Institutia Monarhiei In Romania

Institutia monarhiei in Romania

Rolul monarhiei in istoria Romaniei moderne a fost fundamental. Romania a intrat in randul monarhiilor constitutionale, in cadrul carora suveranul era doar arbitru si factor de echilibru si exercita atributiile in limitele actului constitutional. Acest lucru a fost reflectat in constitutia din 1866 si 1923, doua constitutii democratice. Afirmam acest lucru deoarece desi constitutia din 1938 avea deasemenea caracter democratic, regele nu respecta textul Legii, creandu-si un propriu sistem autoritar.

Monarhia era considerata de majoritatea oamenilor politici si de opinia publica o institutie necesara si utila. De altfel, prestigiul monarhiei a crescut in timpul primului razboi mondial si dupa realizarea unirii.

„Criza dinastica” declansata in 1925 a afectat acest prestigiu al monarhiei. Printul Carol, mostenitorul tronului, a fost trimis in 1925 sa reprezinte familia regala romana la funerariile reginei Alexandra a Marii Britanii, insa acesta nu s-a mai intors in tara deorece la Paris s-a intalnit cu iubita sa Elena Lupescu si pleaca in Italia. La 12 decembrie 1925 el trimite regelui Ferdinand o scrisoare prn care il anunta ca renunta la prerogativele sale de mostenitor al Coroanei. Dupa ce Consiliul de Coroana a acceptat propunerea printului, a fost proclamat mostenitor la tron pe Mihai, fiul lui Carol. A fost instituita o regenta care sa exercite prerogativele regalein eventualitatea ca Mihai ar ajunge pe tron inainte de varsta majoratului.

Opozitia a inceput sa faca agitatie in favoarea revenirii lui Carol la tron. Deasemenea o buna parte a opiniei publice a inceput sa creada ca aducerea lui Carol era cea mai sigura solutie pentru consolidarea statului.

Informat periodic in legatura cu framantarile din tara, Carol a venit pe neasteptate la Bucuresti, la 6 iunie 1930, Parlamentul anuland legile din 4 ianuarie 1926 si l-a proclamat rege pe Carol. Incepea astfel perioada „Restauratiei” (1930-1940).

Potrivit art. 82 din Constitutia Romaniei din 1866, puterile constitutionale ale domnitorului erau ereditare in linie descendenta directa si legitima a principelui Carol I, din barbat in barbat, prin ordinul de primogenitura si cu excluderea perpetua a femeilor si descendentilor acestora. Acelasi articol adauga ca in lipsa descendentilor in line directa, barbateasca ai principelui, tronul va reveni celui mai in varsta dintre fratii sai sau descendentilor acestuia. In caz contrar va fi desemnat un alt succesor dintr-o dinastie suverana din Europa.

Familia regala a Romaniei

Monarhii Romaniei

Regele Carol, legionarii si Hitler

In aprilie 1930, in cadrul Legiunii Arhanghelului Mihail s-a infiintat o sectie politica, numita Garda de Fier. Programul acesteia (anuntata in decembrie 1930) continea o virulenta critica la adresa situatiei economice, sociale si politice din Romania, aruncand intreaga vina pe seama aprtidelor politice si pe sistemul de guvernamant existent.

Acesta a fost singurul program al Garzii de Fier, in urmatorii ani legionarii ajungand sa teoretizeze necesitatea lipsei de program, multumindu-se cu utilizarea unor lozinci ca: “Omul si pogonul”, “Sufletul si hectarul”, “Romania a romanilor”

Miscarea legionara nu a avut o ideologie (in sensul unui sistem inchegat de idei), dar din scrierile diferitilor lideri, si in primul rand cele ale lui Corneliu Zelea Codreanu si ale lui Nae Ionescu se pot desprinde unele trasaturi caracteristice:

a) anticomunismul, combaterea luptei revolutionare a clasei muncitoare si a maselor in general;

b) nationalismul exacerbat (indeosebi antisemitisul exacerbat a dominat intreaga activitate a acestei organizatii);

c) misticismul, care a fost utilizat pe scara larga, pentru a capta masele de tarani;

d) orice intrunire sau demonstratie legionara incepea cu o slujba religioasa (ridicarea de troite si vinderea de cruciulite constituia o practica a acestora);

e) irationalismul, apelul la instinctele primare. De aici s-a dezvoltat “cultul mortii” concretizat in formula “Neputand invinge in viata fiind, vom invinge murind”, care a dus la fanatizarea membrilor sai, capabili sa comita cele mai oribile crime cu credinta ca astfel contribuie la triumful Garzii de Fier;

f) cultul elitelor, indeosebi al “capitanului”, s-a practicat pe scara larga.

Baza sociala a acestei organizatii a fost foarte eterogena incepand de la mosieri si mari capitalisti, burghezie mica si mijlocie, tarani, preoti de tara, studenti (afectati de conditiile grele de viata si de studiu), proletari. Trasatura caracteristica a acestor categorii atat de diverse era starea de nemultumire si dorinta de ascensiune cat mai rapida.

Garda de Fier s-a bucurat de sprijin material din partea unor mari capitalisti si mosieri cum sunt: Nicolae Malaxa, Max Auschnit, Ion Gigurtu, Constantin Orghidan, Alexandru Cantacuzino, Alexandru Vaida-Voievod, Ion Inculet si insusi Carol al II-lea care sprijina legionarii un timp.

Treptata aceasta miscare legionara a inceput sa fie sprijinita masiv de cercurile conducatoare de la Berlin, care au reusit sa faca din aceasta o adevarata coloana a Germaniei hitleriste in Romania.

Gruparea a avut o evolutie complexa, in 1931 avand parte de o deceptie dupa ce pierd alegerile parlamentare din iunie (obtinand rezultate forate slabe de 1, 05% din totalul voturilor pe tara), dar in august acelasi an la alegerile partiale reusesc sa obtina un loc in Adunarea Deputatilor.

Anul urmator obtin la aceleasi alegeri parlamentare 2, 37% si cinci mandate in Adunarea Deputatilor.

Venirea la putere a hitleristilor in 1933 a reprezentat un stimulent pentru Garda de Fier iar in mai 1933 ei infiinteaza primele “echipe ale mortii” care aveau menirea de a asasina adversari politici.

In urma acestei practici au fost ucisi nenumarati oameni politici, guvernanti si parlamentari ai vremii, cum a fost si cazul lui I. G. Duca (presedintele Consiliului de Ministri al Romaniei), omorat pe peronul garii din Sinaia la 29 decembrie 1933 la comanda lui Corneliu Zelea Codreanu.

In 1936 violentele si dezordinile legionarilor luasera o mare amploare devenind un fapt cotidian arderea pe rug a presei democratice, a cartilor unor cunoscuti scriitori antifascisti (intre care Mihail Sadoveanu), atacarea manifestatiilor democratice, actele de gresiune impotriva militantilor antifascisti.

1936: Corneliu Codreanu impreuna cu un grup de conducatori legionari la sediul legionar din Str.Gutenberg Nr. 3, Bucuresti. In centrul imaginii, Capitanul Miscarii Legionare; în stanga, Prof. Horia Sima. Printre cei prezenti: Ion Mota, Gen. Cantacuzino-Granicerul, Ing. Gheorghe Clime, Prof. Dumitru Caracostea, Dr. Ion Banea, Corneliu Georgescu.

Corneliu Codreanu la sediul din Str. Gutenberg Nr. 3 din Bucuresti.

Organele de stat, foarte prompte cand era vorba de fortele revolutionare, nu luau masuri impotriva gardistilor. Aceasta situatie se datora atitudinii suveranului, care manat de ambitia sa de a macina marile partide politice, de a lovi in fortele democratice si de a crea un climat politic propice instaurarii dictaturii personale, a sprijinit si incurajat miscarea legionara. O vina imporatanta revine si guvernului Gheorghe Tataresu, ministrului de interne Ion Inculet si subsecretarului de stat Eugen Titeanu, care nu numai ca au tolerat violentele produse de legionari dar le-au si sprijinit.

Pentru a-si arata forta, legionarii au hotarat organizarea, in aprilie 1936, a unui mare congres la Targu Mures, care trebuia sa constituie o noua etapa in lupta pentru afirmarea lor pe arena vietii politice din tara.

Guvernul a pus la dispozitia acestora garnituri de tren, cladiri pentru gazduire, preum si o imprortanta suma de bani. Regele insusi a oferit conducatorului studentimii legionare suma de 100 000 de lei. A fost asa cum glasuia un document al vremii: “…un mare congres codreist pe…cheltuiala statului…”. Dar gardistii adunati la Targu Mures nu au jurat credinta regelui, ci “capitanului”, iar printre cei ce trebuiau lichidati se numarau alturi de Nicolae Titulescu si Virgil Madgearu, Armand Calinescu, dr. Nicolae Lupu, Traian Bratu si doi membrii ai camarilei regale: Elena Lupescu si Gabriel Marinescu.

In iunie 1936, Corneliu Zelea Codreanu adresa regelui o scrisoare pe un ton ultimativ prin care-i cerea schimbarea orientarii politicii externe a Romaniei. De asemenea, „capitanul” a inceput o actiune de atragere in miscarea legionara a unui numar cat mai mare de membrii, indeosebi din randul ofiterilor, si de consolidare a gruparii. Aceata atitudine evidentia faptul ca legionarii nu mai acceptau tutela regelui, ci urmareau impunerea propriei dictaturi.

Constient de garvitatea situatiei, Carol al II-lea a inceput sa-si revizuiasca atitudinea fata de Garda de Fier. Imediat dupa congresul de la Tragu Mures, Eugen Titeanu a fost inlaturat din guvern, iar in august 1936 Ion Inculet era inlocuit din fruntea Ministerului de Interne. Au fost luate unele masuri de limitare a activitatii legionarilor, dar fara energia necesara, deoarece regele nu renuntase la speranta ca va putea sa-si subordoneze Garda de Fier.

In februarie 1937 a avut loc o intrevedere decisiva intre Carol al II-lea si Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, regele a cerut ca el sa fie proclamat „capitanul” miscarii legionare, iar Corneliu Zelea Codreanu sa devina „locotenentul” sau si seful guvernului. Dar Codreanu, incurajat de sprijinul de la Berlin, a refuzat. Din acest moment intre cei doi s-a declansat o lupta pe viata si pe moarte. La cateva zile dupa intalnire, regele a impus ca sussecretar de stat la Ministerul de Interne pe Gabriel Marinescu, omul sau de incredere, animat de sentimente antilegionare. Pentru prima data de la instalarea sa, guvernul Gheorghe Tatarescu a hotarat sa ia masuri energice impotriva Garzii.

Alegerile din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democratie. In perioada campaniei elctorale, Iuliu Maniu si-a asumat conducerea opozitiei. Obiectivul sau principal era rasturnarea guvernului Tatarescu. In acest scop, a semnat un pact electoral cu Corneliu Zelea Codreanu si Gheorghe Bratianu, seful unei factiuni liberale. Rezultatele alegerilor au demonstrat deruta alegatorilor. P.N.L., care , desi detinea conducerea guvernului, nu a obtinut procentajul necesar pentru a castiga majoritatea in Camera, iar P.N.T. a iesit pe locul al doilea .

Beneficiind de un puternic sprijin din partea Berlinului, legioanrii au desfasurat o campanie electorala deosebit de intensa, in care demagogia se impletea cu violenta. Obtin 15, 58% din total, aceasta cifra nesemnificand o victorie, dar atragea atentia asupra pericolului pe care-l reprezenta Garda de Fier pentru evolutia regimului politic si pentru suveranitatea Romaniei.

Rezultatul nedecis al alegerilor a oferit regelui o larga posibilitate de manevra pentru realizarea obiectivului sau politic.

Pentru „a da satisfactie” curentului de dreapta, fara a apela la legionari, regele a numit, la 28 decembrie 1937, pe Octavian Goga (presedintele Partidului National-Crestin) in fruntea de presedinte al Consiliului de Ministri. Aducand la conducere un partid mai slab, Carol a urmarit sa castige timp pentru pregatirea ultimelor actiuni vizand instaurarea regimului personal. Totodata, el a impus in fruntea Ministerului de Interne pe Armand Calinescu, cunoscut adversar al legionarilor. Aducand la conducere un aprtid mai slab

Instalarea dictaturii regale, la 10 februarie 1938, a avut o puternica tenta antilegionara. Constient ca-l astepta razbunarea lui Carol, Codreanu a ordonat, la 21 februarie 1938, incetarea activitatii Garzii de Fier, iar el a cerut un pasaport pentru Italia. Decalrand ca „vremea legionarilor n-a sosit inca”, Codreanu isi lua ca aliat timpul, sperand ca presiunile Germaniei hitleriste asupra Romaniei il vor readuce pe primul plan al vietii politice.

Carol a inlocuit guvernul Goga cu un „guvern consultativ”, condus de Patriarhul Miron Cristea, avand in componenta sa cativa fosti prim-ministri si pe Ion Antonescu, ca ministru al apararii.

Conform noii Constitutii, pe care a impus-o, regele devenea un factor politic activ; el participa efectiv si legal la activitatea de guvernare. Cele mai multe articole erau identice cu ale Constitutiei din 1923. prevederile Constitutiei referitoare la atributiile regelui il puneau intr-o pozitie superioara fata de cele acordate de Constitutia din 1923.

Constitutia din 27 februarie 1938

„ Art. 30. – Regele este Capul Statului.

Art. 31. – Puterea legislativa se exercita de Rege prin Reprezentatiunea Nationala […]. Regele sanctioneaza si promulga legile […].

Art. 32. – Puterea executiva este incredintata Regelui, care o exercita prin Guvernul Sau in modul stabilit prin Constitutie […].

Art. 44. – Persoana Regelui este inviolabila.

Art. 45. – Regele convoaca Adunarile Legiuitoare. […]

Art. 46. – Regele numeste si revoca pe Ministrii sai. […]

El poate, in timpul cand Adunarile Legiuitoare sunt dizolvate si in intervalul dintre sesiuni, sa faca in orice privinta Decrete cu putere de lege, care urmeaza a fi supuse Adunarilor spre ratificare la cea mai apropiata a lor sesiune.”

„Sistemul politic instaurat la 10 februarie 1938 avea un caracter antidemocratic, hibrid, in care regele era figura dominanta, intervenind efectiv in activitatea de guvernare. El poate fi numit regim de autoritate monarhica, sau al monarhiei active. Nu a fost insa un regim de autentica dictatura, in care regele, proclamat „capul statului” decide, iar ministrii executa.” ( Ioan Scurtu, „Istoria Romaniei in anii 1918-1940”)

Intre timp, situatia internationala evolua in favoarea Germabiei, principala forta care sprijinea Garda de Fier. Acordul de la Munchen consfintea politica de cedare in fata agresorului, promovata de Anglia si Franta. Vizita lui Carol al II-lea la Londra si Paris in noembrie 1938 a reliefat cu pregananta faptul ca marile puteri occidentale erau gata sa sacrifice interesele Romaniei in favoarea Germaniei. La intoarcerea spre tara, regele a avut o intrevedere „particulara” cu Adolf Hitler, in cadrul careia s-a declarat gata sa promoveze o politica de stransa colaborare cu Germania.

Intalnirea dintre rege si Hitler, care a avut loc la 24 noembrie 1938 la Berghof si la care au participat si printul mostenitor Mihai si ministrul Casei regale Urdareanu, se pare ca nu a decurs prea favorabil, desi Hitler si-a primit oaspetele cu multa amabilitate si l-a asigurat ca Reichul este ferm in intentia sa de a colabora cu Romania in toate domeniile.

Regele a subliniat ca „Romania doreste sa cultive relatiile cu toate puterile, in primul rand bunele relatii existente cu Reichul, pe care doreste sa le mentina si sa le adanceasca. Obiectivele Romaniei sunt:

relatii comerciale bune cu Europa centrala, in primul rand cu Germania;

un drum de legatura sigur spre Europa centrala;

pentru Romania ar fi important sa cunosca pozitia Germaniei in problema pretentiilor revizioniste ungare;

in momentul de fata este preocupata in mod deosebit de pozitia Germaniei fata de problema Ucrainei subcarpatice.

La acestea Hitler a raspuns:

„La primul punct, nici el nu doreste altceva decat un comert cat mai larg si afaceri bune cu intregul Sud-Est, deci si cu Romania. Germania poate livra Romaniei cele mai multe articole de consum, iar noi putem utiliza cerealele si materiile prime romanesti.

La al doilea punct, in ceea ce priveste un drum de legatura spre Europa centrala, cu alte cuvinte construirea unei sosele prin Cehoslovacia spre Germania, trebuie fireste lamurit, in principiu, in ce scopuri. In primul rand, Cehoslovacia nici n-ar putea construi aceasta sosea. Aceasta sosea n-ar putea fi construita decat cu ajutorul german, fiind vorba de un obiectiv de miliarde, iar pentru moment el ar fi nerentabil. Rentabilitatea si amortizarea ar trebui garantate de un intens schimb comercial. Inainte de a lua in considerare un proiect atat de vast, trebuie sa se stie precis, de pilda, care este pozitia Romaniei, fata de Rusia. Pentru ca, in cazul unei agresiuni din partea Rusiei, o astfel de sosea prezinta din punct de vedere strategic un pericol pentru Germania.

Aici rege Carol a intervenit si a spus ca Romania are o pozitie antirusa; data fiind insa vecinatatea marelui imperiu rus, nu poate afirma deschis acest lucru. Romania nu va permite insa niciodata trecerea trupelor rusesti. S-a afirmat deseori ca Romania ar fi promis aceasta rusilor, dar afirmatia nu corespunde realitatii.

La punctul trei, Hitler a spus ca atat cat priveste ideile revizioniste ungare, el Fuhrerul, a spus de ani de zile deschis Ungariei ca este nevoie de mai multa moderatie in privinta unor asemenea dorinte. Intrebat direct de regele roman, ce pozitie va adopta in cazul unui conflict ungaro-roman, Fuhrerul a raspuns ca un astfel de conflict nu ar atinge nemijlocit Germania si deci Germania nu ar avea motive sa ia pozitia intr-un astfel de conflict.

La punctul patru, Hitler afirma ca nici in problema Ucrainei subcarpatice Germania nu are un interes nemijlocit. S-au emis si in aceasta privinta tot felul de idei gresite, ca si cand Germania s-ar opune unei frontiere comune cu polono-ungare in urma anexarii Ucrainei subcarpatice de catre Ungaria. In aceasta privinta, tine sa declare ca aceasta nu prezinta nici o importanta pentru Germania. Fireste, Germania a actionat chiar acum importiva tendintelor ungare de a ocupa Ucraina subcarpatica, prin faptul ca a declarat ungariei ca nu este posibil sa solicite un arbitraj al puterilor Axei, iar apoi sa-l ignore pur si simplu. Atat Italia, cat si Germania sunt de parere ca semnaturile de la Viena trebuie respectate“.

Convorbirea dintre rege si Hitler a fost intrerupta in repetate reanduri de numeroase convorbiri telefonice pe care Carol le-a avut cu Bucurestiul, convorbiri a caror importanta a putut fi apreciata abia cateva zile mai tarziu.

In timp ce regele se straduia sa obtina bunavointa dictatorului de la Berlin, in tara legionarii au recurs la noi atentate, care au culminat cu incercarea de asasinare a lui Florian Stefanescu-Goanga, rectorul Universitatii din Cluj, la 28 noembrie 1938. In aceste imprejurari, Carol al II-lea a hotarat suprimarea „capitanului” care, prin sprijinul de care se bucura din partea nazistilor, reprezenta un rival de temut. Uciderea lui Codreanu si a altor lideri legionari, in noaptea de 29/30 noembrie 1938, a imbracat aspectul rafuielii unui dictator cu un aspirant la dictatura.

De la condamnarea sa, Corneliu Zelea Codreanu se afla in detentie intr-o casa de tara, langa Ramnicu-Sarat. Era bine tratat, cu conditia ca Garda de Fier sa se abtina de la orice acte de violenta. Acum, atat Codreanu, cat si nicadorii si decemvirii aflati in detentie au fost transferati la inchisoarea Jilava si, din ordinul regelui, executati. Oficial s-a comunicat ca, „incercand sa fuga de sub escorta” in timp ce erau transferati la Jilava, conducatorii Legiunii au fost impuscati.

