Inregistrarile Audio sau Video Si Probele Materiale In Procesul Penal

Cuprins

Capitolul 1: Considerații introductive…………………………………………………………………………3

Noțiunea și importanța probelor în procesul penal………………………………………………….3

Noțiunea de probă în procesul penal………………………………………………………………….3

Importanța probelor în procesul penal……………………………………………………………….5

Clasificarea probelor……………………………………………………………………………………………6

Clasificarea probelor în funcție de izvorul din care provin……………………………………6

Clasificarea probelor în funcție de criteriul legăturilor cu obiectul probațiunii…………7

Obiectul probațiunii……………………………………………………………………………………………..9

Noțiunea de obiect al probei.Generalități…………………………………………………………….9

Fapte și împrejurări ce trebuie dovedite…………………………………………………………….10

Fapte și împrejurări care nu trebuie dovedite……………………………………………………..11

Faptele ce pot fi dovedite în procesul penal……………………………………………………….12

Fapte și împrejurări de fapt care nu pot fi dovedite în procesul penal…………………….12

Capitolul 2 : Interceptările și înregistrările audio sau video…………………………………………….13

2.1 Interceptările și înregistrările audio sau video ca mijloc de proba. Scurt istoric…………….13

2.2 Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor…..17

2.3 Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea………………………………………………21

2.4 Certificarea înregistrărilor………………………………………………………………………………………23

2.5 Înregistrările de imagini și alte înregistrări……………………………………………………………….24

2.6 Verificarea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video……………………………………….28

Capitolul 3. Mijloacele materiale de probă……………………………………………………………………29

3.1 Noțiuni generale……………………………………………………………………………………………………29

3.2 Noțiunea mijloacelor materiale de probă…………………………………………………………………31

3.3 Caracterele mijloacelor materiale de probă………………………………………………………………32

3.4 Clasificarea și destinația mijloacelor materiale de probă……………………………………………33

3.5 Obiecte ce conțin sau poartă urmele infracțiunii……………………………………………………….33

3.6 Obiecte care au fost folosite sau destinate să servească la săvârșirea infracțiunii…………..34

3.7 Obiectele produs al infracțiunii……………………………………………………………………………….35

Capitolul 4: Valoarea probantă………………………………………………………………………………35

4.1 Aprecierea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video…………………………………35

4.2 Aprecierea mijloacelor materiale de probă…………………………………………………………41

Capitolul 5: Elemente de drept comparat. Practica judiciară – decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului……………………………………………………………………………………………….42

5.1 Legislație care în anumite condiții autorizează supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice……………………………………………………………………………………………….42

5.2 Interceptare de comunicări poștale și telefonice precum și livrarea de informații obținute prin contorizarea telefoanelor…………………………………………………………………………………46

5.3 Ascultări telefonice efectuate de către un ofițer al poliției judiciare, comis rogatoriu, de către un judecător de instrucție……………………………………………………………………………….48

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………..51

Anexe………………………………………………………………………………………………………………….53

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………….57

Capitolul I. Considerații introductive

Noțiunea și importanța probelor în procesul penal

Noțiunea de probă în procesul penal

Aprecierea probelor reprezintă în general , operația finală a activității de administrare a probelor și determină măsura în care acestea formează organelor judiciare convingerea certă că faptele și împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate.

În practică noțiunea de probă a căpătat cu timpul mai multe înțelesuri, cuprinzând atât probele cât și mijloacele de probă, cât și rezultatul activității de probațiune.

Noțiunea de probă provine din cuvântele latine proba care înseamnă a dovedi și probatio care înseamnă dovadă.

Prin probe se înțeleg elementele de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei fapte prevăzute de legea penală, la identificarea persoanei sau persoanelor care au săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Aceste elemente de fapt sunt și împrejurări care stabilesc existența sau inexistența faptelor și a împrejurărilor a căror stabilire se obține prin activitatea de probațiune.

Viitoarea reglementare procesual penală aduce modificări importante în privința probelor în procesul penal și a mijloacelor de probă. Astfel, art. 97 din Noul Cod de Procedură Penală, după ce reia definiția probei din legislația actuală, adăugă condiția ca proba să „contribuie la aflarea adevărului în procesul penal”.

Valoarea concretă a fiecărei probe nu este dată aprioritic, ci rezultă aposteriori, după examinarea și aprecierea acesteia. În acest sens s-a considerat că se poate vorbi de o libertate relativă în aprecierea probelor , care exclude atât o alegere arbitrară, cât și o ierarhizare prestabilită prin lege. Un criteriu de stabilire a valorii probante concrete îl reprezintă măsura în care probele aduc elemente de determinare a obiectului lor, care trebuie să reflecte realitatea.

În doctrină s-a subliniat că existența îndoielii este incompatibilă cu convingerea, care presupune o certitudine deplină cu privire la existența unei fapte, având la bază un raționament logic și fiind rezultatul unui process psihic, prin care probele administrate, ca element obiectiv, se reflect complet și exact în conștiința magistraților. În acest scop se va veriica fiecare probă în conținutul ei, printr-o analiză minuțioasă în ansamblul tuturor probelor administrate și prin cercetarea izvorului de unde provine proba , prin confruntarea ei cu alte probe, ori prin administrarea unei probe noi, ajungându-se fie la înlăturarea îndoielilor, formându-se convingerea cu privire la fapta pe care o indică obiectul probațiunii, fie la menținerea îndoielilor, ceea ce echivalează cu inexistența unei probe valabile care să poată sta la baza unei hotărâri judecătorești de condamnare, conform adagiului in dubio pro reo.

În raport de faptele pe care urmează să le dovedească, probele pot fi pertinente și concludente. Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte și împrejurări de care depinde justa soluționare a cauzelor. Așadar, probele concludente sunt și probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt și concludente.

Aprecierea unei probe în sensul că este sau nu concludentă are loc atunci când părțile cer administrarea acestei probe. Organul de urmărire penală sau instanța, înainte de a dispune administrarea probei, verifică în ce măsură proba este concludentă și dacă poate servi la justa soluționare a cauzei. Așadar momentul în care se apreciază concludența unei probe este momentul când se ia hotărârea de admitere sau respingere a probei și nu după ce proba a fost administrată. Astfel dacă se cere de către inculpatul ce se declară nevinovat de a dovedi alibiul său, probele solicitate sunt concludente, dovedirea alibiului stabilind nevinovăția inculpatului. Dacă însă după administrarea probei solicitate, nu s-a reușit a se stabili alibiul, proba administrată a rămas fără rezultat și nu va putea servi la stabilirea adevărului în cauza dată.

Concludente sunt și probele care sunt de natură să stabilească inexactitatea unor probe deja administrate, cunoscute sub denumirea de contraprobe. Concludența rezultă din dispoziția prevăzută în art. 66 C.p.p potrivit căreia, în cazul în care există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, deci să ceară contraprobe.

Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluționarea cauzei penale în conformitate cu legea și cu adevărul. Sunt utile și trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este și o probă concludentă. Nu orice probă concludentă este și o probă utilă. Astfel când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate, o nouă probă concludentă care să dovedească aceeași faptă devine inutilă, u mai trebuie administrată. De aceea, potrivit art. 67 alin. (2) C.p.p, administrarea unei probe depinde nu numai de concludența ei , cât și de utilitatea ei.

Contraproba este nu numai concludentă, ci si utilă, deoarece probele de vinovăție pot fi inexacte și numai prin confruntarea lor cu probele în apărare se poate constata adevărul.

Așadar pentru admiterea administrării unei probe se cere ca ea să fie admisibilă (să nu fie interzisă de lege), concludentă (să contribuie la justa soluționare a cauzei ) și utila (să fie necesară administrarea ei).

Importanța probelor în procesul penal

Cunoscând că în materie penală funcționează principiul prezumției de nevinovăției, organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să desfășoare o intensă activitate probatorie. Procurorul nu-l poate trimite în judecată e inculpat până ce personal, sau prin organele de cercetare penală nu a strâns probe care stabilesc vinovăția acestuia cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Instanța de judecată nu-l poate condamna pe inculpat dacă nu-și formează convingerea, din probele pe care le administrează nemijlocit în ședința de judecată, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Instanța de apel are obligația de a verifica dacă în cauză au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, dacă probele au fost corect și just apreciate, având dreptul să administreze orice probă pe care o consideră necesară și să dea o nouă apreciere probelor administrate. Instanța de recurs verifică dacă nu s-a produs vreo omisiune cu privire la probele esențiale în rezolvarea cauzei sau dacă nu s-a comis o eroare gravă de fapt. Așadar cea mai însemnată activitate a autorităților judiciare și a părților este consacrată administrării probelor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, precum și aprecierii lor concrete și juste. Este obligația înscrisă în art. 62 C.p.p pentru organele de urmărire penală și instanțele de judecată și dreptul prevăzut pentru părți în art. 67 C.p.p, de a propune și a cere administrarea probelor.

Prin intermediul aprecierii probelor, se formează concluzia cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii. În acestul unui process psihic, prin care probele administrate, ca element obiectiv, se reflect complet și exact în conștiința magistraților. În acest scop se va veriica fiecare probă în conținutul ei, printr-o analiză minuțioasă în ansamblul tuturor probelor administrate și prin cercetarea izvorului de unde provine proba , prin confruntarea ei cu alte probe, ori prin administrarea unei probe noi, ajungându-se fie la înlăturarea îndoielilor, formându-se convingerea cu privire la fapta pe care o indică obiectul probațiunii, fie la menținerea îndoielilor, ceea ce echivalează cu inexistența unei probe valabile care să poată sta la baza unei hotărâri judecătorești de condamnare, conform adagiului in dubio pro reo.

În raport de faptele pe care urmează să le dovedească, probele pot fi pertinente și concludente. Sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte și împrejurări de care depinde justa soluționare a cauzelor. Așadar, probele concludente sunt și probe pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt și concludente.

Aprecierea unei probe în sensul că este sau nu concludentă are loc atunci când părțile cer administrarea acestei probe. Organul de urmărire penală sau instanța, înainte de a dispune administrarea probei, verifică în ce măsură proba este concludentă și dacă poate servi la justa soluționare a cauzei. Așadar momentul în care se apreciază concludența unei probe este momentul când se ia hotărârea de admitere sau respingere a probei și nu după ce proba a fost administrată. Astfel dacă se cere de către inculpatul ce se declară nevinovat de a dovedi alibiul său, probele solicitate sunt concludente, dovedirea alibiului stabilind nevinovăția inculpatului. Dacă însă după administrarea probei solicitate, nu s-a reușit a se stabili alibiul, proba administrată a rămas fără rezultat și nu va putea servi la stabilirea adevărului în cauza dată.

Concludente sunt și probele care sunt de natură să stabilească inexactitatea unor probe deja administrate, cunoscute sub denumirea de contraprobe. Concludența rezultă din dispoziția prevăzută în art. 66 C.p.p potrivit căreia, în cazul în care există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie, deci să ceară contraprobe.

Probele sunt utile când administrarea lor este necesară pentru soluționarea cauzei penale în conformitate cu legea și cu adevărul. Sunt utile și trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce înseamnă că o probă utilă este și o probă concludentă. Nu orice probă concludentă este și o probă utilă. Astfel când o faptă este dovedită convingător prin probele administrate, o nouă probă concludentă care să dovedească aceeași faptă devine inutilă, u mai trebuie administrată. De aceea, potrivit art. 67 alin. (2) C.p.p, administrarea unei probe depinde nu numai de concludența ei , cât și de utilitatea ei.

Contraproba este nu numai concludentă, ci si utilă, deoarece probele de vinovăție pot fi inexacte și numai prin confruntarea lor cu probele în apărare se poate constata adevărul.

Așadar pentru admiterea administrării unei probe se cere ca ea să fie admisibilă (să nu fie interzisă de lege), concludentă (să contribuie la justa soluționare a cauzei ) și utila (să fie necesară administrarea ei).

Importanța probelor în procesul penal

Cunoscând că în materie penală funcționează principiul prezumției de nevinovăției, organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să desfășoare o intensă activitate probatorie. Procurorul nu-l poate trimite în judecată e inculpat până ce personal, sau prin organele de cercetare penală nu a strâns probe care stabilesc vinovăția acestuia cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Instanța de judecată nu-l poate condamna pe inculpat dacă nu-și formează convingerea, din probele pe care le administrează nemijlocit în ședința de judecată, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Instanța de apel are obligația de a verifica dacă în cauză au fost administrate toate probele necesare pentru aflarea adevărului, dacă probele au fost corect și just apreciate, având dreptul să administreze orice probă pe care o consideră necesară și să dea o nouă apreciere probelor administrate. Instanța de recurs verifică dacă nu s-a produs vreo omisiune cu privire la probele esențiale în rezolvarea cauzei sau dacă nu s-a comis o eroare gravă de fapt. Așadar cea mai însemnată activitate a autorităților judiciare și a părților este consacrată administrării probelor necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, precum și aprecierii lor concrete și juste. Este obligația înscrisă în art. 62 C.p.p pentru organele de urmărire penală și instanțele de judecată și dreptul prevăzut pentru părți în art. 67 C.p.p, de a propune și a cere administrarea probelor.

Prin intermediul aprecierii probelor, se formează concluzia cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii. În acest fel, aprecierea are ca rezultat o valoare asociată a probei care reflectă contribuția probei respective la lămurirea cauzei și care se exprimă prin atribute ce desemnează fie forța ei probantă, unele probe fiind mai mult saumai puțin relevante, fie potențialul ei contributiv la aflarea adevărului, unele contribuind la lămurirea cauzei în întregul ei, iar altele doar a unui aspect al acesteia.

Aceeași importanță este acordată probelor și mijloacelor de probă de cercetare științifică, care consacră probațiunii numeroase studii de drept procesual penal, de psihologie judiciară criminalistică.

Clasificarea probelor

În procesul penal probele se clasifică în funcție de izvorul din care provin și în funcție de criteriul legăturilor cu obiectul probațiunii. Aceste clasificări, deși stabilesc prioritate pentru anumite probe (imediate, directe), nu infirmă însă dispoziția potrivit căreia probele nu au valaore dinainte stabilită, aprecierea lor fiind lăsată la convingerea pe care o produc , în condițiile legii, organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată.

Clasificarea probelor în funcție de izvorul din care provin

În funcție de izvorul din care provin probele pot fi imediate și mediate.

Dacă dintr-un izvor nemijlocit sunt aduse la cunoștința autorităților judiciare elemente de fapt care privin din prima sursă, acestea sunt considerate probe imediate sau primare și nemijlocite. Dintre probele imediate menționez relatările unui martor ocular despre ceea ce a văzut sau a auzit personal, conținutul unui înscris original.

Dacă elementele de fapt provind dintr-o sursă mai îndepărtată, derivată ceste probe sunt considerate mediate sau secundare și mijlocite. Dintre probele mediate menționez relatările unui martor despre împrejurări pe care nu le-a perceput direct, ci le-a auzit de la o altă persoană, conținutul unei copii de pe un înscris original.

Această clasificare are o importanță deosebită atât pentru organele judiciare cât și pentru părți pentru a arăta cât mai bine exactitatea unei probe. Astfel vor fi mult mai importante procurarea și depunerea unor probe imediate care provin din prima sursă decât cele mediate. În general toate probele mediate trebuiesc verificate prin orice alte probe pentru a deveni cât mai clare și execte pentru autoritățile judiciare. De exemplu, martorul care relatează cele auzite de la altul trebuie să precizeze de la cine a auzit, când a auzit, cine a mai fost de față, urmând ca, după verificarea acestor amănunte, să se poată trage concluzii asupra exactității celor relatate de martor.

