Institutia Sefului Statului Si Institutia Parlamentului In Cadrul Regimurilor Politice Democratice

Cuvinte cheie: șeful statului, parlament, regim politic, democrație, pluralism politic.

Key words: head of state, Parliament, political regime, democracy, political pluralism.

Democrația reprezintă una dintre cele mai complexe probleme ale organizării politice din lumea contemporană căreia i se acordă o importantă deosebită în doctrină. A consideră că democrația reprezintă conducerea de către popor sau mase populare duce la neclarități și diverse interpretări. Din afirmațiile „conduce poporul” sau „conduc masele” nu rezultă cu claritate „cine conduce” și „care sunt cei conduși”. Pentru că, în lumina abordărilor tradiționaliste, înseamnă că poporul și conduce și este condus. De altfel, experiență istorică arată că în toate timpurile a fost speculată voință poporului, voință națională. Această realitate este subliniată și de Alexis de Tocqueville, care arată că „… voință națională este una din locuțiunile de care intriganții din toate timpurile și despoții din toate epocile au abuzat cel mai mult” [210, p. 114].

Din aceste considerente, definirea cât mai exactă a democrației a constituit o preocupare de seama a doctrinei. O definiție a democrației pe care o considerăm mai apropiată de realitate ar fi următoarea: democrația este o formă de organizare și conducere politică a societății de către cei care dețin puterea prin consultarea cetățenilor, ținând cont de voință acestora, de interesele și aspirațiile de progres ale țării.

Că formă de organizare și conducere politică a societății, democrația presupune două părți: conducători și conduși, pe baza unor alegeri libere. O întreagă experiență istorică evidențiază faptul potrivit căruia democrația, conducătorii, deținătorii puterii politice, indiferent de apartenența lor de grup social, trebuie să reprezinte voință majorității poporului.

Pentru că, în mod real, societatea să se bazeze pe o organizare și conducere politică democratică, în mod obligatoriu trebuie să se respecte anumite reguli sau principii de baza, luate că un tot unitar, care pot să îmbrace forme concrete, în funcție de etapă respectivă și condițiile istorice ale fiecărei țări.

Printre aceste principii menționăm:

existența unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamentală (constituția), în care să fie prevăzute drepturile și libertățile fundamentale ale omului, egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor în a gândi și a se organiza în mod liber, a-și manifestă pozițiile față de conducători, cu garanții legislative că aceste drepturi și libertăți să poată fi exprimate și exercitate liber [219, p. 70];

întrucât, de-a lungul evoluției societății omenești, s-a impus, că instituție politică de prim ordin, statul, care asigura, în principal, din punct de vedere politic, organizarea și conducerea societății, trebuie să se înfăptuiască separația puterilor în stat; puterea legislativă care, în totalitatea ei, în mod obligatoriu, atât pe plan local cât și central, să aparțină unui for ales în mod liber de către toți cetățenii. De regulă, această putere este reprezentată în Parlament și foruri similare pe plan local; puterea executivă, a administrației de stat care, obligatoriu, trebuie să emane de la puterea legislativă, sau parțial să fie aleasă direct de popor precum șeful statului; puterea judecătorească, în funcție de condiții, poate să emane de la forul legislativ sau să fie aleasă direct de cetățeni;

existența unui mecanism politic menit să asigure condiții pentru exercitarea liberă de către toți cetățenii a dreptului de a alege și a fi aleși în organele de conducere centrale și locale ale statului precum: vot universal, direct și secret, un regim politic garantat de lege;

dreptul de organizare profesională și politică liberă, ce trebuie să asigure cel puțin posibilitatea cetățenilor de a se organiza în asociații profesionale cu caracter independent față de puterea de stat și în partide politice, prin care să se garanteze alternativele reale de conducere a țării. Pluralismul politic constituie o condiție sine-qua-non a democrației, deoarece numai acesta poate cere și garanta că cei care conduc au mai multă responsabilitate, putând fi înlocuiți atunci când nu corespund;

existența unor mijloace de informare (mass-media), care să se manifeste liber. Prin manifestarea liberă trebuie să se înțeleagă faptul că un organ de informare își exercită în mod independent poziția ce o adopta, fără că puterea de stat, îndeosebi, să impună o anumită linie pe baza unei cenzuri. Această nu înseamnă că mijloacele de informare sunt în totalitate independente și față de partide sau formațiuni politice. Esențialul, însă, constă în afișarea deschisă a acestor poziții și transmiterea unor informații corecte, adevărate [33, p. 88].

Mijloacele de informare au mare rol în formarea unei culturi politice a maselor, în stabilirea unor platforme și poziții, a unor convingeri. Rolul deosebit de mare pe care îl are mass-media în viață politică a unor state a determinat pe unii politologi să considere presă scrisă și vorbită că a patra putere în stat.

