Inregistrarile Audio sau Video,mijloc de Proba In Procesul Penal
CUPRINS
SECȚIUNEA I :NOȚIUNI GENERALE……………………………………
§ 1. Noțiunea și scopul procesului penal…………………………………….
§ 2. Fazele procesului penal…………………………………………………………………..
§ 3. Principii fundamentale ale procesului penal…………………………………….
§ 4. Probațiunea în procesul penal…………………………………………………………
SECȚIUNEA II: MIJLOACELE DE PROBĂ………………………………………..
§ 1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal……….
§ 2. Caracterele și clasificarea mijloacelor de probă…………………………………
SECȚIUNEA III: ÎNREGISTRĂRILE AUDIO-VIDEO…………………………..
§ 1. Reglementarea și natura juridică…………………………………………
§ 2. Procedura de efectuare a înregistrărilor…………………………………………….
§ 3. Verificarea înregistrărilor audio sau de imagini………………………………….
§ 4. Valoarea probantă a înregistrărilor……………………………………………………
§ 5. Nulitatea probelor obținute ilegal………………………………………………………
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………
SECȚIUNEA I :NOȚIUNI GENERALE
§ 1. Noțiunea de proces penal
Dreptul procesual penal este o ramură a sistemului de drept și este format din totalitatea normelor ce reglementează procesul penal. Literatura de specialitate apreciază ca fiind corectă denumirea de procedură penală ramura de drept, întrucât aceasta corespunde mai bine conținutului funcției sale, precum și denumirii legii de bază în materie, “Codul de procedură penală”
Cuvântul proces provine din latinescul processus care are sensul de înaintare, progres, succes. În drept, sensul care poate fi dat este de activitate desfășurată pentru rezolvarea unui litigiu juridic. Litigiul juridic de drept procesual penal ia naștere în urma sesizării despre comiterea unei infracțiuni și urmărește tragerea la răspundere a persoanelor care au comis infracțiuni.
Procesul penal poate fi definit ca fiind o activitate complexă desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților a celorlalți subiecți procesuali ca titulari de drepturi si obligații, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce reprezintă infracțiuni, astfel încât orice persoana care a săvârșit o infracțiune sa fie pedepsita potrivit vinovăției sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasă la răspundere penală, literatura de specialitatereținând mai multe definiții diferite doar ca formă de exprimare.
Unii autori arată că la procesul penal, participă părțile „ ca titulare de drepturi și obligații „.Alți autori, în definiția pe care o dau procesului penal, menționează alături de scopul imediat și scopul mediat al acestuia, adică apărarea ordinii publice,apărarea proprietății,întărirea legalității, prevenirea infracțiunilor, precum și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor și a regulilor de conviețuire socială.
În alte definiții se menționează și raporturile născute între participanții la procesul penal, dar aceasta nu este necesar deoarece desfășurarea activității procesual penale implică în mod necesar existența unor raporturi juridice tipice.
Procesul penal este o categorie juridică foarte complexă și nu trebuie confundat cu noțiunea de activitate judiciară în materie penală, aceasta din urmă având o arie de cuprindere mai restrânsă, incluzând numai totalitatea manifestărilor organelor judiciare penale
Activitatea judiciară pe care o desfășoară organele specializate ale statului este cuprinsă în dispozițiile legale referitoare la desfășurarea progresivă și coordonată a procesului penal în vederea restabilirii ordinii de drept și prin aplicarea, dacă este cazul, a sancțiunilor de drept penal.
Dispozițiile de drept procesual penal prevăd actele prin îndeplinirea cărora se dinamizează (acte procesuale) și actele prin efectuarea cărora se realizează (acte procedurale) activitatea care constituie conținutul formal al procesului penal. Aceste dispoziții prevăd, de asemenea, când, în ce condiții și în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte procesuale sau procedurale. În fine, în aceste dispoziții se arată care organe și care persoane trebuie sau pot să ia parte activă la desfășurarea procesului penal, care sunt drepturile și îndatoririle acestor organe și persoane pe parcursul desfășurării procesului și care sunt garanțiile destinate să asigure respectarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor respective.
Procesul penal în sine reprezintă o realitate vie, o activitate concretă și se va desfășura ori de câte ori trebuie restabilită ordinea de drept, prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, pe cale de constrângere.
Se folosește, în dreptul procesual penal, termenul de proces penal, deși de cele mai multe ori în vorbirea curentă se folosește termenul de cauză judiciară, de „pricină în fața justiției", de „judecată în curs”.
Atât în terminologia legislativă cât și în practica judiciară este folosit termenul de procedură (procedural), termen întrebuințat ca denumire generală, deoarece, deși regulile procedurale sunt complementare față de cele procesuale, ele sunt mult mai numeroase și nu implică întotdeauna și existența actelor procesuale. Trebuie însă folosită denumirea de „drept procesual” ca un termen de ansamblu desemnând regulile privitoare la realizarea procesului în întregul său.
În literatura de specialitate s-au dat diferite definiții procesului penal, care în principal conțin elemente definitorii asemănătoare ce caracterizează procesul penal. Nu ne vom opri la nici una dintre acestea, dar putem arăta, ca elemente definitorii, că procesul penal este o activitate prevăzută de lege, activitate desfășurată de organele competente într-o cauză penală unde, alături de organele judiciare, mai participă și alte persoane, care au drepturi și obligații stabilite de lege, iar această activitate are ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor, precum și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru respectarea ordinii de drept.
Dacă dreptul penal se ocupă de infracțiuni și pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor, trebuie să cunoaștem și modul cum de la infracțiune se ajunge la pedeapsă, arătând care sunt organele competente, modul lor de lucru în vederea soluționării cauzelor penale, acest lucru făcându-se în cadrul procesului penal.
Din definiția procesului penal decurg trăsăturile sale esențiale reținute în literatură ca fiind următoarele:
– Procesul penal este o activitate reglementată de lege.
– Procesul penal se materializează într-o cauză penală.
Obiectul material al cauzei îl constituie fapta sesizată, iar conflictul de drept apărut prin posibila încălcare a legii penale constituie obiectul juridic al cauzei.
La desfășurarea procesului penal participă organele competente (organele de cercetare penală, procurorii, instanțele judecătorești), părțile și alte persoane. Din proprie inițiativă sau atrași participă învinuitul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Procesul nu se poate desfășura fără participarea martorilor, experților, interpreților, apărătorilor, reprezentanților sau substituiților procesuali. Toți acești subiecți sunt titulari de drepturi și obligații recunoscute și stabilite prin normele legii penale
Activitatea subiecților oficiali și particulari are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni.
Scopul procesului penal
Art. 1 din Codul de procedură penală, arată că “procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.”
Vom deduce că, prin procesul penal se urmărește, în primul rând, tragerea la răspundere penală a persoanei care a comis infracțiunea. Legea impune ca această activitate să se desfășoare imediat și cu maximum de eficiență.
Vinovăția trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăție trebuie să fie certă pentru a fi trași la răspundere, potrivit vinovăției, cei care au comis o infracțiune.
O altă sarcină a procesului penal este aceea de educare a cetățenilor în spiritul respectării legilor (art. 1 Cod procedură penală).
Scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să se armonizeze interesele apărării sociale cu ale individului, încât nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. Înțelepciunea populară a subliniat într-o exprimare de esență ideea că e mai bine să scape o sută de vinovați nepedepsiți decât să fie pedepsit un singur nevinovat…
Pe de altă parte legea penală urmărește un dublu scop general: apărarea ordinii de drept, a persoanei și a drepturilor acesteia, prevenirea infracțiunilor și educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor. Pedepsele aplicate în cadrul procesului penal pe calea unei individualizări judiciare realizează în mod necesar și valențe educative. Din art.52 C.pen. rezultă explicit că pedeapsa nu este numai o măsură de constrângere dar și un mijloc de reeducare a infractorului . Pedeapsa trebuie să influențeze asupra conștiinței și voinței condamnatului, determinând o schimbare a comportamentului său începând cu atitudinea valorilor sociale pe care le negase prin săvârșirea infracțiunii și continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor sale de conduită
§ 2. Fazele procesului penal
Prin lege fiecărei categorii de organe judiciare i-a fost atribuită o anumită funcție procesuală.
Astfel se disting trei funcții
funcția procesuală de desfășurare a urmăririi penale
funcția desfășurării judecării cauzelor penale
funcția punerii în executare a hotărârilor judecătorești penale
Fiecare funcție conține un complex de atribuții sau activități prin care organele judiciare își îndeplinesc sarcinile pe care le am.
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia în care o anumită categorie de organe judiciare își desfășoară activitatea pentru îndeplinirea atribuțiilor ce se înscriu în funcția lor procesuală.
Procesul penal presupune o activitate judiciară complexă ce se desfășoară după numite reguli stricte stipulate de normele dreptului procesual penal.
Astfel, procesul penal se desfășoară pe parcursul unor etape necesare și succesive care poartă denumirea de faze ale procesului penal.
Procesul penal cuprinde trei faze:
– urmărirea penală,
– judecata;
– punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
Identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea acestuia și administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun existența unei faze procesuale premergătoare judecații, aceasta fiind urmărirea penală.
În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele cercetării penale și ale trimiterii în judecată. Prin activitățile întreprinse în această fază se identifică autorul infracțiunilor și se administrează probele în cauză în vederea trimiterii în judecată.
La urmărirea penală își desfășoară activitatea în conformitate cu atribuțiile pe care le au organele de cercetare penală și procurorul.
Procurorul este organul judiciar care coordonează întreaga urmărire penală și poate dispune soluțiile după epuizarea acestei faze a procesului penal.În urma actualelor reglementări procesual penale, potrivit art.23 pct.4 din Constituție, arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.În vechea pentru îndeplinirea atribuțiilor ce se înscriu în funcția lor procesuală.
Procesul penal presupune o activitate judiciară complexă ce se desfășoară după numite reguli stricte stipulate de normele dreptului procesual penal.
Astfel, procesul penal se desfășoară pe parcursul unor etape necesare și succesive care poartă denumirea de faze ale procesului penal.
Procesul penal cuprinde trei faze:
– urmărirea penală,
– judecata;
– punerea în executare a hotărârilor judecătorești.
Identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea acestuia și administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun existența unei faze procesuale premergătoare judecații, aceasta fiind urmărirea penală.
În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele cercetării penale și ale trimiterii în judecată. Prin activitățile întreprinse în această fază se identifică autorul infracțiunilor și se administrează probele în cauză în vederea trimiterii în judecată.
La urmărirea penală își desfășoară activitatea în conformitate cu atribuțiile pe care le au organele de cercetare penală și procurorul.
Procurorul este organul judiciar care coordonează întreaga urmărire penală și poate dispune soluțiile după epuizarea acestei faze a procesului penal.În urma actualelor reglementări procesual penale, potrivit art.23 pct.4 din Constituție, arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul procesului penal.În vechea reglementare, după expirarea mandatului de arestare de cel mult 30 de zile, emis de procuror, în faza de urmărire penală, prelungirea arestării se aproba de către instanța căreia îi revenea competența să judece cauza în fond. De asemenea, liberarea provizorie, interceptările și înregistrările convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic de comunicare, percheziția domiciliară ori reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor, reprezintă tot atâtea instituții de care se poate uza pe parcursul urmăririi penale în urma actelor de dispoziție ale instanței de judecată.Nu în ultimul rând, luarea măsurilor de siguranță cu caracter medical împotriva învinuitului sau inculpatului reprezintă un atribut, de asemenea, de competența exclusivă a instanței de judecată.
În faza de judecată, după sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriul procurorului sau prin plângere prealabilă se procedează la judecarea cauzei în fond și în căile de atac (dacă este cazul) de către instanța de judecată cu participarea procurorului. Această fază cuprinde toate activitățile ce se desfășoară de la sesizarea instanței până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Constituie faza principală a procesului penal și se desfășoară pe baza principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictioralității, principii importante pentru legislația europeană și aplicată cu strictețe de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În această fază instanțele judecătorești sunt cele care își desfășoară activitatea, cu participarea procurorului. Acestea sunt subiectul official cu rol principal în această fază a procesului penal, pronunțând soluția la terminarea judecării cauzei.
Momentul final al fazei de judecată este marcat prin pronunțarea hotărârii judecătorești.
Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal prin care o hotărâre penală definitivă se pune în aplicare de către instanța de judecată (instanța de executare). După sesizarea organului de executare se încheie procesul penal; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură. Existența celor trei faze nu este obligatorie dacă intervin cauze care să înlăture aptitudinea funcțională a urmăririi penale sau se pronunță achitarea inculpatului.Aici își desfășoară activitatea instanța de judecată și anumite organe din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.
Momentul de început al fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești penale este marcat în mod diferențiat de anumite acte procesuale sau procedurale, în funcție de sancțiunea penală aplicată celui condamnat.
Astfel, de exemplu, în cazul pedepsei cu închisoarea momentul de început este emiterea mandatului de executare de către judecătorul instanței de executare și trimiterea acestuia la organul competent să aducă la îndeplinire dispoziția instanței.
Momentul final al fazei de punere în executare este marcat de asemenea în mod diferențiat de anumite acte procedurale în funcție de sancțiunea penală pusă în executare.
Referitor la momentele care marchează această fază a procesului penal, putem spune că acestea depind și de exercitarea unor proceduri incidente în faza punerii în executare, cum sunt : amânarea executării pedepsei închisorii și contestația la executare când, în mod practic, începerea punerii în executare a hotărârii penale este precedată de rezolvarea prealabilă a cererilor de către subiecții prevăzuți de lege.
§ 3. Principii fundamentale ale procesului penal
Dintre regulile fundamentale ale judecății un rol deosebit au mai ales câteva principii.
1. Principiul nemijlocirii -nemijlocirea procesuală constituie o cerință complexă a activității judiciare, care capătă materializări în diverse laturi ale unora dintre principiile procesului penal.
Pentru a se evita abordarea deosebit de complexă a nemijlocirii procesuale ne vom referi numai la două dintre aspectele sale mai implicate în activitatea judiciară.
– organele judiciare trebuie să stăruie în obținerea contactului direct cu întregul material probator și perceperea nemijlocită a elementelor de natură să influențeze soluționarea cauzei. În acest scop urmează să ia legătura personal cu făptuitorul, să asculte nemijlocit martorii, să perceapă direct mijloacele materiale de probă, să ia contact direct cu experții.
– organele judiciare au obligația să încerce stabilirea faptelor în așa fel încât între izvorul probelor și cel care înregistrează informațiile să existe cât mai puține verigi intermediare. Aceasta impune să se caute pe cât posibil sursele primare ale probelor. Va avea întâietate martorul ocular celui de a doua mână; se va prefera originalul unui înscris copiei acestuia.
Un aspect important al nemijlocirii în cursul judecății este cunoscut în doctrină sub denumirea de unicitatea completului de judecată și continuitatea ședinței. Unicitatea completului de judecată presupune că același complet să judece cauza de la început până la sfârșit. Derogarea de la această regulă se admite numai cu respectarea a două condiții: menținerea aceluiași complet să nu fie posibilă; desfășurarea ședinței de judecată să nu fi depășit momentul începerii dezbaterilor. După începerea dezbaterilor orice schimbare a completului de judecată atrage reluarea de la început a dezbaterilor.
În sistemul nostru continuitatea ședinței reprezintă numai o recomandare, legea admițând amânări, fără a aduce limitări sau corective reluării judecății sau altor aspecte legate de nemijlocire. Există reglementări în unele legislații care cuprind din acest punct de vedere serioase limitări. De exemplu, în toate cauzele judecate în fața unor curți cu jurați ședințele trebuie să aibă un caracter de continuitate. În timpul întreruperii judecării unei cauze nu este admisă judecarea altor pricini de către același complet, iar în caz de amânare ședința se va relua de la început.
2. Publicitatea ședinței de judecată -potrivit articolului 126 din Constituție judecata se desfășoară în ședință publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Publicitate permite ca la judecată să asiste oricine, accesul persoanelor străine de cauză în sala de ședință nefiind îngrădit în nici un mod. Înseamnă că judecata -opus urmăriri penale, care are un caracter secret – se desfășoară cu ușile deschise. Cerința publicității este îndeplinită din moment ce accesul la ședință este liber, chiar dacă în timpul judecății nu s-au aflat în sală persoane străine de cele chemate în cauză.
Publicitatea dă conținut și eficiență realizării rolului educativ al procesului penal și asigură controlul opiniei publice asupra activității de justiție prin garantarea pentru cetățeni a posibilității participării la toate judecățile. În articolul 290 cod procedură penală se interzice asistența la judecată a minorilor sub 16 ani.
Publicitatea ședinței este obligatorie, nerespectarea dispozițiilor referitoare la aceasta constituind un motiv de nulitate absolută. Instanța are obligația să menționeze în hotărâre publicitatea și să motiveze dacă ședința a fost secretă. De asemenea, jurisprudența din orice țară pretinde ca în încheierea sau în procesul verbal de ședință să se înscrie expres modul public sau secret în care a avut loc judecata.
Principiul publicității se referă numai la ședința de judecată nu și la alte activități ale judecății din afara ședinței, care sunt secrete sau publice, după caz. Astfel, deliberarea este secretă, fără nici o excepție, inclusiv în cauzele penale care s-au judecat în ședință publică; dimpotrivă, pronunțarea hotărârii este totdeauna publică, chiar în cauzele în care ședința s-a desfășurat în secret.
Pot apărea situații când desfășurarea publică a judecății ar putea aduce atingere unor interese legitime. În asemenea cazuri, instanța, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu, declară ședința secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a ei.
Potrivit articolului 290 alineat 2 se dispune ședință secretă dacă dezbaterea publică ar fi de natură a aduce atingere unor interese de stat, moralității, demnității sau vieții intime a unei persoane. Judecata se declară secretă în ședință publică după ascultarea părților prezente și a procurorului, când acesta participă la judecată. Legea a prevăzut persoanele care –în afara completului de judecată (grefierul și procurorul)- pot participa la o asemenea ședință: părțile, reprezentanții lor, apărătorii și celelalte persoane chemate de instanță în interesul cauzei.
3. Principiul oralității -este consacrat în articolul 289 cod procedură penală, în opoziție cu urmărirea penală, care se realizează în formă scrisă. Oralitatea înseamnă că întreaga desfășurare a ședinței de judecată este realizată sub formă orală. Inculpatul se ascultă oral, martorii dau declarații în formă orală, excepțiile se ridică pe această cale, mijloacele de probă sunt supuse verificării dezbaterii și abordării în acest fel, participanții la cauza penală își exprimă punctul de vedere cu privire la orice problemă în mod oral, iar concluziile se susțin, de asemenea, pe cale orală.
Oralitatea presupune un dialog permanent și viu cu privire la aspectele cauzei penale. Judecătorul este pus în situația de a percepe și aprecia elementele dezbaterii și probele de audit, în audiență, în prezența și sub controlul părților interesate.
Oralitatea este în puternică interdependență atât cu publicitatea cât și cu contradictorialitatea judecății. Fără oralitate, publicitatea rămâne o formă goală, lipsită e conținut, iar contradictorialitatea eficientă și operativă nu se poate realiza decât în formele orale.
Oralitatea nu exclude în timpul judecății forma scrisă, caracterul consemnator fiind de esența acestei ultime forme.
Nerespectarea oralității poate determina nulitatea hotărârii. Recunoașterea vinovăției de către inculpat nu îndreptățește instanța să nu audieze oral martorii ascultați în cursul urmăririi pe considerentul că procurorul și părțile declară că nu au de solicitat probe. Principiul se aplică în cursul oricărei judecăți, inclusiv în căile de atac extraordinare.
În sprijinul memoriei judecătorilor și pentru evitarea presupunerii de către părți că nu s-au reținut toate aspectele exprimate oral, legea dă posibilitatea depunerii unor concluzii scrise. Procurorul și părțile pot depune concluzii scrise chiar dacă nu au fost cerute de instanță.
Excepțiile la principiul oralității sunt minime și în toate legislațiile au o determinare care ține mai ales de două aspecte: înscrierea unei proceduri speciale pentru cauzele penale judecate în contumacie; existența unor norme derogatorii care permit unor persoane având anumite ranguri sau funcții să nu compară în proces, eventual să nu fie audiate ca martori decât în circumstanțe deosebite.
4. Contradictorialitatea ședinței de judecată -în procesul penal se conturează, de regulă, poziții și interese contrare. Pentru a garanta în egală măsură drepturile și interesele părților aflate în opoziție, codul de procedură penală a înscris în articolul 289 contradictorialitatea judecății.
Acest principiu este foarte complex și se manifestă pe multiple laturi dintre care cele mai însemnate sunt:
a) stabilirea poziției procesuale a părților cu drepturi egale, și interesele contrare, în așa fel încât să se realizeze egalitatea acestora, cu acordarea posibilității folosirii tuturor mijloacelor legale de opoziție față de punctele de vedere adverse;
b) separarea principalelor funcții procesuale, în așa fel încât apărarea, acuzarea și soluționarea cauzei penale să fie atribuite unor subiecți diferiți.
Contradictorialitatea presupune ca părțile să cunoască probele care se administrează în defavoarea lor, cu posibilitatea combaterii acestora și să ia act de toate activitățile îndreptate de adversari contra propriilor interese; de asemenea, ea conține dreptul de a replica tuturor susținerilor, argumentelor și punctelor de vedere care s-au manifestat în condiții de publicitate și oralitate.
O trăsătură importantă a contradictorialității, constă în faptul că părțile sunt prezente la judecată, putând administra probe și combate în mod liber pe cele ale adversarilor.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părți cât și în cele dintre părți și instanță.
Libertatea deplină a formulării tuturor învinuirilor pe baza unor probe legal administrate și posibilitatea susținerii oricăror argumente legitime în favoarea apărării reprezintă conținutul esențial al oricărei contradictorialități.
Sistemul nostru procesul penal este contradictoriu, fiindcă în desfășurarea lui se conturează două acțiuni paralele dar opuse: acțiunea de tragere la răspundere penală și cea contrară de apărare împotriva acesteia.
Contrarietatea dintre ele devine însă manifestă numai în faza de judecată pentru că aici se conjugă cu publicitatea, oralitatea, nemijlocirea și toate celelalte trăsături caracteristice acestei activități. După cum s-a arătat, urmărirea penală nu se caracterizează printr-o contradictorialitate expresă, remarcându-se cel mult anumite elemente ale unei asemenea contradictorialități.
§ 4. Probațiunea în procesul penal
Invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor, în procesul penal, constituie un fascicol de acte procesuale și procedurale care poartă denumirea de probațiune. Astfel probațiunea judiciară poate fi definită ca acea activitate de stabilire a actelor sau faptelor juridice din care s-au născut drepturile și obligațiile părților în cadrul unui raport juridic, potrivit dispozițiilor legale.
Probațiunea reprezintă activitatea centrală a procesului, constituindu-se într-o procedură aparte, cunoscută sub denumirea de procedură probatorie și cuprinde două elemente indispensabile și indisolubil legate între ele: probele (probationes) și mijloacele de probă (media, instrumenta probandi).
În activitatea de stabilire a adevărului, elementele care duc la realizarea cunoașterii sunt dovezile. Numai prin mijlocirea probelor, organele judiciare au posibilitatea să stabilească adevărul obiectiv și doar în temeiul acestui adevăr pot da hotărâri juste cu privire la drepturile în litigiu.
Intima convingere a judecătorului cu privire la realitatea acelei stări de fapt, pe care trebuie să o reconstituie și pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea ce o va pronunța, depinde de valoarea probelor administrate de părți, depinde de o corectă și completă desfășurare a probațiunii judiciare.
Obiectul probațiunii
Activitatea organelor judiciare, pentru constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, este complexă și uneori de durată, iar, între momentul sesizării organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată, și, până la adoptarea unei hotărâri penale definitive cuprinde, în principal, operațiuni de descoperire, administrare și evaluare a probelor. În realizarea acestei sarcini de către organul judiciar, un rol de mare însemnătate îi revine probațiunii judiciare.
Prin obiect al probei – thema probandum – se înțelege orice fapt, împrejurare de fapt sau de situație ce trebuie dovedite în vederea soluționării unei cauze penale, adică tot ce se referă la fondul cauzei: stabilirea existenței infracțiunii, a identității infractorului, a vinovăției sale și a celorlalte aspecte necesare adoptării unei soluții corecte
Conținutul obiectului probațiunii nu trebuie confundat cu conținutul probei. Conținutul probei este ceea ce dă în vileag proba, adică datele, informative sau elementele de informare pe care le procură proba – substantia probationis, factum probans. Conținutul probei urmează să corespundă obiectului probațiunii, trebuind să conducă într-o măsură oarecare la confirmarea sau infirmarea acesteia din urmă. În caz contrar nu există probe, ci numai aparența unei probe, de exemplu un martor declară că nu știe nimic despre faptul asupra căruia este întrebat.