Unii autori au creat o regula, potrivit căreia gradul de veracitate și de concludență a probelor mediate este invers proporțional cu depărtarea lor de obiectul probațiunii. Astfel cu cât această depărtare este mai mare, cu atât mai mică este concludența probei. Obligația organelor judiciare easte de a verifica sursele probelor mediate extrem de atent deoarece faptele și împrejurările dovedite și stabilite contribuie la aflarea adevărului.

Clasificarea probelor în funcție de criteriul legăturilor cu obiectul probațiunii

În funcție de criteriul legăturilor cu obiectul probațiunii probele sunt directe și indirecte.

Probele care se referă la faptul principal sunt probe directe (arătările martorilor care au văzut cum înviuitul a lovit victima cu un cuțit, producându-i o gravă vătămare, concluziile medicului legist cu privire la gradul și întinderea vătămării produse victimei, în cazul infracțiunii de vătămare, actul de sustragere și întinderea pagubei, în caz de delapidare ).

Probele indirecte sunt probele prin care se constată faptele probatorii, din ansamblul cărora se trage concluzia existenței sau inexistenței faptului principal. Astfel, vinovăția inculpatului pentru fapta de omor poate fi trasă din ansamblul probelor indirecte, care stabilesc următoarele fapte probatorii: dușmănia dintre inculpat și victimă, amenințarea cu moartea a victimei de către inculpat în preziua faptei, prezența inculpatului în apropierea locului faptei imediat după săvârșirea ei, glontele găsit în victimă este de calibrul armei descoperite în locuința inculpatului, din încărcătorul unei arme lipsește un cartuș, iar explicația inculpatului cu privire la lipsa cartușului se dovedește inexactă.

Pentru dovedirea învinuirii și apărării se pot folosi atât probele directe cât și indirecte. Folosirea probelor directe este mai simplă, întrucât dacă sursa din care provine o probă directă (un martor ocular) este de încredere, faptul la care se referă se consideră dovedit. Probațiunea prin probe indirecte este mai complexă și trebuie să urmeze anumite reguli.

În primul rând, o singură probă indirectă dovedește un singur fapt probator, or aceasta poate fi doar în relație întâmplătoare cu faptul principal. De exemplu dușmănia dintre victimă și inculpat, luată izolat, nu poate să convingă că acesta a comis omorul.. De aceea, în probațiunea cu probe indirecte, întotdeauna sunt necesare mai multe probe indirecte.

În al doilea rând, interesează nu atât de mult numărul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare probă indirectă urmând a se încadra într-o înlănțuire de probe indirecte, astfel încât înlăturarea unei singure probe indirecte ca inexactă atrage destrămarea înlănțuirii lor.

În al treilea rând, este necesar ca ansamblul probelor indirecte să conducă la o singură concluzie cu privire la existența faptului principal (x a ucis pe y). Când concluzia este alternativă (y a fost ucis fie de x, fie de z), probele indirecte nu pot atrage o condamnare și trebuie continuată probațiunea până ce rămâne o singura versiune.

În practica noastră judiciară, probatoriul este format atât din probe directe cât și indirecte, fiind rare cazurile în care sunt folosite numai probele indirecte.

În literatură, dar și în legislație se folosește denumirea de indicii care se referă la acele probe indirecte sau la acele deducții logice din care se poate trage concluzia existenței sau nu a unei împrejurări. În unele cazuri legeea se referă la probe sau indicii temeinice. Fărp îndoială că proba înseamnă un element de fapt ce rezultă dintr-un mijloc de probă prevăzut de lege, administrat în condițiile legale. Indiciile sunt elemente de fapt ce rezultă din alte izvoare decât mijloacele legale de probă, cum ar fi o notă informativă, un zvon public, o deducție logica.

Prin indicii temeinice de care trebuie să se țină cont atunci când are loc reținerea trebuie să înțelegem conform art.68 C.pr.pen acele date din care rezultă vinovăția persoanei cercetate. În cazul descoperirii unor astfel de indicii temeinice organele de urmărire, pot reține făptuitorul și fără probe exacte.

Obiectul probațiunii

Noțiunea de obiect al probei.Generalități

Prin obiectul probațiunii se înțelege ansamblul faptelor și împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite într-o cauză penală pentru a fi legal și temeinic soluționată. În obiectul probațiunii seinclud numai faptele și împrejurările de fapt. Normele juridice nu trebuie dovedite, întrucât ele se consideră cunoscute de participanții la proces. Cu toate acestea atunci când urmează să se aplice o normă de drept străină existența și conținutul acestei norme trebuie să fie dovedite, deoarece nu se poate pretinde judecătorilor să cunoască legile din toate țările. În acest caz se spune că norma juridică devine o chestiune de fapt ce trebuie dovedită. Informarea cade în sarcina Ministerului Justiției.

Faptele și împrejurările care formează obiectul probațiunii trebuie dovedite prin probe, provenite prin mijloacele de probă. Concludența probelor este strâns legată de obiectul probațiunii deoarece proba concludentă urmează să dovedească o faptă sau o împrejurare care face parte din obiectul probațiunii.

Obiectul probațiunii este de trei feluri: generic  sau abstract, atunci când există categorii de fapte sau împrejurări de fapt ce trebuie dovedite în orice cauză penală și concret, atunci când faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie doveditesunt specifice unor anumite cauze penale.

Obiectul generic al probațiunii se bazează pe cunoașterea și stabilirea, de către organele judiciare, a existenței tuturor elementelor care alcătuiesc conținutul juridic și constitutiv al infracțiunii (situația premisă, elementele laturii obiective și subiective, eventualul mobil sau scop); a împrejurărilor care confirmă sau înlătură caracterul penal al faptei orieventualele cauze justificative ; a eventualelor cauze care înlătură răspundere penală; a circumstanțelor care agravează sau atenuează răspunderea penală a făptuitorului; a urmărilor infracțiunii (cunoașterea acestora poate fi necesară pentru încadrarea juridică a faptei și pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor); a datelor referitoare la părți (cunoașterea datelor ce caracterizează persoana inculpatului – atitudinea sa după săvârșirea faptei, antecedentele penale, fiind un criteriu pentru individualizarea pedepsei), a factorilor care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea infracțiunii.

Obiectul concret variază în funcție de specificul fiecărei infracțiuni (de exemplu, în cazul infracțiunii de bancrută frauduloasă, va trebui să se facă dovada stării de incapacitate de plată; în cazul infracțiunii de delapidare, va fi necesar să se dovedeascăcalitatea de gestionar sau administrator al subiectului activ). Dată fiind dinamica desfășurării procesului penal, obiectul probațiunii poate fi modificat, prin restrângerea sau prin extinderea învinuirii, legea permițând dovedirea unor fapte și împrejurări și după pronunțarea unei hotărâri definitive.

Dintre faptele care se referă la fondul cauzei se face distincție între faptul principal și faptele probatorii. Faptul principal îl constituie faptele ce formează obiectul cauzei penale – infracțiunea și autorul ei. Ca urmare trebuie dovedită săvârșirea cu vinovăție de către învinuit sau inculpat a faptei penale pentru care este urmărit sau judecat, ori dovedirea inexistenței faptei sau a vinovăției inculpatului.

În literatura de specialitate se discută dacă în obiectul probațiunii se pot include și alte categorii de fapte cum ar fi cele similare și cele auxiliare. Prin fapte similare se înțeleg faptele de aceeași natură cu infracțiunea urmărită, săvârșite anterior de învinuit sau inculpat. Aceste fapte similare pot constitui obiect principal al probațiunii dacă fac parte dintr-o infracțiune continuată sau din obișnuiță ce se urmărește sau se judecă. De asemena mai ținem cont dacă au format obiectul unei condamnări definitive, care determină existența recidivei. Nu se poate trage însă o concluzie cu privire la vinovăția inculpatului pentru infracțiunea urmărită din săvârșirea anterior a unei fapte de aceeași natură, o faptă similară.

Faptele auxiliare constau din împrejurări care atesta exactitatea sau inexactitatea unor probe, caracterul mincinos al declarației unui martor care susține că a fost de față la săvârșirea infracțiunii, se poate constata prin dovedirea absenței din localitate a martorului în ziua comiterii faptei, prin executarea unei pedepse în penitenciar, prin internarea într-un spital, în condiții de neexternare. Faptele auxiliare pot forma obiect al probațiunii, căci servesc în mod implicit la constatarea exactă a faptului principal.

Fapte și împrejurări ce trebuie dovedite

Faptele și împrejurările ce trebuie dovedite, în cursul procesului penal, se pot referi atât la fondul cauzei  – învinuirea formulată împotriva unei persoane, cât și la normala desfășurare a procesului.

Faptele și împrejurările ce trebuie constatate prin probe se pot referi la, latura penală a cauzei, la cea civilă și la unele chestiuni adiacente.

În latura penală a cauzei trebuie să se dovedească în primul rând, faptele și împrejurările de fapt ce confirmă învinuirea adusă învinuitului sau inculpatului. Formeză obiect al probațiunii faptele și împrejurările de fapt ce constituie latura obiectivă a infracțiunii sau a infracțiunilor imputate: acțiunea sau inacțiunea care a avut loc, , urmările socialmente periculoase produse, legătura lor cauzală, împrejurările de loc, de timp, de mod, de mijloace care au influență asupra încadrării juridice a faptei ca formă agravată sau atenuată a infracțiunii, sau a unei cauze care agravează răspunderea penală privitoare la inculpat. În al doilea rând trebuie să se stabilească prin probe cine este autorul infracțiunii și cine a mai participat la comiterea ei, contribuția fiecăruia la săvârșirea faptei în calitate de coautor, instigator sau complice. Penru ca învinuirea să fie confirmată este necesar să se constate și forma de vinovăție a inculpaților, intenția sau culpa, ori praeterintenția, corespunzător formei de vinovăție cerute de legea penală. În cazul în care latura subiectivă a infracțiunii are ca element un anumit scop sau mobil și aceste împrejurări trebuie dovedite.

Învinuirea adusă unei persoane poate fi neîntemeiată, învinuitul sau inculpatului recunoscânduise dreptul de a dovedi această situație. Ca urmare pentru infirmarea învinuirii, formează obiect al probațiunii faptele și împrejurările care constată unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) – e) în prezența căruia nu există infracțiune.

Fapte și împrejurări care nu trebuie dovedite

Există unele fapte și împrejurări pe care legea ori cunoștințele noastre despre lume și societate, le consideră existente sau inexistente, nemaifiind necesară dovedirea lor.

Prezumțiile legale absolute nu admit proba contrară. Astfel, conform art.99 alin. 1 C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 12 ani nu răspunde penal, legea prezumând lipsa de discernământ a acestuia, astfel că o expertiză medico-legală care să ateste contrariul este inutilă.

Prezumțiile legale relative, pot fi însă răsturnate prin proba contrarie. Astfel, prezența lipsei de discernământ a minorilor între 14 și 16 ani poate fi înlăturată, pe baza unei expertize (art. 99 alin. 2 C. pen.).

 Faptele evidente sunt cunoștinele despre lumea înconjurătoare dobândite din experiența vieții și nu trebuie dovedite. De exemplu, nu va trebui dovedit că la ora 24 este noapte, pentru a se reține circumstanța agravantă. 

Faptele notorii  sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate fi generală sau locală. Astfel, este de notorietate generală faptul că, atunci când din probe rezultă că în momentul săvârșirii furtului afară era lumină, înseamnă că infracțiunea de furt a fost comisă în timpul zilei. Un fapt cunoscut de locuitorii unui oraș este însă de notorietate locală (de exemplu, faptul că o stradă este aglomerată în timpul zilei). Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, în funcție de împrejurarea căreia i se conferă relevanță informativă și de gradul de instrucție a subiectului față de care se apreciază notorietatea.

Faptele necontestate  sunt împrejurările cu privire la existența cărora părțile sunt de acord. Cu toate acestea, dacă aceste fapte sunt esențiale în soluționarea cauzei, ele trebuie dovedite de organele judiciare.

Faptele ce pot fi dovedite în procesul penal

Faptele ce pot fi dovedite în procesul penal sunt fapte probatorii. Faptele probatorii sunt faptele și împrejurările care, deși nu se cuprind în faptul principal, prin existența sau inexistența lor , permit constatatrea existenței sau inexistenței faptului principal. Dacă de exemplu se poate dovedi direct fapta lui X de sustragere a unor bunuri din locuința lui Y, existența acestei fapte penale se deduce din împrejurările că la locul faptei sau găsit urme digitale aparținând lui X, că acesta a înstrăinat lucruri care au fost sustrase de la Y, că explicațiile date de X asupra împrejurărilor care-l învinovățesc se dovedesc inexacte. Faptele probatorii pot conduce la constatarea atât a existenței , cât și a inexistenței infracțiunii.

Fapte și împrejurări de fapt care nu pot fi dovedite în procesul penal

Această regulă cunoaște cateva limitări legale și impuse de concepțiile noastre despre lume și societate. De exemplu, unele situații, dovedirea unor fapte sau împrejurări de fapt este interzisă expres prin lege.

Nu pot fi dovedite faptele sau împrejurările contrare concepției stiintifice despre lume și societate sau normelor morale. Astfel, nu poate fi admisă dovada că moartea unei persoane a fost provocată de stafii, fantome sau vrăji.

Faptele nedefinite nu pot forma obiect al probațiunii din cauza imposibilității dovedirii lor. Este imposibil de dovedit că o persoană în vârstă nu a părăsit niciodată localitatea în care trăiește (fapt nedefinit negativ) sau că o persoană a efectuat toată viața, în fiecare zi o anumită activitate (fapt nedefinit pozitiv). În ce privește faptele negative determinate, legislația noastră permite dovedirea lor printr-un alt fapt negativ concret sau printr-un fapt pozitiv concret. Împrejurarea că o persoană nu a luat parte la săvârșirea unei infracțiuni poate fi dovedită prin relatările autorilor infracțiunii și a martorilor că la săvârșirea infracțiunii nu a participat și persoana în cauză. Se poate dovedi și prin faptul pozitiv concret că la data și ora săvârșirii faptei s-a aflat în altă parte, ceea ce exclude prezența sa la locul faptei (alibiul).

Capitolul 2 : Interceptările și înregistrările audio sau video

2.1 Interceptările și înregistrările audio sau video ca mijloc de proba. Scurt istoric.

Procesul penal din România este guvernat de mai multe principii, unul dintre ele fiind principiul aflării adevărului. Potrivit articolului 64 din Codul de procedură penală, în scopul aflării adevărului, atât organele care desfășoară urmărirea penală cât și instanțele de judecată trebuie să facă tot posibilul pentru a elucida cauza folosind orice mijloc de probă prevăzut de lege. Trebuie precizat că mijloacele de probă obținute cu încălcarea dispozițiilor legale nu vor putea fi folosite în procesul penal. Printre mijloacele de probă enumerate limitativ în articolul 64 C.pr. pen. există și interceptările și înregistrările audio-video.

Ca urmare a inviolabilității corespondenței și a convorbirilor telefonice, consacrată ca drept fundamental al cetățenului în constituțiile democratice, inițial nu era permisă folosirea în justiție a înregistrării unei convorbiri sau comunicări, ca acțiune a instanțelor judecătorești. Amplificarea fenomenului infracțional, prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare, a determinat acceptarea în anumite condiții a folosirii unor interceptări și înregistrări ale convorbirilor și ale altor comunicații mai ales în cazul acestor infracțiuni a căror probațiune nu era posibilă altfel. Astăzi puține sunt legislațiile care nu reglementează ca mijloace de probă astfel de interceptări și înregistrări audio și video.

În ceea ce privește noțiunea de interceptări ea cuprinde intervenirea organelor autorizate în orice fel de convorbiri sau comunicații telefonice sau prin orice mijloc electronic de comunicare – radio, televiziune particulară, care implică ideea de confidențialitate între cei care o efectuează.