De aici decurge obligația morală a mijloacelor de informare, să manifeste multă responsabilitate și onestitate morală față de opinia publică. Din aceste considerente, în cadrul unui regim democratic presă scrisă și vorbită are un statut special, de regulă, legiferat, care, pe de o parte, să o protejeze de eventualele ingerințe din partea fie a puterii de stat, fie a unor grupuri de presiune, iar pe de altă parte, s-o facă responsabilă în ceea ce difuzează.

Aici trebuie făcută diferența între convingeri, care nu trebuie imputate nimănui și adevărul informației transmise. A transmite un lucru fals, cu bună știință, constituie într-o societate democratică o infracțiune și intră sub incidența legii. Confruntarea diferite lor poziții politice privind organizarea și conducerea țării, cât și alte probleme trebuie să se facă pe baza unui dialog deschis, sincer și argumentat, fără incriminări reciproce, fără atacuri la persoană sau denigrări, injurii, amenințări, să permită un climat politic sănătos și în care masele să aibă posibilitatea să se informeze corect în legătură cu diferitele poziții și să se evite astfel confuziile, dezorientările, care pot conduce la favorizarea unor elemente destabilizatoare.

Dialogul trebuie să aibă la baza principiul că, și în cazul unei poziții diferite de cea proprie, în dezacord cu această, partenerii de dialog trebuie să lupte, totuși, că cel care o susține să și-o poată exprimă liber [5, p. 91];

valorificarea, cu discernământ, a tradițiilor democratice, cât și a unor valori democratice din experiență altor popoare;

dezvoltarea unei vieți democratice trebuie să aibă drept scop un climat de viață politică sănătoasă, în care această să constituie suportul de ridicare a vieții materiale și spirituale a poporului, a întăririi independenței și suveranității țării, știut fiind, din experiență istorică, că o societate înflorește și prosperă numai în cadrul unei democrații autentice;

un raport just între drepturi și libertăți, între obligații și îndatoriri, între libertate și responsabilitate, în sensul că exercitarea drepturilor și libertăților trebuie să se facă prin respectarea strictă a legilor în cadrul unei ordini de drept;

organizarea și conducerea democratică a societății să cuprindă toate sferele vieții sociale, atât la nivel macrosocial, cât și la nivel microsocial.

Victoria revoluției române din decembrie 1989 a deschis perspectiva renașterii și propășirii României prin instaurarea unei democrații autentice, în care să se exercite, pe deplin, drepturile și libertățile cetățeanului și prin trecerea spre economia de piață, care să asigure liberă inițiativa și competiția în promovarea reală a valorilor. Între statornicirea democrației și dezvoltarea economiei de piață este o strânsă interdependență. Numai în cadrul unei vieți democratice veritabile se poate dezvoltă o economie sănătoasă și eficientă. În același timp, după cum arată o experiență istorică îndelungată, numai o economie ale cărei mecanisme sunt bazate pe piață liberă, pe concurență, pe proprietatea privată, pe autonomia agenților economici, conferă suportul unei democrații veritabile. Este cert că viață popoarelor s-a dezvoltat și a înflorit numai în condițiile unor regimuri democratice și ale unei economii de piață rentabile. Dacă democrația reprezintă o formă de organizare și conducere politică a societății implicând consimțământul cetățenilor, atunci ea nu se poate realiza decât dacă cetățenii, bazându-se pe o economie de piață, au independența necesară pentru a se manifestă liber și, deci, pentru a lua hotărârile cele mai bune privind situația lor, prezența și viitoare [35, p. 112].

Pentru înfăptuirea cu consecvență a procesului de democratizare se impune că mecanismul democratic să fie pus în acțiune cu mai multă hotărâre, să se perfecteze cadrul legislativ privind drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor cetățenilor, cât și obligațiile și îndatoririle acestora, condiții sine-qua-non pentru că instituțiile democratice să funcționeze normal, să poată acționa cu hotărâre pe calea pentru care s-a optat. Constituția țării este chemată să asigure consistentă și credibilitatea tinerei noastre democrații. Se impune, de asemenea, un grad mai mare de organizare profesională a salariaților în sindicate libere și independente, atât față de putere cât și față de partidele politice.

