asupra sistemului de drept comunitar, ceea ce înseamnă, indubitabil, că principiile dreptului comunitar trebuie explicate pornindu-se tocmai de la această bază politico-filosofică. Aceasta este ipoteza a cărei justețe va fi probată mai departe în prezenta lucrare.

Secțiunea a 2-a. Principiile dreptului comunitar european

62. preliminarii. Întrucât propune elemente de noutate juridică, dreptul comunitar se situează încă într-o etapă de consolidare, motiv pentru care este raportat în permanență la principiile generale ale dreptului. Este vorba, cu precădere, de principiile dreptului natural, înrădăcinate prin tradiție în mentalitatea juridică europeană. Pe această bază, în funcție de obiectivele comunitare majore, sunt precizate competențele instituțiilor europene, precum și raporturile juridice dintre aceste instituții și organismele statelor membre.

În ce privește activitatea de stabilire a competențelor Comunităților Europene, precum și de repartizare a acestor competențe între Comunități și statele membre, aceasta este guvernată de următoarele trei principii:

– principiul specializării;

– principiul subsidiarității;

– principiul proporționalității.

Acțiunea acestor principii, asemenea axelor unui mecanism, asigură consistență și coerență întregului proces de construcție europeană.

63. Principiul specializării. Comunitățile Europene, fiind gândite, încă din faza inițială, ca organizații menite să îndeplinească obiective clar determinate, au fost instituite, prin tratate speciale, cu respectarea exigențelor principiului specializării. Acest fapt aduce după sine serioase consecințe juridice: „consecințele acestor reglementări rezidă, pe de o parte, în faptul că statele pot să ceară anularea acelor acte comunitare care au fost adoptate prin depășirea competențelor atribuite Comunităților de către tratate, iar pe de altă parte, în faptul că statele nu pot să-și depășească propria competență rezultată în urma ratificării sau aderării la aceste tratate, eventualele acțiuni ale lor în acest sens putând fi sancționate”.

64. Principiul subsidiarității. Conceptul de subsidiaritate are o istorie îndelungată, putând fi întâlnit la mari gânditori, precum Aristotel, Toma d’Aquino ori John Locke. În plus, semnificația acestui concept este legată și de doctrina religioasă privind relațiile între colectivități. Ideea pe care o sugerează, pe această filieră, este aceea că marile colectivități nu trebuie să intervină în treburile colectivităților mai mici decât în manieră subsidiară, în probleme ce pot fi mai bine soluționate doar la nivel superior. Altfel spus, „centrul” nu trebuie să intervină decât pentru a ajuta eșaloanele inferioare și numai atunci când eficiența intervenției este superioară celeia a colectivităților de bază. „În epoca modernă, principiul subsidiarității a fost transferat de la nivelul individului, a cărui autonomie și protejate față de orice intervenție nejustificată a statului presupune că acesta este subsidiar față de persoană, la nivelul colectivităților umane, astfel încât criteriul obiectiv al realizării sarcinilor să fie determinant. Potrivit concepției liberale, subsidiaritatea este un principiu de filosofie politică în baza căruia intervenția autorității publice în raport de sfera privată este admisă numai acolo unde autonomia individuală sau cea a altor grupuri sociale se dovedește a fi insuficientă pentru realizarea anumitor obiective. Pe de altă parte, principiul subsidiarității marchează limitele intervenției puterii statelor într-o colectivitate politică descentralizată. În ultimă instanță, principiul subsidiarității, având o natură politică, urmărește ca deciziile să fie luate la nivelul colectivității celei mai de jos, atunci când aceasta își poate realiza sarcina, intervenția colectivității putând avea loc numai atunci când acțiunea ei are ca rezultat realizarea în mai bune condiții a sarcinii respective”.

Principiul subsidiarității se dovedește foarte operațional și în procesul complicat de unificare europeană. Implicațiile pozitive ale acestui principiu au fost evidențiate, mai întâi, într-un raport al Comisiei Europene din 26 iunie 1975, în care se spune că „Uniunea Europeană nu trebuie să conducă la realizarea unui super-stat centralizat. În consecință și în conformitate cu principiul subsidiarității, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace”. Ulterior, acest principiu a fost menționat și în tratatele comunitare, începând cu Actul Unic European (1986), până la adevărata consacrare a principiului în Tratatul de (1992). În formula consacrată, păstrată și în Tratatul de (1997), principiul subsidiarității este enunțat astfel: „Comunitatea acționează în limitele competențelor care i-au fost conferite și ale obiectivelor care i-au fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decât dacă și în măsura în care obiectivele activității proiectate nu pot fi realizate de statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii proiectate”.

În cadrul Uniunii Europene principiul subsidiarității este perceput ca un instrument de realizare a descentralizării puterii politice. „La aplicarea principiului subsidiarității necesită să se țină seama de dublul caracter al acestuia: politic și juridic. Crearea Comunităților Europene, a Uniunii Europene a necesitat voința politică a statelor membre, care și-au propus anumite obiective de atins. În acest scop, tot prin voința lor politică, statele au acordat competențe Comunităților, care, în anumite domenii, intră în concurență cu cele naționale. În asemenea situații, principiul subsidiarității capătă un caracter juridic, funcția lui fiind aceea de a delimita între Comunități și statele membre exercițiul competențelor respective. El urmărește în ultimă instanță, evitarea conflictelor de competență”.

Statele membre, pe de o parte, au cedat anumite prerogative ale suveranității naționale către instituțiile comunitare, dar, pe de altă parte, păstrează mecanismele guvernamentale pentru aplicarea legilor naționale. De aceea, trebuie făcută o separație clară între puterea națională și cea supranațională. Pe bază acestei separații, democrația autentică presupune ca statele să beneficieze de o cât mai mare putere în sectoarele în care nici Comunitatea Europeană și nici statele membre nu au o competență exclusivă. Aceasta înseamnă să fie acceptat și respectat cu consecvență principiul subsidiarității. Cu alte cuvinte, spune cercetătorul Viorel Marcu, „competența națională constituie regula, iar competența comunitară excepția”. Și totuși, observă Octavian Manolache, „principiul subsidiarității a fost și este în continuare un principiu supus controverselor, fapt care a determinat formularea unor precizări din partea organismelor comunitare”.

65. Principiul proporționalității. Pentru atingerea obiectivelor prevăzute în Tratatele institutive, Comunitățile Europene au fost abilitate cu capacități de acțiune corespunzătoare, potrivit principiului proporționalității. Conform acestui principiu, „instituțiile comunitare vor trebui să acționeze în așa fel încât să nu depășească în exercitarea competențelor ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare. Atunci când instituția poate să aleagă între mai multe variante de rezolvare a atribuțiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai puțin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile în care se impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate”. Aceasta înseamnă că principiul proporționalității, cu rădăcini în doctrina neo-liberală, definește însăși natura Comunităților Europene. De aceea, Curtea de Justiție, încă din 1956, i-a consacrat un loc central în activitatea de sancționare administrativă și penală, precum și reglementarea problemelor privind protecția consumatorilor și circulația persoanelor. Aplicarea acestui principiu, în cazul încălcării normelor dreptului comunitar, se face atât cu referire la măsurile comunitare, cât și în ce privește măsurile naționale ale statelor membre.

Tratatul de , care modifică unele prevederi ale Tratatului de , conține în anexă un protocol, prin care se cere fiecărei instituții comunitare să vegheze în permanență la corecta respectare a principiilor subsidiarității și proporționalității. Protocolul reafirmă ideea că în activitatea lor Comunitățile Europene trebuie să lase autorităților naționale o marjă largă de decizie, cu condiția respectării cerințelor Tratatelor institutive. Problema este ca toate aceste construcții formale să se transforme în convingeri și în instrumente practice.

Secțiunea a 3-a. Caracteristicile dreptului comunitar european

66. Considerații introductive. Prin natura sa originală, ca ansamblu de reguli juridice ce guvernează organizarea și funcționarea instituțiilor comunitare, dreptul comunitar este, în fapt, dreptul propriu al fiecăreia dintre statele membre. Altfel spus, dreptul comunitar are o forță specifică de a se impune ca drept comun, propriu tuturor statelor membre. Caracteristicile care-i asigură penetrarea în ordinea juridică internă a fiecărui stat membru sunt:

– aplicabilitate imediată;

– aplicabilitate directă;

– aplicabilitate prioritară.

Prezența acestor caracteristici evidențiază un fapt esențial, acela că dreptul comunitar nu este conceput nici ca o colecție de acorduri internaționale, nici ca un apendice al sistemelor juridice naționale. Altfel spus, între dreptul comunitar și dreptul național există o relație specială de separație, pe de o parte, și de întrepătrundere dialectică, pe de altă parte.

67. Aplicabilitatea imediată. Spre deosebire de normele de drept internațional, considerate norme de drept extern, normele de drept comunitar dobândesc automat, încă de la adoptare, statutul de legislație pozitivă în sistemul juridic intern al statelor membre. Explicația este una de natură doctrinară, în sensul că, în timp ce raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional primește o interpretare dualistă, raportul dintre dreptul intern și dreptul comunitar primește o interpretare monistă.

Concepția dualistă susține că între dreptul intern și dreptul internațional există o relație de independență, astfel că cele două sisteme de drept funcționează în paralel. Din această perspectivă se consideră că tratatele internaționale, chiar și cele perfect ratificate produc efecte doar în ordinea juridică internațională. Altfel spus, dreptul internațional „nu reglementează și condițiile în care normele cuprinse în tratate să fie integrate în ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de organele și jurisdicția acestora. Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat, care o reglementează, în mod suveran, în funcție de concepția pe care o adoptă asupra relațiilor dintre dreptul internațional și cel intern”. Iar pentru ca prevederile tratatelor internaționale să aibă aplicabilitate în dreptul unui stat semnatar ele trebuie să fie naționalizate, adică acele prevederi să fie cuprinse într-o normă juridică internă a statului respectiv. În felul acesta, „norma internațională suferă o transformare a naturii sale și va fi aplicată în noua sa calitate de reglementare de drept intern și nu de drept internațional”.

Cu totul alta este perspectiva doctrinară în înțelegerea raporturilor dintre dreptul intern și dreptul comunitar. Locul concepției dualiste este luat de teoria monistă, postulată chiar de filosofia dreptului comunitar, teorie potrivit căreia cele două sisteme de drept slujesc o finalitate comună, întrucât, indubitabil, numai finalitatea comună justifică, teoretic și practic, întreaga construcție europeană. Ideea este că miza unei asemenea construcții explică orice dezbatere. Și, în această înțelegere, prevederile tratatelor comunitare sunt integrate total în ordinea juridică internă, păstrându-și totuși calitatea lor inițială, de reglementări comunitare. Consecințele acestei abordări sunt următoarele:

– dreptul comunitar este integrat de la sine în sistemul juridic al statelor membre, fără o naționalizare suplimentară printr-un alt act normativ;

– deși sunt integrate în ordinea juridică internă a statelor membre, normele comunitare își păstrează natura lor distinctă. Procedura prin care dreptul comunitar devine aplicabil într-un stat în virtutea unui act al Parlamentului, nu înseamnă că el emană de ;

– obligația judecătorilor naționali este de a aplica normele dreptului comunitar în aceeași manieră în care aplică normele dreptului intern.

68. Aplicabilitatea directă. Dreptul comunitar, pe lângă însușirea de a se integra imediat în ordinea internă a statelor membre, are și capacitatea generală de a completa în mod direct statutul juridic al persoanelor particulare.

Și această caracteristică a dreptului comunitar iese în evidență prin raportare la situația dreptului internațional. Ideea este că inițial, în concepția dominantă a dreptului internațional, se considera că tratatele internaționale pot crea direct drepturi și obligații doar în sarcina statelor, ca subiecte clasice de drept internațional, nu și în sarcina persoanelor particulare. Abia ulterior, ca excepție, doctrina a acceptat și posibilitatea ca statele contractante ale unui tratat să adopte clauze speciale în acest sens, care să fie direct aplicabile la tribunalele naționale.

Chemată să se pronunțe în această materie, Curtea de Justiție a Comunității Europene, ținând seama de clauzele Tratatelor institutive și de obiectivele Comunității Europene, a concluzionat, în spiritul documentelor europene, că resortisanții statelor membre pot beneficia de reglementările dreptului comunitar, adică pot deveni titulari de drepturi individuale, chiar dacă nu sunt expres destinați în acest sens. Soluția consacră ideea că funcționarea mecanismelor comunitare afectează atât statele membre, cât și pe cetățenii acestor state, cetățeni care, teoretic cel puțin, sunt implicați direct în procedeele de luare a deciziilor comunitare. Procedând în acest fel, Curtea de Justiție a Comunității Europene a transformat o excepție de drept internațional într-un principiu fundamental de drept comunitar. La nivelul doctrinei comunitare, aplicabilitatea directă înseamnă „dreptul oricărei persoane de a cere judecătorului național să-i aplice tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare. Și este obligația judecătorului de a face aplicarea acestor texte, oricare ar fi legislația țării din care provine”.

Trebuie reținut însă faptul că nu toate normele juridice comunitare au aceeași aplicabilitate directă. În funcție de categoria căreia aparțin, unele dispoziții comunitare au o aplicabilitate directă completă, altele au o aplicabilitate limitată, iar unele nu au niciun efect direct, întrucât, prin conținutul lor, nu pot fi aplicate altor destinatari decât celor expres specificați.

69. Aplicabilitatea prioritară. Fiind aplicabil imediat și direct, dreptul comunitar se bucură și de caracteristica aplicabilității prioritare. Referindu-se la această problemă, Cornelia Lefter notează: „prioritatea sau superioritatea dreptului comunitar semnifică faptul că acesta este, din momentul adoptării sale, imediat și direct aplicabil în ordinele juridice interne a statelor membre și nu poate fi înlăturată aplicarea sa prin norme naționale chiar posterioare”. Altfel spus, din faptul că dreptul comunitar se caracterizează prin aplicabilitate directă, rezultă următoarea situație problematică: ce se întâmplă dacă o normă comunitară intră în conflict cu o normă din dreptul național?

Singura soluție în cazul unui asemenea conflict este să se acorde prioritate uneia dintre cele două categorii de norme. Întrucât Tratatele institutive nu conțin referiri exprese privind această situație, problema a rămas în sarcina doctrinei juridice comunitare, care s-a dezvoltat în jurul cazurilor practice reclamate de Justiție a Comunităților Europene.

Chemată să se pronunțe în asemenea cazuri, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a pledat pentru prioritatea dreptului comunitar, adoptând teza „comunitară” conform căreia raportul dintre dreptul național și dreptul comunitar se soluționează potrivit reglementărilor din dreptul comunitar. În sprijinul acestei teze, teoreticienii au formulat mai multe argumente logico-filosofice.

În primul rând, teza „comunitară” s-a impus ca o condiție esențială pentru însăși existența dreptului comunitar, ba chiar pentru existența unei integrări europene, întrucât nu poate fi vorba de integrare europeană fără un sistem de drept comunitar, după cum nu poate fi vorba de existența dreptului comunitar dacă nu poate fi aplicat uniform în toate statele membre, întrucât i se opun sistemele dreptului național din aceste state. Aceasta înseamnă că principiul priorității dreptului comunitar nu este chemat să producă o ierarhie artificială între autoritatea națională și cea comunitară, care ar contrazice baza procesului de integrare, ci este adoptat și asumat pentru a garanta existența și raționalitatea întregii construcții europene.

În al doilea rând, teza „comunitară” a rezultat din originalitatea dreptului comunitar, din natura specifică a tratatelor comunitare, și nu izvorăște din eventualele concesii ale statelor membre. De aceea, ordinea juridică comunitară este prioritară, în integralitatea sa, contra oricărei norme juridice naționale din statele membre. Mai mult, prioritatea dreptului comunitar poate fi invocată nu numai în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene, ci și în fața jurisdicțiilor naționale. Drept consecință, la întrebarea privind relația dintre ordinea juridică națională și cea comunitară, răspunsul pare a fi următorul: „din punctul de vedere al Curții de Justiție, libertatea tradițională a statului de a decide pentru el însuși cum să-și îndeplinească obligațiile rezultate din semnarea Tratatelor comunitare a fost abolită de către ordinea juridică comunitară”.

70. În concluzie, natura juridică a Uniunii Europene are la bază multiple elemente logico-filosofice, care susțin obiective și deziderate specifice acestei construcții comunitare. Este adevărat că cele trei Comunități, care dau conținutul Uniunii Europene, au fost fondate prin tratate internaționale. Aceasta înseamnă că și Comunitățile Europene, asemenea oricărei organizații internaționale, își au originea în voința suverană a statelor, voință exprimată în conformitate cu prevederile dreptului internațional public.

Pe baza acestui adevăr, corelat cu trăsăturile supranaționale ale instituțiilor comunitare, doctrina juridică tradițională a pus în dezbatere statutul Uniunii Europene, pornind de la distincția care se face între federație, structură fondată pe o constituție, și confederație, structură care se întemeiază pe un tratat internațional.

Realitatea dovedește însă că în explicarea statutului Uniunii Europene nu mai este suficient să se opereze doar cu distincția amintită. Aceasta deoarece, deși Tratatele comunitare sunt rezultatul unor acorduri interstatale, în cazul lor nu se mai aplică prevederile dreptului internațional. Locul dreptului internațional a fost luat în această materie de dreptul comunitar. Referindu-se la această nouă situație, Jean-Paul Jacqué notează: „comunitatea este astăzi un ansamblu specific fondat pe o repartiție de competențe suverane între ea însăși și statele sale membre, competențele comunitare fiind exercitate în comun în cadrul sistemului instituțional comunitar. Acesta este sensul în care putem vorbi de integrare. Rezultă că Tratatul nu mai poate fi analizat prin intermediul dreptului internațional, ci se apropie de o constituție”.

Creșterea credibilității tezei comunitare presupune, dincolo de schimbările economico-pragmatice, și o schimbare de mentalitate, de atitudine și de comportament, împotriva tuturor prejudecăților. În acest sens, Andrei Marga scria: „dacă prin paradigmă înțelegem ceea ce împărtășesc membrii unei comunități, constelația de convingeri, valori, metode înăuntrul căreia ei formulează întrebări și elaborează răspunsuri, atunci avem motive să spunem că, fie și în grade diferite, trăim în Europa cursul unei schimbări de paradigmă. Problemele noastre de viață și interogațiile culturale trec pe nesimțite din paradigma națională, care a avut o rută lungă în cultura europeană, în paradigma europeană”. De unde rezultă indubitabil că la această schimbare de paradigmă un rol esențial trebuie să îl îndeplinească și filosofia.

În acest sens, Victor Neumann, notează că „adepții educației și filosofiei Multiculturalismului sunt de părere că toate culturile trebuie să se bucure de un fel de integritate, să beneficieze de un anumit respect, să nu fie marginalizate, reduse la tăcere sau supuse opresiunii de către culturile dominante. În această accepțiune, idealurile personale sau ale societăților sunt în primul rând idealuri ale culturilor particulare, aspirații circumscrise tradițiilor locale și care se bazează pe capacitatea de conservare a habitatului moștenit de la generațiile precedente. El reprezintă o gândire întemeiată pe trăsături psihologice distincte ale comunităților regionale, lingvistice sau confesionale”.

Capitolul VI

Izvoarele dreptului comunitar

Secțiunea 1. Considerații introductive

71. Terminologie. Conceptul de „izvor de drept” este unul polisemantic. Într-un prim sens, general, prin „izvoare de drept” sunt desemnate originile, sursele, factorii social-economici, culturali și politici, care impun crearea și influențarea dreptului. Într-un al doilea sens, restrâns, strict juridic, prin conceptul de „izvor de drept” se face referire la formele de exprimare a normelor juridice, respectiv la actele normative, la obiceiurile existente și la practica judiciară, care stau la baza aplicării sistemului de drept. În această situație, pentru evitarea confuziilor, se face distincția între izvoare de drept în sens material și izvoare de drept în sens formal.

În sens material, conceptul de izvor de drept face trimitere la faptul social, cultural, politic și moral, la factorii care configurează geneza dreptului. Referitor dreptul comunitar european, crearea lui este motivată de dorința statelor europene de a impune formula unei păci durabile între popoarele lor, de a asigura creșterea nivelului de trai și de a recâștiga poziția, pentru Europa, de centru al culturii și civilizației planetare. „Voința statelor de a configura anumite norme juridice este determinată de realitățile dezvoltării economice și sociale europene ajunse la un anumit nivel, care presupune sancționarea din punct de vedere juridic a regulilor de conduită și transformarea lor în norme de drept”.

În sens formal, conceptul de izvor de drept semnifică modalitatea prin care se exprimă izvoarele materiale, respectiv forma prin care se impune dreptul în ansamblul normelor sale, pentru a-și exercita autoritatea. Acest ultim sens, propriu terminologiei juridice, este avut în vedere, cu precădere, atunci când se vorbește de izvor de drept comunitar.

72. Clasificarea izvoarelor dreptului comunitar. În literatura de specialitate există o varietate de clasificări a izvoarelor dreptului comunitar. Pentru o mai ușoară înțelegere, vom porni de la constatarea că izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate în izvoare scrise și izvoare nescrise. În categoria izvoarelor scrise sunt cuprinse normele obligatorii care decurg din actele juridice. Actele juridice pot fi diferențiate, mai departe, în funcție de caracterul lor general sau particular, multilateral sau unilateral, autoritar sau convențional. Iar actele autoritare pot fi ierarhizate după forța lor juridică.

Tratatele institutive nu oferă lămuriri în ce privește ierarhia actelor normative comunitare, în funcție de forța lor juridică. În această situație, Curtea de Justiție a Comunității Europene a fost nevoită să-și asume sarcina clarificării. Ierarhia stabilită, începând cu actele juridice mai puternice, este:

a) Tratatele institutive (substanța dreptului comunitar primar), a căror forță prevalează atât asupra dreptului derivat, cât și asupra acordurilor internaționale încheiate de Comunitate sau de către statele membre;

b) principiile generale ale dreptului;

c) acordurile internaționale;

d) dreptul derivat.