Interceptările și înregistrările pe bandă magnetică a convorbirilor, precum și înregistrările de imagii sunt definite în literatura de specialitate drept mijloace de investigație utilizatede organele de urmărire penală în vederea descoperirii infracțiunilor, a identificării infractorilor și a stabilirii adevărului în procesul penal.

Înregistrările audio cuprins imprimările pe bandă magnetică sau pe orice alt suport ale unor convorbiri sau comunicări, fi că sunt interceptate autorizat ori urmează a fi efectuate în viitor, într-un anumit moment și într-un anumit loc între două sau mai multe persoane. Se au în vedere microfoane puse în anumite camere, în anumite locuri care să înregistreze convorbirile sau comunicările, fără ca cei care efectuează să țtie că sunt înregistrate.

Înregistrările video – de imagini – cuprind fotografiile și filmele operative, executate de organele de urmărire penală fară aprobare sau fără cunoștința celor înregistrați. Înregistrările de imagini cuprind și înregistrările făcute prin aparatura ascunsă privirilor, în bănci, instituții, marile magazine, prin care se înregistrează persoanele care intră, acționează și părăsesc locurile unde se fac înregistrările, constituind mijloace de identificare a persoanelor ce eventual pregatesc sau săvârșesc infracțiuni. Se pot efectua , în condițiile legii înregistrări și în mediul ambiental, localizări sau urmăriri prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.

În Codul de procedură penală din 1968 înregistrările și interceptările audio-video nu erau reglementate. Deși organele represive ale statului înainte de 1989 foloseau pe scară larga interceptările audio pentru menținerea sub control a societății, a existat o reticență pentru înscrierea lor în rândul mijloacelor de probă, dat fiind faptul că puteau fi trucate cu ușurință. Prima mențiune a acestora s-a făcut prin Legea nr. 51/1991, privind siguranța națională a Romînei, în articolul 13 care prevede posibilitatea culegerii de informații prin intermediul interceptările și înregistrărilor audio-video, dar numai cu autorizarea procurorului și cu respectarea dispozițiilor legale.

Legea 141/1996 (publicată în Monitorul Oficial, nr. 289 din 14 noiembrie 1996) introduce în Codul de procedură penală, prin articolul 64, ca mijloace de probă înregistrările și interceptările audio-video. Această lege prevede și o procedură precisă de administrare a probelor prin intermediul înregistrărilor audio sau video prin introducerea unei secțiuni noi cu numărul V1 în cadrul Capitolului II privind mijloacele de probă din Titlul III privind Probele și Mijloacele de Probă. Conform acestei legi autorizația se dădea numai de către procurorul de la parchetul de pe lângă curtea de apel și în anumite cazuri , de către procurorul delegat de la Parchetul general.

Înseamnă că legiuitorul a exclus în mos absolut înregistrarea convorbirilor anumitor persoane, cum ar fi senatorii, deputații, miniștrii, magistrații, controlorii financiari, mareșalii, generalii, membrii ai clerului, pentru că săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală de către aceste persoane atrage o competență personală exclusivă și care nu poate fi delegată, unui procuror din Parchetul General.

Secțiunea V privind interceptările și înregistrările audio sau video suferă modificări prin Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2006. Conform reglementărilor din Legile nr. 51/1991 și nr. 141/1996 autorizarea pentru interceptările și înregistrările audio-video trebuia dată de procuror, dar prin Legile nr. 281/2003 și nr. 356/2006 această sarcină de a autoriza astfel de probe revine judecătorului la cererea procurorului.

Legea nr. 141/1996 a autorizat înregistrările audio sau video în cazul în care sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, deschizând un front larg de derogare de la inviolabilitatea convorbirilor telefonice și a corespondenței, a vieții intime, deoarece infracțiunile pentru care urmărirea penală depindea de plângerea prealabilă a părții vătămate, de sesizarea sau autorizarea organului competent erau într-un număr restrâns.

În vederea restrângerii sferei infracțiunilor pentru care astfel de înregistrări pot fi autorizate, prin Legea nr. 281/2003 s-au prevăzut, pe lângă limita inițială ca urmărirea penală să poată fi efectuată din oficiu și tipurile de infracțiuni pentru care se poate da autorizarea de înregistrare: infracțiunile contra siguranței naționale, cele de trafic de stupefiante, trafic de arme și trafic de persoane, acte e terorism, spălarea banilor, falsificarea de monede sau alte valori, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori a altor infracțiuni grave.

Voi prezenta pe scurt utilitatea acestor procedee probatorii, astfel cum a fost evidențiată în literatura de specialitate. Prin punerea sub ascultare a telefonului fix, este posibilă aflarea numerelor de telefon de la care se apelează, cele care se formează de la aparatul respectiv, conținutul convorbirilor, data, ora și locul din care s-au efectuat. Ulterior, pot fi identificați titularii celorlalte posturi telefonice care au intrat în legătură cu suspectul. Supravegherea unui telefon mobil poate furniza, pe lângă informația furnizată prin apeluri telefonice, și informații referitoare la poziția sau traseul în teritoriu al deținătorului, precum și conținutul mesajelor transmise. Autorizarea supravegherii unui telefon public este posibilă dacă sunt date clare că suspectul folosește în mod constant acel telefon și dacă nu sunt posibile interceptarea și urmărirea altor telefoane. Prin punerea sub urmărire a pager-elor se poate obține o evidență reală despre telefoanele și codurile folosite de posesorii acestora. Se poate emite autorizație de supraveghere și pentru un fax care transmite sau care primește informația sau chiar pentru un fax care transmite copii după tot ce a fost transmis de la și către fax-ul în cauză. Cerințele de interceptare minimă sunt destul de complicate pentru acest tip de urmărire, motiv pentru care infractorii folosesc acest mijloc de comunicare pentru a evita controlul activității lor. Uneori se poate ajunge la acest tip de supraveghere ca urmare a interceptării pe cale electronică a telefoanelor clasice de la care suspecții își cer mesaje pe fax. Accesarea și supravegherea computerelor oferă anchetatorilor posibilitatea de a afla numeroase informații, computerul fiind atât un mijloc de comunicare, cât și unul de stocare a datelor. Prin urmărirea comunicațiilor realizate prin e-mail este posibil să se cunoască cuprinsul conversației, data, ora și locul din care s-a efectuat transmisia. Internetul este și gazda unor grupuri de discuție – forumuri. Acestea permit utilizatorilor să afișeje mesaje care pot fi citite de oricine. Teoretic, fiecare mesaj afișat este accesibil oricui navighează pe Internet, putând fi copiate de oricare dintre utilizatori. Prin această metodă este posibil ca suspecții să își transmită mesaje codate cu privire la comiterea unor infracțiuni. Interceptarea acestora este posibilă numai dacă se cunosc adresele de e-mail ale suspecților. Pentru a evita interceptarea convorbirilor telefonice, infractorii pot utiliza Internet Relay Chat sau alte sisteme de comunicație similare. Chiar și aceste “discuții” pot fi supravegheate și înregistrate dacă se cunoaște că suspecții comunică în mod constant în acest mod și dacă se cunosc parolele. Casele de marcat sunt utile din punctul de vedere al modului de stocare a datelor întrucât acestea pot oferi informații despre sumele de bani cheltuite de respectivii, obiectele cumpărate, date, ora și locul de unde au fost cumpărate, cantitatea și prețul acestora. Accesarea și supravegherea bancomatelor pot da relații despre ridicări sau depuneri de bani efectuate de suspecți, putându-se verifica data, locul și ora efectuării tranzacției, beneficiarul sumelor depuse sau contul din care provin sumele ridicate. Cititoarele de carduri permit aflarea de informații despre mișcările de capital efectuate de posesorii cardurilor, ceea ce presupune cunoașterea de către anchetator a tipului de card folosit de suspect, a băncii emitente și a numărului de cont.

2.2 Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor

Art. 91 alin. 1 și 2 enumeră condițiile necesare și cazurile în care este permisă această ingerință în viața privată. Conform acestuia, interceptarea și înregistrarea convorbirilor se impun pentru aflarea adevărului, atunci când stabilirea situației de fapt, sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza altor probe. Această autorizare poate fi acordată în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, ori a altor infracțiuni grave,care nu pot fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificați prin alte mijloace, ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare telefonică sau prin alte mijloacede telecomunicații, fiind determinată, astfel, în concret, sfera infracțiunilor.Alte garanții prevăzute în textul de lege se referă la durata autorizației, posibilitatea prelungirii acesteia sau termenul limită pentru efectuarea unei interceptări.

Condițiile necesare în ceeace privește autorizarea de interceptări și înregistrări asudio sau video impun anumite limite și limitări:

Limite privind infracțiunile pentru care se pot autoriza interceptările și înregistrările audio sau video. Legea nr. 141/1996 a autorizat înregistrările audio sau video în cazul în care sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, deschizând un front larg de derogare de la inviolabilitatea convorbirilor telefonice și a corespondenței, a vieții intime deoarece infracțiunile pentru care urmărirea penală depindea de plângerea prealabilă a părții vătămate, de sesizarea sau autorizarea organului competent erau într-un număr restrâns. În vederea restrângerii sferei infracțiunilor pentru care astfel de înregistrări pot fi autorizate, prin Legea nr. 281/2003 s-au prevăzut, pe lângă limita inițială ca urmărirea penală să poată fi efectuată din oficiu, și tipurile de infracțiuni pentru care se poate da autorizarea de înregistrare. Caracterul grav al infracțiunii se stabilește de autoritatea care emite autorizarea de interceptare și de înregistrare audio sau video, luându-se drept criteriu pedeapsa prevăzută de lege, cum ar fi dde exemplu, detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 10 ani. Pentru a dispune autorizarea este necesară îndeplinirea și a unei condiții prevăzute de lege, anume că pentru o asemenea infracțiune gravă, nominalizată de lege, interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Autorizarea se poate da și în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin comunicare telefonică sau prin alte mijloace de comunicare electronică. Prin determinarea infracțiunilor pentru care se poate da autorizație de interceptare și de înregistrare, autoritatea care cere sau va da o asemenea autorizație trebuie să se încadreze în această sferă, păstrând legalitatea măsurii pentru descoperirea infracțiunii și identificarea infractorilor. Legea cere să existe date și indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea uneia din infracțiunile la care se referă art.91. Prin date se înțeleg informațiile provenite din orice surse, cum ar fi plângerile, denunțurile, notele informative, care reprezintă indicii temeinice conform art. 61 atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.

Limite cu privire la persoane. Menținându-se și condiția ca, pentru infracțiunea în pregătire sau săvârșită, urmărirea să poată începe din oficiu, îneamnă că deși s-a săvârșit una din aceste infracțiuni la care se referă art. 91 alin. (2), nu se va putea acorda autorizație dacă legea perevede în legătură cu persoana făptuitorului, începerea urmăririi penale numai la sesizarea sau autorizarea prealabilă a organului prevăzut de lege, cum ar fi pentru miniștrii (art. 109 alin 2 din Constituție), pentru persoana care a săvârșit o infracțiune contra reprezentantului unui stat străin (art. 171 C.pen), deaorece potrivit art. 221 alin. (2) este împiedicată începerea urmăririi penale din oficiu în lipsa unei astfel de sesizări sau autorizări prealabile.

Limitări în timp sau a acordării autorizației de interceptare și de înregistrare audio și video.

Astfel, durata este de maxim 30 de zile, și deși există posibilitatea prelungirii acesteia pentru motive temeinic justificate, durata maximă a unei autorizații este de 120 de zile, iar fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile. Necesitatea cuprinderii unor astfel de garanții în legislația națională a fost subliniată și de CEDO care a constatat încălcarea dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană dacă normele interne nu prevăd o revizuire intermediară la interval rezonabile a interceptărilor sau o durată limită a acestei interferențe.

Se pune problema dacă autorizarea de interceptare și de înregistrare audio sau video se poae da numai după începerea urmăririi penale sau și înainte de acesta, ca act premergător al urmăririi penale. S-a arătat că prin Legea nr. 281/2003 s-a completat art. 100, în sensul că percheziția nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale, ceea ce nu s-a prevăzut și pentru interceptările și înregistrările audio sau video, deși și textele privind aceste mijloace de probă au fost modificate. Întrucât înregistrările audio sau video pot fi autorizate atunci când sunt date și despre pregătirea săvârșirii unor infracțiuni grave și pentru identificarea sau localizarea infractorilor, ceea ce implică și o muncă de informare, în lipsa unui text prohibitiv, aceste înregistrări pot fi efectuate ca și act premergător dacă sunt autorizate potrivit legii. Procurorul este obligat să dispună încetarea imediată a interceptării și înregistrărilor audio sau video, chiar înainte de expirarea duratei autorizației, dacă nu mai există motivele care le-au justificat, informând depre acesta instanța care a emis autorizația.

Interceptările și înregistrările audio sau video a conversațiilor dintre avocați și persoanele pe care le reprezintă, realizate prin telefon sau orice alte mijloc electronic de comunicare.

Înregistrarea sau interceptarea unei conversașii dintre avocat și persoanele pe care le reprezintă nu poate fi folosită într-un proces penal ca mijloc de probă, decât dacă acele conversații conțin anumite informații sau date importante, relevante și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea de către avocat a unei infracțiuni prevăzute în articolul 911, alineatele 1 și 2. Aceasta reprezintă o diferență între reglementarea anterioară care proteja convorbirile dintre avocat și persoana pe care o reprezintă, evocând instituția secretului profesional. De lege lata, aceste convorbiri pot fi folosite în procesul penal ca mijloc de probă, dar trebuie îndeplinită condiția ca din acele convorbiri să reiasă elemente convingătoare care să demonstreze săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute în articolul 911, alin.1 și 2 de avocat.

Putem observa o altă diferență față de reglementările anterioare, care ține de terminologia folosită pentru a defini relația profesională existentă între avocat și persoana reprezentată de acesta. Inițial era formulat astfel: “avocat și justițiabil”, acum formularea a fost modificată: “avocat și partea pe care o reprezintă.” Această schimbare a fost necesară pentru că au existat controverse privind interpretările diferite date formulării anterioare. Chiar dacă “justițiabil” avea semnificația de parte reprezentată în proces, actuala formulare este mult mai riguroasă și nu mai este susceptibilă interpretărilor. Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca interceptările și înregistrările convorbirilor dintre avocat și persoana pe care o reprezintă să poată fi folosite în procesul penal ca mijloc de probă sunt aceleași ca la restul interceptărilor și înregistrărilor, cu un element suplimentar care constă în acea precizare conform căreia convorbirile trebuie să conțină date sau informații care să fie utile și concludende privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni grave de către avocat.

Noul cod de procedură penală nu aduce niciun fel de noutăți privind condițiile necesare pentru interceptările și înregistrările audio- video ce se pot efectua cu privire la o persoană dată în urmărire, art.524 alin.(1) dispunând că „supravegherea tehnică poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, dacă aceasta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea și prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.”

Nu același lucru se poate spune însă în ceea ce privește interceptările și înregistrările de sunete și imagini făcând parte din tehnicile de supraveghere sau cercetare, utilizate pentru combaterea infracționalității, spre deosebire de perevederile actualului cod de procedură penală, condițiile necesar a fi îndeplinite fiind mult mai clar exprimate.

2.3 Organele care efectuează interceptarea și înregistrarea

În conformitate cu dispozițiile art. 91 Cod proc.pen., interceptările și înregistrările se fac fie de către procurorul care instrumentează cauza, fie, în urma delegării, de către lucrătorii din cadrul poliției judiciare.

Dat fiind specificul tehnic al acestor operațiuni, pot fi folosiți specialiști care-și desfășoară activitatea în instituții din afara sistemului judiciar, care sunt, de regulă, servicii sau structuri specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor, dintre care enumerăm:SRI, potrivit art. 14/1992; Ministerul Administrației și Internelor, prin Direcția Generală de Informații și Protecție Internă, Direcția Generală Anticorupție și Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate, conform art. 3 lit. b, pct. 2 și 16, respect art.10 alin. 3 și 4 din OUG nr. 30/2007; MinisterulApărării Naționale, prin Direcția Generală de Informații a Apărării, în baza Legii nr. 346/2006.

