Institutia Exceptiei Procesuale

Secțiunea 1.Definiție și natura juridică

Din definiția dată de Noul cod de procedură civilă în art.245 și anume “Excepția procesuală este mijlocul prin care, în condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța, invocă, fără să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței, competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul de acțiune, urmărind după caz, declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii”, se desprind câteva aspecte definititorii care conturează natura excepției, și anume: este un mijloc e apărare legal, partea care poate să o invoce – procurorul, partea interesată sau instanța, din oficiu; limitele invocării ei – fără a pune în discuție fondul problemei; obiectul excepției – neregularități procedurale referitoare la compunerea, constituirea, competența instanței, procedura de judecată, ale dreptului la acțiune; efectele excepției – declinarea judecării cauzei, amânarea cauzei, refacerea sau anularea unor acte lovite de nulitate, respingerea, perimarea acțiunii, etc.

Secțiunea 1.2. Excepțiile – un mijloc procesual

Pornind de la înțelegerea acțiunii civile ca „ansamblul mijloacelor prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a uei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”, putem aprecia că și excepția este de fapt, una din formele de manifestare a acesteia, dar la îndemnâna mai mult a pârâtului, neexcluzând însă și posibilitatea folosirii ei de către reclamant, însă pe o poziție ofensivă, de întărire a doleanțelor sale juridice în raport cu pârâtul. Mai mult, această apărare a pârâtului este strict dependentă de cererea de chemare în judecată a reclamantului.

De acest mijloc procedural, pe fundamentul soluționării litigiului cu celeritate dar și în scopul aflării adevărului, sub coordonarea instanței, prin rolul său ativ, se bucură și alte părți care pot interveni în proces ( ca intervenientul voluntar sau forțat), dar și instanța și chiar procuorul, în cauzele în care acesta participă.

Rolul activ al instanței însă nu trebuie absolutizat, pentru că procesul se desfășoară și este subordonat limitelor impuse de părți, atât de reclamant – prin cererea de chemare în judecată (prin indicarea persoanelor în contradictoriu cu care de judecă, a obiectului și a pretențiilor), cât și de către pârât – care optează cum va răspunde față de solicitările reclamantului.

Secțiunea 1.3 Excepțiile versus apărări de fond

Ca natură juridică, excepțiile procesuale sunt apărări procedurale, ele nu pot fi confundate cu apărări de fond.

Opunerea pârâtului la solicitarea reclamantului se numește apărărare de fond. Prin apărare de fond, pârâtul acceptă ca lupta judiciară să aibă loc pe „terenul” organizat de reclamant prin actul de sesizare, pentru ca în final, să obțină respingerea acțiunii ca nefondată. Procedural, excepția procesuală este mijlocul de apărare prin care, ca finalitate se urmărește : respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întârzierea judecății, fără a se dezbate fondul procesului.

Astfel cum bine precizau unii autori, „chiar dacă este una de fond [excepția procesuală], nu se confundă cu apărare de fond, nici atunci când tinde la respingerea sau anularea cererii”. Principala diferențiere a excepțiilor procesuale de apărările de fond, în accepțiunea acelorași autori, o constituie obiectul lor. În acest sens, apărarea de fond trebuie privită ca un mijloc la îndemâna pârâtului, prin care acesta, apelând la instituții de drept material, și motivând în fapt și în drept, neagă direct existența sau întinderea pretențiilor din petit, solicitând instanței a le constata ca nefondate sau neîntemeiate.

Apărările de fond pot fi: apărări în fapt- caz în care se invocă situații de fapt în legătură cu speța în cauză; apărări în drept, când se invocă prevederi legale aplicabile în cauză.

Excepția procesuală este mijlocul prin care pârâtul refuză sau se eschivează în a discuta fondul pretenției reclamantului, ocazie cu care ridică „neregularități” de organizare judiciară, de competență sau de procedură sau chiar lipsa calității procesuale active a reclamantului. Soluționarea acestor „neregularități” conduce la producerea unor efecte ca: refacerea actelor de procedură, întârzierea în judecarea procesului, declinarea competenței de soluționare a litigiului, imposibilitatea de a judeca fondul prin stingerea cauzei, anularea sau perimarea cererii, etc.

Cum bine observa, dl.prof.G.Boroi , uneori, pentru unele apărări de fond se folosește relativ impropriu, denumirea de „excepție”, de exemplu, când se ia în discuție regula „judecătorul acțiunii este judecătorul excepției” (art.124 NCPC), ori în dreptul civil, când se vorbește de excepția de garanție (art.1696 Cod civil), sau de excepția de neexecutare a contractului (art.1556 Cod civil). Acestea, deși poartă aceeași denumire, înțelesul lor corect, îl reprezintă acelea de veritabile apărări de fond.

Ambele instituții reprezintă mijloace de apărare la îndemâna părții interesate. Pentru a le putea exercita, trebuie, față de faptul că, așa cum am văzut, reprezintă forme de manifestare a ei, să îndeplinească condițiile de valabilitate ale acțiunii civile, și anume: afirmarea unui drept, interesul, calitatea și capacitatea procesuală.

Pârâtul poate avea, față de cererea reclamantului, o poziție defensivă sau ofensivă, dar, indiferent de aceasta, instanța are obligația de a verifica buna-credință acestuia în afirmarea deptului său legitim, dacă justifică un interes personal și actual precum și capacitatea și respectiv, caltatea procesuală a acestuia.

În analizarea raportului excepții procesuale-apărări de fond, Al.Suciu, evidențiază ca principale deosebiri dintre acestea:

Scopul . În cazul excepțiilor procesuale acesta este facil de obțiut, pentru că nu se discută fondul cauzei sau temeinicia dreptului subiectiv afirmat. Finalitatea procesului nu determină soluționarea litigiului dintre părți, ci doar „obținerea unei soluții prejudiciale”. Cu titlu particular, în cazul admiterii excepției autorității de lucru judeca sau a prescripției dreptului la acțiune, judecata nu se ma poate relua.

Modalitatea de invocare și soluționare

Apărările de fond pot fi puse în discuție contradictorie, părților, pe tot parcursul procesului, chiar dacă nu au fost menționate în întâmpinare. Întreaga apărare a pârâtului nu este obligatoriu a se „consuma” în cuprinsul întâmpinării. Aspecte din aceasta pot fi formulate și înaintea acordării cuvântului pe fond.

Spre deosebire de apărările de fond, excepțiile cunosc o condiționare spațio-temporală strictă. Astfel, dacă pârâtul nu a depus în termen întâmpinare, nu a arătat probele sau excepțiile procesuale pe care înțelege să le folosească, este sancționat conform disp.art.208 din NCPC cu „decăderea….din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel”.

Numai pârâtul este cel care poate formula apărări de fond. Excepțiile procesuale în schimb,pot fi invocate de toate părțile, cu precădere de instanță sau de procuror, în cazul celor de ordine publică.

Apărările de fond se fundamentează pe un drept care poate fi exercitat direct prin acțiune (de exemplu : excepția de nulitate), spre deosebire de excepțiile procesuale care sunt dependente de pre-existența unui proces civil.

Apărările de fond au tratamentului juridic privilegiat, față de excepțiile procesuale care trebuie să se încadreze , sub aspectul invocării in limine litis.

O categorie distinctă o consituie invocarea excepțiilor în căile de atac, de către apelant sau recurent. Se notează în acest sens, situația în care apelantul/recurenul folosesc excepțiile denumite astfel, dar, în realitate, invocă de fapt, critici ce vizează hotărârea pronunțată de prima instanță. Se exemplifică astfel:excepția lipsei calității procesuale, a necompetenței primei instanțe. Aceste „excepții” nu au fost invocate în fața primei instanțe sau aceasta le-a soluționat greșit, fapt care o determină pe partea interesată să se considere în drept a le reintera/invoca în respectiva cale de atac. Față de această situație, în lumina dispozițiilor art.248 NCPC, instanța le va aprecia ca fiind motive de apel/recurs, temeinicia lor fiind analizată în procesul de deliberare și pronunțare a soluției. Acele apărări procedurale care privesc neregularități procedurale ale cererii de apel (ca de exemplu, lipsa calității procesuale față de situația în care apelantul nu a fost parte în judecata de primă instanță), pot fi catalogate drept excepții procesuale în calea de atac a apelului. Instanța le va soluționa mai întăi pe acestea și ulterior, se va pronuța asupra apelului/recursului.

Tratamentul juridic

Din punct de vedere al soluționării, excepțiile procesuale sunt rezolvate anterior apărărilor de fond. Excepțiile opresc sau dilată procesul fără a-l finaliza, spre deosebire de apărare care, în mod inerent, presupune finalizarea acestuia.

Dacă prin hotărârea pronunțată în cauză, a fost admisă excepția procesuală invocată, aceasta nu se bucură de autoritate de lucru judecat asupra fondului procesului, având această putere atunci când neregularitate ridicată și admisă prin hotărâre la prima instanță, subzistă și în calea de atac.