Întrucât dreptul comunitar este, sub aspect esențial, un drept scris, nu s-a dezvoltat o cutumă aferentă. De aceea, la capitolul izvoare nescrise sunt cuprinse doar principiile generale de drept.

Secțiunea a 2-a. Legislația comunitară primară

73. Preliminarii. Dreptul comunitar primar, sau originar, cuprinde ansamblul normelor juridice constitutive ale Comunităților europene, respectiv cele trei tratate institutive, tratatele comunitare care au modificat prevederile inițiale ale Tratatelor institutive, precum și tratatele de aderare a noi state Tot în categoria dreptului primar intră și protocoalele și convențiile anexate la aceste tratate. „Izvoarele principale (sau originare) ale dreptului comunitar sunt constituite din instrumentele care au creat norme cu caracter constituțional pentru comunități, toate celelalte norme fiindu-le subordonate”.

74. Prezentate într-o ordine cronologică, tratatele constitutive sunt următoarele:

a) Tratatele institutive:

– Tratatul de , care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, semnat la 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Acest tratat a fost adoptat pentru o perioadă de 50 de ani, fiind în vigoare până la 23 iulie 2002;

– Tratatul de , care a instituit Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

– Tratatul de , care a instituit Comunitatea Economică Europeană, semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;

b) Tratatele care au modificat tratatele institutive:

– Convenția asupra unor instituții comune ale Comunităților Europene, semnată la 25 martie 1957, prin care se hotărăște ca Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție să fie comune pentru cele trei comunități europene;

– Protocolul asupra privilegiilor și imunităților comunităților europene, adoptat la 8 aprilie 1965, ;

– Tratatul de fuziune, care a instituit un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunitățile Europene, semnat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1 iulie 1967;

– Tratatul de , privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European, semnat la 22 aprilie 1970 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971;

– Tratatul de , privitor la creșterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului European, semnat la 22 iulie 1975 și intrat în vigoare la 1 iunie 1977;

– Actul Unic European, privitor la extinderea competențelor Comunităților Europene, semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987;

– Tratatul de , privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;

– Tratatul de , prin care se modifică Tratatul Uniunii Europene și Tratatele institutive ale fiecăreia din cele trei comunități europene, semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999;

– Tratatul de , semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

– Tratatele de aderare a noi state ;

– Actele comunitare supuse aprobării statelor membre.

75. Observații conclusive. Referindu-se la natura juridică a Tratatelor comunitare, Emanuel Corneliu Mogîrzan notează: „Curtea de Justiție consideră că Tratatele reprezintă «Carta constituțională de bază» a Comunității. Expresia nu trebuie percepută ad litteram, cu sensul cunoscut din dreptul intern. Tratatele reprezintă fundamentul Comunității, izvoarele de drept cu forță juridică supremă, dar nu o constituție a uniunii. Ele rămân tratate internaționale, cu toate că în multe privințe nu se supun dreptului comun în materia tratatelor”.

Merită reținută, de asemenea și observația lui Stelian Scăunaș: „Trebuie precizat că unele dintre aceste izvoare au un caracter complex, în sensul că, pe lângă norme specifice dreptului comunitar, prin care sunt modificate sau completate tratatele originare, conțin și norme care nu răspund principiilor comunitare, fiind mai apropiate de dreptul internațional public clasic, în special cele referitoare la pilonul al doilea al Uniunii Europene (politica externă și de securitate comună) și pilonul al treilea (justiție și afaceri interne), domenii în care aceste tratate nu aplică metoda supranațională. Din acest motiv, ele sunt denumite și «tratate compozite». Este vorba despre: Actul unic european, Tratatul asupra Uniunii Europene și Tratatul de la Amsterdam”.

Secțiunea a 3-a. Principiile generale de drept

76. Preliminarii. În cea mai mare parte a literaturii de specialitate, principiile generale de drept sunt acceptate ca izvoare ale dreptului comunitar atât prin unele prevederi ale tratatelor comunitare, cât și, mai ales, prin jurisprudența CJCE. Sunt însă și puncte de vedere diferite asupra felului cum ele pot fi asumate. Iată, pe de o parte, poziția lui Emanuel Corneliu Mogîrzan: „Aceste principii sunt reguli de un înalt grad de generalitate, ce reflectă concepții și valori esențiale ale dreptului și ale justiției, cărora li se supun atât ordinea juridică comunitară, cât și cea a statelor membre. Ele au fost consacrate prin jurisprudența Curții de Justiție”. Iată, apoi, opinia lui Stelian Scăunaș: „principiile generale de drept (internațional sau național) care, comunitarizate, adică supuse finalităților comunitare, devin principii de drept comunitar, alături de cele consacrate în textele tratatelor comunitare, sunt veritabile instrumente de reglementare fundamentală a comportamentelor celor cărora li se adresează. Considerăm însă că acestea nu sunt izvoare distincte ale dreptului comunitar, pentru că principiile nu sunt ele însele forme exterioare de exprimare a dreptului, ci tratatele ori legile care le consacră. Faptul că jurisprudența Curții de Justiție recurge deseori la aceste principii, nu le conferă automat caracterul de izvoare ale dreptului, ceea ce nu înseamnă că ele vor pierde din valoarea lor fundamentală și din poziția lor superioară în raport cu normele dreptului derivat”.

77. Categorii de principii. Totuși, recurgerea la autoritatea principiilor generale ale dreptului, pentru instituirea unor izvoare de drept, este justificată de noutatea și complexitatea domeniului dreptului comunitar. Altfel spus, normele cu valoare de principiu, care s-au impus ca izvoare ale dreptului comunitar sunt, în primul rând, rezultatul interpretării textelor Tratatelor Comunitare în perspectivă sistemică și teleologică. Așa se explică de ce este făcută distincția între mai multe categorii de principii. Pot fi amintite în acest sens:

a) principii generale de drept, ca modalități de manifestare a exigențelor dreptului natural, caracteristic spațiului european. Aceste principii sunt asumate în măsura în care nu sunt incompatibile cu statutul Comunităților Europene;

b) principii comune legislației statelor membre, precum: principiul legalității, principiul respectării dreptului la apărare, principiul ierarhiei normelor juridice etc.;

c) principii emanate din Tratatele Comunitare și din jurisdicția CJCE, promovate independent de ordinea juridică națională.

Dreptul comunitar se completează principial, sub aspectul izvoarelor de drept, cu drepturile fundamentale ale omului, înscrise în documentele europene. „În acest sens, recunoscând că particularii trebuie să se bucure în ordinea juridică comunitară de o protecție echivalentă cu cea care le este oferită de sistemele juridice naționale, Curtea a indicat că ea însăși asigură respectarea drepturilor fundamentale ale omului inspirându-se din tradițiile constituționale comune statelor membre și din instrumentele internaționale relative ale drepturilor omului (Convenția europeană a drepturilor omului) la care statele membre sunt parte. Cu timpul, Convenția europeană sus-amintită a devenit o sursă importantă a dreptului comunitar, și chiar TUE și Tratatul de fac referire la dispozițiile sale. Folosind principiile enunțate în Convenție, judecătorul comunitar nu mai trebuie să cerceteze el însuși principiile comune ale statelor membre aplicabile domeniile libertății de circulație a persoanelor, libertății exercitării de activități profesionale, libertăți de expresie și de informare etc.”.

Secțiunea a 4-a. Dreptul derivat

4.1. Considerații introductive

78. Tratatele institutive, fiind legi-cadru, nu puteau conține toate normele necesare pentru reglementarea întregii activități a Comunităților Europene. De aceea, instituțiile comunitare create prin aceste tratate au fost autorizate cu competențe legislative necesare pentru elaborarea unui drept comunitar derivat, care să reglementeze punerea în aplicare a legislației comunitare primare și să asigure o activitate armonioasă a întregului sistem comunitar. Aceste norme de drept derivat se aplică imediat, direct și cu prioritate în ordinea juridică națională, fără a fi nevoie de vreun act de aplicare, astfel că „dreptul instituțional comunitar derivat sau secundar este format din norme cuprinse în acte emise în instituțiile comunitare constituite prin dispozițiile din tratate. Este un drept derivat pentru că ansamblul de acte care îl constituie este subordonat dispozițiilor din tratate de la care nu pot deroga. Instituțiile comunitare sunt abilitate să emită astfel de acte numai dacă acestea sunt necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor lor și numai în măsura în care tratatele le-o permite”.

79. În conformitate cu prevederile celor trei Tratate constitutive, instituțiile comunitare pot elabora mai multe categorii de acte comunitare:

– potrivit Tratatului institutiv CECO, art. 14-15, Înalta Autoritate putea adopta decizii și recomandări, cu forța juridică obligatorie, și opinii, neobligatorii;

– potrivit Tratatului institutiv CEEA, art. 161-164 și a Tratatului institutiv CE, art. 249 (fost art. 189 CEE), Consiliul și Comisia pot adopta regulamente, directive și decizii, cu forță obligatorie și pot emite recomandări sau avize, fără caracter obligatoriu.

După o echivalare a lor, literatura de specialitate a identificat următoarele patru grupe de acte comunitare:

– deciziile generale CECO și recomandările CEEA și CEE;

– recomandările CECO și directivele CEEA și CEE;

– deciziile negenerale CECO și deciziile CEEA și CEE;

– avizele CECO și recomandările și avizele CEEA și CEE.

Este vorba de actele normative adoptate, în principal, de către Consiliul UE și Comisia Europeană, în scopul îndeplinirii sarcinilor care le-au fost încredințate. Astfel, în art. 189 al Tratatului CEE se prevede că „pentru îndeplinirea misiunilor și condițiilor prevăzute în tratat, Consiliul și Comisia hotărăsc regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări sau avize”.

4.2. Regulamentul

80. Noțiune. Regulamentul este cel mai important act juridic care poate fi adoptat de către instituțiile Uniunii Europene, având o natură comparabilă cu aceea a legii din sistemele naționale de drept. Este principalul izvor de drept derivat. Din momentul intrării în vigoare, regulamentul înlocuiește legile naționale din materia vizată.

Regulamentul este instrumentul juridic adecvat domeniilor de competență exclusivă a Comunităților Europene. Ele sunt adoptate și în domeniile în care competențele sunt partajate, însă în asemenea situații instituțiile comunitare trebuie să respecte principiul subsidiarității, care favorizează emiterea de directive, acte care lasă statelor o mai mare libertate de acțiune.

81. Competențe. Autoritățile care pot adopta regulamente sunt:

– Consiliul Uniunii Europene;

– Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European;

– Comisia Europeană, fie în baza puterii normative proprii, conferite de tratate, fie în baza unei abilitări primită de Europene;

– Banca Centrală Europeană, în vederea îndeplinirii sarcinilor primite de al Băncilor Centrale.

82. Categorii de regulamente. Regulamentele, în funcție de natura juridică a dispozițiilor lor, se împart în două mari categorii, respectiv:

a) regulamente de bază, acelea care se întemeiază direct pe un tratat institutiv pentru a ținti elementele esențiale ale materiei pe care o reglementează;

b) regulamente de executare, acelea care reglementează modalitățile de aplicare a regulamentele de bază.

Competența de a adopta regulamente de bază o are Consiliul Uniunii Europene în exclusivitate, iar alte instituții și organe sunt abilitate să adopte regulamente de executare, cu aplicabilitate în statele membre. Regulamentele pot reglementa domenii foarte diferite, precum: precizarea unor mecanisme comunitare, organizarea relațiilor de piață, reglementarea aspectelor privind concurența loială etc., pentru înfăptuirea cu eficiență a obiectivelor fundamentale ale Comunității Europene.

83. Caracterizare. În conformitate cu art. 249 alin. (2) din TCE și art. 161 din Tratatul CEEA, regulamentul se caracterizează prin:

a) are aplicabilitate generală;

b) este obligatoriu în întregul său

c) are aplicabilitate directă în toate statele membre.

84. Aplicabilitatea generală. Din faptul că au aplicabilitate generală, rezultă că regulamentele sunt acte normative prin definiție, au o natură abstractă și impersonală, iar efectele sale sunt erga omnes. Prin caracteristica de a avea aplicabilitate generală, regulamentele se deosebesc de toate celelalte acte normative ale dreptului derivat, acte adoptate de instituțiile comunitare.

Deosebirea dintre regulament și decizie vine de la faptul că în timp ce regulamentul îndeplinește condiția actului normativ, decizia are condiția de act individual. Deși pare o chestiune clară, evidențierea acestei distincții, în practică, ridică unele dificultăți, întrucât un regulament poate conține și decizii individuale. În asemenea situații, „Curtea Europeană de Justiție are menirea de a interpreta în mod adecvat conținutul unui regulament, și de a valida calificarea ca atare a acestui act comunitar; cu alte cuvinte, nu denumirea dată unui act comunitar este esențială, ci natura sa, ce rezultă din conținutul său. Prin urmare, un regulament care conține decizii individuale va fi considerat ca regulament numai în partea sa normativă, excluzând deciziile individuale”.

Importanța practică a acestei distincții este mare, întrucât „persoane fizice sau juridice pot introduce acțiunea în anularea actelor comunitare sau cea în carență, care sancționează pasivitatea instituțiilor comunitare atunci când Tratatele le obligă să acționeze, numai cu privire la decizii. Or, pentru a le fi admisă acțiunea, cei nemulțumiți de prevederile unui regulament invocă în primul rând faptul că în realitate ar fi vorba de o decizie”.

85. Regulamentul este obligatoriu în întregul său. Având putere normativă completă, regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale. Obligația respectării regulamentului este absolută. Toate instituțiile comunitare, statele membre, precum și toți cetățenii comunitari au obligația să respecte regulamentul în totalitatea sa. Astfel, prin această caracteristică regulamentul se diferențiază de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce privește rezultatul ce trebuie obținut. „Spre deosebire de directivă, regulamentul este obligatoriu în ce privește atât rezultatul de atins, cât și mijloacele care trebuie folosite pentru realizarea obiectivului. Măsurile naționale eventual necesare pentru punerea sa în aplicare trebuie să i se conformeze strict, pentru a nu împiedica aplicarea uniformă a regulamentului pe întreg teritoriul Comunității”.

86. Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre. Aceasta este o caracteristică, la fel de importantă, care evidențiază două aspecte esențiale privind natura juridică a regulamentului.

Pe de o parte, regulamentul are aplicabilitate directă, imediată în ordinea juridică internă a statelor membre, fără a fi nevoie de o normă națională care să preia textul comunitar în sistemul de drept intern. Mai mult, în spiritul dreptului comunitar, este chiar interzisă transformarea normei comunitare în normă națională. „Aceasta înseamnă că statele membre nu pot adopta măsuri naționale care să modifice scopurile sau să adauge prevederilor sale, cu excepția cazurilor când însuși regulamentul prevede astfel. De asemenea, nu este permis să se transforme conținutul unui regulament în norme juridice naționale, deoarece astfel de «măsuri de implementare» ar avea drept efect să creeze un obstacol și să pericliteze aplicarea uniformă și simultană a măsurii în întreaga Comunitate. Chiar dacă anumite prevederi conținute într-un regulament pot avea nevoie de măsuri naționale de implementare pentru a deveni aplicabile, regulamentul însuși nu trebuie transformat într-o lege națională printr-un act național, chiar posterior actului comunitar”.

Pe de altă parte, regulamentul are efect direct, adică el creează drepturi sau obligații în beneficiul ori în sarcina persoanelor fizice și juridice, care pot fi invocate în fața instanțelor judecătorești naționale. „Efectul direct” nu se confundă cu „aplicabilitatea directă”, ci este o consecință a acesteia. „Regulamentul este astfel, prin natura și funcția sa, în sistemul dreptului comunitar, capabil să creeze drepturi individuale pe care instanțele judecătorești naționale sunt obligate să le protejeze”.

4.3. Directiva

87. Noțiune. Potrivit cu prevederile tratatelor comunitare institutive, directiva este un act normativ cu forță obligatorie pentru statul membru căruia îi este adresată numai în ce privește rezultatul de atins, lăsându-se autorităților naționale din statul respectiv competența alegerii formelor și metodelor de aplicare a ei.

Directiva, ca act normativ, este un instrument de intervenție comunitară, folosit cu intenția de a armoniza normele juridice din statele naționale. Natura juridică a directivei este reglementată prin art. 14 din Tratatul CECO, art. 161 alin. (3) din Tratatul CEEA și art. 189 alin. (3) din Tratatul CEE.

88. Competențe. Instituțiile comunitare europene care pot adopta directive sunt: Consiliul Uniunii Europene; Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European; Comisia Europeană, fie în temeiul competențelor sale, fie dacă este abilitată de Consiliul Uniunii Europene.

89. Caracteristici. Directiva poate fi asemuită cu o lege-cadru din dreptul național, care trebuie completată cu decrete de aplicare. Altfel spus, directiva se „circumscrie voinței redactorilor tratatelor de a oferi instituțiilor, pe lângă regulament, un instrument de uniformizare juridică, o formula fondată pe împărțire de sarcini și colaborarea între nivelul comunitar și nivelul național. Este mai flexibilă și mai fidelă particularităților naționale, special adoptată pentru a asigura funcția de apropiere a legislației comunitare de legislațiile naționale”.

Altfel spus, directivele au următoarele caracteristici:

a) are forță obligatorie în ce privește rezultatul ce trebuie obținut – spre deosebire de regulament, care este obligatoriu în întregul său, directiva este obligatorie doar în ce privește rezultatul ce trebuie obținut. Dacă regulamentul este un instrument de uniformizare, directiva urmărește să concilieze unitatea dreptului comunitar cu diversitatea ordinii juridice naționale din statele membre. Aceasta nu înseamnă că obligativitatea directivei este mai slabă decât a altor acte comunitare. Directiva satisface, pe cât este posibil deocamdată, exigențele principiului subsidiarității, care guvernează acțiunea de partajare a competențelor, prin cooperarea dintre sistemul juridic comunitar și sistemele juridice naționale din statele membre.

„Directiva se întemeiază pe împărțirea sarcinilor, pe colaborarea dintre nivelul comunitar și cel național. În acest sens, doctrina a arătat că directiva reprezintă o metodă de legiferare cu două etaje: la nivel comunitar sunt adoptate linia politică și modelul legislativ; în continuare, este sarcina statelor membre să adapteze acest model la specificul dreptului național, în termenul fixat”.

b) statele membre au libertatea de a alege formele și metodele de aplicare a lor; statele membre nu trebuie să depășească termenul de punere în aplicare a directivei, prin intermediul unor măsuri interne;

c) are un efect direct determinat – directiva nu se bucură de aplicabilitate directă precum regulamentul, întrucât presupune măsuri naționale de aplicare, însă îi sunt recunoscute efectele directe, din moment ce creează drepturi și obligații pentru persoanele particulare, drepturi și obligații pe care instanțele particulare trebuie să le protejeze.

4.4. Decizia

.90 Noțiune. Deciziile sunt instrumente juridice de aplicare administrativă a dreptului comunitar la situații particulare; rezultă astfel că ele nu cuprind reguli generale.

91. Competențe. Deciziile pot fi adoptate de Consiliul Uniunii Europene și de către Comisia Europeană. Destinatarii deciziilor pot fi statele membre ale UE, instituțiile comunitare, persoanele fizice sau persoanele juridice.

92. Caracteristici. Potrivit art. 249 alin. (4) TCE și art. 161 alin. (4) Tratatul CEEA, deciziile sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează. De aici rezultă principalele caracteristici ale deciziei:

a) se adresează unui număr limitat de destinatari;

b) este obligatorie în întregime, motiv pentru care se aseamănă cu regulamentul și se deosebește de directivă;

c) are aplicabilitate imediată și directă, în sensul că se integrează în dreptul intern imediat ce a fost adoptată, fără acțiuni naționale de receptare, și că are efect direct asupra destinatarului și a terților care pot uza de ea.

Prin caracterul lor individual, deciziile diferă esențial de regulamente, iar prin faptul că sunt obligatorii în întregul lor se deosebesc de directive.

93. Observații conclusive. Pe scurt, decizia este mijlocul legal prin care anumite instituții comunitare pot ordona ca o situație individuală să fie soluționată într-un anumit fel. „Decizia este obligatorie în întregul ei pentru toți destinatarii, indiferent dacă aceștia sunt state, persoane juridice sau persoane fizice. Suntem în prezența unui act comunitar cu caracter individual, prin care instituțiile comunitare (Consiliul Uniunii Europene și Comisia europeană) reglementează situații concrete, determinate, și care se aplică unor subiecți de asemenea determinați. Prin decizie se pot impune obligații, se pot autoriza acțiuni, se poate refuza inițierea unei acțiuni în justiția comunitară, sau se pot da explicații referitor la o altă decizie”.

4.5. Recomandările și avizele

94. Noțiune și caracteristici. Recomandările și avizele nu au forță obligatorie, nici pentru instituția emitentă, nici pentru destinatarul căruia i se adresează. Nefiind obligatorii, ele nu pot fi contestate în justiție și, prin urmare, nu sunt izvoare de drept în sensul deplin al cuvântului. Recomandările și avizele sunt totuși instrumente utile de orientare a comportamentelor. „Recomandările ca și avizele sunt tot acte de drept derivat, dar fără forță obligatorie deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite conduite de către statele comunitare. Semnificația lor constă în aceea că îndeplinesc un rol de apropiere a legislațiilor naționale”.

De regulă, recomandările, considerate un fel de directive neobligatorii, sunt folosite pentru a sugera o anumită conduită destinatarilor, ca modalități indirecte de armonizare a legislațiilor naționale. „Recomandarea este un act comunitar cu caracter neobligatoriu, și este utilizată pentru a sugera anumite acțiuni sau inacțiuni statelor membre. Deși nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul comunitar sau național pentru interpretarea unor dispoziții din actele obligatorii, sau din legislația națională”.

Avizele sunt eliberate sub forma unor opinii, atunci când instituțiilor comunitare li se cere să-și exprime poziția față de o situație atipică apărută pe teritoriul unui stat membru. „Avizul este o simplă opinie emisă de instituția comunitară, pentru a-și face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite aspecte concrete. Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a statului membru sau a altor instituții comunitare, și nu produc efecte juridice”.