Pluralismul politic actual, cuprinzând și multitudinea partidelor și formațiunilor politice, conferă constelației vieții politice românești premisele asigurării unei veritabile democrații. Numeroasele partide sunt greu de deosebit prin platformele și programele lor, fiind destul de puține cele care au o aderența la public, motiv pentru care multe partide nu au reușit să aibă reprezentanți în Parlament. Este absolut necesar că atât partidele de guvernământ care reprezintă majoritatea în Parlament, cât și cele din opoziție să se manifeste mai activ și responsabil în viață politică a țării. O democrație veritabilă este atestată atât de credibilitatea politicii forțelor de guvernământ, cât și a forțelor de opoziție, care, în orice moment dificil, au datoria să ofere o alternativă viabilă de guvernare. Un guvern puternic nu poate există fără o opoziție puternică cu caracter constructiv, care să ofere în permanentă soluții și să fie gata să guverneze [215, p. 121].

Instaurarea unui climat autentic democratic presupune și o activitate responsabilă a presei scrise și vorbite, inclusiv a televiziunii. Fără presă liberă, fără libertatea de exprimare prin intermediul mijloacelor de informare nu poate să existe democrație. Prin manifestarea liberă a acestora se înțelege faptul că un mijloc de informare își exercită în mod independent poziția, fără că puterea de stat (prin cenzură) să poată impune, controla sau influență transmiterea informațiilor. Această nu înseamnă că mijloacele de informare, în general, sunt în totalitate independente și față de partide sau formațiuni politice. Esențialul însă constă în afișarea deschisă a acestor poziții și transmiterea unor informații corecte, adevărate.

Astăzi, mai mult că oricând, confruntarea diferitelor poziții politice privind organizarea și conducerea țării, că și în alte probleme, pot fi canalizate spre un dialog deschis, sincer și argumentat (fără incriminări reciproce, fără atacuri la persoană sau denigrări, injurii, amenințări), care să permită crearea unui climat politic sănătos, necesar formării opiniilor corecte ale maselor și evitării confuziilor, dezorientărilor care favorizează apariția elementelor destabilizatoare.

Tradițiile democratice pot contribui la statornicirea unei vieți politice sănătoase, care să constituie suportul prosperității materiale și spirituale a poporului, al întăririi independenței și suveranității țării [75, p. 116].

Trăinicia unei vieți democratice implică, totodată, un raport just între drepturi și libertăți, între obligații și îndatoriri, între libertate și responsabilitate, astfel încât exercitarea drepturilor și libertăților să se facă prin respectarea strictă a legilor în cadrul unei ordini de drept.

În contextul actual al confruntărilor de idei consacrate fenomenului politic, raporturile societate-cetățean, problematica democrației, organizării și conducerii pe baze democratice ocupă un loc central.

Preocuparea academică de a identifica tipul de regim cel mai conform cu realitățile politice ce definesc un stat tinde să fie subiectul unui dublu echivoc. Pe de-o parte, o abordare instituționalistă explică evoluții politice strict în funcție de natura instituțiilor ce dictează definirea raporturilor dintre puteri în stat [152, p. 29]. Încadrarea unui regim pe axa prezidențialism/parlamentarism poate genera într-o oarecare măsură o minimalizare a relevanței procesului politic, golind de conți-nut autonomia actorilor politici, prizonieri ai structurilor statale. Pe de altă parte, o ignorare a dimensiunii instituționale induce un reducționism ce poate gene-ra conflicte între executiv și legislativ, cu riscul unui blocaj nu doar de guvernare ci chiar de regim. Se impune necesitatea acceptării rolului instituțiilor ce influențează prin asociere cu alți factori (sistemul de partide, sistemul electoral, structura electoratului, tradiția politică etc.) raportul dintre executiv și legislativ.

În acest context, o dezbatere asupra revizuirii tipului de sistem reordonează ierarhia puterilor în stat marcând disputa continuă dintre executiv și legislativ privind pretenția legitimității. În spațiul românesc, forumul discuțiilor privind sistemul trece dincolo de parametrii teoretici pentru a căpăta sens în cadrul constituțional. Admiterea oficială a sistemului semiprezidențial în România are implicații profunde asupra evoluțiilor politice ulterioare. O astfel de acțiune urmărește împletirea coerentă a abordării academice cu practica politică în sensul unei încadrări clare a României în categoria semiprezidențialismului. Cu toate că rațiunile care justifică intenția unei clarificări a sistemului prin revizuirea constituției nu pot fi ignorate, acestea constituie aspecte periferice analizei de față cu atât mai mult cu cât o interpretare în acest sens ar fi cu siguranță fie victima unui reducționism nedrept, fie a unui subiectivism radical capabil să de-construiască injust o acțiune menită să transforme rațional spațiul politic românesc.