În conformitate cu dispozițiile art. 151 din OUG nr.43/2002, dreptul de a deține asemenea informații a fost conferit și DNA, în cadrul căreia funcționează un serviciu tehnic care are printre atribuții punerea în executare, în condițiile legii, inclusiv cu concursul altor organe specializate a autorizațiilor de interceptare și înregistrare a convorbirilor și comunicărilor.

Interceptările și înregistrările prevăzute în art. 912 din Condul de procedură penală pot fi efectuate personal de către procurorul care instrumentează cauza sau, prin delegare, de către lucrătorii din cadrul poliției judiciare (organele de cercetare ale poliției judiciare sau cele speciale, conform competenței).

Noul cod de procedură penală aduce clarificări importante prin dispoziții care constau în extrapolarea instituțională cu privire la persoanele cărora procurorul le poate dispune executarea efectivă a supravegherii tehnice, fiind adăugați lucrătorii specializați din cadrul poliției ori alte organe specializate ale statului, dar și în obligația impusă furnizorilor de servicii de telecomunicații, informatice sau financiare de a acorda sprijinul lor organelor competente în vederea facilitării misiunii acestora.

Pe de altă parte, dreptul legal de a deține asemenea mijloace a fost conferit, cât privește informațiile referitoare la faptele de corupție, și Direcției Naționale Anticorupție (art. 15 din O.U.G. nr. 43/2002, cu modificările și completările ulterioare).

În cadrul acestei instituții funcționează, pentru prima dată în istoria Ministerului Public, Serviciul tehnic, având printre atribuții și punerea în executare, în condițiile legii, inclusiv cu concursul organelor specializate, a autorizațiilor de interceptare și înregistrare a convorbirilor și comnicărilor.

Existența unor structuri tehnice care să deservească parchetele ar avea efecte pozitive în planul operativității și calității actelor de urmărire penală, având în vedere legăturile directe și permanente cu echipele de anchetă, precum și faptul că membrii unor asemenea structuri tehnice dețin, în general, și cunoștințe de cercetare penală.

Alegerea organului care va pune în executare autorizația de interceptare și înregistrare se realizează de către instanța de judecată, la propunerea procurorului, în funcție de mai mulți factori: competența conferită prin legile de organizare și funcționare a organelor din care fac parte persoanele chemate să dea concurs tehnic; competența, inclusiv cea teritorială, a diferitelor structuri organizatorice din cadrul acestor organe; posibilitățile tehnice ale acestora, mijloacele, echipamentele și specialiștii de care dispun; și elementele care țin de natura și caracteristicile cauzei penale respective.

În unele situații, de regulă în cauze complexe, se poate apela și la concursul a două sau mai multe instituții sau structuri specializate, singura cerință fiind aceea a compartimentării stricte a activităților.

Din rațiuni ce țin de păstrarea secretului, dar și de tehnica legislativă, Legea nr. 51/1991 nu enumeră mijloacele tehnice prin care se pot efectua propriu-zis interceptări și înregistrări, dar în cuprinsul art. 16 alin. (1) se prevede că mijloacele de obținere a informațiilor necesare siguranței naționale nu trebuie să lezeze, în niciun fel, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor, ori să îi supună la îngrădiri ilegale.

O altă cerință importantă este cea legată de obligația persoanelor chemate să dea concurs tehnic de a păstra secretul operațiunilor efectuate (art. 912 alin (1) din Codul de procedură penală). Această obligație incumbă însă tuturor persoanelor implicate (judecători, procurori, grefieri, tehnicieni, etc.), fiind o condiție esențială pentru asigurarea eficienței acestor procedee probatorii.

2.4 Certificarea înregistrărilor

Valorificarea înregistrărilor audio sau audio-video ca mijloace de probă se face prin întocmirea unor procese-verbale de redare. În conformitate cu dispozițiile art. 91 „Convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanților sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliției judiciare delegat de procuror, în care se menționează autorizația dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care leau purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte și numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză, iar la el se atașează, în plic sigilat, o copie a suportului care conține înregistrarea convorbirii. Dacă în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecatã, procurorul este obligat să înștiințeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate și înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialitãții și se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

În cazul reluării cercetărilor penale în cauza respectivă sau pentru alte infracțiuni, suportul poate fi consultat sau copiat numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Inserarea prevederii din art. 91 alin. (6) teza ultimă că, în celelalte cazuri, aceste activități de consultare sau copiere a înregistrărilor ar putea avea loc numai cu autorizarea judecătorului este greu de pus în aplicare, acesta neavând posibilitatea practică de a fi la curent cu întreaga activitate de interceptare desfășurată de organele abilitate.

După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condițiile prevăzute în art. 912 alin. (5) C. proc. pen. și numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.

Dacă în cauză instanța a pronunțat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original și copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidențialității. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condițiile prevăzute în art. 912 alin. (5), cu încuviințarea prealabilă a președintelui instanței.

O situație aparte survine atunci când comiterea unor infracțiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conțin secrete de stat. În asemenea împrejurări, legea procesual penală prevede că este necesar a se întocmi procese-verbale separate în cuprinsul cărora să fie menționate convorbirile sau comunicările ori pasajele acestora ce constituie secrete de stat, certificarea realizându-se după procedura comună.

2.5 Înregistrările de imagini și alte înregistrări

Nu de puține ori, în activitatea de administrare a probatoriului, pentru a monitoriza activitatea celor în cauză se apelează la metodele și mijloacele utilizate de organele de supraveghere operativă. Astfel, în cursul executării supravegherii pot fi fixate prin video-filmare sau fotografiere judiciară aspecte de interes referitoare la acțiunile celui urmărit, cum ar fi întâlnirile, frecventarea adreselor ori utilizarea anumitor autovehicule.

Aceste imagini, pentru a căpăta valoare probantă trebuie fixate în baza unei autorizații emise în condițiile arătate mai sus, legea procesual penală statuând prin norma cuprinsă în art. 9l5 faptul că dispozițiile art. 911 și cele ale art. 912 se aplică în mod corespunzător, iar procedura de certificare este cea prevăzută în cazul celorlalte tipuri de înregistrări, cu excepția redării în formă scrisă, după caz.

Menționarea sintagmei „după caz" se dovedește utilă în situația în care în speță au fost efectuate înregistrări audio-video. In practică, referitor la anumite împrejurări surprinse de imagini, cel ce tehno-redactează procesul-verbal de redare include anumite comentarii ce vin să creioneze comportamentul celui înregistrat. Astfel, cu titlu de exemplu, se poate menționa situația în care subiectul intră sau iese dintr-o incintă, comunică prin gesturi, cea în care primește un bun fără a replica prin cuvinte despre acțiunea sa. Activitățile surprinse în cursul supravegherii sunt fixate cronologic în cuprinsul unui proces-verbal ce conține, pe lângă vederile art. 91 C.proc.pen. și celelalte mențiuni deja amintite in rândurile ce preced, iar corespondența dintre cele relatate în scris și imaginile fixate prin video-filmare sau fotografiere judiciară sc realizează prin întocmirea unei planșe fotografice, ca parte integrantă a actului procedural.

Activitățile surprinse în cursul supravegherii sunt fixate cronologic în cuprinsul unui proces-verbal ce conține, pe lângă prevederile art. 91 C.proc.pen. și celelalte mențiuni deja amintite in rândurile ce preced, iar corespondența dintre cele relatate în scris și imaginile fixate prin video-filmare sau fotografiere judiciară se realizează prin întocmirea unei planșe fotografice, ca parte integrantă a actului procedural.

Dificultăți de valorificare a imaginilor intervin în cazul în care supravegherea este realizată de către structuri ale serviciilor de informații. In aceste cazuri, pe langa imprejurarea ca persoanele care realizeaza efectiv activitatea nu detin calitatea de ofiter sau agent de politie judiciara, actele intocmite sub titlul de “Nota de supraveghere” fac parte din categoria actelor extra-procesuale. Mai mult, practica acestor institutii este de a le acorda caracter clasificat, imprejurare care, alaturi de folosirea numelor conspirative allocate subiectilor, fac dificila administrarea inregistrarilor.

Dintre alte înregistrări ce se pot face menționez:

Interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice.

Comunicațiile pot fi înregistrate în două moduri: cu știrea uneia dintre persoanele care comunică, controlând mijlocul de comunicație folosit de către aceasta, sau fără știrea vreuneia dintre persoanele implicate prin intermediul activității de interceptare. În primul caz, înregistrarea comunicațiilor telefonice efectuate de la posturile din rețelele de telefonie fixă sau mobilă poate fi efectuată prin: conectarea unui mijloc tehnic la circuitul postului de telefonie fixă care este supravegheat sau. la un alt circuit suplimentar, care se adaugă celui primar; conectarea la telefonul mobil a unui dispozitiv (tip „hands-free") care asigură preluarea și transmiterea semnalului audio către aparatul de înregistrare; plasarea microfonului aparatului de înregistrare în apropierea difuzorului microreceptorului aparatului telefonic clasic sau a difuzorului telefonului mobil, astfel încât microfonul respectiv sã înregistreze atât sunetele din mediul ambiant (vocea persoanei care folosește aparatul), cât și cele transmise prin intermediul rețelei telefonice (vocea interlocutorului).

În cel de-al doilea caz, când comunicațiile telefonice sunt interceptate și înregistrate fără știrea persoanelor care comunică, aceste operațiuni sunt efectuate în prezent prin intermediul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor (C.N.I.C), administrat de către Serviciul Român de Informații. Sistemul are acoperire națională și asigură, în condițiile legii, preluarea traficului oricărui agent calificat în exploatarea unei rețele sau furnizarea de servicii de telecomunicații autorizate. De asemenea, sistemul este informatizat în totalitate și este astfel configurat încât funcționează automatizat, exclude și semnalează orice intervenție neautorizată, inclusiv din partea operatorilor care îl deservesc.

GSM» (Sistemul Global de Comunicații Mobile) este un sistem european de comunicații mobile creat în anul 1986 ca aplicație militară și care este folosit comercial, în mod unificat, din anul 1991.

Fiecare terminal GSM și fiecare cartelă SIM cu care este prevăzut acesta au câte un cod unic: codul IMEI (Identitate internațională a echipamentului mobil) corespunzător aparatului telefonic și codul IMSI (Identitate internațională a abonatului mobil) pentru cartela telefonică.

Această pereche de coduri definește, la un moment dat, orice utilizator de servicii GSM, iar cunoașterea acestora este esențială pentru individualizarea aparatului GSM, identificarea persoanei respective și a zonei în care se găsește, precum și pentru interceptarea și înregistrarea comunicațiilor telefonice efectuate prin terminalele GSM.

O altă posibilitate pentru interceptarea și înregistrarea comunicațiilor GSM constă în utilizarea unor echipamente complexe, care au aptitudinea de a identifica cele două coduri unice, captând legătura radio dintre terminalul GSM și stația de bază a celulei in care se află utilizatorul.

Pe lângă avantajul urmăririi „țintei" din proximitatea acesteia și cel al confidențialității totale, folosirea unor astfel de echipamente speciale este prohibitivă, datorită costurilor foarte ridicate de achiziție și personalului de înaltă calificare necesar pentru a le deservi.

Pentru rețelele fixe mai există și soluția conectării unor aparate de înregistrat pe circuitele telefonice, în diferite puncte ale cablurilor telefonice sau pe circuitele telefonice suplimentare, conectate în acest scop peste circuitul telefonic vizat.

Această metodă și altele de acest gen nu sunt folosite, întrucât prezintă riscuri majore de deconspirare, inacceptabile în condițiile existenței și funcționării sistemului național de interceptare a comunicațiilor telefonice.

În vederea punerii în executare a autorizațiilor emise în condițiile legii, organele abilitate și persoanele care dau concurs tehnic procedează, pe durata autorizării, la interceptarea și înregistrarea continuă a comunicațiilor telefonice sau a altor tipuri de comunicații sau la înregistrarea sporadică (mai ales în cazul convorbirilor ambientale), atunci când se ivesc momente operative, ceea ce presupune în mod necesar ținerea sub observație permanentă a persoanelor vizate (numite în activitatea informativ-operativă „ținte", „vectori" sau „ obiective").

Realizarea înregistrărilor audio sau audio-video în mediul ambiental, localizarea sau urmărirea prin GPS ori alte mijloace electronice de supraveghere. Legea procesual penală nu detaliază condițiile și modalitățile în care pot fi efectuate înregistrările în mediul ambiental, localizarea sau urmărirea prin GPS ori alte mijloace electronice de supraveghere, ci folosește o normă de trimitere cu caracter general, întreaga procedură urmând a se raporta la cerințele impuse interceptării și înregistrării convorbirilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare.

Astfel, din art. 914 C.proc.pen. rezultă că dispozițiile referitoare la categoriile de infracțiuni pentru probarea cărora poate fi uzitat acest mijloc de probă, emiterea autorizației, organele chemate să realizeze punerea în executare și obligațiile ce le incumbă acestora, fixarea activităților în acte procedurale și certificarea înregistrărilor se aplică în mod corespunzător.

În literatura tehnică, acronimul G.P.S. derivă de la denumirea în limba engleză Global Positioning System ce denumește rețeaua de sateliți geostaționari care, prin datele transmise, permit poziționarea geografică a unui receptor. Inițial inovat ca aplicație militară, localizarea sau urmărirea prin G.P.S. înregistrează și transmite permanent activitatea unui vehiculul ori a unui alt purtător 24 de ore din 24, indiferent dacă acesta staționează sau se deplasează. Informațiile de localizare sunt obținute de la sateliții din sistemul G.P.S. și sunt transmise între echipamentul mobil montat în vehicul și serverul central al sistemului folosind, în unele cazuri, servicii tip G.P.R.S. Unele echipamente permit stocarea traseului în memoria internă a unității mobile, asigurând posibilitatea retransmiterii lor în cazul întreruperii legăturii (a se vedea, cu titlu de exemplu, un modul complet G.P.S.

2.6 Verificarea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video

Potrivit art. 91 alin. 1 Codul de procedură penală, mijloacele de probă constând în înregistrări pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților sau din oficiu.

În literatura de specialitate s-a făcut o distincție clară între înregistrări audio autentice și înregistrări originale. Înregistrarea este autentică dacă a fost realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe acesta și nu reprezintă o copie, nu conține eventuale intervenții (ștersături , înserări, intercalări de cuvinte, fraze sau alte elemente de contrafacere) și a fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea ce a prezentat înregistrarea.

Așa cum s-a stabilit în practica internațională de specialitate, raportul întocmit de expert trebuie să stabilească una din următoarele concluzii, în raport de care trebuie să se aprecieze și relevanța acestui probatoriu: înregistrarea expertizată este autentică; înregistrarea expertizată nu este autentică; nu se poate stabili autenticitatea înregistrării.

Dintr-o asemenea perspectivă, chiar dacă inculpații își recunosc vocile de pe banda magnetică, cum s-a constatat în practica judiciară, instanța nu va considera relevantă proba, constând într-o înregistrare audio care nu este autentică, câtă vreme o astfel de înregistrare nu îndeplinește următoarele condiții: să fie realizată simultan cu evenimentele acustice conținute pe aceasta și să nu reprezinte o copie, să nu conțină eventuale intervenții (ștersături, înserări, intercalări de cuvinte , fraze sau alte elemente de contrafacere), să fi fost realizată cu echipamentul tehnic prezentat de partea ce a prezentat înregistrarea.