95. Concluzii. Rezultă că recomandările și avizele au doar o semnificație de natură morală și politică, adică nu sunt obligatorii. Ele nu sunt adoptate printr-o procedură legislativă, ci reprezintă doar poziția instituției de la care emană. De regulă, recomandarea îi invită pe destinatari să adopte o anumită conduită, iar avizul prezintă opinia unei instituții cu privire la o anumită situație.

Secțiunea a 5-a. Acordurile internaționale

96. Competența Comunității europene de a încheia acorduri internaționale cu terțe țări sau cu alte organizații internaționale, nu este absolută, ci este împărțită cu statele membre.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, acordurile internaționale încheiate de Comunitate, din momentul intrării în vigoare, fac parte din categoria izvoarelor dreptului comunitar. Referitor la acest fapt, spune Cornelia Lefter, „remarcăm că acordurile internaționale semnate de Comunități au o valoare normativă inferioară dreptului comunitar primar și principiilor de drept, dar superioară dreptului derivat și altor surse de drept”.

Secțiunea a 6-a. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

97. În categoria izvoarelor complementare ale dreptului comunitar intră următoarele acte normative: regulamentele de ordine interioară adoptate de instituțiile comunitare; acordurile sau declarațiile interinstituționale; declarațiile reprezentanților guvernelor statelor membre reuniți în cadrul Consiliului Uniunii Europene, precum și actele sui generis, acele declarații, rezoluții, programe de acțiune etc. elaborate de Consiliul Uniunii Europene ori de acest Consiliu împreună cu Consiliul European, care nu au forță juridică obligatorie, dar au o valoare declarativă și programatică importantă.

Capitolul VII

Instituțiile Uniunii Europene

Secțiunea 1. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare

98. Preliminarii. Intrând în Uniunea Europeană, statele membre au fost de acord ca o parte dintre obiectivele lor să fie înfăptuite de către instituțiile comunitare, în limita competențelor atribuite. Altfel spus, instituțiile comunitare au fost create pentru a fi făcute responsabile de promovarea și protejarea intereselor statelor membre, în conformitate cu prevederile tratatelor comunitare. Sub acest aspect, sistemul politic european, structurat pe instituții, instrumente și obiective proprii, diferă atât de sistemele politice ale statelor naționale, cât și de al altor organizații internaționale ori regionale.

Dacă în sistemele politice naționale este promovat principiul separării puterilor în stat, în sistemul politic comunitar european acționează principiul reprezentării intereselor. Cert este că există un sistem politic european, în sensul că există un sistem instituțional diferit de al altor organizații internaționale sau chiar regionale.

Structura instituțională a Comunităților Europene a fost creată pornindu-se de la concepțiile și metodele consacrate până la jumătatea secolului al XX-lea, atât în plan național, cât și în tradiția raporturilor internaționale. În plus, organizarea instituțională a Uniunii Europene „s-a transformat semnificativ atât prin revizuirile periodice ale tratatelor, înglobând noi zone de politică și/sau noi membri, cât și prin practica de zi cu zi și experiența acumulată”.

Instituțiile comunitare se disting față de celelalte organe comunitare prin faptul că au competența de a lua decizii obligatorii față de statele membre, față de organele comunitare și față de persoanele fizice și juridice. Altfel spus, Tratatele institutive, ca elemente ale dreptului comunitar primar, au conferit instituțiilor comunitare competențe de a adopta norme juridice ce alcătuiesc dreptul comunitar derivat.

Activitatea instituțiilor comunitare este guvernată de următoarele principii: principiul autonomiei instituțiilor comunitare; principiul atribuirii de competențe și principiul echilibrului instituțional.

99. Principiul autonomiei instituțiilor comunitare, în condițiile în care aceste instituții nu au personalitate juridică, rezultă chiar din Tratatele institutive. Este vorba de recunoașterea competenței fiecărei instituții de a-și hotărî propriul regulament, de a-și desemna funcționarii publici comunitari ș.a. (Tratatul CEE, art. 142, 151 și 162).

100. Principiul atribuirii de competențe este enunțat în Tratatul CEE, articolul 4, unde se spune că „fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite”. Altfel spus, instituțiile comunitare nu au competențe generale, ci doar competențe atribuite expres prin Tratatele institutive.

101. Principiul echilibrului instituțional, afirmat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene, se referă atât la separarea puterilor, cât și la colaborarea între puteri. Ca separare a puterilor, echilibrul instituțional înseamnă că o instituție comunitară nu poate încălca competențele altor instituții, pe de o parte, și că o instituție comunitară nu poate renunța să-și exercite competența transferând-o altor instituții ori organe extra comunitare, pe de altă parte. Conceput ca și colaborare a puterilor, echilibrul instituțional exprimă relațiile de participare cooperantă a instituțiilor la elaborarea normelor comunitare. Referindu-se la această chestiune, doi autori români, într-o recentă lucrare, afirmă că „principiul echilibrului instituțional înseamnă că fiecare instituție, parte la elaborarea normelor comunitare, trebuie să-și exercite competențele pe care Tratatul i le-a conferit în scopul construirii acestui echilibru. Echilibrului trebuie să i se asigure și respectarea, deci existența efectivă. Echilibru nu poate fi rupt de nicio instituție comunitară, pentru că astfel s-ar pune în pericol însăși structura Comunității”.

Secțiunea a 2-a. Consiliul European

102. Consiliul European – organ politic comunitar. Istoria construcției europene a dovedit faptul că, pentru ca marile decizii și programe comunitare să fie mai ușor transpuse în practică, ele trebuie să fie asumate politic de către statele membre la cel mai înalt nivel. În acest scop, deși cele trei Tratate institutive nu au prevăzut o procedură, șefii statelor membre au căzut de acord să se întrunească în conferințe periodice pentru a lua asemenea decizii.

Prima întrunire de acest fel a avut loc , în perioada 10-11 februarie 1961, iar a doua , pe 19 iulie în același an. S-a impus astfel ideea că asemenea întâlniri la nivel înalt trebuie să se desfășoare cu regularitate, astfel că din 1961 până în 1974 s-au desfășurat șapte conferințe la vârf, pentru soluționarea unor probleme politice delicate, iar de , din 9-10 decembrie 1974, la propunerea președintelui francez din acea vreme, Valéry Giscard ďEstaing, a fost creat Consiliul European ca organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel.

În prezent, Consiliul European este un organ politic comunitar, recunoscut prin Actul Unic European (art. 2) și consacrat prin Tratatul de (art. D al Titlului II), ca structură plasată între „comunitar” și „interguvernamental”. Consiliul European nu este o instituție comunitară, în sensul deplin al cuvântului, întrucât „chiar dacă Tratatul de prevede expres statutul de organ al Uniunii Europene Consiliului European în legătură cu puterea acestuia de a interveni în formularea marilor orientări de politică economică (…), el nu poate adopta acte juridice obligatorii în sensul Tratatului CE, de vreme ce lasă la aprecierea Consiliului UE alegerea măsurilor legislative și executive necesare realizării «orientărilor politice generale»”. Altfel spus, Consiliul European este o instanță de dialog politic, la nivelul șefilor statelor membre, care, prin declarațiile sale, stabilește liniile politice generale a căror reglementare revine Consiliului UE ca instituție comunitară. „Despre natura juridică a Consiliului European, în lipsa unor dispoziții clare în acest sens, părerile sunt împărțite deoarece el nu este o instituție în sensul Tratatelor, nu este supus controlului juridic al Curții de Justiție și nu adoptă, juridic vorbind, nici directive nici decizii și nici regulamente. Consiliul European nu este supus nici procedurilor comunitare clasice. Cu toate acestea, el se plasează la ora actuală în vârful cadrului instituțional, are un rol dinamizator dând Uniunii Europene «impulsurile necesare dezvoltării și definirii orientărilor sale generale»”.

Așadar, Consiliul European nu trebuie confundat nici cu Consiliul Uniunii Europene (instituție comunitară), nici cu Consiliul Europei (organizație necomunitară). Mai corect spus, Consiliul European poate fi calificat ca organ politic comunitar, pe de o parte, și ca organ interguvernamental de cooperare politică, pe de altă parte. Și tocmai dualitatea funcțiilor pe care le exercită plasează Consiliul European la vârful cadrului instituțional comunitar.

În conformitate cu art. 2 din Actul Unic European, Consiliul European reunește șefii de state sau de guverne ai statelor membre și președintele Comisiei Europene. Ei trebuie asistați de miniștrii de externe și de un membru al Comisiei. La pregătirea și organizarea lucrărilor Consiliului European participă și Secretarul general al Consiliului Uniunii Europene. Consiliul European trebuie să se întrunească de cel puțin două ori pe an, sub președinția sefului statului sau guvernului al cărui reprezentant deține președinția Consiliului Uniunii Europene. La deschiderea lucrărilor Consiliului European participă și președintele Parlamentului European care, după un schimb de vederi pe marginea principalelor subiecte de pe ordinea de zi, se retrage.

Această practică a conferințelor europene la vârf, regularizată sub forma Consiliului European, în cadrul instituțional existent, a impus totuși, în timp, unele norme de natură cutumiară, reguli privind forma și fondul activității, precum: rapiditatea, concizia și caracterul informal al discuțiilor. „Consiliul European se întrunește pe durata a două zile. Ședințele plenare se desfășoară, de regulă, în prima jumătate a fiecărei zile. În ziua întâi reuniunea este limitată la șefii de stat și de guvern, împreună cu președintele Comisiei, care discută mai ales chestiuni de actualitate din viața Uniunii. A doua zi sunt tratate de obicei chestiuni de politică externă și se pun la punct concluziile ședinței. Programul este suplu și lasă loc unor reuniuni informale bilaterale sau multilaterale”.

Proiectul de Constituție a Uniunii Europene propune ca noutate crearea unui post permanent de președinte al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani și jumătate, care să reprezinte la nivel înalt Uniunea Europeană, în materia politicii externe și de securitate comună. Împotriva înființării acestei funcții s-au pronunțat atât Comisia Europeană, cât și unele state membre mai mici.

103. Atribuțiile Consiliului European. În lipsa unor dispoziții clare cu privire la natura juridică a Consiliului European, rămâne nedefinită și paleta atribuțiilor pe care trebuie să și le asume. Cert este că are competențe în înfăptuirea întregii politici de dezvoltare a Uniunii Europene. În această situație, literatura de specialitate, pentru a ordona lucrurile, atribuie mai multe funcții Consiliului European.

Este evidențiată, mai întâi, funcția de arhitect constituțional al Uniunii Europene. În acest sens, Consiliul European a luat marile decizii cu privire la dezvoltarea construcției europene: extindere, uniunea economică și monetară, uniunea politică etc.

În al doilea rând, Consiliul European este organul care adoptă orientările generale cu privire la politica economică, politica socială și politica externă.

În al treilea rând, Consiliul European ia decizii pentru rezolvarea unor probleme atât din sfera comunitară (pilonul 1), cât și din sfera interguvernamentală (pilonii 2 și 3).

De observat că, deși a avut un rol important în dezvoltarea construcției europene, intervenția Consiliul European a însemnat diminuarea dreptului de inițiativă a Comisiei Europene și dreptul Parlamentului European de a fi consultat, ceea ce a modificat echilibrul instituțional comunitar, în favoarea dimensiunii interguvernamentale.

Secțiunea a 3-a. Parlamentul european

§1. Înființare și evoluție

104. Parlamentul european este una dintre principalele instituții comunitare, care reprezintă interesele popoarelor din statele membre, interese privite în mod colectiv.

Istoria sa începe încă de la 18 aprilie 1951 când, prin Tratatul de , se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), structurată pe următoarele patru instituții:

a) Înalta Autoritate;

b) Consiliul Special de Miniștri;

c) Adunarea Comună și

d) Curtea de Justiție.

Tratatul a intrat în vigoare la 10 august 1952.

Adunarea Comună a CECO, cu rol de legitimare democratică, era constituită, conform art. 7 și art. 20-25 din Tratat, din 78 de delegați. La timpul respectiv, reprezentanții celor șase state care au aderat (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) au fost în situația de a opta între un parlament legislativ, ales prin vot direct, și un parlament cu rol consultativ, format din delegați ai parlamentelor naționale. Ca rezolvare provizorie, a fost aleasă soluția parlamentului consultativ, întrucât atunci parlamentul legislativ părea că înseamnă un transfer prea mare de suveranitate. În fapt, deși Tratatul prevedea și posibilitatea alegerii prin „sufragiu universal”, toți membrii Adunării Comune erau delegați ai parlamentelor naționale.

Ulterior, în 1957, odată cu semnarea Tratatelor de , care au pus bazele celorlalte două Comunități (CEE și CEEA), a fost semnată și Convenția referitoare la unele Instituții comune ale Comunităților, prin care cele trei Adunări erau unificate sub numele de „Adunarea Parlamentară Europeană”.

Denumirea de „Parlament European” o va primi în anul 1962. Apoi, această denumire a fost adoptată în toate documentele comunitare, iar legiferarea s-a produs prin Actul Unic European (Tratat semnat în două etape, la 17 și 28 februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie 1987).

105. Desemnarea membrilor – prin vot universal direct. Până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. Din iunie 1979, această desemnare a fost încredințată votului universal. În fapt, ideea de a alege un Parlament European prin vot universal era mai veche, anterioară chiar momentului creării CECO. Politicienii nutreau speranța că o adunare constituantă europeană va realiza unitatea Europei. Însuși președintele Franței, Charles de Gaulle, cel care năzuia către o „confederație europeană”, repeta neobosit în discursurile sale că „instituțiile Europei trebuie să ia naștere din voința europenilor, cu alte cuvinte dintr-o manifestare democratică, prin vot universal al cetățenilor Europei”.

Această idee, chiar dacă la începuturile construcției europene a eșuat, din motive politice, ea a continuat să rămână un deziderat. Așa se face că, de fiecare dată când erau puse bazele unei noi organizații europene era discutată și posibilitatea alegerii unei adunări constituante prin vot universal. Cu toate acestea, timp de treizeci de ani, obstacolele de natură politică și de natură tehnică, au blocat concretizarea ideii.

Astfel că abia la 17 iulie intrat în vigoare „Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European”, care în art. 1 prevede că „reprezentanții în Parlamentul European ai popoarelor reunite în Comunitate vor fi aleși prin vot universal direct”. Însă în lipsa unui sistem electoral uniform, alegerile din 1979, 1986, 1989, 1994, 1999 și 2004 s-au desfășurat în conformitate cu legislațiile electorale naționale ale statelor membre. Chiar și așa, aceste alegeri europene au marcat rezultate interesante, în sensul că i-au determinat pe europeni să se informeze asupra problemelor continentale, au grăbit reconcilierea națiunilor europene și au adus un plus de democrație în funcționarea instituțiilor comunitare.

Legitimat prin vot universal direct pentru un mandat de cinci ani, Parlamentul European, prin intermediul unei serii de tratate, a cunoscut o sporire a competențelor. Este vorba, în mod special, de Tratatul de din 1992 și Tratatul de din 1997, documente prin care Parlamentul European, ca singura instituție comunitară care beneficiază de legitimitatea sufragiului direct, a fost transformat dintr-un organism pur consultativ într-o instituție comunitară cu unele puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naționale.

§2. Organizarea și funcționarea Parlamentului

106. Spre deosebire de situația politică din statele federale, unde una dintre camerele parlamentare reprezintă interesele poporului federal, Parlamentul European, unicameral, nu reprezintă interesele poporului Uniunii Europene, ci reprezintă interesele popoarelor din statele membre ale Uniunii, interese privite în sens colectiv.

Parlamentarii europeni, ca reprezentanți ai popoarelor statelor membre, nu sunt subordonați guvernelor sau parlamentelor naționale. „Deputații votează în mod individual și personal, nu pot fi legați de instrucțiuni, nu primesc nici mandat imperativ, sunt supuși unui regim de incompatibilitate care le interzice să fie membri ai guvernelor statelor, precum și să dețină funcții în cadrul instituțiilor și organelor comunitare. În același timp, ei beneficiază de unele privilegii, în special în materie de deplasare liberă, de vamă și control la schimb, și chiar de imunități pe teritoriul național, la fel ca imunitățile recunoscute de parlamentele țărilor lor; imunitatea este absolută în ceea ce privește opiniile sau voturile emise în exercițiul funcțiunilor lor”.

107. Numărul membrilor. Numărul de locuri ale fiecărui stat membru în Parlamentul European este stabilit pe baza criteriilor demografice, chiar dacă nu poate fi asigurată o proporționalitate riguroasă. Avându-se în vedere implicațiile extinderii Uniunii Europene la 27 de state, prin Tratatul de s-a stabilit că numărul maxim al parlamentarilor europeni să fie de 732, după următoarea repartiție: Germania – 99; Franța, Italia, Marea Britanie – 72; Spania, Polonia – 50; România – 33; Olanda – 25; Belgia, Grecia, Portugalia – 22; Cehia, Ungaria – 20; Suedia – 18; Austria, Bulgaria – 17; Danemarca, Finlanda, Slovacia – 13; Irlanda, Lituania – 12; Letonia – 8; Slovenia – 7; Cipru, Estonia, Luxemburg – 6; Malta – 5.

108. Statutul europarlamentarilor. Mandatul unui europarlamentar este de cinci ani; el se deschide odată cu săptămâna care urmează alegerilor și se încheie odată cu sfârșitul săptămânii care urmează alegerilor următoare. Statutul parlamentarilor europeni încă nu este uniform, întrucât conține unele elemente reglementate de norme comunitare, iar altele de norme naționale. Altfel spus, pe lângă reglementările comunitare generale, precum cele referitoare la incompatibilități și imunități, sunt lăsate multe alte aspecte în seama reglementărilor naționale ale statelor membre din care provin parlamentarii. „Condițiile de a fi ales, cumulul sau vacanța mandatelor sunt reglementate încă de dreptul intern al statelor. Ca o ilustrare a condiției juridice mixte, indemnizațiile deputaților sunt reglementate de dispozițiile statale, fiind în general la nivelul celor primite de parlamentarii naționali, iar aceasta atrage disproporții destul de însemnate în raport de naționalitate. Pe de altă parte, rambursarea cheltuielilor și regimul pensiilor sunt de competența exclusivă a Parlamentului European”.

109. Parlamentul European își desemnează, dintre membrii săi, Biroul (cu atribuții de coordonare și administrație, format din președinte, 14 vicepreședinți și 5 chestori), își întocmește regulamentul intern de funcționare și își stabilește comisiile parlamentare pe domenii. Dacă este cazul poate desemna și comisii temporare ori de anchetă.

Parlamentarii europeni sunt organizați în grupuri politice, constituite pe criterii politice, nu naționale. Potrivit reglementărilor în vigoare, pentru formarea unui grup politic numărul minim al parlamentarilor trebuie să fie de 29 dacă aparțin unui singur stat, de 23 dacă provin din două state membre, de 18 dacă provin din trei state și de 14 dacă provin din patru sau mai multe state membre. „Parlamentul își îndeplinește atribuțiile dacă este realizat un cvorum de o treime din membrii săi. Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, afară dacă Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate”.

110. Sediul. Deocamdată Parlamentul European nu are un singur sediu, în sensul că ședințele plenare ordinare (câte o săptămână în fiecare lună) se țin , ședințele plenare suplimentare și cele pe comisii se țin , iar Secretariatul General și celelalte servicii se găsesc

§3. Atribuțiile Parlamentului European

111. Preliminarii. Parlamentul European, instituție comunitară cu legitimitate democratică, are competențe legislative, competențe de control și competențe bugetare.

3.1. Competențele legislative

112. Reformele instituționale prevăzute prin Tratatul de sunt de natură să consolideze poziția Parlamentului în mai multe direcții, dar cu deosebire în ce privește competențele de decizie. Astfel că, deși nu este principala instituție legislativă, Parlamentul are un rol din ce în ce mai important în acest domeniu, putând să intervină în mai multe modalități, astfel:

113. Procedura avizului consultativ obligatoriu este singura posibilitate a Parlamentului, în prima fază a construcției comunitare, de a participa la procesul legislativ. Esența acestei proceduri constă în faptul că propunerile vin de , iar Consiliul decide, după consultarea Parlamentului și, eventual, a altor Comitete comunitare. Deși avizul Parlamentului este doar cu valoare consultativă, obținere sa este obligatorie. Modalitatea este „o procedură prin care Consiliul este împiedicat să adopte o decizie fără avizul Parlamentului. Tratatul de prevede consultarea sistematică a Parlamentului, care, la rândul lui, trebuie să emită un aviz într-un anumit termen (…). Dacă avizul nu este dat în termenul stabilit, se consideră o aprobare tacită, situație în care Consiliul poate să statueze”. Aria de aplicabilitate a acestei proceduri s-a redus treptat, în favoarea procedurii de cooperare și a procedurii de codecizie.

114. Procedura avizului conform, legiferată prin Actul Unic European pentru a fi aplicabilă acordurilor de aderare, precum și acordurilor cu terțe state, a fost extinsă prin Tratatul de și la alte domenii. „Procedura de aviz conform se desfășoară în mai multe faze succesive. Președintele Consiliului de Miniștri cere avizul printr-o scrisoare adresată președintelui Parlamentului, care o transmite comisiei parlamentare competente. După vot, comisia (parlamentară) elaborează o recomandare în care propune Parlamentului admiterea sau respingerea avizului conform. Cu majoritatea absolută a parlamentarilor, se constată adoptarea sau refuzul. Rezultatul este anunțat de președinte. În situația în care avizul conform a fost acordat, el este publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria Comunicări”.

115. Procedura de cooperare instituțională, cu aceeași menire de consolidare a poziției Parlamentului în procesul legislativ, a fost instituită prin Actul Unic European și lărgită, ca sferă de aplicabilitate, prin Tratatul de procedură dă posibilitatea Parlamentului să respingă, cu majoritatea absolută a membrilor săi, „poziția comună” a Consiliului, în cea de-a două fază (a doua lectură) a procesului legislativ. Pus într-o asemenea situație, Consiliul Uniunii Europene nu poate continua legiferarea decât pe calea votului unanim, fapt care îl determină să coopereze în permanență cu Parlamentul.

