Instituția Președintelui în Cadrul Sistemului Constituțional

Cuprins:

Introducerea……………………………………………………………………………………………….3

Capitolul I. Statutul și rolul instituției președintelui în cadrul sistemului constituțional.

Considerații generale privind instituția șefului statului……………………………..7

Instituirea și evoluția instituției președintelui……………………………………….11

Mandatul Președintelui………………………………………….13

Capitolul II. Funcțiile Președintelui.

Natura juridica a funcțiilor Președintelui………………………………………………26

Funcțiile președintelui cu titlu principal………………….28

Atribuțiile Președintelui………………………………………..30

Capitolul III Atribuțiile Președintelui în raport cu autoritățile publice.

3.1.Reglementarea constituțională a raporturilor dintre Președinte și Parlament …..35

3.2. Relațiile Președintelui cu puterea executivă………………..42

3.3. Raporturile Președintelui cu autoritatea judecătorească……………………………..47

3.4. Actele Președintelui …………………………………………………48

Studiu de caz: Analiza Decretul individual al Președintelui privind acordarea cetățeniei…………………………………………………………………………………………………………51

Concluzii și recomandări………………………………………………………………………….55

Bibliografie………………………………………………………………………………………………57

Summary

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Tema selectată ca studiu în cadrul tezei de licență este una destul de actuală ,considerăm că elucidarea tuturor aspectelor ale instituției șefului statului va fi necesară atît ca aspect de completare cît și puncte de reper pentru studenții și persoanele interesate de domeniul dreptului. În prezent Republica Moldova sa confruntat cu o criză politică în ceea ce privește modalitatea de alegere a șefului statului, și se află într-o modificare continuă spre atingerea unor noi rectificări și modificări la atingerea nivelului European de conducere a statului. Lipsa unor prevederi mai aprofundate în domeniu alegerii președintelui au și dus la această criză politică ce a durat timp de cîțiva ani, unde din mai multe încercări nu se reușea a alege șeful statului. Această investigație științifică, detaliază probleme ce țin de insituția Președintelui Republicii Moldova, statutul mandatului preșidențial, locul și rolul acestuia în sistemul autorităților publice, rolul de garant și mediator.

Referindune la gradul de studiere a mai multor aspecte legate de instituția președintelui în Republica Moldova, este de menționat că problematica dată și-a găsit reflectarea într-un șir de studii de specialitate, însă se constată insuficiența de soluții practice care ar determina clar locul și rolul Președintelui în sistemul autorităților publice. Din aceste considerente, am ales tema dată drept studiu de cercetare, pentru a analiza mai amănunțit această instituție. Studiul acestei teme are importanță atît teoretică, cît și practică.

Gradul de cercetare a temei. Referindu-ne la gradul de studiere a mai multor aspecte legate de instituția președințială în Republica Moldova, este de menționat că problematica dată și-a găsit reflectare într-un șir de studii de specialitate. Insă se constată insuficiența de soluții practice care ar determina clar locul și rolul Președintelui Republicii Moldova în sistemul autorităților publice. Ar fi binevenită consultare manualelor și monografiilor juriștilor și autorilor din Romînia, și de actualizat unele părți ale legislației lor întru completarea legislației Republicii Moldova, mai ales în ceea ce ține de alegerea șefului statului. Drept exemplu de autori care au lucrări științifice ce țin de abordarea acestei teme avem Ion Deleanu, cu lucrarea Drept Constituțional și instituții politice, precum și Mircea Preda, Curs de drept administrativ și nu în ultimul rînd lucrările Dnei Maria Orlov ,Drept administrativ.

Analizând instituția președinției în Republica Moldova, am relevat că studierea rolului Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice și raporturile cu puterile legislativă, executivă și judecătorească este importantă atât din punct de vedere teoretic, cât și practic.

Obiectivele tezei. Obiectivul propus în tema dată este formularea unor concluzii în plan doctrinar-teoretic și recomandări în plan normativ-legislativ cu referire la instituția președințială în Republica Moldova, care ar contribui la o aderare în spațiile comunitare internaționale mai ușoră și fără multe lacune în ceea ce privește instituția șefului de stat și locul lui în sistemul autorităților administrației publice în Republica Moldova. Însă pe lîngă acest motiv general, în prezenta lucrare nepropunem a mai atinge următoarele obiective ca:

– a stabili modul de instituire a instituției președintelui în Republica Moldova:

– analizarea modului de alegere în funcție, precum și mandatul președintelui cu toate elementele sale:

– analizarea funcțiilor pe care le deține șeful statului:

– cercetarea raporturilor prin prizma atribuțiilor sale dintre președinte și Parlament, Guvern precum și raporturile cu puterea judecătoreaască:

– și nu în ulttim plan actele președintelui, tipurile acestora.

Scopul tezei. Luând drept punct de plecare legislația Republicii Moldova, bazându-ne pe realizările științifice din domeniul de cercetare și practica constituțională a altor țări ne-am propus scopul de a formula concluzii teoretice, precum și de a înainta unele propuneri de ordin practice la fiecare capitol în parte, referitoare la perfecționarea cadrului legislativ cu privire la instituția președințială în Republica Moldova.

Lucrarea aduce o contribuție la reflectarea locului și rolului Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice, rolul lui de mediator în scopul asigurării echilibrului puterilor.

Lucrarea posedă o construcție conceptuală de studiu monografic, înglobând și îmbinând aspecte teoretice și istorice ale instituției președințiale.

Considerăm că studiul efectuat va fi util atît în procesul științifico-didactic, precum și pentru lucrătorii practici.

Suportul metodologic și teoretico științific al lucrări: În lucrarea prezentă ne-am bazat pe utilizarea următoarelor metode de cercetare,

Metoda juridică, adică analizarea și cercetarea diferitelor acte legislative, legi în domeniul instituției șefului statului în Republica Moldova, precum și actul suprem Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994.

Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea evoluției instituției președințiale, precum și originii instituției șefului de stat în Republica Moldova.

Metoda analizei logice, utilizată constant pe tot conținutul tezei în efectuarea sintezei opiniilor diferitor autori privitor la statutul Președintelui în diferite sisteme constituționale, avantajul și dezavantajul regimurilor constituționale contemporane.

Metoda analizei comparative, folosită în vederea stabilirii caracteristicilor comune instituției președințiale în Republica Moldova și în alte Republici cu un regim constituțional prezidențial, parlamentar și semiprezidențial.

Metoda cantitativă, utilizată pentru sistematizarea suportului normativ, stocarea și sistematizarea informației științifice juridice utilizate în cadrul investigației.

Metoda prospectivă, folosită pentru descrierea posibilelor evoluții ale instituției președințiale în Republica Moldova.

Noutatea științifică și valoarea aplicativă a lucrării. Lucrarea cuprinde o investigare complexă și integrativă, axată pe: o cercetare a instituției Președintelui Republicii Moldova ; o elucidare a impactului procesului de integrare europeană în această sferă a organizării sociale. Teza conține un șir de concluzii și recomandări științifice care vin să completeze domeniul de cercetare al instituției președintelui, unei colaborări eficiente in vederea realizării prerogativelor stabilite de Constituție. Rezultatele investigațiilor vor fi benefice dezvoltării continue a științei dreptului constituțional și, in special, vor contribui la amplificarea și aprofundarea cunoștințelor teoretice privind organizarea democratică a instituției Președintelui în cadrul statului.

Structura tezei.Lucrarea propriu-zisă, a fost elaborată în baza cerințelor illustrate în ghidul metodic de elaborare a tezelor de licență, care cuprinde în sine toate caracterele necesare și amune:

Introducere – în care sunt ilustrate unele aspect ale apariției și evoluției instituției șefului de stat de la apariție pînă în present, actualitatea temei, obiectivele, scopul și structura tezei, la fel și metodele de elaborare a lucrării în cauză.

Primul capitol se întitulează “ Statutul și rolul instituției prezidențiale în cadrul sistemului constituțional al Republicii Moldova” și este alcătuit din trei paragrafe. Paragraful 3, conține 6 sub puncte. Capitolul conține concluzii și recomandări (propuneri).

Capitolul II “ FuncțiilePreședintelui Republicii Moldova” fiind descries în 2 paragrafe, al doilea paragraf incluzînd și 5 sub puncte cu descrierea amanunțită a anumitor funcții. Capitolul conține concluzii și recomandări (propuneri).

Privitor la capitolul III avem denumire de “ Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în raporturile sale cu autortățile publice” unde avem descis detaliat în 5 paragrafe, fiecare atribuție cu puterile statului, executivă, judecătorească precum si actele emise de Președinte. Paragraful I, conține 4 sub puncte cu desrciere detaliată a raporturilor dintre Președinte și Parlament, dar paragraful 4, conține 3 sub puncte, care țin de atribuțiile nemijlocite ale Președintelui din Constituție. Capitolul conține concluzii și recomandări (propuneri).

Încheierea -specifică concluziile și recomandările investigației efectuate, deasemenea bibliografia folosita ca material ilustrativ și nu în ultimul rind studiul de caz privind situația creată privind alegerea șefului statului care a durat timp de 2 ani.

Capitolul I Statutul și rolul instituției prezidențiale în cadrul sistemului constituțional în Republica Moldova.

1.1. Considerații generale privind instituția șefului de stat.

De-a lungul istoriei recunoaștem patru forme de desemnare a conducătorului unui stat, acestea diferă în funcție de epocă dar și de forma de guvernământ, astfel cea mai veche formă de desmnare este cea ereditară, acesta este caracteristică regimurilor monarhice. După anumite legi constituționale monarhul este desemnat conducător al statului în mod simbolic sau de drept, ca în Anglia, Olanda sau Suedia, dar mai există și situația cînd monarhul își desemnază din cadrul casei regale un succesor, ca în Belgia, Spania, Maroc sau Iordania. O altă modalitate de a desemna un conducător este cazul în care seful de stat este ales de parlament. Acestă situație a luat naștere ca urmare a luptei împotriva absolutismului, dar are două forme de aplicabilitate: una atunci când membri parlamentului desemnează prin vot pe șeful statului, ca în state precum Grecia, Israel sau Republica Sud Africană. Cea de-a doua situație este atunci când parlamentul alege mai multe organe care să îndeplinească funcția de conducere, ca în fostele state socialiste dar și ca în Elveția.

În cazul în care șeful de stat este desemnat de către un colegiu electoral, vorbim de parlamentul și adunările landurilor din Germania, adunările legislative ale statelor federative din India, iar în Italia întâlnim adunările regionale ce desemnază membri, care împreună formează colegiul electoral și care vor desemna șeful statului. Un caz mai aparte îl reprezintă Statele Unite ale Americii și Coreea de Sud, aici membrii colegiului electoral sunt desemnați prin vot universal, în cadrul sistemului constituțional în Republica Moldova.

1.1. Considerații generale privind instituția șefului de stat.

De-a lungul istoriei recunoaștem patru forme de desemnare a conducătorului unui stat, acestea diferă în funcție de epocă dar și de forma de guvernământ, astfel cea mai veche formă de desmnare este cea ereditară, acesta este caracteristică regimurilor monarhice. După anumite legi constituționale monarhul este desemnat conducător al statului în mod simbolic sau de drept, ca în Anglia, Olanda sau Suedia, dar mai există și situația cînd monarhul își desemnază din cadrul casei regale un succesor, ca în Belgia, Spania, Maroc sau Iordania. O altă modalitate de a desemna un conducător este cazul în care seful de stat este ales de parlament. Acestă situație a luat naștere ca urmare a luptei împotriva absolutismului, dar are două forme de aplicabilitate: una atunci când membri parlamentului desemnează prin vot pe șeful statului, ca în state precum Grecia, Israel sau Republica Sud Africană. Cea de-a doua situație este atunci când parlamentul alege mai multe organe care să îndeplinească funcția de conducere, ca în fostele state socialiste dar și ca în Elveția.

În cazul în care șeful de stat este desemnat de către un colegiu electoral, vorbim de parlamentul și adunările landurilor din Germania, adunările legislative ale statelor federative din India, iar în Italia întâlnim adunările regionale ce desemnază membri, care împreună formează colegiul electoral și care vor desemna șeful statului. Un caz mai aparte îl reprezintă Statele Unite ale Americii și Coreea de Sud, aici membrii colegiului electoral sunt desemnați prin vot universal, iar mai apoi îl desemnează pe președinte. În ultimul caz și cel mai des întâlnit, președintele statului este ales prin vot universal, acest fapt este posibil datorită evoluției pe care a suferit-o sistemul politic democratic. Acest sistem de alegere a sefului de stat este specifică fostelor state comuniste dar și altora, printre acestea numărându-se România, Rusia, Franța, Indonezia etc.

Astfel, ajungem în zilele noastre și implicit la actuala Constituție a Republicii Moldova de unde voi încerca să abordez într-un mod cât mai stințific și specializat instituția sefului de stat, președintele. Institutia sefului statului constituie una dintre cele mai vechi autoritati politice, ea aparand odată cu statul, cunoscând o evoluție continuă, atât in ceea ce privește forma, structura, cât și preorgativele și atribuțiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul sau de organizare și dezvoltare, a avut in fruntea sa un șef, fie ales, fie impus. Astăzi această instituție, sub diferite forme, structuri, atribute și prerogative este prezentă in societate.
Analiza instituției șefului statului impune precizarea categoriei de putere căreia ii aparține. Includerea acestei instituții in cadrul puterii executive sau legislative ține in mare măsură de principiul pe care aceasta se fundamentează, al separației ei sau al unicității. Dacă puterea se fundamentează pe principiul separației, instituția șefului statului aparține sferei executivului, de aceea ea apare sub numele de "șeful puterii executive" sau "șeful executivului". Acolo unde însă statul este intemeiat pe principiul unicității, aceeași instituție este aparținătoare categoriei de putere similară cu cea a parlamentului, adica a legislativului.
In decursul vremii, institutia șefului statului a imbrăcat două forme de organizare și manifestare: uni-personală (rege, impărat, sultan, domn, principe sau președinte), de regulă numită, dar in vremurile moderne și aleasă; colegială – aceasta a purtat și poartă diverse denumiri: Prezidiu, Consiliul de stat, Consiliul prezidențial.