Pentru stabilirea autenticității înregistrărilor audio este necesar să se prezinte înregistrarea audio în original și sistemul tehnic de înregistrare care a fost ultilizat la momentul înregistrării probei (reportofon, casetofon magnetofon, microfon) întrucât operațiunile tehnice destinate acestui obiectiv constau, potrivit standardului AES432000, în analiza integrității fizice a benzii magnetice, analiza formei de unde și a spectogramelor semnalelor audio înregistrate precum și a caracteristicilor tehnice ale echipamentului utilizat în înregistrarea acestora.

În situația casetelor audio sau rolelor cu suport magnetic depuse de părțile interesate, regula este ca acestea să fie prezentate în original. În toate celelalte cazuri organele judiciare și/sau organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul securității naționale vor depune diligențele necesare pentru obținerea casetei ori rolei originale.

Modelele de voce și vorbire ce se prezintă specialistului sau expertului drept material de comparație se prelevă de organul judiciar, urmare a colaborării și folosindu-se de cunoștințele specialistului ori a expertului în fonocriminalistică. Regulile metodologice în prelevarea probelor experimentale constau în aceea că se va solicita vorbitorului să pronunțe de mai multe ori sunetele, cuvintele, sintagmele, frazele care fac obiectul expertizei dispuse cu mențiunea de a păstra intonația ce a fost utilizată pe fonograma de litigiu și să utilizeze aceleași mijloace de imprimare cu suport magnetic de același tip, calitate și caracteristici tehnice precum la materialul în litigiu.

Capitolul 3. Mijloacele materiale de probă

3.1 Noțiuni generale

Mijloacele de probă reprezintă mijloacele prevăzute de lege prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probe în procesul penal sau mijloacele legale utilizate pentru dovedirea unui fapt. Din această definiție rezultă că între noțiunea de probă și cea de mijloc de probă există o indiscutabila legătură, întrucât probele nu se pot obține decât prin mijloacele de probă prevăzute prin lege.

În acest sens, art. 64 din Codul de procedură penală, după cu am zis mai sus prevede înregistrările audio sau video, drept mijloace de probă în procesul penal.

Funcționalitatea mijloacelor de probă denotă importanța deosebită a acestora la aflarea adevărului și, în final, la soluționarea cauzelor penale.

Prin intermediul mijloacelor de probă, organele judiciare pot administra probe în procesul penal, ceea ce conduce la posibilitatea constatării faptelor și împrejurărilor care trebuie dovedite în cauza penală respectivă.

Prin intermediul procedeelor probatorii ornagele de urmărire penală și instanța de judecată ajung în contact cu mijloacele de probă și, implicit, cu probele. Prin acest ansamblu de activități trebuie să se poată trage concluzia dacă fapta penală există, dacă a fost săvârșită cu vinovăție și de către cine, care au fost circumstanțele care au condus la producerea infracțiunii, dacă acestea sunt atenuante ori agravante etc. Astfel, numai în condițiile existenței de probe, administrate prin intermediul mijloacelor de probă, se poate dispune, de către procurer, trimiterea în judecată ori o soluție de netrimitere în judecată, sau instanța va pronunța condamnarea ori achitarea inculpatului.

În funcție de procedeele comune de administrare, mijloacele de proba se grupează în trei mari categorii: declarațiile părților și ale martorilor, înscrisuri și mijloacele materiale de probă, rapoartele de constatare ale specialiștilor și expertizele.

Indiferent de tipul acestora, mijloacele tehnice speciale preiau sunetele, imaginile sau impulsurile electrice, le transformă în semnale electrice analogice sau digitale, după care le transportă sau le transmit, în diverse moduri, către puncte de recepție și înregistrare sau stocare, astfel încât, ulterior, să poată fi ascultate, vizualizate sau prelucrate .În funcție de caracterul lor (gradul de secretizare) mijloacele tehnice pot fi: speciale (secrete); și aparente, dintre cele care sunt utilizate în activitatea curentă de urmărire penală pentru fixarea unor acte procedurale. La rândul lor, mijloacele tehnice speciale pot fi clasificate în funcție de domeniul procesual în care sunt folosite, astfel încât se deosebesc mijloacele tehnice speciale tipice folosite pentru probarea infracțiunilor de drept comun în raport cu mijloacele tehnice speciale atipice folosite pentru probarea infracțiunilor din sfera apărării siguranței naționale.

După tipul lor, mijloacele tehnice pot fi: audio (care înregistrează sunete); video (imagini) ori mixte; audio-video (sunete și imagini sincronizate).

În raport de gradul de mobilitate, mijloacele tehnice audio sau video pot fi: fixe; și mobile.

După modul de transmitere a informației, se împart în următoarele categorii:

cu transmitere radio – prin folosirea unor echipamente de tip emițător-receptor;

cu transmitere prin cablu – folosită mai ales la mijloacele fixe care necesită o funcționare mai îndelungată și se alimentează de la surse de energie locale (rețeaua telefonică sau electrică).

Din punct de vedere al modului de stocare a informației, se împart în: cu înregistrare pe medii de stocare detașabile (casete, CD-uri, carduri etc.); și cu stocare pe medii încorporate (memorie statică).

În funcție de scopul în care sunt folosite, mijloacele speciale pot fi:

de supraveghere – folosite pentru supravegherea unor locuri, medii sau persoane, prin înregistrarea de imagini și sunete de către dispozitive miniaturale, cu mari posibilități de camuflare sau disimulare;

de verificare – servesc la protecția împotriva ascultărilor active prin microfoane, radio emițători și alte dispozitive implantate, pe baza inspecțiilor de securitate a încăperilor, accesoriilor, instalațiilor, sistemelor de comunicații, echipamentelor și mobilierului de birou;

de poziționare și identificare – reprezintă radio-emițatoare care, dacă suni atașate unui obiect sau unei persoane, acestea pot fi identificate și poziționate geografic, inclusiv prin sistemul de poziționare globală GPS, astfel încât să poată fi găsite și recuperate ulterior;

de prelucrare – sunt mijloace tehnice care permit redarea și/sau prelucrarea datelor și informațiilor obținute cu celelalte categorii de tehnică și conținute de mediile de stocare clasice sau informatice ori prelucrarea sunetelor și imaginilor, fiind folosite sisteme informatice prevăzute de programe speciale.

De asemenea, prin folosirea mijloacelor de probă nu se urmărește, în mod strict, numai rezolvarea fondului cauzei, avându-se în vedere toate aspectele conexe desfășurării normale a procesului penal.

Principiul libertății probelor în procesul penal îi corespunde libertatea mijloacelor de probă, înțeleasă în sensul că deducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt care constituie probe se poate realize prin orice mijloc de probă.

3.2 Noțiunea mijloacelor materiale de probă

În cele mai multe cazuri săvârșirea unei infracțiuni este marcată și prin urmele lăsate pe anumite obiecte la locul faptei, prin însăși lăsarea unor obiecte la locul săvârșirii infracțiunii sau în apropierea acestui loc.

Denumite și martori muți ai înfăptuirii justiției, mijloacele materiale de probă pot furniza uneori informații mai exacte decât martorii persoane fizice și nu ridică niciodată suspiciunile relei credințe care poate fi întâlnită uneori la persoanele chemate ca martori.

Obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă. Sunt de asemenea mijloace materiale de probă obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, precum și obiectele care sunt rodusul infracțiunii. Dată fiind legătura strânsă pe care o au aceste categorii de obiecte cu săvârșirea infracțiunii, ele au fost numite de legiuitor corpuri delicte.

În literatura de specialitate mijloacele materiale de probă sunt numite și probe materiale.

3.3 Caracterele mijloacelor materiale de probă

Mijloacele materiale de probă au o importanță deosebită în rezolvarea cauzelor penale, ele furnizând uneori informații prețioase privind infracțiunea și autorul ei.

Rolul și importanța mijloacelor materiale de probă sporesc o dată cu perfecționarea metodelor de cercetare criminalistică a urmelor infracțiunii.

Uneori cele mai neînsemnate obiecte (resturi de alimente și cosmetice, resturi de lemn, resturi de metal, cioburi de sticlă) pot conduce la deslușirea unor aspecte cu o pondere deosebită în aflarea adevărului.

Pentru valorificarea probelor în bune condiții a mijloacelor materiale de probă se impune a se proceda cu mare atenție atât în vederea descoperirii acestora, cât și în vederea conservării și cercetării de laborator.

În acest sens organele judiciare penale trebuie să procedeze cu mare grijă la cercetările ce se fac la locul săvârșirii infracțiunii pentru a-și ridica obiectele materiale care pot fi folosite în vederea aflării adevărului în cauza penală.

Având în vedere dezvoltarea tehnicii în ultimii ani, în practica judiciară, în cazul constatării infracțiunii flagrante sunt folosite tot mai frecvent atât înregistrările audio sau video cât și înregistrările cu sunet și imagine.

Înregistrările audio sau video pot servi ca mijloace de probă dacă din conținutul lor rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului. Ele deci, urmează regula generală potrivit căreia probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.

3.4 Clasificarea și destinația mijloacelor materiale de probă

Mijloacele materiale de probă pot fi cuprinse în patru grupe:

obiecte care au fost folosite sau au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii (de exemplu cuțitul de care s-a servit făptuitorul la săvârșirea omuciderii)

obiecte care sunt produsul infracțiunii (monede false, arme fabricate, alimente sau băuturi falsificate).

Obiecte care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșită (de exemplu hainele infractorului pe care se găsesc pete de sânge, înscrisul contrafăcut în cazul falsului material)

Orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului în cauza penală

3.5 Obiecte ce conțin sau poartă urmele infracțiunii

Sunt mijloace materiale de probă, obiectele ce conțin o urmă a infracțiunii, cum sunt cadavrul, sau corpul unei persoane având răni provocate de o agresiune, actele, monedele, timbrele falsificate, imaginile falsificate, înregistrările audio și video falsificate.

Sunt mijloace materiale de probă obiectele care poartă o urmă a infracțiunii, ca obiectul pe care a rămas imprimată o urmă de mână, de picior, de instrumente de spargere, pete de sânge, înregistrări video din mai multe cadre ce nu au fost corect suprapuse, suprapunerea incorectă a vocilor în cazul unei înregistrări telefonice.

Când nu se poate ridica însuși obiectul care poartă urma, se fixează urma pe mulaje, fotografii, pelicule, acestea devenind mijloace materiale de probă.

Interceptările și înregistrările audio sau video se răsfrâng anterior sau concomitent constatării infracțiunii flagrante, asupra convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori mijloace electronice de comunicare, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere, iar înregistrările audio sau video auspra convorbirilor sau comunicărilor în mediul ambiental, precum și înregistrării de imagini.

Înregistrările cu sunet sau imagine vizează activitățile realizate în cadrul constatării infracțiunii flagrante: stabilirea activității ilicite desfășurate până la momentul constatării, declinarea calității de polițist și legitimarea șefului grupei de intervenție sau a unui polițist desemnat de acesta pentru a preveni confuziile și evenimentele negative.

3.6 Obiecte care au fost folosite sau destinate să săvârșească la săvârșirea infracțiunii

Aceste bunuri se materializează sau se reflectă materialitatea unei infracțiuni. De aceea din punct de vedere procesual, au o pondere însemnată în obiectul probațiunii, fiind menite să scoată în evidență o serie de informații legate de faptă, autor și de împrejurările în care a fost comisă fapta.

Pe lângă faptul că sunt probe materiale, aceste bunuri mai reprezintă și indicii concrete în măsură să scoată în evidență poziția subiectivă cu care făptuitorul a acționat la comiterea faptei prevăzute de legea penală – ex re- și să ajute la o adecvată încadrare juridică a faptei.

Aceste mijloace materiale de probă sunt denumite de lege corpuri delicte și constau în obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să folosescă la săvârșirea unei infracțiuni. Dintre mijloacele materiale de probă care sunt folosite la săvârșirea unei infracțiuni menționăm armele de orice fel, cheile false, aparatajul de falsificat monede sau bancnote, înregistrări audio și video compromițătoare care pot ajuta la săvârșirea infracțiunilor de șataj.

3.7 Obiectele produs al infracțiunii

Obiectele materiale ce reprezintă produsul infracțiunii pot fi: actele, monedele, timbrele falsificate, alimentele denaturate, beneficiul obținut din infracțiune ca lucrurile și sumele de bani sustrase, obiecte a căror deținere este interzisă.

Obiectele materiale denumite și martori muți capătă o importanță sporită prin perfecționarea metodelor și mijloacelor criminalistice care fac posibilă identificarea persoanelor căutate sau a obiectelor aparținând acestor persoane.

Capitolul 4: Valoarea probantă

4.1 Aprecierea interceptărilor și înregistrărilor audio sau video

Atunci când ne referim la aprecierea sau interpretarea înregistrărilor audio – video trebuie să avem în vedere, în primul rând faptul că nu orice captură realizată de organele investigative poate fi redată în formă scrisă, pentru că pe baza acestei forme să se poată discuta în favoarea sau în defavoarea persoanei supravegheate.

Este cazul capturilor de imagini fie ele statice sau dinamice, cu observația, că în situația celor din urmă este perfect posibil (cel puțin la modul teoretic) redarea convorbirilor purtate sau a convorbirilor efectuate de subiecți ori între subiecți, nu însă și atitudinea comportamentală a acestuia (acestora) și care este cel puțin la fel de importantă sau chiar mai importantă decât limbajul exprimat prin cuvinte.

Acesta este motivul pentru care am ales să abordăm chestiunea respectivă din punctul de vedere al interpretării înregistrărilor, iar nu doar al proceselor verbale de redare a convorbirilor și comunicărilor interceptate și înregistrate, magistratul, fie el procuror sau judecător, având obligația – atunci când se află într-o situație de analiză complexă a înregistrărilor efectuate – să „scaneze" cu maximă responsabilitate și în mod dual atât redarea scrisă selectată sau neselectată, cât și imaginile propriuzise capturate, pentru a-și clădi convingerea pe edificiul complet al rezultatului respectivelor procedee investigative.

Din punct de vedere strict teoretic, în interpretarea noțiunii de comunicare privită la modul general, trebuie avute, în vedere următoarele aspecte: comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legătură unii cu ceilalți, în mediul în care evoluează; în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri și transmiterea anumitor semnificații. Orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acțiunile verbale și nonverbale observabile de către interlocutor), metacomunicarea (ceea ce se înțelege dincolo de cuvinte) și intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui); orice proces de comunicare se desfășoară într-un context, adică are loc într-un anumit spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relație de strânsă interdependență. Procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, o dată inițiată, are o anumită evoluție, se schimbă și schimbă persoanele implicate în proces. Procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, o dată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit" în,,drumlul" lui către destinatar. În situații de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid și o sferă mai mare de cuprindere. Semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj. Orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

După cum am mai arătat anterior probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecărei probe făcându-se de organele de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate și în scopul aflării adevărului.

Situația nu este schimbată din acest punct de vedere nici potrivit noului Cod de procedură penală care în primele două alineate ale art. 103 menționează că: probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Într-o exprimare extrem de plastică s-a arătat în doctrina juridică faptul că cel mai puternic temei de drept stă neputincios, neoperant și ineficace în fața probelor deoarece adevărul iese la lumina prin probe care formează intima convingere a judecătorului, pe ele sprijinindu-se justa soluționare a cauzei.

Nefiind veridice în forma lor, ci prin conținut, probele nu numai că sunt susceptibile de apreciere, dar evaluarea lor constituie o necesitate a promovării procesului penal și a realizării scopului legii.

