Insolventa Profesionittilor

Capitolul I: Aspecte fundamentale referitoare la conceptul de profesionist si procedura insolvenței

Capitolul II: Răspunderea civilă a administratorului și organelor de conducere ale debitorului aflat in insolvență

Capitolul III : Elemente de noutate aduse prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

Capitolul IV : Studiu practic pe exemplul județului Argeș

Situația statistică a firmelor intrate sub incidența Legii 85/2014

Practică judiciară, hotărâri judecătorești pronunțate de secțiile comerciale ale instanțelor din județul Argeș în materia insolvenței

Capitolul IV

Situația statistică a firmelor intrate sub incidența Legii 85/2014

Studiu efectuat la nivelul UE privind insolvența companiilor ( câteva idei )

Raportare la județul Argeș

Introducere

Care sunt cauzele care determină evoluția insolvenței în rândul societăților?

Diagrame cu evoluția trimestrială a firmelor insolvente în per 2009-2015 ( comentarii)

Tabel cu societațile intrate în insolvența dupa criteriul cifrei de afaceri cu raportare la câteva dintre acestea

Ce impact au asupra economiei județului Argeș?

Practică judiciară, hotărâri judecătorești pronunțate de secțiile comerciale ale instanțelor din județul Argeș în materia insolvenței

Capitolul II: Răspunderea civilă a administratorului și organelor de conducere ale debitorului aflat in insolvență

PRECIZĂRI PREALABILE

Voința socială a oricărei societăți comerciale, exprimată de adunarea generală, este adusă la îndeplinire prin acte ale persoanelor sau organelor anume învestite, care realizează conducerea societății.

Noua lege a preluat concepția legii anterioare privitoare la răspunderea civilă a persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, dacă au comis vreuna dintre faptele ilicite enumerate limitative de lege.

Astfel, art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței si de insolvență prevede că: “La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății…”

Răspunderea persoanelor menționate de art. 169 este condiționată de existența unui pasiv neacoperit, dar poate fi incidentă în toate formele procedurii insolvenței, respectiv generală sau simplificată, de reorganizare ori faliment.

Angajarea răspunderii persoanelor care au produs insolvența debitorului persoană juridică poate avea loc numai o singură dată, în cadrul unei proceduri de insolvență.

În acest sens este și practica judiciară, unde s-a decis că, în ipoteza în care o cerere privind angajarea răspunderii administratorului a fost admisă, dar aceasta nu a fost pusă în executare, astfel că în cauză a intervenit prescipția, o nouă cerere referitoare la antrenarea răspunderii este inadmisibilă.

NATURA JURIDICĂ A RASPUNDERII PREVĂZUTE DE ART. 169 DIN LEGEA NR. 85/2014

În doctrină, opiniile sunt împărțite referitor la natura juridică a răspunderii persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, susținându-se trei teorii mai importante : teoria răspunderii delictuale, teoria răspunderii contractuale, teoria răspunderii delictuale sau contractuale după caz.

Natura juridică a răspunderii persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, dacă au comis vreuna dintre faptele ilicite enumerate limitativ de art. 169 din Lege, este civilă. În funcție de izvorul obligației încălcate, răspunderea civilă poate fi delictuală pentru fapta proprie sau contractuală. Dacă răspunderea operează pentru comiterea unui delict civil, fără să existe un contract încălcat, se poate spune că suntem în prezența unui tip special de răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie. Este vorba despre o formă specifică de răspundere civilă delictuală, deoarece, cu toate că există asemănări între cele două forme de răspundere, există și anumite deosebiri.

În cazul în care izvorul răspunderii este un contract, natura răspunderii este contractuală. În acest sens este și practica judiciară.

PERSOANELE A CĂROR RĂSPUNDERE CIVILĂ POATE FI ANTRENATĂ ÎN CAZ DE INSOLVENȚĂ

Raporturile juridice dintre persoana juridică aflată în stare de insolvență și persoanele cu vocație la răspunderea reglementată de art. 169 sunt diferite, în funcție de felul activității derulate de persoana în cauză .

3.1. Sfera persoanelor. Legea nu menționează precis funcțiile sau activitățile avute în vedere, însă se consideră că, printre persoanele avute în vedere de art. 169 trebuie incluse:

A.Persoanele din conducerea sau supravegherea persoanei juridice

În sfera persoanelor avute în vedere de lege intră, în primul rând, administratorii debitorilor insolvenți. Potrivit prevederilor legale, administrarea oricărei societăți este dată în sarcina unui sau mai multor administratori.

O altă categorie de persoane care răspund în cazul săvârșirii vreuneia dintre faptele enumerate de art. 169 o constituie directorii.

Directoratul este cel căruia îi revine, în sistem dualist, conducerea societății și îndeplinește actele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor date de lege în sarcina Consiliului de Supraveghere sau în sarcina Adunării Generale a Acționarilor.

În categoria membrilor organelor de supraveghere din cadrul persoanelor juridice intră si cenzorii, dar și alte persoane din categoria organelor interne însărcinate cu supravegherea activității debitorului insolvent ( de exemplu: auditori sau cenzori). În temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014, răspunderea cenzorilor nu poate fi angajată dacă se constată că administratorul nu le-a permis acestora verificarea actelor contabile.

Una din principalele obligații ale cenzorilor este cea privitoare la gestiunea societății și anume obligația de supraveghere, de verificare a situațiilor financiare, a registrelor societății – dacă sunt legal întocmite și ținute cu regularitate .

Referitor la auditorul financiar, acesta este persoana fizică sau juridică ce dobândește această calitate prin atribuire de către Camera Auditorilor Financiari din România, în condițiile OUG nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar.

Auditorul financiar își exercită activitatea în mod independent față de societatea auditată. Are aceleași îndatoriri față de societate ca și cenzorul, iar răspunderea acestuia va fi angajată în aceleași condiții .

B. Alte persoane care pot răspunde potrivit art. 169

Cea mai variată categorie de persoane care pot răspunde pentru ajungerea societății în stare de insolvență este reprezentată de persoanele ( altele decât cele prezentate deja) care au contribuit la starea de insolvență a debitorului.