Etapele acestei proceduri sunt următoarele:

a) Comisia trimite propunerea legislativă Consiliului Uniunii Europene, iar acesta solicită avizul Parlamentului European. Dacă avizul modifică propunerea Comisiei ori Consiliul Uniunii Europene are altă poziție decât cea a Parlamentului, Consiliul Uniunii Europene va formula o „poziție comună”. Această „poziția comună” este trimisă Parlamentului, care în timp de trei luni trebuie să se pronunțe asupra ei;

b) dacă Parlamentul aprobă expres ori tacit „poziția comună”, Consiliul poate adopta actul cu majoritatea obișnuită cerută de tratate. Dacă Parlamentul respinge „poziția comună”, Consiliul poate adopta actul numai cu unanimitate, iar dacă Parlamentul aduce amendamente la „poziția comună”, propunerea de act comunitar se întoarce ;

c) în această situație, Comisia fie preia amendamentele și înaintează o nouă propunere, caz în care Consiliul poate adopta actul cu majoritate calificată, fie le respinge și emite un aviz în care explică de ce nu acceptă amendamentele Parlamentului, caz în care Consiliul poate adopta actul cu unanimitate.

116. Procedura de codecizie, legiferată prin Tratatul de , modificată prin Tratatul de și extinsă prin Tratatul de , în prezent este cea mai importantă practică legislativă. „Procedura de codecizie este inspirată din cooperare, de care se deosebește în special prin eliminarea principiului ultimului cuvânt al Consiliului și prin introducerea unui mecanism de conciliere între Parlament și Consiliu. Parlamentul dobândește puteri apropiate de cele ale Consiliului”. Ideea este că prin această procedură o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor două instituții comunitare. „Inovația face din Parlament un codecidor și îi conferă un drept de veto, aceasta neînsemnând însă că a devenit și colegislator, deoarece nu dispune de o veritabilă putere de inițiativă, care continuă să rămână apanajul Comisiei”.

Procedura codeciziei, destul de greoaie, se desfășoară în mai multe faze.

În prima fază, Comisia înaintează Consiliului propunerea sa legislativă, iar acesta solicită avizul Parlamentului. Dacă prin avizul său Parlamentul nu modifică propunerea Comisiei ori Consiliul își însușește amendamentele Parlamentului, actul este adoptat de Consiliul Uniunii Europene cu majoritate calificată. Dacă amendamentele Parlamentului nu sunt acceptate, Consiliul adoptă, cu majoritate calificată, o poziție comună, pe care o trimite Parlamentului și se trece la faza următoare.

În faza a doua, în timp de trei luni, Parlamentul se poate raporta la poziția comună astfel: dacă o aprobă ori nu se pronunță asupra ei în acest interval, actul comunitar este considerat adoptat în conformitate cu acea poziție comună; dacă respinge în întregime poziția comună, propunerea este respinsă definitiv; dacă propune amendamente la poziția comună, proiectul astfel amendat este transmis Consiliului și Comisiei. În acest caz, Comisia se pronunță asupra amendamentelor formulate de Parlament, printr-un aviz pe care-l trimite Consiliului. Mai departe, într-un termen de trei luni Consiliul se poate pronunța astfel: dacă avizul Comisiei este pozitiv, poate adopta actul, cu majoritatea calificată, în forma poziției comune amendate de Parlament; dacă avizul Comisiei este negativ, poate adopta actul în forma poziției comune amendate de Parlament, după ce votează în unanimitate asupra amendamentelor cu care Comisia nu a fost de acord; dacă, indiferent de avizul pozitiv sau negativ al Comisiei, Consiliul, cu majoritate calificată, nu aprobă amendamentele Parlamentului, atunci președintele Consiliului, în acord cu președintele Parlamentului, convoacă Comitetul de conciliere, format din membri ai Consiliului și un număr egal de parlamentari.

Comitetul de conciliere dispune de șase săptămâni pentru a ajunge la un text comun. Dacă nu reușește să pună la punct un proiect comun, propunerea legislativă este considerată ca fiind definitiv respinsă. Dacă se ajunge la proiectul comun se trece la faza următoare.

În faza a treia, Consiliul și Parlamentul au la dispoziție șase săptămâni pentru a adopta textul comun. În această situație, Consiliul trebuie să adopte proiectul comun cu majoritate calificată, iar Parlamentul cu majoritatea absolută a voturilor exprimate. Dacă una dintre aceste instituții nu adoptă actul amintit în această formă, proiectul legislativ este considerat ca fiind definitiv respins.

3.2. Competențele de control

117. Competențele de control sunt fie de natură politică, fie de natură jurisdicțională. Potrivit principiilor comunitare, Parlamentul European este competent ca, prin dezbaterile organizate, să cheme diferite organe de acțiune, în special Comisia Europeană, pentru a-și susține orientarea în plan politic. În acest scop, Parlamentul poate pune în dezbatere orice problemă de politică generală, poate constitui Comisii de anchetă pentru investigarea unor cazuri de încălcare a dreptului comunitar, poate sesiza Curtea Europeană de Justiție pentru aspecte privind ilegalitatea unor acte sau acțiuni comunitare, poate adresa interpelări Consiliului sau Comisiei Europene.

Cât privește Comisia Europeană, se poate spune că aceasta este dependentă politic de Parlament, motiv pentru care între cele două instituții există un dialog permanent. Pentru că Parlamentul este cel care aprobă desemnarea președintelui Comisiei, după care acordă votul de investitură acestui organ colegial. De asemenea, Parlamentul deține puterea de a sancționa Comisa pe calea moțiunii de cenzură.

3.3. Competențele bugetare

118. Competențele bugetare ale Parlamentului au crescut ca urmare a prevederilor din Tratatele „bugetare”, respectiv Tratatul de , intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, și a Tratatului de , intrat în vigoare la 1 iunie 1977, astfel că puterile Parlamentului în ce privește bugetul comunitar sunt destul de întinse, atât în procedura de adoptare a bugetului, cât și în activitatea de control asupra felului în care este executat.

În ce privește adoptarea, potrivit procedurilor actuale, bugetul comunitar este propus de Comisia Europeană și este adoptat de Consiliul Uniunii Europene, cu avizul Parlamentului European. Aceasta înseamnă că în domeniul bugetar, Parlamentul împarte autoritatea cu Consiliul Uniunii Europene. Este adevărat că, în timp ce Consiliul are ultimul cuvânt în privința cheltuielilor obligatorii, precum cele necesare pentru politica agrară comună, Parlamentul are putere de decizie în privința cheltuielilor neobligatorii, precum cele destinate fondurilor structurale. Dar, deși poate interveni doar parțial în stabilirea structurii bugetului, Parlamentul deține puterea de a respinge în bloc bugetul, ceea ce ar însemna reluarea procedurii bugetare.

În ce privește controlul executării bugetului, Parlamentul are competența, după examinarea bilanțului anual pregătit de Comisie și a raportului Curții de Conturi, de a aproba descărcarea de gestiune a Comisiei, la încheierea exercițiului bugetar.

Secțiunea a 4-a. Consiliul Uniunii Europene

119. Preliminarii. Această instituție, cunoscută mai întâi sub numele de Consiliul de Miniștri, apoi sub acela de Consiliul Comunităților Europene, a primit denumirea de Consiliul Uniunii Europene, după intrarea în vigoare a Tratatului de În proiectul de Constituție Europeană se prevede revenirea la denumirea de Consiliul de Miniștri. Inițial, fiecare dintre cele trei comunități deținea câte o asemenea organism. Aceasta până în anul 1965, când prin Tratatul de fuziune, semnat , se instituie un Consiliu Unic.

120. Structura Consiliului Uniunii Europene. Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Este un organ interguvernamental, dar și comunitar, în care sunt reprezentate statele membre prin câte un ministru, care nu poate acționa în nume propriu, ci numai în conformitate cu instrucțiunile primite de la guvernul său. „Consiliul Uniunii Europene reprezintă emanația guvernelor statelor membre, exprimând cadrul comunitar de negociere între administrațiile naționale. El este autoritatea interguvernamentală ce exprimă legitimitatea statală, exercitând funcții multiple în cadrul sistemului comunitar”. Mai complet spus, „Consiliul (de Miniștri al) Comunităților Europene reprezintă centrul de greutate instituțional al Comunităților, fiind în substanță organul principal, chiar adevăratul organ dotat cu putere de decizie. În Consiliu sunt adoptate liniile directoare ale acțiunii Comunităților. Influența Consiliului rezidă și în aceea că el poate discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie tratate împreună. Este un organ în care reprezentanții fiecărui stat adoptă acte care îi angajează și care sunt aplicabile fără a mai fi ratificate”.

121. Funcționarea Consiliului Uniunii Europene. Funcționarea Consiliului Uniunii Europene poate lua forma unui Consiliu general, dacă este compus din miniștrii de externe ai statelor membre, ori a unor Consilii speciale, atunci când sunt compuse din miniștrii domeniilor specializate. Consiliul general se întrunește lunar, iar Consiliile speciale se reunesc atunci când este nevoie. „În interiorul Consiliului Uniunii Europene se realizează echilibrul între interesul comunitar (pe care trebuie să-l apere ca organ colegial și ca instituție comunitară), și interesul național al statelor membre, care dau instrucțiuni miniștrilor ce-l compun. Tendința de a pune interesul național mai presus de interesul comunitar, care totuși există, este contracarată prin plasarea monopolului inițiativei legislative în mâinile Comisiei europene”.

Conducerea Consiliului Uniunii Europene este asigurată de către un președinte, desemnat dintre reprezentanții statelor membre, într-o ordine prestabilită, la fiecare șase luni. „Președintele Consiliului U.E. are îndatorirea de a organiza, în țara sa de origine, una din cele două întâlniri anuale ale șefilor de stat și de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul european. În timp ce Consiliul european discută problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile U.E. specializate se întâlnesc în localități de provincie, într-un cadru informal și relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme concrete, însă tot pe termen lung”.

Consiliul Uniunii Europene are funcții legislative și executive. În exercitarea atribuțiilor, uneori Consiliul trebuie să se folosească de metoda votului majoritar, alteori de metoda votului unanim. În situația în care este necesară o majoritate calificată, voturile au ponderi diferite. „În cazul extinderii Uniunii la 27 de membri, când totalul de voturi va fi de 345, pentru realizarea majorității calificate este necesară obținerea a 255 de voturi, adică 73,91%, aparținând la 51% dintre statele membre, reprezentând 62% din populația acestora”.

122. Dintre cele mai importante atribuții ale Consiliului, pot fi amintite:

a) adoptă legislația;

b) coordonează politicile economice din statele membre;

c) încheie acorduri internaționale;

d) aprobă bugetul U.E. împreună cu Parlamentul;

e) definește politica externă și de securitate comună;

f) coordonează cooperarea între instanțele judiciare și forțele de poliție naționale în materie penală.

Secțiunea a 5-a. Comisia Europeană

§1. Înființare

123. Apreciată în general ca fiind executivul Comunității, Comisia Europeană este o instituție de decizie, alături de Consiliu și Parlament, cu atribuțiile cele mai vaste, prin care apără interesele comunitare, dincolo de interesele statelor membre. „Comisia Comunităților Europene reprezintă instituția cea mai originală a sistemului comunitar îndeplinind atribuțiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranațional”. Ca instituție administrativă și politică, Comisia Europeană nu este doar gestionarul acțiunilor comunitare, ci prin competențele și misiunile pe care le are, ea este artizanul procesului de integrare europeană.

Istoria Comisiei Europene începe la 18 aprilie 1951, când a fost semnat Tratatul CECO, intrat în vigoare la 25 iulie 1952, prin care a fost instituită Înalta Autoritate. Termenul de Comisie, pentru a desemna executivul unei Comunități, a fost folosit în Tratatele CEEA și CEE, semnate în 25 martie 1957, din motive strategice, pentru a masca atribuțiile supranaționale ale acestei instituții. Din 1957 și până la intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune (semnat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1 iulie 1967), cele trei Comunități europene au avut fiecare câte un executiv, respectiv Înalta Autoritate pentru CECO și câte o Comisie pentru CEEA și CEE.

Prin Tratatul de fuziune, numit și „Tratat instituind un Consiliu unic și o Comisie unică pentru Comunitățile Europene” a fost creată o singură Comisie pentru toate cele trei Comunități.

§2. Componența Comisiei Europene

124. În principiu, numărul membrilor Comisiei Europene, la fel ca și în cazul celorlalte organe instituționale, este variabil, modificându-se în funcție de numărul statelor membre.

În prezent, Comisia este compusă din 25 de membri, câte unul din fiecare stat membru, politicieni de frunte aleși pe criteriul competenței. „De reținut că, criteriile principale în desemnarea membrilor Comisiei sunt competența lor deosebită recunoscută și garanțiile de independență care sunt neîndoielnice și care trebuie să fie furnizate în interesul comunitar, dat fiind că, deși trebuie să fie naționali ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. De aceea, în îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu trebuie să solicite, nici să accepte instrucțiunile vreunui guvern sau ale vreunui organism și se vor abține de la orice acte incompatibile cu caracterul funcțiilor lor, fiecare stat membru angajându-se să respecte acest caracter și să nu caute să influențeze membrii Comisiei în exercitarea sarcinilor lor”.

125. Mandatul membrilor Comisiei Europene. Membrii Comisiei Europene (comisarii) sunt numiți pentru o perioadă de cinci ani (ca și în cazul membrilor Parlamentului European), cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Situațiile în care mandatul unui comisar încetează sunt: moțiune de cenzură a Parlamentului; demisia din oficiu; demisie voluntară; decesul.

În cazul moțiunii de cenzură a Parlamentului, votată cu o majoritate de două treimi din totalitatea voturilor exprimate, se ajunge la demisia în bloc a Comisiei. Într-o asemenea situație întreaga procedură de numire a Comisiei se reia, iar mandatul noii Comisii expiră la data la care ar fi expirat mandatul celeia pe care o înlocuiește.

Demisia din oficiu a unui comisar poate fi cerută de Comisie în ansamblul ei ori de către Consiliu Uniunii Europene. Însă pronunțarea, în oricare dintre aceste două situații, intră în competența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

126. Conducerea Comisiei Europene este asigurată de către un președinte și doi vicepreședinți, ajutați de un Secretariat general. Președintele este desemnat cu șase luni înainte ca mandatul său să înceapă, de către guvernele naționale și este aprobat de către Parlamentul European. Apoi, președintele numit este consultat de către guvernele naționale, pentru desemnarea celorlalți membri ai Comisiei. Comisia astfel constituită, înainte de a-și începe activitatea, este supusă unui vot de investitură în Parlamentul European, consolidându-și astfel legitimitatea democratică. Vicepreședinții sunt desemnați, dintre comisari, de către guvernele statelor membre, după procedura numirii membrilor.

127. Comisia este un organism de tip guvernamental cu activitate permanentă. În structura ei intră: membrii Comisiei (comisarii); serviciile; organele auxiliare. Comisia este un organism colegial, în sensul că deciziile pe care le ia fiecare comisar, în domeniul lui de responsabilitate, sunt considerate decizii ale Comisiei.

§3. Atribuțiile Comisiei Europene

128. Aspecte generale. Competența Comisiei Europene este definită printr-o serie de atribuții circumscrise unor domenii de mare interes comunitar. Rolul Comisiei Europene este, în plan politico-juridic, de a asigura înfăptuirea interesului comunitar. Pe lângă responsabilități administrative, ea este un organ de reflecție, de inițiativă, de lucru și de execuție. Sintetizând prevederile Tratatelor institutive, din această perspectivă, literatura de specialitate vorbește de următoarele categorii de atribuții mai importante:

a) atribuții în procedura legislativă comunitară, având atât monopolul puterii de inițiativă legislativă, cât și competențe legislative proprii;

b) atribuții de urmărire a respectării dreptului comunitar, atât de către statele membre, cât și de către celelalte instituții comunitare;

c) atribuții de organ executiv al Uniunii Europene;

d) atribuții de reprezentare și de negociere a acordurilor și înțelegerilor internaționale.

129. Atribuții legislative. Ca organ responsabil de integrarea europeană, Comisia își exercită atribuțiile legislative sub două aspecte.

Pe de o parte, deține monopolul inițiativei legislative. Potrivit procedurii comunitare, reglementată în Tratatele institutive, pot fi adoptate acte normative necesare pentru înfăptuirea obiectivelor comunitare, numai pe baza propunerilor făcute de Comisia Europeană. Numai Comisia are competența de a formula propuneri către Consiliul U.E. și către Parlamentul european. Propunerile pot fi realizate sub forma proiectelor de act normativ, dar și sub forma enunțurilor de principii, ori sub forma textelor programatice. Atribuția de organ de inițiativă legislativă exercitată de Comisie, are și unele limite. Referindu-se la aceste limite, într-o lucrare sintetică foarte interesantă, Dacian Cosmin Dragoș notează: „Comisia europeană deține monopolul inițiativei legislative în sfera primului «pilon», cel comunitar, inițiativă care este transmisă spre decizie Consiliului U.E. În cazul celui de-al doilea «pilon», Comisia este doar asociată inițiativei Consiliului U.E., iar în cel de-al treilea ea împarte această atribuție cu statele membre”.

Pe de altă parte, Comisia Europeană dispune și de putere normativă proprie, pentru anumite domenii, expres indicate prin textele tratatelor, respectiv uniunea vamală și concurența. Pentru a-și îndeplini obligațiile, „Comisia poate emite decizii individuale (precum și recomandări sau avize), adresate statelor sau întreprinderilor comunitare, prin care intervine în anumite domenii, cum ar fi concentrările economice”.

130. Atribuția de „gardian” al Tratatelor. „În virtutea acestei funcții, Comisia veghează, alături de Curtea de Justiție, ca dreptul european să fie aplicat corect, respectat de către toate statele membre ale Uniunii Europene”.

131. Atribuții executive. Ca organ executiv al Uniunii, Comisia pune în executare actele normative emise de Consiliul U.E. sau de către acesta în codecizie cu Parlamentul european. Pentru aceasta, Comisia Europeană se folosește de puterea normativă proprie pentru a adopta regulamente, directive și decizii, precum și recomandări sau avize.

132. Atribuții de reprezentare. Ca exponent al interesului comunitar, Comisia reprezintă Uniunea Europeană atât în plan intern, cât și în plan extern.

În plan intern, ea reprezintă acest interes în raport cu celelalte instituții comunitare, cu statele membre, cu persoanele juridice și cu persoanele fizice. Prin acțiunile sale, Comisia trebuie să urmărească echilibrul acestor raporturi, astfel încât interesul comunitar să primeze.

Ca organ reprezentativ în plan extern, Comisia primește delegare din partea Consiliului UE, pentru a negocia tratatele internaționale pe care le încheie Uniunea.

Secțiunea a 6-a. Curtea de Justiție a Comunităților Europene

133. Înființare. Pentru asigurarea unei interpretări unitare asupra dreptului comunitar european, în condițiile diversității sistemelor juridice naționale ale statelor membre, a apărut necesitatea instituirii unui sistem jurisdicțional adecvat. Această necesitate a fost conștientizată încă din timpul negocierilor privitoare la primul tratat instituțional european. Așa se face că, prin Tratatul institutiv semnat în 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare la 25 iulie fost creată Curtea de Justiție a CECO. Conform prevederilor din documentul fondator Curtea de Justiție trebuia să asigure respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulamentului de executare. Ședința de deschidere a Curții de Justiție, care a primit sediul , a avut loc la 10 decembrie 1952.

Ulterior, Tratatele de , care au instituit CEEA și CEE, prevăd crearea a câte o Curte de Justiție, cu același rol, în fiecare comunitate. Dar în paralel cu semnarea celor două tratate, la 25 martie fost semnată și „Convenția relativă la unele instituții comune Comunităților Europene”, care prevede ca cele trei Comunități Europene să aibă o Curte de Justiție unică, care să își exercite atribuțiile stabilite de fiecare tratat, potrivit reglementărilor fiecăruia dintre ele.

Ca instituție a celor trei Comunități Europene, Curtea de Justiție are competențe de plin drept în toate cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar ca statele membre să se pronunțe asupra acestei competențe. Se subînțelege că nu este vorba de o competență generală, ci de una de atribuții, statuată numai pentru ipotezele prevăzute de Tratatele institutive.

134. Funcții. În limitele acestei competențe, CJCE îndeplinește mai multe funcții, dintre care mai importante sunt două:

a) o funcție jurisdicțională, acționând astfel:

– ca o curte constituțională, când interpretează Tratatele comunitare;

– ca o curte administrativă, când se pronunță cu privire la legalitatea deciziilor instituțiilor comunitare;

– ca o instanță civilă, când judecă recursurile în daune interese.

b) o funcție consultativă, emițând avize cu privire la propunerile de revizuire a Tratatelor și cu privire la compatibilitatea acordurilor externe ale Comunității cu Tratatele comunitare.

Cert este că instituția CJCE a jucat un mare rol în stabilirea superiorității dreptului comunitar în raport cu dreptul național al statelor membre.

§1. Compunerea Curții de Justiție a Comunităților Europene

135. Potrivit art. 221-222 TCE, în componența Curții de Justiție a Comunităților Europene intră câte un judecător din fiecare stat membru. „Judecătorii vor fi numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără să mai fie necesară vreo procedură comunitară specifică de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare. În regulă generală, guvernul fiecărui stat își propune un candidat care este național al acestuia, dar, în prealabil, în cadrul unor consultări informale, alte state membre pot să convingă uneori acel guvern să propună alt candidat. Nu este impusă vreo procedură de consultare de către guvern a altor instituții naționale ale statului respectiv, dar aceasta nu împiedică o acțiune discreționară în acest sens”. Prin această formulă se urmărește să fie reprezentate diferitele școli de gândire juridică, precum și valorificarea experienței judecătorești, în toată bogăția și diversitatea ei. Judecătorii Curții de Justiție a Comunităților Europene sunt asistați de opt avocați generali, de grefieri și de alți funcționari.