Pentru a lua o hotărâre care va influența viața unor persoane, magistratul trebuie să cunoască pe deplin realitatea tuturor împrejurărilor cauzei, să le examineze, să le estimeze forța lor probantă și apoi să le evalueze contribuția la formarea convingerii acestuia. De acuratețea cu care magistratul va ști să conducă probațiunea în procesul penal și de sinceritatea și spiritul de răspundere cu care va aprecia toate probele înfățișate va depinde, în mod direct, justețea, hotărârii sale finale. Pe cale de consecință, însuși scopul procesului penal, acela că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie sancționată conform legii și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, poate fi atins sau, dimpotrivă, eludat,în funcție de atenția și corectitudinea cu care cel în drept să o facă, se achită de dificila sarcină pe care legiuitorul i-a încredințat-o administrarea și aprecierea probelor. Aprecierea în sine a probelor implică sesizarea și analiza critică a logicii interne a conținutului informațional al acestora, cel puțin din perspectiva principiilor fundamentale ale logicii.

În ceea ce privește aprecierea probelor în procesul penal, la modul general, în doctrină au fost sintetizate și câteva direcții călăuzitoare în materia respectivă. Cele mai multe dintre acestea fiind masiv confirmate în practica judiciară. Astfel:

o singură probă directă poate fi suficientă pentru dovedirea existenței sau inexistenței faptei ori a vinovăției faptuitorului;

o singură probă indirectă nu poate fi niciodată suficientă, ci sunt necesare mai multe probe indirecte din a căror coroborare să se poată stabili existența sau inexistența faptei ori vinovăției, deoarece aceeași împrejurare de fapt poate fi în legătură întâmplătoare cu faptul principal;

organele judiciare au obligația de a aprecia complet și just toate probele administrate pe baza principiului liberei aprecieri a acestora

nu se admite o ierarhie prestabilită a probelor, a mijloacelor de probe ori a procedeelor probatorii;

nu se admite anticiparea asupra valorii unei probe câtă vreme aceasta nu a fost administrată;

valoarea unei probe nu depinde de faza procesuală în care acesta, a fost administrată.

Cum legiuitorul nu face nicio derogare de la principiile binecunoscute, înregistrările audio video vor fi apreciate (împreună cu transcrierile și procesele-verbale de certificare) în mod liber de către organul judiciar, numai prin coroborare cu celelalte mijloace de probe, astfel încât contribuția lor la formarea convingerii va fi mai mică sau mai rnare, după gradul de încredere pe care îl vor oferi magistratului că, prin conținutul lor, reflectă corect realitatea și toate împrejurările cauzei.

Sunt totuși de așteptat viitoare controverse între părți, respectiv între părți și organul judiciar, cu privire la intelesul anumitor fraze care nu se aud prea clar, ori al unor imagini, de asemenea, neclare ori interpretabile. Este de presupus că și în asemenea situații, evaluarea organului judiciar va fi cea care va conta, partea nemulțumită putând s-o conteste prin căile de atac.

Totuși, având în vedere tehnologia înaltă care este încorporată în procesul de înregistrare și redare a sunetelor și imaginilor, ori prin comparație cu celelalte mijloace de probe, înregistrările audio sau video sunt de natură să ofere organului judiciar o siguranță sporită asupra autenticității și a capacității lor de a reda fidel realitatea. În plus, datorită faptului că, în special înregistrările video, sunt capabile să redea faptele în toată complexitatea și dinamismul lor, acestea vor constitui un mijloc excelent de verificare a tuturor celorlalte mijloace de probă și un element pe care învinuitul sau inculpatul se va hotărî foarte greu să-l conteste – în caz că îi atestă vinovăția. De asemenea (dacă se pot alătura înregistrările declarațiilor părților sau ale martorilor la mijloacele descrise: în art. 911-915 C. pr. pen.), fixarea pe bandă magnetică sau/și video a declarațiilor persoanelor pe parcursul urmăririi penale comportă importante avantaje față de metoda clasică a procesului-verbal, măcar pentru motivul că se vor evita discuțiile inerente privitoare la consemnarea riguroasă a declarațiilor, dar și pentru că organul judiciar va avea o arie mult mai cuprinzătoare din care să deducă tipul de personalitate căreia îi aparține cel audiat, comportamentul său pe parcursul audierii, astfel încât să poată trage concluzii asupra bunei sau relei sale credințe și asupra strategiei pe care o va adopta la o eventuală reascultare ori confruntare.

Gradul înalt de tehnologie face aproape imposibilă falsificarea acestor înregistrări, astfel că sunt toate șansele ca, pe măsură ce asemenea înregistrări vor deveni tot mai perfecționate, ele să constitute mijlocul de probe ideal, capabil să ofere probe imediate, de natură să contribuie în mod decisiv la conturarea convingerii magistratului.

În ceea ce privește interpretarea propriu-zisă a înregistrărilor de sunete și de imagini, acesta poate fi descompusă în două componente: interpretarea componenței verbale a capturilor audio sau audio-video și interpretarea componenței comportamentale a capturilor video sau audio-video.

În ceea ce privește componenta verbală, organele judiciare au obligația de a da comunicărilor ori convorbirilor analizate o interpretere conformă cu sensul real al transmiterilor respective, iar nu cu dorința acestora de a conduce aprecierile lor către ceeace anume s-ar potrivi mai bine intereselor lor judiciare, și aceasta indiferent că se va finaliza cu un rezultat pozitiv sau cu unul negativ pentru persoana ori persoanele supravegheate.

Situația se complică substanțial atunci când cuvintele utilizate de persoanele puse, sub urmărire pot avea mai multe înțelesuri și când spunem cuvinte nu ne referim strict doar la unitatea gramaticală în sine, ci la întreaga frazeologie comunicațională folosită. Pentru aceasta este absolut necesară analizarea contextului în care are loc convorbirea ori comunicarea, scopurile acesteia, natura relațiilor dintre participanții la respectiva transmitere de idei ori mesaje, personalitățile acestora. Un aspect deosebit de important referitor la componenta verbală îl reprezintă inflexiunile vocii și vorbirii, pauzele în vorbire, precum și alte emanații vocale specifice umane care completând cuvintele rostite pot contura mai exact sau din contră desființa pur și simplu sensul acestora din urmă. Referitor la componenta comportamentală a exprimării, aceasta poate avea în foarte multe cazuri o influență decisivă asupra formării unei opinii corecte despre ceea ce s-a transmis și respectiv s-a captat între participanți (atunci când este vorba despre o comunicare între două sau mai multe persoane) sau despre ce se întâmplă cu adevărat în capturile de imagini cuprinzând persoane fizice.

Limbajul trupului format din gesturi, atitudini sau orice alt fel de manifestări exterioare senzoriabile, limbaj luat separat ori, de cele mai multe ori, completând componenta verbală a individului, vorbește de la sine cu condiția esențială ca acesta să nu fie simulat, tocmai în ideea de a înșela observatorii, cu precădere atunci când persoanele supravegheate pot avea bănuieli asupra posibilei lor monitorizări.

Fie că este vorba mai cu seamă despre limbajul verbal, dar chiar și cel comportamental, ambele pot fi supuse de către utilizatorii lor operațiunii de codificare sau chiar de criptare, în cazuri mai pretențioase, necesitând evident operațiile inverse de decodificare sau de decriptare, pentru înțelegerea mesajelor exprimate.

Criptologia studiază principiile, metodele, procedeele, tehnicile și sistemele de cifrare și codificare a informațiilor precum și posibilitățile de decriptare a acestora. Are două laturi de bază – criptografia și criptanaliza – și se integrează în securitatea informațiilor.

Vom încheia aceste scurte considerații privind interpretarea înregistrărilor audio- video cu prezentarea unui caz aflat în anii 2009-2010 pe rolul Curții de Apel Ploiești, astfel cum au fost prezentate faptele în rechizitoriul nr. 47/P/2007 din data 14 noiembrie 2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Iași – cauza fiind strămutată de la Curtea de Apel Iași – cu mențiunea că în urma desfășurării și a fazei cercetării judecătorești, instanța a reținut întrutotul realitatea aspectelor învederate de procuror, dispunând condamnarea inculpatului.

Vom reda numai pasajele care fac referire explicită despre ceea ce ne interesează referitor la modul de interpretare al unor înregistrări ambientale purtate între inculpatul D.I. – prim procuror al Parchetului de pe lângă judecătoria Murgeni, cercetat printre alte infracțiuni și pentru aceea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin.(1) C.pen raportat la art. 5 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pe de o parte și denunțătorul M.I pe de altă parte.

Astfel, din înregistrarea convorbirilor ambientale purtate în ziua de 12 iulie 2007 în sediul Parchetului de pe lângă judecătoria Murgeni între denunțătorul M.I și inculpatul D.I., începând cu ora 11:42, cu o durata de 0,37 minute a rezultat redarea scrisă ce o putem regăsi în Anexa nr. 1.

În aceste contdiții, din înregistrarea audio-video a întrevederii inculpatului D.I. denunțătorul M.I. din ziua de 12 iulie 2007 se remarcă în primul rând faptul că inculpatul D.I. este familiarizat cu unele probleme personale ale denunțătorului respectiv cu intenția acestuia de vânzare a autovehiculului.

Inculpatul D.I. este inițial ermetic și evaziv cu privire la întrebările puse de denunțător, referitor la termenul de plată a amenzii administrative și la modul de recuperare a permisului de conducere și cu toate că a predat comunicarea denunțătorului, trece dintr-un birou în altul, realizând activități banale, fără a pune capăt discuției cu denunțătorul, deși scopul pretins de inculpat al întrevederii se consumase. De asemenea, se remarcă tonul cu care inculpatul D.I. a răspuns denunțătorului în momentul în care acesta a întrebat dacă poate să plece și interjecția de după afirmația ,,pleacă", ce au lăsat la latitudinea denunțătorului posibilitatea plecării.

Dialogul următor dintre cei doi este elocvent. Denunțătorul M.I. întreabă dacă s-a rezolvat și dacă va mai fi chemat, iar inculpatul răspunde că „asta mai durează", dar nu este interesul său.

Denunțătorul M.I face afirmația că este pregătit, urmată de cea a inculpatului în sensul că el i-a spus „care-i treaba”.

Denunțătorul M.I întreabă apoi „cum facem” iar inculpatul răspunde „Păi nu știu” după care denunțătorul afirmă că “ are la el” și a vru să-i spună de ieri, în timp ce inculpatul îi cere „ să-i lase acolo”, găsind și o explicație a sumei de bani, pentru cine și-ar fi pus problema, ca fiind “bănet de la serviciu”. Inculpatul preîntâmpină imediat o eventual îngrijorare a denunțătorului spunând “Ce să-mi fure? Las că aicea sunt eu”.

În tot acest timp denunțătorul a scos suma de bani din portmoneu, numărând-o, iar inculpatul în timp ce scutura o față de masă în dreptul geamului biroului a și indicat cu mâna locul unde să lase denunțătorul banii, respectiv masa lângă care se afla acesta.

Denunțătorul a explicat în timp ce punea banii pe masă că nu a apucat să-i schimbe iar inculpatul a replicat că nu este nicio problemă.

După darea sumei de bani, denunțătorul întreabă din nou dacă a terminat (și cu dumneavoastră și cu domnu' C) și repetă insistent întrebarea, iar inculpatul i-a confirmat.

Înregistrarea convorbirii ambientale dintre denunțător și inculpatul D.I, precum și a imaginilor, confirmă existența unor discuții anterioare, în care inculpatul l-a prevenit pe denunțător că problemele sale judiciare vor continua dacă nu dă suma de bani, aceasta fiind cerută în valută, dar acceptată și în monedă românească.

Trebuie menționată de asemenea și atitudinea inculpatului D.I de după darea banilor, acesta devenind mai amabil și comunicativ, iar în timpul discuțiilor a ieșit pe hol lăsând ușa biroului în care s-a consumat fapta redată, după care a trecut în biroul său, apoi a revenit pe hol și a deschis în treacăt ușa biroului colegului (procurorul C.I, prezent în biroul său în acele momente).

4.2 Aprecierea mijloacelor materiale de probă

Mijloacele materiale de probă au o valoare probatorie egală cu a celorlalte mijloace de probă. Trebuie observat însă că uneori mijloacele materiale de probă furnizează informații cu valoare probantă deosebită care constituie probe directe.

Astfel în cazul infracțiunilor a căror latură obiectivă este caracterizată prin deținerea unor obiecte interzise de lege, asemenea obiecte găsite la o anumită persoană constituie probe directe de vinovăție. Uneori mijloacele materiale de probă sunt probe indirecte .

În aprecierea probelor materiale nu trebuie pierdut din vedere faptul că uneori acestea pot fi create artificial, în scopul de a îngreuna activitatea de cercetare. De aceea evaluarea informațiilor pe care le pot furniza aceste categorii de mijloace de probă trebuie făcută cu atenție, urmărindu-se ca întotdeauna datele ce pot fi desprinse din cercetarea mijloacelor materiale de probă să se coroboreze cu celelalte probe din dosarul cauzei.

În etapa preliminară constatării infracțiunilor flagrante, interceptările și înregistrările audio se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu îndeplinirea următoarelor condiții: dacă sun date ori indicii temainice din care să rezulte pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, pentru infracțiunea în curs de comitere sau săvârșită, urmărirea penală să se efectueze din oficiu, interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Capitolul 5: Elemente de drept comparat. Practica judiciară – decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului

5.1 Legislație care în anumite condiții autorizează supravegherea secretă a comunicațiilor poștale și telefonice

În dreptul german două articole din Constituție recunosc și garantează drepturile personalității, a căror punere în practică a cunoscut numeroase analogii cu dreptul francez.

Exercițiul acestor drepturi care generează răspunderea civilă nu ar trebui să limiteze libertatea presei garantată și ea de Constituție. Un eventual litigiu aruncă în joc drepturile personalității, însă întotdeauna le pune în balanță cu principiul libertății informației.

În general jurisprudența germană distinge între: persoanele care prin firea lucrurilor sunt total publice, a căror viață și imagine aparțin istoriei contemporane, cum ar fi membrii caselor regale, spre exemplu persoane devenite publice accidental, ocazional care pentru o perioadă de timp suscită interesul publicului cum ar fi un artist celebru sau un criminal în timpul judecării procesului său, dar care apoi vor reveni la condiția de persoană particulară și persoanele particulare private propriuzise (necunoscute unui cerc mai larg de oameni).

Pornind de la această clasificare, jurisprudența distinge trei niveluri ale vieții private: sfera indiviaduală incluzând activitățile persoanei și relațiile sale sociale care nu beneficiază de protecție în cazul persoanelor din prima și a doua categorie, sfera privată care înglobează familia și credința religioasă, aceasta impunându-se a fi protejată chiar și în ceea ce privește prima categorie de persoane publice și sfera intimă care beneficiază de protecție absolută.

În acest sens regăsim și în art. 201 C.pen.ger incriminată fapta de încălcare a caracterului confidențial al cuvintelor prin înregistrarea unor cuvinte rostite într-un cadru intim, iar la art. 202 fapta de violare a secretului corespondenței.

Astfel potrivit legii germane interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice pot fi dispuse dacă există indicii că o persoană ar fi comis în calitate de autor sau de participant:

infracțiuni îndreptate împotriva păcii, infracțiuni de înaltă trădare sau care pun în pericol siguranța statului democratic, ori infracțiuni de trădare îndreptate împotriva unui land și care pun în pericol securitatea internațională

infracțiuni îndreptate împotriva capacității de apărare a statului

infracțiuni îndreptate împotriva ordinii publice

o faptă de instigare sau complicitate la dezeratre ori la instigare la insubordonare săvârșită de o persoană care nu are calitatea de militar

infracțiuni contra siguranței trupelor NATO staționate pe teritoriul Germaniei sau contra trupelor uneia dintre cele trei puteri staționate pe teritoriul landului Berlin

o infracțiune de falsificare de monedă sau alte titluri de valoare, trafic de persoane, omor calificat, omor simplu sau genocid, o infracțiune îndreptată împotriva libertății persoanei, furt comis în bandă, sau tăinuire industrială comisă în bandă

o infracțiune prevăzută în art. 52 alin. (1) – (3), art. 53 alin. (1) din Legea privind regimul special al armelor și munițiilor, în art. 34 din Legea privind relațiile de comerț exterior

o infracțiune prevăzută în art. 29 din Legea privind regimul special al stupefiantelor și a altor substanțe interzise

o infracțiune prevăzută în art.92 din Legea privind regimul străinilor ori o infracțiune prevăzută în art.84 din Legea privind acordarea dreptului de azil, sau o tentativă, ori acte preparatorii la una dintre cercetarea stării de fapt sau determinarea locului unde se găsește învinuitul sau inculpatul ar fi imposibilă sau deosebit de dificilă pe această cale.