Instituția șefului de stat în Republica Moldova în cadrul puterilor statului, puterea executivă se distinge prin conținutul și trăsăturile sale specifice. Ea este organizată într-un organ statal unic sau în două structuri și activează conform atribuțiilor concretizate, de regulă, de Constituție. în cazul organizării puterii executive din două organe statale, se subliniază caracterul dualist, „bicefal" al acesteia . Tocmai asemenea caracter are puterea executivă în Republica Moldova. Ca urmare, atribuțiile puterii executive sunt repartizate nu numai Guvernului, ci și șefului statului, care controlează activitatea executivului subordonat.
În țara noastră, instituția șefului statului apare în urma multiplelor discuții publice și dezbateri parlamentare, fiind menită în principal să consolideze ordinea constituțională și suveranitatea statului, să asigure securitatea și ordinea publică, să garanteze drepturile și libertățile cetățenilor, precum și pentru a îmbunătăți interacțiunea dintre organele centrale ale puterii de stat și cele ale administrației de stat. Inițial funcția de Președinte al Republicii se instituie la sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al RSS Moldova prin Legea nr. 250-XII din 3 septembrie 1990 Cu privire la instituirea funcției de Președinte al Republicii Sovietice Socialiste Moldova și la introducerea unor modificări și completări în Constituția RSS Moldova. Prin această lege a fost modificată Constituția, prin instituirea unor prevederi ce stabileau că șeful statului este Președintele Republicii, a cărei alegere se efectuează direct de cetățenii țării pe baza dreptului electoral universal, egal și direct în condițiile votării libere și secrete. Nu putem fi de acord cu constatările Curții Constituționale referitoare la instituirea funcției de Președinte, argumentele invocate de Curte pot fi valabile doar pentru calcularea numărului mandatelor. In aspect formal, Curtea nu a luat în considerație faptul că după proclamarea independenței țării noastre, legislația RSSM a fost preluată în măsura în care nu contravenea acestei declarații, astfel, în baza Legii nr. 250-XI1 din 3 septembrie 1990 au fost efectuate alegerile din 8 decembrie 1991, în urma cărora a fost ales Președintele țării, considerat de Curte Constituțională ca fiind primul mandat de Președinte al Republicii Moldova.
Potrivit reglementărilor legale, Președinte al Republicii putea fi orice cetățean în vârstă de la 40 ani împliniți, pentru un mandat de 4 ani, iar aceeași persoană nu putea fi aleasă decât pentru două mandate cepubonsecutive, conform normelor legale în viguare.
Președintele a fost împuternicit cu un șir de atribuții privind garantarea drepturilor și libertăților cetățenilor; respectarea normelor constituționale; apărarea suveranității, independenței și integrității teritoriale. Șeful statului era în drept să suspende activitatea sovietelor locale sau să ie dizolve, avea dreptul de inițiativă legislativă și semna legile. Președintele a fost învestit, de asemenea, cu atribuții reprezentative.
În baza Legii nr. 250-XI1 din 3 septembrie 1990 au fost efectuate alegerile din 8 decembrie 1991, care prevedea că primul Președinte al RSS Moldova se alege, pe un termen de cinci ani, de către Sovietul Suprem, prin majoritatea simplă de voturi ale tuturor deputaților poporului, la propunerea a cel puțin o treime din numărul acestora. După instituirea unei noi funcții de șef al statului, în aceeași zi Sovietul Suprem, prin Hotărârea nr. 25 I-XII din 3 septembrie 1990, a ales în calitate de Președinte al RSS Moldova pe deputatul poporului, Președinte Sovietului Suprem Mircea Snegur.
Reglementările referitoare la durata și statutul mandatului Președintelui ales de Sovietul Suprem au fost modificate după adoptarea Legii nr.720-XII din 18 septembrie 1991 cu privire Ia alegerea Președintelui Republicii Moldova, servind drept temei pentru adoptarea Hotărârii nr.722-XII din 19 septembrie 1991 privind fixarea datei alegerilor Președintelui Republicii Moldova. Prin această hotărâre au fost fixate noi alegeri pentru data de 8 decembrie 1991, câștigate de Mircea Snegur, unicul candidat ce pretindea la funcția de Președinte al Republicii pentru un mandate cu durata de 4 ani, după legislația nouă.
Reglementările respective au fost valabile până la adoptarea noii Constituții a Republicii Moldova din 29 iulie 1994; care a stabilit modalitatea de alegere, condițiile pentru a candida la funcția de președinte al țării, mandatul, incompatibilități le, atribuțiile, răspunderea etc.
Odată cu adoptarea noii Constituții s-a abordat problema reglementării trecerii instituțiilor de stat de la un regim juridic la altul. Cât privește Președintele Republicii, acesta, potrivit art. alin.(3) din Constituție, a rămas în funcție până la expirarea mandatului pentru care a fost ales, reducându-se termenul mandatului de 5 ani, prevăzuți inițial, la 4 ani conform noului termen determinat expres în art. 80 din legea supremă a statului.
Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, determina alegerea Președintelui, unde se indică că acesta este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, de către întreg poporul. O astfel de modalitate de alegeri s-a dovedit a fi ineficientă, deoarece pe parcursul a două mandate ulterioare, doi președinți care s-au succedat au invocat insuficiența de atribuții, arătându-se nemulțumiți de soluțiile constituționale și solicitând lărgirea competențelor președintelui prin trecerea la un regim preșidențial de guvernare.

1.2. Instituirea și evoluția instituției președintelui .

După destrămarea URSS, Republica Moldova a fost prima dintre țările spațiului CSI care a obținut calitatea de membru al Consiliului Europei, fiind astfel evidențiată în numeroase rânduri pentru eforturile depuse pe plan intern în vederea consolidării unui sistem politic pluralist, în care reformele democratice erau urmate de instalarea mecanismelor economiei de piață, de rolul în creștere al societății civile și al mediului de afaceri, autonomia locală și libertatea de expresie. Dar, în pofida schimbărilor structurale inițiate după destrămarea URSS, procesul de confirmare al statului democratic bazat pe drept în Republica Moldova s-a confruntat cu numeroase probleme de funcționare.

Pentru poporul Republicii Moldova, ca și pentru popoarele altor republici din fosta U.R.S.S., continuitatea în dezvoltarea istorică a societății nu a reprezentat, pur și simplu, o succesiune a epocilor din istorie și o alternanță a evenimentelor, ci sentimentul participării directe la transformările colosale al căror rezultat l-a constituit edificarea statului independent, suveran Republica Moldova. În stabilirea unui anumit model de funcționare a puterii trebuie să se țină seama de tradițiile politice ale statului, de relațiile sociale concrete existente la momentul opțiunii pentru un model sau altul.

În statele post totalitare, perioada de tranziție la un stat democrat și de drept, este o perioadă dificilă, deoarece schimbările ce se produc în sistemul politic, în viața socială, în mentalitatea cetățenilor și a guvernanților, influențează considerabil procesul dezvoltării umane.

În 1991, după devenirea Republicii Moldova stat suveran și independent, începe perioada consolidării statalității republicii și a reformelor instituționale, ce aveau drept scop crearea unui regim constituțional bazat pe principii democratice: principiul suveranității naționale, principiul pluralismului politic, principiul separă rii puterilor în stat.

Regimul democratic se caracterizează printr-un înalt grad de libertate politică a omului, prin existența reală a instituțiilor politice și de drept, ce-i permit să exercite influență asupra administrării publice a societății. Pentru o societate democratică are, în special, importanță principiul separării puterilor, în care își găsește reflectare nu numai diviziunea muncii între organele autorității, ci și moderația “dispersării” puterii de stat, care previne concentrarea, transformarea ei în putere autoritară și totalitară. În acest context, este foarte important determinarea modului de organizare, a locului și rolului fiecărei autorități în exercitarea puterii de stat, stabilirea atribuțiilor și mecanismelor de colaborare și interferență a autorităților de stat în realizareafuncțiilor generale ale statului. Consolidarea și dezvoltarea Republicii Moldova, ca stat suveran și independent, trebuie să se efectueze prin evidențierea contradicțiilor care continuă să apară în procesul funcționării organelor de stat și a sistemului politic în întregime.

În rîndul de probleme social-economice, juridice și politice în procesul de edificare a unei societăți democratice o atenție specială merită instituția președințială, creată în scopul consolidării ordinii constituționale și îmbunătățirii interacțiunii organelor centrale ale puterii de stat și administrației de stat.

În Republica Moldova instituț ia prezidențială este recent instituită (septembrie 1990) și, din acest motiv, în literatura de specialitate, nu găsim o tratare științifică bine determinată a locului și rolului ei în sistemul autorităților publice, cu atît mai mult, că forma în care a fost instituită această instituție a suferit multiple modificări, odată cu adoptarea Constituției în 1994, mai apoi cu modificarea acesteia în urma reformei constituționale în iulie 2000. În pofida faptului că instituția Președintelui în Republica Moldova a fost constituită în baza doctrinei constituționale post-sovietice, ea a evoluționat destul de dinamic, experimentînd diverse modele ale instituției președințiale.

Din momentul instituirii funcției președințiale s-a conturat angajamentul pentru crearea unui stat contemporan, în baza doctrinei Parlament – Președinte – Guvern, în care veriga principală a sistemului politic ar reveni Președintelui Republicii. Actualmente, deși Republica Moldova pretinde a fi o republică parlamentară, tendință dată rămîne a fi prezentă.

Astfel, N.A.Saharov în lucrarea „Институт президентства в современном мире ” referindu-se la rolul Președintelui în cadrul regimurile parlamentare accentuează că „ Președintele Republicii trebuie să-și coordoneze împuternicirile cu șeful Guvernului, care este responsabil numai în fața Parlamentului. În rezultatul distribuirii respective a prerogativelor, șef al puterii executive este Prim-ministrul. El deține toate împuternicirile necesare pentru a realiza politica de stat”. În aceeași ordine de idei, autorul susține că ”Președintele în condițiile regimului parlamentar nu este responsabil pentru guvernare și rămîne a fi personalitate de stat în afara partidelor, garant al ordinii de drept, întruchiparea statalității”.

Comparînd diferite regimuri constituționale, profesorul Tudor Drăganu în lucrarea „Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar”, vol. I, accentuează iresponsabilitatea politică a șefului de stat în cadrul regimurilor parlamentare “actele Președintelui făcute în exercițiul funcției nu sînt valabile, decît dacă sînt contrasemnate de un ministru, care prin aceasta devine răspunzător pentru ele.

Întrucît atît răspunderea politică, cît și cea penală pentru întreaga activitate desfășurată de puterea executivă aparține miniștrilor, consecința este că una din caracteristicile regimului parlamentar clasic este tendința de a reduce influența șefului statului în viața politică.”

1.3. Mandatul Președitelui Republicii Molova.

Aprecierea locului și rolului Președintelui Republicii Moldova în sistemul autorităților publice poate fi realizată doar prin prisma principiului fundamental de separare a puterilor în stat.

Profesorul Victor Popa în studiul de specialitate „Avantajele și dezavantajele teoriei separației puterilor în stat” menționează că, „astăzi nu există un etalon al separării, sau al echilibrului puterilor, după care s-ar putea verifica corectitudinea aplicării principiului. Fiecare stat găsește mecanismele necesare pentru a echilibra puterile, pentru exercitarea atribuțiilor ce le revin în limitele stabilite de Constituție, pentru a nu permite uzurparea puterii, suprimarea democrației și a libertății.”

O atenție deosebită în studiile de specialitate se acordă modalității de obținere a mandatului președințial, deoarece aceasta determină conținutul mandatului. Profesorul Andrei Smochină în studiul de specialitate „Instituția prezidențială în Republica Moldova: probleme, aspecte contradictorii” optează pentru alegerea Președintelui Republicii Moldova prin scrutin universal în scopul de „a omite crizele de guvern, haosul legislativ și politic. Se cere ca Parlamentul și Președintele (disociat de Guvern) să „rezulte” direct din alegeri, iar Guvernul – prin intermediul majorității parlamentare.”

Doctorul în drept Marcel Cușmir în studiul „Considerațiuni asupra statutului șefului statului în Republica Moldova” face o analiză a instituției președințiale în Republica Moldova în urma modificărilor constituționale din 5 iulie 2000, constatînd că după 5 uilie 2000 „s-a creat o situație precedent: înlocuirea regimului semiprezidențial cu cel parlamentar în Republica Moldova, realizată cu o ușurință de invidiat de către Parlament, s-a redus doar la modificarea modalității și procedurii de alegere a Președintelui, lăsîndu-i neschimbate atribuțiile.”

Autorul menționează că astfel statutul Președintelui a obținut un caracter atît de contradictoriu, încît nu poate fi apreciat locul și rolul lui în sistemul constituțional – la care din puterile statului este parte instituția prezidențială, sau ea se plasează în afara lor?”

Instituția Șeful Statului este întîlnită sub mai multe denumiri: instituție prezidențială, Președinte al Republicii, Șef de Stat.

În limba română denumirea „prezident” nu se utilizează, deoarece traducerea din franceză – rusă este Președinte ceea ce semnifică o persoană care conduce un organ de stat. Președinte este denumirea oficială a funcției de conducere a unui stat cu forma republicană de guvernare. În acest sens denumirea „Șef de stat” atestă același lucru – „conducător de stat” fiind aplicabilă și monarhului.

În conformitate cu art. 77 din Constituția Republicii Moldova, Președintele Republicii Moldova este șeful statului.

Șeful statului în mod tradițional face parte din puterea executivă cu toate că nu este nominalizat în Constituție. Aceasta se identifică prin funcțiile atribuite Șefului Statului, care în mare măsură țin de guvernarea statului.

a)Alegerea Președintelui Republicii Moldova : Președintele Republicii Moldova este ales de Parlament prin vot secret. Parlamentul de aceeași legislatură alege Președintele Republicii Moldova o singură dată, cu excepția cazului de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor sau de deces.

Alegerile pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova se desfășoară cu cel mult 45 de zile înainte de ziua expirării mandatului Președintelui în exercițiu. În cazul cînd a intervenit vacanța funcției de Președinte al Republicii Moldova în urma demisiei, demiterii, imposibilității definitive de exercitare a atribuțiilor sau decesului, alegerile pentru un nou Președinte al Republicii Moldova se vor organiza în termen de 2 luni de la data cînd a intervenit vacanța funcției.

Data alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova se stabilește prin hotărîre a Parlamentului.

Concomitent cu stabilirea datei alegerilor, Parlamentul, la propunerea fracțiunilor parlamentare, instituie o comisie specială de desfășurare a alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova (denumită în continuare comisie specială), care:

a) recepționează propunerile de desemnare a candidaților la funcția de Președinte al Republicii Moldova;

b) verifică corespunderea candidaților la funcția de Președinte al Republicii Moldova

c) distribuie deputaților în Parlament lista candidaților la funcția de Președinte al Republicii Moldova și copiile de pe actele prezentate pentru fiecare candidat;

d) stabilește și modifică modelul și textul buletinului de vot;

e) organizează și asigură pregătirea și desfășurarea votării pentru candidații la funcția de Președinte al Republicii Moldova;

f) totalizează rezultatele votării, declară nevalabile buletinele care:

– nu sînt semnate și ștampilate;

– nu ilustrează intenția votantului;

– au toate candidaturile șterse;

– au adăugate alte nume;

g) rezolvă conflictele și litigiile apărute în timpul votării;

h) prezintă Parlamentului spre aprobare rezultatele votării;

Membrii comisiei speciale aleg președintele și secretarul, determină competența și aprobă regulamentul de activitate al comisiei.

Ședințele comisiei speciale sînt deliberative în prezența majorității membrilor, iar hotărîrile se adoptă cu votul majorității membrilor. Hotărîrile și procesele-verbale sînt semnate de președintele și secretarul comisiei și ștampilate cu sigiliul Parlamentului Republicii Moldova.

Condițiile pentru candidații la funcția de Președinte al Republicii Moldova: Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994, în articolul 78, indică că în funcția de Președinte al Republicii Moldova poate fi ales orice cetățean al Republicii Moldova cu drept de vot care are 40 de ani împliniți, a locuit sau locuiește permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puțin de 10 ani, posedă limba de stat .

Candidatura pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova poate fi propusă, începînd cu ziua fixării datei alegerilor, de către:

a) persoana care își înaintează propria candidatură susținută de cel puțin 15 deputați;

b) un grup de cel puțin 15 deputați.

Propunerea candidaturii pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova, semnată de toți deputații care o susțin, va fi prezentată comisiei speciale cel tîrziu cu 5 zile înainte de ziua alegerilor și va fi însoțită de:

a) consimțămîntul scris al candidatului și certificatul lui de sănătate, eliberat de instituția medicală abilitată;

b) declarația despre toate veniturile candidatului din anul precedent și din anul alegerilor;

c) datele biografice ale candidatului (curriculum vitae).

Deputații care au semnat propunerea candidaturii pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova nu sînt în drept să mai semneze și o alta, sub sancțiunea nulității oricărei semnături ulterioare. Nu se admite retragerea semnăturii din propunerea candidaturii pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova. Candidatul la funcția de Președinte al Republicii Moldova poate să-și retragă candidatura în orice moment pînă la declararea începutului votării.

Alegerile pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova se desfășoară la ședință publică specială a Parlamentului la data stabilită Președintele comisiei speciale sau unul din membrii ei prezintă Parlamentului candidații la funcția de Președinte al Republicii Moldova. Fiecărui candidat i se acordă dreptul de a se adresa Parlamentului cu o scurtă alocuțiune și de a răspunde la întrebările deputaților. Reprezentantul grupului de deputați care a desemnat candidatul la funcția de Președinte al Republicii Moldova are dreptul de a lua cuvîntul în susținerea candidatului.

c)Votarea: Votarea pentru candidații la funcția de Președinte al Republicii Moldova se efectuează în mod secret. Numele candidaților se includ în buletinul de vot în ordinea desemnării lor. Fiecărui deputat i se înmînează un buletin de vot.