3.2.Persoanele excluse de la aplicarea art. 169 din Legea nr. 85/2014

În afară de persoanele excluse pe baza criteriilor prevăzute de art. 169, nu intră în domeniul de aplicare al acestei norme persoanele la care se referă art. 164 din Legea nr. 85/2014, respectiv persoanele care răspund nelimitat pentru acoperirea pasivului societăților comerciale în comandită sau în nume colectiv ori membrii uni grup economic.

3.3.Solidaritatea pasivă a persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitorului.

În caz de pluralitate de făptuitori, răspunderea persoanelor prevăzute de art. 169 alin. (1) este solidară, cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția în care au contribuit la starea de insolvență.

Raspunderea este solidară dacă o persoană dintre cele avute în vedere de lege au determinat apariția stării de insolvență, iar aceasta a survenit în timpul cât cel in cauză deținea mandatul sau poziția respectivă, indiferent că este sau nu în funcțiune la data deschiderii procedurii insolvenței.

TEMEIUL RĂSPUNDERII CIVILE A ORGANELOR DE CONDUCERE ALE SOCIETĂȚII ÎN CAZ DE INSOLVENȚĂ

Răspunderea membrilor organelor de conducere se angajează în mod similar cu cea a administratorului societății, în cele ce urmează vom aborda răspunderea civilă din perspectiva funcției de administrator, urmând a fi extrapolată, cu specificul de rigoare, și la ceilalți membri ai organelor de conducere.

Temeiul de drept al acestei răspunderi este dat de art. 169 din Legea nr. 85/2014 care prevede, la alin. (1), că: “La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății…” printr-una din faptele expres și limitativ prevăzute la punctele a)-h) ale aceluiași articol.

Ca atare, răspunderea administratorului, ca și a membrilor celorlalte organe de conducere sau de supraveghere, în caz de insolvență derogă de la regula instituită prin art. 72 din Legea 31/1990 a societăților, pentru că aceștia vor răspunde în situația în care se deschide procedura insolvenței, doar dacă au săvârșit cel puțin una din urmatoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;

g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori;

h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.

Se va pune problema răspunderii organelor de conducere ori de câte ori, vor săvârși cel puțin una din aceste fapte prevăzute de legiuitor și vor îndeplini cumulativ și celelalte condiții ale răspunderii, așa cum vom evidenția în secțiunea următoare.

5. CONDIȚII ALE RĂSPUNDERII ORGANELOR DE CONDUCERE:

5.1. Prezentarea condițiilor

Atât în doctrină cât și în practică se acceptă că răspunderea civilă întemeiată pe dispozițiile art. 169 presupune îndeplinirea unrmătoarelor condiții : săvârșirea unei fapte ilicite, existența prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul și vinovăția făptuitorului.

Uneori, în practica judiciară specifică procedurii insolvenței, vinovăția și fapta ilicită sunt concentrate într-o singură condiție, vorbindu-se despre fapta culpabilă, iar alteori sunt menționate două condiții, respectiv cupla persoanei în ajungerea debitorului încetare de plăți și existența unei fpate dintre cele enumerate de lege. Practica judiciară este constantă în ceea ce privește necesitatea probării îndeplinirii condițiilor răspunderii civile.

Cele patru condiții ale răspunderii civile trebuie îndeplinite indiferent de natura răspunderii, răspundere delictuală sau contractuală.

5.2. Fapta ilicită

Prima condiție pentru angajarea răspunderii examinate se referă la săvârșirea uneia dintre faptele enumerate de lege.

Noua lege prevede o ipoteză în care poate fi antrenată răspunderea, fără corespondent în reglementarea anterioară. Potrivit art. 169 alin. (1) lit. h, poate angaja răspunderea analizată orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de insolvență a debitorului. Legiuitorul a renunțat la enumerarea limitativă a cazurilor care antrenează răspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitorului.

Faptele care pot atrage răspunderea civilă a persoanelor avute în vedere de art. 169 alin. (1) trebuie să fie ilicite, adică să fie comise cu nesocotirea unor dispoziții legale sau cu încălcarea unor reguli convenționale.

Examinarea faptelor ilicite prevăzute de lege:

au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

au făcut activități de producție, comerț sau prestări de serviciu în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;

au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;

au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;

în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.

Cauzele exoneratoare de răspundere constituie împrejurări care exclud răspunderea civilă : forța majoră, cazul fortuit, legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, fapta victimei și fapta unui terț. În doctrină s-a pus problema dacă răspunde patrimonial directorul sau administratorul care nu au făcut altceva decât să execute o hotărâre a unui organ al persoanei juridice.

5.3. Prejudiciul

O altă condiție pentru angajarea răspunderii în temeiul art. 169 este prejudiciul. Potrivit art. 169 alin. (1), la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a contribuit la starea de insolvență a debitorului.

Cauza stării de insolvență înseamnă producerea unui prejudiciu în patrimoniul debitorului insolvent, iar nu în cel al creditorilor, deși aceștia sunt afectați, la rândul lor, de starea de insolvență pricinuită. Creditorii debitorului insolvent sunt prejudiciați numai eventual și indirect, respectiv dacă și în măsura în care nu-și pot recupera creanțele. Pasivul debitorului este identic cu suma creanțelor asupra acestuia, înscrise în tabelul definitiv al creanțelor, putându-se spune că, de regulă, între cele două noțiuni, pasivul debitorului și totalul creanțelor, există identitate.

Prejudiciul existent în ipoteza în care debitorul însolvent se află în procedura falimentului este practic identic cu pasivul neacoperit, putându-se spune că este echivalent cu insolvabilitatea.

Acțiunea civilă în răspunderea persoanelor menționate de art. 169 alin (1) din Legea nr. 85/2014 este o acțiune cu caracter colectiv, deoarece, în virtutea regulii colectivității, în eventualitatea admiterii sale, ea va profita tuturor creditorilor. Hotărârea prin care se dispune asupra acțiunii în răspundere va trebui să precizeze cuantumul sumei, precum și partea din sumă ce revine fiecărei persoane răspunzătoare, în ipoteza în care răspunderea nu este integrală și solidară. In cazul în care fapta ilicită prevazută de art. 169 întrunește și condițiile de existența a unei infracțiuni, creditorii debitorului insolvent au acțiune civilă directă împotriva făptuitorilor în cauză.

