Initiativa Legislativa a Administratiei

Caracteristicile administrației publice

Administrația este subordonată

Administrația este subordonată în primul rând legii care are dreptul să stabilească obiectivele, să îi formează limitele, și de a impune respectarea unor garanții. Legile, regulamentele înlătură arbitrariul în administrație. De fapt, întreaga activitate a organismelor sociale este guvernată de legi și reguli care stabilesc organizarea și determină principiile de funcționare a serviciilor.

Este subordonată Guvernului în al doilea rând, care îi stabilește factorii superiori de conducere și îi furnizează mijloacele necesare. Administrația, este un corp intermediar, creat în vederea acțiunii, însă, subordonarea ca și caracteristică nu exclude o anume putere proprie. Pentru șeful statului, Guvern și Parlament, administrația constituie un sprijin tehnic și în urma colaborării ce se instituie, ea le face cunoscute nevoile și posibilitățile, contribuind astfel la optimizarea tuturor activităților.

Asupra autorităților administrației publice alese, Guvernul exercită în condițiile legii, o  ‘’ tutelă administrativă’’.

Controlul exercitat asupra administrației publice este variat, el este exercitat atât de autoritatea legislativă, conform prevederilor din Constituție, acesta fiind un control atotcuprinzător administrativ și politic, de autoritățile judecătorești și organele cu activitate jurisdicțională controlul se efectuează asupra actelor și faptelor administrative, și de înseși autoritățile administrației publiceși de structurile din sistemul acestora.  

Altă caracteristică este aceea că administratia este ierarhizata si ordonata

O altă caracteristică a administrației este aceea că prezintă o ierarhizare și anume este împărțită vertical și în etape pe orizontal, există anumite grade sau etaje, un organ care se află la nivel superior are autoritate față de organele aflate la un nivel inferior însă la randul său organul superior este supus autoritaților unui organ superior acestuia, în cazul când există.

Ierarhizarea administrativă este inspirată din ierarhia militară este necesara pentru a asigura disciplina în administrație. Prin ierarhie Guvernul i se permite să ia cunoștintă de activitățile administratiei, în interiorul structurii proprii, ușurează transmiteriea ordinelor prin verigi care se succed, modul în care sunt repartizate responsabilitățile și de supraveghere a executării acestora.

Puterea de comandament și control este exercitată într-un cadru ierarhic astfel poate asigura disciplina. Puterile derivate din cadrul ierarhiei sunt manifestate asupra funcționarilor numiți și actelor care sunt emise de o autoritatea inferioară.

Astfel puterea ierarhica prin controale, drept urmare a existenței sale, garantează unitatea de acțiune a aparatului administrativ.

Controlul care se exercită în cadrul administratie poate fi administrativ, care are loc din interiorul administrației, este direct legat de puterea ierarhică, sau din exterior unde exită libertăți publice și un exercițiu liber al suveranității populare și juridic, în cazul în care controlul este asociat ideii de putere suverană de control, care este transferată tribunalelor. Aspectul juridic se exercită în cadrul verificării legalității deciziilor administrative, dar nu în ce privește oportunitatea lor.

Administrația este remunerată, civilă, laică, egalitară

Administrația este remunerată, civilă, laică și egalitară

Pentru munca depusă, funcționarii publici sunt remunerati cu salariu, din bugetul public.

Prin intermediul administrației civile, nevoile publice sunt satisfăcute, reprezentând altele decât cele pe care le implică apărarea națională. În societatea modernă nu există decât în mod exceptional o confuzie între funcțiile militare și cele civile. În cazuri particulare, autoritatea militară intervine în domeniul civil, în urma unei relații deschise cu autoritatea civilă sau după proclamarea stării de urgență.

Administrația este laică În toate țările democratice, pentru că folosește un personal care nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase. În mod excepțional, în anumite state, are caracter de serviciu public cultul religios.

Administrația publică este egalitară, deoarece furnizează servicii tuturor, în mod egal, fără să facă distincție de apartenență politică, origine, rasă, este principiul care nu este mereu aplicabil peste tot.

Administrația este formalizată, scrisă, birocratică

În sensul că ea acționează conform unor proceduri dinainte stabilite administrația este formalizată, și dă naștere la un anumit tradiționalism administrativ, care poate antrena rutina și care îi încetiniște ritmul de lucru.

Administrația are la baza fapte, documente, decizii consemnate în documente scrise.

Formalismul și birocrația sunt caracteristici proprii oricărei administrații, ceea ce diferă este gradul în care acestea se manifestă, trebuind evitate exagerările care ar putea avea ca rezultat instaurarea unui regim nedemocratic.

Administrația are un caracter de continuitate si necesită din ce în ce mai mult cunostințe specifice

Administrația pe de o parte, este realizată de către reprezentanți aleși ai populației, de funcționari temporari, dar mai ales de către funcționari permanenți care formează corpuri de funcționari și care îi atribuie administrației un caracter de continuitate.

Ansamblul activităților și serviciilor publice pe care administrația le prestează totodată trebuie realizate în mod neîntrerupt.

Multitudinea și complexitatea sarcinilor cărora administrația trebuie să le facă față, pe de altă parte, au făcut necesară posedarea de către cei care lucrează în administrație a unor cunostințe tehnice speciale și a unor competențe specifice.

Administrația are structură verticală și orizontală

Administrația este divizată vertical, în servicii și grupe de servicii, cum ar fi, administrația centrală este divizată pe ministere, și acestea au verigi componente și anume: departamente, direcții, servicii și birouri. Ministerele pot avea în subordine direcții la nivel teritorial de exemlu județean. Există de ademenea instituții publice, agenții independente, societăți naționale sau corporații publice, care au servicii în cadrul lor.

Structura pe orizontală se regăsește atât în administrația teritorială de stat administrația centrală, cât si în și administrația locală. Între diferitele diviziuni verticale și orizontale există relații de coordonare, cooperare, comunicare, ierarhizare, concentrare și Desconcentrare, centralizare și descentralizare.

Administrația publica este într-o continuă expansiune

Pe lângă celelalte caracteristi importante administrația are loc un fenomen general și anume că se mărește cu alte cuvinte se dilată, este intr-o expansiune.

Administrația se dezvoltă și apare în toate țările lumii, în care există o creștere a serviciilor publice. În majoritatea țărilor statul intervine din ce în ce mai mult în viața națiunii.

Astfel se trece de la statul de strajă la statul providență. Drept rezultat serviciile publice au crescut ca număr și volum, expansiunea administrativă a rezultat dintr-o tendință internă a administrației, o tendință naturală de a se extinde, de a prolifera. Este tendința generală pe care un scriitor o descria astfel “totul tinde a persevera în eul său și de a mări acest eu". Tendința generală apare ca rezult din dorința ca statul să poată face față nevoilor sociale, să ofere condiții de viață cele mai bune condiții membrilor săi, împotriva riscuri ale vieții diferite.

Ca urmare lumea a ajuns la nivelul care se caracterizează prin complexitatea administrației, numărul și volumul mare al serviciilor publice.

Administrația a devenit element de liniștitor pentru ca administrația să funcționeze cât mai bine, numărul mare de servicii publice să funcționeze bine, precum și mersul defectuos al serviciilor publice care sunt la originea multor revolte populare, a multor crize politice.