Prin soluționarea excepțiilor, instanța pronunță o încheieri (interlocutorii) sau chiar o hotărâre, fără să „atingă” fondul cauzei. Solutionând însă apărările de fond, instanța va pronunța încheieri preparatorii (de exemplu, în cazul probelor) sau, cu ocazia deliberării, hotărâri, în considerentele acestora, regăsindu-se argumentele respingerii sau admiterii lor.

Capitolul II. Clasificarea excepțiilor. Criterii de clasificare

Reglementarea excepțiilor procesuale în disp.art.245 – 248 NCPC, ne conduce deja la o primă clasificare a acestora, și anume: excepții de procedură și de fond; excepții absolute și relative, dar, nu oferă un tablou integrator în acest sens.

Astfel, s-au conturat mai multe criterii de clasificare a acestora: după obiectul la care se referă, după efectul pe care tind să-l atingă și după caracterul normei încălcate.

Clasificare după obiect

În doctrina veche, se aprecia, astfel cum remarcă M.Tăbârcă în cartea sa, după criteriul obiectului, excepții pot fi grupate în: excepții de procedură, excepții funamentate pe lipsa condițiilor ce trebuie îndepliite pentru a putea exercita acțiunea, și excepții de fond. Din prima categorie făceau parte : necompetența, conexitate, nulitatea actelor de procedură, litispendența, chemarea în garanție, perimarea, etc. În cea de-a doua categorie, întâlneam situația pârâtului care invoca inexistența deptului subiectiv al reclamantului ce avea un sport ce decurgea mai mult din „acte de pură toleranță” ,„fără caracter juridic”, sau „simple sperațe deduse din obligațiuni de ordine morală”. Excepțiile de fond era cele care se referă la: tranzacție, compromis, lucru judecat, compensație, achiesare, etc.

În prezent, clasificarea excepțiilor după obiectul lor înseamnă a le cataloga în:

Excepții de procedură

Excepții de fond

Pornind de la dispoziția din NCPC, art.248 alin(1) care prevede că „Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care face inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe, ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”, putem desprinde deja caracteristica lor comună și anume, aceea că ele nu pun în discuție fondul cauzei.

1.a. Excepțiile de procedură

Sunt acele mijloace folosite în scopul de atenționa sau chiar sancționa neregularitățile procedurale ivite în cursul judecății. Ele au un caracter tehnic, profund „matematic”.

Aceste excepții trimit la încălcări a trei tipuri diferite de norme, în funcție de care se raportează, astfel:

norme de organizare judecătorească , sens în care excepțiile ce pot fi invocate sunt: nelegalitatea compunerii sau constituirii completului de judecată, incompatbilitatea

norme de competență instanței judecătorești, putând fi ridicate excepții de necompetență generală, materială, teritorială;

norme de privesc procedura proriu-zisă de judecată, sens în care se opun excepții : de conexitate, litispendență, tardivitate, perimare, citare nelegală sau necitare.

1.b.Excepțiile de fond

Sun mijloacele prin intermediul cărora „se invocă neîndeplinirea condițiilor privitoare la punerea în funcțiune a dreptului la acțiune”. Condițiile de exercitare a acțiunii civile sunt: capacitatea procesuală ( de folosință și de exercițiu), formularea unei pretenții și justificarea unui interes. Astfel, lispa oricărei ”verigi” din cele menționae, poate atrage după sine, invocarea excepției procesuale de fond, care va conduce la lipsa finalității acțiunii formulate.

Ca o parte componentă a dreptului la acțiune, pe lângă dreptul la admiterea acțiunii, dreptul de a sesiza instanța poate fi condiționat de îndeplinirea unei proceduri prealabile oligatorii, în cazurile prevăzute de lege. Neîndeplinirea acestei proceduri, oferă posibilitatea părții interesate, să invoce excepția de fond, față de faptul că aceasta privește un alt aspect al exercitării de fapt, a dreptului la acțiune, desigur, în cazuri speciale.

Sintetizând, excepțiile de fond pot fi grupate în:

cele care face referire la lipsuri ce privesc condițiile exercitării dreptului la acțiune : excepția de prematuritate, excepția lipsei de interes, excepția lipsei calității procesuae, etc.;

cele legate de componentele dreptului la acțiune: prescripția, autoritatea de lucru judecat;

cele care privesc „chiar exercitarea dreptului la acțiune sau acelea ce cuprind condiții prescrise de lege, prin care dreptul la acțiune este îngrădit, limitat în ceea ce privește exercitarea unor drepturi componente ale sale”: excepția lipsei procedurii prealabile în cazurile prevăzute lege.

Efectul admiterii excepțiilor de fond este acela că determină: respingerea ca prescrisă a cererii, ca inadmisibilă, ca prematură, anularea ei, etc. Acest aspect a dus la considerea de către mulți autori a excepțiilor de fond, ca apărări de fond. Așa cum am mai arătat anterior, excepțiile de fond, cât și cele de procedură, nu pun în discuție fondul pretenției deduse judecății. Admiterea lor presupune adoptarea unei soluții din cele menționate anterior, și nu respingerea a nefondată a cererii, situație valabilă numai în cazul apărărilor de fond.

Clasificare după efectul care îl produc

În general, se apreciază de către cei mai mulți doctrinari, că excepțiile pot determina două efecte, și anume: întârzierea soluției cerută de reclamant și astfel, amânarea judecării procesului, și, întălurarea totală a pretenției, fapt care stinge cauza.

Astfel, în acest sens se conturează două categorii de excepții:

Excepții dilatorii

Excepții peremtorii (dirimante)

Unii doctrinari, apreciază că, pe lângă cele două categorii de excepții trebuie incluse și o a treia, a excepțiilor declinatorii. În susținerea acestei opinii, se invocă chiar disp.art.245 NCPC din care se deduce că excepțiile procesuale urmăresc neîndoielnic, „declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea, respigerea sau perimarea cererii”.

Fără a face parte din susținătorii acestei idei, autoarea Andreea Vasile, notează în cartea sa posibilitatea ca aceeași excepție să producă efecte diferite. Mai precis, poate să determine declinarea judecății cauzei – în situația în care este competență o altă instanță sau organ cu activitate jurisdicțională; respingerea a inadmisibilă a acțiunii – în cazul în care, după obiectl acesteia, competența aparține unui organ fără activitate jurisdicțională, sau respingerea acțiunii ca nefiind de compeența instanțelor române, ci a unei instanțe dintr-un alt stat, nemembru UE.

2.a. Excepții dilatorii

Excepțiile dilatorii sunt acele excepții care au ca efect amânarea judecării cauzei, declinarea competenței în a judeca cauza, trimitere dosarului la o altă instanță, transferul dosarului la un alt complet de judecată din cadrul aceleiași instanței, refacerea unor acte de procedură (pentru lipsă de procedură, viciu de procedură). Excepțiile astfel ridicate poartă denumiri specifice ca: a nelegalei citări, a litispendenței, lipsei de proceduri, conexității, etc.

2.b. Excepțiile peremtorii (dirimante)

Excepțiile peremtorii sau ca scop împiedicarea judecății cauzei prin respingerea acțiunii reclamantului, sau anularea/stingerea procesului.

Intră în această categorie: excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția puterii lucrului judecat, excepția lipsei calității procesuale, excepția perimării, etc. Astfel de excepții, de fond, pot inițial conduce în cursul cercetării judecătorești, la amânarea judecății (pentru că instanța poate, de exemplu, acorda termen pentru a se confirma un act de procedură a cărui nulitate se solicită; a complini lipsurie în privința nesemnării cererii, a depunerii dovezii calității de reprezentant, a netimbrării sau insuficienței timbrării), având în acest sens, un efect dilatoriu. Efectul peremtoriu se va produce numai în cazul admiterii lor. Deci, practic, aceste excepții pornesc prin a fi dilatorii, dar sfârșeșc prin ai fi peremtorii.

Excepții versus inadmisibilități

Vezi Monografie Mihaela Tabarca pagina 78, 79 și pagina 117 din Excepții procesuale….

Apreciindu-le nu ca forme aparte ale excepțiilor, ci „o consecință a valorificării excepțiilor în procesul civil”, inadmisibilitățile nu sunt expres stipulate în lege în expresii din care să se deducă incontestabil astfel de sancțiuni.

Astfel, întâlnim o sugerare a inadmisibilității în disp.art.51 al.(3)din NCPC care, referindu-se la procedura de soluționare a abținerii sau a recuzării, menționează că „Nu se admite interogatoriul ca mjloc de dovadă a motivelor de recuzare”. Legea declară „inadmisibilă proba cu martori” în cazul în care, pentru a dovedi un act juridic, se cere forma scrisă ad probationem acestuia, exceptând cazurile expres menționate în art.309 pct.4 NCPC, referitoare la adminisibilitatea ei. Sugerarea ca sancțiune a inadmisibilității o întâlnim și în disp.art.67 alin.(4) NCPC conform căruia, calea de atac a intervenientuli accesoriu este socotită ca „neavenită” în situația în care partea în interesul căreia acesta a intervenit, nu a uzat de calea de atac, a renunțat la ea sau a fost anulată, perimată sau respinsă fără a se analiza fondul cauzei.