Conform legii germane, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice pot fi dispuse numai de judecător. Dacă există urgență, măsura poate fi dispusă și de procuror. Ordinul este nul dacă nu este confirmat în termen de trei zile de către judecător. Ordinul va îmbrăca forma scrisă și trebuie să conțină numele și adresa persoanei ale cărei convorbiri urmează a fi interceptate. Vor fi precizate și tipul, volumul și durata măsurii. Durata maximă a supravegherii postului telefonic este de trei luni. Este admisibilă o prelungire cu până cel mult trei luni distanță în situația în care cerințele art. 100 sunt în continuare îndeplinite.

Informațiile privitoare la persoană obținute prin folosirea mijloacelor tehnice potrivit art. 100 alin. (1) pot fi utilizate ca mijloc de probă în cadrul altui proces penal numai dacă din interpretarea datelor rezultă informații necesare urmăririi uneia dintre infracțiunile enumerate.

Datorită acestor rezerve, interceptările și înregistrările pe bandă magnetică sau orice alt tip de suport se fac numai dacă există date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea de unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se face din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru aflarea adevărului. Interceptarea și înregistrările se fac cu autorizarea motivată a instanței, la cererea procurorului, în cazurile și în condițiile cerute de lege.

După cum am văzut în anumite condiții legislația germană permite supravegherea secretă a corespondenței poștale și telefonice fără a-i aduce la cunoștință celui pe care îl supraveghează. Unul dinre cele mai cunoscute cazuri din jurisprudență este Klass și alții împotriva Germaniei.

Gerhard Klass, Peter Lubberger, Jürgen Nussbruch, Hans-Jüirgen și Pohl Dieter Selb, au sesizat Curtea constituțională federală pentru a se pronunța asupra supravegherii secrete a corespondenței poștale și telefonice fără a-i aduce la cunoștință celui pe care îl supraveghează. Curtea constituțională federală a comunicat în data de 15 decembrie 1970, că legea din 13 august 1968 este nulă, deoarece aceasta exclude informarea persoanei supravegheate inclusiv în cazul în care nu s-ar compromite scopul restricției.

După primirea acestei comunicări aceștia au sesizat Comisia deoarece au considerat că răspunsul primit încalcă art. 6, 8 și 13 din Convenție deoarece ea abilitează autoritățile pentru supravegherea corespondenței și comunicările telefonice, fără a le aduce la cunoștință ulterior celor supravegheați și fără a le da dreptul de a ataca această măsură în instanțele de drept comun.

Din analiza hotărârii din 6 septembrie 1978 putem observă că, guvernul german a concluzionat că aceștia nu trebuie să fie considerați victime conform art. 25 din Convenție deoarece plângerea lor nu se baza pe date concrete ci doar pe eventualitatea ipotetică de a fi supuși supravegherii. Curtea însă a precizat că aceștia pot pretinde că sunt victime, însă este greu să susțină cu probe deoarece această măsură de supraveghere este una secretă.

Curtea a analizat situația acestora și a verificat dacă au fost întradevăr încălcate art, 6, 8 și 13 din Convenție. Analizând art. 8 Curtea a precizat că în acestă cauză există un amestec al vieții persoanale și de familie a reclamanților și a corespondenței acestora. Principala problemă în acest caz care trebuia demonstrată era dacă cei supravegheați au avut ca scop atacarea instituțiilor democratice și fac parte din excepția pe care o are în legislație statul german sau dacă li s-au încălcat aceste drepturi nejustificat.

Analizând legislația Curtea a considerat că această excepție este legitimă deoarece are ca scop apărarea ordinii publice și a securității naționale în ceea ce privește prevenirea de comitere a infracțiunilor penale. Curtea aduce ca argumente pericolul privind spionajul și terorismul la care ar putea fi supus orice stat democrat și necesitatea apărării statului prin supravegherea elementelor subversive care operează pe teritoriul său. Astfel, Curtea admite că securitatea națională și apărarea societății în privința comiterii de infracțiuni penale este importantă pentru orice stat democrat iar supravegherea secretă a corespondenței, trimiterilor poștale și a comunicațiilor este necesară în aceste cazuri. Curtea a mai precizat și că statele nu au dreptul de a se folosi de orice modalitate de supraveghere secretă asupra persoanelor care sunt pe teritoriul său, deoarece s-ar distruge astfel democrația. Pentru exercitarea acestei supravegheri consideră că ar trebui să existe garanții potrivite și suficiente contra abuzurilor. Analizând încălcare art.8 din Convenție, Curtea a precizat că acesta nu este violat deoarece prin această supraveghere secretă și necomunicarea terminării ei se asigură eficiența măsurii.

În ceea ce privește încălcarea art. 13 din Convenție, Curtea menționaează că acesta nu a fost încălcat deoarece absența notificării măsurii de supraveghere este contrară noțiunii de recurs efectiv pentru că trebuie să se țină cont de forța limitată și inerentă a oricărui sistem de supraveghere. În ceea ce privește încălcarea art. 6 din Convenție, Curtea nu constată încălcarea acestuia deoarec în acest caz îl consideră inaplicabil.

5.2 Interceptare de comunicări poștale și telefonice precum și livrarea de informații obținute prin contorizarea telefoanelor

În Marea Britanie sediul materiei este cuorins în legea numită Regulation of investigatory powers act 2000.

Instrumentul juridic prin care se autorizează interceptarea comunicațiilor este mandatul sau ordinul emis de către Secretarul de Stat sau altă autoritate competentă. Autorizația trebuie să fie scrisă și trebuie să conțină motivele pentru care a fost emisă să conțină rangul și autoritatea emitentului precum și datele referitoare la convorbirile ce urmează a fi interceptate.

Durata măsurii este de o lună începând cu data de la care este acordată autorizația sau este notificat organul interesat. Măsura poate fi prelungită dacă este necesar. Lefea definește de asemenea și sintagma „interceptare legală” și stabilește condițiile în care această măsură poate fi autorizată.

Infracțiunile pentru care poate fi dispusă măsura sunt: în interesul siguranței naționale, pentru prevenirea și detectarea crimelor, sau pentru a preveni dezordinea publică, pentru protejarea intereselor economice ale Regatului Unit, în scopul colectării taxelor și impozitelor, pentru orice alt scop dacă este autorizat de Secretarul de Stat.

Partea a III-a a legii este dedicată investogării informațiilor în format electronic protejate prin scriptare. Spre deosebire de interceptarea convorbirilor, autorizarea decriptării datelor în format electronic este permisă ntr-un număr mai mic de cazuri. Astfel, autorizația este dispusă doar în interesul siguranței naționale pentru prevenirea și detectarea crimelor, pentru protejarea intereselor economice ale Regatului Unit.

Legea este completată în materia interceptării și înregistrărilor cu dispoziții cuprinse în legi speciale, precum Legea comunicațiilor electronice, Legea serviciilor piețelor financiare și Legea terorismului.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri din jurisprudența Curții privind interceptarea de comunicări poștale și telefonice precum și livrarea de informații obținute prin contorizarea telefoanelor este cazul Malone contra Regatului Unit.

Dispozițiile legilor speciale permit pe teritpriul Regatului Unit interceptarea comunicațiilor postale și telefonice pentru a putea descoperi și preveni infracțiunile penale dacă există un mandat care a fost eliberat de ministrul de interne. Conform acestui mandat se poate afla de la Post Office și British Telecommunications elementele care au fost comunicate prin intermediul poștei sau a telecomunicațiilor.

Malone a sesizat Curtea printr-o cerere în data de 19 iulie 1979 în care contestă interceptarea recunoscută a unei convorbiri telefonice care îi aparține și în care se consideră victimă a încălcării art. 8 si 13 din Convenție.

Curtea a precizat că în acest caz este vorba doar despre interceptarea comunicărilor și „contorizarea” instalațiilor telefonice de către sau pentru poliție, datorită suspectării de comitere a unei infracțiuni penale și despre un amestec în viața privată și corespondență. Guvernul britanic a refuzat să menționeze dacă au fost interceptate mai multe convorbiri sau ale curierurierului singura mențiune face referire la infracțiunea de tăinuire a reclamantului deoarece făcea parte din categoria persoanelor expuse la asemenea măsuri.

Curtea a precizat că prin intermediul legii trebuie să se asigure o protecție a individului care trebuie să stabilească amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a executivului în materie de interceptari. Curtea a constatat că deși ar fi putut fi întemeiate motivele interceptării legislația naționanală este neclară și poate duce la divergențe datorită lipsei protecției individului pe care ar trebui să o aibă în interiorul oricărui stat democratic. Curtea menționează că ar trebui să existe totuși în legislație măsuri de autorizare a interceptării comunicațiilor, pentru a ajuta poliția judiciară să apere societatea și să prevină infracțiunile penale. În afară de aceste măsuri ar mai trebui să apără reglementate în legislație și garanțiile protejării drepturilor și libertăților indivizilor împotriva exceselor.

În ceea ce privește existența contorizării instalațiilor telefonice aceasta a constatat existența informațiilor, a numerelor care au fost apelate de reclamat care au fost transmise poliție, fără acordul abonatului. Astfel se constată că situația de față aduce atingere exercitarii dreptului consacrat prin art. 8.

După aceste constatări ale Curții, în februarie 1985, are loc o înțelegere amiabilă încheiată între părți prin care guvernul Britanic achită toate cheltuielile de judecată a lui Malone. Având la bază acestă înțelegere Curtea constată existența caracterului echitabil și decide să scoată cazul de pe rol.

5.3 Ascultări telefonice efectuate de către un ofițer al poliției judiciare, comis rogatoriu, de către un judecător de instrucție

În Franța sediul materiei este reglementat prin Legea nr. 91-646/1991 cu privire la secretul corespondenței trimise pe calea telecomunicațiilor dar și prin prevederile Codului de procedură penală care guvernează materia probelor. Astfel la art. 427 C. pr. Pen. se prevede că în afara cazurilor când legea dispune altfel, infracțiunea poate fi stabilită prin orice mijloc de probă. Spera infracțiunilor pentru care se poate dispune interceptarea și înregistrarea comunicațiilor vizează în principal securitatea națională, apărarea elementelor esențiale ale potențialului științific și economic al franței precum și prevenirea terorismului, criminalității și delincvenței organizate.

Instrumentul juridic prin care se auorizează interceptarea comunicațiilor este autorizația emisă, în cazul situațiilor ce vizează siguranța statului, de primul ministru sau una dintre cele două persoane special delegate de acesta. Durata aplicării măsurilor de interceptare a comunicațiilor ese de 4 luni, iar măsura poate fi reînoită în aceleași condiții de formă și durată. Controlul măsurii de interceptare a comunicațiilor se face în cazul interceptărilor de securitate de Comisia națională de control a interceptărilor de securitate. Comisia poate din proprie inițiativă sau la cererea oricărei persoane care are un interes direct și personal, să controleze orice interceptare de securitate pentru verificarea legalității acesteia.

În Franța sunt excluse înregistrările clandestine obținute fără autorizația legală deoarece nu sunt prevăzute ca mijloace de probă. Înregistrarea se ordonă de judecătorul de instrucție. Astfel, în materia criminală și în materia corecțională, dacă pedeapsa prevăzută este egală sau mai mare de doi ani închisoare, judecătorul de instrucție poate atunci când necesitățile de informare o solicită să dispună interceptarea, înregistrarea și transcrierea corespondențelor transmise pe calea telecomunicațiilor. Aceste operațiuni sunt efectuate sub autoritatea și sub controlul său. Decizia de interceptare este scrisă. Ea nu are caracter jurisdicțional și nu este susceptibilă de nici o cale de atac. Decizia luată î aplicarea art. 100 C.pr.pen. trebuie să conțină toate elementele de identificare a legăturii de interceptat, infracțiunea care motivează recurgerea la interceptare, precum și durata acesteia. Acestă decizie este luată pentru o durată de maximum patru luni. Ea nu poate fi reînoită decât în aceleași condiții de formă și durată. Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară desemnat de acesta poate să ceară oricărui agent calificat al unui serviciu sau organism plasat sub autoritatea sau tutelea ministrului însărcinat cu telecomunicațiile sau orice agent calificat al unui exploatant al unei rețele sau furnizor al serviciilor de telecomunicații autorizat, în vederea instalării unui dispozitiv de interceptare.

Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară desemnat de acesta întocmește câte un proces – verbal pentru ficere dintre operațiunile de interceptare și de înregistrare. Acest proces- verbal menționează data și ora la care operațiunea a început și acelea la care s-a încheiat.

Judecătorul de instrucție sau ofițerul de poliție judiciară desemnat de acesta transcrie corespondența utilă aflării adevărului. Acesta întocmește în acest scop un proces –verbal. Transcrierea respectivă se atașează la dosar. Corespondențele într-o limbă străine sunt transcrise în franceză cu asistența unui interpret solicitat în acest scop. Sub sancțiunea nulității nu pot fi transcrise corespondențele cu un avocat, corespondențe care relevă evident exercitarea dreptului la apărare. Sub sancțiunea nulității nu pot fi transcrise corespondențele cu un jurnalist, corespondențele care permit să se identifice o sursă în așa fel încât să violeze art.2 al legii din 29 iulie 1881 despre libertatea presei. Înregistrările sunt distruse, prin diligența procurorului republicii sau a procurorului general la expirarea termenului de prescripție al acțiunii publice. Acesta întocmește proces – verbal al operațiunii de distrugere. Nici o interceptare nu poate avea loc asupra liniei unui deputat sau unui senator fără ca președintele adunării căreia acesta îi aparține să fie informat de către judecătorul de instrucție. Nici o interceptare nu poate avea loc asupra unei linii aparținând uneui cabinet al unui avocat sau domiciliului acesuia fără ca decanul să fie informat de către judecătorul de instrucție. Nici o interpretare nu poate avea loc asupra unei linii aparținând unui cabinet al unui magistrat sau domiciliul acestuia fără ca primul președinte sau procuror general al jurisdicției în care acesta se află să fie informat. Formalitățile prevăzute anterior sunt dispuse sub sancțiunea nulității.

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri din jurisprudența Curții privind ascultările telefonice efectuate de către un ofițer al poliției judiciare, comis rogatoriu, de către un judecător de instrucție este cazul Huving contra Franței.

Jacques Huvig, și soția sa sunt acuzați de fraudă fiscală, neînscrierea încasărilor în registrele contabile sau înscrierea inexactă în decembrie 1973. Aceștia sunt cercetați de un judecator de instrucție din Chaumont, care a eliberat jandarmeriei din Langres o comisie rogatorie cu sarcina de a proceda la ascultarea și transcrierea oricaror comunicari telefonice comerciale și particulare ale celor interesați. Ascultarile au loc timp de 28 de ore in aprilie 1974. După efectuarea acestor înregistrări cei doi soți sunt condamnați pentru toate acuzațiile.