Comunicatul Parchetului Militar al Corpului II Armata cu privire la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu (30 noiembrie 1938)

Parchetul militar al Corpului II Armata ne informeaza:

„In noaptea de 29-30 noiembrie a.c. s-a facut un transfer de condamnati de la inchisoarea R. Sarat la Bucuresti – Jilava.

In dreptul padurii ce corespunde kilometrului 30 de pe soseaua Ploiesti – Bucuresti, pe la orele 5, automobilele au fost atacate cu impuscaturi de necunoscuti care au disparut si in acel moment transferatii, profitand de faptul ca transportul se facea in automobile Brek tip jandarmi, deschise si pe timp de noapte cu ceata deasa, au sarit din masini, indreptandu-se cu vadita intentie de a disparea in padure.

Jandarmii, dupa somatiile legale, au facut uz de arma.

Au fost impuscati:

Corneliu Zelea Codreanu, condamnat la zece ani munca silnica si sase ani interdictie.

Constantinescu Nicolae, Caranica Ion, Belimace Doru, autorii asasinatului comis asupra lui I.G. Duca, condamnati la munca silnica pe viata.

Caratanase Ion, Bozantan Iosif, Curca Stefan, Pele Ioan, State Gr. Ioan, Atanasiu Ioan, Bogdan Gavrila, Vlad Radu, autorii asasinatului comis asupra lui Mihail Stelescu, condamnati la munca silnica pe viata.

Georgescu Stefan, Trandafir Ioan, condamnati la cate zece ani munca silnica pentru asasinat asupra lui Stelescu.

Atat Parchetul militar al Corpului II Armata, pe teritoriul caruia s-a intamplat cazul, cat si parchetul civil, fiind instiintate, au venit la fata locului si au constatat in mod oficial moartea celor numiti mai sus, de catre medic, prin incheierea de proces-verbal.

A autorizat inmormantarea cadavrelor, ramanand mai departe in cercetarea cazului.

Comandantul militar, dupa propunerea parchetului si pentru motive de ordine publica, a aprobat ca inmormantarea sa se faca la subcentrul militar Jilava, fapt ce s-a executat in dimineata zilei de 30 noiembrie a.c. prin ingrijirea inchisorii militare Jilava”.

Si astazi C.Z. Codreanu mai este comemorat.

Hitler, dupa aflarea vestii, ramane indignat de procedeul regelui. El a dat mana lbera presei national-socialiste de a-l ataca.

In plus, guvernul Reichului a dispus sa se declare ministrului de esterne Petrescu-Comnen ca ia cunostinta cu surprindere de masurile intreprinse de guvernul roman impotriva Garzii de Fier, dat fiind ca rgele si Hitler au avut o ampla convorbire asupra tuturor problemelor in suspensie dintre cele doua tari.

La randul sau, pentru a realiza noi puncte de contact, regele Carol a procedat la schimbari in cadrul Ministerului de Externe, numindu-l la 23 decembrie 1938 pe Grigore Gafencu in locul lui Petrescu-Comnen. Acesta a fost numit ministruplenipotentiar la Vatican. Gafencu era casatorit cu o frantuzoaica si nutrea o puternica simpatie pentru Polonia. Regelui Carol el i se parea mai indicat decat Petrescu-Comnen pentru a stabili legaturi in toate directiile, de a le mentine si adanci.

In lupta impotriva Garzii de Fier s-a remarcat Armand Calinescu, care va deveni, la 7 martie 1939, presedinte al Consiliului de Ministri. Cunoscut prin atitudinea de rezistenta fata de presiunile Germaniei hitleriste, Gestapoul a decis suprimarea lui, fapt savarsit la 21 septembrie 1939 de un grup de zece legionari, dirijati de Horia Sima, noul lider al Garzii de Fier.

Se crease impresia ca Garda de Fier incerca un puci pentru a oferi trupelor germane, care invadasera Polonia, pretextul unei interventii in Romania si aducerea legionarilor la putere. Noul guvern, prezidat de Gheorghe Argesanu, avand la interne pe generalul Gabriel Marinescu, a luat masuri energice, lichidand un amre numar de legionari. In acele zile au fost ucise numeroase capetenii legionare, care nu reusisera sa fuga in Germania.

Practic, in timpul dicataturii rgale, Garda de Fier a inceput sa-si piarda calitatea de organizatie politica, demascandu-se tot mai mult ca o agentura terorista pusa in slujba Germaniei hitleriste.

In vara anului 1940, situatia inernationala a Romaniei s-a agravat considerabil, sistemul de aliante traditionale fiind, in mod practic, sfaramat, iar Romania ramanand izolata sub raport politic. Capitularea Frantei, la 22 iunie, a creat o stare de neliniste si ingrijorare in randurile cercurilor conducatoare din Romania, in timp ce presiunile Germaniei hitleriste se intensificau.

In acele conditii, Carol al-II lea a pornit pe calea „reconcilierii” cu legionarii, in speranta ca astfel va castiga increderea lui Hitler si isi va putea mentine tronul.

5 mai 1940 (Horia Sima si Eugen Teodorescu pleaca din gara Berlin spre tara).

In urma unei discutii cu Carol al II-lea, Horia Sima a acceptat ca legionarii sa se inscrie in Partidul National, iar el insusi sa intre in guvern (la 28 iunie 1940) in calitate de subsecretar de stat; in noul cabinet, constituit la 4 iulie, au intrat si trei legionari.

A urmat o serie de declratii prin care legionarii isi exprimau fidelitatea fata de rge, in scchimbul carora gardistii erau amnistiati si eliberati din lagare, iar altii, care se refugiasera in Germania, pentru a scapa de represiuni, au inceput sa se intoarca in tara.

Astfel, miscarea legionara avea din nou posibilitatea sa activeze deschis, ceea ce reprezenta, desigur, un important avantaj pentru Horia Sima si adeptii sai.

La 20 iulie o delegatie in frunte cu Horia Sima a cerut regelui sa incredinteze puterea Garzii de Fier.

Dictatul de la Viena, impus de Germania si Italia, a grabit prabusirea dictaturii regale. Legionarii au cautat sa profite de aceste momente dramatice, aruncand intreaga vina asupra lui Carol al II-lea, care nu stiuse sa castige „bunavointa” lui Hitler si Mussolini. Practic, Garda de Fier a fost singura grupare politica care s-a declarat de acord cu amputarea teritoriului tarii.

Urmarind sa puna mana pe putere, legionarii au atacat, in diferite orase ale tarii, sediile unor institutii de stat. Ciocnirile s-au soldat cu morti si raniti. In urma interventiei personale a ministrului Germaniei la Bucuresti, regele a incredintata puterea generalului Ion Antonescu, care, la 5 septembrie 1940, a fost investit cu puteri dictatoriale. Noul dictator a impus la 6 septembrie lui Carol al II-lea sa abdice in favoarea fiului sau Mihai, puterea regala in stat trecand, insa, in mainile lui Antonsecu.

In vara anului 1940, Romania a suferit grave pierderi teritoriale, fiind astfel pusa in fata obtiunii de a pieri sau de a ceda teritorii. Si acesta a fost doar inceputul problemelor Romaniei, care nu au incetat sa apara.

Decret-lege privitor la depunerea juramantului de catre regele Mihai

(6 septembrie 1940)

Art. I. Maria sa Marele Voievod de Alba-Iulia, in virtutea drepturilor, titlurilor si prerogativelor ce-i revin si de care se bucura ca urmas al Tronului Romaniei, va depune juramantul de credinta in conditiunile aratate in acest decret, devenind astfel Mihai I, rege al Romaniei.

Art. II. Juramantul de credinta se va depune in prezenta sefului de stat roman, presedinte al Consiliului de Ministri, Inalt Prea Sfintiei sale patriarhul Romaniei si primului presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Art. III. Juramantul de credinta are urmatorul cuprins: „Jur credinta natiunii romane. Jur sa pazesc cu sfintenie legile statului. Jur sa pazesc si sa apar fiinta statului si integritatea teritoriului Romaniei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!”.

Art. IV. Orice dispozitiuni in legile organice potrivnice cuprinsului acestui decret raman fara fiinta.

Scrisoarea lui Adolf Hitler catre regele Carol al II-lea (17 iulie 1940)

Maiestatea Voastra,

Evenimentele, ca si unele consultari determinate de ele, nu mi-au ingaduit pana azi sa exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastra mi le-a comunicat. Trebuie sa va rog sa admiteti ca situatia extraordinara si pericolele pe care le prezinta constituie explicatia absolutei francheti a gandurilor pe care doresc sa le exprim. L-am informat pe duce despre aceasta scrisoare. […] Dupa razboiul mondial, Romania, favorizata de o sansa exceptionala, a dobandit de la trei state teritorii pe care, dupa parerea mea, nu le mai poate pastra mult timp din punctul de vedere al politicii de forta. Alta ar fi fost situatia daca Romania ar fi reusit sa realizeze asimilarea interna a acestor teritorii din punct de vedere etnic si politic sau daca slabiciunea militara a tarilor vecine ar fi ramas permanenta. Prima alternativa nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunostinta de legile ce guverneaza evolutia natiunilor. Daca Romania este astazi silita pe calea concesiei sa inapoieze teritoriile pe care le-a dobandit, aceasta nu reprezinta altceva decat ceea ce previziunea omeneasca trebuia sa se astepte a se intampla intr-o zi. Imi pare deja un mare castig faptul ca Ungaria – dupa cum consider ca am motive sa cred – nu insista asupra unei definiri strict juridice a revendicarilor ei, ci este gata sa le negocieze pe baza unui compromis echitabil. Eu am facut insa si guvernului ungar urmatoarea declaratie clara: In eventualitatea ca nu ar exista nici o posibilitate de intelegere pasnica intre Romania, Ungaria si Bulgaria, Germania la randul ei ar putea anunta in mod clar ca de acum inainte ea se va dezinteresa total fata de viitoarea evolutie in sud-estul Europei.

Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el insusi, cu promptitudine si prin propria forta, impotriva amenintarii oricarei agresiuni. Totusi, eu nu voi permite niciodata ca Wehrmachtul german sa fie angrenat intr-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproportionate cu jertfele cerute de un razboi.

Daca Romania, Ungaria si Bulgaria considera ca nu pot ajunge la o intelegere, convingerea mea este ca aceasta atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste tari, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. In acest caz, nu ma simt chemat sa intreprind ceva spre a tine sub control evolutia viitoare. […] Daca Maiestatea Voastra ar fi acum in masura sa revada punctul de vedere al Romaniei in acest sens si ar fi dispusa sa ma informeze despre aceasta, as face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca si guvernelor ungar si bulgar. Daca, pe de alta parte, Maiestatea Voastra ar considera ca nu poate fi de acord cu modul meu de a rationa, eu nu il voi mai continua in viitor, ci, pur si simplu, voi informa guvernele ungar si bulgar ca guvernul german, la randul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la solutionarea acestor probleme. Daca totusi ar fi posibil sa se ajunga la o reglementare satisfacatoare intre cele trei tari printr-o asemenea atitudine, aceasta ar insemna, pentru fericirea si viitorul tuturor celor trei interesati, mai mult decat orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tarziu, ar duce inevitabil la noi crize.

Adolf Hitler.

Politica dusa de Carol al II-lea in vederea instaurarii regimului personal (1930-1938)

Obiective

Masuri

Masuri adoptate in perioada 1938-1940

Regimul autoritar al lui Carol al II-lea

„In cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea, Romania a parcurs mai multe etape de evolutie. Din punct de vedere economic, criza din 1929-1933, apoi puternicul avant din anii 1934-1938 si, In sfarsit, inceputul recesiunii (1939-1940). In ansamblu a fost o perioada de progrese notabile, cu deosebire in ceea ce priveste economia si mai ales industria.” Viata politica a fost foarte agitata, au avut loc mari confruntari intre fortele democratice si cele extremiste; partidele politice au cunoscut un process de erodare; ceea ce a inlesnit lui Carol al II-lea sa treaca la dizolvarea lor formala in martie 1938, pe fondul unei evidente ascensiuni a Garzii de Fier.

Mutatiile din vara anului 1940 n-au fost rezultatul unor evolutii firesti, ci al contextului international, al cresterii agesivitatii Germaniei.

In plan cultural s-au inregistrat progrese remarcabile, atat in privinta cresterii nivelului de cultura al maselor, cat si in afirmarea unei reale elite intelectuale. Politica externa a Romaniei s-a caracterizat prin dinamism, prin efortul depus la nivel continental pentru salvarea pacii; pana la urma, decisiva a fost pozitia Marilor Puteri, care a condus spre cea de-a doua conflagratie mondiala, tara noastra fiind victima politicii de forta a Uniunii Sovietice, Germaniei si Italiei.

Suveranul Carol la II-lea, de la inceputurile sale si pana la sfarsit, nu a fost altceva decat un ins care a incercat sa-si impuna ideile si personalitatea, intr-o lume dominata de o clasa politica departe de perfectiune.

Marcat puternic de propriile limite si incordarile personale familiale (relatiile cu parintii, cu fratii, cu sotiile, cu amantele), de contextul nefast politic intern si international, viata printului Carol a fost predestinata sortii de pribeag. Ramane un personaj regal controversat, un misterios care a lasat in urma sa o viata tumultoasa.

Carol al II-lea al Romaniei (15octombrie 1893- 4 aprilie 1953) a fost incoronat ca rege al Romaniei din 8 iunie 1930 pana pe 6 septembrie 1940. Cel mai in varsta fiu al lui Ferdinand von Hohenzollern, rege al Romaniei, si sotia sa, Pricipesa Maria de Edinburgh (mai bine cunoscuta ca Maria a Romaniei), care a fost nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii si deasemenea a Tarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Demiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) si constituirea unui nou guvern sub presedintia patriarhului Miron Cristea au marcat „falimentul” democratiei romanesti interbelice, proces incadrat in fenomenul european ce caracteriza acea perioada. Demne de retinut, in acest context, sunt cuvintele patriarhului Miron Cristea, rostite in calitatea sa de prim-ministru la ceremonia promulgarii noii constituti: „Astazi s-a distrus hidra cu 29 capete electorale (numarul partidelor) care a invrajbit fara nici un folos pe toti spre paguba tarii intregi /…/”

Imediat dupa 10 februarie 1938 s-a trecut la insitutionalizarea noului regim. Astfel Istrate Micescu a redactat textul noii Constitutii, care a fost aprobat de Consiliul de Ministrii si publicat la 20 februarie. Pe 24 februarie, Constitutia a fost supusa cetatenilor spre „buna stiinta si invoire”, desi marea majoritate a locuitorilor nu ajunsera sa cunoasca textul noii legi fundamentale, si s-a anuntat ca doar 0.13% din locuitori au votat contra acesteia.

In noua Constitutie au fost mentionate unele principii democratice ca suveranitatea nationala, separatia puterilor in stat, monarhia ereditara, inviolabilitatea monarhului, responsabilitatea ministeriala, rigiditatea constitutionala, controlul actelor jurisdicionale, etc..

Noua lege a mentinut pricipiul conform caruia toate puterile statului emana de la natiune, precum si acela al separarii puterilor in stat, dar in realitate acestea erau concentrate in mana regelui. El era declarat „capul statului” (art. 30) si in aceasta calitate era organul prin care natiunea, titulara suveranitatii, isi manifesta toate puterile. Regele exercita puterea legislativa prin Reprezentanta Nationala, puterea executive prin guvern iar hotararile judecatoresti se executau in numele sau.

In orice regim de democratie burgheza, puterea legislativa, este expresia vointei nationale, avand un rol primordial fata de puterea excutiva. Constitutia rasturna acest principiu fundamental, acordand prioritate puterii executive, respectiv regelui. Guvernul era numit direct de suveran si raspundea numai in fata sa. Ministrii, nemaiavand o baza parlamentara, depindeau direct de suveran. Acesta putea refuza fara motive sanctiunea legilor adoptate de parlament, in timpul cat Adunarile legiuitoare erau dizolvate si in intervalul dintre sesiuni, regele putea sa faca decrete cu putere de lege, semnarea tratatelor politice si militare cu statele straine nu mai avea nevoie de acordul parlamentului.

Constitutia de la 1938 a dat o lovitura votului universal, urcand limita de varsta de la 21 la 30 de ani, fapt ce ducea la excluderea tineretului de la viata politica activa. Alegatorii erau impartiti in trei categorii, in functie de indeletniciri: agricultura si munca manuala, comert si industrie, ocupatii intelectuale.

Parlamentul si-a pierdut o buna parte din pricipalele lui atributii. Validarea mandatelor nu se mai facea de deputati si senatori, ci de Inalta Curte de Casatie si Justitie. Membrii Adunarilor legiuitoare erau obligati sa depuna juramant de credinta fata de regim (art. 83) , ceea ce insemna subordonarea lor puterii executive. Deputatii si senatorii aveau drept de initiative legislative, dar numai pentru legile de „interes general”, care si acestea puteau fi respinse prin veto-ul opus de rege.

O noutate consta in introducerea pedepsei cu moartea in timp de pace: pentru atentate impotiva suveranului, membrilor familiei regale, sefilor statelor straine, inaltilor demnitari ai statului. Protestul lui Nicolae Iorga impotriva acestui articol a ramas fara rezultat.

Regimul instaurat la 10 februarie si institutionalizat prin Constitutia din 27 februarie 1938, marca o modificare a formei de guvernamant din Romania. Monarhia isi asigura rolul dominant, precumpanitor, in sistemul politic al tarii, parlamentul, guvernul si chiar puterea judecatoreasca fiind subordonate regelui Carol al II-lea.

In consecinta se poate aprecia ca regimul insusi era dominat de autoritatea regala, care se exercita prin temeiul Costitutiei din 1938. Practic, s-a trecut de la forma de guvernamant a monarhiei constitutionale la cea a monarhiei autoritare. Acest regim avea sa evolueze pe o curba sinuoasa, sub impactul mutatiilor survenite in viata internationala si a presiunilor la care era supusa Romania.

La 30 martie 1938, Miron Cristea a prezentat demisia guvernului care, dupa opinia sa, „a pus bazele noului regim, a dat o noua Constitutie. Astfel, fiind oarecum terminata constructia podului pentru a trece pe drumul unei noi vieti de stat in cadre mai normale, nu mai este absoluta necesitate guvernul in formatiunea sa de astazi”. In aceeasi zi s-a constituit un nou cabinet, prezidat tot de patriarhul Miron Cristea. Din punctul de vedere al structurii politice, guvernul era alcatuit din exponenti ai gruparii liberale conduse de Gheorghe Tatarescu si ai gruparii national-taraniste in frunte cu Armand Calinescu care vor asigura baza tuturor cabinetelor din timpul acestui regim pana in iulie 1940. Alaturi de acestea, se aflau membrii ai camarilei, militari si tehnicieni.

In ziua de 30 martie a aparut decretul de constituire a Consiliului de Coroana, ca organ permanent, format din membrii desemnati de rege, care primeau o remuneratie. Consiliul de Coroana avea un rol consultativ, hotararile sale nefiind obligatorii pentru rege. Membrii Consiliului de Coroana purtau numele de consilieri regali si ocupau la ceremonii locul imdeiat dupa presedintele Consiliului de Ministrii. In noul organism au fost inclusi toti fostii presedinti ai Consiliului de Ministri care ocupasera functia de ministru de stat fara portofoliu in vechiul cabinet, carora li s-au adaugat maresalul C. Prezan si generalul Ernest Baliff. Acest Consiliu avea, in principal, menirea de a “acoperi” actele regelui, de a crea impresia ca suveranul se bucura de increderea si sprijinul unor personalitati marcante ale vietii publice din Romania.