Astfel, conjuncția dintre intenționalități de natură electorală, cu tendințe personaliste sau pur și simplu dezinteresate politic este nesemnificativă în raport cu racordarea politicului la rațiuni academice atent studiate, menite să îndepărteze blocaje de regim. O astfel de inițiativă exprimată prin opțiunile incluse în documentul Raport al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România – Pentru consolidarea statului de drept minimalizează orice echivoc menit să-i deconstruiască esența datorită caracterului pluralist și moderat al acestuia. Dacă reforma instituțională din Italia ce viza adoptarea modelului semiprezidențial al Republicii a V-a franceze a constituit așa cum subliniază Pasquino [157, p. 316] unul din rarele cazuri în care apare o coerență între dezbaterile academice și opțiunile politicienilor, cazul actual românesc constituie de fapt o altă rară tentativă de a ralia politica la un set de opțiuni constituționale academice atent gândite.

În spiritul lui Sartori, nu putem defini în fapt cel mai bun tip de regim, ci pe cel mai aplicabil într-un spațiu dat [182, p. 150]. Din acest motiv, demersul acestei lucrări urmărește o filieră analitică ce vizează dincolo de pura încadrare teoretică a semiprezidențialismului, analiza compatibilității acestui tip de regim cu spațiul politic românesc contemporan. Întrucât o astfel de tentativă presupune o analiză exhaustivă, acest studiu se reduce la o contextualizare menită să demonstreze viabilitatea semi-prezidențialismului. Complementară acestei analize este articularea unei viziuni care atașează rațiunilor instituționale ale clarificării sistemului românesc, un aspect ce vizează legitimarea acestei modificări constituționale și prin raportare la poziția electoratului.

Cât despre contraponderile care asigură supremația opțiunii semiprezidențiale, acestea vor fi analizate prin prisma a două abordări. Întrucât nu există un consens academic clar în ceea ce privește sistemul politic al României postcomuniste, opțiunea semiprezidențială este analizată prin raportare la două conceptualizări. În primul rând, se va ridica problema necesității oficializării semiprezidențialismului în contextul în care România este deja încadrată în categoria acestui tip de regim de către numeroși teoreticieni ai problematicilor constituționale. Dacă România este deja un sistem semiprezidențial, ce sens are o reafirmare a acestuia? O analiză atentă a taxonomiei regimurilor semiprezidențiale va releva natura mutației vizate de raportul menționat anterior.

În al doilea rând, se urmăresc argumentele pro semiprezidențialism admițând conform lui Sartori că România este „un sistem parlamentar caracterizat prin existența unui șef de stat puternic (dar nu suficient de puternic pentru a modifica natura parlamentară a sistemului), a cărui putere derivă din legitimarea populară” [182, p. 61]. De ce este așadar necesară această tranziție de la un regim cu tendințe parlamentariste la unul caracterizat de o clară definire a dualității executive?

Înainte de a studia în mod particular cazul românesc, este totuși necesară o încadrare teoretică a semiprezidențialismului. Lipsa consensului academic asupra clasificării regimurilor semiprezidențiale rezidă nu doar din ambiguitatea relației semnificat-semnificant reflectată de pretențiile de inovare academică a unor cercetători ce operează cu taxonomii foarte complicate, ci și din dificultatea de a se identifica o definiție general acceptată a semiprezidențialismului.

Principalele dezbateri gravitează în jurul definiției lui Maurice Duverger, inițiatorul acestei conceptualizării. Cum însă accentuează Robert Elgie [228, p. 100], definiția lui Duverger este marcată de dificultatea de cuantificare a „puterilor prezidențiale considerabile” care definesc acest regim hibrid în viziunea lui Duverger prin corelare cu încă două aspecte esențiale: alegerea directă a președintelui și echilibrarea puterii prezidențiale prin prezența unui prim-ministru responsabil în fața parlamentului. Atât Elgie, cât și Sartori pornesc în demersul de redefinire a semiprezidențialimului de la eliminarea mențiunii referitoare la prerogativele prezidențiale extinse tocmai datorită dificultății de a da valori acestui parametru. Definiția finală a lui Sartori privind semiprezidențialismul ia în considerare următoarele caracteristici [182, p. 113]:

alegerea președintelui prin vot direct sau indirect;

divizarea puterii executive între președinte și prim-ministru în condițiile în care se îndeplinesc următoarele trei condiții – i. președintele este independent de parlament, însă această independență este limitată de guvernarea sa indirectă (prin intermediul guvernului); ii. independența guvernului față de președinte este compensată de dependența acestuia de parlament; iii. limitarea autonomiei oricărei entități executive prin constrângerile instituționale enunțate mai sus.