Un alt caz, exmplificat din cadrul Procedurilor speciale meninționate de NCPC- Procedura de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept, prevăzută la art.1042, îl reprezintă, interzicerea pârâtului de a formula pretenții proprii pe calea acțiunii reconvenționale, a chemării în judecată a altei persoane sau în garanție, aceste pretenții putând lua forma numai unei acțiuni separate.

Alt exemplu poate fi dat de disp.art.35 NCPC care prevede că, cererea nu poate fi primită de cel care poate solicita constatarea existenței sau inexistenței unui drept, pe orice altă cale conformă legii.

Clasificarea după caracterul normei încălcate:

Excepții absolute;

Excepții relative

În aprecierea dl.Ioan Leș aceasta reprezintă cea mai important clasificare realizază de Noul Cod de procedură civilă, în art.246, datorită regimului juridic al acesteia.

Criteriul de departajare a excepțiilor absolute de cele realtive, îl reprezintă ocrotirea interesului public sau privat în litigiu supus judecății

3.a. Excepțiile absolute. Invocarea lor

Legiutorul definește excepțiile absolute ca fiind acelea care „se invocă încălcarea unor norme de ordine publică”. Acestea pot fi invocate de oricare dintre părți, sau de instanță din oficiu, în orice fază a procesului (se înțelege, deci, că și în faza instanței de recurs, cu specificația de a nu se administra probe noi, cu excepția înscrisurilor noi, în susținere), dacă prin lege nu se prevede altfel.

Din coroborarea disp.art.245 NCPC cu disp.art.247NCPC, se poate reține, sub aspectul persoanelor care pot ridica excepția, și procurorul.

„Importanța invocării de către procuror a excepției absolute este de necontestat, atât timp cât prin Ministerul Public se apără interesele generale de ordine publică”, deși această dispoziție nu este expres prevăzută în noul Cod de procedură civilă.

Continuând cu interpretarea disp.art.247 NCPC, cu cele referitoare la alin.(3), același autor, aduce în discuție aspectul neinvcării prompte a excepțiilor, sens în care sancțiunea aplicabilă va fi de plata daunelor – interese. Se apreciază că această sancțiune își găsește aplicabilitatea numai în situația în care, neinvocată fiind prin întâmpinare, sau pâna la primul termen de judecată, după săvârșirea neregularității, conform articolului referit, partea, cu rea-credință nu le-a invocat, păstrându-le pentru un moment ulterior, fapt ce conduce la tergiversarea judecării procesului. Reaua-credință nu se prezumă, ci trebuie dovedită.

Derogatoriu de la disp.art.247 NCPC privind invocarea excepției absolute în orice stadiu al procesului, îl reprezintă situația excepției de necompetență materială și teritorială de ordine publică, care „trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțe sunt legal citate în fața primei instanțe”, astfel cum stipulează art.130 NCPC.

Normele de ordine publică a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității absolute, se întâlnesc pe mai multe paliere distincte, și anume:

a) Compunere/ Competență instanță. Excepțiile ce pot fi invocate fiind:

excepția compunerii sau constituirii instanței cu numărul de judecători, cu persoanele sau cu organele prevăzute de lege;

excepția competenței generale – ridicată atunci când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;

excepția competenței materiale – când cauza intră în competența de soluționare a unei instanțe de alt grad;

excepția competenței teritoriale exclusive – procesul este de competența unei instanțe de același grad, dar din punct de vedere tertorial, diferit.

b) Regulilor de desfășurare a procesului. Exemplificăm cu :

norma din art.466 alin.(4) care prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, exceptând cazul în care legea prevede altfel;

norma din art.471 alin.(1), respectiv art.490 alin.(1) conform căreia apelul, recursul și, când este cazul, și motivele acestora, se depun, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă.

c) Condițiile de exercitare a acțiunii civile. Exemplificăm în acest sens, în lumina disp.art.32 NCPC, excepții referitoare la:

Capacitatea procesuală – excepția lipsei capacității de exercițiu sau a cele de folosință

Calitatea procesuală – excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Formularea/dovedirea unui interes – excepția lipsei de interes sau a unei din cerințele acestuia cu privire la cerere de chemare în judecată sau la alt mijloc ce face parte din conținutul acțiunii civile (cereri, exercitarea căilor de atac, executarea silită, etc).

Vezi legeaz.net/dictionar-juridic

Termenele de exercitare a căilor de atac

Vezi disp.art.185 și comentarii pe legeaz.net.

Actele de procedură – neîndeplinirea actului de procedură în condițiile și termenele stipulate de lege, atrage nulitatea absolută a acestora.???????

3.b) Excepțiile relative. Invocarea lor

Excepțiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive. Ele pot fi invocate numai de partea interesată in limine litis, până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate sau, cel mai târziu la primul termen de judecată imediat următor celui care i s-a ivit neregularitatea procedurală.

În comentariul din cartea sa, Al.Suciu apreciază că nu trebuie să înțelegem că, în etapa de cercetare a procesului, nu mai există obligativitatea invcării lor prin întâmpinare, pentru că, din interpretarea disp.art.205 alin.(2) lit.b) NCPC ( „întâmpinarea va cuprinde excepțiile procesuale pe care pârâtul le invocă față de cererea reclamantului”), coroborat cu disp.art.208 alin.(2) NCPC („ nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevedere altfel”), poate fi dedusă concluzia că, excepțiile preexistente depunerii întâmpinării, trebuie invocate obligatoriu, sub sancțiunea amintită; în schimb, cele născute ulterior depunerii întâmpării, trebuie invocate imediat după apariția neregularității procedurale.

Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, pârâtul poate să invoce excepțiile procesuale la primul termen de judecată, citat fiind legal, iar dacă, la acest termen, reclamantul a înțeles să își modifice cererea de chemare în judecată, el are posibilitatea de a răspunde (desigur, în situația în care i s-a comunicat cererea modificată), raportat la aceasta din urmă, cu o nouă întâmpinare, sens în care va include și excepțiile procesuale corespunzătoare.

În situația în care pârâtul a formulat cerere reconvențională, care va fi comunicată reclamantului confom disp.art.209 alin.(5), acesta, prin intermediul întâmpinării, va meționa în aceasta și excepțiile pe care înțelege să le invoce.

Referitor la situația intervenientului, conform disp.art.65 alin.(2) NCPC, acesta „va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției”, ceea ce înseamnă că, dacă au existat neregularități procedurale anterior acestui moment, acesta nu are posibilitatea de a le invoca prin excepție, doar dacă intervenția a avut loc pâna la primul termen de judecată cu părțile legal citate. Singura posibilitate a intervenientului este ca, ulterior introducerii sale în cauză, să invoce excepții absolute și relative, referitoare la neregularități pocedurale corespunzătoare acestui moment.

Aceeași situație o cunoaște și terțul chemat în garanție, persoana chemată în judecată care conform disp.art.70 NCPC, dobândește poziția de reclamant, cât și terțul arătat ca titular al dreptului, care, în condițiile în care reclamantul nu este de acord ca acesta să îi ia locul pârâtului, nu se prezintă sau contestă susținerile pârâtului, va dobâdi calitatatea de intervenient principal.

În cazul în care reclamantul fiind de acord cu înlocuirea pârâtului de către cel arătat ca titular al dreptului care a recunoscut susținerile pârâtului, acesta ia locul pârâtului, se pune în discuție dacă „el nu ar fi în măsură să invoce și excepțiile relative ce au ca obiect neregularități procedurale comise anterior introducerii sale în proces, având în vedere că, până la momentul încuviințării în principiu a cererii de arătare a titularului dreptulu real și al exprimării acordului reclamantului de înlocuire a pârâtului inițial, intervenientul forțat nu poate formula apărări în calitate de pârât”.

Revenind la sancțiunea decăderii, după unii autori, aceasta intervine imperativ, în sensul că, ridicarea tardivă a excepției poate fi opusă și de către instanță, din oficiu, nu numai de către cel căruia i-ar fi avantajos. În susținerea acestei idei s-a apelat la argumentele existente în deciziile Curții Constituționale în care se reține că „excepția relativă este doar o modalitate de organizare a apărării și că regimul său procesual nu suprimă acest drept al părții, cu atât mai mult cu cât legea procesuală consacra și instituția repunerii în termen ca modaliate de evitare a unui absolutism al legii procesuale care ar putea să vatăme drepturile litiganților”.