La 8 martie s-a discutat in Consiliul de Ministrii problema dizolvarii partidelor politice. In timp ce Armand Calinescu si Alexandru Vaida-Voievod s-au pronuntat categoric pentru dizolvarea acestora, Gh. Mironescu afirma: „Partidele au avut scaderi. Dar a le considera ca organizate de raufacatori, asta nu. Dealtminteri vor lucra la intuneric. Nu se pot dizolva”. Carol al II-lea s-a pronuntat categoric pentru interzicerea partidelor politice, astfel ca in ziua de 30 martie s-a publicat decretul-lege prin care toate asociatiile, gruparile sau partidele politice erau dizolvate, lovitura puternica data statului de drept.

Toate aceste masuri au fost insotite de o vehementa campanie impotriva vechilor partide. Guvernul a trecut la inchiderea si sigilarea sediilor si cluburilor tuturor partidelor, la sechestrarea bunurilor si trecerea lor sub administratia Ministerului de Finante.

Carol al II-lea a hotarat dizolvarea tuturor partidelor politice, inclusiv a celor care-l urmasera in politica sa, deoarece acestea nu se bucurau de aderenta in mase si nu puteau constitui o baza solida pentru noul regim. In consecinta, suveranul a avut In vedere consituirea unei formatiuni politice recent convertite spre noul regim, cu scopul de a atrage paturi cat mai largi de cetateni.

Regimul, care a „interzis” prin Constitutie lupta de clasa, a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a impiedica actiunile revendicative ale oamenilor muncii. Pe aceasta linie se inscrie dizolvarea sindicatelor, care in septembrie 1938 cuprindeau 80.000 de membrii. Prin decretul-lege din 12 octombrie 1938 s-a hotarat crearea breslelor de lucratori, functionari particulari si meseriasi.

Urmarind sa capteze masele, si sa le distraga atentia de la problemele vietii de zi cu zi, la 22 februarie 1940, Ministrul Muncii a fost imputernicit sa infiinteze asezamintele „Munca si Voie Buna”, ele aveau menirea sa se ocupe de organizarea timpului liber al muncitorilor, funtionarilor particulari si meseriasilor, in vederea „desavarsirii lor sufletesti, morale, intelectuale si fizice”, adica sa-i educe in spiritual atasamentului fata de regimul instaurat de regale Carol al II-lea.

Cu toate masurile luate, cu toata propaganda desfasurata, mecanismul statal nu reusea sa puna in miscare masele in directia dorita de regim. Armand Calinescu nota: „Guvernul sta pe scena si lucreaza. Cetatenii stau in banci si aplauda uneori. Dar nu participa la aceasta actiune. Ei sunt intim legati de aceste actiuni “. Tot el sesiza pericolul pentru regimul in slujba caruia se afla: „Aceasta poate avea ca rezultat izolarea treptata a guvernului, iar opinia publica ar ramane disponibila pentru orice canalizare ocult sau falsa. Prin urmare, sufletul natiunii se va dizolva si se va manifesta in afara de actiunea guvernului “.

In consecinta, Calinescu a propus regelui sa constituie un partid nou, deosebit de cele vechi prin denumire, structura si program. Noul partid trebuia sa „acopere” actele regelui, sa asigure selectia cadrelor, sa influenteze tineretul, sa consolideze pozitiile regimului pe plan international si, totodata, sa dea o lovitura de gratie vechilor partide, care-si continuau activitatea de facto.

La 16 decemrie 1938 a aparut decretul-lege privind infiintarea Frontului Renasterii Nationale, al carui scop declarat era: „mobilizarea constiintei nationale in vederea intreprinderii unei actiuni solidare si unitare romanesti de aparare si propasire a patriei si de consolidare a statului”.

Potrivit aprecierilor facute de oamenii regimului, Frontul Renasterii Nationale a fost creat cu “menirea de a fi instrumental de realizre a unei democratii purificate” . Terminologia, chiar confuza, este de retinut, avand in vedere faptul ca notiunea de democratie devenise desueta, fiind scoasa din vocabularul politic oficial.

Armata si magistratura au fost si ele „reformate”, sub pretextul „intineririi” corpului de ofiteri si de magistrate, s-au facut masive pensionari, puneri in disponibilitate, transferari, numiri, care au vizat ocuparea tuturor posturilor importante de catre oameni devotati lui Carol.

Asemenea „miscari de cadre” s-au efectuat si in invatamant. Schimbarile au fost numeroase, colectia „Monitorului Oficial” sta marturie, dar ele nu au fost niciodata spectaculoase, socante, ci au imbracat, de fiecare data, o forma legala.

Dupa moartea lui Miron Cristea, in fruntea guvernului a fost numit, la 6 martie 1939, Armand Calinescu. El s-a aflat in permanenta, de la 10 februarie 1938, pana la moartea sa, la 21 septembrie 1939, in fruntea Ministerului de Interne, conducand simultan si alte minstere, intre care cel al Apararii Nationale.

Armand Calinescu a fost omul pe care Carol al II-lea l-a sprijinit in toate actiunile de politica interna si externa, socotindu-l cel mai capabil si devotat colaborator al sau.

La 9 mai 1939 a fost decretata o noua lege electorala, care preciza ca aveau drept de vot numai stiutorii de carte, ceea ce insemna o serioasa limitare a numarului de alegatori; votul era exprimat prin scrutin uninominal pe circumscriptii. Numarul deputatilor s-a redus de la 387 la 258. Senatul era alcatuit din 88 senatori alesi, 88 numiti de rege si un numar variabil de senatori de drept. Femeile au primit drept de vot, dar nu puteau fi alese in Corpurile legiuitoare.

Adunarile legiuitoare si-au inceput activitatea la 7 iunie 1939; in mesajul de deschidere, Carol al II-lea afirma ca acestea „sunt reunite sub semnul renasterii si al concordiei nationale”, generate de actul din 10 februarie 1938, cand el, regele, a intervenit „cu gandul curat si cu constiinta” ca indeplineste „un comandament pe care il impuneau zilele grele ce treceam si mostenirea sfanta a faptuitorilor Romaniei Mari”.

Carol se afla in culmea puterii; el era „salvatorul”, „omul providential”, „depozitarul” idealurilor nationale. Dar, In fapt, Intre propaganda oficiala, poleita si paradisiaca, si realitatea cruda si adesea amara exista o sensibila discrepanta.

Noul regim nu era, si nu putea sa fie, expresia vointei si aspiratiilor poporului roman. El reprezenta interesele unei parti a marii burghezii antifasciste, care pe plan intern se pronunta pentru restrangerea drepturilor si libertatilor democratice, iar pe plan extern dorea mentinerea orientarii Romaniei spre Franta si Marea Britanie, consolidarea sistemului de aliante din care facea parte, apararea pacii si statu-quo-ului teritorial.

Regimul de la 10 februarie 1938 era, In esenta, exponentul marii burghezii industriale interesata mai ales In industria grea metalurgica si In cea privind Inzestrarea armatei precum si al marii burgezii bancare. Aceasta grupare s-a format si dezvoltat In perioada anterioara, fiind dependenta de sprijinul statului, care era principalul creditor si cumparator al produselor realizate. In fruntea acestei grupari se afla Insusi Carol al II-lea, care, cu o ravna rar Intalnita, a achizitionat pachete de actiuni la aproape toate marile Intreprinderi din Romania. Deasemenea, treptat s-a constituit, alaturi si adeseori In concurenta cu capitalul bancar liberal, un nou centru financiar, al carui exponent era statul si bugetul sau.

Insasi Banca Nationala a Romaniei a iesit de sub tutela liberalilor si a trecut in dependenta fata de puterea executiva. Astfel, Intre stat (reprezentat prin rege si camarila sa) si marea burghezie industriala si bancara s-a realizat o unitate de interese, o interdependenta, care pe plan politic si-a gasit expresia In instaurarea regimului monarhiei autoritare.

Era deci firesc ca noul regim sa promoveze In plan economic In primul rand interesele acestei grupari. De altfel, Inca de la inceput Carol al II-lea a initiat modificarea organelor de conducere a economiei si a creat altele noi. Astfel, la 7 aprilie 1938, Consiliul Superior Economic a primit sarcina de a elabora planul general economic al tarii, la 2 mai s-a creat Comisia speciala pentru Indrumarea, Incurajarea si organizarea exporturilor de cereale, la 8 aprilie Ministerul Industriei si Comertului a fost transformat In Ministerul Economiei Nationale, la 15 octombrie s-a Infiintat Ministerul Inzestrarii Armatei.

Se cuvine remarcata preocuparea statornica a lui Carol al II-lea pentru modernizarea economiei romanesti, pentru dezvoltarea industriei autohtone, In special a celei pentru apararea nationala. Vizitele facute In marile Intreprinderi industriale, recomandarile facute, recompensele acordate vizau stimularea productiei, asigurarea unui nivel competitiv pentru produsele romanesti.

Pe plan politic, regimul monarhiei s-a caracterizat printr-o mare instabilitate si incoerenta. Aceasta realitate este oarecum surprinzatoare daca avem In vedere faptul ca, Inca din vremea cand era principe mostenitor, apoi In timpul exilului si cu deosebire dupa 8 iunie 1930, Carol se pronuntase pentru Intarirea rolului monarhiei In viata de stat, pentru un regim autoritar si se angajase cu toate fortele sale pentru realizarea acestui obicetiv.

In intervalul 10 februarie 1938 – 4 septembrie 1940 s-au perindat la carma tarii 9 guverne, prezidate de: Miron Cristea (10 februarie – 30 martie, 30 martie 1938 – 31 ianuarie 1939, 31 ianuarie – 6 martie 1939), Armand Calinescu (7 martie – 21 septembrie 1939), gen. Ghe. Argesanu (21 – 21 septembrie 1939), C. Argetoianu (28 septembrie – 23 noiembrie 1939), Gh. Tatarescu (23 noiembrie 1939 – 10mai 1940; 10 mai – 4iulie 1940). Acest fapt arata limpede baza subreda a regimului, lipsa de stabilitate a acestuia.
Larga „adeziune populara” de care se vorbea era iluzorie in conditiile in care propaganda ostila a regimului era interzisa, presa partidelor politice suprimata, singurele intruniri politice admise fiind cele de adeziune fata de Carol al II-lea si politica sa.

Desi a inghitit fonduri insemnate, Straja Tarii n-a putut deveni o organizatie temeinica, nu si-a dovedit eficienta sperata de rege. Cei peste 4 milionae de tineri inscrisi In Straja Tarii au fost organizati in legiuni, centurii, stoluri, iar conducatorii lor instruiti In tabere speciale (pentru apararea pasiva; formatii sanitare; posta si telegraf; telefon; radiotelefonie, etc.). Activitatile desfasurate au capatat mai mult un caracter tehnic, aspectul politic, de preslavire a „marelui strajer”, desfasurandu-se formal, neavand o reala aderenta la masa participantilor.

Eleve din Chisinau, membre ale organizatiei carliste Straja Tarii.

Consiliul de Coroana n-a putut asigura regimului influenta si prestigiul urmarite de Carol al II-lea. In momentele critice din vara anulului 1940, regele s-a vazut nevoit sa invite la sedintele Consiliului de Coroana oameni politici care Ii erau adversari declarati si sa asculte din partea lor rechizitorii dintre cele mai dure. Astfel, un organism oficial conceput ca un sprijin al regimului s-a transformat intr-un cadru de manifestare a unor persoane ostile regelui Carol al II-lea.

Frontul Renasterii Nationale (F.R.N.) n-a putut capata consistenta dorita de rege. Cei peste 3.5 milioane de membrii pe care-i avea inca din ianuarie 1939 nu se simteau legati intre ei, fiind, cei mai multi, inscrisi din oficiu (membrii breslelor, functionarii de stat, etc.), iar altii doritori sa ocupe posturi din oportunism politic. Frontul nu avea un program si o ideologie clara . In afara de cateva lozinci de proslavire a suveranului si de justificari, adesea naive, a regimului instaurat la 10 februarie 1938, Frontul nu a putut imbogati peisajul politic al tarii cu aproape nimic. El avea o anexa, care se manifesta la zile festive si parade, cand o masa de uniforme, inunda institutiile publice si pietele. Vechiile asperitati intre gruparile politice care Il sprijineau pe Carol al II-lea nu numai ca nu s-au tocit, dar chiar s-au amplificat, fiecare voind sa traga foloase cat mai consistente de pe urma noului regim. Astfel incat, Frontul Renasterii Nationale “a ramas un conglomerat de grupari, curente, orientari si tendinte, care se reuneau pentru a constata ca de fapt sunt In dezacord si care Isi traiau realitatea, viata In afara frontului”.

Constient de acest fapt, la 22 iunie 1940, Carol al II-lea a hotarat transformarea Frontului Renasterii Nationale In Partidul Natiunii, declarat „Partid unic si totalitar”, aflat sub conducerea suprema a regelui. In acest partid erau obligati sa se inscrie toti functionarii publici, membrii organelor de conducere a asociatiilor de conducere, membrii consiliilor de administratie ale Intreprinderilor publice si private, s.a.m.d. Cei care refuzau sa se inscrie erau in mod automat revocati din functie. Dar, Partidul Natiunii datorita evolutiei rapide a evenimetelor externe n-a apucat sa se organizeze, intrucat regimul insusi s-a prabusit.

In speranta ca va obtine bunavointa lui Hitler, Carol al II-lea a promulgat in aceeasi zi, 22 iunie 1940, decretul-lege pentru „apararea ordinei publice unice si totalitare a statului roman”, care prevedea pedepse grele pentru cei ce faceau propaganda in vederea schimbarii organizarii politice a tarii, care ar fi constituit asociatii secrete sau ar fi reconstituit asociatii dizolvate, precum si orice parte care ar fi urmarit sa discrediteze Partidul Natiunii „organizatia politica unica recunoscuta de lege”.

Parlamentul, caruia Carol afirma ca i-a dat un continut nou, cu adevarat reprezentativ, s-a dovedit si el o institutie incomoda pentru regim. Conform decretului din 3 iunie 1939, deputatii si senatorii au fost obligati sa depuna juramant de credinta fata de rege si sa poarte uniforma Frontului Renasterii Nationale. Intre cei care au refuzat, s-au aflat Iuliu Maniu, I. Mihalache, dr. N. Micu si C.I.C. Bratianu (senatori de drept), fapt ce a fost comentat in termeni cu totul nefavorabili regelui Carol al II-lea.

In timp ce unii deputati au gasit de datoria lor sa laude pe rege, care a „salvat” tara, altii au adoptat o atiutudine critica fata de regim. Traditia parlamentara de sapte decenii crease o mentalitate democratica, si anume aceea de a controla activitatea guvernamentala si a se implica in toate problemele interesand statul roman.

Deteriorarea situatiei internationale, declansarea celui de-al doilea razboi mondial, lichidarea sistemului de aliante pe care se intemeia politica externa a Romaniei, presiunile tot mai puternice ale Germaniei, pretentiile revizioniste ale unor vecini si amputarea teritoriului national au pus poporul roman in fata unor situatii dramatice. Dincolo de ambitiile si situatia unui monarh, asemenea probleme vizau existenta insasi a natiunii noastre, a tuturor claselor si categoriilor sociale.

Dizlovand partidele politice la 30 martie 1938, Carol al II-lea n-a avut curajul sa treaca la lichidarea lor, intrucat acestea aveau influenta asupra maselor , stapaneau parghii economice puternice, isi creasera intinse relatii in afara hotarelor tarii.

Partidele favorabile politicii regale: Partidul Agrar (C. Argetoianu), Frontul Romanesc (Al. Vaida Voievod), Partidul Nationalist-Democrat (N. Iorga), gruparea liberala a lui Gh.Tatarescu si cea national-taranista condusa de Armand Calinescu au primit favorabil actul dizolvarii partidelor politice si masurile care au urmat, cautand sa traga maximum de foloase din partea noului regim, la randul sau, Carol al II-lea a ingaduit ca aceste organizatii sa isi continue activitatea, in limitele impuse de legislatia existenta, concretizata in tinerea legaturii permanente intre conducerile centrale si organizatiile judetene, editarea unor ziare proprii sub titulatura „independenta”s.a. Membrii acestor partide si grupari au ocupat functii si demnitati, oferind principala sursa de cadre pentru regim.

Partidul Maghiar si-a luat numele de Comunitatea Maghiara, dupa care si-a aderat in ziua de 17 ianuarie 1939 la Frontul Renasterii Nationale, devenind o filiala a acestuia. Pe de alta parte, Partidul German, sub numele de Comunitatea Germanilor din Romania, a devenit o filiala a Frontului. Cele doua organizatii ale burgehziei si mosierimii maghiare si germane s-au departat tot mai mult de orientarile primite de la Bucuresti, conducandu-se dupa indicatiile Budapestei si, respective, ale Berlinului.

Odata cu aparitia decretului privind dizolvarea partidelor politice, Partidul Social-Democrat a renuntat la activiatatea politica deschisa. Conducerea P.S.D. a fost unitara in a aprecia de ce trebuiau folosite toate posibilitatile pe care le oferea activitatea legala in sindicate, iar apoi in bresle. In privinta atitudinii fata de regim, Comitetul Executiv al P.S.D a fost puternic divizat.

Decretul-lege din 30 martie 1938 a determinat prima luare de atitudine din partea liderilor national-taranisti si liberali, care au inteles ca suveranul nu se limita doar la actiuni Impotriva Garzii de Fier, ci era decis sa permanetizeze regimul monarhiei autoritare, distrugand sistemul democratiei burgheze intemeiat pe partide politice.

Iuliu Maniu a declarat ca actul dizolvarii partidelor politice era neconstitutional, si preciza: „nu ne socotim dizovati, ci ne simtim obligati a continua activitatea noastra”. La randul sau, C.I.C. Bratianu a adresat regelui un memoriu de protest impotriva decretului-lege din 30 martie. In sedinta Delegatiei Permanente a Partidului National-Liberal din 5 aprilie 1938, C.I.C.Bratianu isi afirma convingerea ca: „Mai curand sau mai tarziu, tot la actiunea de partid trebuie sa se revie, pentru a da vietii nationale un ritm normal”.

In privinta dreptului romanesc din perioada lui Antonescu putem afirma ca, spre exemplu dreptul civil a fost guvernat, in principal de regimul Codului Civil roman din 1864 si de cel al legilor elaborate ulterior in completarea si modificarea acestui cod.

Constitutia din 1938 statuand, prin art. 16. ca: „Proprietatea de orice natura, precum si creantele, atat asupra particularilor cat si asupra statului, sunt inviolabile si garantate ca atare”, mentine regimul juridic anterior, si imprima institutiei proprietatii noi valente progresiste. Instituind garantii ferme necesare dezvoltarii si consolidarii proprietatii in societatea romaneasca, prin dispozitiile aceluiasi articol (alin.3) confiscarea averii ca pedeapsa n-a fost admisa decat cu totul exceptional (caz de inalta tradare si delapidare). Dominat de principiile apararii si consolidarii proprietatii private, regimul acestei institutii a statuat ca nu este ingaduit nimanui a propovadui prin viu grai sau inscris, impartirea ori distribuirea averii altora.
In perioada 1938-1940, se cunosc evolutii de remarcat in privinta regimului persoanelor, precum si al regimului casatoriei si familiei.

Cele doua coduri penale: Codul Penal din 1937 si Codul Justitiei militare, din acelasi an, au cunoscut unele evolutii interesante, domeniul cel mai supus transformarilor legislative fiind cel al „ordinii publice si sigurantei statului”.

Corespunzator cerintelor politice penale a statului din acea perioada, prin Dectretul-Lege din 17 februarie 1938 privind apararea ordinii publice, constituirea prin viu grai sau inscris a schimbarii formei de guvernamant a statului, impartirea ori distribuirea averii altora, precum si tiparirea sau multiplicarea in orice mod si imprastierea de manuscrise etc. ce ar contine un indemn la savarsiea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite de lege, constituie infractiuni si sunt pedepsite cu asprime de lege.

In aceasta perioada au avut loc o serie de modificari ale Codului penal si a Codului justitiei militare prin care, schimbandu-se incriminarile unor fapte penale, s-a produs o inasprire a regimului pedepselor penale. Astfel, prin Jurnalul Consiliului de Ministrii, din 24 mai 1938, pentru atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, sefilor statelor straine, precum si in cazurile de talharie cu omor si asasinat politic, s-a introdus provizoriu in dreptul penal pedeapsa cu moartea (pe termen de un an).