O altă critică pe care Sartori o aduce încadrării teoretice a lui Duverger are la bază o revizuire a lexemului alternare în definiția semiprezidențialismului. Dacă Vedel și Duverger definesc prezidențialismul ca „(…) o alternare între faze prezidențiale și faze parlamentare” [182, p. 102], Sartori afirmă că utilizarea lingvistică a noțiunii de alternare nu este apropriată, fiind necesară suplinirea acesteia cu „oscilație” – unitate lexicală ce exprimă dinamica semiprezidențială mult mai fidel, întrucât marchează mobilitatea în cadrul aceluiași sistem, iar nu o fluctuație intersistemică sugerată de alternare.

Cu toate că definiția lui Sartori este foarte clară, este însă necesară o identificare a subtipurilor semiprezidențialismului. Astfel, pe o axă a căror extreme sunt pe de-o parte prezidențialismul pur, pe de altă parte parlamentarismul pur, Robert Elgie identifică existența a trei tipuri de semiprezidențialism [228, p. 58].

Justificarea unei astfel de taxonomii este dată de faptul că această „categorie constituțională generală a semiprezidențialismului include un set divers de forme de guvernare care se manifestă în maniere care diferă semnificativ de la un caz la altul”. În primul rând, se remarcă un semiprezidențialism cu tendințe accentuate prezidențiale, regim marcat de instabilitate și foarte puțin compatibil cu stabilitatea democratică. Prin contrast, este identificat un tip de regim semiprezidențial în care statutul președintelui este redus la unul pur ceremonial. Cea de-a treia categorie este desemnată de regimul semiprezidențial în care există un echilibru în raportul dintre șeful guvernului și șeful statului cu prim-miniștri puternici. În ciuda titulaturii ce ar trebui să sugereze stabilitate, Elgie cataloghează acest tip de semiprezidențialism ca fiind „(…) problematic datorită conflictului instituțional destabilizator” [228, p. 61].

Pe de altă parte, ilustrarea acestui tip de sistem prin cazul Republicii a V-a franceze, cu perioade de coabitare ce definesc relația dintre președinte și primul-ministru sugerează dificultatea de a urma un demers prescriptiv în catalogarea deficiențelor semiprezidențialismului. Doar studiile de caz pot califica într-un context dat raportul semiprezidențialismului cu stabilitatea democratică, prin coroborarea cu alți factori de natură socială, economică, politică etc.

Tocmai din perspectiva acestei analize particulare, cazul României trebuie avut în vedere pentru identificarea compatibilităților dintre caracteristicile semiprezidențialismului și caracterul sistemului politic actual. Principala întrebare care survine este legată de identitatea politică anterioară intenției de revizuire constituțională în vederea oficializării semiprezidențialismului. Așadar, ce tip de regim este definitoriu statului român post-1989?

Dacă se admite definirea României drept regim semiprezidențial, revizuirea constituției nu poate viza decât o clarificare a instituțiilor și a raporturilor dintre acestea în sensul ralierii la un model capabil să genereze echilibru. În conformitate cu prevederile constituționale, experții în drept constituțional atestă natura regimului românesc ca având caracter semiprezidențial. Relația dintre prim-ministru și președinte, precum și reglementările constituționale privind raportul legislativ-executiv califică regimul românesc ca unul semiprezidențial atenuat sau parlamentarizat [99, 146]. De asemenea, doctrinarii Călinoiu și Duculescu afirmă că „modul în care sunt reglementate prerogativele și atribuțiile Președintelui României evidențiază acceptarea concepției cu privire la România ca republică semiprezidențială” [29, p. 188].

Cel puțin două crize majore privind raportul executiv-legislativ ridică problema necesității clarificărilor caracteristicilor semiprezidențialismului – demiterea primului-ministru de către președinte în timpul mandatului din perioada 1996-2000 și demiterea președintelui de către Parlament în 2007. Dacă prima problemă a fost rezolvată prin eliminarea din constituție a prerogativei prezidențiale în speță, demiterea președintelui în 2007 constituie un aspect deschis dezbaterilor. Raportul Comisiei Prezidențiale oferă un set de soluții în acest sens.

Prima dintre acestea vizează raționalizarea demiterii președintelui prin dizolvarea de drept a Camerelor, în ipoteza în care președintele este reconfirmat de națiune. A doua variantă menționează eliminarea completă a prerogativei parlamentare de a demite președintele republicii. Justificarea acestei posibilități mizează pe două rațiuni: „creează premisa dublă a unui blocaj constituțional și a unei tensiuni între votul referendar și ideea modernă de reprezentare” și constituie o practică care lipsește din orice altă constituție europeană.