Doctrina arată că există un obiect generic sau abstract și unul specific sau concret. Primul are caracter general și trebuie dovedit în orice proces, al doilea reprezintă obiectul probațiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.
Prin fapte, în sens de obiect al probei, se înțeleg fenomenele lumii materiale. Faptele și împrejurările din cuprinsul obiectului probațiunii se împart în:
– faptele și împrejurările de fapt care trebuie dovedite.
– faptele și împrejurările care nu trebuie dovedite
– faptele care pot fi dovedite în procesul penal.
– fapte și împrejurări de fapt care nu pot fi dovedite.
Sarcina probațiunii
Prin sarcina probațiunii – onus probandi – se înțelege obligația procesuală ce revine participanților de a dovedi împrejurărilece formează obiectul probațiunii.
Sarcina probațiunii prezintă două aspecte după cum se referă la obligațiile ce revin organelor judiciare sau posibilității părților de a propune sau solicita administrarea de probe
Potrivit art. 65 C.pr.pen. sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală, respectiv instanței.
Organele judiciare nu trebuie să se mulțumească cu mijloacele de probă prezentate sau solicitate de către părți ci au obligația de a face tot ce este necesar pentru completarea cercetărilor în cauză, astfel încât să se poată ajunge la aflarea adevărului
Părțile nu au obligația de a administra probe numai în latura civilă a cauzei, însă și în latura civilă a cauzei, dacă ne aflăm în fața unui fapt de notorietate publică, instanța poate stabili prejudiciul și fără a se administra nici o probă în acest sens. Regula generală este că în justiție obligația de a dovedi împrejurările ce formează obiectul acțiunii revine celui care susține o cerere sau un punct de vedere – actori incumbit probatio.
În cadrul procesului penal obligația dovedirii vinovăției revine acuzării, adică procurorului, respectiv părții vătămate în caz contrar achitarea inculpatului este temeinică și legală.
În lipsa dovezilor de vinovăție, învinuitul sau inculpatul nu este ținut sa probeze nevinovăția sa, dar dacă există probe de vinovăție învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze netemeinicia lor.
Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu obligația prezentării probelor de către părți sau orice persoană care le deține. La cererea organului judiciar orice persoană care cunoaște vre-o probă sau deține un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze organului judiciar. Partea care are o probă pe care trebuie să o prezinte sau să o înfățișeze (art.65 C.pr.pen).
În legătură cu prezentarea probei poate interveni un transfer al obligației de la cel care propune proba la cel căruia îi este mai ușor să o înfățișeze. De exemplu, inculpatul invocă în apărare un înscris oficial aflat la o instituție a administrației publice constituită parte civilă în cauză; în acest caz deși proba a fost invocată de inculpat în apărarea intereselor sale, producerea ei de către acesta ar fi anevoioasă, chiar de nerealizat, motiv pentru care organul judiciar poate obliga partea civilă să înfățișeze înscrisul întrucât acestui subiect proba îi este mai accesibilă. În literatura de specialitate acest procedeu poartă denumirea de regula probei celei mai accesibile și constă într-un transfer al obligației de prezentare a probei și nu trebuie considerată un transfer al sarcinii administrării probelor.
Administrarea probelor
Este activitatea procesuală desfășurată de organele judiciare în colaborare cu părțile, constând în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege cu privire la procurarea, verificarea și preluarea ca piese ale dosarului pricinii, a dovezilor prin prisma cărora urmează să fie elucidate faptele și soluționată cauza.
Probele pot forma convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure. De aceea legea a limitat mijloacele din care pot proveni probe în mod expres, în art. 64 C.proc.pen. De asemenea, a fost reglementată în mod amănunțit procedura de administrare a fiecărui mijloc de probă, prevăzându-se procedeele și condițiile în care acesta poate fi folosit (art. 69-135 C.pr..pen). Administrarea probelor trebuie făcută în așa fel încât să nu se aducă atingere drepturilor și intereselor părților.
Referitor la modul de administrare a probelor, în faza de urmărire penală descoperirea, strângerea și aprecierea probelor este o obligație a organelor de urmărire penală, iar în cursul judecății, administrarea probelor de face de către instanța de judecată, în prezența părților.
Întreaga procedură de administrare a probelor implică posibilitatea subiecților cu funcții procesuale distincte de a combate probele. Acest lucru nu se face însă prin simpla negare a probelor ci presupune administrarea de probe contrare.
Prin aprecierea probelor, ca operație finală a activității de probațiune organele judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate. Din interpretarea principiului liberei aprecieri a probelor (consacrat în art. 63 alin.2 C.proc.pen.) rezultă că orice infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza respectivă.
Probațiunea este considerată epuizată în momentul în care organele judiciare și părțile ajung la concluzia că nu mai au de administrat nici o probă.
Principiile care guvernează probațiunea
În cursul procesului penal, probațiunea, este guvernată, pe lângă principiile specifice și de principiile generale ale procedurii penale. Principiile speciale care guverneză probațiunea sunt:
1. Principiul legalității probelor
Acest principiu este o consecință directă a principiului general al procedurii penale, acela al strictei legalități, potrivit acestuia probele nu pot fi obținute în procesul penal decât prin mijloacele de probă expres prevăzute de lege.
Legea Nr. 281 din 1 iulie 2003, privind modificarea și completarea codului de procedură penală introduce în actul normativ mai sus amintit un alineat nou articolului 64 în care stabilește în mod expres faptul că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folsite în procesul penal.
Considerăm că este benefică inserarea unei asemenea reglementări în cuprinsul Codului de procedură penală, consfințind în mod clar principiul legalității probelor.
2. Principiul loialității probelor
Principiul reclamă din partea organelor judiciare folosirea de procedee corecte de administrare a probelor, procedee care presupun, pe de o parte, o gândire care să nu fie supusă vreunei presiuni, dogme, partid, idei preconcepute, interes, iar, pe de altă parte respect și protecție a demnității umane.
Ca o cerință directă a acestui principiu, strângerea probelor necesare trebuie să se facă de către organele judiciare numai cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege, evitându-se folosirea unor “trucuri”, “capcane” și acționând într-o manieră corectă care să nu dea loc la suspiciuni. În acest sens, așa cum s-a arătat în jurisprudența Curții Europene, autoritățile judiciare nu trebuie să facă uz împotriva suspecților de probe despre care știu sau pot presupune în mod rezonabil că au fost obținute prin recurgerea la metode contrare legii. Prin metode contrare legii se înțeleg acele ilegalități care atentează flagrant la drepturile și libertățile fundamentale.
Tot ca o consecință a principiului loialității probelor, este interzis să se determine o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe. În același timp, sunt de remarcat și alte urmări imediate ale principiului loialității, respectiv respectarea dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului, a prezumției de nevinovăție, în special a dreptului la tăcere al acestuia, precum și respectarea demnității și integrității fizice și morale a persoanei în procedura administrării probelor. În doctrina internă s-a arătat că audierile foarte lungi, hipnotismul, utilizarea poligrafului sunt procedee degradante în obținerea de informații sau mărturisiri, care aduc atingere demnității umane și constituie abuzuri care înfrâng regula loialității.
Deși principiul nu era consacrat în vechiul Cod de procedură penală, legiuitorul introduce prin intermediul legii 281 din 2003 un alineat nou articolului 64 prin care consacră în mod direct și clar principiul loialității probelor menționând că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Cu toate că legiuitorul se referă la mijloace de probă, ca urmare a faptului că finalitatea mijloacelor de probă o constituie procurarea însăși a probei, rezultă implicit că probele obținute prin mijloace ilegale primesc aceeași calificare de a nu putea fi folosite în procesul penal.
Astfel Art. 64 C pr. Pen, coroborat cu Art 68 consfințesc principiul loialității probelor ca un principiu fundamental ce guvernează probațiunea penală, pentru regăsirea drepturilor fundamentale chiar și în această ramură a științelor.
3. Prezumția de nevinovăție
Aceeași Lege Nr 281 din 2003 pentru modificarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, consacră expres, ca regulă de bază a procesului penal, principiul prezumției de nevinovăție, introducând articolul 52 cu denumirea marginală, „prezumția de nevinovăție” și stabilind că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.
În concret, în materia probelor, prezumția de nevinovăție se regăsește în art. 66 C. pr. pen., legiuitorul stabilind în favoarea învinuitului sau inculpatului neobligativitatea dovedirii nevinovăției sale acesta aflându-se sub adăpostul prezumției de nevinovăție.
Legea presupune pe cel în cauză nevinovat cât timp nu a fost făcută deplin dovada vinovăției sale.
Prezumția de nevinovăție se manifestă cu toată vigoarea în lipsa dovezilor de vinovăție și se diminuează treptat pe măsura administrării probelor.
Această teză este absolută și trebuie interpretată în sensul că învinuitul nu are niciodată obligația dovedirii nevinovăției sale, nici chiar atunci când dovada vinovăției s-a făcut de către cel care acuză, excepție făcând situația prevăzută în art.13 C. pr. pen..
Prevederea legii dispune că, dacă există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Pe planul dreptului internațional trebuie menționată declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU în 1948 care înscrie prezumția de nevinovăție în art. 11 sub următoarea formulare:
Orice persoană învinuită a fi săvârșit o infracțiune este prezumată nevinovată atâta timp cât nevinovăția sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea garanțiilor necesare apărării.
Prezumția de nevinovăție este înscrisă și în Convenția Europeană de apărare a drepturilor omului și în multe alte documente internaționale, precum și în legislațiile interne a tuturor statelor care recunosc drepturile omului.
Din punct de vedere al prezumției de nevinovăție, prima obligație a organului judiciar este aceea de a nu se reține decât acele elemente asupra cărora există certitudine și de a se continua procesul de cercetare pentru administrarea altor probe, îndoiala neînlăturându-se nici dacă nu se vor administra alte probe.
Ca regulă de bază a procesului penal prezumția de nevinovăție trebuie să fie de absolută aplicare. Sub aspectul efectelor juridice, ea duce la o prezumție legală relativă, în sensul că cele presupuse prin norma juridică admit opusul prin dovada contrarie. Prezumția de nevinovăție nu este anulată decât prin certitudinea dovedită a vinovăției inculpatului.
Dacă această certitudine nu se manifestă, prezumția de nevinovăție triumfă și poate fi completată cu principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului – in dubio pro reo. Principiul in dubio pro reo este în strânsă aplicare cu prezumția de nevinovăție, deoarece la pronunțarea unei condamnări instanța nu se poate bizui pe probabilități.
4. Libera apreciere a probelor
Activitatea de apreciere a probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri a acestora .
Această activitate presupune o evaluare riguroasă a probelor cu toate circumstanțele aferente deoarece finalitatea acestei activități constă în certitudinea existenței sau neexistenței unei infracțiuni respectiv învinuirea inculpatului.
Aprecierea fiecărei probe se face conform Articolului 63 alineat 2 , “de către organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.”
Legea nr. 281/2003 a adoptat poziția promovată de Curtea Constituțională în decizia nr. 171/2001, prin care instanța de control constituțional a statuat că sintagmele din art. 63, alin. 2 C. pr. pen.: “convingerii lor” și “conducându-se după conștiința lor” contravin dispozițiilor art. 123 din Constituția României, conform cărora: “Justiția se înfăptuiește în numele legii” și “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.
Pe bună dreptate, în literatura de specialitate a fost criticată poziția Curții Constituționale, pentru următoarele motive:
Art. 123 din Constituție instituie o normă de principiu, referindu-se în general la activitatea magistraților. Art. 63, alin. 2 C. pr. pen. are în vedere numai operațiunea specifică de apreciere a probelor, fără să se refere la probleme de principiu.