Atât judecătorii, cât și avocații generali, trebuie să fie personalități care oferă toate garanțiile de independență și care, sub aspect profesional, întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea în țara lor a celor mai înalte funcții în specialitate și se bucură de notorietate. Numirea lor se face prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără vreo procedură comunitară specifică de confirmare sau ratificare, în ideea de a rămâne independenți și față de instituțiile europene a căror activitate sunt chemați să o judece.

136. Mandatul judecătorilor și avocaților generali este de 6 ani. El poate fi reînnoit fără nicio limitare. La preluarea mandatului, judecătorii și avocații generali depun un jurământ privind respectarea cerințelor demnității pe care o vor primi, atât în timpul exercițiului cât și după încetarea activității. Pe timpul mandatului, judecătorii, pentru a se concentra în totalitate asupra problemelor pe care le au de soluționat, nu pot deține vreo funcție politică sau administrativă și nu se pot angaja la vreo altă activitate, decât cu o derogare excepțională în cazul profesorilor universitari. În schimb, pentru a fi cât mai independenți, judecătorii și avocații generali beneficiază de unele privilegii și imunități.

§2. Tribunalul de Primă Instanță

137. Creșterea continuă a numărului acțiunilor în judecată introduse de Justiție a creat dificultăți în funcționarea acestei instituții. În aceste condiții, din considerente privind celeritatea soluționării cauzelor supuse judecății, au fost făcute demersuri pentru crearea unei noi instanțe comunitare, cu competențe bine determinate. Înfăptuirea acestei inițiative a devenit posibilă după ce, în 1985, prin Actul Unic European s-a decis că la cererea Curții de Justiție a Comunităților Europene și după consultarea Comisiei și Parlamentului, Consiliul poate să constituie pe lângă Curtea existentă un tribunal care să judece în primă instanță anumite cauze introduse de persoane fizice și juridice, sub rezerva unui drept de recurs exact, art. 11 din Actul Unic European are următorul conținut: „Consiliul atașează Curții de Justiție o Curte ce are jurisdicția de a audia și de a determina în primă instanță anumite tipuri de acțiuni sau proceduri intentate de persoane fizice sau juridice, acțiuni ce pot face obiectul dreptului de apel de Justiție a Comunităților Europene privind numai problemele de drept și numai în concordanță cu condițiile stabilite de Statut”. Drept consecință, printr-o decizie din octombrie 1988, Consiliul Comunității Europene a hotărât înființarea Tribunalului (Curții) de Primă Instanță, ca pe un organ „atașat” Curții de Justiție a Comunităților Europene. Noua instanță și-a început activitatea în septembrie 1989.

Ulterior, prin prevederile Tratatului de și ale Tratatului de , importanța Tribunalului de Primă Instanță a crescut. Astfel că, deși nu îi este conferit titlul de instituție, i-a fost creat statutul de organ judiciar autonom menit să degreveze activitatea Curții de Justiție a Comunităților Europene, pentru ca această instituție să se concentreze asupra principalelor sale misiuni, aceea de a asigura o interpretare uniformă întregului drept comunitar.

Secțiunea a 7-a. Curtea Europeană de Conturi

138. Înființare. A fost înființată prin Tratatul de revizuire a dispozițiilor bugetare, semnat în 22 iulie 1975 și intrat în vigoare la 1 iunie 1977. Anterior, atribuțiile de control financiar erau exercitate astfel: în CECO, potrivit Tratatului de (18 aprilie 1951, intrat în vigoare la 25 iulie 1952), de către comisarii pentru conturi, iar în CEE și CEEA, potrivit Tratatelor de (25 martie 1957), de către Comisia de control.

Prin Tratatul de fuziune, numit și „Tratatul de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice pentru Comunitățile Europene”, semnat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1 iulie 1967, Comisia de Control a devenit organ de control contabil comun celor trei Comunități. Atribuțiile Comisiei de Control au fost preluate în 1967 de către Curtea de Conturi.

Prin Tratatul de , semnat în 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Curtea de Conturi a dobândit statutul de instituție comunitară. Până la această dată, Curtea de Conturi a funcționat ca un organ comunitar complementar, cu caracter tehnic, deși, în fapt, statutul său era apropiat de acela al Curții de Justiție a Comunităților Europene. Dobândind statutul de instituție comunitară, Curtea de Conturi a primit și instrumente juridice suplimentare pentru exercitarea atribuțiilor sale.

§1. Componența Curții de Conturi

139. Curtea de Conturi, cu sediul , unde a fost instalată în 1967, este formată din 25 de membri, câte unul pentru fiecare stat membru, numiți pe o perioadă de șase ani, prin votul unanim al membrilor Consiliului Europei, după consultarea Parlamentului European. Mandatul membrilor Curții de Conturi poate fi reînnoit. Membrii Curții de Conturi aleg dintre ei un președinte pentru o perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

Trebuie remarcat faptul că în compunerea Curții de Conturi fiecare stat al Uniunii Europene este reprezentat de un cetățean al său, ca membru, o personalitate remarcabilă cu calificare specială în acest domeniu și care oferă garanții de independență.

Sub aspectul independenței, statutul membrilor Curții de Conturi este asemănător cu acela al membrilor Curții de Justiție, adică nu acceptă instrucțiuni de la organele statului de origine, beneficiază de imunitate și nu pot exercita o altă profesie. Membrii Curții de Conturi sunt asistați de un mare număr de colaboratori, specialiști recunoscuți în domeniu și alte categorii de funcționari.

§2. Competența Curții de Conturi

140. Preliminarii. Curtea de Conturi are competențe multiple. Sarcina sa este de a examina aspectele de legalitate și regularitate a veniturilor și cheltuielilor celor trei Comunități, precum și a organismelor create de acestea. Corespunzător acestei misiuni, Curtea de Conturi îndeplinește un rol de asistență și unul de control. În anumite situații oferă și consultanță.

141. Atribuțiile de control ale Curții de Conturi au fost consolidate progresiv, atât în ce privește conturile comunitare cât și cele cu referire la documentele provenite de la statele membre care au beneficiat de fonduri comunitare. În plus, pentru îndeplinirea acestor obligații, Curtea de Conturi colaborează cu alte instituții internaționale similare și cu organismele naționale de control din statele membre.

142. Prin competența sa de asistență, Curtea de Conturi veghează la corectitudinea modalităților în care Consiliul Europei și Parlamentul European își exercită funcțiile lor de control al execuției bugetare.

143. În ce privește competența consultativă, aceasta se exercită în activitatea de elaborare a unor avize cerute de unele instituții comunitare, cu privire la adoptarea unor acte juridice.

Cu ocazia încheierii fiecărui an financiar, Curtea de Conturi are obligația de a elabora un raport anual, în care își formulează observațiile cu privire la gestionarea mijloacelor financiare ale Comunităților. Raportul anual este trimis tuturor instituțiilor comunitare și este publicat în JOCE. În baza acestui raport, Parlamentul European hotărăște, pe bază de vot, descărcarea Comisiei Europene de gestiunea anului financiar încheiat.

Capitolul VIII

Mentalități românești și exigențe europene

Secțiunea 1. Opinii ale unor gânditori români privind cultura europeană

144. Este evident că românii, prin modul lor de viață și chiar prin filosofie, au o disponibilitate duală: atât către raționalismul occidental, cât și spre evlavia orientală. În acest sens, Dumitru Stăniloaie, nota că „noi nu suntem nici unilateral raționaliști ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influențat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice și africane de un panteism și mai total prin religiile lor impersonaliste, ci unim luciditatea rațională a latinității personaliste, cu sentimentul de taină, prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârșit și care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unității de comuniune pe care îl trăim”.

Înțelegem astfel de ce participarea poporului român la procesul de integrare europeană îi solicită un mare efort. „Un efort de aliniere pe o paradigmă existențială care nu corespunde sută la sută propriului nostru potențial. Dacă nu o adoptăm, de pe acum, cu pragmatism, în întregul nostru comportament public, ratăm fără drept de apel integrarea europeană. Dacă deci rămânem strict la paradigma noastră, la ideile pe care le avem despre ce înseamnă «gustul vieții», suntem pierduți. Dar și dacă pierdem această paradigmă, pentru că pur și simplu o înlocuim cu cealaltă, tot pierduți suntem. Deci toată problema noastră este: cum să salvăm în străfundul nostru propria paradigmă, adoptând, în spațiul public, cu aceeași eficacitate, paradigma occidentală. Este evident că aceasta înseamnă, pe plan ființial – ca să mă exprim astfel – un efort absolut ieșit din comun”. Ce înseamnă aceasta? „Nu să păstrăm ceva din cultură, ci să păstrăm toată cultura noastră, dar să ne schimbăm radical comportamentul în spațiul public. Să știm că spațiul public este, într-adevăr, un spațiu al funcționalității, al pragmatismului, al interesului de lungă durată, și că toate aceste lucruri nu pot fi menținute decât prin respectarea scrupuloasă a unui cod comportamental”.

Despre asemenea dificultăți vorbește și Adrian Marino: „Ar trebui mai întâi să recunoaștem o evidență elementară: percepția românească a «Europei» a fost și în trecut și, mai ales, în epoca actuală foarte diferențiată. Pentru români, «Europa» rămâne o noțiune-simbol. Dar dacă o privim cu tot mai multă atenție, observăm imediat mai multe zone de percepție, chiar dacă unele foarte joase. Există, de fapt, în conștiința publică și spirituală românească, mai multe «Europe». La limită, ele sunt, nu o dată, străine unele de altele. Uneori chiar contradictorii”. Altfel spus, „Confruntată între Vest și Est, cultura română este dominată, încă din secolul trecut, de două mari complexe: vestic (occidental) și estic (oriental). Amândouă au o dublă față, ca mătasea. Sunt în același timp complexe de superioritate și inferioritate. Să ne grăbim să precizăm: cultura română va ajunge la maturitate, la echilibru și calm interior abia atunci când va depăși ambele complexe (…). Deci să ne vindecăm de complexe. Mai întâi de cele vestice, occidentalizante. Ele sunt mai multe la număr. Poate cel mai important, în orice caz dominant în cultura română, este complexul «canonului» occidental. O anume «revoltă» moderată se impune. Cultura vestică ar fi canonică, paradigmatică, simbolică pentru întreaga cultură a lumii, începând cu cea estică (…). Complexul estic, dimpotrivă, exaltă fenomenul originar (…), că izolarea și subdezvoltarea sunt, de fapt, calități, fiindcă ne prezervă autenticitatea și originalitatea”.

§1. Constantin Noica despre forța modelatoare a culturii europene

145. O contribuție interesantă la dezbaterea privind specificul culturii europene aduce Constantin Noica, în lucrarea „Modelul cultural european”. El pornește de la ipoteza că viața omului în general, respectiv a culturilor sale, poate fi conceptualizată urmărind atitudinea în fața raportului dintre regulă și excepție. Dacă natura și omul stau sub constrângerea legii, omul, în plus, pentru a avea un comportament specific, își instituie reguli, norme de acțiune. Noica demonstrează că legile, regulile, normele admit abateri, excepții. Și că nu putem vorbi doar de abateri de fapt, ci și de abateri de drept. În acest sens, el vorbește de cinci tipuri de „excepții față de regulă”, pentru a sugera tipurile de om, respectiv de culturi, caracteristice. Cele cinci tipuri de excepții sunt:

a) excepții care infirmă regula (situațiile în care regula este intolerantă față de excepție – totemismul comunităților preistorice; civilizația tehnică actuală – din care rezultă mentalitatea totemică, dogmatică, spiritul ingineresc, finalizată cu omul supracivilizat și lipsit de cultură);

b) excepții care confirmă regula (situații în care regula este mai puțin intolerantă și îngăduie un drept de abatere în numele libertății – manifestările limbilor vii; acțiunile oamenilor; chiar intervențiile divine – din care rezultă mentalitatea care înțelege rostul regulii);

c) excepții care lărgesc regula (situații în care regula acceptă complementaritatea excepției transfigurându-se – teoriile științifice – din care rezultă mentalitatea educabilă);

d) excepții care doar proclamă regula (situații în care excepția nu se pierde în regulă, dar nici nu uită regula; proclamă regula dar rămâne excepție – Ideile lui Platon, legile morale – din care rezultă mentalitatea adaptabilă) și

e) excepții care devin ele regulă (situații în care excepția se substituie regulii – genialitatea – din care rezultă mentalitatea demiurgică).

În limitele acestor cinci tipuri de raporturi dintre regulă și excepție se înscriu viețile individuale și culturile, în funcție de preferință. „Cultura europeană a sfârșit prin a prefera ultimul raport, cel în care legile, generalurile, zeii au fost înlăturați și înlocuiți. Este un bine? Este un rău? Dar de vreme ce excepțiile curg, este un dincolo de bine și de rău. Cultura europeană pare să fie prima care să nu-și facă idoli în religia unui raport”.

Astfel înțeleasă, cultura europeană, după ce se încearcă în diferite ipostaze (bizantină, romano-catolică, italiană, franceză, anglo-xaxonă), s-a deschis și a devenit model pentru celelalte culturi. În felul acesta, ea a dobândit conștiința istorică a culturii depline, care se deosebește de cele ce au rămas doar configurații culturale (egipteană, chineză, indiană), prin ceea ce oferă: „1. o supranatură, schimbând raportul dintre om și natură în favoarea celui dintâi; 2. o cunoaștere rațională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaștere capabilă să integreze iraționalul; 3. o superioară organizare științifică și tehnică de viață, cu lărgire a existenței și cunoașterii proprii prin istorie; 4. un univers deschis, ca o limitație care nu limitează, până la ieșirea prin creație din timpul istoric”.

146. Pentru a justifica această performanță a culturii europene, adică pentru a aduce argumente de drept la ce se constată în fapt, C. Noica își continuă analiza separând trei trepte de simplificare logică a realității, respectiv schema, structura și modelul.

La nivel schematic, filosoful operează cu raportul dintre Unul și Multiplu, pentru a construi tabloul conceptual al culturilor. Și pune în solidaritate cele cinci raporturi dintre regulă și excepție cu cinci tipuri de raporturi între Unu și Multiplu. Acestea sunt:

a) Unu și repetiția sa (schemă ce caracterizează culturile primitive, de tip totemic, unde accentul cade pe Unu, prin repetiția sa);

b) Unu și variația sa (schemă ce caracterizează culturile de tip monoteist, în care accentul cade pe Unu, prin variația sa);

c) Unu în multiplu (schemă ce caracterizează culturile de tip panteist, unde accentul cade pe Unu, prin răspândirea sa);

d) Unu și multiplu (schemă ce caracterizează culturile de tip politeist, unde accentul cade pe Multiplu) și

e) Unu multiplu (schemă ce caracterizează cultura europeană, unde nici Unul nu primează, nici Multiplul, ci Unu este de la început multiplu).

Pentru înțelegere, iată comentariul lui Noica: „culturile de tip totemic, cu Unu și repetiția sa; cele de tip monoteist, cu Unu și variația sa; precum și cele de tip panteist, cu Unu în Multiplu, nu pun în joc până la capăt rațiunea și nu posedă în ele cunoașterea liberă. Rațiunea lor este dată de primatul Unului. Însă cu Unu și Multiplu, acesta din urmă pierde solidaritatea cu cel dintâi, coexistă cu el, poate chiar uita de el, iar rațiunea trebuie să-și facă apariția (la culturile politeiste de tip ridicat), spre a pune ordine și eventual spre a obține ordinea unică. Așa cel puțin se va fi întâmplat în Grecia antică, unde, de la reflexiunea presocraticilor și până la cea plotiniană, cunoașterea s-a străduit să îmblânzească disidența Multiplului”. Și, mai departe: „Ce s-a întâmplat, o dată cu apariția culturii europene? Schema a trecut în structură, respectiv în structuri care, cu exercițiul lor, să facă posibilă o cultură deplină, în toată varietatea ei. Celelalte scheme nu pot trece în structuri și rămân cel mult să treacă direct în «model» cultural, unul de fiecare dată îngrădit și îngrăditor pentru spirit, așa cum fac culturile totemice, monoteiste, panteiste – și cum face chiar modelul grec, cu interdicțiile sale raționale și închiderea sa în sine. Totemul nu se diversifică, divinitatea sau principiul unic nu se multiplică în principii, iar panteismul nu dă panteisme în sânul său. Cât despre politeism, el nu are legi și structuri; are în schimb prototipuri și mituri, cum o arată cultura greacă”.

Trecerea de la schema culturală la structură a însemnat, în concepția lui Noica, saltul de la închidere și inerție la deschidere și expansiune. Cauzele acestei treceri, a acestei conversiuni către universal sunt mai multe, dintre care nu poate lipsi lecția rațiunii grecești. Mai trebuie reținută și ideea că forma structurală activă este o unitate sintetică, adică o unitate care se diversifică și se multiplică oferind, în manifestările ei variate, un model al culturii europene ca prototip de cultură deplină. „Cultura europeană ne va apărea ca operând cu structuri de ordinul unităților multiple ce se diversifică tot timpul, așadar operând cu unități în expansiune, ceea ce va da stilul ei deschis pe planul investigației raționale, ca și pe plan social, istoric sau chiar geografic”.

Ideea pe care o asumă Noica este aceea că unitatea sintetică de cultură poate fi în același timp Unu și Multiplu, că se poate distribui fără să se împartă. Iar aceste forme de Unu și Multiplu, care au rămas neobservate în alte culturi, în cadrul culturii europene au fost definite ca valori autonome. Este vorba, desigur, de valorile spirituale și morale, care nu pot fi confundate cu bunurile, întrucât, spre deosebire de valoare care se distribuie fără să se împartă, bunurile se distribuie împărțindu-se. „O bucată de pâine și orice bun obișnuit dezbină pe oameni, în timp ce o valoare îi unește, îi însumează”.

Păstrându-și ființa și unitatea, în propria ei distribuire, valoarea ilustrează faptul trecerii Unului multiplu din schemă în structură culturală. „Când iese din starea de natură, unde bunurile de consum sunt totul în primul ceas, omul trece în starea de cultură tocmai prin ridicarea bunului la valoare, simultan cu instituirea directă de valori spirituale”. Ajuns în stare de cultură, nu înseamnă că omul va trăi numai cu valori spirituale; el va continua să penduleze între bun și valoare și va trăi în cultură în măsura în care reușește să situeze la nivel de valoare ceea ce în stare de natură este un simplu bun.

Meritul culturii europene, spre deosebire de alte culturi, este că „aduce primatul valorilor autonome, precum și conștiința lor teoretică”.

Spre deosebire de celelalte culturi, despre începutul cărora nu se poate spune mare lucru întrucât s-au desprins lent de natură, „cultura europeană – spune Noica – se naște printr-o categorică ruptură: față de rațiunea obișnuită cunoscătoare, în al doilea rând, și în ultimul rând față de antichitate. Se naște anume în anul 325 al erei noastre, la Niceea”.

Prin această afirmație, Noica se opunea concepției lui Spengler, cel care, neglijând tradiția bizantină, localiza începuturile culturii europene, pretins «faustice», în haosul germanic caracteristic pentru sfârșitul primului mileniu al erei noastre. În fapt, filosoful român nu era de acord nici cu acel interval gol de aproape un mileniu în cultura europeană, nici cu încercarea lui Spengler de a autoriza cultura arabă pentru a umple acel gol, o configurație culturală care mai mult a vehiculat idei decât a creat valori proprii. Și aceasta deoarece el considera că prin dezbaterile începute la conciliul din 325, dezbateri care au impus ca adevăr contradicția vie s-a născut ideea întrupării legii în caz, idee ce a caracterizează esențial cultura europeană. Prin această dialectică a punerii și depășirii contradicției se face trecerea de la „unitatea de sinteză” a lumii vechi, care concentra și armoniza diversul, la unitatea culturii europene, care se diversifică, care își dă ea un divers. „Cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. Împotriva oricărui agnosticism, incapabil a înțelege cum pot trei să fie una, s-a decretat că trei sunt efectiv una. În termeni filosofici, ființa este și ea trinitară, neînsemnând numai legea, nici realitatea individuală numai, ci laolaltă legea, realitatea individuală și determinațiile sau procesele lor”. Astfel, spre deosebire de celelalte culturi, în care legea rămâne difuză, cultura europeană, în care legea se întrupează în caz, și-a câștigat șansa de a ajunge la marea performanță filosofică și științifică.

Totuși, Constantin Noica vorbește despre două părți, relativ distincte, ale culturii europene, separate de Renaștere. Prima jumătate începe cu o nouă atitudine față de mitologie, știut fiind că mai toate mitologiile par a pleca de la natură. Numai că, spre deosebire de mitologiile altor culturi, care reflectă varietatea fenomenelor naturale, mitologia primei jumătăți a culturii europene pleacă de la o unitate care se diversifică, respectiv de la „legenda copilului născut în iesle”.

Modificarea atitudinii față de mitologie a însemnat un salt față de antichitatea clasică greacă, în ce privește imaginația creatoare de mituri (nu mai este una relaxată, lipsită de uimire, una a prilejurilor date de natură, ci este una tensionată, prilejuită de uimirea în fața fenomenelor supranaturale), gândirea speculativă (filosofia europeană vine în prelungirea mitologiei proprii, pe când a grecilor era împotriva mitologiei lor) și artă (care nu mai mimează natura, ci trimite spre altceva).