Însă ceea ce vizează în principal acest demers analitic este de a clarifica subtipul de semiprezidențialism intenționat a fi implementat în contextul în care s-ar realiza o revizuire a constituției. Cu toate că România este calificată ca regim semi-prezidențial liber, tranziția vizată de revizuirea constituției s-ar realiza din zona semiprezidențialismului parlamentarizat în cea a celui echilibrat prin raportare la modelul ilustrat de Republica a V-a franceză. Se pare însă că balanced semipresidentialism este conform analizei lui Elgie cel mai deficitar și cel mai susceptibil alimentării unui conflict între pretențiile de legitimitate ale celor două autorități executive – președintele și primul-ministru. Cu toate acestea, acest tip de semiprezidențialism ar fi acceptabil în condițiile raportării la precedentul coabitării dintre președinte și șeful guvernului ilustrat de cazul francez.

Încadrarea României în câmpul semiprezidențialismului capătă sens în contextul postcomunismului care impune această soluție constituțională prin voința tuturor forțelor politice de a avea acces la putere. Frison-Roche prezintă opțiunea semiprezidențială ca o formă de compromis între pretențiile ex-comuniștilor de a-și menține indirect monopolul puterii tocmai prin separarea acestora și cea a noilor partide dornice să aibă acces la putere în condițiile în care un regim parlamentar le-ar fi putut limita aceasta posibilitate. Astfel, „instituția președinției în Europa post-comunistă este în primul rând rezultatul negocierilor și a împărțirii puterii între actorii politici ai tranziției” [157, p. 33].

Însă în condițiile în care semiprezidențialismul este identificat cu o soluție de compromis în perioada de tranziție, de ce revizuirea constituției în prezent nu ar fi cea mai indicată în direcția parlamentarismului – tip de guvernare mult mai susceptibil decât prezidențialismul în a facilita consolidarea democratică? Opțiunea pentru parlamentarism pare cea mai la îndemână cu atât mai mult cu cât semiprezidențialismul definitoriu pentru România este marcat de tendințe parlamentare.

Ce barează însă o astfel de orientare? Vom insista asupra a două rațiuni – relevanța instituției președintelui și percepția electoratului asupra parlamentarilor. Parlamentarismul este exclus în primul rând datorită faptului că eliminarea alegerii directe a președintelui ar minimaliza principiul reprezentativității politice, cu atât mai mult cu cât Parlamentul ca instituție este discreditat datorită încrederii reduse a electoratului în membrii acestuia. În plus, modificarea legii electorale discreditează mai profund legitimitatea parlamentară și alterează grav principiul reprezentativității. Rațiunilor de natură instituțională trebuie să le atașăm aspecte legate de electorat, cu toate că exacerbarea acestora nu este indicată.

Opțiunea semiprezidențială în direcția modelului francez pare compatibilă cu spațiul românesc, deși nimeni nu poate garanta validitatea acesteia. Doar contextualizarea îi conferă sens. Dacă sensul trecerii la un semiprezidențialism echilibrat își regăsește justificări ce țin de legitimitate populară, tranziția de la un regim parlamentar cu un șef de stat puternic trebuie regândită în alți termeni. Este necesară această transformare? Ca urmare a demiterii președintelui de către Parlament în 2007, această mutație devine imperativă în redefinirea raporturilor puterilor în stat.

Giovanni Sartori califică regimul politic românesc ca fiind unul parlamentar cu tendințe prezidențialiste, neîncadrarea în dimensiunea semiprezidențială fiind justificată foarte logic pe linie interpretării prerogativelor prezidențiale din Constituția României.

Astfel, Sartori concluzionează că majoritatea prerogativelor prezidențiale marchează prin dependența constantă a deciziilor prezidențiale de avizul legislativului echivalarea poziției președintelui cu cea a unui șef al parlamentului [182, p. 81]. În raportul prerogative specifice parlamentarismului și cele definitorii pentru prezidențialism, Sartori arată următorul fapt: președintele înclină ca atribuții mai curând spre parlamentarism decât spre semiprezidențialism. Unica sa atribuție conformă cu semiprezidențialismul este cea referitoare la posibilitatea de a participa și conduce ședințele guvernului (art. 86-87). Se pare însă că această grilă de interpretare este considerată ca o încorsetare injustă o modelului românesc în parametrii definiți de semiprezidențialism. Radu Carp și Ioan Stanomir neagă această încadrare procustiană susținând că „(…) ipoteza imposibilității de a descrie România ca un sistem semiprezidențial tipic este amendabilă: chiar dacă se îndepărtează de precedentul francez, România nu rămâne mai puțin importantă ca variantă semiprezidențială atenuată” [28, p. 265].