Pentru că serviciile publice sunt în stare proastă, aceasta duce la multe crize politice și a unor revolte sociale.

Statul modern, are în structură un aparat administrativ enorm, trebuie să fie puternic, nu trebuie să nu fie lovit de neputință, să nu piardă controlul administrației, în ciuda mărimii foarte mare sau tocmai din această cauză. Acest stat modern are o mare diversitate de servicii publice prin care ține omul cât mai mult dependent de el. Dacă toate aceste servicii se află la îndemâna unor partide, au posibilitatea să restrângă cât mai mul libertatea.

Administrația publică și mediul politic, juridic și social

Mediul politic – relația cu administrația publică

Sarcinile și obiectivele dintr-o societate țin cont de anumiți factori care le stabilesc, organizarea și competențele se stabilesc tot pe baza acestora. Acești factori depind de puterea politică, organizarea politică a statului și de structura politică a statului, a forțelor politice, economice și sociale, de partidele politice și grupurile de presiune.

Charles Debbasch a afirmat în opinia sa că administrația publică își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Administrația publică acționează în interes general și acest interes este definit de organele politice.

Administrația publică este subordonată puterii politice, Vivien afirma în lucrarea sa “Etudes administratives” că “puterea politică este capul, administrația este brațul”.

Administrația publică prin însăși esența ei nu are o ideologie proprie și de aceea este subordonată organelor politice de unde primește întotdeauna și anume de la organele politice. Ea este aflată mereu sub nivel politic, toate instituțiile administrative au deasupra instituții politice care ușurează existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, conform deciziilor instituțiilor politice.

Alexandru Negoiță spunea în lucrarea sa “Știința administrației” faptul că administrația pentru a putea să își realizeze sarcinile sale are nevoie să se sprijine de puterea politică . Autoritatea politică este într-o societate, factor esențial pentru eficiența administrației publice.

Printre formele de manifestare a puterii politice se numără puterea executivă care organizatoric este corespunzătoare autorităților administrației publice. Puterea politică comparativ cu reprezentarea politică unde este conturată și promovarea intereselor politice se prezintă organizat. Administrația diferă de mediul politic în majoritatea acțiunilor ei. În cadrul administrației publice conducerea se alege la nivel central și local. Conducerea se alege pe criterii politice, însă funcționarii publici sunt numiți conform pregătirii profesionale și a competențelor. Din acest fapt se trage concluzia că există o multitudine de relații și legături între aceste sisteme politic și administrativ.

Cele două sisteme politic și administrativ sunt legate și unii autori afirmă ca nu este posibilă separarea instituțiilor politice, care au decizii politice de organele administrative care trebuie sa le execute. Astfel se înțelege că structurile administrative și factorii politici funcționează mereu în strânsă legătură pentru rezolvarea probleme cum ar fi evaluarea, sesizarea acestora, pentru a executarea lor și a urmări eficient rezultatele care se obțin.

Legătura dintre cele două sisteme politic și administrativ se poate face de primar care este parte din cele acestea.

Administrația publică și politicul în legătura lor cuprind relația administrativă și partidele politice și relația acestora cu puterea legislativă.

În statul de drept puterea aparține poporului pe care acesta o exerciă suveran prin referendum și organe reprezentative cum este Parlamentul. Parlamentul este compus din Camera Deputaților și Senat. Ca urmare se înțelege că administrația este subordonată în funcțiunea sa autorității legiuitoare și trebuie să respecte legea în mod nemijlocit și să organizeze respectarea acesteia.

Legislativul are autoritatea să stabilească structurile organizatorice și felul de a funcționa al administrației, alege sau numește structurile și modul de organizare ale administrației, numește conducerile acesteia.

Legislativul poate adopta anumite norme pentru autoritațile administrative prin care se stabilește modul lor de organizare și funcționare, pentru ca acestea să fie conform scopurilor pentru care au fost înființate.

Una din formele de exprimarea a acțiunii legislativului asupra administrației este stabilirea unei reglementări directe, sau o altă formă cum ar fi forma unei interdicții și recomandări.

Ca urmare se înțelege că întărirea puterii legislative este foarte importantă pentru realizarea unor bune administrări și pentru buna funcționare a statului și a societății.

Puterea legislativă este astfel un element de realizare a integralității sferelor administrației publice.

Mediul juridic

Caracterul și limitele administrației care se reflectă în funcțiile acesteia depind de regimul politic sau forma de guvernare si de relațiile economice. Ea face parte din organizarea societății și de aici concluzia ca este în strânsă legătura cu dreptul. Toate verigile administrației într-o structură ce este relativ unitară ce este organizată în funcție colectivitatea umană pe care o reprezintă.

De aici se ințelege că în cadrul statului de drept administrația publică creează condiții favorabile de coordonare a colectivităților locale, a serviciilor social-culturale și a celor economice conform cerințelor celor pe care îi administrează.

Mediul juridic poate fi considerat și sistem normativ reprezintă produsul statului și al organelor sale care includ organele administrative își exercita acțiunea uneori independent asupra autorităților care l-au creat. Autoritățile sunt obligate să respecte reglementările care sunt de la organenele superioare dar și reglementările proprii.

Autoritățile au o competență determinată de lege astfel că acțiunile le sunt limitate, ele pot realiza numai acte și nu intră în raporturi de drept numai la acelea pe care legea le permite.

Structurile administrative conțin o mulțime de structuri care au diverse acțiuni executive, astfel este necesar ca acestea să fie ordonate și activitățile să fie coordonate, lucru ce se realizează de reglementarea juridică. De aici concluzia că administrația publică are o relație cu mediul juridic mai ales în dreptul administrativ.

Dreptul administrativ reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile sociale ca apar în realizarea administrației publice.

Norme de drept sunt acele norme de conduită la care anumiți subiecți participă într-o anumită formă la crearea administrației publice. Normele de conduita fac parte din actele ce rezultă din puterea legislativă și din actele administrative, ele având una din aceste forme.care se referă la izvoare ale dreptului administrativ.

Normele dreptului administrativ sunt acele norme care fac posibil ca administrația publică să se poată manifesta ca subiecti care au anumite atribuții în a realiza cerințele puterii executive. Astfel dreptul administrativ poate determina faptul ca administrația publică să existe și să determine acțiunile acesteia. Administrația publică determină și influențează dreptul administrativ deoarece normele administrative în marea lor majoritate se emit de administrație, normele se emit în urma inițiativelor administrației.

Normele dreptului administrativ au anumite trasături proprii, cum ar aceea că reglementează raporturile sociale care apar între autorități administrative publice. Ate aporturi sunt cele apărute între autoritățile administrației publice și particulari, pentru îndeplinirea sarcinilor sale.

O altă trăsătura a normelor de drepr administrativ este aceea că sunt variate și sunt intâlnite în majoritatea sectoarelor și domeniilor activității. Ele sunt emise în mare majoritate sunt cuprinse în legi și Constutuție și sunt emise pe baza și vederea executării acestor legi.

Aceste norme sunt rezultatul autorităților publice leslative sau executive care doresc să fie respectate, ele nu sunt rezultatul unor subiecte de drept , ca urmare nu se recunosc de stat , nu sunt sancționate de stat.