Elaborat In 1937, noul Cod de procedura penala intrat in vigoare odata cu Codul penal, are ca izvoare: Codul de procedura penal roman “Alexandru Ioan Cuza” din 1865, tezele scolii penale romanesti. Mentinand sistemul garantiilor procesuale, noul cod a reglementat institutia achitarii persoanei nevinovate, alaturi de care a adaugat institutia incetarii urmaririi (pentru stingerea actiunii penale printr-o cauza legala) si anularea urmaririi (pentru stingerea actiunii penale printr-o cauza legala) si anularea urmaririi.

In privinta competentei materiale, noul cod a prevazut ca instante de prim grad: judecatoriile de pace, tribunalele si curtile cu juri ca instante criminale. Controlul asupra activitatii primelor instante a fost asigurat prin reglementarea jurisdictiei de apel infaptuita de instante superioare. In cadrul sistemului acestei jurisdictii continua sa existe Inalta Curte de Casatie si Justitie a Romaniei, ca instanta suprema in stat. Potrivit noului cod fazele procesului penal erau: cercetarea – cu functia ei de descoperire a infractiunilor; urmarirea penala- realizata de Ministerul Public; instructia – cu sarcina trimiterii inculpatului In judecata de catre judecatorul de instructie si judecata – cu misiunea decisiva asupra procesului, sarcina incredintata magistratilor.

Noul cod introduce astfel regimul separatiei fazelor si actelor procesuale, a organelor judiciare si a functionarilor publici investiti cu atributii in domeniul puterii judecatoresti a statului. In privinta modernizarii procesului penal este de remarcat ca noul cod a consacrat sistemul „probelor libere”, regim care prevede dreptul judecatorului de a administra si din „oficiu probe”. De aici si masura suprimarii probei legale absolute a proceselor verbale, acordand prin art. 139 tuturor proceselor-verbale incheiate de autoritati forta probanta judiciara numai pana la proba contrarie.

Mentinand institutiile procesuale moderne reglementate de legiuirile aparute in epoca interbelica, si acest cod, ca si codul penal din acelasi an, a prevazut in dispozitti moderne, democrate.

Totusi, sub presiunea Germaniei naziste, dictatura regala a alunecat spre cea dreapta, nu atat din convingere, cat si din necessitate politica. Intr-adevar, nori negrii plateau deasupra Europei. Actiunile Germaniei erau tot mai sfidatoare, iar acordul de la Munchen (29 septembrie 1938) a evidentiat falimentul politicii de securitate colectiva al Frantei si al Marii Britanii.

Romania devenea tot mai izolata politic, aceasta in conditiile in care era inconjurata de vecini revizionisti. Sesizand acest lucru Carol al II-lea a intreprins vizite la Londra si Paris, dare le s-au scondat cu esec.

La intoarcerea spre tara, el a avut in noiembrie, o intrevedere cu Adolf Hitler la Berchtensgarden. Hitler i-a cerut „retragerea Romaniei din Societatea Natiunilor, denuntarea tuturor tartatelor oficiale si secrete, precum si a conventiilor militare, economico-comerciale, contrare spritului si literei tratatului de alianta totala germano-roman, care ar fi urmat sa devina baza politicii interne si externe a Romaniei, aducerea Garzii de Fier la putere”. Carol refuza, iar intors In tara, a decis lichidarea principalelor capetenii legionare.

Viata internationala a continuat sa se deterioreze, iar la acest pericol extern s-au adaugat si tulburarile provocate de disputa Carol al II-lea si legionarii (acestia il asasinasera pe Armand Calinescu).

La sfarsitul anului 1939, Carol al II-lea a initiat politica de „reconciliere nationala”, cerand tuturor romanilor sa colaboreze pentru apararea intereselor tarii. Evenimentele se scurg intr-un ritm alert iar la sfarsitul lunii iunie 1940, Romania Mare nu mai exista, datorita presiunii sovietice.

La 30 iunie, regele comunica lui W. Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti, hotararea Romaniei de a renunta la garantiile anglo-franceze si dorinta de a ajunge la un accord general cu Reichul; la 1 iulie, Carol al II-lea a solicitat ca o misiune militara germana sa fie trimisa In Romania.

Politica de reconciliere promovata de Carol in interior (fata de legionari) si in exterior (fata de Axa) nu a salvat tara de izolare. Astfel, in iunie 1940 Romania pierde Basarabia, apoi urmeaza Bucovina de Nord si tinutul Hertei iar la sfarsitul lunii august este pierduta si Transilvania. In total, Romania apierdut aproximativ 100,000 km2 cu o populatie de 6,8 milioane locuitori.

Situatia interna si internationala creata il face pe Carol sa i-a decizia abdicarii.

In septembrie 1940, cand Carol al II-lea paraseste tara, iar incertitudinea si ingrijorarea dominau spiritual public, nimeni nu se gandea sa faca un bilant obiectiv al celor 10 ani de domnie. Din contra, sentimental general era acela ca regale fusese principalul vinovat pentru situatia in care ajunsese Romania. Criticile, inabusite ani de-a randul, au izbucnit intr-o violenta de limbaj nemaiutilizat pana atunci impotriva unui rege.

Ziarul „Universul” publica, sub semnatura lui Aurelian Popescu, un articol care incepea astfel: „A abdicat acela care a fost Carol al II-lea. Acela de care generatiile viitoare isi vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste cazuta vreodata pe capul Romaniei. S-a sfarsit azi, 6 septembrie 1940, o parte din calvarul pe care timp de 10 ani il indura neamul acesta cu resemnare si barbatie demna de o cauza mai buna, in speranta ca o cat de mica licarire de cumintenie, se va ivi in capul degeneratului care ajunsese pe tronul tarii”.

Presedintele Partidului National-Taranesc, Iuliu Maniu, analizand intr-un amplu articol cauzele prabusirii din 6 septembrie 1940, afirma: „regale Carol al II-lea a recurs la diverse experiente si manopere cu scopul de a introduce si consolida un regim personal, grupand in jurul sau elemente iresponsabile si politicieni neprevazatori, terorizati sau ademeniti prin favoruri[…] Cauza abdicarii este conceptia sa generala de domnie personala, fara ideal, fara moralitate, fara busola sigura, In continua oscilatie oportunista, practicata prin manevre si abilitati care au sapat prapastia intre Coroana si tara si care a trebuit sa duca la falimentul si distrugerea politicii sale” .

C.I.C Bratianu, nota: „formarea guvernelor cu oameni fara traditie, nici experienta, cu lipsa de unitate intre membrii lui, cu nenumarate schimbari de detinerea portofoliilor ministeriale, si decretelor-lege nestudiate aparute prin inspiratii nocturne au creat o stare de instabilitate care a dezorganizat administratia tarii si a armatei iar propaganda facuta, nu era In interesul tarii, ci pentru proslavirea regimului instaurat In Romania”.

Consider ca dincolo de soarta unui om, fie el chiar rege, sau a unei institutii, numita moarhie, se evidentiaza realitatea ca tara insasi a fost adusa, cu sau fara voia lui Carol al II-lea, intr-o situatie extrem de grea.

Sfaramarea statului national unitar si aducerea la putere a unui regim dictatorial cu complicitatea directa a Germaniei hitleriste au pus in fata poporului roman probleme extrem de complexe si dificile, pentru rezolvarea carora a trebuit sa plateasca numeroase jertfe.

Familia si viata personala a unui rege

Carol al II-lea a fost fiul Principelui Mostenitor Ferdinand si al Principesei Maria. El s-a nascut in anul 1893, pe 3 octombrie, la Sinaia, fiind primul rege din dinastia de Hohenzollern nascut in Romania, botezat conform constitutiei, in religia ortodoxa. Mama lui il descria ca pe un “copil frumos, cu bucle aurii”. De educatia lui s-a ocupat insusi Regele Carol I, pentru a-i asigura pregatirea necesara unui viitor suveran. Principele Carol s-a dovedit a fi un tanar inteligent si sarguincios, cu o personalitate debordanta.

Problemele nu au intarziat, insa, sa apara. Odata cu accederea la tron a tatalui sau, Regele Ferdinand, Carol devenea, la 21 de ani, mostenitorul direct al tronului Romaniei. Tot la aceasta varsta, el devenea si senator de drept in Parlamentul Romaniei.

In timpul Primului Razboi Mondial, in 1918, cand intreg guvernul si Casa Regala erau in refugiu la Iasi, Carol a parasit garnizoana in care se afla, fugind la Odessa, impreuna cu iubita lui, Ioana (Zizi) Lambrino, fiica unui maior din anturajul curtii. Acolo cei doi s-au casatorit pe ascuns. Inevitabil, un imens scandal s-a iscat. Carol a fost trimis in “arest” la Manastirea Horaita-Neamt, iar casatoria a fost ulterior anulata de catre Tribunalul Ilfov. Cu toate acestea, Carol a continuat sa se intalneasca cu iubita lui, astfel ca, in 1920, Ioana Lambrino a ramas insarcinata iar in 1920 se nastea Mircea, fiul nelegitim al lui Carol. Toate acestea au dus la trimiterea lui Carol intr-o lunga calatorie in jurul lumii, pentru a o uita pe Ioana Lambrino.

Alaturi de tanara moldo-greco-bizantina Zizi Lambrino, fiica unui maior din anturajul Curtii.

In 1921, Carol a cunoscut-o pe Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei. Cei doi aveau sa se casatoreasca in acelasi an. Pe 25 octombrie 1921, se nastea Mihai, viitorul Rege al Romaniei. Nasterea copilului a marcat starea de sanatate a principesei Elena, ceea ce a dus la o racire a relatiilor dintre cei doi.

Regina Elena

Intre timp, Carol avea sa o cunoasca pe Elena (Magda) Wolf Lupescu.

Elena Lupescu a fost fiica lui Nicolae (Nahum) Grumberg (nascut evreu, dar botezat crestin ulterior) si a lui Eliza Falk, catolica, fosta dansatoare la Viena. In timpul primului razboi mondial, Elena Lupescu a fost casatorita cu un locotenent de vanatori de munte, de care a divortat dupa scurt timp.

Elena Lupescu si Carol

Ca rezultat al scandalului, Carol a renuntat la tron in decembrie 1925 in favoarea fiului sau minor Mihai, care a devenit rege in iulie 1927. Carol si regina-mama Elena au divortat in 1928. Carol a avut de asemenea un fiu cu o necunoscuta, Maria Martini. Martorii oculari afirma chiar ca ar fi avut o aventura si cu o faimoasa prostituata, Foamea Neagra, din cartierul Crucea de piatra, la Bucuresti.

Principele s-a indragostit foarte puternic de ea, Elena Lupescu reusind sa-l domine practic toata viata. Un al doilea scandal avea sa se declanseze atunci cand Carol a fugit impreuna cu amanta sa la Paris, renuntand din nou la drepturile sale de mostenitor al Coroanei. De data aceasta, Regele Ferdinand l-a indepartat din Familia Regala, desemnandu-l ca mostenitor pe nevarstnicul sau nepot, Mihai.

In 1927 Regele Ferdinand s-a stins, tronul revenindu-i lui Mihai, tutelat de o Regenta. Insa pe fondul unei situatii politice interne instabile si al crizei mondiale, Carol s-a reintors in tara, pe 6 iunie 1930, inlaturandu-si fiul de pe tron si proclamandu-se Rege. Cu toate promisiunile solemne facute lui Iuliu Maniu, pe atunci prim-ministru, ca va inceta relatia cu Elena Lupescu, dupa numai putin timp, Carol isi readucea amanta inapoi.

Regele Carol al II-lea a domnit zece ani, intre 1930 si 1940. Acesti ani au fost marcati pe de-o parte de o crestere economica marcata, de o intensa dezvoltare culturala, iar pe de alta parte de o destramare a vietii politice democratice.

Un rol insemnat in faramarea partidelor l-a avut si abilul joc politic al Regelui Carol al II-lea, care de la inceput avea sa-si manifeste tendintele autoritare. In plus, camarila care s-a format in jurul sau, controlata de catre Elena Lupescu, a jucat un rol nefast in culisele scenei politice romanesti.

In 1938, Regele Carol a dizolvat partidele politice, a abolit constitutia democratica din 1923 si a instaurat regimul de dictatura personala. Asumandu-si responsabilitati atat de extinse, Carol si-a pregatit practic, fara voia lui, propria abdicare. Lipsa de suport extern din parte aliatilor traditionali, Anglia si Franta, debutul razboiului mondial, si, in 1940, destramarea Romaniei Mari, prin ocuparea Basarabiei, de catre rusi, si a Transilvainei de nord-vest de catre Ungaria, au dus la erodarea completa a sprijinului politic pentru regimul lui Carol al II-lea. Pe fondul tulburarilor interne, el este nevoit sa abdice, in septembrie 1940, lasand tronul fiului sau, Mihai, iar puterile dictatoriale generalului Ion Antonescu.

Carol al II-lea a parasit tara, impreuna cu amanta sa, intr-un tren cu 12 vagoane, care adapostea imense bogatii, intre care 41 de tablouri semnate de mari artisti precum Tizian, El Greco sau Grigorescu. Dupa ce a locuit in mai multe tari latino-americane, Carol s-a stabilit in Portugalia. In timpul razboilui, si imediat dupa aceea, se pare ca el a avut unele tentative de a-si recapata tronul, luand contact si cu sovieticii, ceea ce a creat unele probleme Regelui Mihai, in perioda de negocieri pentru armistitiu cu fortele aliate. Insa nici un partid sau om politic, cu exceptia lui Gh. Tatarascu, nu a fost de acord sa discute o astfel de posibilitate.

In cele din urma, fostul Rege se casatoreste, in 1949, cu Elena Lupescu.

Elena Lupescu si regele Carol al II-lea, la Estoril.

Sotia Elena Lupescu si sotul Carol de Hohenzollern.

In 1953, Carol al II-lea, suferind de cancer, s-a stins din viata. Imensa lui avere a fost mostenita de catre Elena Lupescu, care i-a supravietuit aproape 25 de ani.

Carol al II-lea a fost inmormantat in capela Regilor Portugaliei din Estoril, iar in 2003 ramasitele sale au fost aduse in Romania, fiind reinhumat la Manastirea Curtea de Arges, in afara bisericii in care se odihnesc regii Romaniei. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Margareta si Principele Radu.

*Constitutia din 27 Februarie 1938

Partidele care s-au succedat la conducerea tarii dupa anul 1923 au guvernat in cadrul Constitutiei, indiferent de pozitia pe care au avut-o in momentul adoptarii acesteia. Mai mult chiar,de pilda adverasrul Constitutiei liberale, Partidul Taranesc – devenit prin fuziune cu Partidul National Roman, Partidul National Romanesc – s-a folosit de puterea ce putea sa si-o asume potrivit Constitutiei ca partid de guvernamant si a rationalizat si mai mult Parlamentul. In contextul oferit de Legea electorala din 1926, potrivit careia partidul politic care obtinea in alegerile parlamentare 40% din sufragii, capata 50% din numarul mandatelor celor doua camere, la care se adugau printr-un calcul suplimentar alte mandate, gradul de rationalizare a parlamentului de catre un anumit partid politic era direct proportional cu numarul acestuia in Parlamentul tarii.

Pe data de 10 Februarie 1936 Carol al II-lea institue o guvernare autoritara (regim politic personal). In proclamatia din 20 Februarie 1938, Carol al II-lea infatiseaza poprului „Noua Constitutie menita sa aseze temelii mai solide si mai drepte Statului nostru si sa indrumeze viata obsteasca pe o cale mai sigura, mai libera si mai sanatoasa”.

In proclamatie sunt enuntate principalele obiective urmarite: stabilirea mai buna a datoriilor si drepturilor cetatenesti; sporirea autoritatii si independentei guvernului; mai dreapta reprezentare in parlament a taranimii, muncitorimii si intelectualilor, s.a.

Electoratul era convocat sa se pronunte prin plebicist in legatura cu o noua Constitutie. Art. 100 din Constitutie prevedea, insa, ca indiferent de rezultatul plebicistului, aceasta intra automat in vigoare. Rezultatul votului arata ca electoratul a sprijinit deciziile Regelui Carol al II-lea (4.297.581 voturi pentru si 5.483 voturi contra). Constitutia a fost promulgata prin Inaltul Decret Regal nr.1045 din 27 Februarie 1938.

Constitutia din 27 Februarie 1938 corespunde caracteristicilor unei Constitutii Statut. Caracterul regimului politic institutit de Regele Caroil al II-lea ca si al Constituiei carliste sunt controversate. Obsevatorii straini, obiectivi apreciau „incapatanarea lui Maniu si obstructiile sale antiregaliste s-au numarat printre cauzele instituirii noului regim”, considerat a fi – dupa expresia ambasadorului britanic la Bucuresti la acea vreme – instituirea unei „Revolutii fara sange” pentru ca regele sa poata salva tara de la un dezastru economic si social.

Generalul Antonescu, Hitler si „Statul National-Legionar”

Tineretea si cariera militara a generalului Antonescu

Antonescu s-a nascut intr-o familie de militari, absolvind scolile militare de la Craiova si Iasi. In continuare a urmat si absolvit Scoala de Cavalerie in 1904.

Mama sa vitrega, Frida Cuperman (Frieda Kuppermann), era evreica, la fel ca si prima sa sotie, Rachel Mendel, originara din Franta – intre 1924-1926, cand era atasat militar la Londra si cu care, dupa unele surse, a avut si un copil.

La 29 august 1927, la varsta de 45 de ani Antonescu s-a insurat cu Maria, fiica capitanului Teodor Niculescu, vaduva lui Gheorghe Cimbru (cu care se casatorise in 1919) si divortata de omul de afaceri francez Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller dupa sapte ani de casatorie.

Sublocotenent la Regimentul 1 Rosiori s-a distins in timpul Rascoalei din 1907, cand, aflat in fruntea unui mic detasament care bloca intrarea in Galati, a convins pe taranii rasculati sa nu intre in oras, fara a trage un foc de arma. Pentru aceasta fapta a fost felicitat de printul mostenitor Ferdinand, Inspectorul General al Cavaleriei. A fost avansat locotenent in 1908.

In 1911 a fost admis in Scoala Superioara de Razboi, pe care a absolvit-o in 1913, cu gradul de capitan.

In timpul celui de-al doilea Razboi Balcanic a indeplinit functia de sef al Biroului de Operatii al Diviziei 1 Cavalerie. Intre 1 noiembrie 1914 si 1 aprilie 1915 a servit la Scoala de Ofiteri de Cavalerie.

A participat la primul razboi mondial (1916-1918), in functia de sef al statului major al maresalului Constantin Prezan. In aceasta functie, Antonescu a conceput planurile de aparare a Moldovei fata de invazia trupelor germane conduse de feldmaresalul Mackensen in a doua jumatate a anului 1917 (din 1916 majoritatea Romaniei se afla sub ocupatie germana). Regele Ferdinand i-a recunoscut meritele spunand: „Antonescu, nimeni altul nu poate sti mai bine decat regele tau marile servicii pe care le-ai adus tarii in acest razboi”. Pentru aportul la cucerirea Budapestei si infrangerea Armatei Rosii Ungare, colonelul Ion Antonescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (Decretul Regal nr. 5454/31 decembrie 1919). In razboi Antonescu a castigat reputatia de comandant militar priceput si pragmatic, executant meticulos si dur – duritatea sa i-a adus porecla „Cainele rosu”.

Intre 1922 si 1926, Antonescu a fost atasat militar al Romaniei in Franta si Marea Britanie. Dupa reintoarcerea in Romania a fost comandant al „Scolii Superioare de Razboi” (1927-1930), seful Marelui Stat Major al armatei (1933-1934), promovat general de divizie la 25 decembrie 1937 si dupa trei zile a fost numit ministru al Apararii in guvernul de 44 de zile al lui Octavian Goga (1937-1938).

In urma unui memoriu vexatoriu la adresa lui Carol al II-lea a fost destituit si trimis disciplinar la comanda Corpului 4 Teritorial, ca apoi, in 1940, sa i se impuna domiciliu fortat la manastirea Bistrita.