Printre normele care ocrotesc un interes privat, enumerăm:

Norma prevăzută în art.62 alin.(3) care permite părților inițiale din proces, să fie de acord cu intervenția voluntară principală făcută direct în apel;

Norma înscrisă în art.67 alin.(3) care de asemenea, lasă la latitudinea părții în folosul căruia a intervenit terțul, să decidă dacă îi permite sau nu intervenientului accesoriu să renunțe la judecarea cererii;

Norma din art.178 alin.(4) care lasă părții interesate opțiunea de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea relativă;

Norma cuprinsă în art.209 alin.(1) care, referitor la cererea reconvențională, lasă la aprecierea pârâtului dacă va formula sau nu cerere reconvențională;

Norma din art.244 alin.(3) care permite părților să-și exprime acordul ca dezbaterea fondului să se facă în Camera de Consiliu, la termenul respectiv sau la un alt termen, etc.

Încălcarea normei de interes privat atrage după sine, nulitatea relativă a actului de procedură, care, în condițiile disp.art.178 alin.(2) NCPC „poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă”.

Se apreciază că, chiar dacă instanța nu poate invoca din oficiu excepțiile relative, totuși, în baza rolului său activ, ea poate atrage atenția părții care ar justifica un interes, că este îndreptățită să o ridice, dacă această parte nu este reprezentată de un avocat sau mandatar licențiat în drept. În situația în care instanța nu a procedat astfel, și deci, drept consecință, partea interesată nu a invocat excepția relativă, desființarea hotărârii pe considerentul că rolul activ al instanței a fost încălcat, nu subzistă.

De altfel, și disp.art.22 alin.(2) teza a II-a NCPC specifică faptul că îndatorirea judecătorului este de a insista prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală în scopul aflării adevărului în cauză, prin aprecierea corectă a situație de fapt și aplicării drepte a legii, pentru a pronunța o hotărâre temeinică și legală.

Acestei opinii i-au fost aduse numeroase contra-argumente dintre care amintim: procedând așa, instanța „rupe” garanția de echidistanță de care trebuie să dea dovadă față de părți; mai mult poate crea părții interesate în invocarea excepției, un avantaj în raport cu cealaltă parte, care nu ar mai putea folosi astfel, instituția decăderii. De asemnea, nu s-ar mai respecta principiul egalității de șanse, și nici cel al disponibilității, fapt ce ar conduce la un dezechilibru procesual vădit.

Punerea în discuție a împrejurărilor de drept poate fi înțeleasă și ca oportunitatea evidențierii excepțiilor relative, fapt ce creează o inegalitate de șanse între părți. Pentru a reechlibra balanța șanselor, instanța ar trebui să indice și celorlalte părți modalități de apărare contra excepției ridicate, destabilizându-se astfel întregul sistem procesual.

Ridicarea excepției relative, așa cum am menționat anterior, este făcută în scopul apărării unui interes particular în care instanța nu trebuie să intervină.

Analizând disp.art.22 alin.2 NCPC raportat la unele din principiile diriguitoare ale procesului civil – cel al egalității de șanse, contradictorialității, și disponibilității, se opinează că, până în prezent, nu se poate identifica „nici o situație în care instanța ar fi îndreptățită să aducă la cunoștință unei părți faptul că poate invoca o excepție relativă…”.

Intervenind ca o mediere a celor două teorii expuse mai sus, see apreciază că instanța poate pune în vedere părții interesate, posibilitatea invocării excepției relative, fără însă a specifica care anume.

Interesul clasificării excepțiilor

Din cunoașterea naturii excepției, a efectelor pe care acestea le pot produce, al normei încălcate, al termenului în care aceasta poate fi invocată, rezultă acuratețea juridică și garanția unei bune și transparente administrări a justiției de care trebuie să se bucure orice persoană care adresează o cerere instanței.

Vezi legeaz.net, de completat

Invocarea excepțiilor absolute și relative în căile de atac

Invocarea excepțiilor absolute și relative în căile de atac se realizează în două moduri, și anume:

de către cel care formulează calea de atac, prin cererea de sesizare a instanței competente cu soluționarea căii de atac;

în cursul căii judecății căii de atac, pentru neregularități/incidente care au apărut după ce instanța a fost sesizat cu soluționarea acesteia.

Din analiza disp.art.247 alin.(2) NCPC și a disp.art.390 NCPC, se desprinde concluzia că excepțiile relative care au ca obiect neregularități procedurale care nu au fost soluționare în cursul cercetării procesuli, pot fi invocate până la limita maximă a acordării cuvântului părților, de către instanță, pe fondul cauzei.

În apel, excepțiile absolute se pot invoca în orice stadiul al procesului, dacă nu este stipulat altfel de lege; excepțiile relative pot fi invocate în același regim ca în fața primei instanțe

Excepțiile care au fost respinse de instanța de fond, vor putea fi invocate numai ca motive de apel sau de recurs.

Reamintim cu privire la ridicarea excepțiilor absolute în recurs, că acestea cunosc o limitare a materialului probator în susținerea lor, și anume, uzitarea numai a înscrisurilor noi. Imposibilitatea susținerii excepției prin înscrisurile noi, se apreciază că, conduce la respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată, și nu inadmisibilă, cum întâlnim în cazul apărărilor de fond.

Dacă prima instanță a omis să pună în discuție excepțiile absolute invocate în cursul judecății , ele fiind reformulate și în fața instanței de apel, atunci, în lumina disp.art.480 NCPC, instanța le va soluționa fără a dispune trimiterea cauzei spre a se rejudeca la prima instanță, dacă părțile nu au solicitat expres acest lucru.

Capitolul III. Procedura de soluționare a excepțiilor procesuale

Pentru ca cercetarea judecătorească să se efectueze cât mai prompt și simplu, pe conduita unei logice juridice pure, excepția cunoaște, privilegiul soluționării ei înaintea fondului cauzei, indiferent de soluția ce urmează a fi dată ei. Mai mult, în completarea regulilor de soluționare, specificăm în conformitate cu disp,art.248 alin.1 din NCPC, faptul că instanța se va pronunța asupra excepțiilor de procedură și ulterior asupra celor de fond care au “capacitatea” de a face inutilă, total sau parțial, administrarea de probe sau cercetarea în fond a cauzei. Astfel se evită tergiversarea procesului precum și efectuarea unor cheltuieli judiciare inutile.

Încunviințarea probelor se poartă sub aspectul fondului cauzei și nu în dovedirea chiar a excepției. Admiterea excepțiilor , poate produce o inutilitate a adminisitrării probelor și o inutilitate a cercetării fondului cauzei. Se apreciază în acest sens, că legiuitorul nu a făcut distincție dacă este vorba de excepții de procedură sau de fond, nestabilind o ierarhie între acestea .

În situația în care, în cauză s-au ridicat simultan mai multe excepții procesuale, în conformitate cu disp.art.248 alin.(2) NCPC, instanța va determina ordinea în care aceastea vor fi soluționate pe criteriul efectului pe care acestea îl au, în caz de admitere, asupra celorlalte. Trebuie să întelegem prin „invocarea simultană”, situația în care instanța este pusă a se pronunța, la același termen de judecată. Excepțiile puteau fi ridicate fie de aceeași parte, în momente diferite ale cercetării judecătorești, fie de părți diferite, la momente distincte.

Ordinea de soluționare are ca fundament calificarea cât mai corectă și corectă, pe care instanța trebuie să o facă asupra excepțiilor, calificare care își poate pune amprenta și asupra fondului litigiului. Ridicarea concomitentă a mai multor excepții de procedură și de fond, determină instanța, să stabileasă mai întâi efectele cele pot produce excepțiile de procedură, apoi cele ale excepțiilor de fond, și ulterior, în final să aprecieze admiterea cărei excepții ar lipsi de efect analiza celorlalte. Sub acest aspect, s-a apreciat în doctrină, că instanța trebuie să se pronunțe cu precădere asupra excepțiilor referitoare la învestirea ei ( excepția de insuficientă timbrare, de netimbrare, lipsei procedurii prealabile obligatorii, etc), ulterior asupra excepției de necompetență, excepția privind compunerea sau constituirea instanței, autoritate de lucru judecat, prescripția, etc. Asupra acestor aspecte vom reveni, într-un capitol distinct „Ordinea de soluținare a excepțiilor”, în cel de față, făcând doar o simplă exempificare a ei.

Din coroborarea disp.art.237 alin.2 și art.240 rezultă că , pentru pregătirea dezbaterii în fond, excepția , va fi soluționată în etapa cercetării procesului care are loc în Camera de Consiliu (după data de 1 ianuarie 2016, până atunci , în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel), cu citarea părților, în primă instanță, iar în căile de atac, în ședință publică.

Întrucât disp.art.237 alin.2 pct.1 permite instanței să ridice excepții din oficiu, acestea, trebuie puse în discuția părților, pentru a asigura un just drept la apărare părților, sub aspectul premiselor,să fie explicate atât în fapt cât și în drept. Instanța nu se va pronunța sau antepronunța asupra lor, oferind părților o virtuală motivare, ci va căuta să le identifice cât mai exact sub raportul naturii si al efectelor lor.

Contradictorialitatea în etapa cercetării judecătorești, presupune, sub aspectul discutării excepțiilor, acordarea cuvântului de către instanță, mai întâi, autorului acesteia, apoi, părții adverse, procurorului –dacă acesta participă la proces. In situația ridicării din oficiu de către instanță a excepției, aceasta va fi discutată de părți în ordinea firească dată de calitatea procesuală a fiecăruia.