Aceste norme ale dreptului administrativ sunt emise în cazul exercitării prerogrativelor puterii publice , nu sunt ca cele care în care persoane de drept privat care reglementează având capacitate de drept comun, aceste raporturi rezultă din modul de administrare sau de gestionare a patrimoniului lor.

Având în vedere structura normelor de drept administrativ se deosebește o structură internă ce este logico-juridică și o alta ce este tehnico-juridică.

Normele juridice din punct de vedere juridic se compun din mai multe elemente cum sunt ipoteza normei care arată cum este aplicată norma și subiectele la care se face referință.

Un alt element este dispoziția care reprezintă modul de conduită ce trebuie urmat de subiectele la care se face referire și anume ce este necesar să facă sau să nu facă acestea.

Sancțiunea este un alt element în care sunt precizate consecințele suferite de nerespectarea conduitei sau a dispoziției.

Structura tehnico- juridică este punctul de vedere în care normele dreptului administrativ sunt exprimate în articole și alineate. Ele se grupează în categorii și criterii și anume după obiectul reglementării și a sferei de cuprindere.

Din punct de vedere al obiectului reglementării aceste norme sunt: organice și anume sunt acelea prin care se reglementează modul de înființare, de organizare și desființare a anumitor autorități administrative. Din acest punct de vedere ele mai sunt procedurale prin care este reglementată , forma de realizare a unor activități administrative, cum ar fi procedura de constatare și de sancționare a contravențiilor.

Tot după obiectul reglementării sunt și normele materiare și anume sunt cele care reglementează drepturile și obligațiile unor subiecte de drept administrativ, în cadrul unor raporturi juridice în care se află administrația în vederea respectării prevederilor legale, se include de asemenea și încălcarea prevederilor de către subiecte ale dreptului.

Normele de drept administrativ după sfera de cuprindere se clasifica în norme generale, speciale și excepție.

Normele generale sunt acele norme care au o sferă de reglementare mai largă , sunt cele mai importante reguli ale activității de execuție.

Normele speciale sunt cele care se refera la o categorie mai limitată a raporturilor juridice, dintr-un domeniu restâns, la o anumită categorie de subiecți., sunt limitate categoriile de raporturi juridice.

Normele de excepție sunt cele care reglementează acele situații care sunt deosebile, atipice, care se deroghează de la cele generale sau de la normele speciale.

O alta clasificare a normelor administrative este după conduita prescrisă și sunt onerative acelea ce obligă la îndeplinirea activității, prohibitive cele prin care se interzice desfășurarea acțiunii, permisive sunt cele care dau subiecților dreptul libertății în conduita lor.

Normele dreptului administrativ după subiecte de drept la care se refera sunt interne și anume cele care au loc în cadrul autorității administrative în interiorul acestora, ce sunt alcătuite regulamente privind organizarea, funcționarea și de ordine interioră. Norme care au efecte în afară sunt cele externe.

Normele de drept administrativ sunt componente ale unor diverse acte jurididice de aceea ele îmbracă forme diverse. Ca urmare normele de drept nu se pot confunda cu actele de drept administrativ, sunt formele pe care iau o multitudine de norme de drept administrativ.

Actele de drept administrativ au în componența lor și norme juridice , de drept civil, de drept al muncii.

Izvoarele dreptului administrativ sunt formele în care normele dreptului administrativ , forma în care acestea sunt exprimate, aceste norme dau naștere, modifică sau sting raporturi de drept administrativ. Izvoarele dreptului administrativ au mai multe trăsături, forma scrisă caracteristică ce este condiție ad validitaem. O altă trăsătură este aceea că în actul normativ trebuie să cuprindă norma scrisă care este dată prin hotărâre judecătorească sau prin cale doctrinală, trebuiesc date numai de autorități publice care au această competență.

Normele de drept administrativ fac parte și în alte acte juridice astfel se observă că sunt cuprinse în Constituție, în legi, decrete.

Constituția reprezintă principalul izvor al dreptului administrativ mai ales în ceea ce privește normele de drept administrativ cărora le conferă o forță puternică.

Normele care privesc modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice ce sunt foarte importante fac parte din Contituție, cum ar fi Guvernul, administrația publică centrală și multe altele. Norme cuprinse în Constituție sunt și normele ce privesc dreprurile și îndatoririle cetățenilor, pentru care autoritatea publică trebuie să vegheze necontenit, este o sarcină foarte importantă a acestora. Aceste norme se referă la raporturile autorităților cu alte autorități și cetățeni, cu norme juridice și principii de unde nu se pot abate autoritățile aministrației publice.

Raporturile de drept administrativ sunt relațiile sociale care sunt reglementate de norme ale dreptului administrativ care sunt formate pentru organizarea, funcționarea și activitatea autorităților administrației publice. Aceste raporturi iau naștere, sunt modificate sau pier în urma condițiilor ce sunt prevăzute de norme de drept administrativ.

Raporturile de drept administrativ interne reprezintă relațiile din cadrul autorităților administrației publice și relațiile ce au loc între autoritățile administrației publice.

Raporturilele de subordonare reprezintă relațiile ierarhice care sunt specifice administrației publice, în urma acestora organele ierarhic inferioare sunt aflate în subordinea organelor ierarhic superioare. Relații ce asigură o conducerea unitară și eficace a întregii activități de administrație publică.

Raporturilor juridice de drept administrativ în funcție de conținutul lor, drepturile și

obligații care le au subiectele care sunt părți în acestea pot fi: de subordonare ierarhică, sunt raporturi de autoritate ele se stabilesc într-o anumită ierarhie între structuri ale sistemului de administrație public aflate într-o ierarhie administrativă. În acest raport subiecții activi acționează ca și autoritate ce este superioară și poate avea competența și dreptul de a conduce, să îndrume, controleze activitatea subiectților pasivi, le poate anula actele emise, aceștia sunt în subordonine. Subiecții activi dețin o putere de disciplină față de cei pasivi.

Un alt tip de raporturi sunt cele de colaborare și participare, care sunt realizate între subiecți unde care nu este o subordonare ierarhic superioară. Subiectele participă la realizarea unor scopuri ce sunt comune, colaborează, participă pentru realizarea unui scop, să realizeze sarcinile date în cadrul administrației publice.

Raporturile juridice de drept administrativ se pot stabili între subiectele de drept care aparțin administrație publică și subiecte de drept care se află în afara sistemului de administrație publică.

Acestea sunt raporturile juridice de subordonare, sunt acele raporturi în care subiectele

active au competențe legale ele pot să stabilească drepturi și obligații în mod unilateral pentru persoane fizice sau juridice aflate în afara sistemului administrației publice. Persoanele publice sau juridice au obligația să se conformeze exigențelor administrației publice.

Mai pot fi raporturi juridice de supraveghere și control legea trebuierespectată de subiectele de drept aflate în afara sistemului administrației publice.

De asemenea sunt și raporturile juridice de colaborare și participare a unor persoane fizice sau a unor subiecte colective de drept pentru a realiza anumite sarcini ale administrației publice. Cum ar fi organizații care sunt nestatale, ele realizând unele activități publice, își aduc contribuția pentru a îndeplini sarcini ale administrației publice.

În cazul raporturilor dintre subiecte care apartin administrației publice și unul sau mai multe subiecte aflate în afara sistemului, de exemplu cetățeni în calitatea lor de cetățeni în legatură cu bunurile lor, a reședinței, bunururile lor care se află pe un anumit teritoriu aflat sub competența autorităților administrației publice, sau sunt beneficiarii unor servicii publice.