5.4. Legătura de cauzalitate

Între fapta ilicită și prejudiciu trebuie să existe o relație directă de la cauză la efect, în sensul că lipsa disponibilităților se datorează faptei prevăzute de lege, neintrând în domeniul cauzelor faptele, fie chiar menționate în lege, care au favorizat, iar nu determinat producerea stării de insolvență.

Potrivit art. 169 alin. (1), la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului.

Legătura cauzală este un element obiectiv al răspunderii civile, iar nu unul care ține de vinovăția făptuitorului, cu toate că, din punct de vedere subiectiv, se poate vorbi și despre o cauzalitate psihică.

Se consideră că este greșit raționamentul instanței, care a reținut că legea pretinde ”existența raportului de cauzalitate între culpă și starea de insolvență.”

Este corectă aprecierea instanței în sensul că antrenarea răspunderii persoanelor din conducerea debitorului presupune, pe lângă celelalte condiții, cerința existenței unei legături de cauzalitate între fapta culpabilă și starea de insolvență.

5.5 Vinovația

Cu toate că legea nu prevede expres condiția vinovăției, necesitatea acesteia rezultă din examinarea conținutului faptelor ilicite enumerate în art. 169 și din conținutul alin. (2) al aceluiași articol, care vorbește despre ”persoanele culpabile.” Condiția vinovăției rezultă din prevederile art. 1357 alin. (1) Codul civil.

Vinovăția este una dintre condițiile răspunderii persoanelor care au produs starea de insolvență, reținute în doctrină și jurisprudență, pentru antrenarea răspunderii civile. Aceasta presupune ca activitatea ilicită a persoanei să se bazeze pe convingerea acesteia și pe libertatea sa de deliberare și rezoluție.

În cazul răspunderii contractuale, vinovăția este prezumată dacă în prealabil a fost probată încălcarea vreunei clauze contractuale. În ipoteza săvârșirii unor fapte ilicite descrise de art. 138 din Legea nr. 85/2014, culpa făptuitorului va fi examinată după criteriul bunului profesionist.

Cauze care exclud vinovăția:

Vinovăția lipsește în prezența unor împrejurări care determină inexistența acesteia. În situația în care ajungerea societății în stare de insolvență este cauza unor factori de natură obiectivă, precum obținerea unei producții medii foarte scăzute, determinată de lipsa precipitațiilor, lipsa amenajărilor pentru irigații, dotarea tehnică învechită a societății și calitatea slabă a solului, nu poate fi antrenată răspunderea tehnică patrimonială, nefiind probată existența faptei culpabile a administratorilor societății.

Fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, regula este că aceasta este solidară. Conform art. 169 alin. (4), în caz de pluralitate, răspunderea persoanelor care au contribuit la starea de insolvență este solidară, cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția în care au contribuit la starea de insolvență.

6. ACȚIUNEA ÎN RĂSPUNDERE:

6.1. Titularii acțiunii:

Legea nr. 31/1990 a societăților precizează că acțiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, precum și a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor față de societate, aparține adunării generale, care va decide cu majoritate de voturi.

Din analiza acestei dispoziții normative rezultă că, potrivit Legii societăților, numai societatea păgubită poate exercita acțiunea în angajarea răspunderii administratorilor.

În regimul legii nr. 85/2014, exercitarea acțiunii în răspunderea administratorilor aparține administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului.

În ceea ce privește comitetul creditorilor, abilitarea legală de a introduce acțiunea în răspundere este condiționată de prealabila autorizare a judecătorului-sindic, iar cererea de acordare a autorizării este condiționată la rândul ei de cel puțin una din următoarele împrejurări:

a) administratorul judiciar sau lichidatorul au omis să indice în raport cauzele ce au dus la insolvență, persoanele vinovate de starea de insolvență a patrimoniului debitorului supus procedurii;

b) administratorul judiciar sau lichidatorul, deși au indicat persoanele indicate, au omis să formuleze acțiunea în răspundere;

c) acțiunea pentru stabilirea răspunderii acelor persoane amenință să se prescrie.

Cu alte cuvinte, legitimare procesuală activă o au administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul. În condițiile enumerate anterior și în situațiile arătate, va avea legitimare activă și comitetul creditorilor.

Trebuie admis faptul că în cazul în care nu se va constitui un comitet al creditorilor, dar sunt întrunite condițiile arătate de legiuitor pentru comitetul creditorilor, acțiunea va putea fi intentată de creditorul care are ponderea cea mai mare.

În opinia noastră, acțiunea va profita tuturor celorlalți creditori.

Privitor la acest aspect, în tăcerea legii, practica judiciară nu s-a dovedit a fi unitară, motiv pentru care considerăm de lege ferenda necesar a fi prevăzut expres cine va putea avea calitate procesuală activă dacă nu sunt întrunite condițiile pentru constituirea comitetului creditorilor.

6.2. Termenul de prescripție al acțiunii în răspundere:

Termenul prescripției dreptului pentru promovarea acțiunii în răspunderea persoanelor care au cauzat insolvența debitorului este de 3 ani și curge de la data când a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu se poate împlini mai devreme de 2 ani de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței. Legea stabilește că prescripția începe să curgă de la data când a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana carea cauzat apariția stării de insolvență. Aceste prevederi nu reprezintă altceva decât o aplicație particulară a principiului înscris în art. 2528 alin. (1) Codul civil, care statuează că ”persoanele dreptului la acțiune înrepararea unei pagube care a fost cauzată print-o faltă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.

Apar 2 întrebări : cine trebuie să cunoască persoana care a cauzat insolvența și ce relevanță are conoașterea stării de insolvență.

Răspunsul la prima întrebare este că subiectul care trebuie să afle identitatea persoanei care a cauzat starea de insolvență este lichidatorul judiciar sau administratorul judiciar, după caz.