Este interesant de urmărit evoluția poziției lui Sartori față de o revizuire a Constituției României. Gradul de operabilitate al unei constituții definește de fapt necesitatea revizuirii. Întrucât politologul italian se opune modificărilor constituțiilor mai puțin în contextul unei crize, sistemul românesc nu trebuie considerat subiectul unor modificări constituționale. La întrebarea dacă sistemul român ar trebui să devină unul semiprezidențial, Sartori spune că el susține mai curând transformarea constituției materiale și nu a celei formale întrucât consideră că sistemul român este funcțional [182, p. 55]. Însă în condițiile în care 2007 constituie un an în care legitimitatea prezidențială este sfidată de legislatură, iar Parlamentul este delegitimat din ce în ce mai puternic de poziția electoratului, o clarificare în sensul definirii regimului trebuie operată.

Calificarea regimului românesc ca o specie distinctă, semiprezidențialismului pare a fi mai curând o dezbatere de natură lingvistică, întrucât nu este contestată esența regimului.

În contextul în care se admite trecerea de la un sistem parlamentar la unul semiprezidențial, se elimină din start conceptualizări ale acestei revizuiri marcând trecerea spre prezidențialism. Lărgirea prerogativelor prezidențiale se poate realiza prin introducerea capacității președintelui de a dizolva camerele nu doar în contextul în care Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și numai după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură. O astfel de măsură este justificată ca o contrapondere la criza din 2007 când președintele a fost demis aducând în prim plan o criză a legitimității. Conformă cu caracteristicile unui regim semiprezidențial, această prerogativă nu trebuie judecată superficial ca o modalitate de pavare a drumului spre prezidențialism, ci ca un mecanism de echilibrare a raportului puterilor în stat.

Însă cu tot efortul de a identifica echilibrul legislativ-executiv în construcția constituțională propusă, se ridică o chestiune privind o tendință subliminală spre prezidențialism. Poate fi interpretată introducerea prerogativei de a dizolva Parlamentul și limitarea abilitării guvernului de a guverna prin ordonanțe de urgență o modalitate nu de echilibrare a relației executiv-legislativ ci de impunere a unei hegemonii prezidențiale? Aceste limitări tind să întărească puterea și legitimitatea prezidențială. În condițiile în care alegerile prezidențiale nu se mai desfășoară simultan cu cele parlamentare, prezența redusă la vot la alegerile legislative consfințește lipsa de legitimitate populară a parlamentului. Mecanismele prezentate mai sus cumulate cu delegitimarea populară a parlamentului întăresc tendința spre un semiprezidențialism prezidențializat care ar putea fi acuzat că maschează de fapt un prezidențialism pur informal.

Trebuie însă conștientizat faptul că în cadrul democratic actual, astfel de tendințe sunt improbabile. Opțiunea eliminării demiterii președintelui de către parlament – instituție care „nu are corespondent în niciun text constituțional al unei națiuni membră a Uniunii Europene” – cumulat cu atribuirea puterii de a dizolva adunarea legislativă nu sunt decât forme ce consfințesc orientarea clară spre semi-prezidențialism definit în termenii lui Sartori.

Regimul semiprezidențial este definit tocmai printr-o congruență a independenței președintelui de parlament cu dependența președintelui de guvern și a independenței guvernului de președinte, guvern ce răspunde totuși în fața Parlamentului. Acceptarea unei prerogative prezidențiale de a dizolva parlamentul în cazul apariției unor blocaje de sistem pare a transforma natura independenței guvernului față de președinte. Această autonomie compensată de control parlamentar devine fictivă tocmai prin faptul că președintele are posibilitatea de a exercita presiune asupra camerelor cu apogeul atribuțiilor sale constând în dizolvare.

Acest risc este însă valabil în contexte cu tendințe autoritare. Probabilitatea situației expuse mai jos este totuși redusă de alternările dintre guvernarea primului-ministru când acesta deține majoritate în Parlament și cea a președintelui când majoritatea este favorabilă acestuia. Un alt argument ce scade potențialitatea unei tendințe înspre prezidențialism constă în linia evoluțiilor rolului președintelui în România postcomunistă de la absolute-decision maker la regulator president.

Orice formă de guvernare este definită de o dualitate care presupune listarea unui set de avantaje, și în contrast dezavantaje. Semiprezidențialismul emite pretenția unui echilibru bazat pe consensualismul tolerat și promovat de o clasă politică matură ce trece dincolo de perspectiva limitată a cumulării de funcții pentru a elabora politici coerente ce depășesc rivalități politice. Personalismul trebuie însă eludat din această schemă. Spațiul românesc pare a prezenta cel mai înalt grad de compatibilitate cu semiprezidențialismul. Orientarea spre parlamentarismul pur este deconstruită tocmai de delegitimarea electorală ilustrată de încrederea redusă acordată de cetățeni reprezentanților celor două camere.