Raporturi juridice pot fi și cele care apar în cazul soluționării unor conflicte dintre autoritățile administrației publice și alte autorități sau persoane fizice sau juridice, aceste raporturi sunt de natură procesuală.

Administrația și mediul social

Societatea ce este un sistem global, și stat, ca subsistem component.există o mulțime de legături.

Administrația publică ca subsistem al sistemului statal trebuie să promoveze, să realizeze și să apere valorile sociale consacrate juridic, reprezentând de regulă și în principal prin reglementări primare exterioare ei sau, stabilite prin lege, care exprimă anumite interese sociale, corespunzătoare unor nevoi sociale fundamentale, considerate ca atare de puterea legislativă.

Administrația publică ca un fenomen de natură instituțională suprastructural, este determinată în principal de fundamente economice pe care aceasta se bazează, de modul de alcătuire și funcționare a statului din care face parte și relațiile sociale în care se află.

Administrația publică, într-o economie de piață, este chemată să vegheze la asigurarea derulării normale și legale a relațiilor specifice inițiativei private și liberei concurențe, intervenind în situația încălcării regulilor ce guvernează relațiile economice, pentru restabilirea lor. Administrația trebuie să gestioneze bunuri din domeniul public și privat, de interes național sau local, atât direct, de către autoritățile care o alcătuiesc, sau prin intermediul regiilor autonome și al societăților comerciale care sunt în subordinea sa.

Autorități ale administrației publice într-un stat de drept, au menirea să asigure condiții necesare exercitării nestânjenite a drepturilor și libertăților cetățenilor, contribuind la promovarea și apărarea acestora. Administrația publică asigură prestarea de servicii publice în cele mai diverse domenii: învățământ, cultură, sănătate, edilitar-gospodăresc, ordine publică, etc.

Prin aceste aspectele enunțate, administrația publică intervine în mediul social, după cum acesta, la rândul lui, intervine asupra administrației publice.

Intervenția mediului social asupra administrației publice poate fi neinstituționalizată (de natură sociologică), atunci când se produce difuzarea în mediul administrativ a unor concepții, obiceiuri și comportamente îndeobște practicate, sau poate fi instituționalizată, atunci când prin modul de organizare și funcționare a autorităților administrației publice sunt prevăzute proceduri pentru adaptarea la nevoile diferitelor grupuri sociale.

În măsura în care administrația publică vine în întâmpinarea nevoilor sociale fundamentale și corespunde exigențelor privind satisfacerea acestora, există un raport de compatibilitate între ea și mediul social, întrucât își îndeplinește misiunea socială.

Dacă însă, administrația publică nu vine în întâmpinarea acestor nevoi, iar cadrul său instituțional și funcțional nu este receptiv la informațiile și impulsurile mediului social, ea trebuie reformată, prin utilizarea întregii game de mijloace, de la reorganizări, până la restructurări de personal.

ACTELE ADMINISTRATIVE

În realizarea activităților administrației publice, un loc esențial îl au actele administrative.

Actele administrative sunt categoria de acte juridice care se adoptă și se emit de autorități ale administrației publice, de instituții publice și de alte structuri organizatorice.

Actele administrative sunt adoptate și se emit mai ales de autorități și structuri care fac parte din administrația publică, ele putând fi adoptate, emise și de alte autorități publice ce fac parte din celelalte puteri publice cum ar fi legislative, judecătorești. Aceste autorități nu au ca activitate de bază emiterea sau adoptarea actelor administrative ci este o activitate auxiliară folosită pentru activitatea de bază.

Actele administrative sunt adoptate sau emise de organe care fac parte din cele două Camere ale Parlamentului și anume președintele, biroul camerei, funcționari publici care dețin funcții de conducere în cadrul acestora.

Actele administrative și actele de drept administrativ sunt două noțiuni care exprimă un conținut asemănător, ele fac parte din categoria formelor concrete de realizare a activităților din

administrația publică și produc efecte juridice. În mod concret o activitate din administrația publică produce efecte juridice și anume au loc, sunt modificate sau stinse raporturi juridice, contracte administrative care sunt tot raporturi juridice.

Actele administrative sunt diferite de alte acte juridice cum ar fi legil, contracte, hotarârile judecătorește și anume prin trăsăturile lor specifice.

O trasătură a actului administrativ o reprezintă aceea că este forma principală a activității desfășurată de autoritățile publice pe când alte forme sunt fapte și operațiuni administrative.

O altă trăsătură este aceea că actul administrativ este o manifestare de voință juridică unilaterală care apaține autorității administrative care l-a emis sau adoptat. Astfel manifestarea unilaterală a voinței nu este întotdeauna aplicată în anumite cazuri, actele sunt emise uneori la cererea celor care sunt interesați, cum ar fi emiterea unor autorizații pentru a exercita o meserie de către organele administrative, uneori însă actele se emit fără a avea consimțământul persoanei la care se face referire, cum ar fi actul de plată a impozitului.

Sunt cazuri când actul este emis la cererea unei persoane dar nu se poate constata că este act juridic civil, de exemplu un contract, un acord de voință. În acest caz este un act care dă beneficiarului drepturi și obligații prevăzute de lege, începând din data emiterii acestuia.

Atunci când actul este contractual, produce atât drepturi și obligații acest lucru are loc doar în cazul acordului de voință, se poate duce pe altă parte la anularea acestui act, astfel nu se face doar prin voința unilaterală a organului emitent.

Sunt situații în care actele administrative se adoptă și emit cu acordul sau sunt autorizate de o autoritate către altă autoritate, are loc un acord , o autorizatie, o aprobare dată în prealabil de o autoritate superioară către o autoritate care va adopta și emite actul. Acest act ce este adoptat cu acordul sau autorizarea necesară este considerat unilateral. În alte cazuri acordul ce este prevăzut de normele juridice se poate prezenta sub formă de aviz conform care poate avea efecte speciale.

O altă trăsărura a actelor administative este aceea că are forță juridică obligatorie față de persoane fizice sau juridice la care se referă, dar și față autoritatea care îl emite, de care trebuie respectat pe parcursul valabilității actului. Acest fapt de obligativitate a actului administrativ rezultă pentru că el este emis pe baza sau în executarea legii rezultă faptul că beneficiază de prezumția de legalitate. Astfel se constată că trăsătura de prezumție de legalitate că atât actele autorităților superioare sunt obligatorii pentru autoritățile din subordinea lor cât și autoritațile care sunt superioare pot modifica sau să anuleze actele acelor autorități din subordinea lor dar nu au dreptu să le substituie și anume sa reglementeze raporturile ce sunt parte din atribuțiile exclusive ale autorităților.

Actele administrative nu conțin dispoziții care sunt împotriva legii, ele fiind emise pe baza și executarea legilor, dar legea le poate modifica sau să le anuleze.

Atunci când nu există reglementării potrivit legii și este necesar ca un act trebuie emis, autoritatea administrativă trebuie sa reglementeze aceasta situație apărută, actul rezultat va avea un caracter normativ sau un act individual. Autoritatea administrației publice are posibilitatea să adopte sau să emită acte normative dacă obiectul actului nu este prin lege rezervat organului legiuitor al statului. De aici concluzia că un act normativ nu poate dispune modificarea administrativ-teritorială a țării, aceată modificare se poate face numai conform legii orgaice. Constituția României prevede limitativ și expres problemele și domeniile pe care legea organică le poate rezolva ca act al Parlamentului.