Contextul intern si international al instaurarii regimului antonesciano – legionar

Dela stanga, la dreapta: Horia Sima, Comandantul Miscarii Legionare, gen. Ion Antonescu si Cdt. Legionar, Radu Mironovici.

In vara anului 1940, Europa traia sub impresia victoriei germane pe frontul de apus, care dusese la ingenuncherea Frantei si a “Tarilor de Jos” (Belgia, Olanda, Luxemburg). Romania era izolata, astfel, de aliatii sai traditionali, Anglia si Franta, si suferise, in urma Pactului Ribbentrop-Molotov, grave atingeri ale suveranitatii nationale prin rupturile teritoriale (Basarabia, nordul Bucovinei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul) care mutilasera cumplit fiinta nationala. Practic, Romania Mare nu mai exista. Potentialul sau economic si militar interesa insa, in mod deosebit, guvernul de la Berlin, din perspectiva extinderii razboiului in Europa de Est si Sud-Est.

Pe plan intern, se manifesta o intensa activitate a dreptei politice, si in special a Garzii de Fier, incurajata de succesele repurtate de trupele naziste si de profunda criza de autoritate cu care se confrunta statul dupa tragicele cesiuni teritoriale. Era absolut necesara, in acelasi timp, o guvernare de mana forte care sa garanteze frontierele tarii si sa pregateasca refacerea unitatii nationale, salvand, astfel, fiinta statului roman. Acestor cerinte le-a corespuns, cu mijloace adecvate timpului in care a trait si activat, personalitatea generalului Ion Antonescu.

La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s-a intalnit cu Ion Antonescu, la Ploiesti, si a discutat cu acesta inlaturarea regelui Carol al II-lea si formarea unui cabinet de coalitie. Tratativele au continuat in zilele urmatoare si cu conducatorii liberali si sefii legionarilor in vederea constituirii unui guvern de „uniune nationala”. Paralel, legionarii au intreprins atacuri asupra institutiilor de stat si a unitatilor militare, soldate cu victime.

La 4 septembrie 1940, Ion Antonescu a fost insarcinat de regele Carol al II-lea cu formarea noului guvern. In ziua urmatoare, acesta a suspendat Constitutia si a dizolvat Corpurile legiuitoare dupa ce, la cererea generalului, de acord cu legionarii, sub presiune si amenintare, regele i-a conferit puteri depline in dimineata zilei de 5 septembrie, ceea ce a dus la modificarea regimului politic.

Cu sprijinul unor adjutanti regali si comandanti militari, beneficiind si de concursul ministrului Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius, Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea sa abdice. Regele, dupa o serie de consultari cu unii apropiati, Valer Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe Bratianu, si dupa obtinerea unor garantii ca putea pleca nestingherit, a abdicat in dimineata zilei de 6 septembrie si, ulterior 7 septembrie, a parasit tara cu o serie de bunuri ale patrimoniului national, precum o parte a colectiei de tablouri pe care Carol I o lasase mostenire statului roman.

La 6 septembrie i-a succedat la tron fiul sau, Mihai I, care a depus juramantul in prezenta lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim si a lui Gheor-ghe Lupu, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Dispunand de „puteri depline”, generalul a devenit insa depozitarul celor mai importante prerogative de conducere a statului, intitulandu-se „Conducator al statului”. El s-a bucurat de puteri deosebite, nefiind raspunzator in fata vreunui for politic.

Aflat intr-o clara pozitie de inferioritate in ierarhia politica, regele mai pastra doar unele atributii simbolice, ca: numirea primului ministru (presedinte al Consiliului de Ministri), comanda ostirii, conferirea de distinctii, baterea de moneda, acordarea gratierii si a amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea in mod deschis dorinta generalului de a tine sub control institutia monarhica, chiar daca, din considerente politice, el s-a pronuntat pentru mentinerea ei, si partidele politice.

Generalul Ion Antonescu primeste juramantul legionarilor, la 6 octombrie 1940

Generalul Ion Antonescu si capetenia legionarilor, Horia Sima, proclama "Statul National Legionar".

Noul guvern reflecta raportul de forte politice din tara, intre general si Garda de Fier.

Incercarea lui Ion Antonescu de a colabora cu conducatorii Partidului National Liberal si Partidului National Taranesc a esuat, caci partidele politice au refuzat sa se asocieze unui regim autoritar. In consecinta, s-a constituit un guvern al dictaturii legionare, fara amestecul armatei, in care adeptii lui Horia Sima detineau vicepresedintia Consiliului de Ministri, portofoliul externelor, lucrarilor publice, muncii, educatiei nationale si cultelor. S-a inaugurat un condominium de putere intre Ion Antonescu si legionari, in care cei din urma au dorit mereu sa-si sporeasca puterea, iar primul a considerat „alianta” ca ceva temporar, sortit esecului inca de la inceput.

„Intr-adevar, dupa ce s-a format guvernul, l-am intalnit pe d-l maresal, dar dansul nu mi-a facut nici un fel de propunere de a intra, in guvernul domniei sale. Probabil fiindca stia ca o astfel de intrare ar fi inutila. […] Partidul National Taranesc nu ar fi putut primi sa participe la o guvernare dictatoriala […], in schim, insa, si-a aratat dorinta ca daca va avea nevoie de tehnicieni, ca sa-l ajute in guvernare, noi sa nu refuzam acesti oamnei.”

Iuliu Maniu

Maresalul Ion Antonescu si Hitler

La 14 septembrie 1940 Romania s-a proclamat „stat national-legionar”, in care Garda de Fier, ca o agentura terorista in serviciul Germaniei si influentata de teoria corporatismului italian, a dezvoltat, in chip demagogic, teoria utopica a „purificarii” vietii politice printr-o „revolutie nationala”.

La 14 noiembrie, Ion Antonescu a intreprins o vizita in Italia, iar peste o saptamana in Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a Romaniei la alianta puterilor fasciste sau Pactul Tripartit.

Se poate aprecia ca actul aderaii a incheiat apropierea Romaniei de Reichul nazist, proces declansat de pactul sovieto-german din august 1939, de consecintele sale imediate pentru Romania. Ion Antonescu a ales, astfel, din cele doua rele, Uniunea Sovietica si Germania hitlerista, pe cel pe care il considera mai putin rau pentru binele tarii. In 1940, Reichul nazist era singura putere europeana care putea sprijini Romania in fata amenintarilor si agresiunii sovietice.

Totodata, el a cerut lui Hitler sa trimita in Romania o misiune militara germana, reinnoind solicitarile mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia era de a asigura securitatea zonei Vaii Prahovei, ale carei rezerve petroliere erau foarte importante pentru masina de razboi nazista si pentru pregatirea armatei romane in perspectiva razboiului cu Uniunea Sovietica. In realitate, era vorba de a mentine dominatia germana in Romania, si in Balcani, proces la care concura si Legatia Germaniei din Bucuresti, cu un personal tot mai numeros, si al carei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger.

Inca din 10 octombrie 1940 se aflau in Romania peste 22 000 militari hitleristi. Numarul lor a sporit pana in primavara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000 au trecut apoi Dunarea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra lugoslaviei si Greciei. In aceste conditii s-a ajuns la o deteriorare a relatiilor tarii noastre cu Marea Britanie, iar Statele Unite ale Americii au blocat fondurile romanesti in bancile americane, pe motiv ca Romania era „o tara ocupata”.

Ion Antonescu si Adolf Hitler la semnarea tratatului de aderare la puterile Axei (noiembrie 1940).

Principalele directii ale politicii interne, contradictiile dintre Ion Antonescu si legionari

Dictatura legionara a promovat o politica profund antidemocratica, de teroare, lichidand, de fapt, si ultimele drepturi si libertati democratice. S-au creat detasamente speciale ale politiei legionare. In octombrie 1940, pe langa marile intreprinderi s-au numit comisari de romanizare. Incercand sa-si consolideze puterea, legionarii au vrut sa preia in tara conducerea prefecturilor si primariilor. Jafuri si crime, masacre, exproprieri fortate, rafuieli sangeroase cu fosti adversari politici, sustinatori ai guvernarii carliste, o legislatie reactionara au marcat aceasta perioada. In acelasi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul exclusiv al puterii politice. El s-a straduit permanent sa stabilizeze pozitia institutiei monarhice, pe care a dorit sa si-o subordoneze pentru a o manevra mai usor. Pentru aceasta, i-a impus regelui sa-si petreaca mai mult timp la resedinta de la Sinaia, a intreprins anchete asupra fostilor demnitari ai lui Carol al II-lea si a averii lor, unora fixandu-le domiciliu obligatoriu, a incercat sa impuna modificarea regulamentului de functionare a Casei Regale si schimbarea personalului acesteia.

In 26/27 noiembrie 1940 legionarii s-au dedat la crime infioratoare. Au avut loc asasinate la Jilava, unde au pierit 65 detinuti politici: politicieni si militari, colaboratori ai regelui Carol al II-lea, multi implicati in represiunile contra legionarilor, precum generalii Gheorghe Argesanu (fost prim-ministru), Gabriel Marinescu, Gheorghe Bengliu, fostul ministru Victor Iamandi, in padurile Vlasiei, Balota, Prefectura Politiei din Bucuresti. Sub gloante au cazut si economistul Virgil Madgearu, ucis in padurea Snagov, si savantul de reputatie internationala, de fapt, cel mai mare istoric al romanilor, Nicolae lorga, executat la marginea soselei, in comuna Strejnic. Si toate acestea pe un fond general de infricosare a opiniei publice.

Au luat totusi o pozitie critica unii oameni politici, membri ai Partidului National Liberal si Partidului National Taranesc.

Perioada regimului legionar-antonescian nu a fost lipsita de contradictii intre protagonistii scenei politice, generalul si legionarii , ambii socotind, in numele unor conceptii ideologice totusi diferite, alianta temporara, si doar un pas catre controlul exclusiv al puterii.

Adept al ordinii publice si patriot, Ion Antonescu era nemultumit de violentele si crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania nazista, generalul fiind ca formatie anglofil, urmarea doar garantarea frontierelor tarii, a refacerii integritatii teritoriale nationale, si a afirmarii suveranitatii Romaniei, prin anularea Dictatului de la Viena, problema pe care, de fapt, a ridicat-o in toate intalnirile cu Hitler.

*Liga Apararii National-Crestine

Liga Apararii National-Crestine (prescurtat LANC) a fost un partid politic de orientare nationalista si antisemita din Romania, in perioada interbelica. Congresul de infiintare a avut loc in 4 martie 1923, in Aula Universitatii din Iasi. Presedinte a fost ales profesorul Alexandru C.Cuza iar Corneliu Zelea Codreanu a fost insarcinat cu organizarea LANC pe intreaga tara. La 26 martie 1923, Parlamentul modifica art. 7 din Constitutie, dand din oficiu cetatenie deplina tuturor evreilor aflati pe teritoriul patriei. LANC s-a impotrivit acestei masuri si a indeamnat studentimea la manifestari de protest. Au loc ciocniri cu politia. in aceste miscari studentesti un rol important l-a avut Corneliu Zelea Codreanu, pe atunci membru LANC, ulterior fondator al Miscarii Legionare. LANC a avut sub guvernarea Averescu (1926-1927), 10 deputati. In anul 1927 Legiunea Arhanghelul Mihail condusa de Corneliu Zelea Codreanu se desprinde din Liga. Acesta nu izbutise sa obtina un loc de deputat in alegerile din mai 1926.

Transformare în Partidul National Crestin

In 14 iulie 1935, la Iasi, a Ligii Apararii National Crestine a fuzionat cu Partidul National Agrar condus de Octavian Goga, formîndu-se Partidul National Crestin.

*Asemanari intre fascismul italian si Garda de Fier

Fascismul a aparut in Italia si a imbracat forma corporatista. Acesta preconiza o societate organizata in grupuri profesional, numite corporatii. Pe plan politic corporatismul urmarea inlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delagatiilor corporatiilor, noua oganizare urmand, in conceptia initiatorilor ei, sa asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fascistii au pus mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei nationale. Ei considerau ca statul national avea viata sa proprie, diferita de vietile fiintelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat in Italia de Benito Mussolini. Deceptionata in privinta ambitiilor sale teritoriale, zguduita de ample miscari sociale, provocate si sustinute de stanga socialista, care ameninta cu instaurarea dictaturii proletariatului, democratia libera italiana a devenit incapabila sa rezolve problemele tarii. In fata acestor primejdii fascismul a aparut ca singurul capabil sa apere ordinea in stat.

Alaturi de cele doua conceptii, liberalismul si taranismul, in perioada interbelica au aparut si curente extremiste de dreapta si de stanga. Cea mai importanta grupare extremista de dreapta a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu si intemeiaza Legiunea Arhanghelului Mihail, iar in 1930 isi constituie o sectie politica, Garda de Fier, organizatie care sa cuprinda in randurile sale orice partid sau grupare, indiferent de adversitatile politice, care doreste să lupte impotriva expansiunii comunismului din URSS. Doctrina legionara se proclama inainte de toate, crestina, element menit sa sublinieze atat orientarea antisemita, cat si condamnarea morala a oamenilor politici din partidele democratice acuzati de materialism, de lipsa de credinta in Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificarii prin moarte, exacerband misticismul, promovand ura, ntoleranta si apologia mortii. In viziunea lor democratia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracia populatiei, lipsa de moralitate, facilitatea acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finante internationale evreiesti. Miscarea legionara a actionat pentru alianta Romaniei cu Germania si Italia (aderarea la Axa).

Garda de Fier, ca si fascismul au promovat aceasi politica antisemita, de teroare si antidemocrata, care nu au ezitat sa o puna in practica cu orice ocazie.

Garda de Fier

Ion Antonescu in vizita la Berlin si rebeliunea legionara

Intensificarea violentelor legionarilor si faptul ca acestia deveneau tot mai indezirabili in ochii opiniei publice l-au determinat pe Ion Antonescu, inca din decembrie 1940, sa ia primele masuri contra Garzii de Fier. Astfel, a ordonat desfiintarea politiei legionare si a instituit pedeapsa cu moartea pentru instigarea la rebeliune. Legionarii, profitand de complicitatea sefului politiei secrete germane, Heinrich Himmler, s-au inarmat, pregatindu-se pentru confruntarea decesiva.

La 14 ianuarie 1941, Ion Antonescu a plecat la Berlin, unde i-a cerut lui Hitler sa-i dea mana libera pentru a restabili situatia. La doar doua zile, Nicolae Patrascu, secretarul general al miscarii legionare, a proclamat ruptura totala cu Antonescu, iar legionarii au trecut la organizarea de detasamente paramilitare si la baricadarea in sedii. Reintors din Germania, Ion Antonescu a decis desfiintarea comisiilor de romanizare, destituirea ministrului legionar de interne, generalul Constantin Petrovicescu, si a lui Alexandru Ghica, directorul general (legionar) al Politiei.

Intre 21-23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucuresti si in tara o rebeliune, avand asentimentul tacit al Reichului. Au avut loc jafuri, crime, masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile si de institutii. Oameni nevinovati, persoane civile, soldati si ofiteri, in total 1 000 persoane, au cazut sacrificiu fanatismului unor oameni insetati de putere. Au fost provocate, in intreaga tara, daune in valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemultumit profund opinia publica din tara noastra. Explozia de ura a legionarilor i-a compromis insa in ochii Germaniei. Hitler pregatea razboiul in Rasarit si avea nevoie de liniste in Romania. De aceea el a fost de acord cu interventia armatei romane la ordinul lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la infrangerea rebeliunii legionare. Aceasta nu a impiedicat insa pe hitleristi sa accepte plecarea, in Germania, a circa 700 de legionari in frunte cu Horia Sima. Ei vor fi mereu o moneda de santaj in raporturile cu Ion Antonescu. Circa 8 000 de legionari au fost prinsi, judecati si condamnati la diferite pedepse.

La ordinul soldatilor romani, evreii sunt deportati din Basarabia si Bucovina în Transnistria.

In stanga pot fi vazuti doi soldati germani.

Iulie 1941-iunie 1942, Basarabia.

Regimul antonescian

La finele lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu era singurul stapan al scenei politice romanesti. S-a format un guvern de tehnicieni si militari, care reprezenta o dictatura, pusa in serviciul razboiului si contra regimului bolsevic de la Rasarit.

La 24 ianuarie 1941, conducatorul statului a constituit un guvern format din 25 de militari si 8 civili. Principala misiune a acestui cabinet era sa asigure ordinea publica si o administratie eficienta. Cu aceasta echipa, Antonescu a pus bazele tipului propriu de autoritate.

Dupa reprimarea rebeliunii, militari activi au fost numiti prefecti in fruntea judetelor, au fost desemnati noi primari in orase si comune. Politia, jandarmeria si armata au inceput retinerea persoanelor implicate in rebeliune.

Antonescu nu s-a sprijinit pe nici un fel de partid de masa sau de o ideologie.

Existenta acestui regim era justificata de nevoia de ordine si securitate, pe care Antonescu le considera esentiale penrtu progresul oricarei societati. El insusi si-a definit carmuirea „regim autoritar”.

In calitate de conducator al statului roman, el a detinut puterea legislativa si executiva si a controlat justitia. Avea autoritatea de a initia toate legile si de a le modifica pe cele in vigoare, de a numi si concedia orice functionar al statului, inclusiv ministrii, de a incheia tratate, de a declara razboi si a incheia pace. Avea puteri depline. S-a folosit insa de aceste puteri, in general, in limitele stabilite de legislatia in vigoare pana in 1940. s-au adaugat insa legile si ordonantele impuse de starea de razboi si un ansamblu de masuri rasiale, antisemite.

Intre 1941-1944, economia romaneasca a fost obligata sa faca fata presiunilor germane. Cererea Germaniei de crestere a productiei de materii prime necesare efortului de razboi a intampinat rezistenta lui Antonescu, care nu era dispus sa faca concesii economice majore Reichului.

Raporturile lui Antonescu cu palatul au reflectat dorinta celui dintai de a controla institutia monarhica astfel incat rolul acesteia sa nu mai devina preponderent in conducerea statului.

In ceea ce priveste partidele politice, in mod oficial, activitatea acestora era interzisa si dupa rebeliunea legionara. Articolul 2 din Decretul Regal din 14 februarie 1941 statua: „pana la o noua guvernare, orice actiune politica de orice natura este interzisa”.

Procesul si moartea lui Antonescu

Antonescu la proces.

Dupa arestarea sa, Ion Antonescu a fost predat sovieticilor. A fost detinut timp de aproape doi ani in URSS, dupa care a fost readus in tara pentru a fi judecat. Condamnat la moarte de „Tribunalului Poporului” la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava la 1 iunie 1946, alaturi de fostii sai colaboratori, criminalii de razboi Mihai Antonescu, fost ministru de externe si vice presedinte al consiliului de ministrii, generalul Constantin Z. Vasiliu, fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944) si Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transmistriei.

Raportul oficial a consemnat ca : „Ion Antonescu a cerut sa fie executat de militari si nu de gardienii inchisorii”, dar a fost refuzat. Inainte de executie, Ion Antonescu a exclamat: „Istoria ma va judeca!”.

Executia lui Antonescu.

Istoria si-a spus cuvintul in sentinta de condamnare la moarte de la data de 17 mai 1946 si in confirmarea acestei sentinte, cu anumite amendamente, la Curtea de Apel Bucuresti la 5 decembrie 2006, proces rejudecat la 6 mai 2008 cand judecatorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie au respins definitiv cererea de revizuire a sentintei din 1946.

La procesul lui Ion Antonescu, dupa ce si-a depus marturia, inainte de a iesi din sala de proces, Iuliu Maniu i-a strans mana acuzatului insa mai tarziu nu a intervenit pe langa regele Mihai I pentru comutarea condamnarii la moarte, fapt seminificativ intrucat Iuliu Maniu era categoric si principial impotriva pedepselor capitale.

Fresca din biserica Sfintii Constantin si Elena din Bucuresti.

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu catre Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:

„Nu am reusit sa ma fac ascultat. Din contra dezordinile s-au inmultit si s-au agravat, si cu acte de insubordonanta in stat comise de acei care fiind numiti de dvs. se stiu acoperiti si sustinuti de dvs.