Art. 63, alin. 2 C. pr. pen. nu contravine, ci întărește principiul constituțional, întrucât conștiința magistratului subliniază independența acestuia. Libera apreciere sau libera convingere nu înseamnă bunul plac și arbitrariul, ci libertatea judecătorului de a aprecia probele în mod rezonabil, imparțial și a-și forma convingerea pe baza acestei aprecieri. Nu convingerea intimă, ci convingerea rezonabilă. De aceea servește de corectiv al arbitrariului, obligația judecătorului de a-și motiva hotărârea. Judecătorii nu judecă după conștiința formată pe bază de impresii, intuiție, decât pe examinarea faptelor după libera convingere, care nu poate fi un sentiment, ci o convingere rațională, motivată și astfel controlabilă.
Adoptând punctul de vedere exprimat de Curtea Constituțională, s-ar nesocoti principiul libertății probelor, revenindu-se la sistemul probelor formale, legale, la care majoritatea statelor au renunțat.
Subscriem și noi acestei opinii, menționând faptul că libera apreciere și libera convingere se referă strict la teoria probelor și nu înseamnă bunul plac ci formarea propriei convingeri, rezonabile, oneste și imparțiale, respectiv libertatea de a alege dintr-un complex de probe, acele dovezi care inspiră sentimentul certitudinii asupra adevărului.
Nici unei probe nu i se poate acorda o valoare probantă superioară în pofida altora ci ele trebuie examinate în complexul tuturor probelor existente la dosar.
5. Libertatea probelor
După cum se cunoaște, procesul penal funcționează pe baza principiului libertății probelor și anume, atât sub aspectul libertății de a produce probe, cât și sub aspectul aprecierii acestora.
Trebuie menționat faptul că la acest principiu al libertății probelor trebuie adăugat și libertatea mijloacelor de probă, care trebuie înțeleasă în sensul în care deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt ce constituie probe în cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă legale.
Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța acestora la aflarea adevărului și soluționarea cauzelor penale.
Din acest motiv consider că prin reglementarea acestui principiu, de libertate a probelor, legiuitorul a vrut să nu îngrădească în nici un fel modalitatea de a ajunge la adevăr.
6. Respectarea demnității persoanei în cadrul procesului penal
O problemă prioritară a lumii contemporane este cea a drepturilor omului, ocrotirea ființei umane în contextul respectării tuturor drepturilor pe care acestea le are consfințite atât în legea internă cât și în tratatele și convențiile internaționale.
Astfel aceste drepturi fundamentale au fost consfințite într-o serie de acte recunoscute la nivel mondial. Dintre aceste acte cel mai important este Declarația universală a drepturilor omului care prevede încă în articolul 1 faptul că “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi” .Introducând prin acest articol noțiunea demnității umane coroborat cu prezumția de nevinovăție stabilită în articolul 11 al aceluiași act, declarația prevede o serie de drepturi fundamentale a căror apărare este de natură a respecta demnitatea umană.
Așadar pe tot parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri de incriminare a individului acesta fiind prezumat a fi nevinovat beneficiază de toate drepturile și libertățile conferite de lege în cazul în care nu există o hotărâre preventivă de privare de libertate a persoanei.
În virtutea acestei idei și Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului reglementează în Articolul 6 paragraful 2 o serie de drepturi de care se bucură orice acuzat:
“Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”
De asemenea aceeași convenție, prevede o serie de interdicții care au ca fundament respectarea demnității umane cum sunt: interzicerea torturii (art.3), dreptul la un proces echitabil (art.6), dreptul la un recurs efectiv (art.13), interzicerea abuzului de drept (art.17). Art.14 interzice discriminarea prin exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție care trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Acestea sunt principii de bază recunoscute și în legislația internă și consfințite în Constituția României, principii care aparțin drepturilor omului și de la care nu se poate deroga.
Articolul 68 din Codul de Procedură Penală prevede, în alineatul 1, în acest sens faptul că “este interzis să se întrebuințeze violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține probe”.
În legătură cu aspectul procedural al procesului penal, în ceea ce privește ascultarea depozițiilor și aici ne referim în primul rând la martori ca participanți la proces dar și la inculpați din prisma prezumției de nevinovăție, legea internă spune că cel ce vorbește trebuie să stea în picioare, însă cum ascultarea inculpaților și a martorilor durează uneori timp îndelungat, ore în șir, în picioare, acesta reprezintă un handicap, deoarece în afara emoțiilor inerente, se acumulează și oboseala fizică.
Ar fi util ca printr-o inițiativa legislativă să se permită inculpatului posibilitatea să ia loc pe scaun când este interogat. Consider acest aspect un drept al omului în concordanță cu legile internaționale, Constituția și legile românești, unde se consacră prezumția de nevinovăție care înseamnă că “până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești de condamnare, persoana este considerata nevinovata” neafectând în mod negativ etica deontologiei profesionale sau umane.
Conform Pactului internațional cu privire la drepturile civile si politice adoptate de ONU și ratificat de România în anul 1974, orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să fie judecata fără o întârziere excesivă, fiindcă timpul este un factor de stres și opinia publică este interesată ca o cauză să fie soluționată cât mai repede.
Beneficiind de aceste drepturi și restricții procesuale, alături de prezumția de nevinovăție fiecărui acuzat îi este asigurată din punct de vedere al cadrului legal, respectarea demnității umane pe tot parcursul procesului penal.
SECȚIUNEA II: MIJLOACELE DE PROBĂ
§ 1. Noțiunea și importanța mijloacelor de probă în procesul penal
Informațiile pe care le furnizează o probă prin conținutul său nu pot fi administrate în procesul penal decât prin anumite mijloace prevăzute anume în Codul de procedură penală, care sunt denumite mijloace de probă.
În vederea obținerii și punerii în valoare a probelor în procesul penal sunt necesare activități sau operațiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace legale de probă Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei acestea trebuie administrate.
Așa cum se poate observa, proba nu poate fi confundată cu mijlocul de probă, deoarece acesta din urmă constituie o cale legală prin care proba este administrată în procesul penal.
Din conținutul dispozițiilor art. 63 rezultă că mijloacele de probă sunt acele mijloace prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă, iar în literatura de specialitate sunt definite ca mijloace legale prin care se administrează probele sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt. Toate aceste definiții corespund funcționalității pe care această instituție procesuală o are în cadrul aflării adevărului în cauzele penale.
Mijloacele de probă admise în legislația procesual penală română în vigoare sunt prevăzute limitativ în art. 64 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 141/1996, și anume: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările video sau audio, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.
Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de procedură penală anterior pe de o parte, prin faptul că legea anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă, autonome, a unor procedee de probațiune, iar pe de altă parte, prin faptul că nu erau incluse în sistemul mijloacelor de probă declarațiile învinuitului sau inculpatului și nici declarațiile celorlalte părți din proces.
Actuala reglementare, conținând o enumerare limitativă a mijloacelor de probă, exclude posibilitatea reținerii altor mijloace sau procedee de investigație ca mijloace de probă distincte; mijloacele și procedeele de investigație tehnice puteau deveni, în anumite condiții, mijloace de probă ca înscrisuri ori ca mijloace materiale de probă:, iar în prezent ele sunt consacrate distinct. Aprecierea mijloacelor tehnice de investigație sau a procedeelor tehnice de investigație ca înscrisuri sau ca mijloace materiale de probă se făcea în funcție de natura înregistrărilor făcute. Bunăoară, banda de magnetofon care conținea relatările unei persoane care a fost ascultată ca martor nu constituia un mijloc material de probă, ci o parte integrantă a procesului-verbal în care sunt transcrise relatările înregistrate pe banda de magnetofon; în acest caz, procesul-verbal ca înscris constituia mijlocul de probă.
În cazul în care banda de magnetofon sau videomagnetofon fixa, prin înregistrare, urmele sonore ale împușcăturii, armării și percuției executate cu o armă de foc în procesul pregătirii ori săvârșirii unei infracțiuni, putea fi utilizată ca mijloc de probă în procesul penal. În prezent, fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își are procedeele sale de administrare.
Declarațiile martorilor pot fi obținute prin ascultare sau confruntare, sau prin înregistrare pe bandă de magnetofon. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare ridicarea silită de obiecte și înscrisuri (art. 99), predarea obiectelor și înscrisurilor (art. 97), reținerea și predarea corespondenței și a înscrisurilor (art. 98) și percheziția (art. 100).
Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și, în final, la soluționarea cauzelor penale. Astfel, subliniind importanța modului de administrare a probelor în procesul penal, legiuitorul a prevăzut, în art. 64 alin. 2, că mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.Pentru analiză, înțelegem să grupăm mijloacele de probă în trei categorii, în funcție de procedeele comune de administrare a acestora: declarațiile părților și ale martorilor; înscrisuri și mijloace materiale de probă; rapoarte de constatări ale specialiștilor și de expertiză.
§ 2. Caracterele și clasificarea mijloacelor de probă
1.Caracterul legal -constă în aceea că toate mijloacele de probă, atât cele comune procesului civil și penal, cât și cele specifice procesului penal, precum și procedeele auxiliare de probațiune sunt prevăzute de lege.
Legea prevede limitativ mijloacele de probă, fiind interzisă, în vederea obținerii și administrării de probe, folosirea altor mijloace de probă și altor procedee auxiliare de probațiune, decât cele prevăzute de lege, aceasta datorită faptului că probele pot să formeze convingerea că reflectă realitatea numai dacă provin din surse sigure
Totodată legea stabilește, în mod expres și limitativ, situațiile în care anumite mijloace de probă nu pot fi folosite pentru descoperirea și administrarea anumitor probe. De asemenea, legea prevede, în mod expres, situațiile în care este obligatorie folosirea unui anumit mijloc de probă.
În acest sens:
– dovada stării psihice a inculpatului dintr-o cauză privind un omor deosebit de grav impune stabilirea acesteia pe baza unei expertize psihiatrice obligatorii – art. 117 alin.1 C.pr.pen.;
– stabilirea morții violente nu se poate face cu eludarea dispoziției din art. 114 C.pr.pen. care prevede că în asemenea situație se va dispune o constatare medico-legală;
– administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei cărei îi aparține acea chestiune – art. 44 alin. 2 C.pr.pen.
2. Caracterul istoric. Mijloacele de probă au evoluat în strânsă legătură cu evoluția istorică a sistemelor de probațiune adoptate în diferite etape istorice, astfel că unele dintre acestea au dispărut, altele s-au menținut, iar altele au evoluat.
În ceea ce privește clasificarea, mijloacele de probă sunt clasificate în literatura de specialitate în raport cu mai multe criterii astfel :
a) În raport de criteriul formei de exprimare, există:
– mijloace de probă orale – mărturisirea, declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente. Ele se numesc orale deoarece ajung la cunoștința organelor judiciare pe cale orală, dar legea prevede consemnarea lor în scris;
– mijloace de probă scrise în care intră probele materiale;
– mijloace de probă tehnice, categorie în care intră constatările tehnico-științifice și medico-legale precum și expertizele.
b)În raport de sediul materiei, există:
– mijloace de probă comune procesului civil și penal: proba cu martori (testimonială), înscrisurile, expertizele, probele materiale și cercetarea la fața locului;
– mijloace de probă specifice procesului civil, categorie în care intră mărturisirea și prezumțiile;
– mijloace de probă specifice procesului penal: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și responsabile civilmente, constatările tehnico-științifice și medico-legale.
SECȚIUNEA III: ÎNREGISTRĂRILE AUDIO-VIDEO
§ 1. Reglementarea și natura juridică
Prin completarea Codului de procedură penală de către legea nr. 141/1996, pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală au fost introduse între mijloacele de probă înregistrările audio și video.
La elaborarea actualei reglementări s-a avut în vedere pe lângă Rezoluția celui de al cincilea Congres de drept comparat ținut la Bruxelles în 1958 care concluziona: “Procedeele de investigare științifică care fără să atenteze la personalitatea individului, ating libertățile fundamentale, precum mijloacele de captare a conversațiilor fără știrea interlocutorilor, nu pot fi utilizate decât prin decizia autorității judiciare motivată prin existența unor indicii serioase de infracțiuni grave” și prevederile actualei Constituții care înscrie inviolabilitatea domiciliului și a secretului corespondenței între drepturile și libertățile fundamentale.
După modalitatea de reglementare s-ar părea că legiuitorul atribuie înregistrărilor audio-video natura juridică a unor mijloace de probă însă literatura de specialitate apreciază că înregistrările audio-video nu sunt altceva decât mijloace de investigație folosite de organele judiciare în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și, în general, a stabilirii adevărului în procesul penal.