Răspunsul la cea de-a doua întrebare este că nu poate fi vorba despre cunoașterea unei persoane care a cauzat starea de insolvență decât dacă este cunoscută starea de insolvență. Prin urmare, firesc este că întâi apare și este cunoscută paguba și apoi este știută persoana care a cauzat-o.

Introducerea unei acțiuni în răspundere civilă în temeiul art. 169 din Lege poate avea loc numai între data deschiderii procedurii insolvenței și data închiderii acestei proceduri. Introducerea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) înainte de deschiderea procedurii insolvenței atrage soluția respingerii unei atare cereri ca prematură.

6.3. Executarea silită a hotărârii de angajare a răspunderii organelor de conducere ale societății:

Art. 173 din Legea nr. 85/2014 are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii acțiunii în răspundere întemeiată pe dispozițiile art. 169 din lege, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvență a debitorului refuză să execute de bună-voie hotărârea pronunțată de către judecatorul sindic. Astfel, pentru a se acoperi pasivul debitorului insolvent, este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea persoanelor obligate la suportarea întregului debit neacoperit sau a unei părți din pasiv

În acest sens, potrivit textului legal “executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art.169 alin.(1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidatorul judiciar”.

Legea insolvenței prevede deci în mod expres faptul ca executarea silită în aceste cazuri se face de către executorul judecătoresc după dispozițiile Codului de procedură civilă, iar după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor obținute în urma executării silite aparține, de asemenea, executorului judecătoresc și nu lichidatorului judiciar.

Executarea silită poate interveni în timpul perioadei de observație, în timpul derulării procedurii propriu-zise (a reorganizării judiciare și/sau a falimentului), iar sumele obținute vor intra în patrimoniul persoanei juridice debitoare, fiind destinate, în caz de reorganizare, plății creanțelor potrivit programului de plăți, completării fondurilor necesare continuării activității debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului.

După închiderea falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc direct creditorilor în temeiul tabelului definitiv consolidat pus la dispoziția executorului de către lichidator.

Pe cale jurisprudențială s-a statuat că nedesemnarea executorului judecătoresc până la închiderea procedurii nu pune creditorii în imposibilitatea valorificării drepturilor recunoscute prin hotărârea de angajare a răspunderii. De asemenea, s-a statuat că dispozițiile Legii insolvenței nu obligă la executarea hotărârii de angajare a răspunderii organelor de conducere înainte de încheierea procedurii.

Perimarea executării silite pornite în baza hotărârii pronunțate în temeiul art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu dă dreptul la formularea unei noi cereri în același temei.

Capitolul II: Elemente de noutate aduse prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

Necesitatea acestei noi legi rezidă atât în nevoia de amendare și corelare a legii existente, în interiorul ei cât și pentru corelarea cu diversele acte normative cu referire la insolvență; aspecte sesizate în timp (după 2006) în numeroasele analize efectuate de către experți ai Ministerului Justiției și ai Băncii Mondiale, reprezentanți UNPIR în consorțiul de specialiști, precum și de către unii practicieni în insolvență sau chiar de către judecători-sindici.

În teoria generalã a dreptului existã un postulat: „Înainte de a fi o realitate normativã, dreptul este o stare de conștiințã, în sensul cã nevoile si schimbãrile societãții îți reclamã reflectarea într-un sistem de norme care trec prin conștiinta colectivã, urmând un proces de evaluare, valorizare si valorificare finalã prin normele de drept. “

Analizând în mod lucid și rațional semnalele din practicã în privinta modului de aplicare a procedurilor, atât cele de prevenire a insolvenței, cât si cele de insolvențã, percepția generalã era urmãtoarea: procedurile de prevenire a insolvenței (mandatul ad-hoc și concordatul preventiv) nu erau funcționale, cazurile de finalizare cu succes fiind doar simple și izolate excepții; în cadrul procedurilor de insolvențã se raportau dezechilibre acute între interesele participanților la procedurã, debitorul fiind considerat ca deținãtorul prea multor mecanisme, mai mult sau mai puțin sofisticate, de manipulare a procedurii.

Codul Insolvenței a fost regândit pe viziunea unei structuri normative echilibrate,

de naturã a armoniza constructiv și just atât interesele creditorilor cât și ale debitorului.

Statisticile efectuate la nivelul Uniunii Europene sunt relevante, având drept situație – premisã faptul cã „Insolvencies are a fact of life in a dynamic, modern economy“:

– doar jumãtate din companii supraviețuiesc 5 ani de la înființare;

– aproximativ 200.000 de companii intrã în insolvențã la nivelul UE în fiecare an, ceea ce înseamnã cã 600 de companii eșueazã în fiecare zi;

– anual s-au desființat aproximativ 1,7 milioane de locuri de muncã;

– o pãtrime dintre aceste insolvențe au un element de insolvențã transfrontalierã, ceea ce este mai grav;

– 18% dintre antreprenorii care pot fi considerati ca fiind de succes au eșuat la prima lor încercare, ceea ce demonstreazã faptul cã au învãțat din propriile greșeli.

În acest sens, Comunicatul Comisiei Europene – „O Nouã Abordare, pentru salvarea afacerii și acordarea unei a doua șanse debitorilor onești“ – Brussels, 14.03.2014, aratã cã obiectivul esențial constã în mutarea atenției de la lichidare cãtre încurajarea restructurãrii afacerilor viabile, de la un stadiu cât mai incipient, tocmai pentru prevenirea

insolvenței: „oportunity to restructure and to stay inbusiness“;crearea unui scenariu de tipul „win-win“, în care debitorul rãmâne în business, locurile de muncã sunt pãstrate, creditorii recupereazã mai mult decât ar recupera într-un faliment; facilitarea unui „fresh start”.

Scopul legii a devenit astfel: „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activitãții acestuia.“ – art. 2 din Codul Insolvenței.

1.Modificarea scopului legii

Spre deosebire de dispozițiile corelative ale art. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței ("Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolvență”) noile prevederi ale Codului Insolvenței stabilesc în art. 2 astfel: "Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia”.