Deputații votează ștergînd cu o linie din buletinul de vot numele candidaților contra cărora votează. Imediat după terminarea votării, comisia specială întocmește un proces-verbal care va conține:

a) numărul total de deputați care au primit buletine de vot;

b) numărul total de buletine introduse în urnă;

c) numărul total de voturi acumulate de fiecare candidat;

d) numărul total de buletine declarate nevalabile;

e) alte date necesare.

Este ales candidatul care a obținut votul a trei cincimi din numărul deputaților aleși. Dacă nici un candidat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează, în termen de cel mult 3 zile, un al doilea tur de scrutin între primii doi candidați stabiliți în ordinea descrescătoare a numărului de voturi obținute în primul tur.

Dacă la turul întîi a participat un singur candidat care nu a acumulat numărul necesar de voturi sau dacă în turul al doilea nici un candidat nu a acumulat numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate. În cazul parității de voturi după primul tur de scrutin, comisia specială stabilește prin tragere la sorți candidații care vor participa la turul al doilea.

d)Alegerile repetate: Alegerile repetate au loc în termen de 15 zile de la ultimele alegeri ordinare în care nu a fost ales Președintele Republicii Moldova, în condițiile prezentei legi.

Dacă și după alegerile repetate Președintele Republicii Moldova nu va fi ales, Președintele în exercițiu dizolvă Parlamentul și stabilește data alegerilor în noul Parlament.

Comisia specială totalizează rezultatele votării și prezintă informația respectivă Parlamentului. În baza informației prezentate de comisia specială, Parlamentul adoptă o hotărîre prin care confirmă că Președintele Republicii Moldova este ales. Hotărîrea Parlamentului și actele comisiei speciale se prezintă de îndată Curții Constituționale.

Curtea Constituțională, în termen de 3 zile de la primirea hotărîrii Parlamentului privind alegerea Președintelui Republicii Moldova, examinează în ședință publică constituționalitatea alegerii Președintelui Republicii Moldova și emite o hotărîre cu privire la validarea rezultatelor alegerilor, care se publică imediat.

În cazul în care Curtea Constituțională nu validează rezultatele alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova, se organizează, în termen de 3 zile de la pronunțarea hotărîrii respective, alegeri noi.

Candidatul la funcția de Președinte al Republicii Moldova a cărui alegere a fost validată de Curtea Constituțională va depune în fața Parlamentului și a Curții Constituționale, cel tîrziu la 45 de zile după alegeri, următorul jurămînt prevăzut la art.79 alin.(2) din Constituție,:

"Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea propășirii Republicii Moldova, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale omului, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a Moldovei."

Locul ceremoniei de învestitură a Președintelui Republicii Moldova se stabilește de Președintele ales al Republicii Moldova. La ceremonia de învestitură a Președintelui Republicii Moldova participă deputații în Parlament, judecătorii Curții Constituționale, membrii Comisiei Electorale Centrale, membrii Guvernului, judecătorii Curții Supreme de Justiție.

În calitate de oaspeți de onoare, la ceremonia de învestitură se invită reprezentanții corpului diplomatic acreditat în Republica Moldova, reprezentanții cultelor, liderii partidelor politice și ai altor organizații social-politice, reprezentanții comunităților național-culturale, conducătorii autorităților administrației publice locale, alte personalități notorii atît din țară cît și de peste hotare.

Ceremonia de învestitură a Președintelui Republicii Moldova se transmite în direct prin canalele de stat de televiziune, prin radio și prin alte mijloace electronice de informare în masă. Ceremonia de învestitură a Președintelui Republicii Moldova constă din:

Ședința solemnă comună a Parlamentului și a Curții Constituționale, cu participarea persoanelor arătate la art.2 alin. (1) și (2), care va include:

– deschiderea ședinței de către Președintele Parlamentului;

– intonarea imnului de stat;

– citirea de către Președintele Curții Constituționale a hotărîrii Curții Constituționale privind validarea alegerilor pentru funcția de Președinte al Republicii Moldova;

– depunerea jurămîntului constituțional de către Președintele ales al Republicii Moldova;

– înmînarea de către Președintele Curții Constituționale

Președintelui Republicii Moldova a Eșarfei prezidențiale;

– discursul de învestitură al Președintelui Republicii Moldova;

– intonarea imnului de stat;

Depunerea coroanei de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare de către Președintele Republicii Moldova, Președintele Parlamentului, Președintele Curții Constituționale și de către alte persoane oficiale;

Transmiterea puterii de către Președintele Republicii Moldova al cărui mandat a expirat Președintelui ales al Republicii Moldova, în reședința oficială a Președintelui Republicii Moldova;

Procedura protocolară de efectuare a acțiunilor de învestitură, se stabilește în conformitate cu scenariul întocmit de Ministerul Afacerilor Externe.

Eșarfa prezidențială reprezintă o panglică tricoloră, repetînd culorile naționale: albastru, galben și roșu, cu lățimea de 120 mm și se poartă de către Președintele Republicii Moldova pe umărul drept în cadrul unor ceremonii și acțiuni de protocol de importanță deosebită.

Cheltuielile ce țin de învestitura Președintelui Republicii Moldova sînt acoperite de la bugetul de stat.

Durata mandatului: Mandatul Președintelui durează de la validarea acestuia până la încetarea lui. De regulă, termenul mandatului Președintelui este de 4 ani și se exercită efectiv de la data depunerii jurământului. Acest termen se prelungește de drept până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales. De menționat și faptul că în art. 80 alin.(3) Constituția prevede în mod expres încă două împrejurări ce permit prelungirea mandatului prezidențial.

Prerogarea mandatului șefului statului are loc în situații excepționale: război sau catastrofă. Aceste situații fiind deosebite, Președintele impune și determină un regim juridic special aplicabil tuturor persoanelor fizice și juridice, prin urmare, este pe deplin justificată continuarea îndeplinirii atribuțiilor Președintelui, care este și comandantul suprem al forțelor armate.

Întrucât Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare, iar reglementările constituționale stabilesc că prelungirea mandatului Președintelui face obiectul unei legi organice, precum și pentru a se asigura controlul asupra acestor circumstanțe excepționale, aprecierea oportunității prelungirii mandatului șefului statului este de competența exclusivă a Parlamentului, evitându-se astfel posibilitatea ca Președintele să-și aroge" împuterniciri suplimentare.

În virtutea prerogativelor sale, șeful statului poate influența, printr-un mesaj, luarea acestei măsuri, argumentând și detaliind situația gravă în care se află țara. Legea organică de încuviințare a prelungirii mandatului Președintelui, în cele două situații, trebuie să anuleze limitele acestei prelungiri (încetarea ostilităților, Înlăturarea consecințelor catastrofei).

Cu referire la numărul mandatelor pe care poate să le dețină o persoană Constituția stabilește în act. 80 că nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte decât pentru cel mult două mandate consecutive. Această prevedere constituțională generează discuții și conturează două concepte referitoare la consecutivitatea ocupării funcției de Președinte.

Primul concept, pe care îl considerăm conform cu sensul și spiritul Constituției, rezidă în exercitarea funcției de Președinte de una și aceeași persoană pe parcursul a două mandate consecutive, fiind imposibilă întreruperea acestora. Cu alte cuvinte, o persoană care a candidat pentru al doilea mandat și nu a câștigat alegerile, nu mai poate niciodată să pretindă la funcția de Președinte. Prin această modalitate este exclusă posibilitatea unor răfuieli politice sau a revanșismului politic, prin urmare, se asigură o stabilitate politică.

Al doilea concept se referă la posibilitatea deținerii funcției de Președinte pentru două mandate consecutive, după o întrerupere pentru o perioadă de cel puțin un mandat aceeași persoană poate candida din nou la funcția de Președinte. Confuzia apare la compararea variantei oficiale și variantei traduse a textului din Constituție. Varianta oficială a textului constituțional are formula care stabilește imperativ: decât pentru cel mult două mandate consecutive, iar varianta rusă a textului se referă la: более двух сроков подряд. Prin această traducere se omite semnificația cuvântului decât. Astfel, considerăm că cel de-al doilea concept nu corespunde sensului și spiritului normelor constituționale, prin urmare, traducerea denaturează voința legiuitorului constituant.

Limitarea deținerii mandatului își pierde importanța odată cu schimbarea modului de alegere a Președintelui Republicii. Limitarea este relevantă atunci când Președintele este ales de popor prin vot direct, deoarece este necesar de a asigura democrația și pluralismul politic. Semnificația acestei limitări devine inutilă atunci când Președintele este ales de Parlament, deoarece este firesc ca liderul partidului care a obținut majoritatea absolută în Parlament să fie ales Președinte al Republicii. În cazul în care o formațiune politică va câștiga alegerile parlamentare de mai multe ori, este logic ca persoana care se află în fruntea acestei formațiuni să poată pretinde la funcția de Președinte fără limitare a numărului de mandate, prin urmare, prevederile art. 80 din Constituție vor trebui revizuite.

f) Vacanța și interimatul funcției de Președinte al Republicii :Mandatul Președintelui țării în mod normal încetează odată cu expirarea termenului de 4 ani rezervat unui mandat, însă mai pot apare situații, care să determine încetarea mandatului înainte de expirarea acestui termen, astfel apare vacanța funcției. Aceste situații pot fi determinate de:

– demisie;

– demitere din funcție;

– imposibilitatea definitivă de a-și exercita atribuțiile;

– deces.

Aceste situații mai pot fi clasificate ca împrejurări voluntare, apărute din propria inițiativă a Președintelui prin demisionare ori demiterea acestuia din funcție de către Parlament, sau naturale, prin care intervine imposibilitatea definitivă de a-și exercita atribuțiile ori decesul.

Demisia constă în manifestarea unilaterală de voință a Președintelui Republicii, prin care acesta hotărăște să renunțe la funcția sa. Nu se prevede nici o condiție pentru producerea efectelor juridice ale acestui act, care pune capăt înainte de termen mandatului șefului statului. Demisia șefului statului intervine în urma unei cereri adresată Parlamentului care se pronunță asupra ei.

Demiterea din funcție a Președintelui poate avea loc în cazul săvârșirii unor fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituției, sau în cazul săvârșirii unei infracțiuni. În astfel de cazuri punerea sub acuzare a șefului statului sau suspendarea lui din funcție se face de Parlament, cu votul a 2/3 din deputații aleși.

Suspendarea din funcție a Președintelui intervine pentru infracțiunile comise și durează până la judecarea acestui a de către Curtea Supremă de Justiție. Rămânerea definitivă a sentinței de condamnare atrage demiterea de drept a Președintelui din funcție: în aceste cazuri constatarea circumstanțelor care justifică demiterea Președintelui de către Curtea Constituțională nu este necesară.

Curtea Constituțională constată circumstanțele care justifică demiterea Președintelui în cazurile când acesta încalcă prevederile Constituției, însă aceste încălcări nu pot fi calificate ca infracțiuni.

Imposibilitatea exercitării atribuțiilor mai mult de 60 de zile de către Președinte este o situație temporară, determinată de boală sau de alte circumstanțe, care sunt constatate de Curtea Constituțională.

În aceste cazuri Președintele își preia funcția din momentul încetării circumstanțelor ce au creat o astfel de stare.

Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor de către Președinte este o prelungire a situației arătate mai sus, în condițiile în care are caracter definitiv și este determinată pe cale medicală.

Cu alte cuvinte, este vorba despre afectarea gravă a sănătății, fiind exclusă posibilitatea dispariției acestor împrejurări în viitor.Competența de constatare a unor astfel de împrejurări ce pot conduce la interimatul funcției îi aparține Curții Constituționale, care determină cazurile concrete ca fiind cele ce pot provoca imposibilitatea definitivă pentru exercitarea atribuțiilor de către șeful statului. După adoptare, hotărârea Curții urmează a fi comunicată Parlamentului, care va organiza în termen de 2 luni alegeri pentru un nou Președinte. O soluție similară se impune și în situația când intervine decesul șefului statului.

Pentru anumite perioade de timp, determinate de situațiile descrise mai sus, intervine interimatul funcției de Președinte al țării, astfel de cazuri sunt generate de:

– vacanța funcției;

– demitere;

– suspendarea Președintelui din funcție, în caz de punere sub acuzare;

– imposibilitatea temporară a Președintelui de a-și exercita atribuțiile.

În aceste cazuri legea fundamentală reglementează expres cine asigură interimatul funcției de Președinte, determinând o anumită ordine, care îi revine Președintelui Parlamentului sau Prim-ministrului.

Deși Constituția nu determină expres atribuțiile Președintelui interimar, acesta oricum nu poate exercita toate competențele șefului statului, el nu poate adresa mesaje către Parlament, nu poate dizolva Parlamentul și nu poate cere poporului să-și exprime voința prin referendum. Justificarea acestor restricții este dedusă din "reprezenta activitatea" Președintelui interimar și cerințele normelor constituționale.

Astfel, Parlamentul nu poate fi dizolvat în această perioadă în virtutea prevederilor prohibitive ale Constituției ce interzic dizolvarea acestui a în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui.

Persoana care exercită interimatul funcției nu poate comite nici abatere de la lege a supremă, deoarece pentru comiterea unor fapte o ave, prin care încalcă prevederile Constituției, acesteia îi sunt aplicabile prevederile constituționale de sancționare.

Cu referire la prevederile constituționale ce reglementează interimatul funcției și durata mandatului se poate constata că există câteva norme constituționale care intră în contradicție și nu permit deducerea directă și indiscutabilă a soluție constituțională

vizând interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova. Și mai multe discuții se pot ivi în cazul în care mandatul Președintelui ar expira în perioada când Parlamentul ar fi dizolvat.

Având în vedere aceste considerente, credem că problema interimatului funcției de Președinte al țării poate fi interpretată pornind de la principiile generale și normele constituționale referitoare la exercitarea funcțiilor autorităților publice în perioada când acestea sunt dizolvate (demise, cu mandat expirat), precum și prin aplicarea unei interpretări sistematice a normelor constituționale care vizează interimatul funcției.

Examinând prevederile alin.(2) al art. 80 din Constituție, în care se stabilește că Președintele Republicii își exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales, inițial se creează impresia că mandatul se prelungește pentru Președintele în exercițiu până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales. O astfel de interpretare ar rezulta și din practica altor țări, Constituțiile cărora prevăd formulări similare. La o examinare mai minuțioasă această impresie se schimbă. Art. 90 din Constituție stabilește expres că vacanța funcției de Președinte intervine în caz de expirare a mandatului, prevedere pe care n-o conțin legislațiile altor țări.

Astfel, considerăm că problema interimatului funcției de Președinte, în situația când Parlamentul este dizolvat, poate fi e amînată prin prisma prevederilor art. 63 alin.(3) și art. 64 alin. (2) din Constituție, precum și prin prisma art.135 alin.(l) lit (f) din Constituție Conform art. 63 alin.(3) din Constituție, Mandatul Parlamentului se prelungește până la întrunirea legală a noii componente. În această perioadă nu poate fi modificată Constituția și nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice. Curtea Constituțională a interpretat aceste prevederi, stabilind de fiecare dată că mandatul Parlamentului durează până la întrunirea noului Parlament și că toate atribuțiile care revin Parlamentului și organelor sale sunt exercitate în măsură deplină, cu excepția funcției legislative, care este redusă (nu pot fi adoptate și modificate legi organice și constituționale).