Cei doi soți sesizează Curtea la 16 octombrie 1985 pentru a contesta punerea sub ascultare a telefoanelor și interceptarea convorbirilor prin violarea art. 8 din Convenție. Prin intermediul analizei acestui caz Curtea a amintit autorităților naționale că trebuie să aplice dreptul intern și să-l interpreteze ținând cont și de părerile exprimate de acesta. Curtea menționează că ascultarea și interceptarea convorbirilor telefonice reprezinta o atingere gravă a vieții private și a corespondenței și în legislația națională ar trebui să existe reguli clare și indispensabile care să accepte aceste interceptări.

După analizarea cazului Curtea concluzionează că dreptul francez, scris și nescris, nu arată, cu destula claritate, amploarea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților și că le-au încălcat gradul minim de protecție care trebuie să existe în orice societate democratică pentru orice cetățean. Curtea a stabilit în unanimitate că a existat o violare a art. 8 din Convenție. Aceasta concluzie dispensează Curtea de controlarea respectării altor cerințe ale paragrafului 2 din art. 8. adica finalitatea și necesitatea amestecului, în temeiul art. 50, dl Kruslin cerea o indemnizație de 1.000.000 FF pentru fiecare cap de acuzare a condamnării sale la cinsprezece ani de inchisoare pentru crimă, precum și rambursarea sumei de 70.000 FF cheltuieli de judecată și onorarii ale avocaților pentru procedurile naționale. Curtea respinge prima cerere, întrucât constatarea violării da petiționarului o satisfacție echitabilă suficientă pentru dauna suferită. Ea o acceptă parțial pe a doua, Franța trebuind să verse cei 20.000 FF ceruți pentru recursul la Curtea de Casatie. Curtea decide ca nu este cazul sa se aplice art. 50.

Concluzii

Materia interceptărilor și înregistrărilor audio – video deși abordată la nivel teoretic în discuțiile purtate înainte de 1989 printre specialiștii dreptului, dat fiind că aparatul de stat prin organele sale de securitate nu avea nicio reținere de a folosi asemenea metode pentru controlarea drastică a persoanelor care sub o formă sau alta desfășurau activități contrare ideologiei regimului existent la acea vreme în România, dar chiar și în scop preventiv asupra oricărui individ cu privire la care existau astfel de date și-a găsit practic deplina libertate după căderea regimului comunist, atunci când au apărut texte legale care au încercat să prevadă reglementarea mijloacelor de investigare.

În ceea ce privește interpretarea înregistrărilor, cum legiuitorul nu face nicio derogare de la principiile binecunoscute ele vor fi apreciate în mod liber de către organul judiciar, numai prin coroborare cu celelalte mijloace de probă, astfel încât contribuția lor la formarea convingerii va fi mai mică sau mai mare, după gradul de încredere pe care îl vor oferi magistratului că, prin conținutul lor reflectă corect realitatea și toate împrejurările cauzei.

Potrivit noii legi procedurale suporții înregistrărilor de sunete sau de imagini sunt calificați ca mijloace de probă. Aceste mijloace materiale conținând informații de tip auditiv sau vizual care dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri pot fi aduse în sprijinul sau în contra pretențiilor deduse judecății.

După cum s-a arătat în doctrină legiuitorul a reglementat principiul subsidiarității, reliefând caracterul de excepție al ingerinței în dreptul la viața privată, în vederea asigurării echității procedurii prin evitarea ca o parte însemnată a probațiunii ce se efectuează într-o cauză să constea în interceptări sau înregistrări de comunicații, convorbiri sau imagini. Judecătorul trebuie să aibă în vedere că interceptarea, înregistrarea, localizarea sau urmărirea pot fi dispuse numai dacă alte procedee probatorii sau mijloace de probă a căror administrare nu presupune o ingerință atât de gravă în viața privată a făptuitorului, învinuitului sau inculpatului, nu sunt de natură să contribuie eficient la prevenirea sau descoperirea unei infracțiuni, la stabilirea situației de fapt, identificarea sau localizarea participanților, ori la desfășurarea cu celeritate a urmăririi penale.

Așadar alte mijloace mai puțin intruzive ar trebui să fie utilizate dacă sunt apte să conducă la aceleași rezultate și dacă folosirea acestora nu ridică obstacole semnificative de ordin practic.

În legătură cu autorizarea interceptărilor și înregistrărilor de sunete și imagini în domeniul securității naționale, pe bună dreptate s-a formulat observația că reglementările actuale nu sunt suficient de calare și coerente, pe de o parte, iar pe de altă parte nu oferă garanțiile necesare unei astfel de ingerințe în drepturile și libertățile fundamentale ale omului. Chiar CEDO a criticat în jurisprudența sa această stare a lucrurilor, rămasă deocamdată în același stadiu.

După cum s-a arătat în cele ce au precedat posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autoritățile statale este prevăzută practic în legislațiile tuturor statelor semnatare ale Convenției europene a drepturilor omului, fiind legată în general de lupta împotriva criminalității.

Societățile democratice sunt amenințate de forme complexe de spionaj și de terorism, iar pentru a combate eficient astfel de amenințări trebuie să permită statelor să supravegheze elementele infracționale care acționează pe teritoriul lor, bineînâeles cu respectarea garanțiilor împotriva inerceptărilor abuzive care sunt prevăzute atât la nivel legislativ național cât și la cel convențional comunitar.

În ceea ce privește noile modificări trebuie să remarcăm că s-au schimbat parțial condiționările pentru care se impune ingerința în viața intimă și privată a persoanei vizate explicându-se practic ce ar însemna ca cercetarea să fie mult întârziată. Astfel pot apărea dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori punerea în pericol a siguranței persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

În noul cod de procedură penală legiuitorul a explicat mult mai clar și fără echivoc ce înseamnă noțiunea de urgență prin renunțarea la necestatea improprie datorită impreciziei producerii gravelor prejudicii de către întârzierea cauzată de autoritatea în condiții obișnuite a tehnicilor investigative și rămânerea doar la ideea centrată pe determinarea însăși a întârzierii substanțiale a cercetărilor sau a pierderii, alterării ori distrugerii probelor sau chiar punerii în pericol a siguranței persoanei vătămate, martorului sau membrilor familiilor acestora, elemente mult mai palpabile și mai ușor de cuantificat decât noțiunea de grave prjudicii. Evident că noțiunea de siguranță poate avea atât sensul de siguranță fizică dar și de siguranță publică ori de ce nu, chiar siguranță materială, financiară atunci când pot fi afectate cu titlu ireversibil bunurile mobile sau imobile ale persoanei vizate.

Anexa nr.1 Redarea scrisă între denunțătorul M.I și inculpatul D.I

D.I: Flăcău! Vino încoace! Ia și…să scrii aicea:,,Am primit comunicarea".

M.I: Aici?

D.I: Da … (neinteligibil) … Ce faci tu?

M.I.: Bine!

D.I.: Afaceri mai faci?

M.I.: Cu ce? Cu mașina?

D.I.: Cu mașina că…

M.I.: N-am vândut-o!

D.I.: Așa … dă o semnătură!

M.I.: Nu că … Am dat-o în probe băiatului și nu-i convine.

D.I.: Îhî … (neinteligibil, deoarece vorbește în șoaptă) …. Așa…

M.I.: Atâta?

D.I.: Da, da. Așa … Ia și astea, ca să … Bine, deci astea, dacă nu …. n-ai posibilitatea s-o plătești, n-o plătești, n-o plătești! Nu-i nimic o sa vină…o să-ți vină…

M.I.: Și aste unde o plătesc, amenda?

D.I.: Păi, o s-o plățești. Aici la Murgeni trebuie plătită.

M.I.: Da, da.

D.I.: Da' nu ai posibilitatea….

M.I.: Deci, cincisprezece zile de la comunicare …. ?!

D.I.: Da, da. E, daca n-o plătești, nu-i nicio problemă!

M.I.: Și cu permisu'… D.I.: Permisu'

M.I.: (vorbește în același timp cu D.I. – n.n.): Că m-au sunat ieri de la…..

D.I: Așa

M.I: A …. Primărie și trebuie să depun un dosar până mâine.

D.I: Îhî! Păi, depui și …. depui dosaru'. Ce dosar să depui? Pentru ce?

M.I: Pentru angajare ca șofer.

D.I: A! Păi, permisu' o să și-l dea. Te duci la poliție să ți-l dea.

M.I: Cu asta?

D.I: Deci, cu asta .Și cu aceea care ți-am mai dat-o.

M.I.: Da.

D.I.: Da?

M.I.: Da.

D.I.: Bine.

M.I: Pot să plec acum?

D.I.: Pleacă….

M.I.: A, deci s-a rezolvat și cu….? Și cu…

D.I.: Nu știu, nu știu, asta mai durează. Nu știu.

M.I.: Mă mai chemați dumneavoastră.

D.I.: De ce să te mai chem, nu-i interesu'meu?!

M.I: Păi, eu-s …. pregătit dacă…

D.I.: Păi, eu ți-am spus ție care-i treaba, da'….

M.I.: Deci, acuma dacă este nu mai….

D.I.: Hî?

M.I.: Cu asta mă duc să plătesc amenda și după aia pot să mă duc la poliție.

D.I.: Deci, nu plătești …. nu mai, nu…. nu trebuie acu'să plătești, acuma amenda, măi

M.I.: Da, da.

D.I.: Nu e nevoie. Nici asta nu este …(neinteligibil)…

M.I.: Și cum facem?

D.I.: Păi, nu știu.

M.I.: Eu am la mine dacă …. Eu nu am vrut să vă spun de ieri că…

D.I.: Lasă-i acolo, ce are? Bănet de la serviciu!

M.I.: Eu…

D.I: Ce să-mi fure? Las că aicea sunt eu …. (neinteligibil)…. (în continuare se percepe un sunet specific produs de foșnetul unor bancnote)

D.I.: Ia să .. (neinteligibil) … Da.

M.I.: Deci …. Că eu nu am apucat să schimb.

D.I.: Nu-i nicio pro….

M.I.: Da. Deci, acuma am terminat și cu dumneavoastră și cu domnu' C.? Să nu vină…

D.I.: Da, da. Da, da. Deci aceasta …(neinteligibil)…

M.I.: Da.

D.I.: (neinteligibil) … Deci, acesta… nu mai aaa…Deci, eu sper că deocamdată, nu e cazul să plătești. Nu plăti, pentru că astea, dacă un an de zile nu le plătești astea…se prescriu.

M.I.: Da. Deci am terminat cu dumneavoastră?

D.I.: Hm?

M.I.: Am termtinat, acuma nu mai am?

D.I.: Da, mă, da. N-ai ce…

M.I.: Da. Mulțumesc, să trăiți!

D.I.: Bine, la revedere!

(după formulele de salut dintre cei doi, dialogul și înregistrarea se încheie).

Anexa nr.2 Autorizarea interceptărilor – model

ROMÂNIA
TRIBUNALUL
SECȚIA PENALĂ

Dosar nr. …..

AUTORIZAȚIE NR. …

PENTRU INTERCEPTAREA ȘI ÎNREGISTRAREA CONVORBIRILOR SAU MESAJELOR PENTRU LOCALIZAREA POSTURILOR TELEFONICE MOBILE ȘI A APARATELOR MOBILE

În baza încheierii de ședința nr. (…) din data de (…) pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. (…) ca urmare a solicitării transmisă cu adresa nr. (…) din data de (…) a Ministerului Public – Direcția de Investigare a infracțiunilor de Criminalitate Organizată – Serviciul Teritorial (…), după examinarea lucrărilor prezentate, se autorizează inerceptarea și înregistrarea pe suport optic a convorbirilor telefonice și a mesajelor efectuate de către învinuitul A.F.A, de pe postul telefonic mobil cu nr. (…) și de pe aparatul telefonic având seria IMEI (…), precum și localizarea postului telefonic mobil și a aparatului telefonic mobil anterior menționate, pe o perioadă de 15 zile, începând de la (…) până la (…).

Înregistrarea comunicărilor se va efectua cu respectarea dispozițiilor art. 91 C.pr.pen.

Dată astăzi, (…)

Președinte

Bibliografie

I.Cărți, cursuri, tratate, monografii

Crișu Anastasiu, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2011

Damaschin Mircea, Drept procesual penal, Editura Wolters Kluwer, București, 2010

Dogoroz Vintilă, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicole Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de Procedură Penală, Editura Academiei, București, Vol.I, 1975

Gheorghe Dumitru, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011

Gheorghe Dumitru, Elena Alexandra Gheorghe, Drept procesul penal, Ediția a 2-a, Editura Universul Juridic, București, 2013

Jidovu Nicu, Drept procedural penal, Ediția a 2-a, Editura C. H. Beck, București, 2007

Mateuț Gheorghiță, Tratat de procedură penală. Partea generală., Editura C.H.Beck, București, 2012

Morăreanu Camelia Serban, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2009

Morăreanu Camelia Șerban, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2008

Mrejeru Theodor, Probele în procesul penal, Editura Nomin Lex, București, 2010

Neagu Ion, Drept procesual penal. Tratat., Editura Global Lex, București, 2002

Nistoreanu Gheorghe, Adrian Ștefan Tulbure, Mihai apetrei, Laurențiu Nae, Manual de drept procesual penal, Editura Europa Nova, București, 1999

Petre Adrian, Cătălin Grigoraș, Înregistrările audio și video. Mijloace de probă în procesul penal. Expertiza judiciară, Editura C.H. Beck, București, 2010

Poiana Ion, Ioana Pacurariu, Drept pocesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2011

Pop Traian, Drept procesual penal, Editura Tipografia Națională, Cluj- Napoca, 1946

Pop Traian, Drept procesual penal, Editura Universul Juridic, București, 2010

Sava Alexandru, Aprecierea probelor în procesul penal, Editura Junimea, Iași, 2002

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, București, 2010

Theodoru Grigore, Tratat de prept procesual penal, Editura Hamangiu, București, 2012

Tran Vasile, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Editura comunicare.ro, București, 2003

Tudoran Mihai Viorel, Teoria și practica interceptărilor și înregistrărilor audio și video judiciare, Editura Universul Juridic, București, 2012

Voicu Marin, Protecția Europeană a Drepturilor Omului, Editura Lumina Lex, București, 2001

Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura Paidea, București, 1999

II. Reviste de specialitate

Apetrei Mihai, Înregistrările audio și video-mijloace de proba in procesul penal, R.D.P. nr. 3/1998

Apostol Dan, Tiberius Bărbăcioru, Interceptările și înregistrările audio și video în situații speciale, în R.D.P. nr. 1/2009

Berger Vincent, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1998

Ciuncan Dorin, Înregistrările audio sau video. Mijloace de probă, în Revista de Drept Penal, nr.1/1997

Ciuncan Dorin, Discuții în legătură cu condițiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio- video, în Revista Dreptul, nr. 1/2002

Gorgăneanu Ion Gheorge, Înregistrările audio sau video și fotografiile, în Revista de Drept Penal nr. 1/1997

Gorgăneanu Ion Gheorghe, Convingerea intimă și mecanismul probațiunii penale, RDP, nr.3/2000

Grofu Nicolae, Înregistrările audio sau video și înregistrările de sunet sau imagine – discuții în cazul constatării infracțiunii flagrante, în Revista Dreptul nr. 9/2009

Kövecsi Laura Codruța, Accesul și supravegherea sistemelor de telecomunicații sau informatice. Mijloce de probă. R.D.P., nr.3, 2003

Lazăr Augustin, Interceptările și înregistrările audio sau video, în RDP, nr.4/2003

Mateuț Gheorghiță, Libertatea apecierii probelor. Limite, Revista de drept penal, nr. 3/2004

Popa Nelu Dorinel, Reflecții asupra mijloacelor materiale de probă, în Revista Dreptul, nr. 5/2009

Thwaite J., Wolfgang Brehm, German privacy and defamation law: the right to publish în the right of human dignity, EIPR, 1994

Tulbure Adrian Ștefan, Interceptările și înregistrările audio și video în legea germană și română, în Revista de Drept Penal nr.1/2006