Dacă se vor efectua înaintea începerii urmăririi penale, în condițiile prevăzute de art.911 C.pr.pen., ele au semnificația unor acte premergătoare, putând fi valorificate pe plan probator prin intermediul procesului-verbal de consemnare a actelor premergătoare (art. 224 alin.final C.pr.pen.), dar după regulile speciale prevăzute de lege, iar dacă se efectuează după începerea urmăririi penale ele au semnificația unor procedee probatorii la fel ca și constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale sau expertizele ele putând fi valorificate pe planul proațiunii prin intermediul procesului-verbal care se consemnează în scris.
Așadar nu înregistrările constituie mijloace de probă, ci procesele verbale în care se consemnează aceste înregistrări, cu condiția ca din conținutul lor să rezulte elemente de fapt ce constituie probe în înțelesul art.63 C.pr.pen..
Textul art. 911 – 916 și 944 C.pr.pen., stabilește câteva condiții a căror respectare este imperativă. Acestea sunt:
– să existe date sau indicii temeinice privind săvârșirea unei infracțiuni;
– să privească o infracțiune din cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
– să fie utilă pentru aflarea adevărului;
– să existe o autorizare din partea instanței competente.
În cazul în care interceptarea comunicațiilor, înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee, precum și instalarea de obiecte, în vederea combaterii infracțiunilor ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, conform art. 3 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni putând fi prelungită, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.
De la regula autorizării sunt prevăzute două excepții:
– în cazul în care înregistrările sunt prezentate de părți (art. 916 alin. 2 C.pr.pen.)
– în situațiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranța națională.
§ 2. Procedura de efectuare a înregistrărilor
Interceptările și înregistrările audio
Dispozițiile art. 911-916 C.pr.pen. reglementează două feluri de înregistrări: a convorbirilor telefonice și înregistrările audio sau video.
Potrivit art. 911 , interceptarea și înregistrarea convorbirilor și comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Regulile de efectuare sunt comune.
Autorizarea interceptărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport ale unor comunicări se dă de către instanță, motivat și la solicitarea procurorului. Autorizarea se dă de către președintele instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, în camera de consiliu.
Art. 912 C.pr.pen. prevede că interceptările și înregistrările se fac personal de către procuror sau acesta poate dispune să fie efectuate de organul de cercetare. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal. Pentru asigurarea succesului operațiunii este normal ca aceasta să se desfășoare cu maximă discreție însă natura activității necesită și contribuția unor persoane specializate, care pot să nu facă parte din sistemul organelor judiciare. Dacă pentru organele judiciare se prezumă că știu de obligația de păstrare a secretului operațiunii și o respectă, pentru ceilalți participanți legiuitorul a prevăzut expres consecințele nerespectării acestor obligații.
Conform art. 912 alin. ultim, instanța dispune, până la terminarea urmăririi penale, aducerea la cunoștință, în scris, persoanelor ale căror convorbiri sau comunicări au fost înregistrate, datele la care s-au efectuat acestea. Deși înregistrarea se face de procuror sau organul de cercetare, legea a prevăzut această obligație în sarcina instanței, deoarece ea este cea care a dat autorizația. Apreciem că aducerea la cunoștință trebuie să se facă imediat după terminarea interceptării sau înregistrării, dacă nu se aduce atingere desfășurării urmăririi penale.
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport pe care se face imprimarea (art. 913 alin. 1 C.pr.pen.).
Convorbirile înregistrate sunt redate integral, în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal. La procesul-verbal se atașează, de asemenea, banda magnetică sau orice alt tip de suport care conține înregistrarea convorbirii, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Forma scrisă a convorbirilor înregistrate se certifică pentru autenticitate de către organul de cercetare penală și se verifică și contrasemnează de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cazul în care procurorul procedează la interceptări și înregistrări, certificarea pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea de către procurorul ierarhic superior. Corespondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret.
Procesul-verbal, banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii și redarea scrisă a acesteia se înaintează instanței. După ce ascultă procurorul și părțile, instanța hotărăște care dintre informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei, încheind un proces-verbal în acest sens. Convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat sau profesionale nu se menționează în procesul-verbal. Dacă săvârșirea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate, iar prezentarea sau predarea se face în condiții care să asigure păstrarea secretului.
Banda magnetică sau orice alt tip de suport, însoțită de transcrierea integrală și copie de pe procesele-verbale, se păstrează la grefa instanței în locuri speciale, în plic sigilat. Instanța poate aproba, la cererea motivată a inculpatului, a părții civile sau a avocatului acestora, consultarea părților din înregistrare și din transcrierea integrală, depuse la grefă, care nu sunt consemnate în procesul-verbal Este vorba de convorbirile sau comunicările care conțin secrete de stat.
Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă în cauză. Socotim că este vorba de o încheiere purtând aceeași dată cu întocmirea procesului-verbal, prin care instanța hotărăște, după ascultarea procurorului și a părților, care dintre informațiile culese prezintă interes în cercetarea și soluționarea cauzei. Încheierea este dată în camera de consiliu, fără vreo cale de atac. Celelalte înregistrări vor fi păstrate până la arhivarea dosarului, care are loc la rămânerea definitivă a hotărârii. Legea nu permite deci păstrarea înregistrărilor după arhivarea dosarului, așa cum se păstrează celelalte mijloace de probă.
Alineatul 2 al art. 911 C.pr.pen. expune motivele pentru care se poate emite autorizare de interceptare a convorbirilor sau comunicărilor. Acestea sunt: în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a unor alte fapte grave care nu pot fi descoperite ori a căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloace de telecomunicații. Autorizarea interceptărilor poate fi solicitată și de către persoana vătămată, pentru comunicările care îi sunt adresate autorizarea fiind dispusă tot de către instanța competentă.
Autorizarea se dă pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, putând fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile și se dispune prin încheiere motivată care va cuprinde motivele ce au determinat autorizarea, persoana, mijlocul de comunicare sau locul supus supravegherii, perioada pentru care sunt autorizate interceptarea sau înregistrarea.
Conform art. 916 C.pr.pen., mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. Legea nu prevede momentul până când poate fi cerută expertizarea, motiv pentru care apreciem că se aplică regulile comune pentru orice cerere privind mijloacele de probă.
Interceptările și înregistrările audio sau video sunt mijloace de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei (art. 63 C.pr.pen.).
Ele pot fi obținute și înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare și, prin derogare de la art. 224 al. 3 C.pr.pen., pot constitui mijloc de probă în procesul penal, distinct de procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare. Aceasta, deoarece sunt obținute cu autorizarea instanței și au un grad ridicat de fidelitate față de faptele ce formează obiectul probațiunii. Eventualele deformări pot fi descoperite prin expertiză tehnică.
Interceptările realizate de către organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale, în baza Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, nu au aceeași natură juridică, ele nefiind mijloace de probă. Conform art. 13 din legea menționată, „situațiile prevăzute în art. 3 (care pun în pericol siguranța națională) constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în… interceptarea comunicațiilor….”. Scopul interceptării comunicațiilor este deci culegerea de informații. Același articol prevedea că actul de autorizare se emite de către procurori anume desemnați de procurorul general al României însă acest text a fost abrogat prin art X din Legea nr. 281/2003, conform căruia „ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror a…, interceptării și înregistrării convorbirilor, … se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege” (Codul de procedură penală).
Măsura interceptării sau a înregistrărilor încetează de îndată ce au încetat motivele dispunerii acestora.
Pentru a avea valoare probantă înregistrările trebuie certificate, organul de urmărire penală sau procurorul întocmind un proces-verbal în care se menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea interceptării, numărul sau numerele posturilor telefonice între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de rolei sau casetei pe care se face imprimarea. Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la procesul-verbal, cu certificare pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate și consemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Înregistrările de imagine nu trebuie să fie însoțite de redarea scrisă, numai dacă este posibil. La procesul-verbal se atașează caseta sau rola care conține înregistrarea convorbirii sau a imaginii, în original, sigilată cu sigiliul organului de urmărire penală.
Instanța dispune prin încheiere distrugerea înregistrărilor care nu au fost folosite ca mijloace de probă iar cele care sunt folosite în acest scop sunt sigilate și păstrate la sediul instanței.
Înregistrările de imagini și alte înregistrări
Art. 914 extinde procedura examinată mai sus (4.2.), atât în ceea ce privește condițiile cât și modalitățile de efectuare a interceptărilor și înregistrărilor, și în cazul înregistrării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicație, autorizate în condițiile legii.
Art. 915 stipulează că aceleași reguli sunt aplicabile și în cazul înregistrării de imagini, inclusiv procedura de certificare a acesteia, cu excepția redării în formă scrisă care poate fi sau nu posibilă, după caz.
Observăm că, deși Secțiunea V1 are denumirea de „Interceptările și înregistrările audio sau video”, art. 915 vizează orice înregistrare de imagini, deci și pe cele fotografiate.
§ 3. Verificarea înregistrărilor audio sau de imagini
În lumina art. 916 ,mijloacele de probă prevăzute în acest subcapitol pot fi supuse expertizei tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu. Această reglementare are menirea de a înlătura nu doar suspiciunea contrafacerii înregistrărilor de convorbiri sau alte comunicări, ci și pe aceea de a înlătura unele rezerve exprimate față de aceste mijloace de probă..
Înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții.Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.În acest mod se realizează distincția între înregistrările efectuate de părți sau alte persoane care privesc propriile convorbiri sau comunicări, pe de o parte, și alte înregistrări efectuate de părți sau alte persoane pe de altă parte.Primele constituie mijloace de probă, celelalte putând constitui mijloace de probă , dacă nu sunt interzise de lege.
La cererea procurorului, a părților sau din oficiu, expertul trebuie să se pronunțe dacă înregistrarea audio în litigiu, administrată ca probă, este autentică, copie sau reprezintă o contrafacere. Fără o asemenea certitudine, formulată ca urmare a examinării științifice a înregistrării, aceasta nu poate fi acceptată ca probă.
Obiectul expertizei de autentificare a înregistrărilor audio pe suport magnetic este de a stabili autenticitatea acestora, în cadrul expertizei urmând a se stabili dacă înregistrarea este autentică sau în timpul înregistrării reportofonul a fost oprit sau nu, dacă au fost șterse sunete, cuvinte sau propoziții, dacă au fost adăugate sunete, cuvinte, propoziții sau fraze rostite de aceleași persoane, sau este o copie.
Este foarte important pentru stabilirea adevărului ca organele de urmărire penală și instanțele de judecată să cunoască dacă pe o bandă magnetică audio s-a înregistrat discuția în litigiu în întregime sau numai fragmentar. Organele de urmărire penală și instanțele de judecată pot cere Institutului Național de Expertize Criminalistice să se pronunțe dacă înregistrarea audio în litigiu, administrată ca probă în procesul judiciar, este autentică. Fără o asemenea certitudine formată ca urmare a expertizării, o înregistrare audio nu poate fi acceptată ca mijloc material de probă.
În conformitate cu practica internațională cu privire la înregistrările audio și video pe bandă magnetică, întrebarea care se pune experților (de către organele de urmărire penală, instanțele de judecată sau părți) este: „înregistrarea audio (sau video) în litigiu este autentică?”. Conform prevederilor standardului AES27-1996, o înregistrare audio pe suport magnetic este autentică dacă:
– a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe aceasta și nu reprezintă o copie;
– nu conține eventuale intervenții (ștersături, inserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere);
– a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea ce a efectuat înregistrarea.
Operațiunile tehnice de stabilire a autenticității („certificarea pentru autenticitate”) înregistrărilor audio pe suport magnetic se realizează în conformitate cu prevederile standardului AES43-2000 și constau în: analiza integrității fizice a benzii magnetice, analiza formei de undă și a spectrogramelor semnalelor audio înregistrate, precum și a caracteristicilor tehnice ale echipamentului utilizat la înregistrarea acestora.
În literatura de specialitate, „înregistrarea originală” reprezintă mediul sau suportul fizic pe care au fost înregistrate evenimentele acustice originale. Pe plan internațional, opiniile experților în domeniu sunt convergente și standardizate în privința „înregistrărilor audio autentice” și „înregistrărilor audio originale”, cele din urmă putând fi declarate autentice doar prin intermediul unei expertize care are ca obiect stabilirea autenticității acestora. De asemenea, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, o înregistrare originală reprezintă întâiul exemplar care a servit sau poate servi drept bază pentru copii sau multiplicări și care prin autentificare are o valoare reală, de necontestat.