Când apare necesitatea de emitere a unui act administrativ individual, autoritatea nu poate obliga să execute sau nu ceva o persoană daca nu este împuternicit prin lege.

O altă caracteristică a actului administrativ este aceea că este executoriu după ce intră în vigoare, fără formalități, nu este necesar să întocmească ulterior formalități, ca la hotărârilor judecătorești definitive care trebuie investite cu formule executorii. Cum ar fi în acest caz procesele verbare de constatare a contravențiilor și sancțiunile aplicate contravențional, sunt executorii numai dacă persoana care a fost sancționată nu depune o plângere în termenul stabilit prin lege. Dacă persoana contravenientă depune plângere nu se mai poate pune în executare procesul verbal, se suspendă până când instanța de judecată va soluționa această plângere.

Actele sunt grupate în mai multe categorii și criterii, acest lucru este important din punct de vedere teoretic și practic.

După natura juridică actele se grupează în: acte de autoritate care sunt adoptate și emise în mod unilateral de o autoritate ce poate fi publică, legislativă executivă, judecătorească, pentru a respecta legea, pentru nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
Acte administrative de gestiune sunt acte care se încheie de serviciile administrative cu persoane fizice sau juridice privind buna gestionare a domeniului public a statului sau a unităților teritorial-administrative, ele sunt bilaterale și conțin manifestări de voință a unui serviciu și a unei persoanei fizice

Altă grupă o alcătuiesc cele jurisdicționale care sunt emise unilateral de autorități de jurisdicție administrativă care sunt abilitate de lege pentru rezolvarea conflictelor ce apar între serviciile publice și particulari.

O altă clasificare a actelor administrative este competența materială unde sunt: cu caracter general, sunt emise de autorități cu competență materială din administrația publică, ele sunt decrete ale Președintelui României, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, hotarâri ale consiliilor locale, județene, ale consiliilor locale, ordine date de prefecți și dispoziții ale primarilor.

Sunt acte administrative de specialitate cele care sunt emise de organele administrației centrale de specialitate și autorități ale administrației locale de specialitate, sunt cuprinde ordine și instrucțiuni ce sunt date miniștrii și conducători ai celorlalte organe de specialitate și cele care sunt emise de conducători ai serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate.

Actele administrative după competența teritorială sunt emise de autoritățile centrale cum sunt decrete, hotărâri, ordonanțe date de conducerea țării, acestea produc efecte pe cuprinsul întregii țări. Din această categorie sunt acte emise de autorități ale administrației locale, au efecte în limitele unității administrativ- teritoriale în care este în funcțiune autoritatea care le emite.

Actele administrative după gradul de întindere al efectelor juridice sunt: normative și anume produc efecte cu caracter general și impersonal. Din altă categorie fac parte actele administrative individuale care au efecte numai privind persoanele fizice sau juridice.

Aceste acte se clasifică după natura efectelor juridice care le produc în acte administrative care ocordă drepturi și cele care constată.

Actele administrative se clasifică după autoritatea publică care le emite în acte emise de autorități ale admiistrației publice, acte administrative adoptate de Parlament, emise de instanțe judecătorești, emise de isstituții publice, emise de alte structuri organizatorice care au ca scop organizarea executării și executarea legii.

Având în vedere perioada de timp în care aceste acte produc efecte juridice sunt acte administrative permanente ele producând efecte de la intrarea lor în vigoare până la abrogare și acte administrative temporare care produc efecte juridice doar pentru o anume perioadă de timp.

Actul administrativ este forma fundamentală a activității administrației publice ca urmare a forței efectelor juridice pe care le produce.

Actul administrativ prezintă următoarele trăsături: este o formă fundamentală a activității autorităților administrației publice; este o voință juridică unilaterală; este emis numai în realizarea puterii publice; are un regim juridic specific.

Voința administrativă se manifestă pe deplin prin actul administrativ. Activitatea administrației este mult mai cuprinzătoare, fiind formată dintr-o multitudine de fapte sau operațiuni dintre cele mai diverse, dar elementul central, cel care leagă și dă coerență acestor fapte sau operațiuni, este activitatea desfășurată pentru adoptarea și aplicarea actului administrativ.

O trăsătură care îl delimitează de operațiunile tehnico-administrative și de operațiunile tehnico-productive actul administrativ este o voință juridică unilaterală. Doar în cazul actului administrativ ne apare exteriorizarea voinței interne a unei autorități a administrației publice de a crea în mod direct și unilateral efecte juridice, adică de a genera, modifica sau stinge drepturi și obligații.

Materialele de fundamentare a unui act administrativ, cum ar fi operațiuni tehnico-administrative, nu produc, prin ele însele, efectele juridice, ci numai actul emis pe baza lor.

Serviciile sau produsele care formează obiectul de activitate al unei regii autonome, care sunt operațiuni tehnico-productive, nu produc efecte juridice, ci sunt obiecte materiale derivate ale efectelor juridice determinate prin acte administrative. De exemplu, activitatea de producere și distribuție a energiei electrice. Cine produce energie electrica nu determină efectele juridice, ci reprezintă obiecte materiale derivate ale efectelor juridice produse de H.G. care-i organizează activitatea acesteia.

Actul administrativ, este o manifestare unilaterală de voință juridică, nu poate avea semnificația unei rugăminți, a unei păreri sau a unei manifestări afective. Acest lucru nu înseamnă că în procesul decizional, care duce la emiterea actului, nu poate exista și o dimensiune afectivă. Acesta contează însă, sub aspect juridic, și anume este încorporarea voinței autorității administrației publice în act pentru a genera, modifica sau stinge drepturi și obligații pentru subiecte de drept neidentificate (în cazul actului administrativ normativ), respectiv pentru subiecte de drept nominalizate (în cazul actului individual).

Privind caracterul unilateral al actului administrativ există două situați și anume atunci când actul administrativ este emis cu participarea mai multor persoane fizice, sau atunci când actul administrativ este emis ca urmare a unei cereri prealabile.

Astfel prima situație este determinată de realitatea că autoritățile administrației publice sunt, de regulă, colective organizate de oameni politici și funcționari publici învestite cu atribuții în realizarea puterii publice.

Competența autorității administrației publice se realizează prin deciziile structurilor de conducere care sunt, de regulă, organe colective sau colegiale. Astfel majoritatea actelor administrative sunt decizii ale organelor colective.

În urma acestei realități, s-a pus problema dacă acordul de voință care intervine în vederea emiterii actului administrativ nu este de natură a înlătura caracterul unilateral al acestuia, și anume, dacă ne aflăm în fața unui acord de voință, ca în cazul contractului. Răspunsul ar fi că actul administrativ rămâne indiscutabil o manifestare unilaterală de voință a autorității respective.

Faptul că pentru adoptarea lui, se folosesc mecanisme decizionale bazate pe realizarea unei majorități, nu are importanță decât pentru îndeplinirea cerințelor necesare adoptării actului. Cand actul adoptat, acesta devine voința producătoare de efecte juridice a autorității, nu are nici o importanță numărul de persoane care compune organul colectiv emitent și nici voința individuală a acestora, ci doar degajarea voinței unice a autorității respective.