Art. 64 alin.(2) din Constituție stabilește în prima propoziție că Președintele Parlamentului se alege prin vot secret, Cu majoritatea voturilor deputaților aleși, pe durata mandatului Parlamentului. Coroborând aceste prevederi cu cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că atribuțiile constituționale și legale ale Președintelui Parlamentului sunt depline și se exercită pe parcursul întregii perioade de activitate a Parlamentului, deci până la întrunirea noului Parlament (atât în perioada când Parlamentul este dizolvat, cât și în cea când a expirat mandatul acestuia). Respectiv, în perioada când Parlamentul este dizolvat, Președintele legislativului, în temeiul art. 91 din Constituție, poate asigura interimatul funcției de Președinte al Republicii în cazul expirării mandatului șefului statului. În acest sens invocăm și considerentele conform cărora (în scopul asigurării continuității exercitării atribuțiilor de șef al statului), în cazul când funcția de Președinte devine vacantă, inclusiv și pentru motivul expirării mandatului, exercitarea provizorie a atribuțiilor Președintelui Republicii Moldova se pune în sarcina Președintelui Parlamentului .

Conform alin, (l) lit (f) și alin.(2) din art.135 al Constituției, Curtea Constituțională, din inițiativa subiecților prevăzuți de Legea cu privire la Curtea Constituțională, constată circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Președintelui Republicii Moldova sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea Președintelui Republicii Moldova de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile.

Codul jurisdicției constituționale, art. 38 stabilește că sesizarea privind constatarea circumstanțelor ce justifică interimatul funcției de Președinte poate fi făcută numai în temeiul unei hotărâri a parlamentului, semnate de Președintele Parlamentului, iar act. 63 statuează că asupra circumstanțelor care justifică interimatul funcției de Președinte, Curtea Constituțională se pronunță prin aviz. în opinia noastră, aceasta poate însemna că Parlamentul este în drept să adopte hotărârea respectivă despre asigurarea interimatului funcției de Președinte, iar Curtea Constituțională este îndrituită să avizeze acea hotărâre și să constate existența circumstanțelor invocate, fără a putea anula direct efectul hotărârii Parlamentului.

Aplicând interpretarea logico-gramaticală și sistematică a normelor constituționale prevăzute de art. 80 și art. 90, putem considera că sensul art. 80 alin. (2) este unul restrictiv și va asigura exercitarea mandatului până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales.

Potrivit prevederilor constituționale, mandatul Președintelui durează 4 ani și se exercită de la data depunerii jurământului. De menționat că termenul de 4 ani este unul relativ, deoarece poate fi întrerupt de mai mulți factori: demisie, deces, demitere, imposibilitate definitivă de a exercita mandatul sau expirare a mandatului din momentul depunerii jurământului de către Președintele nou-ales și respectiv prelungit în caz de război sau catastrofă.

Dacă majoritatea cazurilor arătate determină clar momentul încetării mandatului, atunci nu este clar momentul încetării acestuia în situația când Președintele nou-ales va prelua mandatul următor. Se modelează două opinii. Prima desemnează momentul depunerii jurământului Președintelui nou-ales, care poate fi și înainte de data depunerii jurământului Președintelui în exercițiu. A doua opinie se referă la ziua depunerii jurământului de către Președintele nou-ales, care nu poate preceda data depunerii jurământului Președintelui în exercițiu.

În susținerea primei opinii aducem următoarele argumente:

a) exercitarea mandatului presupune îndeplinirea unei funcții prin valorificarea drepturilor și obligațiunilor ce le conține această funcție;

b) Președintele Republicii își exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales. Sensul acestor prevederi constituționale nu poate fi dublu, deoarece este vorba despre prelungirea mandatului. Sintagmele exercită mandatul și prelungește mandatul nu sunt sinonime, deoarece atunci când a dorit să stabilească prelungirea mandatului legiuitorul constituant a făcut-o expres, pentru caz de război sau catastrofă (art. 63 și art. 80);

c) vacanța funcției de Președinte intervine în caz de expirare a mandatului. Prin urmare, pentru a nu admite situații de intervenție a vacanței funcției, jurământul Președintelui nou-ales trebuie să fie depus înainte de data expirării mandatului Președintelui în exercițiu.

Astfel, concluzionăm că termenul mandatului de 4 ani este unul relativ: el poate fi prelungit doar printr-o lege organică în caz de război sau de catastrofă; în alte situații mandatul nu poate dura mai mult de 4 ani sub pericolul intervenției vacanței funcției.

În această ordine de idei putem afirma că dispozițiile art. 90 alin.(1) și art. 91 din Constituție sunt pe deplin explicite și nu permit o altă interpretare decât cea arătată expres, conform căreia vacanța intervine în caz de expirare a mandatului de președinte.

În contrapunere cu cele afirmate, Curtea Constituțională intervine cu altă interpretare, prin care reține că în cazul apariției vacanței funcției de Președinte în condițiile art. 90 alin. (1) din Constituție în legătură cu expirarea duratei mandatului prevăzute la art. 80 alin. (1) din Constituție, Președintele își exercită mandatul, potrivit art. 80 alin. (2) din Constituție, până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales.

Interimatul funcției de Președinte, survenit în caz de vacanță a funcției cauzată de demisie, de demitere a Președintelui, de imposibilitatea temporară sau definitivă de a-și exercita atribuțiile sau de deces, se asigură în conformitate cu art. 91 din Constituție.

Conform altei opinii referitoare la această din urmă soluție, Curtea Constituțională, fiind abilitată cu dreptul exclusiv de interpretare a Constituției, în scopul determinării exacte a înțelesului normelor constituționale, precum și al aplicării lor corecte și unitate, avea obligația să aplice toate metodele de interpretare legală: gramaticală, logică, istorică, teleologică și sistematică în ansamblu, în nici un caz izolat. Rezultatul interpretării numai atunci poate fi exact și obiectiv, când este întemeiat pe îmbinarea acestor metode.

Prin soluția dată Curtea a omis intenționat unul din cazurile de survenire a vacanței funcției de Președinte, expirarea mandatului acestuia, caz prevăzut direct și explicit în art. 90 alin. (1) din Constituție. Astfel, printr-o asemenea manipulare Curtea și-a arogat funcții proprii și nepermise într-un stat democratic și de drept, fapt ce a condus la completarea Constituției și prelungirea de fapt a mandatului Președintelui, intervenind astfel în sfera de activitate a Parlamentului.

Conform acestei opinii, mandatul Președintelui expiră la 4 ani de la data depunerii jurământului și, în cazul în care un nou Președinte nu este ales, intervine vacanța funcției șefului statului.

În perioada de la expirarea mandatului șefului statului și până la depunerea jurământului de către Președintele nou-ales, Președintele în exercițiu este abilitat, întru asigurarea continuității exercitării atribuțiilor de șef al statului, numai cu îndeplinirea funcțiilor acestuia.

În sens larg, în perioada în cauză Republica Moldova nu are un Președinte, dar există o persoană (fostul Președinte), care îndeplinește funcțiile constituționale ale șefului statului până la alegerea și depunerea jurământului de către Președintele nou-ales.

Concluzii capitolul I: Referindu-ne la capitolul I al lucrării date putem conchide că, instituția șefului statului apare o dată cu însăși statul, acestea revenindu-i una din funcțiile primordiale într-un stat, și anume: modul de administrare și conducere a acestuia, astfel în cît cetățenii și însuși statul să aibă o strategie de dezvoltare economică, militară și politică din ce în ce mai modernă.

Instituția șefului de stat în Republica Moldova pe parcursul evoluției sale a avut de suferit foarte mari schimbări în ceea ce privește funcția, modul de alegere, mandatul și durata acestuia, alegerile repetate, vacanța și interimatul funcției de președinte, acomodîndu-se la noiile cerințe internaționale, care se produc și în prezent.

Noiile propuneri privind modificarea instituției șefului de stat în Republica Moldova, se înfăptuesc cu scopul aderării acesteea în comunitatea europeană și anume obținerea titlului de stat membru al Uniunii Europene care se vor regăsi în concluziile finale.

Capitolul II . Funcțiile Președintelui Republicii Moldova.

2.1. Natura juridica a funcțiilor Președintelui.

Funcțiile Președintelui Republicii Moldova, sunt indicate în textul legii fundamentale a statului și anume Constituțiareglementează funcțiile de bază care sunt: șeful statului – ceea ce indică asupra faptului că Președintele Republicii Moldova conduce și verifică toate domeniile de activitate desfășurate pe teritoriulu statului; reprezentant al statului – ceea ce presupune reprezentarea statului pe plan politic național și internațional, astfel în cît statul să poată beneficia de susținerea politică, militară și economică a statelor dezvoltate; funcția de garant al suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării- Președintele veghează respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a protecției teritoriului țării, precum și a independenței naționale, astfel în cît statul să nu fie supus presiunilor din interior sau din exterior la unele acțiuni nelegitime.

Pentru a pătrunde esența funcțiilor exercitate de Președintele Republicii Moldova în textul următor voi face o descriere mai detaliată a funcțiilor

Funcțiile Președintelui Republicii Moldova în domeniul apărării în ceea ce privește domeniul apărării, acestea decurg din normele constituționale, conform cărora de competența șefului statului ține declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate.

Exercitarea acestei funcții este legitimată de calitatea de șef al statului și de funcția acestuia de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele Republicii, potrivit art. 87 din Constituție, este comandantul suprem al forțelor armate. Președintele țării recurge la exercitarea atribuției de a declara mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate în cazul în care o asemenea măsură se impune în virtutea unui pericol sigur pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării. Pentru a se elimina orice posibilitate de voluntarism în exercitarea acestei atribuții, declararea mobilizării forțelor armate se poate face numai cu aprobarea Parlamentului, iar dacă acesta nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii. Luarea măsurilor necesare pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării este permisă Președintelui în temeiul art. 87 din Constituție. Spre deosebire de situația anterioară, referitoare la mobilizarea forțelor armate, în care pericolul pentru țară era iminent, de această dată el s-a produs, agresiunea armată îndreptată împotriva țării fiind declanșată. În această situație Președintele va lua măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice, în limitele și în condițiile legii. Instituirea stării de urgență, de asediu și de război, în dreptul public, reprezintă un regim de restrângere a libertăților publice în caz de amenințare străină sau de tulburări interne, care se caracterizează prin extinderea sferei de competență a poliției, prin posibilitatea de substituire a autorităților civile în favoarea autorităților militare și prin extinderea competențelor procuraturii militare. Starea de urgență reprezintă, de asemenea, un regim de restrângere a libertăților fundamentale ale cetățenilor. Ea se caracterizează prin extinderea atribuțiilor ordinare ale poliției și ale autorităților publice, care, în virtutea unor evenimente extraordinare, instituie un regim special de administrare.

2.2. Funcțiile Președintele Republicii Moldova.

În calitatea sa de șef al statului, Președintele Republicii Moldova, în primul rând, are sarcina de reprezentare a statului, atât în exteriorul țării, cât și în interior. In virtutea acestor sarcini, Președintele are atribuțiile de a încheia, în numele Republicii Moldova, tratatele internaționale, prezentate ulterior spre ratificare Parlamentului, de a acredita și de a rechema, la propunerea Guvernului, reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova, de a acredita reprezentanții diplomatici ai altor state în Republica Moldova. Pe plan intern, între altele, funcția de șef de stat, tradițional, presupune dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, soluționarea problemelor cetățeniei Republicii Moldova, atribuții stipulate în art. 88 din Constituția Republicii Moldova.

Realizarea funcției de garant al Președintelui Republicii Moldova dispune două direcții. În primul rînd, Președintele Republicii Moldova reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării. Pentru a-și îndeplini rolul de garant al valorilor menționate, Președintele Republicii Moldova dispune de importante prerogative: este comandantul suprem al forțelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate; ia măsuri pentru respingerea agresiunii în caz de agresiune armată; declară stare de război, ia măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice.

Deși Constituția Republicii Moldova nu stabilește Președintelui expres funcția de garant al Constituției și ale drepturilor omului, aceasta funcție reiese atât din jurământul pe care îl depune la învestitură, cît și din prerogativele stabilite de Constituție. La dispoziția Președintelui Republicii Moldova se află câteva mijloace practice de acțiune prin care își îndeplinește misiunea de garant al Constituției: sesizarea Curții Constituționale pentru verificarea constituționalității legilor (art.25); demersul adresat Parlamentului, înainte de promulgarea legii, pentru ca acesta să procedeze la reexaminarea ei (art.93); dreptul de a suspenda actele Guvernului, ce contravin legislației până la adoptarea hotărârii definitive a Curții Constituționale (art. 88, lit. i din Constituție); dreptul de a dizolva Parlamentul în cazul blocării procesului legislativ (art. 85 din Constituție); dreptul de a cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința asupra problemelor de interes național (art. 88 lit. f din Constituție).

a)Funcția de reprezentare:

Președintele Republicii Moldova este învestit cu această prerogativă în mod expres prin Constituție – art. 77 alin. 1. În practica politică internă și internațională a Republicii Moldova i pot fi identificate diverse modalități prin care președintele reprezintă pe plan intern – promulgarea legilor și pe plan extern – acreditarea ambasadorilor, primirea scrisorilor de acreditare, semnarea unui acord internațional în numele Republicii Moldova etc.

b)Funcția de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării:.

Președintele este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, conform art. 77 alin. 1. Președintele dispune de importante prerogative: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Țării; este comandantul suprem al forțelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate; instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență etc. Președintele este garantul unității țării: sintagma unitatea țării trebuie să fie raportată, în special, la caracterul unitar al statului român. Orice acțiune, indiferent de ce natură ar fi aceasta, prin care s-ar afecta caracterul unitar al statului îndreptățește pe Președintele Republicii Moldova să acționeze ca garant al unității statului. Nu interesează dacă atentatul s-ar produce din interiorul sau din afara țării. Nu are importanță nici dacă actul prin care se atentează împotriva caracterului unitar al țării este săvârșit de un partid politic, printr-un mijloc de informare în masă, de un grup de persoane sau de către o autoritate publică centrală sau locală. În cazul în care ar fi inițiat în afara țării ar afecta și independența națională.

Președintele este și garantul integrității teritoriale a țării. În această calitate, președintele acționează, prin excelență, fiind comandant suprem al forțelor armate și poate declara, în condițiile prevăzute de lege, mobilizarea generală sau parțială a armatei

2.3. Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova.

a) Atribuțiile Președintelui în domeniul politicii externe :Una din dimensiunile administrației publice este politica externă, iar unul dintre ministere se ocupă de acest domeniu, ceea ce înseamnă că reglementarea unor atribuții și pentru șeful statului în această materie are și semnificația implicării sale în procesul decizional administrativ. Politica externă, însă, ne apare ca exteriorizare a poziției statului față de alte state, față de organisme internaționale, de unde necesitatea implicării, în procesul decizional politic, nu numai a autorităților administrative și executive, dar și a Parlamentului, astfel încât prin voința comună a acestor autorități nu numai să se mențină echilibrul și controlul reciproc în interior, dar să se asigure credibilitatea Republicii Moldova, ca stat, în exterior. Nu se poate vorbi, logic, despre existența unei voințe de stat, a unei voințe politice a unui stat, în afara voinței autorităților de stat, în primul rând, a autorităților publice centrale ale statului: Parlament, Președintele Republicii, Guvern.

Tocmai de aceea, politica externă nu poate fi o zonă de preocupări exclusive ale ministerului de resort sau ale șefului de stat; ea este, în anumite coordonate, și o problemă a Parlamentului, ca organ prin care poporul își exercită suveranitatea națională, precum și prin faptul că acesta este unica autoritate legiuitoare, cel putin în sistemul nostru constituțional. De altfel, contactele cu străinătatea ale acestor autorități se realizează prin cooperare cu Ministerul Afacerilor Externe.

Astfel, pentru realizarea politicii externe Președintele poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale și le prezintă Parlamentului spre promulgare.

O altă categorie de atribuții ale Președintelui în domeniul politicii externe privește asigurarea legăturilor diplomatice ale Moldovei cu alte state prin:

a) acreditarea și rechemare a reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova;

b) aprobarea înființării, desființării sau a schimbării rangului misiunilor diplomatice;

c) acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state.