În România, Codul de Procedură Penală prevede atașarea la dosar a „casetei sau rolei care conține înregistrarea convorbirii, în original”. În litera și spiritul celor prezentate mai sus, o înregistrare originală poate avea o valoare reală, de necontestat, doar prin intermediul unei expertize de autentificare.
Dintr-o casetă audio ce conține pe bandă magnetică o înregistrare autentică sau originală (conform celor prezentate anterior), se pot:
– obține copii (sau multiplicări);
– realiza alte casete audio care să conțină fragmente considerate relevante din cadrul celei autentice, fără a exista intenția de a induce în eroare;
– produce alte casete audio care să conțină fragmente din cadrul celei autentice, cu scopul de a induce în eroare;
– înregistra casete audio cu elemente clasice de contrafacere (editări, voci sintetizate, ștergeri și inserări, inversări de cuvinte sau expresii etc), de asemenea cu scopul de a induce în eroare.
Practica internațională prevede ca în cadrul concluziilor raportului pe care expertul îl întocmește, să se precizeze dacă:
– „înregistrarea audio expertizată este autentică”;
– „înregistrarea audio expertizată nu este autentică” sau
– „nu se poate stabili autenticitatea înregistrării audio”.
De asemenea se recomandă a nu se utiliza concluziile probabile, fiind de preferat uneori ca acestea să fie înlocuite cu „nu se poate stabili autenticitatea înregistrării audio”. Posibilitățile tehnice de modificare a unei înregistrări audio pe suport magnetic sunt vaste, iar tehnica de calcul permite intervenția asupra unei înregistrări, elementele acestei intervenții fiind uneori greu de identificat, în plus, un raport de expertiză în cadrul căruia să fie prezentate detaliat toate posibilitățile tehnice reale prin intermediul cărora s-a putut obține un element de montaj, inserare, editare etc. prezent în înregistrarea audio s-ar putea transforma ușor într-un manual de falsificare și contrafacere a înregistrărilor audio. Acesta este motivul pentru care pe plan mondial nu există o literatură vastă în domeniu.
În general, o concluzie prin care o înregistrare audio sau video să fie declarată falsă sau falsificată nu se poate formula de către expert. Sarcina expertului este de a depista elemente de copiere sau modificare a conținutului unei înregistrări audio sau video, deoarece în cazul în care acestea există, în lipsa altor indicii, înregistrarea poate fi o copie, un fals sau doar un montaj ne-fraudulos.
Un moment major, cu implicații profunde atât în domeniul tehnicii criminalistice, cât și social și politic, îl reprezintă Afacerea Watergate. Pe data de 21 noiembrie 1973, judecătorul John J. Silica a fost informat despre ștergerea unui pasaj de 18 minute și 30 de secunde din cadrul unei înregistrări audio ce conținea o discuție din data de 20 iunie 1972 purtată între președintele american Richard M. Nixon și fostul șef de campanie electorală H. R. Haldeman. Cu scopul de a verifica integritatea și autenticitatea înregistrării, judecătorul Sirica a dispus înființarea unei comisii tehnice formate din șase membri: Richard H. Boit (președinte al Board of Boit Beranek and Newman Inc.), Franklin S. Cooper (președinte și director al Departamentului Cercetare la Haskins Laboratories), James L. Flanagan (director al Departamentului Cercetări Acustice din cadrul Bell Laboratories), John G. McKnight (consultant și vice-președinte al Engineering for Magnetic Reference Laboratory), Thomas G. Stockham (profesor de inginerie electrică la Departamentul de științe Informatice din cadrul Universității din Utah) și Mark R. Weiss (vicepreședinte pentru Cercetări Acustice la Federal Scientific Corporation) care să răspundă la următoarele întrebări:
A fost banda magnetică în litigiu înregistrată cu un magnetofon Sony8Q0B?;
Este banda magnetică în litigiu autentică?;
Conține banda magnetică în litigiu urme de tăieturi, îmbinări, inserări, ștergeri sau montaj audio?;
Dacă aceasta conține intervenții, cine, cum și când le-a efectuat?;
Ce reportofon/magnetofon a fost utilizat la ștergere?;
Poate fi recuperată informația de pe porțiunea ștearsă?
Raportul final al comisiei a fost înaintat judecătorului John J. Sirica la data de 31 mai 1974, și a concluzionat că:
– banda magnetică analizată a fost înregistrată cu un magnetofon Sony 800B;
– nu conține tăieturi, nu este montaj, nu este o copie;
– conține o ștergere de aproximativ 18 minute și 30 de secunde efectuată cu un magnetofon Uher 5000.
Comisia nu a putut răspunde la întrebările cine, când și din ce motive a operat această ștergere. La 9 august 1974 Richard M. Nixon a devenit primul președinte american care a demisionat din funcție, iar la 8 septembrie 1974 președintele Gerald R. Ford și-a cerut oficial scuze în numele acestuia.
Dincolo de mutațiile politice majore ce au urmat Afacerii Watergate, rămâne ca moment de referință în istoria expertizelor judiciare audio setul de întrebări formulat de judecătorul Sirica acestei comisii tehnice. De o complexitate deosebită, aceste întrebări au reprezentat pentru următorii 25 de ani un ghid util pentru toți cei interesați să aducă în lumină adevărul despre autenticitatea înregistrărilor audio pe suport magnetic, ca etapă obligatorie, premergătoare expertizei vocii și vorbirii. Dezvoltarea tehnicii de calcul a permis diversificarea operațiunilor de intervenție asupra unei înregistrări audio/video, lista de întrebări formulată de judecătorul Sirica fiind în zilele noastre cel puțin depășită, iar în unele situații stârnind amuzamentul experților în domeniu.
Datorită vastei palete de tehnici de modificare a unei înregistrări audio, sarcina de a verifica eventualele intervenții, modul în care au fost realizate și prezentarea unei liste a acestora revine exclusiv experților, și nu organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată sau părților, acestora revenindu-le doar sarcina de a întreba dacă „înregistrarea trimisă spre expertizare este autentică?”.
§ 4. Valoarea probantă a înregistrărilor
Legea nu stabilește o valoare probantă de excepție a acestor înregistrări, drept urmare va opera principiul liberei aprecieri a probelor.
Dacă sunt contestate de persoanele în cauză, ele pot fi supuse unei expertize tehnice, la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.
În prezent este posibilă expertiza urmelor sonore pentru a stabili identitatea persoanei de la care emană prin compararea cu modelul de comparație. Același lucru se poate face și în cazul înregistrării de imagine. În cazul în care înregistrările au fost făcute de părți sau de persoane specializate la cererea acestora (agenții de detectivi) dacă sunt prezentate de părți pot servi mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege (adulterul nu poate fi dovedit decât prin procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și scrierile care emană de la soțul vinovat) și dacă nu sunt luate prin încălcarea unui drept fundamental.
§ 5. Nulitatea probelor obținute ilegal
În prezent, textul art. 64 C.pr.pen. este completat cu un nou alineat (alineatul 2), introdus prin Legea nr. 281/2003, după care „nu pot fi folosite în proces mijloacele de probă obținute în mod ilegal”. Este adevărat că textul este destul de vag, fiind lăsat, aparent, la nivelul unui principiu, fără nici o consecință procesuală concretă și fără nici o sancțiune. Cu toate acestea, în virtutea noului text, credem că de aici înainte, pentru a asigura preeminența dreptului în materia probelor și a mijloacelor de probă, nu pot rămâne nesancționate probele „obținute în mod ilegal”. Astfel, dacă o probă a fost prezentată judecătorului, cu încălcarea dispozițiilor procedurale sau dacă o probă admisibilă, în principiu, în fața lui a făcut obiectul unei administrări neregulate, trebuie aplicate sancțiuni, cel puțin în anumite cazuri. Din multitudinea de sancțiuni aplicabile, cea mai importantă și cea mai eficace este invalidarea probei. Juriștii din Europa continentală vorbesc de nulitate și cei din common law de excludere (exclusionary rules).
Codurile de procedură penală moderne conțin adesea dezvoltări importante ale invalidității probei (de pildă, art. 170-174 C.pr.pen. francez, art. 118-123 C.pr.pen. portughez, art. 177-186 C.pr.pen. italian etc). Sub acest aspect, în general codurile socialiste sunt extrem de discrete asupra invalidității unei probe neregulate. De pildă, Codul chinez de procedură penală din anul 1980 nu cunoaște termenii de „nulitate” sau de „excludere”, iar doctrina nu face nici cea mai mică referire la aceste noțiuni. Este adevărat că este cunoscută o procedură de „control judiciar”, în virtutea căreia, de pildă, dacă o jurisdicție de grad superior descoperă o eroare” într-o decizie făcută de o jurisdicție inferioară, ea poate să rejudece cauza sau să caseze hotărârea și să trimită cauza judecătorului inferior pentru o nouă judecată. De asemenea, parchetul popular care descoperă „erorile” într-o judecată trebuie să prezinte un „apel de protecție”, care este un apel propriu parchetului.
În dreptul nostru, regula excluderii mijloacelor de probă neregulate, așa cum este enunțată de art. 64 alin. 2 C.pr.pen., se fundamentează pe Convenția europeană a drepturilor omului și pe principiile generale de drept, având, însă, puține șanse să fie acceptată de jurisprudență, în condițiile nemodificării corespunzătoare a art. 197 C.pr.pen., în materia nulităților. Ea este de natură să afecteze principiul libertății probei care, la noi, este departe de a fi absolut, față de enumerarea limitativă a mijloacelor de probă din cuprinsul alin. 1 al art. 64 C.pr.pen.
Mai mult, atunci când jurisdicția se găsește în imposibilitate de a verifica legalitatea mijloacelor de probă sau a condițiilor în care proba a fost obținută, ea este ținută să înlăture această probă, precum și toate actele care decurg din ea.
Ilegalitatea poate rezulta fie din mijlocul de probă însuși (de pildă, mărturisirea provocată sub efectul torturii), fie de condițiile în care a fost obținută sau a fost administrată proba (de pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuate în cazurile în care legea nu o permite sau proba care nu a fost supusă dezbaterii contradictorii). În acest fel, ar putea fi excluse fie probele inadmisibile datorită condițiilor în care ele au fost obținute, fie, în fine, probele inadmisibile datorită condițiilor în care ele au fost administrate.
Din categoria probelor inadmisibile prin natura lor, am putea să cităm: mărturisirea obținută în urma utilizării violenței și îndeosebi a torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante, expres prohibite de art. 3 al Convenției europene a drepturilor omului și de art. 68 alin. 1 C.pr.pen.; proba obținută prin violarea dreptului la tăcere (de pildă, informațiile obținute sub presiunea amenințării cu sancțiunile penale); utilizarea narco-analizei sau a hipnozei în privința unui inculpat; recurgerea la poligraf, denumit impropriu și „detectorul de minciuni”, în anchetele penale, în legătură cu acestea din urmă, trebuie să subliniem că dacă dreptul la tăcere recunoscut inculpatului se opune utilizării unor asemenea metode față de inculpat, din contră, nimic nu se opune a priori audierii unui martor dacă acesta consimte, sub hipnoză, bineînțeles sub rezerva valorii probante pe care judecătorul ar putea-o acorda unui astfel de mijloc de probă (de pildă, recurgerea la o asemenea metodă ar putea fi utilă pentru ca martorul să rememoreze un element material, cum ar fi numerele unei plăcuțe de înmatriculare). În privința poligrafului, jurisprudența s-a pronunțat adesea asupra admisibilității acestui mijloc, recurgând la această tehnică și, dacă este cazul, asupra valorii sale probante. Cu toate acestea, dacă rezultatele testului poligrafului ar putea constitui un indicator interesant pentru magistrați în orientarea anchetelor, suntem rezervați în ceea ce privește utilizarea rezultatelor testului ca mijloc de probă determinant sau autonom.
În continuare, se pune, însă, problema de a ști care este procedura de invalidare a mijloacelor de probă „obținute în mod ilegal”, în sensul art. 64 alin. 2 C.pr.pen., deoarece legea noastră nu cuprinde nici o prevedere specială în acest sens. Ceea ce este cert este că iregularitățile privind proba pot fi comise în oricare dintre fazele procesului penal. Pentru faza de judecată, soluțiile sunt neîndoielnice: părțile care înțeleg să se prevaleze de această nouă dispoziție legală o pot invoca pe calea unei excepții, în tot cursul judecății sau prin exercitarea unei căi de atac. Iregularitățile comise în timpul urmăririi penale dau loc, din contră, unor reguli procedurale particulare. Pentru analiza acestora, credem că trebuie să ținem seama de trăsăturile familiei romano-germanice, din care face parte și țara noastră, unde există o urmărire având, ca titular unic, Ministerul Public.