O primă observație care se impune este că acest articol a suferit unele modificări prin prezenta lege, comparativ cu forma lui din legea anterioară, principala modificare constă în aceea că actuala reglementare prevede posibilitatea acordării debitorului a șansei de a-și redresa activitatea și, implicit, de a evita falimentul. Însă nici noua dispoziție nu arată căile sai modalitățile de realizare a scopului procedurii.

Legea regelementează și definește reorganizarea judiciară, procedura falimentului, procedura generală, procedura simplificată, toate acestea fiind căi sau modalități de înfăptuire a scopului procedurii insolvenței. Se constată însă că atât în vechea reglementare, cât și în concepția prezentei legi, scopul principal al legii îl reprezintă acoperirea pasivului debitorului aflat în insolventă.

Acoperirea pasivului debitorului constă în plata tuturor creanțelor, indiferent de izvorul lor concret. Această regulă denotă că procedura insolvenței, în actuala reglementare, urmărește satisfacerea intereselor creditorilor prin plata creanțelor acestora. De aici rezultă consecințele că toate măsurile dispuse pe parcursul desfășurării procedurii vor trebui să corespundă acestui scop. Se poate afirma că, în concepția noii legi, între menținerea debitorului în circuitul juridic și plata creanțelor, primordială este aceasta din urmă.

Prin urmare, scopul legii reprezintă acoperirea pasivului debitorului aflat în stare de insolvență, iar nu salvarea acestuia.

Mandatul ad-hoc nu are ca scop acoperirea pasivului debitorului, ci realizarea unei înțelegeri cu unul sau cu mai mulți creditori, în vederea depășirii stării de dificultate, salvgardării debitorului și a acoperirii creanțelor debitorului.

Concordatul preventiv are ca scop reorganizarea activității debitorului în vederea acoperirii pasivului acestuia și prevenirea insolvenței.

Legea privind procedura insolvenței abordează în mod concursual starea de insolvență a debitorului, interzicând acestora urmărirea individuală a creanțelor pe care le dețin asupra averii acestuia.

2.Introducerea a treisprezece principii directoare, care prevalează în interpretarea și aplicarea normelor de drept subsecvente

Pentru prima dată de la apariția unei legi a insolvenței în peisajul dreptului românesc de după 1989, Codul insolvenței stabilește, expressis verbis, un număr de 13 principii. Necesitatea edictării unor astfel de principii, ca norme fundamentale, care guvernează și subordonează normele subsecvente, derivă din unitatea logică a ordinii de drept, insolvența nefiind o excepție în această materie, ele fiind inspirate din Principiile World Bank, Principiile Europene în materie de insolvență, precum și Ghidul Legislativ UNCITRAL în materie de insolvență.

Aceste principii pot fi sintetizate, în esență, astfel: încurajarea negocierilor în privința prevenirii insolvenței; maximizarea averii debitorului; acordarea șansei unei restructurări eficiente; eficiență și rezonabilitate în procedură; concursualismul masei credale; transparența și previzibilitatea; regulile pro rata și pari passu; limitarea riscului de credit; superprioritatea finanțărilor în procedură; plan de reorganizare reprezentativ și just asumat; valorificare utilă și eficientă; coordonarea procedurală în materia grupurilor de societăți; controlul de legalitate.

Principiul maximizării gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor este reluat cel puțin în parte la pct. 11, unde se consacră principiul valorificării în timp util și într-o manieră cât mai eficientă a activelor. În baza celor două principii, practicianul în insolvență va depune toate eforturile privind vânzarea cât mai rapidă și la prețurile cele mai convenabile prin mijloacele prevăzute de lege, precum și pentru recuperarea creanțelor pe care le are la rândul său cu debitorul la debitorii proprii. Pentru realizarea acestor deziderate, legea prevede că administratorul sau, după caz, lichidatorul poate angaja persone de specialitate, experți, evaluator, avocați.

Principiul acordării șansei de redresare finaciară a debitorului are incidență mai ales în procedurile de prevenire a insolvenței, unde prin mandatul ad-hoc și concordatul preventiv se urmărește depășirea stării de dificultate financiară în care se află debitorul, dar în procedurile de insolvență principalul scop îl reprezintă acoperirea pasivului debitorului, adică satisfacerea creanțelor creditorilor. Tot în procedurile de prevenire a insolvenței își găsește incidență prioritară și principiul negocierii/renegocierii amiabile a creanțelor.

Asigurarea tratamentului egal al creditorilor de același rang este în strânsă legătură cu principiul recunoașterii drepturilor existente ale creditorilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor și reprezintă o transpunere în practică a principalelor caractere juridice ale procedurii.

Asigurarea accesului la resursele financiare necesare depășirii stării de dificultate financiară reprezintă una dintre principalele probleme cu care se confruntă debitorii aflați în oricare dintre procedurile reglementate de prezenta lege. Aceasta întrucât credibilitatea debitorului scade în mod substantial, implicit bonitatea financiară devine firavă, astfel încât va fi foarte dificil de aplicat în practică acest principiu.

Ele se aplică de organele implicate în procedură în lipsa unor dispoziții exprese care să reglementeze o anumită situație concretă sau se folosesc pentru interpretarea unui text neclar, chiar dacă legea a eliminat din proiectul inițial supus dezbaterii publice, potrivit căruia : ”în cazurile în care legea nu prevede, organele care aplică procedura vor ține seama de principiile enumerate la alineatul precedent”. Definirea principiilor este extreme de importantă, practica urmând să demonstreze utilitatea lor acolo unde reglemenarea lipsește sau este neclară.

Consecvent principiilor sale directoare, Codul Insolvenței încearcã a remedia o serie de inechitãți sau interpretãri excesive, care au condus în practicã la dezechilibre majore, în special în procedurile de reorganizare.