Primele două categorii de atribuții, conform art. 86 din Constituție, sunt condiționate de propunerea Guvernului, ceea ce scoate, de asemenea, în evidență caracterul temperat al sistemului nostru de guvernare. Decretele Președintelui emise în realizarea acestor atribuții, potrivit art. 94 din Constituție, se contrasemnează de către Primul-ministru. Ca atare, cei doi șefi ai executivului trebuie să negocieze, trebuie să se înțeleagă asupra persoanelor și, respectiv, asupra rangurilor misiunilor noastre diplomatice.

În raport cu statele străine, o atribuție distinctă, de acreditare a reprezentanților diplomatici, îi revine șefului statului, ca autoritate ce reprezintă statul, ceea ce este firesc și logic. Astfel, acreditarea reprezentanților străini n-o poate face decât șeful statului însuși, deci se face necesară respectarea unui protocol special, care include primirea persoanei respective și înmânarea scrisorilor de acreditare. De reținut, însă, că fiecare ambasador sau însărcinat cu afaceri reprezintă, în Republica Moldova, pe șefii statelor care i-au acreditat.

Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în domeniul politicii externe Una din dimensiunile administrației publice este politica externă, iar unul dintre ministere se ocupă de acest domeniu, ceea ce înseamnă că reglementarea unor atribuții și pentru șeful statului în această materie are și semnificația implicării sale în procesul decizional administrativ.

Politica externă, însă, ne apare ca exteriorizare a poziției statului față de alte state, față de organisme internaționale, de unde necesitatea implicării, în procesul decizional politic, nu numai a autorităților administrative și executive, dar și a Parlamentului, astfel încât prin voința comună a acestor autorități nu numai să se mențină echilibrul și controlul reciproc în interior, dar să se asigure credibilitatea Republicii Moldova, ca stat, în exterior. Nu se poate vorbi, logic, despre existența unei voințe de stat, a unei voințe politice a unui stat, în afara voinței autorităților de stat, în primul rând, a autorităților publice centrale ale statului: Parlament, Președintele Republicii, Guvern. Tocmai de aceea, politica externă nu poate fi o zonă de preocupări exclusive ale ministerului de resort sau ale șefului de stat; ea este, în anumite coordonate, și o problemă a Parlamentului, ca organ prin care poporul își exercită suveranitatea națională, precum și prin faptul că acesta este unica autoritate legiuitoare, cel puțin în sistemul nostru constituțional. De altfel, contactele cu străinătatea ale acestor autorități se realizează prin cooperare cu Ministerul Afacerilor Externe. Astfel, pentru realizarea politicii externe Președintele poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale și le prezintă Parlamentului spre promulgare. O altă categorie de atribuții ale Președintelui în domeniul politicii externe privește asigurarea legăturilor diplomatice ale Moldovei cu alte state prin: a) acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai Republicii Moldova; b) aprobarea înființării, desființării sau a schimbării rangului misiunilor diplomatice; c) acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state. Primele două categorii de atribuții, conform art. 86 din Constituție, sunt condiționate de propunerea Guvernului, ceea ce scoate, de asemenea, în evidență caracterul temperat al sistemului nostru de guvernare. Decretele Președintelui emise în realizarea acestor atribuții, potrivit art. 94 din Constituție, se contrasemnează de către Primul-ministru. Ca atare, cei doi șefi ai executivului trebuie să negocieze, trebuie să se înțeleagă asupra persoanelor și, respectiv, asupra rangurilor misiunilor noastre diplomatice.

Atribuțiile, domeniul de activitate și actele Președintelui Republicii Moldova Convocarea Parlamentului Președintele Republicii Moldova, convoacă Parlamentul în cel mult 30 de zile de la alegeri (articolul 63 alineatul (2) din Constituție).

Dreptul la inițiativă legislativă Președintele Republicii Moldova are dreptul la inițiativă legislativă (articolul 73 din Constituție). Mesaje Parlamentului Președintele Republicii Moldova poate lua parte la lucrările Parlamentului. Președintele Republicii Moldova adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii (articolul 84 din Constituție). Dizolvarea Parlamentului În cazul imposibilității formării Guvernului sau al blocării procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni, Președintele Republicii Moldova, după consultarea fracțiunilor parlamentare, poate să dizolve Parlamentul, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Concomitent cu aceste posibilități, există și anumite restricții asupra dizolvării Legislativului. Astfel, Parlamentul poate fi dizolvat numai o singură dată în cursul unui an. El nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui Republicii Moldova, cu excepția cazului prevăzut la art. 78 alin. (5) (dacă și după alegerile repetate Președintele Republicii Moldova nu va fi ales, Președintele în exercițiu dizolvă Parlamentul și stabilește data alegerilor în noul Parlament), și nici în timpul stării de urgență, de asediu sau de război (articolul 85 din Constituție). Atribuții în domeniul politicii externe Președintele Republicii Moldova, care personifică statul și este chemat să-l reprezinte în relațiile cu alte state, la cel mai înalt nivel, își exercită funcția de reprezentant oficial al statului în colaborare cu Parlamentul și Guvernul și are următoarele atribuții în domeniul politicii externe: – poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova și le prezintă, în modul și în termenul stabilit de lege, spre ratificare Parlamentului; – la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; – primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova (articolul 86 din Constituție). Atribuții în domeniul apărării Președintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forțelor armate. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală. De asemenea, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară starea de război și le aduce, neîntîrziat, la cunoștința Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii. Președintele Republicii Moldova poate lua și alte măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice, în limitele și în condițiile legii (articolul 87 din Constituție). Președintele Republicii Moldova este responsabil personal de securitatea statului. Cadrul juridic pentru constituirea și activitatea organelor ce asigură securitatea statului este creat de Parlament, iar instituirea organelor securității statului, stabilirea structurii, funcțiilor și finanțarea lor ține de competența Guvernului. Președintelui i se rezervă dreptul de a institui și administra, în conformitate cu legislația, organe consultative pentru problemele asigurării securității statului – Consiliul Suprem de Securitate (articolul 6 din Legea cu privire la apărare).

Alte atribuții Președintele Republicii Moldova îndeplinește și următoarele atribuții: a) conferă decorații și titluri de onoare; b) acordă grade militare supreme prevăzute de lege; c) soluționează problemele cetățeniei Republicii Moldova și acordă azil politic; d) numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege; e) acordă grațiere individuală; f) poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința asupra problemelor de interes național;

b) Atribuțiile Președintelui în domeniul apărării :În ceea ce privește atribuțiile Președintelui în domeniul apărării, acestea decurg din normele constituționale, conform cărora de competența șefului statului ține declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate.

Exercitarea acestei atribuții este legitimată de calitatea de șef al statului și de funcția acestuia de garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Președintele Republicii, potrivit art. 87 din Constituție, este comandantul suprem al forțelor armate.

Președintele țării recurge la exercitarea atribuției de a declara mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate în cazul în care o asemenea măsură se impune în virtutea unui pericol sigur pentru independența, unitatea și integritatea teritorială a țării. Pentru a se elimina orice posibilitate de voluntarism în exercitarea acestei atribuții, declararea mobilizării forțelor armate se poate face numai cu aprobarea Parlamentului, iar dacă acesta nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.

Luarea măsurilor necesare pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării este permisă Președintelui în temeiul art. 87 din Constituție. Spre deosebire de situația anterioară, referitoare la mobilizarea forțelor armate, în care pericolul pentru țară era iminent, de această dată el s-a produs, agresiunea armată îndreptată împotriva țării fiind declanșată. În această situație Președintele va lua măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice, în limitele și în condițiile legii.

Instituirea stării de urgență, de asediu și de război, în dreptul public, reprezintă un regim de restrângere a libertăților publice în caz de amenințare străină sau de tulburări interne, care se caracterizează prin extinderea sferei de competență a poliției, prin posibilitatea de substituire a autorităților civile în favoarea autorităților militare și prin extinderea competențelor tribunalelor militare.Starea de urgență reprezintă, de asemenea, un regim de restrângere a libertăților funda mentale ale cetățenilor. Ea se caracterizează prin extinderea atribuțiilor ordinare ale poliției și ale autorităților publice, care, în virtutea unor evenimente extraordinare, instituie un regim special de administrare.

Starea de asediu intervine în situații excepționale, care presupun implicarea forțelor armate și se datorează factorilor din exterior, în timp ce starea de urgență este impusă de evenimente extraordinare interne cum ar fi calamitățile natura le sau alte dezastre. În ambele situații, măsurile excepționale au în vedere fie întregul teritoriu al statului, fie unele localități din tară.

Restrângerea drepturilor și libertăților cetățenilor în cazuri excepționale, potrivit art. 54 din Constituție, se poate face doar prin lege organică, respectând principiul proporționalității. O astfel de lege, potrivit art. 72 din Constituție, urmează să reglementeze regimul juridic, iar instituirea stării de asediu, de urgență și de război, ca și încetarea acestora, fac obiectul unor decrete prezidențiale, care sunt contrasemnate de Primul-ministru.

Concluzii capitolul II :Analizând materalul expus în capitolul II, funcțiile Președintelui Republcii Moldova, putem concluziona următoarele: că pe lângă faptul că Președintele Republicii Moldova are funcțiile de reprezentare și garant al independenței naționale, al unității și al integrității tertoriale al țării, funcția de mediator, acesta mai are și funcția de veghere a respectării constituței – ceea ce ne indică expres la faptul că Președintele statului nu numai că este conducătorul lui dar și echilibrează toate ramurile de activitate a statului astfel în cît să nu fie încălcate drepturile fundamentale ale statului și a persoanelor în parte. La fel Președintele are menirea de a ține echilibrul politic și economic la un nivel contemporan, în conformitate cu cerințele internaționale.

Capitolul III Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în raport cu autoritățile publice.

3.1. Reglementarea constituțională a raporturilor dintre Președinte și Parlament.

Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în raport cu autoritățile publice ot fi divizate în:

a) atribuții care le execită în raport cu Parlamentul;

b) atribuții carele exercită în cumul cu Guvernul;

c) atribuții care le exercită de unul singur.

În continuare vom analiza aceste atribuții mai amănunțit.

a) Alegerea și demiterea :Președintele Republicii, după cum s-a menționat deja, este ales de către Parlament, fiind și unul din șefii puterii executive, ceea ce conduce la necesitatea unor legături instituționalizate cu Parlamentul, în calitatea sa de putere legiuitoare sau de autoritate reprezentativă supremă a poporului, care exercită controlul asupra Guvernului și administrației publice.

Pentru a fi învestit în funcție, Președintele Republicii are nevoie de votul Parlamentului potrivit cerințelor art. 78 din Constituție. O astfel de situație plasează Președintele într-un raport de dependență față de legislativ. Această dependență este evidentă și prin faptul că Președintele este demis tot de Parlament, așa cum prevede art. 89 din legea supremă. Demiterea poate fi inițiată de cel puțin o treime din deputați și realizată cu votul a două treimi din deputații aleși. E vorba de o dependență și nu despre o subordonare, deoarece demiterea nu poate fi dispusă arbitrar; ea urmează să fie întemeiată, iar circumstanțele care pot conduce la demitere sunt stabili te de Curtea Constituțională. Prin urmare, un vot de neîncredere exprimat Președintelui l-ar putea determina pe acesta să demisioneze, însă nu poate constitui temei pentru demitere.

b)Mesajele Președintelui :Potrivit dispozițiilor art. 84 din Constituție, Președintele ia parte la lucrările Parlamentului și adresează acestuia mesaje cu privire la principalele probleme ale națiunii.

Prevederile constituționale, prin care se menționează că Președintele poate participa la lucrările Parlamentului, comportă două sensuri:

1. Președintele este solicitat și impus să participe la lucrările Parlamentului;

2. sensul opțional pe care îl comportă normele constituționale.

În primul caz, situația intervine independent de dorința Președintelui, astfel, șeful statului trebuie să consulte fracțiunile parlamentare, pentru desemnarea candidaturii primului-ministru sau dizolvarea Parlamentului; să dea explicații în legătură cu demiterea din funcție în legătură cu prelungirea mandatului pentru caz de război sau catastrofă; prezentarea proiectelor de legi etc.

În aceste cazuri se solicită prezența personală a Președintelui și numai în cazuri excepționale acesta poate fi reprezentat de consilierii săi. Sensul opțional al normelor constituționale înseamnă că participarea Președintelui la lucrările Parlamentului în vederea exercitării atribuțiilor sale constituționale ține de discreția șefului statului.

Atunci când Președintele participă la lucrările Parlamentului, i se va oferi cuvântul ori de câte ori îl va solicita. De asemenea, Parlamentul va examina cu prioritate problemele abordate de șeful statului.

O altă cale prin care șeful statului își realizează atribuțiile, se referă la adresarea către Parlament a mesajelor cu privire la principalele probleme cu care se confruntă națiunea. Această modalitate – a mesajului șefului statului – este cunoscută în sistemele constituționale contemporane. Prin mesaj, poporul ia cunoștință de opiniile șefului statului și pozițiile acestuia în probleme de importanță deosebită. Trebuie totuși să relevăm semnificația mesajului șefului de stat care diferă de la o formă de guvernământ la alta.

În ce privește mesajul Președintelui Republicii Moldova, rămâne la aprecierea acestuia conținutul său, legea fundamentală folosind o terminologie generală prin expresia "principalele probleme ale națiunii". Considerăm că acestea trebuie să se refere la aspecte care pot fi soluționate de Parlament, iar dacă nu țin de competența lui, să poată fi rezolvate prin implicarea parlamentară (controlul parlamentar asupra activității Guvernului).

Forma prin care Președintele adresează mesajul rămâne, de asemenea, la aprecierea șefului statului. Credem că prezentarea mesajului direct de Președinte demonstrează importanța pe care acesta o acordă momentului politic și impune o atitudine corespunzătoare din partea instituției parlamentare. În anumite situații mesajul poate fi citit de către un consilier prezidențial ori trimis pe cale oficială sub forma unei scrisori publice.

c)Convocarea și dizolvarea Parlamentului : Potrivit normelor constituționale, Parlamentul nou-ales este convocat de către Președintele Republicii în cel mult 30 de zile de la alegeri. Întrunirea Parlamentului este dispusă prin decret prezidențial, după validarea a două treimi din mandatele de deputați. Prima ședință sau ședința de constituire a legislativului nou-ales este prezidată de cel mai în vârstă deputat. La această ședință se aleg organele de lucru. După această procedură, Parlamentul este prezidat de Președintele Parlamentului sau de unul dintre vicepreședinții acestuia.

Durata activității Parlamentului este determinată de sesiunile acestuia; el se întrunește în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iulie. A doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie. Parlamentul, de asemenea, se întrunește și în sesiuni extraordinare sau speciale, la cererea Președintelui Republicii, a Președintelui Parlamentului sau a unei treimi din deputați.

Convocarea Parlamentului intervine de drept în cazul în care Președintele Republicii, potrivit art. 87 din Constituție, ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, declarând stare de război. În asemenea situații Președintele aduce neîntârziat acest fapt la cunoștința Parlamentului, care se va convoca în termen de 24 de ore de la declanșarea agresiunii, în cazul în care nu se află în sesiune.

Cât privește posibilitatea dizolvării Parlamentului de către Președintele Republicii, Constituția a redus-o la trei cazuri:

1. imposibilitatea formării unui nou Guvern;

2. când se blochează procedura legislativă mai mult de 3 luni;

3. când Președintele Republicii nu poate fi ales nici după alegerile repetate. În primele două cazuri, dizolvarea Parlamentului este dispusă numai după consultarea fracțiunilor parlamentare.

În cazul situației pasibile de dizolvarea Parlamentului, Președintele Republicii sesizează Curtea Constituțională, care este competentă să constate dacă se întrunesc circumstanțele ce justifică dizolvarea Parlamentului. După constatarea unor astfel de circumstanțe Președintele este obligat să dispună dizolvarea Parlamentului .