În acest fel, considerăm că, după modelul francez, care este cel mai apropiat de sistemul nostru, oricare din actorii procesului (ministerul public, persoana urmărită sau partea civilă ori partea responsabilă civilmente) ar putea invoca în fața procurorului, pe calea unei simple cereri sau a unui memoriu scris, caracterul ilegal al unor mijloace de probă. Același lucru s-ar putea realiza și pe calea unei plângeri în condițiile art. 275-278' C.pr.pen. în aceste cazuri, plângerea este, după caz, de competența procurorului ori a procurorului ierarhic superior sau, dimpotrivă, a instanței, după distincțiile făcute de lege și poate fi introdusă, în esență, de orice persoană, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Sub acest aspect, se pune, firesc, întrebarea dacă o parte poate acționa atunci când nu pare să aibă un interes direct. De pildă, o iregularitate care lezează persoana urmărită poate fi invocată de partea civilă sau de ministerul public? În absența unei pronunțări a jurisprudenței, trebuie să spunem că, exceptând partea civilă, răspunsul ar trebui să fie afirmativ, deoarece, după părerea noastră, magistrații apără, înainte de toate, un interes general, fiind
de știut că sancționarea unei iregularități procedurale protejează acest interes. Mai mult, se poate spune că excluderea unui mijloc de probă ilegal este necesară pentru a proteja însăși integritatea sistemului judiciar (stricta legalitate menționată în art. 2 alin. 2 C.pr.pen.).
Totodată, cadrul circumscris de prevederile art. 301 C.pr.pen. permite, credem, verificarea de către instanță a legalității mijloacelor de probă obținute în timpul urmăririi penale, într-o procedură preliminară distinctă. În acest fel, textul alin. 1 al art. 301 C.pr.pen. prevede expres că „în cursul judecății, procurorul și oricare din părți pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii” iar art. 302 C.pr.pen. dispune că „instanța este obligata să pună în discuție cererile și excepțiile arătate în arț. 301 sau excepțiile ridicate din oficiu și să se pronunțe asupra lor prin încheiere motivată”. Or, o asemenea excepție ar putea-o constitui și aceea privind caracterul ilegal al unor mijloace de probă, care ar putea determina excluderea probei obținute în acest fel (în mod ilegal), având natura juridică a unei chestiuni preliminare și ținând seama de regula inutilizabilității ei, exprimată expres în cuprinsul art. 64 alin. 2 C.pr.pen.
În sprijinul acestei interpretări se poate invoca o regulă similară, cunoscută în Anglia, în Canada și în Statele Unite, după care o cerere de excludere a probei poate fi prezentată în timpul procesului, adică fie la începutul acestuia, fie în momentul în care se discută proba pretinsă a fi iregulată. În acest caz, judecătorul trebuie să decidă, de îndată, printr-o judecată separată, distinctă de judecata de culpabilitate. De pildă, în Statele Unite, se știe că între ancheta preliminară (preliminary examination) și procesul propriu-zis există o procedură preliminară destinată citirii acuzațiilor și cunoașterii atitudinii acuzatului, îndeosebi dacă acesta pledează vinovat și dacă înțelege să solicite excluderi de probe. Este vorba de stadiul în care acuzatul ar putea invoca o apărare de excludere (motion to suppress). După art. 12 din Regulile federale asupra probei, neprezentarea în acest moment a cererii de excludere constituie o renunțare la acest drept, renunțare de care Curtea poate totuși să-l elibereze pe acuzat, care va putea deci să acționeze și în timpul judecății. În această ipoteză, cererea va da loc, la fel, unei judecăți separate. În privința consecințelor excluderii mijloacelor de probă obținute în mod ilegal, la fel, legea nu prevede nimic particular, ceea ce înseamnă că domeniul aplicabil rămâne același, al regimului comun al nulităților, așa cum se desprinde din ansamblul prevederilor art. 197 C.pr.pen. În acest cadru, este posibil, însă, ca atunci când o probă este invalidată, neutilizarea ei să se întindă și asupra probelor recoltate ulterior. Totodată, în sistemul nostru, ilegalitatea sau iregularitatea mijloacelor de probă administrate în scopul sprijinirii acțiunii penale nu antrenează prin ele însele inadmisibilitatea urmăririlor dar pot să le submineze – fundamentul (de pildă, un asemenea efect ar putea să-l aibă provocarea polițienească, care viciază iremediabil urmăririle sau constatarea ilegală a faptelor de către agenții autorității). De asemenea, regulile referitoare la imposibilitatea utilizării mijloacelor de probă ilegale comandă ca probele iregulate să fie îndepărtate din proces. Per a contrario, se admite ca judecătorul să se pronunțe pe baza altor elemente de probă care, fără să fie afectate de un viciu, au fost supuse discuției libere a părților. În fine, deși legea nu prevede expres, având în vedere rațiunea pentru care a fost creat textul alineatului 2 al art. 64 C.pr.pen., prin Legea nr. 281/2003 (în favoarea acuzatului), care constituie o garanție complementară a dreptului de apărare, ar trebui să se admită ca inculpatul să aibă dreptul să se prevaleze în apărarea sa de o probă obținută în mod neregulat.
În fine, în acest cadru, se mai poate pune o problemă, și anume aceea de a ști dacă mai este actuală soluția restituirii dosarului la procuror pentru refacerea mijloacelor de probă ilegale, în condițiile art. 332 C.pr.pen. După părerea noastră, această nouă regulă ar putea să însemne că restituirea nu mai reprezintă o soluție pentru legiuitor atunci când se stabilește că un mijloc de probă se află în contradicție cu legea. Dimpotrivă, față de prevederea expresă în sensul că „mijloacele de probă (ilegale)… nu pot fi folosite…”, concluzia ar putea fi aceea că, pe de parte, ele nu mai pot fi refăcute, indiferent de felul nulității (relativă sau absolută), nici de către instanță și cu atât mai mult nici de către procuror, iar pe de altă parte, că instanța penală trebuie să se bazeze doar pe acele probe care au fost obținute în mod legal și să le înlăture pur și simplu pe celelalte. Or, dacă s-ar admite posibilitatea restituirii, ar însemna că, implicit, se creează posibilitatea refacerii lor iar dispoziția art. 64 alin. 2 C.pr.pen. nu și-ar mai avea rostul.
Dar oare soluțiile procesuale existente în Codul nostru de procedură penală acoperă o asemenea ipoteză? Credem că nu. După părerea noastră, stadiul actual al procedurii, chiar dacă ar permite o judecată separată, eventual într-o procedură preliminară, înainte de abordarea fondului cauzei, în modalitatea rezolvării chestiunilor incidente (art. 302 alin. 1 C.pr.pen.), așa cum am arătat, ea rămâne fără eficiență în absența unei soluții procesuale adecvate. Într-adevăr, neputința folosirii mijloacelor de probă ilegale nu se integrează nici în cazurile de „achitare” și nici în cele de „încetarea procesului penal”, menționate în art. 11 pct. 2 lit. a și b și art. 10 C.pr.pen. De aceea, de lege lata, unica modalitate de valorificare a excepției privind nelegalitatea mijloacelor de probă obținute rămâne aceea a „dezbaterilor” (art. 340 C.pr.pen.), când excepția se pune în discuția procurorului și părților, fie din oficiu, fie la cererea procurorului și a părților, urmând ca apoi instanța penală să dispună asupra ei cu ocazia deliberării și luării hotărârii, după regulile prevăzute de art. 343 C.pr.pen. În acest sens, art. 356 alin. 1 lit. c C.pr.pen. prevede expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care instanța penală soluționează fondul cauzei, trebuie să cuprindă, printre altele, „analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei, cât și a celor care au fost înlăturate…”.
Textul se pare, însă, că lasă deschisă posibilitatea unei antepronunțări a instanței cu privire la excluderea din proces a mijloacelor de probă obținute în mod ilegal, pentru ca ele să nu poată fi folosite și să nu influențeze pe parcurs decizia judecătorului, din moment ce vorbește de probele „care au fost înlăturate", nu de cele care „se înlătură”. Pentru aceasta, va trebui creată, în viitor, probabil în noul cod de procedură penală care se prefigurează, o procedură distinctă, înainte de investirea instanței penale cu judecarea fondului, însoțită, evident, de o soluție procesuală care să împiedice continuarea procedurii (de pildă, închiderea dosarului sau anularea urmăririi, similar cunoscutei „soluții” din dreptul american, dată în urma cererii de suprimare a probelor iregulate prezentate de acuzare: motion to supress). Până atunci, însă, instanța penală nu are, practic, o altă posibilitate decât aceea de a constata, cu ocazia deliberării sau a luării hotărârii, nelegalitatea obținerii unor mijloace de probă și, în acest caz, de a înlătura din dezbateri atât mijloacele de probă ilegale, cât și probele obținute prin intermediul acestora, astfel încât să nu mai poată sta la baza unei condamnări.
Ca atare, după modelul belgian, aceste elemente trebuie suprimate din dezbateri. Nimic nu împiedică, însă, ca o condamnare să fie pronunțată pe alte elemente care, din contră, au fost supuse în mod regulat judecătorului și care rezultă în urma unor dezbateri contradictorii, adică nu sunt afectate de vreun viciu. În acest caz, regula excluderii probei poate conduce la o singură concluzie, și anume aceea că acțiunea penala este nefondată, evident, cu consecința achitării. Aceasta presupune, pe de o parte, ca acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare pe baza unor mijloace de probă neregulate și pe de altă parte, să nu existe alte probe ireproșabile împotriva celui interesat, care să justifice condamnarea.
Soluția achitării nu este, însă, la adăpost de critică, având în vedere consecințele inevitabile ale cunoscutei reguli non bis in idem, care face ca o nouă judecată să nu mai poată avea loc, dacă sunt îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat (art. 10 lit. j C.pr.pen.). Or, aceasta ar putea reprezenta un inconvenient major pentru stat, care s-ar vedea pus în imposibilitatea de a mai redeschide procesul, atunci când ar descoperi, ulterior, noi probe, evident, obținute în mod legal, care ar putea fundamenta o nouă acțiune penală, având același obiect și supusă liberei aprecieri a judecătorului. De aceea, ar fi mai convenabilă o soluție fondată pe inadmisibilitatea acțiunii penale, care să fie examinată în urma unei judecăți separate și să nu însemne decât o stingere temporară a procesului pentru inexistența unor mijloace de probă obținute legal, realizându-se, în acest fel, echilibrul atât de necesar echității procedurii penale, pentru că ilegalitatea unui mijloc de probă nu poate aduce atingere nici drepturilor apărării, dar nici dreptului la un proces echitabil, în sensul avut în vedere de art. 6 par. 1 din Convenția europeană.
CONCLUZII
În împrejurările în care orice domeniu de activitate umană este profund afectat de dezvoltarea fără precedent a științelor, dreptul, ca fenomen de suprastructură, nu poate rămâne indiferent, în afara acestei realități.
Nu trebuie omis nici adevărul că la granița imaginară dintre numeroase științe există domenii conexe interdisciplinare cere-și asigură nu existența ci evoluția, prin împrumutul de cunoștințe, informații, tehnici și instrumentar metodologic, servind nobilului scop al evidențierii sau confirmării de noi adevăruri, pe o cale riguros științifică, anevoioasă, dar sigură.
Dreptul este un produs firesc al vieții sociale și, totodată, o necesitate care își are temeiul în firea sau structura psihică a omului.
Cunoașterea presupune adevărul, iar acesta sfârșește întotdeauna prin a fi bun (C. Noica), căci orice adevăr, devine act de cultură cu aptitudinea de a realiza binele social și individual. Ca știință a omului integrat, dreptul este o antropologie aplicată și ca atare legată de destinul omului.
Conștientizarea nevoii de justiție, mai acută astăzi ca oricând, este omologată cu grija umană și exemplaritatea căutării și susținerii adevărului, pasiunea pentru adevăr și dreptate mergând mână în mână cu înțelepciunea și pasiunea pentru om.
Dreptul și cei ce o slujesc se află inevitabil între cultură și muncă din care rezultă știința lor ca pasiunea sacră a binelui.