Intr-adevar, orice masura de ordine pe care am luat-o nu a fost executata. Notiunea disciplinei de stat a disparut. Fiecare procedeaza cum vrea si judeca cum vrea.

Dar opinia aceasta publica pe care eu o respect si vreau s-o satisfac se revolta cand constata ca legionarii comit astazi acte in profit personal.

Nu pot ingadui aceasta procedare fiindca ma dezonoreaza si-mi atrage si raspunderi personale, prin faptul ca nu iau masuri in contra vinovatilor.

Vreti sa mergeti astfel inainte, mergeti singuri, dar nu cu generalul Antonescu…

El a intrat in arena politica pentru a salva tara, nu pentru a o duce la un dezastru si mai mare…”.

Legislatia adoptata in perioada ianuarie 1941-august 1944

Regele Mihai I al Romaniei

Mihai I, intr-o proclamatie catre tara, anunta iesirea Romaniei din razboiul contra Natiunilor Unite, in timp ce maresalul Ion Antonescu si ministrii sai erau arestati.

Majestatea Sa Mihai I, Rege al Romaniei (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), Print de Hohenzollern, este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al Romaniei intre 20 iulie 1927-8 iunie 1930, precum si intre 6 septembrie 1940-30 decembrie 1947. Stra-stranepot al Reginei Victoria a Marii Britanii si var de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a, Mihai este una dintre ultimele figuri publice in viata din perioada celui De-al Doilea Razboi Mondial.

Regele Mihai, intre Regina Maria si Regina Elena, la Alba-Iulia.

Mihai a devenit pentru prima data rege al Romaniei dupa moartea bunicului sau Ferdinand, in urma renuntarii la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatal sau, dupa doar trei ani de domnie sub regenta, a reprimit coroana un deceniu mai tarziu, dupa abdicarea fortata a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul pro-german al maresalului Ion Antonescu.

Din 1941 regele Mihai a fost maresal al Romaniei. La 10 mai 1941, de ziua nationala a Romaniei, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost inaltat la gradul de maresal, bastonul fiindu-i inmanat de conducatorul statului.

Dupa colaborarea Romaniei cu Germania in al doilea razboi mondial si dupa ce fortele sovietice au patruns pe teritoriul Romaniei, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost obligat sa abdice in 30 decembrie 1947 si s-a exilat in Versoix (Elvetia), iar revenirea sa in tara nu a fost permisa pana in 1997.

Domnia regelui

, fiind O regenta a functionat din cauza varstei de 6 ani a lui Mihai, dar in 1930 Carol al II-lea s-a intors in tara la invitatia unor politicieni nesatisfacuti de Regenta proclamat rege de Parlament si desemnandu-l pe Mihai drept urmas la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. In septembrie 1940, guvernul lui Ion Antonescu a organizat o lovitura de stat, indepartandu-l pe Carol si proclamandu-l rege pe Mihai (in varsta de 18 ani), fara depunerea vreunui juramant pe constitutie si fara votul de aprobare al vreunui parlament (suspendat, redeschis abia mai tarziu, in 1946). In schimb, Mihai a fost incoronat cu Coroana de Otel‎ si uns rege de Patriarhul Romaniei Nicodim Munteanu, in catedrala patriarhala din Bucuresti, chiar in ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Astfel, Mihai a domnit a doua oara doar „prin Gratia Lui Dumnezeu”, ca rege absolut, de drept divin, nu si constitutional. Legal, insa, Mihai nu putea exercita prea multa autoritate, in afara prerogativelor de a fi seful suprem al armatei si de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit „Conducator”.

Regele Mihai I, in calitate de maresal si comandant suprem al Armatei Romane, a fost decorat prin Jurnalul Consiliului de Ministri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul detinator in aceasta situatie alaturi de maresalul Ion Antonescu.

Domnia sub comunism

Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul sovietic Victoria datorita capitularii sale in fata sovieticilor.

Ordinul Victoria la 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Roman, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a functionat ca simplu sef de stat fara autoritate. In iulie 1945, Stalin l-a decorat cu Ordinul Victoria pentru curajul personal dovedit in rasturnarea lui Antonescu, pentru stoparea razboiului contra Aliatilor, cat si in semn de recunostinta pentru ordinul de incetare a focului emis de Rege in lovitura de stat, ordin care a grabit avansul Armatei Rosii. Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja, Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul sovietic Victoria datorita capitularii sale in fata sovieticilor.

Intre august 1945 si ianuarie 1946, Mihai a incercat fara succes – prin ceea ce s-a numit mai tarziu „greva regala” – sa se opuna guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzand sa-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice si americane, regele Mihai a renuntat in cele din urma la opozitia sa fata de guvernul comunist, incetand sa-i mai ceara demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opozitiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretari, constitutia il impiedica sa faca aceasta fara contrasemnatura ministrului comunist de justitie. Alte surse, precum memoriile matusii regelui, principesa Ileana de Habsburg, citandu-l pe fostul membru in biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apararii nationale si presupus amant al Ilenei, Emil Bodnaras, afirma ca, daca regele ar fi refuzat sa semneze sentintele de condamnare la moarte a detinutilor politici condamnati pentru „crime de razboi”, guvernul comunist i-ar fi sustinut decizia: „Pai, daca regele decide sa nu semneze sentinta la moarte, va promit ca ii vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se indoia ca regele ar fi fost de acord sa semneze un document neconstitutional, precum o sentinta la moarte, emisa de tribunale politice neconstitutionale: „Stiti prea bine (…) ca regele nu va semna niciodata de buna voie un astfel de document neconstitutional. Daca o va face, vi-l va pune in brate si guvernul dumneavoastra va purta vina in fata intregii natiuni. Cu siguranta ca nu va doriti acest handicap aditional in acest moment!” Ultimul coleg de celula al celei mai proeminente victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opozitiei anticomuniste si presedinte al PNT, partidul castigator in alegerile generale din 1946, fraudate de comunisti, a marturisit procurorilor comunisti ca Maniu l-ar fi injurat pe Mihai din spatele gratiilor inchisorii politice in care a decedat, pentru ca nu facuse nimic in apararea taranistilor, in ciuda multelor servicii aduse de acestia monarhiei.

Abdicarea

In noiembrie 1947, Mihai a calatorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe printesa Ana de Bourbon-Parma, care urma sa-i devina sotie. Regele Mihai „nu a vrut sa se intoarca, dar personalitati americane si britanice l-au incurajat sa o faca”, conform unor „cercuri regaliste romanesti” citate de Washington Post. Mihai a revenit acasa „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune ca l-ar fi sfatuit pe Mihai ca „mai presus de orice, un rege trebuie sa fie curajos”. Potrivit propriei sale relatari, regele Mihai nu a avut astfel de intentii de a nu reveni acasa.

Dupa intoarcerea sa in Romania, Mihai a fost silit sa abdice la 30 decembrie 1947. Comunistii au anuntat abolirea monarhiei si instaurarea unei republici populare si au transmis la radio inregistrarea proclamatiei regelui despre propria sa abdicare. In sedinta extraordinara din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat urmatoarele: „Doamna si Domnilor Ministri, vreau sa va comunic ca actul acesta s-a facut prin buna invoiala. Regele a constatat – asa cum este scris aici – ca institutia monarhiei era o piedica serioasa in calea desvoltarii poporului nostru. Istoria va inregistra o lichidare prieteneasca a monarhiei, fara zguduiri – cum poate inamicii nostri ar fi dorit. Ca sa utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a facut azi un divort si decent, si elegant de monarhie. Prin urmare, si actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernarii noastre. Vreau sa se stie pretutindeni – si aceasta este foarte important – ca lucrul acesta s-a facut cu cumintenie, la timpul sau. Noi mergem inainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom ingriji ca fostul rege sa plece linistit, asa cum se cuvine, pentru ca nimeni sa nu poata avea un cuvant de repros pentru acela care, intelegand glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit sa paraseasca tara, urmat peste o saptamana mai tarziu, de principesele Elisabeta de Romania si Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, „au colaborat atat de strans cu rusii, incat au devenit cunoscute drept „matusile rosii” ale Regelui”.

Regele Mihai si „succesorul” sau la conducerea tarii, burghezo-comunistul Petru Groza

Instaurarea regimului comunist in perioada 1944- 1948

Actul de la 23 August 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului national si, apoi, de participarea la razboiul antihitlerist. Desi s-a voit un act ce va repune principiile democratiei in drepturi, cu acordul tacit al Marii Britanii si Statelor Unite, Romania a evoluat intr-o directie contrara intereselor sale, instaurandu-se, treptat, un regim politic si economic aservit Uniunii Sovietice. Un asemenea regim a fost instaurat in tara noastra in patru etape, cu alte doua repere ulterioare importante in cadrul unui stat comunist:

a) 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza, controlat de P.C.R. si sustinut de sovietici;

b) 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor in favoarea comunistilor;

c) iulie – octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T. si procesul liderilor sai;

d) 30 decembrie 1947 – abdicarea silita a regelui Mihai;

e) 30 august 1948 – infintarea D.S.S. (Securitatea);

f) 22 ianuarie 1949 – infintarea D.G.M. (Militia).

Acapararea puterii de catre comunisti s-a realizat in mare parte datorita prezentei Armatei Rosii pe teritoriul Romaniei pe toata perioada acestui proces si inca timp de multi ani (pana in 1958) ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice. Cu prilejul conferintelor de la Teheran (inca din 1943), Yalta, Potsdam sau in timpul unor intalniri neoficiale, Stalin a reusit sa-si impuna punctul de vedere in fata aliatilor occidentali, care au inteles sa salveze unele tari prin sacrificarea altora in favoarea sovieticilor. Acesta este sensul faimoasei tocmeli intre Churchill si Stalin, o bucata de hartie care a hotarat un destin tragic pentru milioane de oameni din intreaga Europa de Est. “Acordul de procentaj”, stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova, lasa, printre alte tari, Romania in proportie de 90% in sfera de influenta a U.R.S.S. In perioada razboiului, Moscova a instruit si pregatit militanti comunisti care sa preia responsabilitatile unor guverne prosovietice. Echipa moscovita din Romania avea in frunte pe: Ana Pauker, Vasile Luca, Emil Bodnaras (Bodnarenko), Gheorghe Pintilie (Pantiusa), etc.

In perioada 1944-1945, Romania, la fel ca si celelalte tari ocupate, a fost supusa unui proces de pre-comunizare. Acest proces s-a realizat prin patru obiective:

a. Sindicatele – s-a urmarit politizarea lor, atragerea liderilor in partidul comunist sau promovarea comunistilor de incredere la conducerea acestor organizatii. Cu precadere doua au fost sindicatele vizate de catre comunisti: cel al lucratorilor din CFR (cu ajutorul lor putand fi paralizata, daca interesul PCR ar fi cerut-o, intreaga activitate din tara) si al tipografiilor (care aveau sa blocheze tiparirea ziarelor “burgheze”, privandu-i astfel pe adversari de posibilitatea a-si expune punctele de vedere).

b. Partidele democratice – s-a cautat “spargerea” lor si crearea de disidente ale caror sefi sa fie castigati, defaimarea si compromiterea liderilor si a istoriei acestor partide (indeosebi PNT si PNL). In climatul de teroare creat, au fost oameni politici care s-au gandit ca o activitate normala nu se poate duce si ca este mai bine sa plece in Occident pentru a aduce la cunostinta opiniei publice gravele atentate ce savarsesc in Romania autoritatile comuniste. Numai ca fruntsii PNT ce au voit sa paraseasca tara (1947) au fost arestati la Tamadau, fiind tradati de pilotul care urma sa-i transporte. Acesta a fost pretextul folosit pentru a scapa de cei mai seriosi adversari ai politicii lor. Un rasunator proces a fost organizat, Iuliu Maniu si ceilalti lideri fiind acuzati de tradare si spionaj in favoarea puterilor capitaliste, partidul desfintat si liderii sai condamnati la diferite aspre pedepse (Maniu a fost condamnat la inchisoare pe viata; avea sa moara in 1953 in inchisoarea de la Sighet). Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul lor, G. Bratianu, murind in inchisoare. Acestor fapte se adauga executarea maresalului Antonescu la 1 iunie 1946.

c. Armata – multe dintre unitati au fost trecute in mod abuziv sub comanda sovietica, mii de ofiteri au fost dati afara sub pretextul colaborarilor trecute cu nazistii si inlocuiti cu tineri fara experienta, usor de manipulat si indoctrinat. Regimentul 22 Garda si Protocol, garda personala a regelui, a fost dezarmat. Interventia regelui a facut sa intarzie deznodamantul.

d. Fasificarea alegerilor – o trasatura a perioadei 1945-1947 este amestecul de manipulare si actiuni legale. Se observa o grija deosebita pentru salvarea aparentelor, fie prin pastrarea secretului actiunilor ilegale, fie dand un aspect legal presiunilor sau interventiilor in forta. Aceasta explica de ce comunistii s-au straduit sa castige alegerile, prin orice mijloace. Frauda electorala a jucat un rol deosebit, dar atunci nu a putut fi dovedita formal. Era aplicat principiul lui Stalin comform caruia “nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”. Alegerile de la 19 0ctombrie 1946 s-au desfasrat int-o atmosfera de tensiune maxima. Rezultatele indicau o victorie a comunistilor si a acolitilor lor, “tovarasii de drum” ce au fost indepartati ulterior, cu aproximativ 70% din voturi. Dovezile descoperite dupa 1989 arata ca in realitate alegerile au fost castigate de PNT.

Pe masura ce comunistii se indreptau spre monopulul asupra puterii politice, monarhia devenise, in opinia lor, o anomalie. Partidul se temea ca acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea sa devina un centru de opozitie in noua societate (in 1947 Romania era singura tara din sfera de influenta sovietica ce mai pastra aceasta institutie, de remarcat, deci, opozitia regelui). In acest context, comunistii au facut ultimul pas in asigurarea dominatiei lor asupra tarii, fortandu-l pe regele Mihai sa abdice la 30 decembrie 1947 si sa paraseasca tara.

Proclamarea Republicii Populare Romane in aceeasi zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.

Instaurarea regimului comunist in Romania

“Acordul de procentaj” dintre Marile Puteri determina soarta Romaniei dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Insemnatatea zilei de 23 august 1944 este sintetizata in urmatoarea fraza: „Niciodata, printr-un singur eveniment, nu s-au pierdut atat de multi soldati si atat de multe teritorii cum a pierdut Germania, ca in urma radicalei schimbari de orientare a regelui Mihai”, dupa cum apreciaza un publicist german.

Potrivit evaluarii specialistilor, actul de la 23 august 1944 a precipitat prabusirea Reichului cu circa sase luni. Insa principalul beneficiar al acestui act a fost Uniunea Sovietica, ale carei trupe au putut inainta rapid spre Balcani si, prin Romania si Ungaria, spre Viena si Praga.

In proclamatia regala din seara zilei de 23 august se afirma :

„Romania a acceptat armistitiul oferit de Uniunea Sovietica, Marea Britanie si Statele Unite ale Americii. Din acest moment inceteaza lupta si orice act de ostilitate impotriva armatei sovietice, precum si starea de razboi cu Marea Briatanie si Statele Unite. Primiti pe soldatii acestor armate cu incredere. Natiunile Unite ne-au garantat independenta tarii si neamestecul in treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost rapita”.

Conventia de armistitiu va fi semnata in noaptea de 12/13 septembrie, dar Romania va trebui sa accepte plata a 300 de milioane de dolari, despagubiri de razboi, cat si asigurarea libertatii de miscare a trupelor sovietice pe teritoriul romanesc. Viitorul era deja sumbru pentru tara noastra. A urmat imediat satelitizarea partidelor participante la noua alianta politica. La 26 septembrie 1944 a fost publicat proiectul de platforma a unei noi coalitii, denumita Frontul National Democrat (FND), care isi propunea sa instaureze „un regim de reala democratie parlamentara”, prin unirea „tuturor fortelor nationale democratice” din Romania. Platforma prevedea exproprierea mosiilor de peste 50 de hectare, „conditii omenesti de munca pentru muncitori, functionari, carturari”, „salariu minimal in raport cu scumpetea”, dreptul de organizare sindicala, „acordarea de credite ieftine, pe termen lung, sinistratilor nevoiasi pentru refacerea gospodariilor lor”, „nationalizarea Bancii Nationale si a celor 18 mari banci”, „controlul tuturor cartelurilor si nationalizarea celor din industria de baza”. Acestea erau planurile Marilor Puteri dupa desprinderea Romaniei de Germania, cand a inceput satelitizarea tarii, de aceasta data in orbita Kremlinului.

Prezenta Armatei Rosii pe teritoriul tarii noastre, cat si recunoasterea de catre Churchill si Roosevelt a unei zone de influenta a URSS la hotarele ei vestice, au plasat Romania sub tutela Moscovei. Aceasta tutela a fost reglemantata prin incheierea acordului de procentaj intre Churchill si Stalin, din timpul vizitei la Moscova a premierului britanic, in perioada 9-17 octombrie 1944. Scopul vizitei lui Churchill era salvarea Greciei de ocupatia sovietica, prezenta Armatei Rosii in aceasta zona fiind perceputa ca o amenintare la adresa Suezului. La intalnirea din 9 octombrie, premierul britanic i-a propus lui Stalin o reglementare de ansamblu, sub forma unor procente care sa reprezinte gradul de interes si de control al celor doua parti in statele Europei de sud-est. Romania figura in oferta lui Churchill cu 90% in favoarea URSS si 10% pentru Marea Britanie (in acord cu SUA). Asadar, Romania era la discretia Uniunii Sovietice in proportie de 90%. Inca o data se adeverea ca soarta tarilor mici era hotarata nu de vointa lor, ci de decizia Marilor Puteri, conform intereselor lor imediate sau de perspectiva.

Sa mentionam ca aceste interese erau secrete, din care cauza creau in interiorul tarii sperante desarte sau nedumerire. In acest context remarcam increderea paguboasa a liderilor taranisti si liberali in eventualul sprijin capatat din partea puterilor occidentale pentru lupta anticomunista, fara a sti ca demersurile lor disperate nu trezeau nici un ecou in capitalele apusene. De acelasi tratament se bucura insusi Regele Mihai. Orbirea acestor lideri a fost alimentata de rasturnarea regimului comunist din Grecia, fara a lua in calcul ca pentru aceasta tara Moscova si-a declarat dezinteresul – in schimbul interesului „primordial” in Romania si in alte tari din regiune. In acelasi sens se inscrie si psihologia colectiva a poporului roman, in randurile sale manifestandu-se o credinta puternica si durabila ca Occidentul, in primul rand SUA, vor sfarsi prin a smulge Romania de sub cizma sovietica. „Vin americanii!” a fost expresia care a sintetizat o atitudine politica si o stare de spirit.

Impunerea primului guvern de factura comunista in Romania

Sanatescu Radescu Groza

Cei doi primi-ministri romani pana la instaurarea regimului comunist (Sanatescu si Radescu).