Dacă pe parcursul procesului, deși legal citată, de pentru fiecare termen de judecată, o parte nu s-a prezentat ,instanța va lua act de lipsa acesteia și se va pronunța în baza materialului probator aflat la dosar cu analizarea apărărilor și excepițiilor părții care lipsește. Aceași dispoziție o va da și în cazul în care lispesc părțile cu condiția ca, cel puțin una dintre acestea să fi solicitat expres, prin cerere scrisă, judecarea cauzei în lipsă.

Odată investită instanța, ea are oblgația de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate în scris de către părți, dar și asupra solicitărilor formulate oral și menționate în încheierile de ședință de la termenele anterioare, în situația avansării în cercetarea judecătorească. Nu subzistă motivul nepronunțării asupra excepției în cazul în care chiar autorul acesteia lipsește, fapt ce constituie un veritabil motiv de casare a hotărârii în căile e atac.

Din analiza art.248 alin.(3) NCPC înțelegem că, dacă instanța se află în imposibilitatea de a se pronunța asupra excepției chiar la termenul când aceasta a fost ridicată, va amâna judecarea ei, acordând în acest sens un termen scurt. Din interpretarea M.Tăbârcă nu trebuie confundat acest termen cu noțiunea amânării pronunțării în cazul în care instanța are nevoie de timp pentru a delibera. Termenul referit este stabilit numai pentru a se administra dovezi pentru soluționarea excepției, și nu a fondului cauzei. Pronunțarea asupra excepției implică punerea în discuție contradictorie a acesteia, și prezența părților. Acordând așa cum am referit mai sus, un termen scurt, instanța poate dispune citarea părților cu mențiunea că la termenul stabilit se va discuta excepția invocată dar și fondul cauzei, în aprecierea că, respinsă excepția, se va evita astfel imposibilitatea săvârșirii unor acte de procedură ce ating fondul cauzei.

Dacă natura litigiului permite ca administrarea probelor să se facă de către avocați, conform disp,art.371 NCPC, în cazul în care se ridică o excepție, termenul maxim general stabilit de 6 luni, se va putea prelungi cu timpul necesar instanței pentru a se pronunța asupra ei. În acest sens art.373 NCPC specifică că, partea – autor al excepției va proceda la sesizarea instanței, cu citarea oponentului ei . Instanța urmează a se pornunța asupra excepției, prin încheiere dată în Camera de Consiliu, de îndată sau cel târziu la 15 zile de la sesizarea ei, care va putea fi atacată odată cu fondul.

Dacă pe parcursul cercetării judecătorești, instanța a omis să pună în discuția părților și să se pronunțe, asupra excepțiilor invocate în termen legal, i se permite ca, în lumina disp. art.390 NCPC , înainte de a începe dezbaterea fondului cauzei, din oficiu sau la solicitarea părților, să facă acest lucru. Sunt incluse în această dezbatere pre-fond, toate excepțiile procesuale care , potrivit legii, pot fi invocate în orice stadiu procesual dar și cele despre care părțile de îndată le-au cunoscut și deci, adus în discuția instanței. Nu fac parte din aceast „categorie” excepțiile asupra cărora instanța a dispus, prin încheiere, unirea lor cu fondul cauzei.

Alin.4 a art.248 NCPC oferă posibilitatea instanței , în etapa cercetării procesului și cea a dezbaterii aupra fondului cauzei, de a uni excepțiile cu administrarea probelor, și respectiv, cu fondul cauzei, cu condiția imperativ-necesară ca, pentru judecarea lor să fie necesare aceleași dovezi ca și pentru încheierea cercetării judecătorești, sau a soluționării fondului cauzei. Așadar, „aceleași probe servesc verificării temeiniciei dreptului afirmat în justiție ori celor cerute de reclamant pentru infirmarea acestui drept”. Din redactarea acestui articol, nu rezultă,astfel cum nota dl.Boroi, că instanța are obligativitatea în a proceda astfel, chiar dacă sunt întrunite condițiile referite.

Dacă soluționând excepția, instanța a respins-o, probele pe baza cărora aceasta a fost rezolvată, vor rămâne câștigate cauzei, servind în acest sens, în continuare, pentru soluționarea fondului pretenției. Acelaș autor mai sus amintit, referă că, în practică, sunt tendințe de a se uni excepția cu fondul cauzei, chiar dacă, pentru rezolvarea celei dintâi se administrează probe care nu sunt comune fondului, fapt ce încalcă dispozițiile articolului referit, ducând și mai mult, la tergiversarea cauzei în cazul admiterii excepției.

În etapa cercetării procesului, pronunțarea asupra excepțiilor se va face anterior pronunțării asupra probelor, și numai dacă pentru soluționarea lor este nevoie de probe comune cu fondul, instanța va dispune amânarea pronunțării după administrarea dovezilor. Nu toate excepțiile pot fi soluționate în această etapă, drept pentru care, instanța le va uni în soluționarea lor, cu fondul cauzei, și nu cu administrarea probelor. Utilitatea acestei măsuri este văzută de către unii autori, printre care menționăm pe dl.Alexandru Suciu, ca pledoariile finale să fie cele care vor ajuta în soluționarea excepției, cautând alt sens acesteia , ne poate determina să apreciem ca inutilă unirea excepției cu fondul, odată ce terminarea etapei cercetării procesului, nu permite instanței să administreze alte probe.

Altă opinie exprimată în acest sens, este cea a d-nei dr. M.Tăbârcă care, punctând asupra deliberării instanței atât pe excepții cât și pe fondul cauzei, consideră că, judecătorul va analiza mai întâi excepția, pe care dacă o va găsi întemeiată, în funcție de soluționa dată asupra ei, și numai după aceasta, va trece la examiarea sau nu și a fondului cauzei.

Excepțiile procesuale sunt soluționate prin încheieri interlocutorii care pot fi atacate numai odată cu fondul. Încheierile interlocutorii nu hotărărsc în „totul asupra procesului”, astfel cum reiese din definiția lor dată de art.235 NCPC, corecta interpretare a acestei expresii fiind, în aprecierea unor doctrinari „că nu este o condiție obligatorie” ca excepția procesuală să ducă la soluționarea întregului proces, ci poate soluționa doar o parte din acesta, fără ca încheierea să își piardă din caracterul interlocutoriu”. Pentru că încheierea presupune o continuare a procesului, soluționarea lui se va finaliza prin pronunțarea unei sentințe sau decizii în funcție de instanța sesizată. În cazul admiterii excepției, instanța va pronunța o hotărâre care are cel puțin provizoriu, autoritate de lucru judecat, condiție minimă pe care o întâlnim și la încheierea interlocutorie, asupra căreia de asemenea, nu se poate reveni, opinează aceeași autoare. De altfel, și în cazul respingerii excepției (ca neîntemeiată), instanța va pronunța o încheiere interlocutorie , continuând cu soluționarea cauzei pe fond.

Atât încheierea prin care s-a respins excepția, precum și cea de admitere a acesteia, în cazul în care instanța a rămas în continuare învestită cu soluționarea cauzei, pot fi atacate odată cu fondul, dacă legea nu prevede altfel, conform disp.art.248 alin.(4) NCPC.

Are același regim juridic hotărârea prin care s-a admis excepția, ca și hotărârea ce s-ar fi pronunțat pe fond, dacă legea nu prevede altfel în legătură cu soluționarea excepției .Exemplificăm în acest sens cu disp.art132 alin(3) NCPC, reiese că instanța se declară necompetentă și respinge cerere ca inadmisibilă, pentru că competența aparține unui organ fără activitate jurisdicțională, sau mai mult, nu este de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară; disp.art.421 alin.(2) care prevede că hotărârea A.Vasile, op.cit., pag.34,prin care se constată ca perimată cauza este supusă recursului la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la pronunțare. Perimarea constatată pentru prima dată la o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se va judeca în recurs, la Completul de 5 judecători al acesteia.

Capitolul IV. Ordinea de soluționare a excepțiilor

Ordinea de soluționare e excepțiilor, așa cum am văzut anterior, în disp.art.248 NCPC este la modul general reglementată, trasează principii de urmat, dar nu specifică în mod detaliat anumite situații cu care instanța se poate confrunta.

Nu trebuie să uităm a menționa un aspect important pe care doctrina îl evidențiază ca o regulă, și anume că, anterior stabilirii ordinii de soluționare a exepțiilor simultan ridicate, instanța trebuie să se raporteze la aceeași acțiune. Va exista așadar, un concurs de priorități între excepțiile raportate la cererea de chemare în judecată, la cererea reconvențională sau o altă cerere formulată în cauză. Instanța va trebui să ordoneze logic soluționarea lor, departajând fiecare excepție în funcție de actul de procedură la care se referă, acțiunea sau cererea formulată.