3.Introducerea definiției testului creditorului privat

Noul Cod al insolventei stabileste ca testul creditorului privat reprezintă analiza comparativă a gradului de îndestulare a creanței bugetare prin raportare la un creditor privat diligent, în cadrul unei proceduri de prevenire a insolvenței sau reorganizare, comparativ cu o procedură de faliment. Analiza are la bază un raport de evaluare întocmit de către un evaluator autorizat membru ANEVAR, desemnat de creditorul bugetar și se raportează inclusiv la durata unei proceduri de faliment comparativ cu programul de plăți propus. Nu constituie ajutor de stat situația în care testul creditorului privat atestă faptul că distribuțiile pe care le-ar primi creditorul bugetar în cazul unei proceduri de prevenire a insolvenței sau reorganizare sunt superioare celor pe care le-ar primi într-o procedură de faliment.

Această definiție a fost inspirată din practica Curții de Justiție a Uniunii Europene". Raportat la acest instrument legislativ nou introdus, precum și la conceptele care au stat la baza edictării sale, câteva probleme urmează a fi analizate în continuare:

obligativitatea efectuării testului creditorului privat este expres statuată în materia concordatului – art. 24 alin. (5), însă, pentru considerente de echitate și rațiune juridică, aceeași obligativitate incumbă și în cadrul planului de reorganizare, în ipoteza în care prin acest plan se efectuează reduceri sau eșalonări ale creanței bugetare. Mai mult decât atât, se poate considera că, spre deosebire de concordat, unde acest test este efectuat de către un expert desemnat de către creditorul bugetar, în cadrul planului de reorganizare testul creditorului privat se realizează în capitolul care determină analiza comparativă a îndestulării reorganizare vs. faliment;

dacă rezultatul acestui test este pozitiv, proiectul de concordat va putea fi omologat de către judecătorul sindic, chiar în condițiile opoziției creditorului bugetar, dacă toate celelalte condiții de vot și de legalitate sunt îndeplinite, pentru că restructurarea, de o asemenea manieră, a creanței bugetare, nu reprezintă un ajutor de stat – art. 30 alin. (3) și art. 37 alin. (1);

mutatis mutandis, același raționament se aplică și în privința planului de reorganizare.

4.Reducerea valorii prag a creanței pentru deschiderea procedurii, precum și deblocarea procedurilor de lichidare voluntară în fața Oficiului Registrului Comerțului

O prevedere de noutate pentru procedurile simplificate, convertite de regulă din procedurile de lichidare voluntară în proceduri de insolvență, urmarea formulării opozițiilor de către creditorii fiscali, este cea privind aplicarea plafonului minimal pentru deschiderea proceduri (40.000 lei) inclusiv pentru aceste proceduri: "Valoarea-prag este de 40.000 lei atât pentru creditori, cât și pentru debitor, inclusiv pentru cererile formulate de lichidatorul numit în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Valoarea-prag reprezintă întinderea creanței pentru a putea fi introdusă cererea creditorului și ea diferă în raport cu felul creanței, salarială sau de altă natură. În reglementările anterioare, era prevăzută valoarea-prag doar pentru cererea creditorilor, de unde concluzia că debitorul putea formula cerere indiferent de întinderea creanțelor pe care le avea de plată. Potrivit concepției actuale a legii, cuantumul creanței este același și pentru debitor, ceea ce înseamnă că valoarea-prag reprezintă o condiție a tuturor cererilor introductive, fără să mai conteze dacă acestea sunt depuse de creditori sau de către debitori.

S-a redus valoarea-prag de la 45.000 de lei la 40.000 de lei. Ceea ce este seminificativ și benefic este faptul că s-a prevăzut această valoare-pag și pentru cererea debitorului, inclusiv pentru procedurile deschise în baza Legii nr. 31/1990. Valoarea-prag se raportează la data introducerii cererii de deschidere a procedurii, iar nu la data soluționării cererii de deschidere a procedurii.

Nivelul cuantumului minim al creanțelor este rezonabil și este de natură să evite declanșarea unor proceduri de insolvență în care cheltuielile de administrare a procedurii să fie mai mari decât cuantumul creanței creditorului care deschide procedura.

5.Deschiderea procedurii simplificate și împotriva profesioniștilor de fapt

Prin dispozițiile art. 38 alin. (2) lit. f), procedura simplificată se aplică "oricărei persoane care desfășoară activități specifice profesioniștilor, care nu a obținut autorizarea cerută de lege pentru exploatarea unei întreprinderi și nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate; aplicarea prezentei legi față de aceste persoane nu exclude sancțiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau înregistrării respectivei persoane."

În primul rând, trebuie subliniat faptul că nu trebuie confundată noțiunea de "profesionist de fapt" cu aceea de "persoană fizică – consumator".

În al doilea rând, posibilitatea deschiderii procedurii simplificate de insolvență față de un profesionist de fapt fusese deja stabilită la nivel jurisprudențial. Astfel, s-a considerat admisibilă deschiderea procedurii de insolvență împotriva unui comerciant care nu îndeplinise condițiile și formalitățile necesare pentru legala efectuare a actelor de comerț, dar care îndeplinea caracterul obiectiv al comercialității, adică efectua în mod obișnuit acte de comerț. S-a reținut că nici în sistemul Codului Comercial, și nici în Legea nr. 300/2004 sau în Legea nr. 26/1990 nu se condiționa dobândirea calității de comerciant de către o persoană fizică de înregistrarea în registrului comerțului sau de efectuarea vreunei alte formalități.

De asemenea, instanțele au condus mai departe raționamentul juridic, arătând faptul că și în sistemul noului Cod civil, legiuitorul a inclus în sfera persoanelor a căror activitate trebuie guvernată de normele indicate nu doar pe acele persoane care au respectat exigențele legii și s-au înregistrat, ci și pe acele persoane care nu au respectat dispozițiile legale, deși erau vizate de acestea, fiindu-le impusă înregistrarea.

Mai mult decât atât, instanțele au procedat și la o interpretare justă a includerii acestei categorii de comercianți – de fapt- persoane fizice în cadrul procedurii simplificate, fără posibilitatea reorganizării, ceea ce a condus, în opinia comercianților vizați, la o situație mult mai grea față de oricare dintre debitorii vizați de procedură, cu motivația în sensul că o astfel de procedură simplificată, în întregul său, a fost reglementată tocmai pentru a sancționa nerespectarea exigențelor legale.