În situația a doua – emiterea actelor administrative ca urmare a unei cereri prealabile – ne aflăm tot în prezența manifestării voinței unilaterale a autorității administrative emitente.

Cererea prealabilă este numai o condiție pentru emiterea actului și în nici un caz componentă a voinței administrației. De exemplu în acest sens ar fi autorizația de construire. Aceasta se emite la cererea beneficiarului. Voința exprimată de administrație nu necesită însă acordul solicitantului. Astfel, autorizația poate fi refuzată, evident, fără acordul solicitantului sau, dacă se eliberează, condițiile impuse prin autorizație nu necesită în nici un caz acordul solicitantului.

Cea de-a treia trăsătură a actului administrativ constă în faptul că acesta este emis numai în realizarea puterii publice.

Actele administrative potrivit acestei trăsături, nu sunt orice manifestări unilaterale de voință ale autorităților administrației publice, ci doar acelea care exprimă voința acestora de a genera, modifica sau stinge drepturi și obligații în regim de putere publică. Aceast lucru înseamnă că, prin natura lor, ele sunt obligatorii și executorii din oficiu.

Caracterul obligatoriu al actului administrativ nu trebuie confundat cu posibilitatea de a fi executat prin forța de constrângere a statului.

În toate cazurile forța de constrângere a statului, intervine când respectarea drepturilor și obligațiilor izvorâte dintr-un act juridic, indiferent de natura lui, nu se face de bună-voie. Mai exact, forța de constrângere a statului intervine pentru a înfrânge rezistența oricăror subiecte de drept care nu-și îndeplinesc de bună-voie obligațiile, în timp ce obligativitatea actului administrativ este o manifestare a capacității administrației de a impune o anumită conduită pentru realizarea puterii executive.

Actul administrativ este respectat de regulă de bună-voie, astfel încât nu este cazul să se recurgă la forța de constrângere a statului.

Constrângerea statală acționează din oficiu, dacă subiectul de drept vizat nu-și îndeplinește obligația ce-i revine, fără a fi nevoie de învestirea actului administrativ cu titlu executoriu, ca în cazul hotărârilor judecătorești. Acest lucru are loc pentru că natura actului administrativ, de formă de activitate a puterii executive, face ca să fie prin el însuși purtătorul unui asemenea titlu, deoarece subiectul calificat al raportului juridic de constrângere este chiar autoritatea executivă. Rezultă de aici, caracteristica actului administrativ de a fi executoriu din oficiu, spre deosebire de hotărârea judecătorească. Constrângerea statală produce efecte doar între părți, care sunt pe poziții de egalitate juridică. Din acest motiv, pentru executarea hotărârii judecătorești prin constrângere este necesară o formulă de activare a autorității care exercită constrângerea.

Actul administrativ are un regim juridic specific această trăsătura ajută să se facă departajarea dintre această formă de activitate, specifică administrației publice, de actele de autoritate specifice altor categorii de organe sau, și anume să se determine conținutul sferei actelor administrative. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, arată că există această departajare, și anume că actul administrativ este singurul act de autoritate care poate fi atacat în contenciosul administrativ.

Legea contenciosului administrativ permite să se identifice anumite categorii de acte administrative și prin negație, și anume prin nominalizarea actelor administrative care nu pot fi cenzurate de instanța de contencios.

În conformitate cu prevederile legii contenciosului administrativ actele administrative sunt: actele unilaterale cu caracter individual sau normativ, emise de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice; actele administrativ-jurisdicționale, care sunt actele emise de o autoritate ; administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate și cu asigurarea dreptului la apărare; resurse umane, care sunt alcătuite din demnitari, funcționari publici și personal contractual; mijloace juridice.

Mijloacelor juridice ale administrației publice, sunt cele prin ele se exprimă diferența specifică a acesteia, față de celelalte activități de administrație și anume realizarea valorilor politice în regim de putere publică.

Mijloacelor juridice sunt în sensul larg instrumente prin care autoritățile administrației publice pot produce efecte juridice, sau cu alte cuvinte, pot genera, modifica sau stinge drepturi și obligații.

După natura manifestării de voință care determină efectele juridice, administrația conține instrumente indirecte care sunt întemeiate pe dreptul de inițiativă legislativă și se materializează în proiecte de legi, și instrumente directe, întemeiate pe capacitatea sa juridică, reprezentate de actele administrative în sens larg, actele de dreptul muncii și contractele civile.

Actele administrative și efectele lor

Actul administrativ are efecte juridice, de regulă, de la data publicării sau a comunicării. Sunt acte administrative care nu produc efecte cum sunt: actele administrative care prevăd o dată ulterioară publicării sau comunicării, de la care produc efecte juridice, actele administrative cu caracter retroactiv.

Actele administrative produc efecte numai pentru viitor, sunt și excepții cum ar fi: actele care constată drepturi și obligații care au luat naștere anterior (declarative sau recognitive)cum ar fi diferite adeverințe sau certificatele de naștere sau de deces; actele de anulare a unor acte administrative, care produc efecte de la data actului anulat de exemplu tunc; actele administrative normative interpretative, care se pot emite de organul care a emis actul interpretat sau de către o autoritate ierarhic superioară, acte care produc efecte retroactive de la data aplicării actului interpretat; actele administrative jurisdicționale care au efecte retroactive pentru că recunosc părților situații juridice preexistente.

Raporturi juridice – încetarea efectelor

Raporturile juridice ce au luat naștere pe baza actelor administrative încetează în două situații: ca urmare a intervenției, în acest scop, a unui alt act juridic sau ca urmare a producerii unor fapte materiale.

Modurile concrete prin care încetează raporturile juridice produse de actele administrative, ca urmare a intervenției unui alt act juridic, sunt: anularea, revocarea și suspendarea.

Principiul legalității impune stricta respectare a legilor de către autoritățile administrației publice. Prevederile legale atrag sancționarea activității ilegale, cum ar fi a actului administrativ, prin anularea ori inexistența lui.

Anularea actului administrativ reprezintă manifestarea de voință a autorității competente, având drept scop încetarea efectelor juridice ale actului, respectiv desființarea lui.

În cazul inexistenței, viciile de legalitate sunt atât de grave, astfel încât nu se creează nici măcar aparența existenței unui act administrativ.

În anumite cazuri actele administrative pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă. Sunt situații când atât actele lovite de nulitate absolută, cât și cele lovite de nulitate relativă se bucură de prezumția de legalitate până în momentul când nulitatea este constatată sau declarată de organul competent. Acest lucru înseamnă faptul, că în cazul nulității absolute sau relative executarea actului este obligatorie, până la constatarea sau declararea acesteia, pe când actul inexistent nu se execută.

De regulă, nerespectarea unor condiții de fond privind conținutul actului atrage nulitatea absolută, iar nerespectarea unor norme de formă atrage nulitatea relativă.

Privind regimul juridic al contravențiilor un exemplu de nulitate absolută este arătat în art.17 din O.G. nr.2/2001, unde se arată că, lipsa din procesul-verbal de constatare a contravenției a unuia din elementele următoare: numele și prenumele contravenientului, fapta săvârșită, data comiterii faptei, numele, prenumele, calitatea și semnătura agentului constatator atrage nulitatea absolută a procesului-verbal.