Dacă instanța a “filtrat” , în ordinea de soluționare a excepțiilor, prioritatea acestora în funcție de efectele pe care le produc, ne putem afla în situația în care mai multe excepții produc aceleași efect. Prioritatea “intrinsecă” va fi dată de modul în care efectul celei dintâi se răsfrânge asupra celei ulterioare, de la caz, la cay.

Pot exista situații în care se invocă mai multe excepții de aceeași natură ,de procedură sau de fond. Problema care se ridică este deci, cum determină instanța ordinea de soluționare în interiorul aceleiași categorii de excepții? Criteriul este selectarea acelor excepții care, în cazul admiterii lor, fac imposibilă analizarea celorlalte.

Sub acest aspect, distingem:

Ordinea de soluționare a excepțiilor de procedură

Ordinea de soluționare a excepțiilor de fond

Ordinea de soluționare a excepțiilor de procedură

În opinia unor doctrinari, în soluționarea excepțiilor – de fond sau de procedură, prioritatea trebuie acordată celor care au legătură cu invesirea instanței. Se exemplifică în acest sens, acele excepții care privesc nulitatea cererii de chemare în judecată

(insuficientă timbrare, netimbrare, lipsa elementelor esențiale ale acesteia – nume, obiect, semnătură) față de care instanța trebuie să se pronunțe cu prioritate, pentru ca ulterior, în funcție de efectele acestora, să poate trece la soluționarea altor incidente procedurale. Ponderea ridicării lor a scăzut odată cu introducerea procedurii de regularizare care vine tocmai în întâmpinarea prevenirii unor astfel de incidente.

Analizarea elementelor cererii de chemare în judecată trebuie precedată, după unii autori de soluționarea excepției de necompetență, a autorității de lucru judecat, a prescripției dreptului la acțiune. După unii autori, se apreciază că excepția netimbrării cererii este cea care primează, față de disp.art.33 din O.U.G.nr.80/2013, conform căruia taxele de timbre trebuie plătite anticipat.

Timbrarea cererii se verifică de instanță înainte de stabilirea primului termen de judecată. Dacă se constată lipsuri în acest sens, instanța le va comunica reclamantului în scris, sens în care îi acordă acestuia 10 zile pentru a le îndeplini, sub sancțiunea anulării cererii.

Se apreciază că nu iși pierd calitatea de excepții procesuale dacă, în cazul nulității cererii sau a netimbrării, acestea au fost omise în a fi soluționate inițial de instanță sau necorespunzător soluționate, ci cunosc același regim juridic referit. Desigur, verificarea timbrajului se va face ulterior analizării excepției ce privește nulitatea cererii sub raportul obiectului acesteia, a identificării reclamantului, aspect de care este indisolubil legat.

Raliindu-se doctrianarilor care apreciază că, ulterior verificării excepției referitoare la sesizarea instanței, Al.Suciu, consideră etapa următoare constă în analizarea excepțiilor de necompentență : generală, material, teritorială și funcțională.

S-a pus problema, din cadrul raportului dintre excepțiile ce privesc nulitatea cererii de chemare în judecată, a netimbrării acesteia, și cele referitoare la necompetență, a priorității acordării în soluționarea lor. Părerile doctrinarilor au fost împărțite. Astfel, s-a apreciat că într-un astfel de concurs, trebuie analizată cu precădere excepția timbrării cererii principale, motivând așa cum am făcut referire mai sus, prin disp.O.U.G.80/2013, instanța putând trece la verificarea propriei competențe numai dacă este legal sesizată.

Contrar acestei opinii, s-a reținut, că prima excepție pe care instanța trebuie să o analizeze este cea a necompetenței, pentru că, actele săvârșite de un judecător necompetent sunt lovite de nulitate, deci, implicit și soluționarea excepției de netimbrare va avea aceeași soartă.

Ca o concluzie, teoriile care susțin ideea soluționării excepției de necompetență trebuie făcută cu prioritate, față de cea a netimbrării, nu iau în considerare procedura de regularizare prevăzută de art.200 NCPC referitoare la obligativitatea complinirii lipsurilor în raport de art.194-197 NCPC. Numai dacă instanța a fixat greșit cuantumul taxei de timbru, sau nu a observat timbrarea necorespunzătoare a cererii de către reclament, atunci se poate ajunge în situația ca, în faza de judecată să fie ridicate concomitent cele două excepții (netimbrare, necompetență). Mai mult, și în această fază procesuală trebuie să primeze în soluționare tot excepția netimbrării, voința legiuitorului prin introducerea procedurii de regularizare fiind clară și de strictă interpretare.

Excepția ce ar trebui analizată următor, este cea referitoare la compunerea completului de judecată. Astfel, avem în vedere legalitatea de constituire a acestuia privind numărul de membri și obligativitatea participării Ministerul Public în cazurile prevăzute de lege.

Categoriile următoare de excepții ce trebuie soluționate se referă la specializarea completului de judecată în situația în care legea o impune. Așadar, repartizarea la un alt complet decât cel specalizat prin intermediul excepției pținvocate și admise, conduce la declinarea cauzei la completul specializat.

Excepția de recuzare sau de incompatibilitate absolută prevăzută la art.44 – 45 NCPC este cea care trebuie soluționată în continuare pentru că are legătură cu alcătuirea completului fiind vzată persoana judecătorului, care face parte din acesta.

Ulterior soluționării tuturor incidentelor procedurale referitoare la sesizarea și compunerea instanței, este necesară analizarea aspectului privitor la posibilitatea continuării sau nu a judecării cauzei. Astfel, este vorba de excepția de perimare, care conform art. 422 NCPC, lipsește de efecte juridice orice act efectuat de acea instanță, într-o cauză perimată.

„Filtrate” astfel toate incidentele referitoare la sesizarea și compunerea instanței, nepermiarea cererii, instanța trebuie să analizeze reprezentarea părților în cauză, dacă au sau nu calitate în acest sens.

Se invocă astfel, excepția lipsei calității de reprezentant sau a lipsei dovezii calității de reprezentat, ce trebuie soluționate cu precădere față de faptul că, aceștia susțin concluzii ăn numele părții care îi reprezintă. Lipsa dovezii aceste calități, determin anulabilitatea acetor de procedură.

Conform art. 82 alin. NCPC, lipsa dovezii calității de reprezentant va putea fi complinită la un termen scurt acordat de instanță în acest sens.

Următoarea excepție a cărei soluționare trebuie pusă în discuție este cea a tardivității actelor de procedură, cu referire atât la cererile formulate în fața instanei, cârt și la căile de atac.

În cazul admiterii excepției de tardivitate, celelalte excepții care sunt legate de aceasta, rămân fără obiect.

Fațî de căile de atac, disp art. 180 NCPC prevede cadrul general al termenelor procedurale, pentru fiecare cale de atac existând un termen special. În calea de atac trebuie invoată u prioritate excepția tardivității față de celelalte excepții, pentru că nerespectarea termenului imperativ determină decăderea din dreptul de a exercita clea de atac.

Conexitatea și litispendența este următoarea excepție ce trebuie analizată. Acestea presupun existența a două cauze cel puțin asemănătoare dacă nu chiar identice aflate pe rolul aceleiași instanțe, sau la instanțe diferite.

Litispendența înseamnă tripla identitate de părți, cauză și obiect pe când, conexitatea, presupune doar o strânsă legătură între ele.

Într-o logică juridică primează în soluționare, excepția de litispendență care previne ca instanța să pronunțe două hotărâri contradictorii în același dosar, în aceeași pricină, dar în dosare diferite. Același efect nu poate fi reținut asupra conexității în cazul nesoluționării excepției, ci, ar avea doar un efect negativ asupra administrării justiției. Există posibilitatea, astfel cum remarcau unii doctrinari ca, în cazul admiterii excepției de litispendență, cauza să fie declinată la o instanță superioară, situație în care adminisibilitatea excepției conexității nu mai poate fi pusă în discuție.

În etapa cercetării procesului pot fi ridicate excepții care țin de neregularități procedurale, spre exemplu, lipsa procedurii de citare sau a citării necorespunzătoare. Acestea trebuie soluționate cu precădere, prin acoperirea viciului, pentru că se evită astfel, eventuale motive de casare și de nesoluționare temeinică și legală a cauzei.

Vezi concomitență din cartea A. Vasile Excepții procesuale, pag. 37-40.

b. Ordinea de soluționare a excepțiilor de fond

În situația în care sunt invocate mai multe excepții de fond, instanța trebuie s stablească o prioritate în soluționarea lor. Exemplificăm în acest sens ridicarea excepțiilor clasice de fond:

Prima dintre excepțiile de fond ce trebuie soluționate de instanță este cea a lipsei calității procesuale, pentru că prin prin calitatea procesuală se stabilesc participanții la judecată. Este o excepție absolută și preemtorie.

În persoana reclamantului vorbim de calitatea procesuală activă, iar referitor la pârât, de calitatea procesuală pasivă.

Conform disp. art.32 NCPC, calitatea procesuală este o condiție a exercitării acțiunii civile, care înseamnă identitatea între persoana reclamantului și cea a titularului dreptului la acțiune în raportul juridic supus judecății, iar în persoana pârâtului, între acesta și cel obligat în același raport juridic.