Potrivit prevederilor art. 85 din Constituție, în cazul imposibilității formării Guvernului, Parlamentul poate fi dizolvat, dacă nu a acceptat votul de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 45 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. Același articol mai prevede și faptul că în cursul unui an Parlamentul poate fi dizolvat doar o singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui Republicii și nici în timpul stării de urgență, de asediu sau de război. Această restricție nu se referă la cazul când Președintele Republicii nu poate fi ales.

d)Legiferarea : Procesul de legiferare este unul dintre cele mai complicate și responsabile procese în societate, de aceea este și firesc ca acesta, revenindu-i Parlamentului ca organ reprezentativ suprem și unică autoritate legiuitoare, să fie realizat în colaborare cu alte autorități publice. În acest caz, Președintele participă la trei etape ale procedurii de legiferare. Șeful statului poate iniția o procedură legislativă prin înaintarea unei inițiative legislative; promulgă legile adoptate de Parlament și le trimite pentru publicare în Monitorul Oficial.

Referindu-ne la etapele procedurii legislative la care participă Președintele Republicii, începem de la dreptul de inițiativă legislativă. În virtutea acestui drept, șeful statului, potrivit prevederilor art. 73 din Constituție și ale art. 44 din Regulamentul Parlamentului, înaintează legislativului proiecte de legi și propuneri legislative, care sunt obligatorii spre examinare.

Următoarea fază legislativă la care participă șeful statului în virtutea atribuțiilor sale constituționale este promulgarea legii. Aceasta este o instituție prin care șeful statului confirmă oficial că legea a fost adoptată de Parlament în conformitate cu atribuțiile constituționale și cu respectarea procedurii regulamentare determinată în acest scop, precum și dispunerea ei spre executare de către organele statului

Această noțiune este definită de Curtea Constituțională ca fiind o acțiune a șefului statului ce atestă existența legii și impune autorităților publice respectarea și supravegherea respectării ei ,

La această etapă este necesar să clarificăm dacă există diferență între noțiunile de promulgare și sancționare a legii. Dacă promulgarea este o acțiune de constatare, verificare și certificare a unei legi, realizată printr-un act de promulgare denumit decret, atunci sancționarea este privită ca o acțiune ce condiționează intrarea legii în vigoare prin exprimarea acordului de către șeful statului asupra textului normativ adoptat de Parlament. Astfel, sancționarea este un element constitutiv al legii, prin intermediul căreia șeful statului participă la procesul de exercitare a funcției legislative a statului. În virtutea acestei atribuții șeful statului semnează legea, fapt ce confirmă acceptarea acesteia.

Distincția dintre aceste două noțiuni este evidentă. Prima denotă doar o simplă constatare de existență a legii în temeiul votului parlamentului și dispune punerea ei în aplicare, la nevoie chiar și cu ajutorul forței de constrângere a statului. Cea de a doua însă se încadrează în cuprinsul manifestărilor de voință alături de cele ale parlamentarilor .

Sistemul constituțional moldovenesc a dat prioritate procedurii de promulgare a legilor înserând-o în textul constituțional. Astfel, Constituția în art. 93 a determinat că Președintele Republicii Moldova promulgă legile.

Odată adoptată, legea este semnată în termen de 20 de zile de Președintele Parlamentului sau de unul din vicepreședinți și este trimisă în termen de 25 de zile de la adoptare Președintelui Republicii spre promulgare.

Dacă această etapă a procedurii legislative este clară, atunci următorul pas provoacă divergențe de opinii în ceea ce privește termenul de promulgare a legii și motivele pentru care șeful statului poate remite legea spre reexaminare. În acest sens alin,(2) al art.93 din Constituție și art. 23 din Regulamentul Parlamentului determină că Președintele Republicii este în drept, în cazul în care are obiecții asupra unei legi, să o trimită spre reexaminare Parlamentului, în termen de cel mult două săptămâni. Acest termen decurge de la data adoptării legii în cancelaria aparatului prezidențial.

Una din opiniile expuse susține că Președintele folosește termenul de două săptămâni doar pentru a se pronunța asupra obiecțiilor și remiterii legii spre reexaminare, iar dacă acest termen a expirat, promulgarea legii se va putea face în orice moment la dorința șefului statului .

Două săptămâni este termenul în limitele căruia legea trebuie promulgată; el nu poate fi depășit sub pericolul de a califica această depășire ca o încălcare a normelor constituționale.

Curtea Constituțională constată în acest sens că promulgarea legii este o prerogativă a Președintelui țării, consacrată de normele imperative ale Constituției, și nici o altă autoritate publică în stat nu și-o poate aroga. In virtutea acestui caracter, Președintele este obligat să promulge legea pe durata a două săptămâni de la înregistrarea ei la Președinție. În același termen legea trebuie să fie promulgată și după reexaminarea ei de către Parlament la cererea Președintelui .

Din cele relatate rezultă că șeful statului nu poate refuza promulgarea legii și nici nu poate depăși termenul de două săptămâni prevăzut pentru promulgare. Totodată este necesar de arătat că promulgarea legilor practic se efectuează în termenul cerut de Constituție, însă mai sunt cazuri când acest termen este depășit. Analiza acestei probleme ne demonstrează că până în anul 1998 peste 30 de legi au fost promulgate cu depășirea termenului de două săptămâni. O asemenea situație nu s-a învrednicit de o reglementare din partea legiuitorului și nici Curtea Constituțională n-a explicat ce se va întâmpla dacă șeful statului nu va promulga legea în termenul prescris ori dacă va refuza în genere promulgarea legii. Normele constituționale și legale nu determină ca obiect al dreptului de sesizare în Curtea Constituțională inacțiunea autorităților publice, ci numai actele acestora.

În concluzie se poate afirma că șeful statului va putea bloca orice lege lăsând-o nepromulgată atâta timp cât va considera necesar, fără a putea fi constrâns să facă acest lucru.

Aceste argumente impun critici asupra soluțiilor date de Curte a Constituțională și invocă necesitatea lansării unui alt concept de soluționare a acestei probleme și anume, prin acceptarea decăderii din dreptul sau din obligația șefului statului de a promulga legea după expirarea termenului necesar promulgării, ca o soluție optimă de evitare a confruntărilor directe cu legislativul.

Termenul de decădere are o semnificație deosebită în realizarea procedurii legislative, prin simplificarea acesteia la etapa de promulgare.

Președintele Republicii, potrivit prevederilor art. 93 alin.(1) din Constituție, are obligația de a promulga legile. Promulgarea se efectuează pentru fiecare lege separat în termen de două săptămâni de la înregistrarea ei la Președinție. O asemenea obligație încetează în condițiile alin.(2) al aceluiași articol, potrivit căruia șeful statului, înainte de promulgare, este în drept, în cazul dacă are anumite obiecții, să trimită legea spre reexaminare Parlamentului. Legea poate fi trimisă spre reexaminare doar o singură dată, fiind însoțită de obiecții de ordin redacțional, de oportunitate, de fond, de procedură sau din orice alt motiv care face inacceptabilă legea în ansamblu sau o parte a ei.

Rațiunea remiterii legii spre reexaminare este susținută de necesitatea de a atenționa legiuitorul în mod special asupra legii, care, pentru anumite motive, îngrijorează șeful statului înainte de a dispune executarea acesteia.

Reconfirmarea de către Parlament a Intenției sale prin menținerea votului asupra hotărârii adoptate anterior face ca obiecțiile Președintelui să fie respinse și promulgarea devine obligatorie.

Nu întâmplător pentru promulgare este fixat un termen concret. Acesta va fi în ambele cazuri în decădere, altminteri el n-ar mai fi necesar, dacă nu ar putea genera noi stări juridice.

În cazul în care Președintele n-ar putea fi condiționat de un asemenea termen de decădere, dar va fi obligat să promulge legea, Parlamentul va fi nevoit să se confrunte direct cu șeful statului, învinuindu-l cu ușurință de încălcare a normelor constituționale și de violare a drepturilor și libertăților cetățenilor, prin urmare, o astfel de interpretare este periculoasă. Asemenea învinuiri vor fi lipsite de temei dacă Președintele, ca garant al Constituției condiționat de termenul de decădere, nu-și va onora din orice motiv obligația sau nu-și va realiza dreptul său de a promulga legea, deoarece va apărea o nouă situație juridică, prin care se va putea dispune intrarea acesteia în formula executorie1.

Deci în cazul când Președintele Republicii nu-și exercită dreptul sau nu-și onorează obligația de a promulga legea, el decade din acest drept, urmând ca legea, la expirarea acestui termen de decădere, de 2 săptămâni, să fie publicată în Monitorul Oficial, fără a mai fi supusă în mod obligatoriu promulgării, devenind în acest fel obligatorie și opozabilă pentru toți (erga omnes).

Un următor argument în sprijinul celor menționate este determinat de prevederile Constituționale (art.135 alin (1) lit. a)), de aici rezultă că Curtea Constituțională exercită controlul constituționalității legilor. Deoarece, până a fi publicată în Monitorul Oficial, legea nu poate genera efecte juridice generale, iar legislația țării noastre nu prevede un control prealabil al constituționalității, este firesc ca publicarea legii să se efectueze fără actul de promulgare, urmând ca apoi să fie supusă controlului constituționalității ca rezultat al unei sesizări. De asemenea, Președintele poate promulga legea în termenele cerute de lege, după care o va ataca, pentru a fi supusă controlului constituționalității.

Această soluție în nici un fel nu vine în contradicție cu normele constituționale; dimpotrivă, ea contribuie la armonizarea cadrului legislativ al statului.

Faza a treia în procesul de legiferare la care participă președintele Republicii este cea de intrare a legii în vigoare. După promulgare, Președintele trimite legea spre publicare în Monitorul Oficial. Intrarea în vigoare a legii este condiționată de mai mulți factori determinați de legiuitor, care decide asupra momentului de producere a efectelor juridice ale noii legi.

3.2. Relațiile Președintelui Republicii Moldova cu puterea executivă.

Șeful statului este implicat în raporturile sale cu Guvernul, chiar de la formarea executivului, prin desemnarea candidatului pentru funcția de Prim-ministru.

Această importantă atribuție a șefului statului este reglementată de art. 98 din Constituție. Astfel, Președintele Republicii desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru, în urma consultării fracțiunilor parlamentare, de regulă, accentul consultărilor se pune pe fracțiunea care deține majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, pe fracțiunile aliate.

Din reglementarea textului constituțional rezultă următoarele aspecte:

– Președintele desemnează un candidat pentru funcția de Prim-ministru. Adică , nu este numită o persoană, ci aceasta numai candidează pentru funcția de Prim-ministru;

– persoana este desemnată pentru a candida la funcția de Prim-ministru după ce Președintele se consultă cu fracțiunile parlamentare, pentru a obține susținerea Parlamentului.

Cu referire la desemnarea candidaturii pentru funcția de Prim-ministru este de menționat că Președintelui îi aparține dreptul discreționar de a selecta această candidatură, iar consultarea fracțiunilor parlamentare nu-l obligă să se conformeze părerilor fracțiunilor cu riscul de a nu fi susținut la acordarea votului de încredere. La această etapă apare întrebarea: poate șeful statului condiționa, la momentul desemnării, candidatul la funcția de prim-ministru asupra unui program sau a unei anumite liste a viitorului Guvern sau poate refuza numirea Guvernului? Răspunsul la această întrebare îl găsim în prevederilor art. 98 din Constituție, candidatul desemnat pentru funcția de Prim-ministru este unica persoană autorizată să formeze lista viitorului Guvern, dar și unica persoană împuternicită să ceară Parlamentului acordarea votului de încredere pentru cele două elemente obligatorii ale învestiturii, programul de guvernare și întreaga listă a Guvernului. De aici rezultă că persoana desemnată este liberă în opțiunile sale atât la elaborarea programului de activitate al Guvernului, cât și la formarea întregii liste a Guvernului.

Totodată, având în vedere că persoana desemnată pentru funcția de Prim-ministru solicită Parlamentului acordarea votului de încredere asupra programului de activitate și întregii liste a Guvernului, este evidentă necesitatea consultării de către acesta a formațiunilor politice parlamentare. Ca urmare a consultărilor, în programul de activitate al Guvernului, precum și în lista membrilor Guvernului pot interveni modificări, operate evident cu consimțământul candidatului la funcția de Prim-ministru.

Legea Supremă nu condiționează desemnarea candidatului la funcția de Prim-ministru și acordarea votului de încredere, în baza căruia este numit Guvernul, prin impunerea unui alt program de activitate al Guvernului, decât cel pe care candidatul se angajează să-I realizeze, sau a unor modificări în lista viitorului Guvern, neacceptate de candidat1. În continuare Constituția prevede că în termen de 15 zile de la desemnare, candidatul pentru funcția de Prim-ministru va cere votul de încredere al Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului.

Lista Guvernului și programul de guvernare se elaborează sub conducerea candidatului la funcția de Prim-ministru. Este firesc, acest lucru, dacă avem în vedere că apoi această echipă guvernamentală trebuie să asigure executarea în practică a dispozițiilor legii. Mai mult, Guvernul răspunde politic în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate, fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia.

După acordarea votului de încredere Președintele exercită numirea Guvernului. La această etapă au apărut probleme de interpretare a Constituției. Prin aceeași sesizare către Curtea Constituțională Președintele Republicii întreabă: în ce termen trebuie să fie numit Guvernul după ce Parlamentul i-a acordat vot de încredere și dacă dispune el de dreptul de a nu numi Guvernul în cazul în care nu este de acord cu componența nominală a Guvernului?

Prevederile constituționale la acest capitol au un caracter imperativ, executarea lor este obligatorie și nu depinde de voința Președintelui țării. De menționat că șeful statului numește Guvernul ca rezultat al aprobării acestui a de către Parlament prin acordarea votului de încredere asupra Programului de activitate și a întregii liste a Guvernului. Prin urmare, potrivit normelor constituționale de la art. 98, Președintele nu poate refuza numirea Guvernului, ea trebuie să fie conformă exigențelor ce rezultă din votul de încredere acordat de Parlament.

După acordarea votului de încredere Guvernului de către Parlament, Președintele nu este în drept să nu numească Guvernul, indiferent dacă este sau nu este de acord cu componența nominală a Guvernului, sau din alte motive. Sau, decizia opțională a Președintelui în problema numirii Guvernului, care a primit votul de încredere al Parlamentului, ar fi în contradicție cu prevederile art. 98 din Constituție, care îl obligă să emită actul de numire a Guvernului. Neexercitarea atribuțiilor constituționale de către Președintele țării ar conduce în acest caz la încălcarea principiului separației și colaborării puterilor în stat, stipulat de art.6 din Constituție. Constituția nu stabilește un termen concret pentru numirea Guvernului după ce Parlamentul i-a acordat vot de încredere, prin urmare, acest termen urmează să fie unul rezonabil și în nici un caz nu trebuie să afecteze intrarea Guvernului în exercițiul funcțiunilor sale, în general, și al funcțiilor de conducere generală a administrației publice, în special.

După numire, conform prevederilor art. 98 alin.(4) din Constituție, Guvernul își exercită atribuțiile din ziua depunerii jură11lântului de către membrii lui în fața Președintelui Republicii. Procedura de constituire a Guvernului va fi descrisă mai detaliat la capitolul Guvernul.

O altă atribuție importantă a Președintelui în raporturile sale cu Guvernul îi revine la revocarea și numirea unor membri ai acestuia.

Potrivit reglementărilor art. 98 alin.(6) din Constituție, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a funcției, Președintele revocă și numește, la propunerea Primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.

Observăm că textul constituțional folosește noțiunea de remaniere guvernamentală. Ea trebuie înțeleasă ca o schimbare intervenită în componența Guvernului, aprobată anterior de Parlament. Ca urmare, locul unor miniștri, care s-au aflat pe lista propusă de Primul-ministru și aprobată de Parlament, este luat de alții.