“Această muncă asiduă, între natură și sudoare, rezultă uneori din îmbinarea științei cu valorile din care rezultă materialitatea spirituală, libertatea de acțiune și bucuria lucrului bine făcut.” (C. Noica)
Numai în măsura în care se va reflecta în grija pentru om, pentru nevoile și drepturile sale fundamentale, justiția va căpăta adevărata sa semnificație umană.
Integrarea științelor dreptului va fi accentuată atât prin protejarea maximă a personalității de către lege, protecție ce crește cu gradul de cultură și civilizație al unei societăți, cât și prin apelul nelimitat la fapte științifice cu valoare de probă.
Dreptul a fost și este o gândire integratoare, modelul său epistemologic bazându-se pe disciplinaritate, pluridisciplinaritate, interdisciplinaritate, și transdisciplinaritate.
Sacrificiile și ofrandele, războaiele și inchiziția, au făcut pe mulți să afirme că violența a însoțit omenirea, că ea a fost chiar un fel de moașă a istoriei; este evident însă că această violență nu a depins atât de legile naturale cât de cele sociale. Olimpiadele, religia și cultura au încercat să contracareze manifestările violente.
În 1180, Maimonide, recomanda ca mâna forte a culturii să fie singurul răspuns la violență dacă vrem o societate bazată pe adevăr.
Statutul epistemologic al dreptului penal implică nevoia de a disciplina intuiția și flerul, de a transforma ipotezele în teze, versiunile în realitate numai cu ajutorul criteriilor științifice, de a stabili valoarea de adevăr a unei teze prin argumentare științifică, realizarea corespondenței totale a concluziilor cu realitatea petrecută în fapt.
Pentru realizarea ideii de dreptate nici un efort nu este de prisos.
Personalitatea juristului implică competență, angajare, simț al observației, imaginație creatoare disciplinată prin metode științifice, principialitate, cult pentru adevăr și puritate.
Slujirea adevărului devine virtute a omului de știință – jurist.
BIBLIOGRAFIE
1.Adrian Ștefan Tulbure,Angela M.Tatu,Tratat de drept procesual penal,Ed. All Beck,București,2001
2.Costică Bulai, Drept penal.Partea generală, vol III,Tipografia Universității București, 1982
3.C. Grigoraș, Sistem Digital de Procesare a Semnalului Vocal, Teză de Doctorat, Universitatea „Politehnica”, București, 2001
4.F. Marescal, Adding a Parametric Approach to Forensic Speaker Recognition, Problems of Forensic Sciences XLVII, Second EAFS meeting, Cracow, 2000
5.Gheorghe Mateuț, Procedura penală,partea generală,vol I,Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1997
6.Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1979
7.Grigore Theodoru, Drept procesual penal român.Partea specială, vol.II, Universitatea Al.I Cuza, Facultatea de Drept, Iași, 1974
8.G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouluc, Procedure penale, Dalloz, Paris, 1996
9.Ion .Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010
10.I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol.IV, Tipografia Curierul Juridic, București, 1924-1927
11. I. Anghelescu, Expertiza fonobalistică judiciară. București, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliției, Serviciul cultural, presă și editorial, 1975
12. I. Anghelescu, Expertiza Criminalistică a Vocii și Vorbirii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978
13. J. A. G. Sanchez-Molero, Establishment of the Individual Characteristics of Magnetic Recording Systems for Identification Purposes, Problems of Forensic Sciences XLVII, Second EAFS meeting, Cracow, 2000
14. J. Pradel, Droit penal compare, 2° edition, Dalloz, Paris, 2002
15. M. Costin, I. Leș, M. Minea, D. Radu, Dicționarele drept procesual civil, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983
16.Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. vol. I, Editura Paidea, București, 1997
17. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală.Partea specială, vol. II, Editura Paidea, București, 1999
18. Petre Buneci, Drept procesual penal, Ed. Pinguin Book, București, 2004
19. R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Editions Cujas, Paris, 1967
20. S. Guinchard, J. Buisson, Procedure penale, Litec, Paris, 2000
21. Vintilă Dongoroz și colectiv, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Parte generală, vol I, Editura Academiei Române, București, 1975
LEGISLATIE
1. Codul de procedură penală anterior
2. Noul cod de procedură penală –prezentare comparativă
3. Legea Nr. 281 din 1 iulie 2003
4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 13 noiembrie 2001
5. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 1996
6. Tsien Tche Hao, Analyse des recents Code penal et Code de procedure penale de la Republique populaire de Chine, în „Revue de science criminelle et du droit penal compare”, 1980
7. J. M. Franchimont, A. Jacobs și A. Masset, Manuel de procedure penale, Liege, Colleclion scicntifiqu'c de la Faculte de droit de Licgc ct Jcunc Barreu de Liege, 1989
ARTICOLE
1. Trib. Jud. Timiș, dec. pen. nr. 814/1969, în R.R.D. nr. 12 /1969
2. A. Velescu, Publicitatea, oralitatea și folosirea limbii materne în procesul civil, în R.R.D. nr. 3/1971
3. Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 511/1969, în R.R.D. nr. 8/1969
4. Trib. Sup. secț. pen. dec. nr. 1136/1975 Repert. Pract. II
5. R.M. Cornescu, Obiectul probațiunii judiciare în procesul penal, în “Studii și cercetări juridice », nr. 3/1963
6. Tribunalul Municipiului București, dec. pen. Nr 365/1990, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură și Presă “Șansa”
7. Curtea de Apel Brașov, Decizia Penală Nr.13/A/28.02.1995, în “Culgere de practică judiciară penală, 1994-1998”, Editura All Beck, București, 1999
8. Ioan Doltu, Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului –mijloc de apărare în procesul penal, în “Dreptul” nr. 10-11/1994
9. Ioan Doltu, Considerații cu privire la administrarea și aprecierea probelor în procesul penal , în «Dreptul» Nr 7/2001
10. Gheorghe Cocuța, Magda Cocuța Aplicarea principiului in dubio pro reo în “Dreptul” nr 10/2002
11. Gheorghe Mateuț, În legătură cu noua reglementare privind înregstrările audio-video în probațiunea penală, în “Dreptul” nr.8/1997
12. Gheorghe Mateuț, O noutate pentru procedura penală română. Invaliditatea probelor obținute în mod ilegal, în Dreptul nr. 7/2004
13. Adrian-Ștefan Tulbure, Maria-Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare în teoria probelor, în “Dreptul” Nr 7/2002
14. Al. Sava, Despre constituționalitatea prevederilor art. 63, alin. 2 din Codul de procedură penală, în “Dreptul” nr. 7/2002
15. Curtea de Apel Ploiești, Decizia Penală, Nr.1238/07.12.1998, în Buletinul jurisprudenței, 16. Culegere de practică judiciară, semestrul I/1998,Editura Lumina Lex, București,1998
17. A. Pellicano, Criterion for the Authentication of Audio Tape Recordings, The American Board of Recorded Evidence internal article, 2000, U.S.A
18. B. E. Koenig, Authentication of Forensic Audio Recordings, J. Audio Eng. Soc, Vol. 38, No. 1-2, 1990, January-February
BIBLIOGRAFIE
1.Adrian Ștefan Tulbure,Angela M.Tatu,Tratat de drept procesual penal,Ed. All Beck,București,2001
2.Costică Bulai, Drept penal.Partea generală, vol III,Tipografia Universității București, 1982
3.C. Grigoraș, Sistem Digital de Procesare a Semnalului Vocal, Teză de Doctorat, Universitatea „Politehnica”, București, 2001
4.F. Marescal, Adding a Parametric Approach to Forensic Speaker Recognition, Problems of Forensic Sciences XLVII, Second EAFS meeting, Cracow, 2000
5.Gheorghe Mateuț, Procedura penală,partea generală,vol I,Editura Fundației “Chemarea”, Iași, 1997
6.Grigore Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 1979
7.Grigore Theodoru, Drept procesual penal român.Partea specială, vol.II, Universitatea Al.I Cuza, Facultatea de Drept, Iași, 1974
8.G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouluc, Procedure penale, Dalloz, Paris, 1996
9.Ion .Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2010
10.I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, vol.IV, Tipografia Curierul Juridic, București, 1924-1927
11. I. Anghelescu, Expertiza fonobalistică judiciară. București, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliției, Serviciul cultural, presă și editorial, 1975
12. I. Anghelescu, Expertiza Criminalistică a Vocii și Vorbirii, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978
13. J. A. G. Sanchez-Molero, Establishment of the Individual Characteristics of Magnetic Recording Systems for Identification Purposes, Problems of Forensic Sciences XLVII, Second EAFS meeting, Cracow, 2000
14. J. Pradel, Droit penal compare, 2° edition, Dalloz, Paris, 2002
15. M. Costin, I. Leș, M. Minea, D. Radu, Dicționarele drept procesual civil, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1983
16.Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. vol. I, Editura Paidea, București, 1997
17. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală.Partea specială, vol. II, Editura Paidea, București, 1999
18. Petre Buneci, Drept procesual penal, Ed. Pinguin Book, București, 2004
19. R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Editions Cujas, Paris, 1967
20. S. Guinchard, J. Buisson, Procedure penale, Litec, Paris, 2000
21. Vintilă Dongoroz și colectiv, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Parte generală, vol I, Editura Academiei Române, București, 1975
LEGISLATIE
1. Codul de procedură penală anterior
2. Noul cod de procedură penală –prezentare comparativă
3. Legea Nr. 281 din 1 iulie 2003
4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 13 noiembrie 2001
5. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 1996
6. Tsien Tche Hao, Analyse des recents Code penal et Code de procedure penale de la Republique populaire de Chine, în „Revue de science criminelle et du droit penal compare”, 1980
7. J. M. Franchimont, A. Jacobs și A. Masset, Manuel de procedure penale, Liege, Colleclion scicntifiqu'c de la Faculte de droit de Licgc ct Jcunc Barreu de Liege, 1989
ARTICOLE
1. Trib. Jud. Timiș, dec. pen. nr. 814/1969, în R.R.D. nr. 12 /1969
2. A. Velescu, Publicitatea, oralitatea și folosirea limbii materne în procesul civil, în R.R.D. nr. 3/1971
3. Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 511/1969, în R.R.D. nr. 8/1969
4. Trib. Sup. secț. pen. dec. nr. 1136/1975 Repert. Pract. II
5. R.M. Cornescu, Obiectul probațiunii judiciare în procesul penal, în “Studii și cercetări juridice », nr. 3/1963
6. Tribunalul Municipiului București, dec. pen. Nr 365/1990, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990, cu note de Vasile Papadopol, Casa de Editură și Presă “Șansa”
7. Curtea de Apel Brașov, Decizia Penală Nr.13/A/28.02.1995, în “Culgere de practică judiciară penală, 1994-1998”, Editura All Beck, București, 1999
8. Ioan Doltu, Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului –mijloc de apărare în procesul penal, în “Dreptul” nr. 10-11/1994
9. Ioan Doltu, Considerații cu privire la administrarea și aprecierea probelor în procesul penal , în «Dreptul» Nr 7/2001
10. Gheorghe Cocuța, Magda Cocuța Aplicarea principiului in dubio pro reo în “Dreptul” nr 10/2002
11. Gheorghe Mateuț, În legătură cu noua reglementare privind înregstrările audio-video în probațiunea penală, în “Dreptul” nr.8/1997
12. Gheorghe Mateuț, O noutate pentru procedura penală română. Invaliditatea probelor obținute în mod ilegal, în Dreptul nr. 7/2004
13. Adrian-Ștefan Tulbure, Maria-Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare în teoria probelor, în “Dreptul” Nr 7/2002
14. Al. Sava, Despre constituționalitatea prevederilor art. 63, alin. 2 din Codul de procedură penală, în “Dreptul” nr. 7/2002
15. Curtea de Apel Ploiești, Decizia Penală, Nr.1238/07.12.1998, în Buletinul jurisprudenței, 16. Culegere de practică judiciară, semestrul I/1998,Editura Lumina Lex, București,1998
17. A. Pellicano, Criterion for the Authentication of Audio Tape Recordings, The American Board of Recorded Evidence internal article, 2000, U.S.A
18. B. E. Koenig, Authentication of Forensic Audio Recordings, J. Audio Eng. Soc, Vol. 38, No. 1-2, 1990, January-February
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inregistrarile Audio sau Video,mijloc de Proba In Procesul Penal (ID: 128242)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.