Procesul nu poate continua până nu se stabilește cert, calitatea părților.

Tot în considerarea aceluiași articol, respectiv, art. 32 din NCPC vorbim de capacitatea procesuală a părților (de folosință și de exercițiu) și, deci, de succedarea în soluționarea excepției în acest sens.

Din definițiile date în art. 34 și art. 37 NCC, rezultă că, noțiunea capacității de folosință este aptitudinea generală a persoanei de a avea repturi și obligații, iar cea de exercițiu, aptitudinea de a încheia singură acte juridice civile.

Față de faptul că, excepția lipsei capacității de folosință este dirimantă, putând pune capăt procesului, aceasta trebuie soluționată cu precădere față de cea de exercițiu.

Astfel cum am specificat într-un capitol precedent, referitor la clasificarea excepțiilor, capacitatea de exercițiu este, la început dilatorie, sens în care instanța poate amâna cauza pentru a se acoperi viciul referitor la lipsa capacității de reprezentare, dar poate sfârși prin a fi peremptorie, prin neacoperirea acestuia.

O altă excepție de fond care trebuie analizată este cea a inadmibilității acțiunii, în susținere venind astfel, disp. art. 35 care prevăd că, în cazul în care partea interesată poate să solicite pe orice altă cale prevăzută de lege, constatarea existenței sai inexistenței unui drept subiectiv, „cererea nu poate fi primită”.

În cazul admiterii excepției, dacă reclamantul nu are o cerere în realzare, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă. Dacă există o astfel de cerere, cercetarea judecătorească va fi finalizată prin soluționarea cererii în realizare.

Vorbim de inadmisibilitate și în cazul apelului formulat contrar dispozițiilor art.466 NCPC, precum și a recursului formulat cu încălcarea art. 488 NCPC.

Tot ca o componentă a condițiilor de exercitarea a acțiunii civile, și anume, justficarea unui interes, excepția lipsei de interes este următoarea în oridinea soluționării celor de fond.

Înțelegem prin interes, folosul practic al reclamantului obținut în urma admiterii acțiunii. Nejustificarea lui face inutilă petru instanță, analizarea fondului cauzei. Interesul trebuie să fie legitim și juridic, personal și direct, născut și actual.

Dacă dreptul subiectiv al reclamantului nu întrunește condiția de actualitate, acțiunea va fi respinsă ca prematur introdusă.

Dacă ne aflăm în situția în care, pentru soluționarea litigiului, este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile, ridicarea excepției lipsei acesteia înseamnă apariția situației încălcării acestei norme imperative. Deci, neparcurgerea acestei etape conform regulilor și termenelor specifice, atrage imposibilitatea instaței de a trece la soluționarea cauzei, sens în care, va respinge acțiunea.

Verificarea prealabilă a identității de părți, obiect și cauză a litigiului, înseamă prevenirea invocării excepției autorității de lucru judecat.

În cazul în care, în paralel cu aceasta a fost ridicată și excepția calității procesuale sau a prematurității, autoritatea de lucru judecat va fi soluționată printre ultimele.

Va fi totuși analizată înaintea excepției prescripției, pentru că ea presupune o verificare a triplei identități (părți, obiect, cauză), pe când prescipția înseamă analizarea momentului când s-a născut dreptul la acțiune.

Față de cele referite anterior, ultima excepție de fond ce trebuie verificată, este cea a prescripției dreptului la acțiune, pentru că, atât calitatea părților, cât și cadrul procesual, au fost deja stabilite. În acest sens, se stablește data înregistrării acțiunii, termenul de prescripție(incluzând și cauze de întrerupere sau suspendarea lui) și momentul când a luat naștere dreptul la acțiune .

Capitolul V. Excepția de neconstituționalitate

Excepția de neconstituționalitate – excepție procesuală?

Nu putem să ne abținem în a ne întreba dacă excepția de neconstituționalitate reprezintă o excepție procesuală. Pentru a ne răspunde la o astfel de întrebare, unii autori, printre care și M.Tăbârcă, apreciază că trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

Excepția de neconstituționalitate reprezintă un mijloc de apărare ce de care poate uza orice parte și prin care se pune problema ineficienței unei legi /ordonanțe sau dispoziții din acestea?

Răspunsul este: Nu se poate reduce excepția de neconstituționalitate la doar o apărare de fond, atât timp cât, în cazul admiterii ei, a publicării în Monitorul Oficial va produce ca efect scoaterea din circuitul legislativ a respectivei prevederi.

Excepția de neconstituționalitate nu trebuie confundată cu apărarea de fond. Admiterea excepției nu implică o opozabilitate erga omnes, pentru că nici hotărârea pronunțată în cauză nu un astfel de efect.

Asemenea unei excepții procesuale, cea de neconstituționalitate se invocă în parcursul soluționării cauzei. Se observă că aceasta poate avea inițail dilatoriu, sens în care produce amânarea cauzei (eliminându-se în cele mai multe cazuri, suspendarea dosarului). În cazul însă, al admiterii ei, va avea un efect peremptoriu, desigur, numai în cazul în care pretenția supusă judecății s-a întemeiat numai pe dispozițiile declarate neconstituționale, urmând, în acest sens , ca cererea să fie respinsă.

Excepția de neconstituționalitate este o excepție e ordine publică pentru că poate fi ridicată de părți,de instanță din oficiu și de procuror, în orice fază a procesului. Ea nu poate fi acoperită și nu se poate renunța la ea.

Spre deosebire de excepțiile de neconstituționalitate care sunt de competența exclusivă a Curții Constituționale, excepțiile procesuale sunt de competența instanței care a fost investită cu soluționarea litigiului, indiferent de stadiul procesual în care se află.

Excepția de neconstituționalitate nu se poate uni, în soluționarea ei, cu fondul cauzei.

Excepția de neconstituționalitate nu poate avea ca obiect neregularități procedurale amintite în capitolele anterioare cu referire la excepțiile procesuale, ci numai, dispoziții din legi sau ordonanțe, sau chiar în întregul acestora, apreciate ca neconstituționale de partea interesată prin raportare la aritcole din Constituție, etc.

Concluzionând, putem afirma, în opinia aceeași autoare, că într-adevăr există asemănări între excepțiile de neconstituționalitate și cele de procesuale dar acestea sunt insuficiente în a le considera pe primele ca fiind procesuale, ci mai aproape de adevăr, „excepții de drept constituțional”.

Prin obiectul ei, prin procedura de rezolvare și prin efectele deciziei asupra excepției de neconstituționalitate, aceasta nu este un mijloc tehnic procesual specific acțiunii penale sau civile – asemenea excepțiilor procesuale – , ci un mijloc tehnic aparținân „instrumentarului” dreptului constituțional, pentru exercitarea controlului de constituționalitate”.

Regulile procedurii jurisidicționale prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată, se completează cu regulile procedurii civile „în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale”, compatibilitatea fiind hotărâtă exclusiv de către Curtea Constituțională.

Cadrul procesual în care se invocă excepția de neconstituționalitate

Curtea Constituțională, pe lângă rolul de garant al supremației Constituției, îndeplinește și funcția de protector al drepturilor și libertăților fundamentale.

Controlul constituționalității legilor pe calea excepției de neconstituționalitate este unul a posteriori pentru că „rezultă din conflictul constituțional ivit în procesul de aplicare a legii”.

Excepția de neconstituționalitate reprezintă o garanție constituțională a cetățeanului pentru apărarea drepturilor și libertăților sale în cadrul unui proces.

Excepția de neconstituționalitate se poate ridica în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, în orice fază a litigiului, indiferent de obiectul cauzei.

Majoritatea excepțiilor sunt ridicate în fața instanțelor judecătorești.

Conform disp.art.146 lit.d) teza finală din Constituție, printre autorii ei poate fi inclus și Avocatul Poporului, indiferent de existența unui proces pe rol. Această posibilitate și cea a invocării excepției de neconstituționalitate în fața instanțelor de arbitraj comercial au fost introduse la revizuirea Constituției din 2003.

Aplecându-ne asupra invocării excepției de către Avocatul Poporului, specificăm faptul că prezintă unele „particularități” ce o deosebesc de excepția „clasică” și anume: nu se invocă în fața unei instanțe de judecată, ci în mod direct în fața Curții Constituționale; se fundamentează pe practica Avocatului Poporului în soluționarea plângerilor cetățenilor cu privire la încălcarea drepturilor lor constituționale sau legale.

Titularii dreptului de a ridica excepția de neconsituționalitate

Subiectele de drept abilitate să solicite sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate, sunt reprezentate de : părțile din proces, procurorul (în cauzele în care acesta participă) și instanța de judecată sau de arbitraj comercial, din oficiu.

Actul de sesizare îl constituie încheierea instanței judecătorești sau de arbitraj comerial, sau chiar hotărârea prin care pe lângă sesizarea Curții s-a soluționat și litigiul.