Manat de aceeasi credinta, generalul Radescu, aflat in fruntea guvernului, si-a intemeiat rezistenta la asaltul comunist din februarie 1945, crezand ca fermitatea aratata de Marea Britanie in Grecia fata de incercarea comunistilor de a lua puterea se va manifesta si in Romania. Scenariul de rasturnare a guvernului era axat pe manifestatii de strada si ocuparea de prefecturi si primarii, care, creand o stare de instabilitate si confuzie, sa deschida drumul comunistilor spre preluarea puterii, incredintata insa de factorul constitutional, adica de rege. In pofida unor astfel de actiuni, care au culminat cu mitingul FND din Piata Palatului regal (24 februarie 1945), PCR nu a reusit sa rastoarne guvernul. A.I.Visinski, aflat la Bucuresti, cere insa imediata inlocuire a lui Radescu, sub pretextul ca acesta a dat ordin sa se traga in manifestanti. Asupra regelui, Visinski a exercitat presiuni si amenintari, cand a constatat ca suveranul voia sa pastreze formula unui guvern de reala coalitie, prezidat de printul Barbu Stirbei. In fata refuzului categoric al lui Visinski de a accepta propunerile regelui, in spiritul procedurilor constitutionale, Mihai a vrut sa abdice, dar, in urma consultarilor, a renuntat si l-a numit pe Petru Groza prim- ministru. Daca Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu au acceptat guvernul Groza in conditiile unei repartizari echitabile a portofoliilor ministeriale, Iuliu Maniu se opunea categoric, sustinand ca normele constitutionale impuneau ca formarea guvernului sa se dea partidului cu ponderea popularä cea mai larga, care era PNT, iar primul ministru sa fie dr. N. Lupu. In fata acestor deziderate, Petru Groza i-a propus lui Iuliu Maniu ca in guvernul condus de el sa fie nominalizati 2-3 ministri PNT, oferta insa respinsa. In aceasta situatie a fost alcatuit noul guvern care, prin compozitia sa, era un guvern democratic, incluzand un spectru larg al fortelor politice si democratice dispuse sa isi concentreze eforturile pentru redresarea tarii. Dintre cei 18 ministri, 4 reprezentau Partidul Comunist Roman, 3 – Partidul Social Democrat, 3 – Frontul Plugarilor, 1 – Uniunea Patriotica, 1 – Confederatia Generala a Muncii (sindicatele), 1 – Uniunea Preotilor Democrati, 3 – Partidul National Liberal (aripa Gh. Tatarascu), 1 – Partidul National Taranesc (Anton Alexandrescu), 1 – Armata.

Iuliu Maniu, cea mai controversata figura politica a vremii, caracterizat fie „fascist”, „hitlerist”, de Gh. Gheorghiu-Dej, fie „un nebun care vorbeste prostii”, de vicemaresalul Aerului, Stevenson, din cadrul Comisiei Aliate de Control, sau „om politic care se bucura de un respect desavarsit in tara”, de Burton Berry, si Dinu Bratianu isi pregateau strategia pentru rasturnarea guvernului Groza cu sprijinul Angliei, dar Londra a respins un asemenea plan, limitandu-se in acordarea azilului pentru generalul N. Radescu, dar refuzand un tratament similar pentru regele Mihai.

O noua situatie se arata favorabila Romaniei: in luna aprilie a aceluiasi an, moare presedintele SUA, Roosevelt. Este numit Harry S. Truman, care manifesta o atitudine mai ferma fata de URSS. Americanii, secondati de britanici, continua sa refuze recunoasterea guvernului Groza, mentinand sperantele in randul poporului roman. Se impiedica insa si negocierea tratatului de pace.

Primind incurajarea Washingtonului, regele incearca sa inlature guvernul Groza, cerandu-i primului-ministru sa demisioneze, dar Groza, sprijinit de Moscova, refuza sa dea curs cererii regale. Acest lucru il determina pe suveran sa rupa legaturile cu guvernul, refuzand, la randu-i, sa mai semneze decretele prezentate de ministri. Se produce o „greva regala”. Prima parte a „prizonieratului” autoimpus al „grevistului” Rege Mihai s-a consumat la Palatul Kiseleff, unde tanarul monarh s-a retras impreuna cu mama sa, Regina Elena. Alaturi de ei au ramas si aghiotantii regali, amenintati cu moartea de insusi presedintele adjunct al Comisiei Aliate de Control, generalul I.Z.Susaikov, care-i considera vinovati pentru deciziile Suveranului.

In ciuda declaratiilor de sustinere a Regelui si a actiunii sale, Ministerul de Externe britanic si Departamentul de Stat al SUA au cerut reprezentantilor lor la Bucuresti sa nu se implice in politica interna romaneasca. Cei doi „aliati” faceau practic un joc dublu – il incurajau pe Rege sa actioneze contra sovieticilor, dar totodata nu se angajau cu nimic concret. In nota trimisa Regelui la 19 august, Foreign Office-ul scria negru pe alb: guvernul britanic nu recunoaste Guvernul Frontului National Democrat. Totodata, „nu doreste sa dea nici un fel de sfat sau incurajare Regelui, intrucat nu ar fi in stare sa-l protejeze pe Rege si pe liderii opozitiei de urmarile unei incercari de a rasturna Guvernul Groza”.

Profitand de neimplicarea occidentalilor, URSS cucerea treptat teren. La 21 august, consilierii Susaikov si Pavlov l-au vizitat pe Rege, insistand sa faca o declaratie publica prin care sa „demaste” amestecul SUA si Marii Britanii in treburile interne ale tarii si sa recunoasca faptul ca nu are nimic de obiectat Guvernului. Sovieticii considerau Romania o tara invinsa, la discretia lor.

In consecinta, la 23 august, adjunctul Comisiei Aliate de Control, generalul Susaikov, revine la Palat, declarand ca „Guvernul sovietic se pronunta in modul cel mai categoric impotriva demisiei guvernului Groza”. Practic, sovieticii raspundeau acum scrisorii lui Mihai, de la 20 august. Dar acesta nu se lasa intimidat. Suparat pe incapatanarea lui Mihai I, Susaikov ameninta: „Se va lasa cu lacrimi!”.

La 23 august, la initiativa generalului Susaikov, a fost convocata sedinta Comisiei Aliate de Control, in cadrul careia sovieticii le-au reprosat anglo-americanilor „caracterul incorect al actiunii lor” de a cere Regelui sa demita Guvernul. Rusii au invocat chiar Regulamentul Comisiei, care cerea ca fiecare decizie luata sa aiba acordul tuturor celor trei componenti ai sai.

Prima intrunire a Consiliului Ministrilor Afacerilor Straine a avut loc la Londra, intre 11 septembrie si 20 octombrie 1945. In ceea ce priveste Romania, guvernele american si englez s-au declarat impotriva recunoasterii guvernului Groza. Contrazicandu-i, comisarul national pentru Afaceri Straine, I.V.Molotov, a declarat ca in Romania si in Bulgaria exista guverne „reprezentative si democratice”, refuzand apoi cu obstinatie discutarea problemelor interne ale celor doua tari.

Molotov a preferat insa sa discute chestiunea Romaniei cu presa. Intr-un interviu oferit jurnalistilor straini, Molotov afirma ca „guvernele Romaniei, Bulgariei si Ungariei se bucura de increderea majoritatii covarsitoare a populatiei acestor tari”, fapt care urma a fi demonstrat prin organizarea de alegeri in care oamenii vor decide, „fara presiune de afara”, cine ii va conduce. In incheiere, comisarul sovietic a laudat realizarile guvernului Groza, in special tinerea la ordine a „clicilor reactionare” ale lui Maniu si Bratianu.

Ultima intrunire a celor trei Mari Puteri a avut loc la Moscova, intre 16-26 decembrie 1945. Dupa noua zile de negocieri, reprezentantii Angliei, Statelor Unite si URSS ajung la un acord privind organizarea Conferintei de pace in 1946, cu participarea Frantei si Chinei. In privinta Romaniei, Byrnes, secretarul de stat american, scoate din maneca asul decisiv, dar catastrofal pentru Romania: raportul Ethridge. Intocmit de un ziarist american la cererea presedintelui american Truman, raportul dezvaluia masinatiunile URSS pentru cucerirea puterii in Romania. Byrnes a propus reorganizarea guvernelor roman si bulgar. Molotov s-a opus cu tarie. Se ajunge la negocierea directa intre Byrnes si Stalin, fiind de acord cu solutia americana de largire a guvernului Groza cu doi reprezentanti ai partidelor de opozitie. La finalul Conferintei s-a decis trimiterea la Bucuresti a unei Comisii alcatuite din Vasinski, Harriman – ambasadorul SUA, si Clark – Kerr, ambasadorul Marii Britanii, al carei rol era sa convinga guvernul Groza sa accepte largirea cabinetului sau prin includerea a doi reprezentanti ai liberalilor si taranistilor. S-a decis, in final, sa fie admisi Emil Hatieganu (PNT) si Mihai Romniceanu (PNL). URSS repurtase o dubla victorie: printr- o simpla operatie de cosmetica politica obtinuse recunoasterea guvernului Groza de catre SUA si Marea Britanie; in al doilea rand, in guvern intrasera personalitati din garnitura a doua a partidelor istorice. In fapt, cei doi reprezentanti ai partidelor democratice erau simpli figuranti. Ultima incercare de a restabili democratia in Romania esuase.

Impunerea Partidului Comunist

La 10 februarie 1947 se incheia si capitolul dureros al participarii Romaniei la cel de-al doilea razboi mondial, prin semnarea tratatului de pace de la Paris, prima problema de interes capital pentru Romania.

Cea de-a doua problema de interes vital era organizarea alegerilor. Comunistii stiau ca nu sunt populari in tara si incercau, la indemnul sovieticilor, sa slabeasca partidele democratice prin incurajarea de tensiuni si disidente. De asemenea, Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Visinski un milliard de lei pentru campania electorala. Bodnaras, cunoscand desigur principiul lui Stalin, declara: „Nu conteaza cine si cum voteaza, ci cine numara voturile”. Mai exact, Visinski il informa pe Harriman, inca in timpul calatoriei Comisiei Tripatrite in Romania, ca la viitoarele alegeri alianta condusa de PCR va obtine 70% din voturi, PNT- 20%, iar PNL 10%. Rezultatele reale ale alegerilor din 19 noiembrie 1946 nu sunt cunoscute. Lucretiu Patrascanu, cerandu-i ministrului de Interne, Teohari Georgescu, sa ii arate rezultatele, pentru a sti cum trebuie organizata in viitor politica si propaganda PCR, a primit raspunsul ca fusesera arse si ca erau esentiale doar rezultatele oficiale, care atribuiau 79,86% din voturi Blocului Partidelor Democrate (BPD), condus de PCR, adica 378 din 414 locuri in parlament. SUA si Marea Britanie, informate despre trucarea alegerilor, au reactionat doar prin simple note de protest, fara nici o eficacitate. In aceste conditii, regelui Mihai nu-i mai ramanea altceva de facut decat sa deschida parlamentul, legalizand astfel frauda. Acum se incheia o noua etapa in procesul de consolidare a regimului comunist din Romania.

Masurile si reformele adoptate in primii ani de comunism in Romania

Inca din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat intr-o activitate febrila menita sa atenueze socul provocat in opinia publica de schimbarea de guvern care era, de fapt, o schimbare de regim. Pentru a consolida pozitia guvernului Groza, in nord-estul Transilvaniei a fost restaurata administratia romaneasca, la 9 martie 1945, prezentata drept satisfacerea de catre Stalin a cererii formulate in acest sens de Petru Groza si Gh. Tatarescu.

Principala preocupare a guvernului Petru Groza, prin care si-ar fi sporit popularitatea in randul maselor, o constituia realizarea reformei agrare. La 12 martie 1945, a fost depus proiectul de lege agrara la Presedintia Consiliului de Ministri, responsabil fiind Romulus Zarnoi. Au fost facute unele mici modificari, dezbaterile avand loc la 13, 19 si 20 martie. Singurul care a depus amendamente de fond a fost Gheorghe Tatarescu, „dezertorul” liberal mentinandu-si unele principii. Comunistii s-au preocupat si de aspectele constitutionale ale legii, pentru a nu calca in picioare in nici un fel „democratia”. Natura exproprierii legiferata in martie 1945 incalca Constitutia din 1923, insa ministrul Justitiei, Lucretiu Patrascanu, a propus modificarea legii fundamentale. Nu era pentru prima data cand se recurgea la aceasta metoda, in octombrie anul precedent facandu-se si unele rectificari necesare starii de razboi.

Inca din primele articole, guvernul comunist a expus scopul propagandistic al legii, respectiv „marirea suprafetelor arabile ale gospodariilor taranesti existente care au mai putin de 5 ha”. Aceasta categorie a inclus un numar insemnat de familii. Dupa reforma din 1921, taranul roman trecuse prin mai multe crize financiare, dublate de lipsa utilajelor mecanizate, astfel ca se inglodase in mari datorii catre banci. Singura solutie fusese vanzarea pamantului.

Dintre cei care urmau sa fie expropriati, in capul listei au fost etnicii germani. Erau urmati de cei desemnati criminali de razboi si responsabili pentru dezastrul tarii. Erau inclusi si cei care in ultima perioada nu-si lucrasera pamantul sau cei care erau plecati din tara. La ultimul punct se specifica faptul ca posesorii unor terenuri mai mari de 50 ha vor fi si ei expropriati. Aceasta categorie era cea mai insemnata. Nu erau specificate foarte clar tipurile de exproprieri si cazurile particulare, astfel incat s-a ajuns la procese in justitie si conflicte de interese in scurta vreme.

Spre deosebire de reforma din 1921, marii proprietari au fost deposedati in 1945 si de utilajele si masinile lor agricole. Programele PCR preconizau infiintarea unor statii de masini agricole, unde taranii urmau sa inchirieze la „preturi cinstite” utilajele necesare unei agriculturi performante. Insa prin aceasta prevedere fostii proprietari de masini agricole au ajuns in situatia sa inchirieze fostele lor bunuri. Pe langa masini au fost impartite si animalele de tractiune, proportional cu intinderea lotului expropriat. Toate aceste bunuri au trecut fara despagubire in proprietatea statului, care le redistribuia taranilor improprietariti.

Pentru a evita faramitarea terenurilor primite la reforma agrara, legea din martie 1945 a specificat ca loturile primite nu puteau fi vandute, date in arenda sau ipotecate. Comunistii sustineau ca taranii aveau de aceasta data alte conditii decat dupa reforma agrara din 1921, deoarece se infiintasera statiile de masini agricole. Terenurile puteau fi instrainate numai cu avizul Ministerului Agriculturii si Domeniilor.

Guvernul Groza a prezentat reforma agrara drept cea mai insemnata lege pentru tarani de cand exista statul modern roman. Insa prevederile sale extreme au faramitat si mai mult loturile cultivabile. Dar, ca si in Rusia anilor ’20, Romania trecea printr-o faza temporara de improprietarire. Guvernantii comunisti tinteau spre viitorul plan de colectivizare al agriculturii.

Legea reformei agrare a fost publicata in Monitorul Oficial la 23 martie 1945. Desi in Romania guvernul Groza functiona intr-un cadru pluripartid, reforma agrara a fost apanajul exclusiv al Partidului Comunist. Acesta, prin intermediul ‚Frontului Plugarilor”, a preluat conducerea majoritatii comisiilor locale de improprietarire. In unele cazuri, chiar daca membrii lor facusera parte din „partidele istorice”, se legitimau drept reprezentanti ai „Frontului Plugarilor”. Mai mult, in cazul unor neintelegeri, medierea era facuta de organizatiile locale comuniste si ale Frontului. Astfel ca, intr-un stat inca democratic, Partidul Comunist controla aplicarea celei mai importante legi, cea a reformei agrare.

Graba cu care s-a aplicat reforma agrara a creat conditiile ideale pentru abuzuri in distributia loturilor expropriate. De multe ori, in comisiile locale au intrat tarani care nu aveau dreptul sa primeasca pamant in baza legii din martie 1945. Apoi, sefii acestora si-au distribuit loturile cele mai fertile. Pagubitii acestui sistem au fost soldatii aflati inca pe front sau vaduvele de razboi, despre care legea spunea ca aveau intaietate in primirea de pamant.

In martie 1948, guvernul a declarat ca reforma agrara s-a incheiat. Fusesera expropriati 155.823 de proprietari. In realitate, la sfarsitul anilor ’50 inca se mai distribuiau titluri de proprietate in unele judete, chiar daca colectivizarea era in plina desfasurare. Totusi, reforma agrara din 1945 s-a aplicat rapid, respectand previziunile guvernului.

Prin aceasta lege, Partidul Comunist a acumulat un capital insemnat de popularitate in randul taranilor saraci si nu numai. Activistii sai au cutreierat satele, intrand in contact direct cu marea masa a populatiei si raspandind mesajul comunist.

Insa inceputul instaurarii regimului comunist nu s-a remarcat doar prin masuri care au condus la cresterea popularitatii Partidului Comunist. S-a realizat, de pilda, instituirea sovromurilor, care au condus la saracirea poporului roman.

La 27 aprilie 1945, la Moscova se initiaza o serie de negocieri, conduse din partea sovieticilor de A.I.Mikoian, Comisarul Poporului pentru Comert Exterior, al caror scop era incheierea unor acorduri economice pe termen lung cu marele vecin de la Rasarit. Cei mai interesati ca sovieticii sa fie multumiti de rezultatul tratativelor erau comunistii din Guvernul Groza, majoritari in delegatia romaneasca trimisa la negocieri, condusa de ministrul de Finante, Mihai Durma. Tovaras de drum al comunistilor din aceasta perioada, Durma va fi condamnat la inchisoare dupa preluarea puterii de catre acestia.

Stenogramele discutiilor purtate in capitala URSS dovedesc faptul ca delegatii romani manifestau multa obedienta. Spre exemplu, ministrul Industriilor si Comertului – Tudor Ionescu – a pus pe tava sovieticilor un raport asupra posibilitatilor de productie ale Romaniei. Negocierile s-au terminat prin semnarea, la 8 mai 1945 – cu doar o zi inaintea capitularii Germaniei si a incheierii razboiului – a doua acorduri economice: primul, pe o perioada de un an de zile, trasa liniile definitorii ale schimburilor comerciale dintre cele doua tari. Al doilea, semnat pe o perioada de cinci ani, prevedea constituirea intreprinderilor mixte romano-sovietice, renumitele sovromuri.

Pentru Stalin, unica prioritate a economiilor statelor fratesti era slujirea intereselor URSS. Inca din timpul razboiului, sovieticii s-au dovedit extrem de interesati in bogatiile tarilor ocupate. Dupa 1945, una dintre modalitatile inventate de ei pentru a controla sectoarele de baza ale economiilor tarilor central-europene a fost infiintarea de intreprinderi mixte. In Romania, acestea au luat nastere in urma acordului de la Moscova, prin care sovieticii s-au declarat dispusi sa „investeasca” in cateva dintre intreprinderile romanesti de stat sau private 50% din capital, constand in special din utilaje, sa asigure, la nevoie, si personalul de specialitate (capitalul rusesc a fost extras din materialele furate de la nemti). Partea romaneasca trebuia sa contribuie la randu-i cu 50% din capital si forta de munca. Si beneficiile de pe urma acestei „colaborari” urmau a se imparti tot pe jumatate. Acordurile uneau, doar pe hartie, doi „parteneri” inegali: o Uniune Sovietica invingatoare si o Romanie invinsa si slabita. Din iunie 1945 pana in prima jumatate a lui 1946, s-au infiintat 19 sovromuri, in ramurile industriale de cea mai mare importanta economica si strategica pentru Romania.

Anul 1947 in istoria romanilor

In anul 1947, se produce, mai intai, o deteriorare a relatiilor dintre comunisti si gruparea liberala a lui Gh. Tatarescu, din cauza pozitiei critice adoptate de acesta fata de politica guvernului. Incordarea survenita in cadrul guvernului a coincis, pe plan international, cu tensiunea din relatiile Est-Vest, in urma cuvantarii secretarului de stat american, George Marshall, prin care propunea masuri vizand refacerea economica a lumii pustiite de razboi si lupta impotriva „foametei, saraciei, disperarii si haosului”, adica tocmai a factorilor care favorizau extinderea comunismului. Cum era si firesc, Stalin a interzis participarea statelor-satelit ale URSS la Planul Marshall. Acestea au fost subordonate unui nou centru de conducere: Biroul Informativ al Partidelor Comuniste si Muncitoresti (Cominform), creat in septembrie 1947.

In Romania, ritmul comunizarii s-a accentuat prin intarirea controlului de stat asupra intreprinderilor industriale particulare, prin introducerea cotelor obligatorii de produse agricole ce urmau a fi predate statului si prin reforma monetara, care a lovit in detinatorii de capital. Pe plan politic, in urma unei actiuni bine organizate, careia i-au cazut victima liderii PNT, Iuliu Maniu a fost de acord ca vicepresedintele PNT, Ion Mihalache, secretarul general al PNT, Nicolae Penescu si altii sa parasesca tara. Grupul a fost arestat, in ziua de 14 iulie, la Tamadau, ceea ce a permis guvernului sa dizolve PNT si, in urma unui proces, sa-i condamne pe conducatorii national-taranisti, in frunte cu Iuliu Maniu. Disparea astfel principalul partid politic atasat democratiei si, prin urmare, adversar al totalitarismului comunist. Condamnarea liderilor PNT a fost urmata de o virulenta campanie impotriva lui Gh. Tatarescu. In final, parlamentul i-a dat un vot de blam, ceea ce a determinat demisia ministrilor sai din Guvernul Groza (6 noiembrie).