6.Termenul de convocare a Adunării Creditorilor este de cel puțin 5 zile anterior datei ședinței, cu obligația de a se depune convocatorul la Buletinul Procedurilor de Insolventă cu 3 zile anterior datei la care trebuie efectuată publicarea

Cu caracter de noutate, legiuitorul regelementează, în alin.(1) al art. 48, modul de convocare a adunării creditorilor, și anume prin publicarea convocatorului în BPI, simplificând lucrurile și reducând cheltuielile de procedură.

”Convocarea creditorilor se realizează prin publicare în BPI cu cel puțin 5 zile anterior ținerii ședinței și trebuie să cuprindă ordinea de zi a acesteia. Convocatorul se depune la BPI cu 3 zile înaintea datei la care trebuie efectuată publicare”

Noutatea adusă de textul de lege analizat, în ceea ce privește convocarea creditorilor, o constituie introducerea instrumentului de convocare prin BPI. Deși dispoziția legală nu prevede altă posibilitate, se consideră ca nu există impedimente ca adunarea să fie convocată prin orice alte mijloace care să asigure participarea creditorilor la ședință sau exprimarea votului asupra ordinii de zi propuse. Uneori este eficientă o convocare prin mijloace alternative, e-mail, fax, având în vedere că, în realitate creditorii nu verifică tot timpul publcațiile din BPI.

7.Asigurarea unui vot potrivit regulilor unui vot real, conform și just – art. 49 alin. (3); art. 49 alin. (4), art. 108 alin. (2); art. 109 alin. (1); art. 51 alin. (5) și (7)

Prin regula votului real se înțelege refacerea votului în Adunarea Creditorilor în ipoteza în care votul a fost anterior viciat, prin introducerea/eliminarea unei creanțe și votul astfel viciat ar fi putut conduce la adoptarea unei alte hotărâri. Judecătorul sindic poate decide anularea, în tot sau în parte, a unei astfel de hotărâri. Astfel, a fost introdus un remediu real și efectiv față de hotărâri le adoptate prin votul unor creanțe invalidate ulterior, ideea fiind aceea a responsabilizării deciziilor în procedură.

Prin regula votului conform se intelege modificarea corespunzatoare a tabelului de creanțe, pentru cazul stingerii totale sau parțiale a creanțelor. De asemenea, tot în cadrul acestei reguli se încadreaza și obligația creditorului de a raporta orice încasare de la codebitor sau fidesujor în termen de 3 zile de la data acesteia.

Regula votului just se referă la situația votului în Comitetul Creditorilor, din partea unui creditor aflat în conflict de interese. Astfel, a fost introdusă o sancțiune efectivă, și anume posibilitatea anulării deciziei acelui Comitet de Creditori. Mai mult decât atât, rațiunea normei a fost condusă pana la finalitatea sa ultima, astfel încat votul repetat în conflict de interese conduce la: înlocuirea creditorului din Comitet, de către judecătorul sindic, la cererea oricărui creditor interesat; suportarea prejudiciului astfel provocat.

8.Interdicția împiedicării debitorului de a participa la licitații, pentru motivul deschiderii procedurii

”Debitorul aflat în procedura insolventei nu poate fi împiedicat să participe la licitatii publice pentru motivul deschiderii procedurii.” Acesta este noul text introdus in Codul Insolvenței.

Ultimul alineat al acestui articol consacră principiul nediscriminării debitorilor aflați în procedura insolvenței de a participa la raporturile economice pe piața pe care aceștia sunt specializați. Legea vorbește de licitațiile publice, de unde rezultă că este vorba preponderent de participarea la lucrările, serviciile și furnizările de produse/mărfuri scoase la licitație de către diferite autorități contractante în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

9.Caracterul efectiv al dreptului creditorului de a propune un plan de reorganizare

“Debitorul are obligația de a pune la dispoziția administratorului judiciar/lichidatorului judiciar și a creditorului deținând cel puțin 20% din valoarea totală a creanțelor cuprinse în tabelul definitiv de creanțe toate informațiile și documentele apreciate ca necesare cu privire la activitatea și averea sa, precum și lista cuprinzând plățile efectuate în ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii și transferurile patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, sub sancțiunea ridicării dreptului de administrare”.

Astfel, șansa unei reorganizări nu este acordată doar debitorului, pentru că și pentru creditori o astfel de opțiune poate reprezenta un deziderat. Tocmai de aceea, calitate procesuală activă în formularea unui plan de reorganizare are și creditorul/creditorii care dețin cel puțin 20% din valoarea totală a creanțelor cuprinse în tabelul definitiv. Cu toate acestea, pentru a conferi efectivitate și consistență acestui drept, este firesc ca acest creditor/creditori să aibă acces la informațiile considerate relevante întocmirii și structurării unui asemenea plan de reorganizare.

Debitorul are obligația să pună la dispoziția administratorului sau după caz, a lichidatorului, precum și creditorului care deține cel puțin 20% din creanțe, toate informațiile cerute cu privire la activitatea sa, precum și a patrimoniului său. Totodată, debitorul este obligat să pună la dispoziția organelor menționate lista cuprinzând plățile și transferurile patrimoniale făcute în cele 6 luni anterioare dechiderii procedurii. Noua regelementare impune comunicarea de către debitorul insolvent și a transferurilor patrimoniale făcute în cei 2 ani anteriori dechiderii procedurii. Sancțiunea nedepunerii documentelor și informațiilor de mai sus constă în ridicarea dreptului de administrare al debitorului.

In doctrina s-a susținut că aceasta indatorire a debitorului vine în completarea dispozitiilor privind obligația de a depune în dosarul cauzei actele și informațiile menționate de lege, care reglementează înscrisurile și documentele ce trebuie să însoțeasca cererea debitorului.

Tot în doctrina, s-a apreciat, pe bună dreptate, că, în ipoteza în care debitorul aflat în procedura generală a intrat în faliment, precum și în sițuatia debitorului intrat direct în procedura simplificată, cu consecința falimentului, informațiile și datele economico-financiare și orice informații necesare prevazute de lege se dau lichidatorului de către administratorul special.