Ideea care se desprinde din interpretarea dispozițiilor constituționale este că Primul-ministru nu poate propune suplimentarea listei membrilor Guvernului, aceasta însemnând o completare și nu o remaniere. Rămâne deschisă problema completării listei membrilor Guvernului, în cazul în care la acordarea de către Parlament a votului de încredere asupra întregii liste a guvernului, aceasta nu a fost totuși completă, adică nu cuprindea toate persoanele desemnate în funcțiile determinate de art. 97 din Constituție. Este vorba despre funcția de prim-viceprim-ministru, care n-a fost completată în mai multe guverne sau a fost comasată cu una din funcțiile de ministru ordinar.

Parlamentul, când și-a dat acordul pentru formarea Guvernului, a avut în vedere, în primul rând, programul de guvernare. Acest lucru este cu atât mai evident cu cât nu este posibilă formarea unui guvern de coaliție.

Pe parcurs, partidele care acordă sprijin Guvernului, vor putea solicita numirea unor reprezentanți ai săi, de aceea vor apărea și unele remanieri guvernamentale. Art.l00 din Constituție prevede că funcția de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, revocării, a stării de incompatibilitate sau de deces. Totodată, dacă Primul-ministru se află în una din situațiile prevăzute mai sus sau este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, Președintele Republicii va desemna un alt membru al Guvernului în funcția de prim-ministru interimar, pentru a exercita funcția de Prim-ministru] până la formarea noului Guvern. Interimatul încetează în momentul în care Primul-ministru își reia activitatea în Guvern.

Constituția, prin articolele 98 și 103, stabilește durata generală a exercitării mandatului Guvernului: din ziua depunerii jurământului de către membrii lui în fața Președintelui Republicii Moldova până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament. Totodată, prin art.l03, Constituția stabilește că în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei Prim-ministrului sau în cazul alin.(1) (Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor pentru un nou Parlament) intervine încetarea anticipată a mandatului Guvernului, care, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, îndeplinește numai funcții de administrare a treburilor publice.

Constituția face distincție între demisia Prim-ministrului și demisia întregului Guvern ca rezultat al demisiei Prim-ministrului. După cum rezultă din art. 101 din Constituție, în cazul demisiei, Prim-ministrul își încetează activitatea în Guvern, iar Președintele Republicii desemnează în mod obligatoriu un alt membru al Guvernului în funcția de Prim-ministru interimar până la formarea noului Guvern. Din acest moment intervine situația ce urmează să dea curs procedurii stabilite de art. 98 din Constituție privind numirea noului Guvern.

De menționat, de asemenea, că Prim-ministrul interimar nu poate fi desemnat decât din rândul membrilor Guvernului, deoarece numai acestora, la timpul respectiv, Parlamentul le-a acordat vot de încredere. Pentru perioada interimatului, Prim-ministrul interimar va îndeplini și funcțiile pentru care este titular, deoarece aceasta nu contravine art. 99 din Constituție. Prin urmare, concluzia este că, după demisia Prim-ministrului, Președintele în mod obligatoriu numește în funcția de Prim-ministru interimar pe unul din membrii Guvernului demisionat, care își va exercita funcțiile stabilite până la formarea noului Guvern. Astfel, prim-viceprim-ministrul nu are prioritate la interimat și va concura la egal cu ceilalți membri ai Guvernului la interimatul funcției de Prim-ministru.

O altă atribuție a șefului statului este cea de consultare a Primului-ministru la emiterea unor decrete. Potrivit dispozițiilor constituționale din art. 96 alin. (1), Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului, conform programului de guvernare acceptat de Parlament. El poartă așadar răspunderea politică pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă țara. În același context, șefului statului îi revin anumite atribuții pe care trebuie să le exercite doar de comun acord cu Guvernul. Astfel, Președintele, deși se află în fruntea puterii executive, nu este șeful Guvernului, prin urmare, apare necesitatea contrasemnării de către Primul-ministru a unor acte emise de Președintele Republicii pentru ca acestea să producă efecte juridice.

Contrasemnarea înseamnă și angajarea răspunderii Primului-ministru în ceea ce privește conținutul actului. Asumarea răspunderii este urmarea firească a responsabilității care derivă din atribuțiile Guvernului, ea presupune și cunoașterea realităților atât de necesare în conducerea țării. Pentru adoptarea celor mai bune și adecvate măsuri ori luarea unor hotărâri importante, este nevoie și de asigurarea unui cadru juridic. Acesta presupune că în problemele de reglementare care cer contrasemnătura Primului-ministru Președintele Republicii trebuie să consulte Guvernul. O astfel de consultare urmărește scopul de a înlesni adoptarea unor decizii corecte în îndeplinirea atribuțiilor și excluderea confruntării dintre Președinte și Guvern.

O altă categorie de raporturi dintre Președinte și Guvern apar în urma controlului exercitat asupra actelor Guvernului. În cazul în care consideră că o hotărâre de Guvern este ilegală, Președintele poate dispune suspendarea efectelor acesteia și solicită Curții Constituționale să exercite un control de legalitate.

Raporturile Președintelui cu alte autorități administrative rezultă din atribuțiile Președintelui de a numi persoane în anumite funcții publice, precum și din faptul că autoritățile administrative prezintă șefului statului rapoarte prin care informează despre starea de lucruri etc.

3.3. Raporturile Președintelui cu autoritatea judecătorească.

Raporturile Președintelui Republicii cu autoritățile publice cu funcții jurisdicționale constau în numirea și eliberarea din funcție a judecătorilor din instanțele judecătorești și Curțile de Apel. Acest drept determină mecanismul de colaborare cu puterea judecătorească. Judecătorii instanțelor judecătorești sunt numiți în funcție de Președinte, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste prevederi Constituției are menirea de a evidenția posibilitatea șefului statului de a influența procesul de învestitură a magistraților. După cum este menționat în Constituție, decizia aparține practic Consiliului Superior al Magistraturii, Președintele Republicii, în acest caz, poate refuza numirea unei persoane, dar niciodată nu poate numi vreo persoană în funcția de magistrat, dacă aceasta nu figurează în lista candidaților înaintați de Consiliul Superior al Magistraturii. Acesta din urmă este conceput fără influențe politice sub aspectul procedurii de adoptare a deciziilor.

Polemica poate apărea în aspectul în care ne referim la dreptul Președintelui de a refuza numirea judecătorilor propuși de Consiliul Superior al Magistraturii, deoarece judecătorii, înainte de a fi numiți, sunt selectați în urma unui concurs, așa cum prevăd normele constituționale. Regula concursului presupune că persoana care a câștigat concursul, urmează să fie învestită în funcția de judecător fără alte condiții, prin urmare, numirea judecătorului în funcție este un act formal și nu poate fi condiționată de Președintele Republicii In virtutea respectării principiului separației puterilor în stat. Acestea rezultă și din prevederile art. 123 din Constituție, în care se menționează: Consiliul Superior al Magistraturii, după regulile organizării judiciare, asigură numirile, deplasările, promovările și măsurile disciplinare față de judecători.

O altă categorie de atribuții ale Președintelui urmează a fi examinate în raport cu unica autoritate de jurisdicție constituțională. În acest aspect, Președintele poate sesiza Curtea Constituțională, pentru a supune controlului constituționalității actele Parlamentului și ale Guvernului, pentru a solicita interpretarea Constituției, precum și pentru a constata circumstanțele care justifică dizolvarea Parlamentului. Sesizarea se face în condițiile Legii cu privire la Curtea Constituțională și a Codului jurisdicției constituționale.

Curtea Constituțională, la rândul său, confirmă rezultatele alegerilor Președintelui și validează mandatul acestuia. De asemenea, Curtea constată circumstanțele care justifică demiterea Președintelui Republicii sau interimatul funcției de Președinte, precum și imposibilitatea acestuia de a-și exercita atribuțiile mai mult de 60 de zile.

3.4. Actele Președintelui Republicii Moldova.

Analizînd subiectul acestui capitol este necesar să facem o distincție între actele exclusiv politice și actele juridice, la care se referă art. 94 alin.( 1) din Constituție. Formularea din text: "În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova ", această formulare trebuie privită într-un sens strict. Deși legiuitorul constituant folosește o formulare generică, în realitate nu a avut în vedere toate atribuțiile Președintelui, fiind concluzia logică și rezultând dintr-o interpretare sistematică a Constituției.

Una din formele constituționale de comunicare a Președintelui cu Parlamentul este mesajul, care apare ca un act exclusiv politic. Ar fi dificil să se spună că mesajul adresat Parlamentului, la care se referă act. 84 alin.(2) din Constituție, trebuie adresat numai prin emiterea unui decret, publicat obligatoriu în Monitorul Oficial, nepublicarea atrăgând inexistența decretului, adică a mesajului.

Mesajele sunt adresate personal de Președinte ori acestea se adresează Parlamentului prin reprezentanții săi. Dacă am face o interpretare în exclusivitate formală, atunci, conform normelor art. 94 alin.(1) din Constituție, prezentarea unui mesaj Parlamentului nu s-ar putea face decât după publicarea acestuia în Monitorul Oficial, căci numai atunci el există, ceea ce este absurd.

În problema actelor s-a încetățenit practica prin care Președintele, printr-un demers, remite Parlamentului spre reexaminare legile asupra cărora are obiecții. Anume actul prin care Președintele trebuie să remită legea spre reexaminare Parlamentului a făcut obiectul discuțiilor dintre Președinte și Parlament, soldându-se cu adresare către Curtea Constituțională pentru o interpretare Oficială a prevederilor art. 93 din Constituție.

Prin urmare, act. 93 din Constituție dă posibilitate Președintelui să trimită legile cu obiecțiile sale spre reexaminare Parlamentului printr-un demers scris.

De asemenea, printr-un mesaj, Președintele aduce la cunoștința Parlamentului măsurile luate pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării etc. Semnificative în acest sens sunt stipulările constituționale care impun informarea neîntârziată a Parlamentului în toate cazurile, ceea ce exclude ideea de a aștepta publicarea mesajului în Monitorul Oficial.

Din prevederile art. 94 și art. 87 din Constituție se înțelege că măsurile pe care le ia Președintele pentru respingerea agresiunii vor lua, în principal, forma unor ordine către comandamentele armatei, adică a unor acte juridice, care nu pot fi decât decrete prezidențiale, supuse regulii contrasemnării de către Primul-ministru, evident și publicării în Monitorul Oficial.

În concluzie, putem menționa că Președintele emite decrete, ca acte juridice, și mesaje, declarații, apeluri etc., ca acte exclusiv politice.

De regulă, cele mai importante decrete ale Președintelui sunt contrasemnate de către Prim-ministru. Acestea țin de domenii, deosebit de importante și pentru realizarea cărora Guvernul este responsabil nemijlocit. Domeniile respective sunt determinate expres de Constituție, în act. 86 alin.(2) (acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici), și în act. 87 alin.(2), (3) și (4) (respingerea agresiunii armate), contrasemnarea în aceste cazuri intervine în virtutea prevederilor act. 94 alin. (2). Toate celelalte decrete nu se supun procedurii contrasemnării și intervin în diverse domenii a căror administrare este pusă în seama Președintelui.

Contrasemnarea este o instituție juridică, prin care se produc efecte juridice asupra actului contrasemnat, adică determină legalitatea și valabilitatea acestuia, în cazul nostru a decretului Președintelui. Această instituție determină o interdependență dintre șeful statului și Guvern generală de regula fundamentală a guvernării democratice, potrivit căreia executivul, prin contra semnarea de către Primul-ministru a decretelor Președintelui, își asumă răspunderea politică pentru acestea.

Contrasemnarea actelor emise de șeful statului are o dublă semnificație. O latură a ei rezidă în autentificarea decretului care îi conferă formă legală. Autentificarea se exprimă prin certificarea semnăturii șefului statului și constatarea că actul este emis conform regulilor stabilite pentru activitatea sa. Ea este o garanție că șeful statului nu își depășește competențele atribuite prin Constituție și lege. Cealaltă latură a contrasemnării este determinată de caracterul regimului politic al statului, când Primul-ministru, contrasemnând decretul prezidențial, își asumă responsabilitatea politică pentru acest act, oferă o garanție a responsabilității politice a Guvernului fată de Parlament.

Această procedură conferă prerogativelor șefului statului o valoare semnificativă, constituind o modalitate suplimentară de a influența prin puterea de reglementare activitatea guvernamentală. În cazul necontrasemnării actului acesta devine nul. În fapt, contrasemnarea este o condiție esențială a validității actului contrasemnat, iar prin contrasemnarea decretelor Președintelui de către Primul-ministru se înțelege angajarea responsabilității politice a Guvernului față de Parlament și a responsabilității juridice a Primului-ministru pentru aplicarea decretelor emise.

Totodată, este de neconceput ca Președintele să se prevaleze de calitatea de comandant suprem al forțelor armate pentru a fi exonerat de răspundere ca autoritate politică, cum este de neconceput ca lipsa de fermitate a Președintelui, în calitate de comandant al forțelor armate, inclusiv în luarea măsurilor pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, să nu reprezinte temei al declanșării răspunderii sale ca om politic și autoritate a statului, fie în condițiile act. 89 pentru săvârșirea unor fapte pentru care se va decide demiterea din funcție, fie în baza an. 81 fiind acuzat de comiterea unei infracțiuni în legătură cu aceasta.

Concluzii capitolul III: Analizînd conținutul capitolului III al prezentei lucrări, am putea concluziona că instituția Președintelui în Republica Moldova, este într-o continuă colaborare cu celelalte organe în stat, adică puterea legislativă, executivă și cea judecătorească.

Președintele conlucrează la nivel diferit cu organele statului, adoptînd hotărîri, decrete și alte acte cu caracter normativ, în baza cărora funcționează toată structura în stat.

Deci există o colaborare, dar fără imixtiunea puterilor în domeniul de funcționare.

Studiu de Caz.

D E C R E T

privind acordarea cetățeniei Republicii Moldova

În temeiul art. 88 lit. c) din Constituția Republicii Moldova și al art. 17 din Legea cetățeniei Republicii Moldova, Președintele Republicii Moldova

d e c r e t e a z ă:

Articol unic. – Se aprobă acordarea cetățeniei Republicii Moldova următoarelor persoane:

1. AHMAD Cheikhmous, născut in 1958 in Republica Arabă Siriană, domiciliat in Republica Moldova.

2. KUSMAGULOV Ruslan, născut in 1974 in Republica Kazahstan, domiciliat in Republica Moldova.

3. ONOJE John, născut in 1959 în Republica Sierra Leone, domiciliat in Republica Moldova.

4. RAHMO Tarek, născut in 1971 in Republica Arabă Siriană, domiciliat in Republica Moldova.

5. SARGSYAN Asmic, născută in 1991 in Republica Armenia, domiciliată in Republica Moldova.

PREȘEDINTELE INTERIMAR AL REPUBLICII MOLDOVA ,

Mihai GHIMPU

Nr. 672-V. Chișinău, 21 decembrie 2010, publicat în Monitorul Oficial Nr. 254-256 Anul XVII (3787-3789).

John este în Republica Moldova din 1999. O vreme a muncit la restaurantul Kakadu, pînă în anul 2005. Locuia la Buiucani în gazda, apoi la Botanica, reusind sa-și achite apartamentul. Apoi a făcut o firma individuală, să lucreze cu difuzarea publicatiilor curente și a retururilor.

A avut anterior document de refugiat politic, din cauza ca a fugit din Sierra Leone, urmare a unui razboi religios. Parintii si-au pierdut viața în război. Nu are frați, nici surori. Nu a revenit nici după 14 ani în Patrie.

A depus actele pentru obținerea cetățeniei Republicii Moldova în 2010 și a primit refuz. Apoi a mers la Centrul de drept să explice situatia, a adus din nou actele, trimise în Curtea de Apel, unde a cîștigat procesul. A sustinut examentul de limba română și privind Constitutia, a demonstrat că se poate autoasigura material cu document bancar, apoi a redepus la Centrul de drept actele pentru cetățenie, însoțite de decizia instanței, dupa care au fost inaintate pentru cetatenie la oficiul respectiv. A asteptat, nu venea rezultatul, s-a adresat lui Oleg Brega, au protestat. Apoi de la str.Puskin, de la Ministerul Dezvoltarii Informationale, i s-a spus ca documentele sunt la Presedintele interimar, Mihai Ghimpu. Dupa proteste, Ghimpu a spus ca trebuie asteptat putin, pina Comisia abilitata sa se expuna. A mai asteptat, a mai protestat, apoi in ianuarie a fost sunat de la Primarie, a mers si a depus juramântul si a primit cetatenia.