Orice alte sesizări provenind de la alte subiecte de drept decât cele anterior enumerate, nu pot fi examinate de Curte și sunt declarate inadmisibile.

Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată e orice parte din proces, personal sau prin mandatari, avocați sau consilieri juridici, sau de către intervenienți, însă numai după admiterea în principiu a cererii de intervenție.

Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de judecată. Conținutul încheierilor de sesizare/de respingere a cererii de sesizare

Instanța în fața căreia a fost invocată excepția de neconstituționalitate va hotărî asupra adminsibilității acesteia prin pronunțarea unei încheieri, sens în care exsită doar două posibilități:

Sesizarea Curții Constituționale atunci când sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate

Respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă, în temeiul art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, atunci când este contrară dispozițiilor aceluiași articol alineatele 1,2 sau 3.

Instanța de judecată nu are puterea de a respinge excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată, pentru că ar însemna să-și depășească competența, încheierea prin care s-a pronunțat astfel urmând a fi casată ca urmare a exercitării căii de atac a recursului.

Odată invocată excepția de neconstituționalitate în fața instanțelor de judecată și cele arbitrale, acestea trebuie să ia în considerare următoarele aspecte de natură proceduală, și anume:

În cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisibilă

Sesizarea Curții Constituționale este obligatorie

Atunci când excepția de neconstituționalitate, în conformitate cu disp.art.29 alin.(1) – (3) din Legea nr.47/1992, republicată, este admisibilă, instanța este obligată că sesizeze Curtea Constituțională. O atare dispoziție imperativă poate fi motivată astfel:

Rezolvare chestiunilor prejudiciabile trebuie, în principiu, să fie anterioare soluționării fondului cauzei;

Dacă instanța a stabilit legătura dintre excepția de neconstituționalitate și litigiul supus soluționării, ea trebuie în mod logic să soluționeze excepția

Conform disp.art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România

Referitor la elementele pe care trebuie să le cuprindă încheierea de sesizare a Curții Constituționale, acestea trebuie să fie: punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, dovezile depuse de părți, și citativul necesare efectuării procedurii de citare în cauză. În cazurile în care excepția a fost ridicată de instanță, din oficiu, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă motivarea excepției, susținerile părților și dovezile necesare.

În considerarea principiului contradictorialității, Curtea a reținut, că excepția de neconstiuționalitate trebuie să fie pronunțată în ședință publică și cu citarea părților. Norma procesuală prevăzută în art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, republicată are un caracter imperativ, încălcare acesteia determinând caracterul nelegal al actului de sesizare a Curții Constituționale.

Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr.3 din 9 februarie 2010, la art.3 prevede că în cazul sesizării instanței de contencios constituțional conform disp.art.146 lit.d) din Constituție, conținutul dosarului alcătuit la Curte va fi: încheierea de sesizare a Curții(motivată) care cuprinde și susținerile părților, în original sau în copie certificată, însoțită de cererile autorului excepției, și după caz, de dovezile depuse de părți în susținerea excepției, lista cuprinzând numele și adresele părților necesar întocmirii citativului în dosar. Copiile documentelor înaintate de instanță, trebuie certificate, pe fiecare filă cu mențiunea „conform cu originalul”.

În cazul în care încheierea de sesizare nu cuprinde mențiunile prevăzute la art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, republicată, conform disp,art.17 alin.(2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, judecătorul-raportor desemnat în cauză, „va solicita completarea actului de sesizare, stabilind și termenul în care instanța să răspundă”.

Formularea opiniei instanței judecătorești este obligatorie

Față de faptul că excepția de neconstituționalitate reprezintă un indicent procedural în cadrul procesului aflat pe rolul instanței, între dispoziția criticată ca fiind neconstituțională și fondul procesului, existând o legătură, instanțele judecătorești trebuie privite ca parteneri privilegiați în exercitarea controlului de constituționalitate a posteriori. Acest rol rezultă nu numai din invocarea în fața acestora a excepției, și ulterior, a sesizării Curții Constituționale, ci și din obligațiile impuse acestor instanțe (judecătorești și de arbitraj comercial) de a crea condițiile necesare eficientizării exercitării controlului de constituționalitate.

În acest sens, în situația ridicării din oficiu, de către instanță a excepției, ca autor, aceasta este obligată că motiveze excepția. Opinia instanței, în mod logic, în acest caz, se confundă cu motivarea excepției de neconstituționalitate.

Toate elementele de conținut ale încheierii de sesizare a Curții Constituționale au menirea de a crea cadrul procesual în care Curtea urmează să-și exercite controlul de constituționalitate asigurându-se o deplină cunoaștere a dezbaterilor care au avut loc în fața instanței, a argumentelor pro și contra excepției.

Dacă din notele autorului excepției rezultă că acest ridică o excepție de neconstituționalitate cu privire la mai multe texte de lege, instanța de judecată urmează să se pronunțe pentru fiecare în parte. Chiar dacă instanța nu procedează astfel, Curtea Constituțională se consideră legal sesizată.

Prin decizia nr.353/2005, față de lipsa opiniei în încheierea de sesizare, Curtea a stabilit că aceasta nu echivalează cu nelegalitatea sesizării Curții Constituționale.

Nu este posibilă investirea Curții Constituționale ulterior sesizării realizate prin încheiere

Curtea Constituțională nu se poate considera legal investită în cazul excepției de neconstituționalitate formulată ulterior sesizării prin încheiere, aceasta nevând nicio relevanță în exercitarea controlului de constituționalitate.

Cu privire la suspendarea cauzei, prin Legea nr.177 din 28 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală, s-a abrogat art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992 conform căruia „pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecata cauzei se suspendă”. Prin aceeași lege au mai fost aborgate și art.303 alin.(6) din Codul de procedură penală și art.8 alin.(7) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței.

Prin Decizia nr.1106/2010, Curtea s-a pronunțat a priori asupra constituționalității Legii nr.177/2010, respingând obiecția de neconstituționalitate, sens în care enumerăm unele din argumentele avute în vedere:

Vezi xeroxuri pagina 17, 18 Cosmi

2. În cazul în care excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă

Așa cum am văzut anterior, Legea nr.47/1992 a Curții Constituționale stabilește că instanțele judecătoerești sau de arbitraj comercial în fața cărora s-au ridicat excepții de neconstituționalitate au oblgația de a le cenzura pe aspectul admisibilității lor.

Cauzele de inadmisibilitate e excepției de neconstituționalitate la care face trimitere art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, sunt cele prevăzute la art.29 alin.(1) – (3) din aceeași lege, față de care instanța are obligația de a respinge cererile de sesizare.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.29 alin.(1) – (3) și (6) din Legea nr.47/1992, prin Decizia nr.688/2008, Curtea Constituțională a statuat că aceste texte legale „sunt norme de procedură pe care instanța care a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar acelor excepții care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională, unica autoritate de jurisdicție constituțională”. Se continuă cu aprecierea că, procedura în sine nu implică admiterea sau respingerea excepției de către instanță, ci numai pronunțarea asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Procedând astfel, instanța de judecată joacă un rol de „filtru” al excepției referite.

Căi de atac împotriva încheierilor de sesizare/de respingere a cererii de sesizare

Instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, urmează să decidă asupra admisibilității acesteia printr-o încheiere care poate avea una din cele două soluții: sesizarea Curții Constituționale sau respingerea cererii de sesizare, excepția fiind inadmisibilă.

Căi de atac împotriva încheierilor de sesizare a Curții Constituționale

Legea nr.47/1992 nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierilor prin care a fost admisă sesizarea Curții Constituționale.

Căi de atac împotriva încheierilor de respingere a sesizării Curții Constituționale

Conform dispozițiilor art.29 alin.(6) din Legea nr.47/1992, încheierea prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale pe considerentul inadmisibilității excepției, poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. Instanța de recurs se va pronunța prin decizie asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

În acest sens, prin Decizia nr.XXXVI din 11 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, ca urmare a promovării reursului în interesul legii de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că împotriva încheierilor pronunțate de instanțele de recurs prin care au fost respinse ca inadmisibile cererile de sesizare a Curții Constituționale, pot fi atacate cu recurs la instanța imediat superioară, indiferent dacă aceasta are sau nu, conform regulilor generale, competență în soluționarea fondului litigiului. Acest control judiciar nu se aplică și în cazul încheierilor de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțate de un Complet de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cazul în care instanța imediat superioară,sesizată cu recurs așa cum anterior am amintit, admite cererea, și casează încheierea atacată, prin decizie, va trimite dosarul instanței în fața căreia a fost inițial ridicată pentru ca aceasta să procedeze la sesizarea Curții Constituționale, cu exprimarea opiniei sale.

Practica judiciară evidențiază trei situații –efect care prin emiterea deciziei se poate dispune:

Casarea/modificarea în parte a încheierii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate de către instanța de recurs;

Suspendarea cauzei aflată pe rolul instanței în fața căreia s-a ridicat inițial excepția;

Sesizarea Curții Constituționale.