Când apare nulitatea absolută, viciul de legalitate nu poate fi reparat, sesizarea organului competent să facă constatarea sau să declare nulitatea operează și din oficiu, și nici un termen de prescripție nu limitează controlul de legalitate exercitat de autoritatea administrativă emitentă sau de cea ierarhic superioară.

Când apare nulitatea relativă, viciile de legalitate nu sunt atât de grave, încât să nu poată fi reparate, adică pot fi acoperite sau îndreptate prin confirmare. Această confirmarea a unui act juridic administrativ poate acoperi viciile care alterează sau fac să lipsească manifestarea de voință a organului emitent. În cazul când viciul se referă la alte condiții decât cele privitoare la formarea sau exprimarea voinței unui organ administrativ, confirmarea ulterioară nu mai poate schimba situația.

Privind actele administrative inexistente, acestea nu prezintă nici cel puțin o aparență de legalitate, pentru că încălcarea legii este atât de evidentă, încât oricine o poate sesiza. Din acest motiv, nu operează prezumția de legalitate și, ca atare, sub aspect practic, actul nu poate fi pus în executare. Actul inexistent este lipsit de elemente esențiale fără de care el nu poate fi conceput.

Autoritățile competente să anuleze actele administrative sau să constate inexistența lor sunt: organele administrative ierarhic superioare, în baza raportului de subordonare; instanțele de contencios administrativ;autoritățile din cadrul Ministerului Public, dar numai actele ilegale ale organelor de cercetare și urmărire penală și ale autorităților care administrează locurile de detenție și executare a pedepselor.

Trebuie însă să subliniem, că numai efectele juridice ale actului anulat sunt desființate deoarece consecințele lui de fapt, materiale, sunt o realitate care s-a produs în trecut și care nu poate fi înlăturată. De exemplu, anularea unei autorizații eliberată unei persoane pentru a presta activități de service auto nu poate șterge consecințele materiale, de fapt, care s-au produs în trecut, înainte de momentul anulării.

Cât privește revocarea actelor administrative, aceasta este modalitatea specifică de încetare a efectelor juridice ale acestora printr-un act al organului emitent sau, pentru considerente de oportunitate, de către organul ierarhic superior.

Revocabilitatea actelor administrative este un principiu al regimului juridic al acestora care rezultă din caracterul lor unilateral. Fiind manifestări unilaterale de voință, ele nu pot fi ținute de vreun consimțământ, atunci când se pune problema încetării efectelor juridice pe care le produc.

Motivele care conduc la revocarea actului administrativ sunt atât ilegalitatea, cât și inoportunitatea. Referitor la primul motiv, ilegalitatea, dacă acceptăm prezumția de bună-credință care operează în favoarea administrației, este firesc ca organul care și-a dat seama că a emis un act ilegal, să-l poată desființa pentru a intra în legalitate, fără a mai aștepta intervenția instanței de contencios. În cazul inoportunității, este vorba, de regulă, de schimbarea condițiilor care au determinat emiterea actului. Și în acest caz, este firesc ca administrația să-și poată desființa actul care nu mai corespunde noilor condiții, deoarece ea nu-și poate îndeplini misiunea decât dacă se adaptează în permanență la dinamica realității.

Revocarea, la fel ca și anularea, are ca efect stingerea raporturilor juridice care au luat ființă pe baza actului revocat. Data încetării efectelor juridice ale actului revocat diferă, în funcție de cum revocarea a intervenit pe motiv de ilegalitate sau pe motiv de inoportunitate.

În cazul când revocarea actului administrativ a avut ca motiv ilegalitatea acestuia, de regulă, raporturile juridice care au luat ființă pe baza lui se sting din momentul emiterii sale (tunc). Când actul administrativ este revocat pentru că este inoportun, efectele lui încetează, de regulă, numai de la data revocării (ex nunc), în cazul acesta, actul a existat și a produs efecte până la data revocării.

Atunci când în privința actelor administrative normative principiul revocabilității are caracter absolut, în cazul actelor administrative individuale, acesta cunoaște excepții, și anume: în cazul actelor administrative jurisdicționale deoarece irevocabilitatea lor se explică prin faptul că autoritatea care le-a emis cu prilejul soluționării unor litigii se dezinvestește prin actele respective, astfel încât nu mai poate reveni asupra lor, așa cum se întâmplă și în cazul hotărârilor judecătorești.

Cum este și cazul actelor administrative prealabile, pe baza cărora au luat ființă raporturi juridice contractuale, civile sau de dreptul muncii, atunci când contractele iau naștere prin acordul de voință al părților, astfel încât este firesc ca, de principiu, ele să poată înceta tot prin acordul părților. Aceast lucru nu înseamnă că legislația în materie nu poate să prevadă și cauze de denunțare unilaterală, care ține de regimul juridic al contractelor respective și nu de principiul revocabilității actelor administrative.

În aceeași categorie sunt actele administrative care au dat naștere unor drepturi subiective sau care conferă un anumit statut, cum ar fi diplome și acte de numire într-o funcție publică. Acestea nu se pot revoca, când sunt îndeplinite condițiile de legalitate care le condiționează existența, această categorie de acte nu pot fi revocate decât pentru vicii grave de legalitate.

Tot o excepție sunt actele administrative care au fost realizate material care rezultă din starea de fapt creată. Atunci când actul administrativ a fost executat, revocarea lui, în sine, nu poate produce efecte materiale. În această excepție nu se pot încadra actele administrative care au ca obiect activități cu caracter continuu, cum sunt autorizațiile eliberate pe baza legii privind organizarea și desfășurarea unor activități economice de către persoane fizice și asociații familiale, însă aici revocabilitatea poate opera numai pentru viitor.

Un caz de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative este suspendarea, în cazul suspendării efectele actului administrativ încetează numai temporar, și anume pentru o perioadă de timp limitată, nu definitiv, ca în cazul anulării sau revocării. Suspendarea apare atunci când există îndoieli cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului administrativ.

Suspendarea apare în situațiile care sunt prevăzute de lege, fie lăsate la aprecierea organelor competente. Atacarea la instanța de contencios administrativ, de către prefect, a actelor autorităților administrației publice locale este un exemplu de suspendare de drept. În cazul suspendării organelor competente să revoce actul li se recunoaște și dreptul de a-l suspenda, potrivit principiului qui potest plus, potest minus.

Instanțele de contencios administrativ pot dispune suspendarea actului în cazuri bine justificate și pentru a preveni producerea unei pagube iminente.

Suspendarea, este o măsură provizorie, se pune problema determinării momentului încetării sale. Suspendarea încetează în momentul în care actul administrativ suspendat este revocat de autoritățile competente, ca urmare a constatării caracterului său ilegal sau inoportun, printr-un act administrativ de revocare.

Suspendarea încetează ca urmare a repunerii în vigoare a actului suspendat, atunci când s-a constatat că este legal sau oportun, în această situație este necesar un act administrativ de încetare a suspendării.

Suspendarea poate înceta, însă, și de drept. Astfel, suspendarea de drept intervenită ca urmare a acțiunii introdusă de prefect la instanța de contencios administrativ, împotriva unui act al unei autorități a administrației publice locale, va înceta odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești dată pentru soluționarea acelui litigiu, fie prin anularea actului, fie prin respingerea acțiunii prefectului.