In urma acestei demisii, cabinetul a fost remaniat: Ana Pauker a devenit ministru de Externe, iar Vasile Luca ministru de Finante. Intr-un raport intocmit de secretarul general al Comitetului Central al Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta se refera la o viitoare constitutie, vorbind insa despre mentinerea monarhiei, cu o simtitoare restrangere a prerogativelor regale. Acest raport demonstreaza ca initiativa abolirii monarhiei a apartinut Moscovei. La 30 decembrie 1947 avea sa se produca abdicarea fortata a Regelui Mihai. La aceasta data se instaureaza monolitismul comunist, o data cu proclamarea Republicii Populare Romane. La 30 decembrie s-a consumat, de fapt, ultimul act al unei piese minutios regizate. Indicatiile ultime de regie fusesera date cu o zi mai inainte, la 29 decembrie, intr-un plan de actiune adoptat de C.C. al PCR in care, intre altele, erau prevazute masuri de securitate luate de Ministerul de Interne si Ministerul Apararii Nationale, mobilizarea partidului si organizatiilor de masa, convocarea parlamentarilor, „meetinguri in intreprinderi” s.a. Fusese stabilit si organul provizoriu de conducere al Republicii, care ar fi urmat sa fie alcatuit din dr. Petru Groza, Ion Niculi, C.I. Parhon, Vasile Vaida, St. Voitec. Presedinte al Consiliului de Ministri ar fi trebuit sa fie Gh. Gheorghiu-Dej, iar intre ministri, Gh. Vasilichi – educatie nationala, Vasile Luca – comert, Gh. Apostol – finante.

Reactia presei fata de abdicarea Regelui Mihai

Desfasurarea evenimentelor din 30 decembrie este cunoscuta. Presa le prezinta in editii datate 1 ianuarie. In general, relatarile sunt aceleasi, cu exceptia Scanteii care, intr-o editie speciala de Anul Nou, consacra mai mult spatiu schimbarii de regim. Vor recupera si celelalte gazete in zilele urmatoare. Astfel, Adevarul din 1 ianuarie publica „Proclamatia guvernului catre popor, facsimul actului abdicarii”, un editorial (in care se mentioneaza: „O noua fata a istoriei romanesti a inceput ieri. Ceea ce continua este statul roman, care azi, ca si maine, are nevoie de munca disciplinata si incordata a tuturora”) si o relatare a sedintei Parlamentului din seara zilei de 30 decembrie, intre orele 19.10 si 19.55. In cadrul acestei sedinte, deputatii adopta in unanimitate (295 voturi pentru, din 195 prezenti) o lege care prevede, intre altele, ca se ia act de „abdicarea regelui Mihai I pentru el si urmasii sai”, se abroga Constitutia din 1948, cu modificarile din 1923 si 1944, titulatura statului roman devine Republica Populara Romana, „puterea legislativa va fi exercitata de Adunarea Deputatilor pana la dizolvarea ei si pana la constituirea unei Adunari Legislative Constituante”, obligativitatea depunerii juramantului de credinta poporului roman „de catre membrii Prezidiumului Republicii Populare Romane (organism insarcinat cu exercitarea puterii pana la intrarea in vigoare a noii Constitutii) si de catre armata si functionarii publici”. Cu aceeasi unanimitate, la propunerea lui Gh. Apostol, deputatii aleg membrii Prezidiumului R.P.R.: C.I. Parhon, M. Sadoveanu, St.Voitec, Cg.C.Stere, I. Niculi. Dupa ce membrii Prezidiumului depun juramantul, urmeaza partea a doua a spectacolului: demisia guvernului (acceptata) si formarea imediata a unui nou cabinet tot cu dr. Petru Groga prim-ministru, care depune rapid juramantul, primind felicitarile lui Sadoveanu, pentru „demnitatea noua pe care o aveti in R.P.R.”. Noul guvern este alcatuit, pe langa dr. Petru Groza, presedinte de Consiliu, din ministrii secretari de stat: Gh. Gheorghi-Dej – industrie si comert; Ana Pauker – afaceri straine; Vasile Luca – finante; Teohari Georgescu – afacei interne; precum si din Traian Savulescu – agricultura si domenii; Emil Bodnaras – aparare nationala; Lucretiu Patrascanu – justitie; Lotor Radaceanu – munca si asigurari sociale, ad-interim la educatiei nationala; Florica Bagdasar – sanatate; octav Livezeanu – industrii; N. Porfiri – comunicatii; Tudor Ionescu – mine si petrol; Romulus Zaroni – cooperatie; Ion Pas – arte; Tudor Iordachescu – lucrari publice; Stanciu N. Stoian – culte. Sunt numiti, de asemenea, 12 subsecretari de stat la respectivele departamente. Celelalte publicatii ale vremii raman insensibile la aceasta noua schimbare, pe care nici nu o amintesc in editiile de a doua zi. Poporul, Libertatea, Ultima ora sau Scanteia publicau articole fara nici o legatura cu noile realiati romanesti.

Fara a capta interesul national intr-un grad inalt, aceasta data avea insa sa influenteze urmatorii 42 de ani de istorie romaneasca, in mod direct, si pe cei urmatori revolutiei, in mod indirect.

*Alegerile generale din Romania in 1946

Alegerile parlamentare din Romania din 1946 au fost convocate pe 19 noiembrie 1946 in Regatul Romaniei. Rezultatele oficiale au dat castigatori pe comunistii romani (PCR) si pe aliatii lor din Blocul Partidelor Democrate (BPD): Uniunea Populara Maghiara (UPM), factiunea proguvernamentala taranista din jurul lui Dr.Nicolae Lupu si Comitetul Democrat Evreiesc. Aceste alegeri au marcat un pas decisiv spre destabilizarea monarhiei constitutionale romane si instaurarea regimului comunist in tara la sfarsitul anului urmator.

Blocul Partidelor Democrate, alianta electorala care forma guvernul de stanga al prim-ministrului dr. Petru Groza, era formata din Partidul Comunist Roman, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor (formatiunea politica a prim-ministrului), Partidul National Liberal-Tatarescu, factiunea taranista a lui Anton Alexandrescu si Uniunea Patriotilor.

Istoricii sunt de acord in general ca BPD a condus o campanie electorala caracterizata prin folosirea tacticilor de intimidare si a abuzurilor electorale impotriva partidelor istorice – PNL, si PNT. Desi exista unele discutii in contradictoriu asupra rezultatelor exacte ale alegerilor, se poate aprecia ca BPD si aliatii lui nu au castigat mai mult de 48% din totalul voturilor. Exista estimari care apreciaza ca PNT ar fi castigat in mod real suficiente voturi ca sa formeze singur guvernul sau, in cel mai rau caz, in alianta cu alte partide anticomuniste. Rezultatele oficiale consfinteau insa victoria zdrobitoare a stangii – BPD, 348 de mandate (379 impreuna cu aliatii), PNT, 32 de mandate iar PNL doar 3.

Alegerile din Romania din 1946, convocate la scurta vreme dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, in conditiile prezentei trupelor de ocupatie sovietice in tara, au avut caracteristici asemanatoare cu procesele electorale din celelalte tari eliberate de Armata Rosie, care aveau sa devina in scurta vreme ceea ce se va numi mai tarziu Blocul rasaritean.

Rezultatele BPD si UPM in judete, conform situatiei oficiale:

     60% si mai mult           

     între 50 si 60%             

     între 30 si 50%             

     între 15 si 30%             

     între 0 si 15%             

     rezultat necunoscut.    

*Dezvoltarea constitutionala a Romaniei in perioada 1944-1948

Pentru ca infrangerea Germaniei devenise evidenta, regele Mihai I cu sprijinul sefilor partidelor istorice: Iuliu Maniu (PNT), C-tin I. C. Bratianu (PNL), iar la cererea exresa a puterilor aliate asociindu-l pe Lucretiu Patraseanu (Partidul Comunist din Romania), formand impreuna Blocul National Democrat, realizeaza actul de la 23 August 1944 prin care maresalul Ion Antonescu a fost inaturat si se revine la regimul constitutional dinainte de 27 februarie 1938.

In vederea reasezarii vieti politice, sociale si juridice in coordonate legale, elaborarea unei noi Constitutii fiind imposibila, s-a recurs la elaborarea si adoptarea unor acte cu caracter constitutional, concretizate astfel deoarece acestea continuau reglementari fundamentale a unor raporturi privitoare la instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii de stat.

a) Decretul constitutional nr. 1626 din 2 septembrie 1944 privind fixarea drepturilor romanilor in cadrul constitutiei din 1866 cu modificarile constitutionale din 29 martie 1923.

Guvernul Sanatescu aflat la carma executivului, a optat pentru o solutie de tranzitie in vederea reinstaurarii unui regim de guvernare democratic apeland la repunerea in vigoare a constitutiei din 1923. Acest lucru s-a facut prin decretul 1626 din 2 septembrie 1944, decret care a raspuns pe de o parte din punct de vedere politic clauzei stipulate in conventia de armistitiu cu Natiunile unite semnata la Moscova la 11 septembrie 1944 potrivit careia trebuiau judecate si pedepsite persoanele care se faceau vinovate de crime de razboi si de dezastru economic al tarii, iar pe de alta parte unor ratiuni de ordine juridica in sensul ca trebuiau inlaturate prevederile din Constitutia din 1923 care interziceau pedeapsa cu moartea, confiscarea averilor si infiintarea de tribunale extraordinare.

b) Legea pentru statutul nationalitatilor minoritare

La 6 februarie 1945 Guvernul Dadescu a adoptat legea nr. 86 pentru statutul nationalitatilor minoritare denumit de alti autori statutul nationalitatilor.

Prin aceasta lege se stabileste in principal egalitatea in fata legii, a tuturor cetatenilor romani indiferent de rasa, nationalitate, religie si limba care se bucura in mod egal de aceleasi drepturi politice si civile.

Se proclama libertatea deplina a practicarii cultelor religioase recunoscute de stat fara a se face nici o distinctie intre cetateni din acest punct de vedere.

c) Legea nr. 187 din 23 martie 1945 privind reforma agrara

Constitutia din 1923 preciza ca sunt ramuri cu caracter constitutional dispozitiile din legile agrare privitoare la pamanturile cultivabile. Legea reformei agrare traducea in practica principiul constitutional al existentei si protejarii proprietatii private.

Legea privind legea agrara a stabilit trecerea imediata in proprietatea statului, in scopul de a fi impartite taranilor, a pamanturilor si proprietatilor agrare ale celor fugiti in strainatate precum si al altor proprietati agrare care depaseau 50ha cu tot inventarul fara nici o despagubire.

d) Decretul 2218 din 15 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative

Principalele dispozitii au fost: exercitarea puterii legislative se face in colectiv de catre rege si reprezentanta nationala. Reprezentanta nationala este formata dintr-o singura camera denumita Adunarea Nationala. Se renunta la cea de-a doua camera, Senatul, ceea ce reprezenta o derogare de la prevederile constitutionale din 1923.

e) Legea nr. 560 din 15 iulie 1946 privind alegerile pentru adunarea deputatilor

Legea prevedea dreptul de la alege si de a fi ales pentru toti cetatenii cu precizarea ca pentru a alege trebuie sa fi indeplinit 21 ani iar pentru a fi ales, 25 ani.

Ea a stabilit procedarea alegerilor, modul de repartizare a mandatelor pe baza reprezentarii proportionale, precum si cazurile de incapacitate si indemnitate.

f) Legea nr 363 din 30 decembrie 1947 privind constituirea statului Roman in Republica Populara Romana

Prin acest act de atura constitutionala s-a marcat un moment deosebit din punct de vedere istoric, dar mai ales politic prin aceea ca a inceput in mod efectiv instaurarea regimului socialist din tara noastra, regim inspirat si impus din afara, care dupa cum se cunoaste, a durat pana in 1989.

Legea 363 din 1947 grupeaza mai multe categorii de dispozitii menite sa inlature principiul separatiei puterilor in stat, utilizand astfel calea pentru instaurarea unui regim de distanta de tip socialist.

Astfel, in articolul 1 al legii, se declara ca adunarea deputatilor e act de abdicare a regelui pentru el si urmasii sai.

Prin art. 2 al legii se abroga constitutia din 1866 cu modificarile din 1923 precum si acelea aduse prin decretul 1626 din 1944 ceea ce a dus la desfiintarea tuturor dispozitiilor privitoare la organizarea puterilor in stat.

In art. 3 se arata ca Romania este Republica Populara si astfel denumirea statului a devenit RPR.

Referitor la puterea legislativa, in art. 4 se stabileste ca aceasta va fi exercitata de adunarea deputatilor pana la dizolvarea ei si pana la constituirea unei adunari legislative constituante care se va face la data care se va fixa de adunarea deputatilor

In mod expres, legea defineste adunarea deputatilor ca fiind organul suprem al puterii de stat, ei subordonandu-se toate celelalte organizatii ale statului.

La 30 decembrie 1947 adunarea deputatilor a votat si legea prin care a numit membrii prezidentului RPR care urma sa detina puterea executiva pana la adoptarea noii constitutii.

Atributiile prezidentului au fost stabilite prin decretul numarul 3 din 8 ian 1948 si erau oarecum similare acelora a unui sef de stat. astfel, prezidiul convoaca adunarea deputatilor in sedinte ordinare sau extraordinare, semna legi si dispune publicarea lor in Monitorul Oficial, exercita dreptul de gratiere, numirea si revocarea membrilor Guvernului.

Unele atributii de natura executiva sunt exercitate de consiliul de ministrii care devine subordonat prezidiului. Decretul nr. 3 din 1948 stabilea stema, steagul si capitala.

Constitutia RPR din 13 aprilie 1948

Eliberarea constitutiei din 1948 se realizeaza in conditiile in care in urma abolirii monarhiei se proclamase republica populara.

In baza art. 4 din legea 363 din 1947, adunarea deputatilor a adoptat legea 32 din 24 februarie 1948 prin care s-au autodizolvat, stabilindu-se in acelasi tip organizarea de alegeri pentru o noua adunare legislativa constituanta. Data alegerilor este 28 mai 1948 iar convocarea marii adunari nationale este 6 aprilie 1948.

In perioada dintre dizolvarea adunarii deputatilor si alegerea si constituirea marii adunari nationale, activitatea legislativa s-a exercitat de catre consiliul de ministri ale carui acte urmau a fi supuse ratificarii.

Proiectul de constitutie elaborat de catre consiliul frontului democratic popular a fost supus dezvoltarii marii adunari nationale la 8 aprilie, iar la 13 aprilie a fost aprobat, devenind astfel prima constitutie de tip socialist a Romaniei.

Constitutia avea 105 articole in 10 titluri. Se consacra principiul nationalizarii, precizandu-se principalele categorii de bunuri care urmau sa treaca in proprietatea statului.

Organele locale: primariile si prefecturile au fost inlocuite cu consiliile populare locale, alese din 4 in 4 ani prin vot universal.

Organizarea judecatoreasca nu a putut fi transformata imediat, patrandu-se sistemul instantelor judecatoresti preexistente, adica curtea suprema, curtile, tribunalele si judecatoriile populare. S-a facut o inovatie in sensul ca in compunerea instantelor judecatoresti cu exceptia curtii supreme, trebuia sa intre asesori populari.

Marea adunare nationala urma sa elaboreze o noua lege de organizare si functionare a instantelor judecatoresti prin care sa se prevada modul de numire si de inlaturare al judecatorilor de orice grad. Si aceasta constitutie ca si cele care i-au urmat, erau aparent democratice, cuprinzand drepturi cetatenesti foarte largi, dar numai in mod declarativ, practica dovendindu-le ca facand parte din categorii de constitutii fictive, creand o discrepanta evidenta intre continutul legii si realitate.

Anexe

Actul de abdicare al regelui Mihai I al Romaniei

Actul de proclamare a Republicii Populare Romane si compozitia Guvernului Dr. Petru Groza :

Marca postala emisa cu ocazia implinirii a trei ani de la abdicarea Regelui Carol al II lea

Bibliografie

Bradescu, Faust, Viziunea integrala a revolutiei legionare, Ed. Albatros, Bucuresti, 2003.

Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu regele Mihai I al Romaniei, Ed. Humanitas, 1991.

Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 2002.

Cosma, Neagu, Culisele palatului regal, vol. II, Ed. Globus, Bucuresti, 1990.

Djuvara, Neagu, O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999

Giurescu, C. Dinu, Istoria ilustrata a romanilor, Ed. Sport-Turism, Bucuresti, 1981.

Giurescu, C. Dinu, Guvernarea Nicolae Radescu, Ed. All, Bucuresti 1996.

Hobsbawn, J. Eric, O istorie a secolului XX, 1914-1991, Ed. Cartier, Chisinau, 1990.

Huntigton, P. Samuel, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucuresti, 1998.

Scurtu, Ioan, Democratia la romani 1866-1938, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.

Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional contemporan, ed.

a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008.

Ivan, M., Evolutia partidelor noastre in cifre si grafice, Sibiu, 1933.

Launay, Jaques, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, vol. I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.

Launay, Jaques, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, vol. II, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.

Preda, Cristian, Romania postcomunista si Romania interbelica, Ed. Meridiane, Bucuresti, 2002.

Scurtu, Ioan, Istoria Romaniei intre anii 1918-1944, culegere de documente, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.

Scurtu, Ioan, Monarhia in Romania, 1866-1947, Ed. Danubius, 1991.

Revista Dosarele Istoriei, nr. 4, 1997, Miscarea Legionara.

Revisa Dosarele Istoriei, nr. 11, 1988, Dictaturi si dictatori.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Portal:Istorie.

Bibliografie

Bradescu, Faust, Viziunea integrala a revolutiei legionare, Ed. Albatros, Bucuresti, 2003.

Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu regele Mihai I al Romaniei, Ed. Humanitas, 1991.

Constantiniu, Florin, O istorie sincera a poporului roman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 2002.

Cosma, Neagu, Culisele palatului regal, vol. II, Ed. Globus, Bucuresti, 1990.

Djuvara, Neagu, O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999

Giurescu, C. Dinu, Istoria ilustrata a romanilor, Ed. Sport-Turism, Bucuresti, 1981.

Giurescu, C. Dinu, Guvernarea Nicolae Radescu, Ed. All, Bucuresti 1996.

Hobsbawn, J. Eric, O istorie a secolului XX, 1914-1991, Ed. Cartier, Chisinau, 1990.

Huntigton, P. Samuel, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucuresti, 1998.

Scurtu, Ioan, Democratia la romani 1866-1938, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.

Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitutional contemporan, ed.

a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008.

Ivan, M., Evolutia partidelor noastre in cifre si grafice, Sibiu, 1933.

Launay, Jaques, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, vol. I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.

Launay, Jaques, Mari decizii ale celui de-al doilea razboi mondial, vol. II, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.

Preda, Cristian, Romania postcomunista si Romania interbelica, Ed. Meridiane, Bucuresti, 2002.

Scurtu, Ioan, Istoria Romaniei intre anii 1918-1944, culegere de documente, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982.

Scurtu, Ioan, Monarhia in Romania, 1866-1947, Ed. Danubius, 1991.

Revista Dosarele Istoriei, nr. 4, 1997, Miscarea Legionara.

Revisa Dosarele Istoriei, nr. 11, 1988, Dictaturi si dictatori.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Portal:Istorie.

Anexe

Actul de abdicare al regelui Mihai I al Romaniei

Actul de proclamare a Republicii Populare Romane si compozitia Guvernului Dr. Petru Groza :

Marca postala emisa cu ocazia implinirii a trei ani de la abdicarea Regelui Carol al II lea