Pe fondul acestei înțelegeri, în care natura este căzută din sacralitate, a fost eliberată inteligența investigatoare în științe și subiectul cunoscător în filosofie și artă. „Astfel își făceau apariția în Europa sistemele de valori autonome, la început valorile artistice și științifice îndată după sistemul religios. Va urma primatul valorilor filosofice, istorico-politice, în fine tehnice, practicate pentru ele însele, ca și primele, și aparent opuse, dar în fapt solidare cu el, ca fond și structură. Dar toate vor fi în expansiune. Toate au apetența infinitului, care nu este al naturii. Căci dacă ar trebui să rezumăm noutatea europeană, față de lumea greacă și alte lumi, atunci s-ar putea spune că ea ține de înțelesul ce se dă infinitului. Pentru antici sau alte culturi finitul (cum e cel al naturii percepute) este rațional iar infinitul e irațional. Pentru european va fi invers: infinitul este cel care se dovedește rațional, fiindcă are o regulă de formare. De aceea în lumea noastră tot ce e bun are un sens de infinitudine – după cum tot ce e rău cade sub infinitudinea, de rândul acesta proastă, a lui «încă ceva și încă ceva». Căci tot ce e rău este într-o limitație ce se reia ca tristă limitație, pe când ce este buna

147. Morfologia culturii europene. Interesante sunt și observațiile pe care Noica le face cu privire la morfologia culturii europene. Reperele sunt selectate din filosofia culturii, acolo unde constată că atât , dar și și Toynbee, culturile sunt înțelese ca organisme vii, guvernate de alte forme și reguli decât cele ale naturii. Tot în filosofia culturii este constatată și preocuparea de edificare a morfologiei culturilor prin raportare la spațiu. Ori, crede Noica, neajunsurile acestei morfologii sunt majore, întrucât, pe de o parte, spațiul nu curge și, pe de altă parte, spațiul divide. Prin urmare, chiar și marile culturi cufundate în modalitățile spațiale vor fi nu numai statice, inerte lăuntric, dar și închise, fără ferestre de comunicare. Așa și explică filosoful român de ce „filosofia culturii n-a putut vorbi decât despre morfologii și morfologia culturilor, la plural”. În această situație, el propune o nouă morfologie, una la singular, o morfologie gramaticală, care să surprindă formele și ipostazele gândului, răspândite peste tot în istorie. „Atunci: substantiv, adjectiv, adverb, pronume, conjuncție, prepoziție, cu verbul peste tot activ în lumea coruptibilului și a prefacerii, inclusiv în lumea gândului, vor putea constitui ipostazele celui din urmă, depășind statutul lor de simple părți de cuvânt. Toate aceste categorii gramaticale vor fi în același timp așezări de sine ale gândului, pe care orice conștiință umană le conține sau le implică (…). Iar de astă dată, ca așezări ale gândului și nu doar ca părți de cuvânt, categoriile sau formele gramaticale nu mai sunt indiferent enumerate, ci fiecare formă poate fi un fel de așezare a întregului logos, fiecare parte poate da socoteală de întregul unei epoci sau comunități ridicate la cultură, anume ca modalitate substantivală, adjectivală, adverbială etc. a spiritului acelei lumi, într-o clipă istorică a ei”.

Spre deosebire de morfologia culturilor bazată pe simbolul spațial, care redă o lume staționară, morfologia culturii bazată pe categoriile gramaticale evidențiază varietatea morfologică a evoluției spiritului creator de cultură. Este vorba, evident, de preponderența unei anumite ipostaze categoriale a gândului pe o anumită treaptă istorică și nu de performanțe pure.

Despre cultura europeană, Noica spune că începe cu ipostaza substantivului, în climatul spiritual bizantin, ca o continuare a culturii grecești, dar și ca o ruptură categorică față de aceasta. Pentru că, în ipostaza substantivului spiritul „creează o verticalitate în haos, adică instituie, numește și populează lumea cu realitățile, despre care sau în jurul cărora tot restul nu e decât comentariu”.

Astfel, sub semnul substantivului, ipostază caracteristică perioadei medievale europene, spiritul identifică realitățile, le denumește prin simboluri, entități, alegorii etc.

Spre sfârșitul Evului Mediu, locul ipostazei substantivale este luat de ipostaza adjectivului, în perspectiva căreia nu mai interesau esențele, ci travestirea lor. Așa se explică de ce Renașterea, înlocuind preocuparea pentru vertical cu cea pentru orizontal, își finalizează suita epitetelor într-o viziune asupra omului.

Următoarea etapă a culturii europene, cea de la Revoluția franceză, este epoca adverbului, când, în planul cunoașterii, nu mai sunt cucerite alte lumi, ci doar sunt puse în valoare cele cucerite anterior. Adverbialitatea, poate cea mai rafinată ipostază a spiritului, aduce libertatea judecății, scoate verbul din inerție, însă nu aduce noutate în substanță, întrucât gândul pare că se odihnește.

Revoluția franceză va deschide în cultura europeană epoca pronumelui personal, astfel că, începând cu Montaigne, își face simțită prezența pronumele la persoana întâi singular, pentru a exprima vocea eului în istorie, vocea sinelui individual. Devenit conștient de sine, eul își va pune în joc opiniile, cu riscul de a cădea în relativism și scepticism, născându-se astfel ideea de autor care se istorisește pe sine. Începe să conteze omul, cu suferințele, bucuriile și chipul lui. Pe lângă autobiografii, câștigă teren vocația portretului în pictură și genul romanului în literatură. Numai că, în permanență, alături de pronumele la persoana întâi singular a stat pronumele la persoana întâi plural. În umbră, alături de „eu” a stat „noi”. Se va naște astfel, în perspectivă sociologică, ideea raportului între individ și societate. Iar pe la 1800, „eul”, datorită precarității sale, va fi invalidat de „noi”.

A fost pregătit astfel terenul pentru ca spiritul european să întruchipeze ipostaza numeralului. Trecerea lui „eu” în „noi” și a lui „noi” în statistică a impus problematica numărului, cu binefacerile și neajunsurile sale. De fapt, începe epoca numeralului și a conjuncției. „Câtă demnitate manifesta substantivul, ce vervă și culoare adjectivul, cât relief și stil adverbul, ce neastâmpăr pronumele! Nimic din toate acestea la cele două părți de cuvânt, numeralul și conjuncția, ale erei luminate”. Și totuși, nevoile societății și ale tehnicii accentuează virtuțile numărului, iar pentru ca epoca numărului să reziste s-a înfrățit cu cea a conjuncției. Rolul conectivelor era de a uni lucrurile despărțite de numere. Cu toate acestea, sentimentul vidului, urmat de profețiile nihiliste, nu a putut fi împiedicat să apară. Nedumerirea lui Noica era cum aceste blajine nihilisme europene au putut speria pe Nietzsche, Ortega y Gasset și pe alți gânditori. Căci nihilismele europene „nu izvorăsc, ca la orientali, din suferință și din mizeria de a fi om, ci dintr-un preaplin, care a jubilat și a făcut multe ctitorii, îmbogățind lumea cu iluminismul, dar care acum, poate, s-a istovit”. Oricum, „modelul european știe să explice și să valorifice nihilismele, așa cum jubilează în veac cu formalismele sale”.

Spre deosebire de celelalte culturi, chiar și față de cea greacă, unde domină rațiunea naturală, care explică lumea prin „de ce?”, cultura europeană știe să se distanțeze de imediat și explică lumea prin „de ce nu?”. Așa au apărut formalismele, care sunt solidare cu esențialul desfășurării istoriei spiritului european. Ele „sunt solidare cu hotărârea finală de din 325, de unde începe cultura noastră, estică și vestică, printr-o supremă afirmare în Trinitate a unității sintetice; sunt solidare cu mitologia europeană, care se desface în jerbă dintr-un singur mit; sunt, în sfârșit, solidare cu morfologia culturală europeană, care-și plimbă formele ei peste un întreg mileniu de creație și viață spirituală, ducând tocmai ea, cu ultimele forme puse în joc, numeralul și conjuncția, la formalisme triumfătoare”. La o privire rapidă s-ar părea că modelul culturii europene este compromis, de tirania propriilor sale forme. În realitate, acest model s-a confirmat, chiar dacă a rămas din el doar scheletul formal. Mai mult, prin morfologia sa a devenit paradigmatic pentru orice altă cultură, căci morfologia este una pentru toate culturile, este morfologia ipostazelor spiritului. Urmărind structura acestui model, se desprinde lecția că „în cultura europeană nu se impune defel timpul ciclic al anticilor sau cel al Sinelui înnebunit din cultura indiană, nici măcar timpul liniar al viziunii escatologice creștine. Se impune în schimb timpul kairós-ului, al momentului favorabil”.

Ideea este că „la fel cum timpul nu-și face ivirea decât prin Creație, fiecare mic univers creat de om, că este filosofic, artistic sau chiar tehnic, substituie temporalității naturale o alta, specifică”, iar omul european este „cronofag: el devorează timpul, în loc să se lase devorat de el. A ști să pui în capsule, să încapsulezi timpul se dovedește a fi principala sa virtute”.

De aceea, conchide C. Noica, este de presupus că nihilismele actuale pot fi considerate doar capătul de drum al perioadei conjuncției și că ele vor fi depășite în curgerea firească a culturii europene către epoca prepoziției. O epocă în care se va instaura un alt tip de raport între oameni, ca și între oameni și lucruri, o nouă formă de intimitate cu ceilalți și cu natura.

§2. Andrei Marga despre necesitatea acomodărilor morale în procesul integrării europene

148. Procesul integrării europene presupune, din partea țărilor candidate, nu numai adaptări economice, politice și juridice, ci și acomodări de natură morală. Aceasta cu atât mai mult cu cât omenirea traversează o criză acută a valorilor. Pe fondul acestei crize, analizând experiența României de astăzi, Andrei Marga, într-un capitol din lucrarea „Filosofia unificării europene”, meditează la posibile modalități de depășire a situației, pentru pregătirea integrării europene.

149. Din rațiuni programatic-metodologice, autorul debutează cu câteva precizări conceptuale. Aflăm astfel, mai întâi, că își propune să problematizeze morala pornind de la funcțiile eticii, întrucât acestea condiționează definițiile, inclusiv ale binelui, precum și rațiunile discursului practic. „Etica stabilește valori și reguli apte să compatibilizeze comportamentele călăuzite de scopuri ale indivizilor și se lasă reperată ca un sistem de reguli susceptibile de justificare”. Prin urmare, atunci când încrederea în sistemul de reguli este zdruncinată, așa cum se întâmplă în prezent în România, se poate vorbi de o criză morală care nu poate fi depășită decât printr-o reconstrucție a argumentelor ce justifică etica. Aflăm, apoi, că este preferabil să numim criză „o fază critică dintr-o evoluție. De pildă, o boală care pune la încercare capacitatea de supraviețuire a organismului, un conflict în care persoanele au interese manifest divergente și periclitează coeziunea grupului, faza în care un sistem social nu poate soluționa probleme, de care depinde păstrarea lui. O criză este asociată cu erodarea unei constelații”. Aflăm, în al treilea rând, că „a justifica o morală înseamnă a găsi o platformă de înțelegere a lumii capabilă să genereze motivații ideale și, prin acest intermediar, acțiuni morale”.

150. După aceste clasificări, Andrei Marga trece la analiza crizei moralei actuale din Europa Răsăriteană, criză pe care o consideră, cu îndreptățire, o prelungire a dificultăților de justificare a moralei socialiste. O morală despre care filosoful român constată că „a confirmat câteva propoziții simple, și anume: a) morala are o justificare carentă într-o filosofie a istoriei cu pretenții dogmatice de știință; b) ea se demite ca morală atunci când individul nu are libertate, iar individul nu are libertate dacă nu dispune de un fundament economic al libertății; c) morala se demite, de asemenea, când este concepută doar ca instrument”. Altfel spus, filosofia dogmatică marxistă a întâmpinat dificultăți teoretice de justificare a unei morale care se baza pe principiul proprietății comune, pe de o parte și, se voia un instrument de promovare a unui sens al istoriei, pe de altă parte. Cu atât mai mult cu cât, de la un moment dat, morala socialistă a denunțat perspectiva internaționalistă, în favoarea celeia naționaliste. Rezultatul a fost acela că „morala naționalismului răsăritean se concretizează în postularea supremației, în ordinea valorilor, a ceea ce este național față de ceea ce vine din afară, a integrării organice a societății față de nevoile individuale, a ideilor liderilor spirituali naționali față de percepțiile și evaluările empirice. Ea considera străinul drept amenințare, potențială sau reală, și decretează a priori drept moral tot ceea ce este produs sub semnul mobilizării naționale. În ipostazele extremiste, ea cheamă la curățirea moralei de elemente alogene și la promovarea de acțiuni justițiare”.

În acest context, filosoful român pleacă de la constatarea, destul de evidentă, că „pentru mulți oameni, înainte de fost evident că nici morala socialistă și nici succesoarea ei, morala naționalismului răsăritean, nu se pot justifica într-un mod acceptabil, că ele sunt ancorate în filosofii ale istoriei sustrase controlului factual și, în fond, depășite de complexitatea vieții în societatea modernă. Acești oameni au salutat curentul favorabil unei morale universaliste, organizată în jurul admiterii de valori general valabile, care a influențat proclamațiile noilor guvernări din 1989. Libertatea persoanei, inițiativa personală, dreptul la critică nelimitată al individului, generalitatea legii etc. au fost îmbrățișate ca expresii ale rațiunii bine folosite și considerate legitim ca singura bază morală a reconcilierii moderne. Justificarea sistemului acestor valori a fost căutată în rațiunea însăși, plecându-se de la asumpția că există o bază rațională de conviețuire, pe care rațiunea bine folosită o poate furniza”.

Trebuie observat că Andrei Marga, într-un spirit oarecum postmodern, crede că nici morala universalistă, întemeiată pe raționalismul filosofiei moderne, nu mai face față complexității problematicii umane contemporane. Chiar dacă această morală admite valori general valabile, fiind justificată doar pe cale rațională, are numai o valoare instrumentală. „Căci, pe de o parte, rațiunea, în sine luată, ca instanță normativă, nu consideră de ajuns contextele. Pe de altă parte, rațiunea oferă reguli, dar nu clarifică satisfăcător sensul acestora”. Situația nu se ameliorează nici atunci când se recurge la justificarea ontologică a însăși rațiunii, considerându-se că rațiunea stăpânește lumea, întrucât „numai forța rațiunii nu este de ajuns pentru a justifica morala”. În plus, crede Andrei Marga, programul științelor experimentale și maturizarea conștiinței critice a oamenilor pun sub semnul întrebării justificările ontologismului și explicațiile generalizatoare. „Oricum, avem destule argumente pentru a apăra ideea că natura este străbătută de legi, dar nu este prin aceasta rațională sau nerațională. Raționalitatea sau neraționalitatea sunt investiția și opera noastră pe harta lumii”.

În această situație, caracterizată prin relativizarea tuturor valorilor și reperelor, când morala nu poate fi sprijinită temeinic nici pe dogma creștină, nici pe doctrina existențială, Andrei Marga riscă o opinie personală, din perspectiva pragmatismului: „după părerea mea, justificarea moralei presupune astăzi patru pași esențiali. Mai întâi, elucidarea sensului regulilor prin integrarea finitudinii vieții umane în structura de sens simbolică. Apoi, asigurarea accesibilității regulilor pentru o examinare intersubiectivă și o abordare argumentativă. Mai departe, considerarea regulilor din punctul de vedere al consecințelor lor pentru reproducerea culturală a vieții. În sfârșit, declanșarea principială a procesului de învățare din experiențele mai bune, inclusiv din experiența relativei autonomizări a valorilor morale, înăuntrul credinței într-o justiție finală a lumii. Iar dacă acești pași sunt făcuți, atunci justificarea este cea a unui pragmatism devenit el însuși reflexiv și critic, care a asimilat măreața tradiție a încrederii în valori ferme, susținute, pe planul concepțiilor generale, de credința în forța inițiativelor și acțiunilor umane”.

151. În concluzie, filosoful Andrei Marga crede că morala naționalismului răsăritean, în pofida pretențiilor sale justițiare, favorizează într-un mod fără precedent corupția, întrucât operează cu simple postulate mânuite de liderii politici și religioși, în funcție de interesele lor de putere. Altfel spus, această morală nu este justificată prin controlul factual al indivizilor, ci are o justificare ontologic confuză, construită fie pe argumente raționale, fie pe argumente religioase. Pentru depășirea dificultăților acestui ontologism al universalului, care naște dogmatisme, filosoful român optează pentru o justificare pragmatică a moralei. Aceasta presupune ca rațiunea moralei să se bazeze pe o ontologie a finitudinii umanului și a sensului vieții. O relativizare care să provoace reflexivitatea până la înțelegerea genezei și sensului regulilor, să dezvolte capacitatea de argumentare și de justificare comunicativă. Cu alte cuvinte, în complexitatea vieții din societatea modernă, ni se spune că este de preferat să înlocuim principiile formale, care vin dinspre absolut, cu niște convenții care vin dinspre relativ, pentru a ne dau speranțe de succes. Or, prin asumarea unei asemenea poziții nu este exclus riscul de a atrofia vocația omului pentru ideal. În plus, nici câștigul în ce privește confortul vieții practice nu oferă o liniște superioară. Rămâne de văzut cât de mult va prinde acest model de comportament, la europeni în general, în procesul unificării continentale.

§3. Integrarea europeană și identitatea națională în concepția lui Ioan Mihăilescu

152. Este evident faptul că pe fondul intensificării procesului de globalizare continuă să se activeze problema identităților naționale. Și problema capătă dimensiuni noi în contextul integrării europene, mai ales atunci când identitățile naționale sunt contrapuse procesului de integrare regională. Referindu-se la această atmosferă, Ioan Mihăilescu notează: „contrapunerea, mai ales într-o formă maniheistă, între globalizare și globalism, pe de o parte, și menținerea și reafirmarea identităților, fie ele culturale, fie etnice, fie de tip statal, pe de altă parte, cred că este falsă. În primul rând, problema este pusă incorect în acești termeni, pentru că identitatea, deși unii analiști o opun integrării, cum ar fi cea europeană, sau proceselor mai înglobante, cum ar fi cele de mondializare, nu este o formă care să contravină logicii integrării. Este evident că integrarea, fie cea la nivel european, fie mondializarea, este uneori un proces generat, pe lângă factorii obiectivi, de birocrațiile care gestionează sau accelerează asemenea procese. Ar fi cu totul contraindicat și din punct de vedere cultural și din punct de vedere politic, ca identitățile care s-au construit în ultimele două sute de ani să fie considerate perimate sau chiar obstacole ale integrării. În procesul de integrare europeană, desigur că o parte din elementele care țin de suveranitatea statelor, este cedată, printr-un fel de contract social, unei instanțe supranaționale”.

Așadar, Ioan Mihăilescu susține că problema identității nu este una perimată, pe de o parte, și că aceasta nici nu contravine logicii integrării, pe de altă parte. Autorul aduce argumente în sprijinul apărării identităților naționale pornind, mai întâi, de la elemente care derivă chiar din tratatele și acordurile comunitare. „Un argument în această direcție constă în faptul că educația și cultura, ca două principale instrumente de menținere, de afirmare și de promovare a identității sunt lăsate în libertatea completă a statelor membre. Principiul, pe care îl cunoaștem foarte bine azi, este cel al subsidiarității: Uniunea Europeană intervine acolo unde o politică europeană are efecte mai bune, mai rapide și mai eficiente decât politicile naționale. Or, în domeniul identității, politicile naționale s-au dovedit alternative de durată. Încercările făcute de diverse grupuri de interese, din birocrațiile paneuropene, de a pătrunde și în domeniul culturii și educației, prin crearea unor sisteme normative comune, au fost întâmpinate cu reticențe în țări care sunt considerate «motoarele integrării europene», ca Franța și Germania”.

În al doilea rând, Ioan Mihăilescu crede că problema identității naționale nu este perimată pornind de la realitatea social-politică europeană a ultimilor ani. O realitate care arată că electoratul european, care nu poate fi acuzat de incultură politică, a avut orientare simptomatică față de partidele politice. Este vorba de orientarea pro-identitară manifestată în mai multe țări cu pretenții în democrația contemporană. „Comportamentele electorale din Austria, Italia, Franța și Olanda nu sunt simple accidente electorale. De fapt, ele sunt strigăte de alarmă ale identităților care se simt amenințate. Identitatea nu este o problemă de opțiune politică. Poate exagerând și îngroșând unele date din cercetările antropologice și sociologice, identitatea apare ca o nevoie umană și de grup. Ea este la fel de imperativă cum este nevoia de hrană, de adăpost, de securitate personală și familială”.

Al treilea argument care arată importanța problemei identității este formulat de către universitarul bucureștean cu trimitere la construcțiile statale artificiale, intrate în istorie în urma celor două războaie din secolul trecut, care până la urmă s-au dovedit neviabile. „Unele, deși aveau zeci de ani de existență comună, s-au fragmentat când împrejurările au permis acest lucru. Când au intervenit și alte elemente în plus, fragmentarea nu s-a produs pașnic, cum s-a întâmplat cu Cehia și Slovacia, ci s-a produs foarte dureros și încă continuă să provoace dureri, ca în țările fostei Iugoslavii. Demonii unor trecuturi foarte îndepărtate au fost reactivați și folosiți ca argumente, ca simboluri, în disputele pentru identitate. De fapt, sunt dispute pentru identitate și pentru teritoriul pe care să se afirme identitatea”.

Așadar, istoria dovedește că problemele legate de identitatea național-statală nici nu pot fi ignorate, nici nu acceptă soluții împotriva firii lucrurilor. Ele rămân verigi slabe dacă nu sunt tratate cu grijă, chiar și în procesul de integrare europeană. Asupra acestui aspect atenționează și Ioan Mihăilescu: „Cu acești termeni, integrare și identitate, trebuie operat foarte atent, trebuie păstrat un permanent echilibru, pentru că tendințele nu sunt chiar atât de clare: se șterg identitățile naționale, dispare statul național, se creează o federație europeană? Asta este o utopie, o construcție mentală a unor politologi sau geopoliticieni. Identitatea este mult mai profundă decât construcțiile geopolitice și nu este numai cazul zonelor mai puțin dezvoltate, cum este estul Europei. Aceste probleme nu au fost rezolvate nici în cadrul Uniunii Europene: în Corsica, în Spania, în Irlanda. Belgia menține un echilibru foarte fragil, căci și ea, cu tot caracterul avansat al democrației sale, a avut, ca și Olanda, momente de ruptură”.