Imaginea președintelui, consolidată în imaginarul colectiv, precum și permanenta implicare a acestuia pe scena politică românească nu permite reducerea unei astfel de instituții la o formă strict ceremonială. Totuși, un prezidențialism exacerbat este temperat de pretențiile Parlamentului de a se întrupa în instituția exclusivist reprezentantă a națiunii dar și de o serie de mecanisme de „checks and balances” ce permite echilibrarea relației legislativ-executiv. Într-un spațiu marcat de tradiția totalitarismului, popasul într-o dimensiune a personalizării puterii este improbabil.

Finalizarea acestui demers analitic se va realiza tot în spiritul lui Sartori. Chiar dacă prezidențialismul constituie un regim foarte contestat, reușita sa în SUA [182, p. 81] s-a datorat tocmai faptului că a existat voința politică de a-l implementa. Prin analogie cu spațiul românesc, voința politică de a permite funcționarea unui regim semiprezidențial constituie cheia armoniei în acest spațiu în care legislativul și executivul și-au disputat hegemonia cu atâta vehemență. Întrebarea deschisă rămâne – este suficient de matur sistemul politic românesc pentru a facilita consensul în favoarea fluidizării procesului decizional? Rămâne în sarcina viitorului să ne arate cine va face un compromis și de ce nu… cine va fi compromis în acest joc al puterilor.

Cu toate neajunsurile semnalate revenirea la un regim democratic în România după revoluția din decembrie 1989, constituie un factor de mare importantă pentru propulsarea țării pe calea progresului și prosperității precum și integrarea ei în structurile democratice occidentale.

O adevărată democrație trebuie să includă în sine posibilitatea unor opțiuni largi, libere între diverse opinii și orientări deschise spre dezbateri. Altfel spus, prin pluralism trebuie să înțelegem o multiplicitate de factori echivalenți, care nu pot fi reduși la unanimitate.

În acest sens Constituția Republicii Moldova (art. 5) proclamă că democrația în Republica Moldova se exercită în condițiile pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura și totalitarismul. Pornind de la o asemenea accepțiune este evident că pluralismul este opusul umanismului, democrația este incompatibilă cu monopolul sau chiar numai cu privilegiul unei doctrine, și refuză orice ortodoxie ideologică.

Pentru un veritabil pluralism politic sunt necesare anumite garanții și condiții. Astfel, Constituția Republicii Moldova (art. 32) garantează fiecărui cetățean libertatea gândirii, a opiniei, precum și libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine, sau prin alte mijloace posibile. Alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol fixează și condițiile de exercitate a acestui drept. Libertatea exprimării nu poate prejudeca onoarea, demnitatea sau dreptul persoanei la viziune proprie. Sunt interzise contestarea și defăimarea statului și a poporului, îndemnul la război, la ură națională, rasială sau religioasă, la separatism teritorial, violență publică precum și alte manifestări ce atentează la regimul constituțional [18, p. 116].

Art.33 garantează libertatea creației artistice și științifice prin care la fel pot fi exprimate diferite opinii. Egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, proclamată de art.16, presupune că indiferent de proveniență sau calitatea opiniei ea trebuie să se bucure de aceiași șansă. Pentru o reală exprimare liberă a opiniei art. 34 obligă autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. Exprimarea opiniei la fel poate avea loc în cadrul mitingurilor, demonstrațiilor, manifestărilor, procesiunilor și orice alte întruniri declarate libere de art.40.

Prin pluralism politic, înțelegem și posibilitatea cetățenilor unui stat de a-și realiza dreptul la libertatea de opinii politice prin intermediul formațiunilor politice în care se pot asocia.

În acest scop art. 41 cuprinde dreptul cetățenilor de a se asocia liber în partide și alte organizații social politice. Partidele politice contribuie, cum precizează articolul nominalizat, la exprimarea voinței politice a cetățenilor, realizând astfel catalizarea aspirațiilor latente ale militanților, aderenților sau susținătorilor, a opiniilor individuale difuze și adeseori contradictorii, reflectând sinteza calitativă a tuturor acestora [39, p. 155].

Din textul articolului comentat se poate face concluzia că dreptul de asociere liberă în partide politice atrage după sine pluripartidismul care se caracterizează prin situația în care există mai mult de două partide politice. Acest sistem multiplică posibilitățile de alegere și înlesnește o mai mare distribuire a opiniilor politice, fiecare dintre partide având la dispoziție condiții egale de desfășurare a campaniei electorale, precum și în stabilirea unui statut al opoziției.

După cum vedem noțiunile de pluralism politic și pluripartidism nu sunt identice și nu se confundă. Ambele sunt valori democratice ale societății. În concluzie putem afirma că pluripartidismul este o condiție de bază a pluralismului politic, condiție fără de care nici nu poate exista.