Intre timp, a locuit pe ici-pe colo, a lucrat si mai incearca sa lucreze in zona autogarii, unde a incercat sa obtina un chiosc, ca sa poata lucra pe orice timp. A depus o scrisoare la seful pietei Ion Stratulat, consilier municipal PL, i s-a spus ca toate chioșcurile sunt privatizate și nu are cum să îi satisfaca solicitarea. I-a spus sa mearga la sectia de amplasare si acolo a sunat, dar cind a ajuns nu a putut intra la seful de acolo, nu l-a primit. Apoi ai depus actele la seful autogarii, dupa ce am vorbit de citeva ori cu ministrul Anatol Șalaru. Oleg Platonov nu a rezolvat nimic, nu l-a primit, iar John nu cunoaste limba rusa, in care vorbeste, in regim necomunist, noul sef al Autogarii.

Locuinta nu a solicitat cit a avut statut de refugiat, în baza art.14 din Declarația drepturilor omului, la care RM este parte, adoptata la New York in 1948, prin care statul era obligat sa il asigure cu asistenta medicala si locativa. Insa John nu putea conta pae acest lucru in regim comunist. Nici nu a cunoscut legile, dar nici institutiile competente nu i-au explicat drepturile. Acum a primit cetatenia R.Moldova si institutiile statului spun ca el nu mai are dreptul. Ce e de facut? Deocamdata a chemat in judecata Primaria, dupa ce, în acești ani, spune el, a sprijinit electoral și politic PL.

Acum locuieste în gazda, într-o casa pe pamint. Ii vine foarte greu să achite facturile și chiria in conditiile cind nu-si castiga zilnic existenta, stind pe ger in strada. In plus, nu se stie ce s-a intimplat ca i-au venit facturi cu sume inimaginabile pentru electricitate si consumul de gaze, in situatia cind el nimic nu a schimbat din modul de trai. El crede ca, la mijloc, e o manipulare a contoarelor din partea raufacatorilor prin metode, despre care se spune ca sunt folosite de unii angajati neonesti. Am vorbit la compania de electricitate si i-au verificat contorul, spun ca e in regula, insa consumul a crescut brusc. Compania de electricitate spune ca s-au facut citeva luni calcule estimative, iar acum sint cele adevarate. John nu stie cum sa se lamureasca asupra cauzelor ce s-a intimplat, mai ales legat de consumul de gaze. Toate cele intimplate denota ceva murdar, pentru ca lasa impresia ca structurile ce il persecuta vor sa il forteze sa plece din gazda, proprietarul disparind sau vinzind casa, lasindu-l cu facturi mari, el neavind contract de inchiriere. E straniu, dar nu i s-au mai cerut bani pentru gazda in ultimul timp.

John Onoje protesteaza impotriva comunistilor. A fost batut intr-o subterana. John a depus plingere la Procuratura generala in legatura si cu declaratiile care incita la ura rasiala, facute de Voronin. Sa vedem la ce se va ajunge. Cit priveste faptul ca a fost batut din cauza participarii la proteste, se cunosc, din surse anonime, numele persoanelor, care au functii în MAI, fiind, probabil, înca sub ascultarea comunistilor.

In concluzie:

John a mers la un avocat cunoscut și i-a dat sfaturi. A fost la procuror si i s-a spus ca să incerce sa faca sa ajute ancheta.

După un șir întreg de ieșiri excentrice și zgomotoase în centrul capitalei, cetățeanul de culoare John Onoje a găsit altă modalitate de a se face observat. De această dată, el și-a adus o pernă și o plapumă și s-a instalat „cu traiul” în fața Guvernului de la care cere (atenție!) o locuință pe moca, adică „nașaru”, cum s-ar exprima moldovenii. De râs și de plâns.

Moldovenii (mă refer la cei care locuiesc în Republica Moldova) sunt, de aproape un secol, izolați de restul lumii. Cred că n-am să greșesc dacă am să afirm că peste 30 la sută dintre cetățenii noștri n-au pășit niciodată în afara granițelor acestei țări. Poate doar o dată în viață, la mare, la Sergheevka, sau când au făcut armata la sovietici, în Berlin, Budapesta ori în altă parte. De aceea, mulți concetățeni de-ai noștri nu prea sunt familiarizați cu anumite lucruri care, pentru majoritatea țărilor mai dezvoltate decât a noastră, nu mai reprezintă nimic neobișnuit. Și mă refer, inclusiv, la reacția moldoveanului de rând atunci când vede „un negru pe stradă”. Este ceva exotic pentru el, de aceea, își va întoarce din curiozitate privirea și neapărat îi va șopti ceva însoțitorului său. 

John Onoje locuiește în Chișinău de mai bine de 13 ani. Și, cel puțin, eu n-am auzit ca acesta să fi fost, în toată această perioadă, maltratat, discriminat, marginalizat pentru faptul că are culoarea pielii diferită de cea a majorității absolute a populației. Dimpotrivă, am auzit mai mulți oameni spunând că au procurat de la el ziare (o lungă perioadă de timp, înainte de a se „implica în politică”, John Onoje își câștiga o bucată de pâine vânzând ziare la piață), anume pentru faptul că are pielea închisă la culoare. Pentru că le era, într-un fel, milă de el, pentru a-l încuraja sau în semn de apreciere pentru faptul că muncește și nu stă cu mâna întinsă la vreun colț de stradă. 

După atîtea încercări de obținere a cetățeniei, întru-un final, printr-un decret individual al Președintelui Interimar Mihai Ghimpu, alături de alți refugiați, lui John Onoje I sa acordat cetățenia Republicii Moldova.

CONCLUZII și RECOMANDĂRI

Efectuînd o analiză mai minuțioasă a temei elucidate în prezenta lucrare, pot relata că șeful statului reprezintă o instituție de aceeași vîrstă cu statul. Pe tot parcursul dezvoltării istoriei a existat un șef sub diverse denumiri (împărat, rege, țar), dar esența și rolul rămîne același – de a conduce țara și de a o reprezenta în relațiile cu alte state.

Avînd în vedere tendința Republicii Moldova spre integrare Europeană, este nevoie de a trece la o democrație și suveranitate deplina, în domeniul tuturor ramurilor puterii în stat. Deasemenea este nevoie de o perfecționare amplă a legislației ce țiene de instituția Președintelui Republicii Moldova.

În dependență de scopul și obiectivele puse la începutul acestei lucrări, considerăm că acestea au fost cercetate și atinse la nivel de licență. Tema dată este și va fi una actuală, indiferent dacă vorbim de etapă inițială a instituirii instituții șefului de stat în 1992, sau actuala instituție din 2012. odată cu evoluția statului,necesită o permanentă modificare și a legislațiilor, mai ales dacă avem tendința de integrare europeana, și nu numai.

Am observat că reforma constituțională calitativ a schimbat statutul Șefului Statului. Actualmente Republica Moldova este o Republică Parlamentară și Președintele se alege prin intermediul a două trepte de alegeri conform art. 78 din Constituția Republicii Moldova. Întîi din prevederile prevăzute de Constituția Republicii Moldova și Codul Electoral se alege Parlamentul , iar deputații aleși aleg șeful statului – Președintele Republicii Moldova.

Șeful Statului reprezintă Republica Moldova și este garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale ale țării. Din această reglementare se subînțelege că cea mai importantă , cu titlu principal funcție a Șefului Statului, care nu poate fi atribuită altor autorități publice.

Președintele reprezintă statul atît pe plan extern, cît și pe plan intern.

Pe plan extern în conformitate cu art. 86 din Constituția Republicii Moldova, Președintele poartă tratative, participă la reuniuni internaționale, încheie tratate din numele Republicii Moldova și le prezintă în modul și termenul stabilit de lege spre ratificarea Parlamentului.

Nr.2, art. 86 din Constituția Republicii Moldova, funcția de garant al suveranității, independenței naționale, unității și integrității teritoriale, în calitatea sa de șef al statului atît pe plan extern, cît pe plan intern semnează Pacte, Convenții, Declarații, Memorandumuri pentru a nu admite lezarea suveranității, independenței, securității naționale și integrității teritoriale.

Consideram că informația, cercetarea minuțioasă a planului, scopurilor și obiectivelor puse la ănceputul lucrării atinse, iar materialu dat poate fi folosit ca suport informațional pentru studenții facultăților de drept, precum și un imbod spre anumite modificări legislative.

Propuneri – privind unele modificări în baza legislativă în ceea ce privește instituția șefului statului

Alegerea președintelui – să fie modificată, și anume: alegerea de către popor al președintelui prin numărul majoritar de voturi. Această mofificare ar duce la excludearea cheltuielilor suplimenare din bugetul de stat . În ceea ce privește alegerile repetate după noile propunerile făcute, acestea să fie făcute numai în cazurile în care Centrul Electoral Central (CEC) și Curtea Constituțională sesizează abateri grave de la Codul Electoral (falsificări de buletine, obligarea cetățenilor de a alege alt candidat, etc) în timpul alegerilor, prin refuzul de a valida alegerile.

Condițiile pentru candidații la funcția de Președinte al Republicii Moldova – la capitolul condiții pentru candidați ar fi bine voită includerea unei noi cerințe pentru a putea candida la această funcție și anume – deținerea studiilor superioare de învățământ.

Votarea – la acest compartiment este necesar de inclus în baza normativă o normă juridică care ar sancționa cetățenii și deputații care refuză să voteze și care intenționat deteriorează sau fac nevalabile buletinele de vot. Axîndu-ne pe propunerea dată – putem spune că totți cetățenii statului au dreptul la reformele din viața politică a țării, dar nu trebuie de uitat că orice drept – conține și anumite obligații față de stat.

4. Referindu-ne la funcțiile Președintelui Republicii Moldova, putem recomanda ca acestea să fie luate la un control mai riguros pe fiecare gen de activitate a statului în parte – pentru ca structurile administrației publice subordonate să nu tărăgăneze activitățile împărțite de lege și ca funcționarii publici să execute atribuțiile conform necesităților apărute.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994

Codul electoral adoptat prin legea Nr.1381-XIII din 21.11.1997, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.81/667 din 08.12.1997

Legea Republicii Moldova cu privire la procedura de alegere a Președintelui Republicii Moldova nr.1234-xiv din 22.09.2000, Monitorul Oficial nr.139-140/996 din 02.11.2000

Legea Republicii Moldova privind învestitura Președintelui Republicii Moldova Nr.1073 din 27.12.1996, Monitorul Oficial Nr.3/10 din 09.01.1997

Legea privind asigurarea activității Președintelui Republicii Moldova Republicii Moldova nr. 1111/20.02.1997, Monitorul Oficial 16-17/180, 13.03.1997

Legea serviciului public nr. 443 din 04.05.1995, Monitorul Oficial nr. 61/681 din 02.11.1995

Legea cu privire la Guvernul Republicii Moldova din 31.05.1990, Monitorul Oficial nr. 13T- 133 din 26.09.2002

Legea privind administrația publică locală nr. 123-XV din 18.03.2003, Monitorul Oficial nr. 49/211 din 19.03.2003;

Legea privind actele normative ale Guvernului, ale administrației centrale și locale nr.317- XV, din 18.07.2003, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.208-210/783 din 03.10.2003

Hotărârea Curții Constituționale, Aviz privind constatarea circumstanțelor care justifică dizolvarea Parlamentului 4/26.12.2000 Monitorul Oficial 163-165/49, 29.12.2000

Hotărârea Curții Constituționale nr. 14 din 18.03.1999, Monitorul Oficial nr.31-32/24 din 01.04.1999

Hotărârea Curții Constituționale nr. 15 din 23.03.1999, Monitorul Oficial nr.39-41/25 din 22.04.1999

Hotărârea Curții Constituționale nr. 23 din 09.07.1998 Monitorul Oficial nr.70/33 din 25.07.1998

Manuale și Monografii

Maria Orlov. Drept administrativ, Chișinău, 1999.

Maria Orlov. Drept administrativ, Chișinău, 2000.

Ion Creangă. Curs de drept administrativ pentru studenții facultății de drept. Chișinău, ed. Epigraf, 2003Д. Н.

17. Creangă, Aspecte ale unor probleme din cadrul fazelor procesului legislativ, SIMPOSIA PROFESSORUM, ULIM, Seria Drept, Chișinău, 2002

18. Creangă, Procedura de legiferare în Republica Moldova, culegere de publicații, Statul de drept și administrația publică, Chișinău, Editura Cartier, 1999

19 Victor Popa. Dreptul public. Chișinău, 1998.

20 Ioan Alexandru. Structuri, mecanisme și instituții administrative, București, 1992, 1996.

21. Antonie Iorgovan. Drept administrativ, București, 1993.

22 Mircea Preda. Curs de drept administrativ, București, 1995.

23. Mircea Preda. Tratat elementar de drept administrativ roman, București, 1996.

24. V. Prisăcaru. Tratat de drept administrativ român, Editura Lumina Lex, București, 1993.

25 M. Dvoracec. Drept administrativ, Editura Chemarea, Iași, 1993.

26 Iorgovan. Tratat de drept administrativ, Vol. I, Editura Nemira, București, 1996.

27 Iorgovan. Tratat de drept administrativ, Vol. II, Editura Nemira, București, 1996.

28 Iorgovan. Drept administrativ. Tratat elementar, Vol. I, Editura Nemira, București, 1993.

29 Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice, București, 1991

30 Gh. Susarenco, Opinie separată la Hotărârea Curții Constituționale nr. 43 din 14.12.2000

31 Alexandru Negoiță. Drept administrativ și știința administrației, București, 1993.

Summary

În ultimii ani Republica Moldova sa confruntat cu o criză politică în ceea ce privește modalitatea de alegere a șefului statului, și se află într-o modificare continuă spre atingerea unor noi rectificări și modificări la atingerea nivelului European de conducere a statului. Lipsa unor prevederi mai aprofundate în domeniu alegerii președintelui au și dus la această criză politică ce a durat timp de cîțiva ani, unde din mai multe încercări nu se reușea a alege șeful statului.

Obiectivul propus în tema dată este formularea unor concluzii în plan doctrinar-teoretic și recomandări în plan normativ-legislativ cu referire la instituția președințială în Republica Moldova, care ar contribui la o aderare în spațiile comunitare internaționale mai ușoră și fără multe lacune în ceea ce privește instituția șefului de stat și locul lui în sistemul autorităților administrației publice în Republica Moldova. Însă pe lîngă acest motiv general, în prezenta lucrare am cercetat următoarele obiective ca:

a stabili modul de instituire a instituției președintelui în Republica Moldova:

analizarea modului de alegere în funcție, precum și mandatul președintelui cu toate elementele sale:

analizarea funcțiilor pe care le deține șeful statului:

cercetarea raporturilor prin prizma atribuțiilor sale dintre președinte și Parlament, Guvern precum și raporturile cu puterea judecătoreaască:

și nu în ulttim plan actele președintelui, tipurile acestora.

Luând drept punct de plecare legislația Republicii Moldova, bazându-ne pe realizările științifice din domeniul de cercetare și practica constituțională a altor țări ne-am propus scopul de a formula concluzii teoretice, precum și de a înainta unele propuneri de ordin practice la fiecare capitol în parte, referitoare la perfecționarea cadrului legislativ cu privire la instituția președințială în Republica Moldova.

Lucrarea aduce o contribuție la reflectarea locului și rolului Președintelui Republicii în sistemul autorităților publice, rolul lui de mediator în scopul asigurării echilibrului puterilor.

Lucrarea posedă o construcție conceptuală de studiu monografic, înglobând și îmbinând aspecte teoretice și istorice ale instituției președințiale.