Asemenea observații au aplicabilitate destul de mare și la cazul României, chiar dacă în fapt înaintează cu șanse către Uniunea Europeană. Desigur că nu trebuie discutată oportunitatea integrării sale. Problema este că România nu are încă o strategie proprie de integrare, prin care povara costurilor și a consecințelor inevitabile să poată fi suportată cât mai ușor. Pentru că va trebui să accepte asemenea sacrificii. Așadar, „oricât am vrea noi să ne menținem identitatea și autonomia, nu putem să o facem complet, dacă vrem și integrare europeană. Este absurd să pretinzi integrare, dar cu autonomie completă. Formula optimă este aceea în care se cedează o parte din autonomie, dar nu și din identitate”.

Pornind de la concepția lui Dimitrie Gusti, cel care considera că acțiunea socială, în mod firesc, trebuie să parcurgă drumul de la sociologie la etică și apoi la politică, Ioan Mihăilescu, considerând că această schemă este valabilă și astăzi în ce privește identitatea națională, constată că ruptura se produce la nivelul eticii, adică la trecerea de la constatările sociologiei la elaborarea unor idealuri. Or, fără idealuri nu poate fi dezvoltată o acțiune socială, care să propună soluții de durată. „Revenind la schema lui Gusti, cred că ceea ce ne lipsește nouă este idealul sau strategia consensuală care să permită mobilizarea capacității de muncă și de creație și redescoperirea unei motivații pentru a face acest lucru. Pentru că un necaz mare al societății noastre este, în prezent, demotivarea (…). Capacitatea unui guvern de a conduce eficient constă în capacitatea de a genera motivații și de a le susține, prin politici și reglementări adecvate. Un guvern își realizează misiunea atunci când reușește să mobilizeze populația, să creeze noi motivații, dar nu prin forță, ci, ca orice motivație, prin convingere”.

Există șanse reale de depășire a acestor blocaje? Ioan Mihăilescu, situat pe o poziție optimistă, întrezărește o soluție care merită să rămână în atenția cercetătorilor. Curajul cercetătorului se întemeiază pe speranța că vechile adevăruri ale omenirii se vor proba și în realitatea actuală. „Deși suferă de blocaje instituționale, consider că universitățile au un rol de primă importanță în conturarea unor noi idealuri pentru societate. Și în formularea unor noi strategii. Mi-ar plăcea să spun că salvarea României și a Europei vine de la intelectualitatea universitară”.

153. În concluzie, potrivit concepției acestor gânditori, este limpede că românii trebuie să fie încrezători în șansa lor, pentru a-și valorifica în mod creativ disponibilitățile. Premisele culturale existente trebuie activate în permanență, cu atât mai mult acum când sunt urmate căile integrării europene. Chiar dacă, în timp, aprecierile românilor față de valorile europene au fost diferite, acest „tezaur” trebuie să rămână un ideal, cel puțin sub aspectul organizării și producției economice. Nu trebuie să tânjim doar după capodopere, ci după o societate scăpată de mizerie, care să stimuleze morala și creația.

Atenția trebuie îndreptată în direcția stabilirii unui nou raport între stat și societatea civilă. Aceasta înseamnă că trebuie stimulată trecerea, în conștiința celor mulți, de la conștiința de individ la cea de cetățean liber, cu drepturi și îndatoriri. Efectele se vor răsfrânge asupra stilului de comportament social, asupra relațiilor cotidiene și profesionale. Toate aceste deziderate, în măsura în care vor fi concretizate, vor pune bazele noilor elanuri de integrare europeană.

Secțiunea a 2-a. Situația universităților românești în perspectiva integrării europene

154. De peste opt secole, universitățile, ca instituții de cultură și învățământ, persistă cu mare consecvență în a-și îndeplini misiunea și obiectivele lor. Chiar dacă, în timp, au suportat condiționările religioase, politice și sociale, marile universități au reușit să-și consacre identitatea și să se constituie în modele pentru autonomia vieții spirituale.

În întreaga perioadă medievală, universitățile erau instituții preponderent religioase, iar în epoca modernă, pe măsura descătușării din chingile doctrinei teologice, ele s-au orientat către o poziție laică. Astfel că din secolul al XIX-lea, instituțiile de învățământ superior și-au lărgit foarte intens vocația în domeniul cercetării științifice. Pe această cale, ele și-au dobândit dreptul de autonomie, atât față de teologie, cât și față de oferta de finanțare venită din partea statului. În acest context, constată Ioan Mihăilescu, a apărut „ideea de universitate oarecum retrasă din societate, axată pe cercetarea fundamentală, dezinteresată de problemele politice și ale comunității, concentrată în principal pe producerea de valori culturale și științifice. Aceasta a fost universitatea care a dominat secolul al nouăsprezecelea și toată prima jumătate a secolului al douăzecilea”.

Ulterior însă, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, urmare a mișcărilor studențești, s-a făcut simțită necesitatea ca universitățile, deși își păstrau misiunea științifică și culturală, să fie reconectate la nevoile comunității, pentru a asigura pregătirea forței de muncă. Astfel „se instituie și noi criterii de apreciere a universităților, nu atât după valoarea creațiilor culturale și științifice, cât mai ales în măsura în care o universitate răspunde nevoilor de formare superioară a forței de muncă”.

În noile condiții, rapid schimbătoare, universitatea, pentru a face față dificultăților, trebuie să-și recoreleze misiunea sa tradițională, aceea de a fi promotoare a performanțelor științei și culturii, atât cu cerințele societății, care o obligă să devină universitate de masă, cât și cu mijloacele pe care și le poate procura, întrucât fondurile publice nu pot ține ritmul de creștere a învățământului superior. Astfel, „în anii 1990 și mai pregnant după 2000, s-a pus tot mai mult problema unui nou tip de universitate, pentru care nu s-a găsit altă denumire mai atractivă și mai adecvată în același timp decât «universitatea antreprenorială». Aceasta este universitatea care este organizată, gestionată ca o mare companie comercială”.

§1. Reflecții privind misiunea universității

155. Meditând la misiunea universității, în perioada interbelică, José Ortega y Gasset, face următoarele remarci: „la temelia reformei universitare se află capacitatea de a descoperi care este adevărata ei misiune. Orice schimbare, ajustare, retușare a acestei case a noastră care nu ar pleca de la o revizuire prealabilă, cu energică limpezime, cu hotărâre și veracitate, a problemei care constă în descoperirea misiunii sale ar echivala cu zadarnicele suferințe ale unei iubiri stângace”. Așadar, intenția gânditorului spaniol era de a relansa discuția privind misiunea universității, pentru a fi luate în calcul noile caracteristici ale societății contemporane.

Cu această pornire, aplicând principiul economiei în învățământ, care sintetizează voința de a lua lucrurile așa cum sunt, nu în mod utopic, filosoful delimitează misiunea primară a universității, astfel: „1. se va înțelege prin Universitate stricto sensu instituția în care se predă studentului obișnuit să fie un om cult și un bun profesionist; 2. Universitatea nu va tolera în uzanțele ei nici o farsă, cu alte cuvinte, ea va pretinde studentului numai ce practic îi poate cere; 3. se va evita, în consecință, ca studentul obișnuit să piardă o parte din timpul său prefăcându-se că va fi un om de știință. În acest scop se va elimina din trunchiul minimal al structurii universitare investigația științifică propriu-zisă; 4. disciplinele de cultură și studiile profesionale vor fi oferite sub o formă pedagogic raționalizată – sintetică, sistematică și completă – nu sub forma pe care ar prefera-o știința lăsată de capul ei: probleme speciale, «bucăți» de știință, încercări de cercetare; 5. în alegerea profesorilor nu va decide rangul pe care candidatul îl posedă ca cercetător, ci talentul sintetic și calitățile necesare unui bun profesor; 6. după ce se reduce în felul acesta ucenicia la un minimum în ceea ce privește cantitatea și calitatea, Universitatea va fi inexorabilă în exigențele ei față de student”.

Dar, continuă José Ortega y Gasset, pe lângă această misiune primară, universitatea este mai mult. „Universitatea, care deocamdată este doar ce am spus până acum, nu poate fi numai atât. A sosit momentul potrivit pentru a recunoaște, în toată amplitudinea și profunzimea lui, rolul științei în fizionomia corpului universitar, un corp care este în fond un spirit (…). Fără știință este imposibil destinul omului european. În uriașa panoramă a Istoriei, aceasta înseamnă decizia de a trăi de pe platforma intelectului, iar știința nu este altceva decât intelectul turnat în formă (…). Luați aminte, prin urmare: Universitatea este distinctă, dar inseparabilă de știință. Eu aș spune: Universitatea este, în afară de aceasta, știință. Universitatea trebuie, înainte de a fi Universitate, să fie știință. O atmosferă încărcată de entuziasm și eforturi științifice este premisa profundă pentru existența Universității”. Apoi, apreciază José Ortega y Gasset, universitatea trebuie să fie și mai mult, în sensul că această instituție „nu are nevoie numai de un contact permanent cu știința, căci altfel riscă să se anchilozeze, ci are nevoie de asemenea de un contact cu existența publică, cu prezentul, care este întotdeauna un integrum și nu poate fi luat decât în totalitate și fără amputări ad usum delphinis. Universitatea trebuie să fie de asemenea deschisă spre actualitatea deplină, ba mai mult: trebuie să fie în mijlocul ei, să se cufunde în ea”. Numai prin asumarea acestor deziderate, crede José Ortega y Gasset, universitatea va redeveni ceea ce a fost în ceasul ei de glorie, adică „un principiu promotor al istoriei europene”.

156. Tot în perioada interbelică, reflecții interesante privind misiunea universității dezvoltă și gânditorul român Ion Petrovici. Într-o conferință ținută la „Institutul Social Român”, în ziua de 13 martie 1928, Ion Petrovici, pornind de la convingerea că universitatea „și-a dibuit îndelung cărarea ei adevărată și a oscilat de la o menire la alta, după epoci și după țări”, îi evidențiază misiunea înaltă, aceea de a fi focar de creație științifică, instanță morală și tribună a patriotismului. Pentru că, trebuie să luăm aminte, potrivit concepției filosofului român, „universitățile nu sunt numai o podoabă, ele trebuie să fie o forță și o călăuză, și dacă frânele guvernării nu se găsesc în mâinile lor – căci frânele guvernării sunt în mâinile oamenilor politici – însă în universități se plămădesc și se articulează tendoanele cele mai viguroase ale organismului nostru social”.

157. Este de remarcat și opinia lui Ioan Mihăilescu, cel care în zilele noastre, după ce evidențiază factorii care impun reformarea învățământului universitar, revine și observă cu îndreptățire: „cu toate transformările pe care le-a cunoscut în decursul timpurilor, cu toate accentele care au fost puse într-o perioadă sau alta, universitatea trebuie să păstreze echilibrul între ceea ce constituie adaptări la provocările modernității și ceea ce formează specificul ei: promotoare a valorilor, a culturii, păstrătoare a tradițiilor și valorilor naționale, promotoare a valorilor universale. Prin origine și prin fundamente, universitatea are o dublă mare misiune. Ea este una dintre principalele instituții de creație științifică și culturală și, prin aceasta de promovare a identității culturale a unui popor. În același timp, prin definiție, universitatea are o orientare valorică universală; orice programă de învățământ, oricât de naționalist ar fi întocmită, nu poate să nu facă referire la marile creații culturale și științifice ale lumii”.

Altfel spus, dincolo de toate metamorfozele suportate de-a lungul timpului, dincolo de fluctuația factorilor care o influențează, într-un fel sau altul, universitatea trebuie să-și onoreze misiunea sa definitorie, aceea de a fi o instituție de cultură și de cercetare științifică. Iar în prezent această misiune înseamnă a sluji, cu aceeași energie, atât a valorilor universale, cât și a valorilor identitare ale poporului de origine. „O universitate trebuie să fie foarte bine orientată în privința valorilor universale, dar ea trebuie să fie și foarte bine înrădăcinată în cultura unei anumite țări. Pentru că nevoia de identitate nu e o simplă fantasmă, ci este o nevoie foarte profundă care trebuie reconsiderată și teoretic și practic”.

Înfăptuirea acestui obiectiv, în condițiile societății actuale, obligă universitatea să se aplece și asupra educației. Este adevărat că funcționează mult presupunerea că tinerii care intră în învățământul superior au deja conturate coordonatele comportamentale. Și, în parte, este adevărat. Numai că nu se poate vorbi despre un proces încheiat, întrucât educația nu se reduce doar la chestiuni de comportament. De unde rezultă că studenția, sub aspect formativ, trebuie să asigure educația pentru viața intelectuală și pentru viața civică, la întâlnirea cu politicul. Altfel spus, cu cât universitatea oferă mai multe libertăți, cu atât mai mult studenții au nevoie de îndrumare.

Fiind o instanță superioară de judecată asupra valorilor spirituale, universitatea trebuie să ocupe chiar un loc special în procesul educațional. Privilegiul acesta și autoritatea sub aspect științific și moral, îi sunt garantate de statutul de instituție imparțială în socializarea valorilor. „Promovarea valorilor nu se reduce la faptul că acestea sunt prinse în cărți și sunt prezentate la cursuri studenților. Problema este totodată și aceea a acțiunii la nivel social. O societate sau o parte a ei poate intra în anumite derapaje valorice când subculturile se extind în mod periculos. O universitate nu poate sta impasibilă în aceste situații”.

Se întâmplă însă că unele universități abdică de la misiunea lor și efectele sunt destul de grave, atât în ce privește reputația instituției, cât și în ce privește sistemul axiologic al colectivității deservite. Referindu-se la situația actuală din învățământul superior românesc, cu referire la acest aspect, Ion Mihăilescu notează: „intervențiile universităților în moralitatea publică sunt sporadice. În afară de câțiva indivizi care acționează oarecum donquijotesc în domeniul moralității publice, al manifestărilor subculturale, fie trăgând semnale de alarmă, fie luând diverse atitudini, universitățile ca instituții foarte rar intervin în astfel de probleme. Această «nepăsare academică» față de moralitatea publică și față de fenomenele subculturale reprezintă o mare lipsă a universităților (ca să folosim un termen blând), pentru că ele se izolează și ignoră probleme care ar ține de competența lor”. Deși pare puțin exagerată, observația autorului citat reflectă o realitate descurajantă, dramatică chiar, întrucât spiritul academic este subjugat de pornirile mult prea lumești.

§2. Rolul universității în contextul globalizării

158. Societatea timpurilor actuale, denumită uneori „societate informațională”, alteori „societate a cunoașterii”, are tot interesul pentru valorificarea superioară a factorului uman, ca element esențial al progresului. Altfel spus, în societatea prezentă, care tinde să capete proporții globale, datorită dinamicii mediului economic, științific, tehnologic și comunicațional, importanța capitalului uman crește mai rapid, în comparație cu ceilalți factori de producție. De aceea, investiția în capitalul uman a devenit o prioritate a societății contemporane, o societate care trebuie să facă față tuturor schimbărilor științifice și tehnologice rapide, precum și complicatelor raporturi de pe piața muncii. Aceasta înseamnă uzura morală rapidă a cunoștințelor, ceea ce impune o nouă atitudine față de învățământ și educație. Problema este că într-o asemenea societate a cunoașterii și învățării, în mod firesc, pretutindeni în lume, „sistemul educațional este confruntat, pe de o parte, cu impactul noilor tehnologii de cunoaștere și comunicare, cu ritmul rapid al schimbărilor, pe de altă parte, cu efectul globalizării societății, al creșterii interdependențelor dintre națiuni și culturi”.

În acest context, semnalele despre importanța educației, văzută ca problemă-cheie a prezentului, vin din toate direcțiile. Amintesc în acest sens, mai întâi, faptul că cel de-al XX-lea Congres Mondial de Filosofie (10-16 august 1998, Boston, SUA), unde au participat aproximativ 2.400 de personalități din majoritatea statelor lumii, s-a desfășurat sub genericul Educație prin filosofie. Au fost investigate cu această ocazie întrebări de genul: se mai poate obține vreun câștig în ce privește educația lumii actuale? Dacă da, cum? În ce măsură mai poate contribui filosofia la înfăptuirea acestui deziderat? Care filosofie oferă soluții mai potrivite în acest sens? Cum ar trebui să arate lumea mai bine educată? etc. Desigur că răspunsurile, chiar dacă nu purtau marca soluției salvatoare, aveau meritul de a scoate în evidență gravitatea situației. Aceste răspunsuri mi-au îngăduit totuși să rămân optimist și să deriv consecința că „în ce privește educația, cele mai mari șanse aparțin unei filosofii a echilibrului, a împăcării și depășirii, unei filosofii care pornește de la valorile clasice, dar este lipsită de prejudecăți. Și că educația va putea face față provocărilor contemporane în măsura în care cultivă această filosofie de viață”.

Amintesc, în al doilea rând, că și în atenția Summit-ului Grupului G-7 (Köln, iunie 1999) a stat problematica educației, iar în urma dezbaterilor a fost adoptată Carta asupra scopurilor învățării pe tot parcursul vieții. Dar asemenea inițiative și atenționări vin, cu regularitate în ultimii ani, de la toate instituțiile responsabile, fie ele planetare, regionale ori naționale.

Mesajul comun este că într-o societate rapid schimbătoare, cum este cea contemporană, misiunea educației crește și se lărgește, iar pentru atingerea acestei performanțe rolul universității este major. Pe de o parte, învățarea și educația trebuie puse în slujba creativității, pentru a dezvolta la tineri capacitatea de a rezolva probleme. În acest sens, Venera Mihaela Cojocariu, susținând un foarte interesant model al educației pentru schimbare și creativitate notează: „plasată sub cupola generoasă a pedagogiei prospective și a filosofiei educației, abordată și analizată din această dublă perspectivă, educația pentru schimbare (dezvoltare) poate fi definită drept o rezultantă și o cerință a societății contemporane și viitoare, a cărei esență constă în formarea capacității de a anticipa/proiecta devenirea, de a o realiza eficient, de a o recepta și evalua corect. Această înțelegere permite acoperirea/evidențierea semnificației sale până la precizarea statutului său ontologic (atâta timp cât ea «se mișcă» între a fi paradigmă educațională, «nouă educație» sau chiar stil personal). Scopul său, în calitate de alternativă educațională, este acela al formării personalității proactive”.

Așadar, realitatea contemporană globalizantă, aflată într-o permanentă și rapidă schimbare, impune valorificarea superioară a resurselor umane, prin reformarea strategiei educaționale. Acest adevăr este deja asumat strategic în țările dezvoltate, care alocă fonduri din ce în ce mai mari pentru adaptarea sistemului de învățământ, implicit a învățământului universitar, la noile comenzi sociale. O exigență esențială a acestui proces adaptativ, este combinarea echilibrată a factorilor globali cu cei locali. Problema este că drumul de la strategiile promițătoare la realitate este lung. „În promovarea globalizării concepute ca o reuniune armonizată a diversităților locale, educația este frecvent considerată a fi în același timp factor (instrument de promovare a globalizării) și efect (care suferă modificări semnificative sub imperiul globalizării). Cum era de prevăzut, educația și, în particular, învățământul superior sunt chemate nu numai să reacționeze față de tendințele de globalizare, ci chiar să joace un rol hotărâtor în dezvoltarea unor societăți viitoare dezirabile, inducând în societate transformări calitative de natură să conserve identitatea diversă a comunităților, dar și conviețuirea pașnică, toleranța bazată pe comunicare și mai buna cunoaștere și înțelegere a intereselor individuale și/sau de grup ale fiecărui participant la acest proces”.

Reforma sistemului educațional, pentru adaptarea la cerințele societății globale a învățării și cunoașterii, presupune mare responsabilitate în ce privește conținutul învățământului, prin planuri flexibile, calitatea instruirii și asigurarea mobilității participanților la procesul de cercetare și învățare. „În asumarea responsabilității pentru globalizarea educației, punctul de pornire îl reprezintă conștientizarea faptului că problemele globale se află în interacțiune, astfel că schimbările propuse în plan educațional sunt parte a strategiei globale pentru întâlnirea cu viitorul. Ceea ce este însă propriu învățământului constă în rolul său special: succesul schimbării (al reformei îndreptate spre globalizare) depinde esențialmente de calitatea resursei umane implicate, iar această calitate este cultivată prin educație, prin învățământ”.

159. În consecință, filosofia europeană care orientează strategiile privind învățământul este bazată pe ideea că dezvoltarea societății moderne depinde prioritar de investițiile în domeniul educației. Opțiunea se bazează pe multiple studii care dovedesc necesitatea reconsiderării capitalului uman, pentru a fi valorificat superior. În acest scop, sistemele educaționale occidentale au o structură flexibilă care stimulează opțiuni alternative. Se construiește astfel un cadru lesnicios în care fiecare individ își poate cultiva vocația. „Chiar dacă admitem că, în acest moment, globalizarea este un concept inexact și greu de definit, nu putem să ignorăm faptul că procesul de globalizare generează o serie de schimbări în domeniile majore ale vieții din toate țările de pe mapamond. Aceste schimbări vor afecta în mod profund învățământul și în special învățământul superior, deoarece acesta este inexorabil legat de pregătirea forței de muncă și de producerea cunoștințelor. Universitățile se vor orienta mai mult spre piața globală a cunoștințelor și mai puțin spre căutarea adevărului. Astfel întregul proces de învățământ va fi centrat pe studenți, ca beneficiari, și nu pe profesori, ca misionari în căutarea adevărului. O primă consecință a acestei schimbări de perspectivă va fi creșterea rolului managementului universitar”.

§3. Strategia Uniunii Europene privind creșterea calității învățământului superior

160. O presupoziție lesnicioasă îl obligă pe oricare cercetător să considere că, în cazul învățământul superior, criteriile calității vor fi în permanență satisfăcute. Motivația acestei considerații vine de la constatarea că în general, pe termen lung, chiar așa se întâmplă. În prezent însă, când omenirea parcurge o perioadă de transformări profunde, când fenomenul globalizării influențează puternic și rapid mediul politic, economic, tehnologic, social, cultural și informațional, calitatea educației academice a devenit o problemă de mare actualitate.