Pentru cazul în care debitorul nu se conformează obligației de depunere a documentelor și informațiilor, persoanele responsabile vor fi amendate.

10.Valorificarea bunurilor în procedură, libere de sarcini-excepție: măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau a confiscării extinse

"Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extlnse." Aceasta este o nouă prevederii a legii nr. 85/2014.

De asemenea, pentru eficiența funcționării acestui mecanism, s-a instituit regula radierii din cartea funciară a oricăror sarcini și interdicții de acest tip, chiar în temeiul actului de înstrăinare semnat de practicianul în insolvență.

Art. 91 reglementează regimul bunurilor dobândite prin cumpărare din cadrul procedurii de insolvență. Potrivit normei legale, bunurile dobândite în urma procedurii insolvenței sunt libere de orice sarcini. Regula este asemanatoare cu cea a bunurilor dobandite de catre adjudecatari in procedura de executare silita.

11.Durata perioadei de observație este de 1 an, cu posibilitatea înscrierii provizorii, pentru stabilizarea masei credale cu întocmirea tabelului definitiv – art. 112 alin. (3); art. 113 alin. (4)

Analiza cazurilor în care dosarele de insolvență trenează pe rolul instanțelor de judecată conduce la concluzia că perioada de observație este în mod evident una dintre cauze. ”Previzibilitatea" procedurii de observație, de esența sa provizorie, se materializa într-o aplicare exactă a celebrei maxime "Nimic nu e mai sigur ca provizoratul”.

În noul Cod se prevede expres că întocmirea tabelului definitiv este condiționată de predarea raportului de evaluare a garanțiilor și de soluționare a contestațiilor.

Durata maximă a perioadei de observație este de 12 luni. Prin introducerea unei asemenea limitări s-a corectat una dinre dificiențele majore sesizate în prelungirea unei perioade incerte, care nu putea fi calificată nici ca reorganizare, nici ca faliment, în care se puteau acumula creanțe curente și prin care se diminua, în mod real, șansele unei reorganizări efective.

Dacă în acest inteval de timp nu este posibilă soluționarea tuturor contestațiilor la creanțe, judecătorul-sindic va trebui să dispună înscrierea lor povizorie în tabelul definitiv, la valoarea solicitată de creditor, până la momentul soluționării definitive a contestațiilor, urmând a se trece la etapa următoare a procedurii.

Formularea contestației nu decade și nu suprimă drepturile creditorilor în cauză, ci creanța sau eventualul drept de preferință contestat va fi considerat ca admis numai provizoriu, până la soluționarea contestației formulate. Aceasta înseamnă că, în tot timpul care se scurge între înregistrarea contestației și soluționarea irevocabilă a acesteia, creditorul contestat se bucură de toate drepturile ce decurg din calitatea de creditor participant la procedură, astfel cum este definite la art. 5 pct. 19 și, în consecință, poate formula cereri, contestații, propuneri și poate vota în adunarea creditorilor sau, după caz, în comitetul creditorilor.

Bibliografie

Tratate, monografii, volume:

Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenței. Comentarii si explicațti, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006

Cărpenaru, D. Stanciu; Hotca. Adrian Mihai; Nemeș, Vasile-Codul insolvenței comentat, București, Editura Universul Juridic, 2014,

Gh. Piperea sustine punctul de vedere ca administratorii societatii raspund direct fata de terți pentru anumite fapte ilicite ( Insolventa: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2008.

I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolventei. Comentarii si explicatii, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2006,

I. Didea, Drept comercial roman, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009,

I. Turcu, Tratat de insolvență, Ed. C.H. Beck, București, 2006,

I. Turcu, Legea procedurii insolvenței. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2007,

Miloș, Simona Maria; Deli-Diaconescu, Andreea- Noua lege a insolvenței, București, Editura Hamangiu, 2014,

Nicolae Popa, Teoria Generalã a Dreptului, Ed.Actami, Bucuresti, 1996

Programul Phare 2002 “Suport pentru îmbunătățirea și implementarea legislației și jurisprudenței în

materie de faliment”Manual de Bune Practici în Insolvență,

S. D. Carpenaru, Drept Comercial Roman, ed. a 7-a, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007

S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2008,

S. D. Cărpenaru, A. M. Hotca, V. Nemeș-Codul insolvenței comentat, București, Editura Universul Juridic, 2014, 451

V. Pașca, Falimentul fraudulos, Ed. Lumina Lex, București, 2005,

Țăndăreanu, Nicoleta-Codul Insolvenței adnotat, Noutăți, examinare comparativă și note explicative, București, Universul Juridic, 2014,

Articole de specialitate:

Răspunderea civilă a administratorilor societăților comerciale, în Dreptul nr. 8/1992

S. Al Hajjar, Răspunderea civilă a administratorilor în caz de insolvență între realitate și deziderat, în R.R.D.A nr. 8/2010, ed. Wolters Kluwer, București,

S. M. Miloș, A. Deli-Elemente de noutate in legislația insolvețtei-la principii la implementarea lor, Revista Română de insolvența Phoenix, nr. 49, iulie – septembrie 2014, editată de Uniunea Nationala a Practicienilor în Insolvența din România

Jurisprudență:

C. Ap. București, s.a VI-a com., dec. Nr. 1035/2004, in Practica Judiciară Comercială

C.A. București, Decizia comercială nr. 68R/17.01.2007

C.A. Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, decizia comercială nr. 322/08.09.2008

C. Ap. Suceava, s. com, dec. nr. 67/2005, nepublicată

Trib. Sp. Argeș, decizia comercială nr. 416/11.03.2009. Instanța a relevat că Legea insolvenței nu prevede nici obligația, dar nici posibilitatea judecătorului-sindic să desemneze executorul judecătoresc care să execute silit bunurile persoanelor împotriva cărora a fost antrenată răspunderea patrimonială

Trib. Bucuresti, sent. Com. Nr. 179/2007, în Procedura insolventei. Culegere de practică judiciară 2006-2009, aparută sub egida UNPIR, Ed. C.H. Beck, București, 2001

Legislație:

Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență

Surse web:

www.avocatnet.ro

www.unpir.ro