Drept dovadă, în cadrul Uniunii Europene, chestiunea a devenit o temă prioritară în ultimele decenii. Sunt chiar semne evidente că factorii politici din țările europene au conștientizat corect adevărul potrivit căruia, în condițiile contemporaneității, principala avere a unei societăți constă în capitalul ei uman. De aceea, politica educațională a Uniunii Europene se concentrează tot mai insistent asupra formării continue a tuturor cetățenilor îndreptățiți. În acest sens, Mihai Korka notează: „deoarece economia cunoașterii (cunoscută în literatură și sub denumirile noua economie sau economia cuaternară) înlocuiește la cumpăna între milenii economia industrială și/sau economia serviciilor în mod tot mai evident, educația și formarea profesională a cetățenilor se constituie într-o prioritate politică de prim rang pentru toate statele europene”.

161. Concret, prin „Declarația de ”, din mai 1998, miniștrii educației din Franța, Germania, Italia și Marea Britanie recunoșteau că „ne confruntăm cu o perioadă de schimbări majore în domeniul educației și al condițiilor de muncă, cu o diversificare a parcursului carierelor profesionale, în care educația și formarea profesională de-a lungul vieții devin o obligație clară. Datorăm studenților noștri și întregii societăți, un sistem de învățământ superior în care sunt oferite cele mai bune oportunități pentru a explora și diversifica propria arie de excelență”.

Pornind de la asemenea documente clare și programatice, Constantin Brătianu declară: „Consiliul Europei recunoaște faptul că realizarea unui învățământ superior de calitate reprezintă un obiectiv strategic al fiecărei țări membre a Uniunii Europene. Deși există o puternică varietate în organizarea și funcționarea sistemelor de învățământ superior din diferitele țări membre, precum și în cadrul fiecărei țări, datorită autonomiei universitare, Consiliul Europei consideră că trebuie să realizeze o dimensiune europeană a asigurării calității, prin care să se ofere garanții privind calitatea procesului de învățământ. Varietatea și specificitatea învățământului superior nu trebuie să constituie o piedică în calea cooperării europene și a realizării unui eficient schimb internațional de experiență, cu atât mai mult cu cât au fost evidențiate, în cadrul unor programe europene, o serie de puncte de vedere similare și o serie de concepte fundamentale comune privind asigurarea calității”.

„Declarația de ”, stă la baza ideii privind crearea unui Spațiu european al învățământului superior, idee consacrată la 19 iunie 1999, prin adoptarea, de către miniștrii învățământului și educației din țările europene comunitare, a Declarației de „Declarația reprezintă un angajament liber asumat de către fiecare țară semnatară de a întreprinde măsuri de restructurare a sistemului propriu de învățământ superior în vederea unei convergențe la nivel european. Termenul convenit pentru realizarea Spațiului European al Învățământului Superior este anul .

De menționat că „Declarația de ”, fără a fi un document restrictiv, propune promovarea unor valori europene comune, pe terenul specific al spațiului cultural național. În acest scop, documentul propune următorul set de obiective:

„1. adoptarea de către toate țările participante a unui sistem clar de certificate a studiilor superioare, astfel încât documentele de studii să fie ușor de înțeles și comparat (inclusiv Foaia matricolă numită în limbajul adoptat de Comisia Europeană Anexa administrativă la diplomă – Diploma Supliment);

2. organizarea învățământului superior în toate țările europene pe două cicluri principale de studii, după modelul undergraduate studies – postgraduate studies, cu respectarea specificului formării în fiecare domeniu de știință din fiecare țară europeană;

3. implementarea în fiecare Universitate a unui sistem de credite academice transferabile, compatibil cu ECTS – European Credit Transfer System;

4. asigurarea unei dimensiuni europene a calității învățământului superior din fiecare țară semnatară a Declarației;

5. eliminarea obstacolelor care mai persistă în calea mobilității studenților, profesorilor și a cercetătorilor din universitățile europene”.

Referindu-se tot la acest moment, Constantin Brătianu notează: „Declarația de a fost semnată la 19 iunie 1999 de către miniștrii învățământului din 29 de țări europene, membre sau în curs de aderare Întâlnirea miniștrilor a fost precedată de o serie de dezbateri organizate pe 18 iunie 1999, la care au participat experți și membri ai delegațiilor ministeriale , având ca scop clarificarea problemelor conținute generic în declarația intitulată «The European Higher Education Area. Joint declaration of the European Ministers of Education Convened in Bologna on the 19th of June 1999». Acest document are la bază Declarația de , care a fost semnată în mai 1998 de către miniștrii învățământului din Franța, Germania, Italia și Marea Britanie. Declarația de concretizează Magna Charta Universitatum adoptată în 1998 de universitățile europene , precum și Declarația de este susținută și promovată de Asociația Universităților Europene, de celelalte asociații continentale sau regionale de universități din Europa, de organisme europene. România este țară semnatară a acestei declarații”.

162. Răspunzând provocărilor venite dinspre procesul de globalizare, prin noile tehnologii din domeniile informaticii și comunicațiilor, Consiliul European, desfășurat în martie formulat ca țintă strategică pentru Europa de a deveni până în 2010 „cea mai competitivă și dinamică economie a cunoașterii din lume, capabilă de o creștere economică durabilă, cu mai multe și mai bune locuri de muncă, cu o coeziune socială sporită”. Este un obiectiv îndrăzneț, dar care nu poate fi ocolit. Realitatea demonstrează că astăzi nimic nu se mai poate produce rentabil fără o forță de muncă superior calificată.

Drept urmare, în februarie 2001, miniștrii educației din statele comunitare au adoptat Raportul intitulat „Obiective comune concrete pentru educație și formare profesională”, iar în februarie 2002 au adoptat un program de lucru detaliat pentru înfăptuirea acestor obiective. Și pentru ca întreaga preocupare privind reforma învățământului superior să poarte și încuviințare politică superioară, un nou Consiliu European, cel de din martie hotărât „obiectivul de a face până în 2010 din sistemele de educație și formare profesională din Europa o referință calitativă pentru întreaga lume”.

§4. Situația învățământului superior românesc

163. Examinarea atentă a structurii și resurselor învățământului superior românesc, prin raportare la exigențele europene, evidențiază faptul că acțiunile de reformare se impun cu necesitate. Mai direct spus, reforma universităților românești, care trebuie să se concretizeze în soluții moderne, compatibile cu exigențele și practicile universităților din statele europene comunitare, este un criteriu esențial de care depinde accederea la un loc demn în Spațiul European al Învățământului Superior.

Este adevărat că, în sensul consfințit prin tradiție, termenul de „universitate” trimite la un așezământ durabil, care se explică prin sine, chiar și împotriva coroziunii timpului. Metaforic vorbind, universitatea ar putea fi asemuită cu o comoară de idei nemuritoare, cu un sanctuar prin care generațiile urcă în cultură. Aceasta nu înseamnă că structura unei asemenea instituții este înțepenită, că nu reacționează la contextul social-istoric. Mai mult, forța universității vine tocmai din capacitatea sa de a se autocontrola, de a se comporta teleologic și de a se adapta asemenea unui organism viu, mereu identic cu sine și mereu vigilent față de posibilele surprize ale viitorului. Cu toate acestea, trebuie să existe și o strategie națională privind dezvoltarea și reformarea învățământului superior. Pentru că, nu trebuie să uităm, „Universitățile sunt, prin definiție, instituții deschise, în care predau și cercetează specialiști care au trecut prin selecții succesive și au fost recunoscuți drept vârfuri profesionale, specialiști care își dedică acțiunile și, practic, viața inovării, sporirii cunoașterii și formării de noi specialiști”.

În acest context, orice încercare de analiză a situației învățământului superior românesc, care înainte de decembrie 1989 era un sistem centralizat, astfel că universitățile nu-și puneau problema existenței și nici pe cea a performanțelor, trebuie să pornească de la constatarea că „după momentul 1990, reforma învățământului a fost una dintre prioritățile declarate ale tuturor guvernelor care s-au succedat. În același timp, învățământul a fost unul dintre domeniile în cadrul căruia s-au întreprins un număr mare de schimbări de natură legislativă, instituțională, organizatorică și de conținut. Cea mai mare parte a acestora reprezintă rezultatul inițierii unui număr relativ ridicat de proiecte de reformă a învățământului, nici unul însă dus până la capăt, în special din cauza schimbărilor de natură politică”.

Cercetându-se aceste evidențe, în ultimul deceniu au apărut mai multe studii, analize-diagnostic, dintre care amintesc pe cel coordonat de Adrian Miroiu (cu referire la întregul învățământ românesc) și cel realizat de Constantin Brătianu (cu referire doar la învățământul universitar). În mod firesc, ambele studii iau în calcul, mai mult sau mai puțin explicit, dar cu mare profesionalism, atât factorii externi, cât și factorii interni, în complexa lor combinație, factori care influențează activitatea instituțiilor de învățământ. Aceste studii reușesc să ofere o imagine reală atât a realizărilor, dar mai ales a neîmplinirilor sistemului de învățământ românesc.

Cu referire la subiectul care ne interesează, din lucrarea coordonată de Adrian Miroiu, merită reținută următoarea constatate: „nu mai există o presiune puternică dinspre universități spre schimbare. În cadrul lor, noile structuri de putere create, noile oligarhii academice reprezintă chiar un obstacol puternic împotriva transformărilor de profunzime, care își subordonează acestui scop însăși dorita autonomie universitară”.

De mare importanță sunt și observațiile cuprinse în cartea lui Constantin Brătianu, mai ales în ce privește contextului legislativ, considerat unul dintre cei mai puternici factori externi de influență asupra universităților. Concluzia la care ajunge autorul este aceea că orientarea legislativă, menită să compatibilizeze cadrul juridic românesc în domeniul învățământului cu cel european, chiar dacă nu a fost urmată cu totală consecvență, a făcut pași hotărâtori. Dar orientarea trebuie menținută, întrucât „participarea avantajoasă a universităților românești de Învățământ Superior, începând chiar cu anul 2010, presupune o serie de inițiative legislative și măsuri de îmbunătățire a reglementărilor actuale, presupune o abordare nouă, mai curajoasă, a relației dintre Ministerul Educației și universități, presupune o clară asumare de responsabilități din partea universităților, în cadrul unei coordonări strategice, dinamice, presupune centrarea conducerii fiecărei universități pe principiile managementului calității totale și ale eficientizării alocării resurselor”.

Ideea este că universitățile românești trebuie pregătite, pe de o parte, inclusiv prin acte juridice, pentru a ști cum să-și exercite autonomia instituțională în condițiile concurenței naționale și europene. Nu trebuie să uităm că autonomia universitară este o cucerire avantajoasă atâta timp cât nu apare pericolul transformării universităților în instituții rupte de viața publică, de cercetarea aplicată și de mediul de producție și comercial. Or, trebuie să recunoaștem, nu toate universitățile românești dispun de resursele necesare, mai ales sub aspect managerial, pentru a înțelege și valorifica eficient libertățile oferite de legislația privind autonomia universitară. Mai sunt încă destui „comuniști revopsiți”, dar rămași cu „capetele roșii”, care se cațără nelegal pe fotoliul de rector, pentru a „salva” incompetența, impostura, hoția, corupția, clientelismul și nepotismul. Or, autonomia reclamă un management competent, legal și moral, propus unei echipe de universitari cu știință de carte, consacrați, pasionați si responsabili. „Autonomia universitară este însă o monedă cu două fețe, dintre care una a fost puțin evidențiată. Ea a apărut ca expresie sintetică a unui mănunchi de drepturi ale universităților, care trebuie obținute în fața unui minister încă doritor să administreze învățământul superior. Autonomia înseamnă însă și altceva: un set de responsabilități ale universităților, de constrângeri care să împiedice fenomene nu mai puțin negative decât cele întâlnite într-o organizare centralizată a învățământului. În primul rând, autonomia universitară poate să însemne și satrapizarea învățământului superior: fiecare universitate devine o structură cvasiindependentă, în care rectorul și alți câțiva colaboratori ai săi dețin o putere de necontestat. Lucrul acesta s-a putut face inclusiv prin elaborarea unor mecanisme de alegere a organelor de conducere care garantează conservarea hegemoniei de grup. «Satrapii» universitari dețin controlul principalelor resurse atractive ale universității: politica de personal, alocarea fondurilor, relațiile internaționale”.

Pe de altă parte, universitățile românești, mai ales cele fără tradiție, trebuie pregătite pentru a dobândi competență științifică și de cercetare. Sub acest aspect, „Universitatea se confruntă cu trei categorii de oportunități pentru perfecționare: episodice, periodice și continue. Perfecționarea episodică încearcă să definească «unde am greșit; ce avem de gând să facem?» înainte de a acționa corectiv. Perfecționările periodice spun: «facem ceea ce trebuie?», iar cele continue au de-a face cu întrebarea: «facem lucrurile cum trebuie?». În Universitățile de nivel internațional aceste proiecte se suprapun”.

Desigur că asemenea provocări atrag atenția asupra calității educației, pe de o parte, ca și asupra metodelor și tehnologiilor de instruire, pe de altă parte. Dar mai ales atrag atenția asupra competenței personalului promovat să exprime spiritul universitar. Pentru că, atenționează și Andrei Marga, „Nu poți spune legitim că ești universitar dacă nu ai rezultate obiectivate în cercetare, după cum nu poți revendica justificat poziția de profesor universitar dacă nu ai discipoli ai programului propriu de cercetare și nu ai lucrările proprii. Este timpul să reactivăm această convingere absolut firească într-o universitate, practic să facem din investigația științifică dominanta a ceea ce facem fiecare, cotidian”.

164. Drept consecință, în condițiile societății contemporane, se impune ca prioritate creșterea calității învățământului superior atât la nivel european, cât și la nivelul fiecărui stat comunitar. Cu atât mai mult se impun asemenea măsuri de reformă în cazul învățământului superior românesc, unde mecanismele sunt greoaie, prejudecățile au forță de lege, iar impostura tinde să devină regulă.

Viitorul, inclusiv cel al universităților, aparține instituțiilor puternice. Se vorbește deja de o piață educațională, a cărei logică obligă universitățile să se concentreze în consorții, care să devină mai eficiente din punct de vedere economic și mai vizibile în acțiunea de pregătire a forței de muncă. Aceasta înseamnă că și criteriile tradiționale de evaluare vor trebui conjugate cu unele criterii economice de rentabilitate. Iar înființarea consorțiilor pare să răspundă atât oportunităților academice, cât și exigențelor economice.

Capitolul IX

Încheiere

165. Fără îndoială că problematica privind constituirea și lărgirea Uniunii Europene va rămâne una mereu deschisă. Cei peste cincizeci de ani de integrare europeană nu fac decât să confirme complexitatea acestei construcții, sub aspect filosofic, juridic, economic, politic și cultural, în general. În plus, nu trebuie să uităm că Europa este un spațiu al diversității ofertelor și aspirațiilor și că marile probleme practice ale timpului nostru, izvorâte adesea dintr-o înțelegere teoretică învechită asupra rolului instituțiilor și structurilor de putere, impun o nouă viziune asupra realității, impun o interpretare în perspectivă holistă. Pentru că suntem martorii unor mutații existențiale, la nivel planetar, care ne presează cu rapiditate, ne somează chiar, să ne revizuim mentalitatea atât în ce privește construcția doctrinară, cât și cu referire la activitatea practică.

Temele acestei lucrări, aparent eterogene, pun în evidență câteva adevăruri simple, pe care se întemeiază sugestiile formulate. Un prim asemenea adevăr este acela că Europa este, înainte de orice, un mod de situare în lume, un mod de a fi, clădit pe o cultură care, în diversitatea ei, are o istorie, o sumă de tradiții și modele. Este adevărul că Europa se impune, în primul rând, ca o mare cultură. O cultură care, de la greci până astăzi, când vorbim de postmodernism, a reușit să justifice ambiția de a fi centrul spiritual al lumii.

În perspectivă istorică, putem constata că o caracteristică esențială, puternică și productivă, care a definit cultura antică greacă și latină, leagănul spiritului european, a fost preocuparea de a intra în contact cu ansamblul culturilor lumii. Se vorbește chiar de o voință obscură în acest sens, care a culminat cu crearea tehnologiei globalizării și care ar putea explica evoluția către o formulă de existență globală.

Astăzi planează impresia, destul de gravă, potrivit căreia, urmare a efectelor globalizării, aparținem unei lumi în care oamenii tind să semene din ce în ce mai mult unii cu alții. Pare a fi vorba chiar despre o omogenizare a substanței umane, de o micșorare a capacității de diferențiere prin creații spirituale originale, care să angajeze particularitatea individului ca suport al universalului. De aceea, globalizarea, care înseamnă focalizarea interesului omenirii asupra a puține puncte existențiale de vizibilitate planetară, poate să conducă la prototipul unei ființe umane ciuntite, unidimensionale, identic reproductibilă, la uniformizarea gândirii și la sărăcirea emoțională a subiectului uman, la gândirea părăsită de conștiință.

Principala sugestie a lucrării care se încheie trimite la faptul că, atâta timp cât marile probleme ale integrării europene există, investigarea fenomenului de globalizare, precum și a relației dintre globalizare și regionalizare, se impune cu prioritate, și că, pornind de aici, trebuie dezvoltate discuțiile privind principalele concepte ale filosofiei social-politice contemporane. Am în vedere, în mod deosebit, concepte „cheie”, precum cele de „stat-națiune”, „identitate națională”, „identitate europeană” „cetățenie”, „democrație”, „universitate”, „multiculturalitate” „etică” etc. Rămâne ca sugestia amintită să-și câștige atenția, poate chiar aderența, măcar în rândul studenților, cei care au stimulat șirul meditațiilor și căutărilor precedente.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Literatura filosofico-politicăA 1

Declarația lui Robert Schuman pentru Înalta Autoritate Europeană a Cărbunelui și a Oțelului*

9 mai 1950

Pacea mondială nu ar putea fi apărată fără eforturi creatoare pe măsura pericolelor ce o amenință.

Contribuția pe care o Europă bine organizată și activă o poate aduce civilizației este indispensabilă menținerii relațiilor pacifice. Pe parcursul a mai mult de douăzeci de ani, Franța a devenit campionul unei Europe unite, având ca obiectiv esențial servirea păcii. Războiul a constituit o piedică în urmărirea acestui obiectiv.

Construirea Europei nu se va face ușor, nici în linii generale: acest lucru se va întâmpla prin realizări concrete – mai întâi de toate, prin crearea unei stări de solidaritate a faptelor. Reuniunea națiunilor europene cere ca opoziția seculară dintre Franța și Germania să fie eliminată: acțiunile întreprinse se vor referi în primul rând și Germania.

În acest scop, Guvernul francez propune să se acționeze imediat pe un punct limitat, dar decisiv: Guvernul francez propune plasarea ansamblului producției franco-germane de cărbune și de oțel, sub egida Înaltei Autorități Comune, într-o organizație deschisă participării altor țări europene.

Asamblarea comună a producțiilor de cărbune și de oțel va asigura stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică, ceea ce va constitui o primă etapă a Federației europene și va schimba destinul acestor regiuni, mult timp consacrării fabricării armelor pentru război, ale cărui victime dintre cele mai constante au fost.

Solidaritatea producției astfel legate, va face ca orice război dintre Franța și Germania să devină nu numai de neconceput, dar și imposibil din punct de vedere material. Stabilirea acestei unități puternice de producție, deschisă tuturor țărilor care vor dori să participe la această acțiune și cărora li se vor furniza în aceleași condiții elementele fundamentale ale producției industriale, va pune baze reale pentru unificarea economică a țărilor participante.

Această producție va fi oferită lumii în general, fără nici o deosebire, pentru a contribui la creșterea nivelului de trai și la sporirea actelor de pace. Europa va putea continua, prin cât mai multe mijloace, realizarea uneia dintre sarcinile sale esențiale: dezvoltarea continentului european.

Astfel va fi realizată într-un mod simplu și rapid îmbinarea de interese, indispensabilă stabilirii unei comunități economice și se va pune baza pentru o comunitate mai largă, cuprinzând și țările mult timp opuse prin conflicte sângeroase.

Prin unificarea producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei decizii vor unifica Franța, Germania și țările care vor adera la acestea, prezenta propunere va pune baza concretă a unei Federații europene, indispensabilă pentru apărarea păcii.

Pentru urmărirea realizării obiectivelor astfel definite, Guvernul francez este gata să înceapă negocierile pe următoarele baze:

Misiunea atribuită Înaltei Autorități Comune va fi de a asigura, în timpul cel mai scurt posibil: modernizarea producției și ameliorarea calității sale; furnizarea cărbunelui și a oțelului pe piața franceză și pe cea germană, ca și pe piețele țărilor aderente, în condiții identice; dezvoltarea exportului comun în celelalte țări; nivelarea în progresarea condițiilor de trai a mâinii de lucru din cadrul acestei industrii.

Pentru a atinge aceste obiective pornind de la condițiile foarte disparate în care se află la ora actuală producțiile țărilor aderent cu caracter tranzitoriu, vor trebui puse în aplicare anumite dispoziții care să conțină aplicarea unui plan de producție și de investiții, instituirea mecanismelor

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Integrarea Europeana. O Perspectiva Juridico Filosofica (ID: 128290)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Integrarea Europeana. O Perspectiva Juridico Filosofica

Copyright Notice

.expertiza Criminalistica. Asemanari Si Diferentieri Dintre Constatarile Tehnico Stiintifice Si E

.vointa Juridica. Corelatia Dintre Consimtamant Si Vointa Juridica

Reguli Privind Aprecierea Probelor

.apelul In Procesul Penal

Sprijinirea Dezvoltarii Turismumului Prin Accesarea Fondurilor Europene. Studiu DE Caz Defileul Lapusului, Judetul Maramures

Organizarea Judecatoreasca In Republica Moldova

Copyright Notice

Similar Posts