De asemenea, suspendarea actului administrativ, hotărâtă de instanța de contencios, potrivit Legii contenciosului administrativ, va înceta odată cu soluționarea acțiunii.

Încetarea raporturilor juridice care au luat naștere pe baza unui act administrativ are în vedere producerea unor fapte materiale.

Actele administrative normative conțin reguli care au caracter general și impersonal, care nu își epuizează efectele doar printr-o singură aplicare, de aceea ele nu pot să-și piardă valabilitatea prin producerea unei transformări în lumea materială înconjurătoare. Astfel în dreptul nostru administrativ s-a statornicit regula potrivit căreia efectele juridice ale actelor administrative cu caracter normativ nu pot fi stinse ca urmare a intervenirii unui fapt material.

Actele administrative individuale sunt cele care se referă la o anumită sau anumite persoane determinate, motiv pentru care efectele juridice pe care le produc se epuizează printr-o singură aplicare sau printr-o aplicare repetată limitată. Astfel, raporturile juridice create de aceste acte se sting adesea în urma intervenirii unor fapte materiale, de producerea cărora legea leagă acest efect. Cum ar fi: moartea subiectului de drept = fapt material care duce la încetarea efectelor juridice produse de un act administrativ; astfel, moartea titularului duce la stingerea raporturilor juridice născute pe baza unei autorizații de exercitare a unei meserii; prescripția prevăzută printr-un act normativ este alt fapt material care atrage încetarea efectelor juridice ale unui act administrativ individual. Astfel, executarea sancțiunii aplicate unei persoane fizice care a săvârșit o contravenție se prescrie, dacă procesul-verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat celui sancționat în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii; executarea actului administrativ prin intermediul unor fapte stinge efectele acestuia. Astfel, plata amenzii contravenționale stinge efectele actului sancționator.

Structura actelor normative

Părțile constitutive ale actului normativ

Principalele păți ale unui actul normativ sunt titlul uneori fiind necesar un preambul, formula introductivă, partea dispozitivă, formula care atestă autenticicitatea actului.

Conținutul titlului actului normativ este format din: denumirea generică a actului, în funcție de categoria juridică și autoritatea care emite, obiectul reglementării care este exprimat sintetic de regimul al competențelor, este stabilit prin Constituție, legi și prin alte acte normative prin care se acordă prerogative de reglementare juridică a autorităților publice se determină astfel categoria juridică a actului normativ. Cu ajutorul unui alt act normativ, autoritatea publică este învestită cu competența de a reglementa prin Constituție

Există de asemenea acte normative prin care se modifică ori se completează un alt act normativ, titlul actului exprima operațiunea de modificare sau de completare a actului normativ avut în vedere.

Pentru identificare titlul este întregit, după adoptarea actului normativ, cu un număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta.

Este adăugat un preambulul pentru a exprima, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării. Preambulul nu cuprinde, reguli de interpretare și dispoziții. Este apreciat în funcție de caz dacă adăugarea preambulului în cuprinsul actului normativ este necesară. Acesta este obligatoriu la ordonanțele de urgență și cuprinde prezentarea elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare.

Sunt menționate în preambul avizele prevăzute de lege, valabil în cazul actelor normative ale administrației publice centrale de specialitate sau ale administrației publice locale.

Un alt element este formula introductivă care este formată dintr-o propoziție care cuprinde denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.

Pentru legi formula introductivă este următoarea: "Parlamentul României adoptă prezenta lege." Formula introductivă necesară actelor Guvernului este: "În temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre" sau, după caz, "ordonanță". La ordonanțe se face referire și la legea de abilitare. La ordonanțele de urgență, formula introductivă este: "In temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență." Se adaugă și temeiul din legea respectivă la hotărârile date în executarea expresă a unor legi.

În cazul celelorlalte categorii de acte normative formula introductivă, cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție de natura sa juridică, temeiurile juridice pe baza și în executarea cărora actul a fost emis.

Conținutul reglementării reprezintă partea dispozitivă a actului normativ, este format din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia. Atunci când actele normative care transpun direct norme comunitare în dreptul intern, după partea dispozitivă a acestora se face o mențiune care să cuprindă elementele de identificare a actului comunitar care a fost preluat, după modelul următor: "Prezenta/prezentul …(se menționează tipul actului normativ) transpune Directiva nr. / privind … , publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) nr …. / …. "

În cazul în care printr-un act normativ se transpune numai parțial un act comunitar, mențiunea trebuie să specifice în amănunt textele transpuse.

Elementul de bază în structural al părții dispozitive îl constituie articolul.

În mod abișnuit articolul cuprinde, o singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date. Articolului trebuie să aibă o structură echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.

Abrevierea articolului în textul legii este "art. ". Articolele sunt numerotate în continuare, în ordinea din text, de la începutul până la sfârșitul actului normativ, cu cifre arabe. Atunci când actul normativ cuprinde un singur articol, acesta este definit prin expresia "Articol unic".

Când actele normative au ca obiect modificări sau completări ale altor acte normative, articolele se numerotează cu cifre romane, numerotarea se păsrează cu cifre arabe pentru textele modificate sau completate.

Pentru coduri și legi de mare întindere, articolele se prevăd cu denumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor; acestea nu au semnificație proprie în conținutul reglementării.

Atunci când din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea sunt prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor și o coerență a reglementării.

Alineatul este o subdiviziune a articolului, este format, de regulă, dintr-o singură propoziție sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului. În cazul în care dispoziția nu poate fi exprima într-o singură propoziție sau frază, se adăugă noi propoziții sau fraze, separate prin punct și virgulă. Alineatul se scoate în evidență printr-o ușoară retragere de la alinierea textului pe verticală.

Atunci când în cuprinsul unui articol este utilizat un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt înțeles decât cel obișnuit, înțelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent. Dacă această frecvență a unor astfel de termeni și expresii este mare, actul normativ trebuie să cuprindă în structura sa un grupaj de definiții sau o anexă cu un index de termeni.

Actele normative care au o anumită întindere,atunci când un articol are două sau mai multe alineate, acestea sunt numerotate la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Pentru claritatea, concizia și caracterul unitar al textului unui articol trebuie ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate.

În cazul când textul unui articol sau alineat conține enumerări prezentate distinct, acestea se identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc și nu prin liniuțe sau alte semne grafice.

Enumerarea distinctă, marcată cu o literă, nu poate să cuprindă, la rândul ei, o altă enumerare și nici alineate noi.

În cazul în care o ipoteză este marcată cu o literă necesită o dezvoltare sau o explicare separată, aceasta se face printr-un alineat distinct care să urmeze ultimei enumerări.

Dacă o normă este complementară altei norme, pentru a evita repetarea în text a acelei norme se va face trimitere la articolul, respectiv la actul normativ care o conține, însă nu se poate face, de regulă, o trimitere la o altă normă de trimitere. Atunci când norma la care se face trimitere este cuprinsă în alt act normativ, este obligatorie indicarea titlului acestuia, a numărului și a celorlalte elemente de identificare. Normele pot fi trimise altui act normativ și anume se poate face la întregul său conținut ori numai la o subdiviziune, precizată ca atare. Dacă actul care face obiect de trimitere a fost modificat, completat ori republicat, se face mențiune și despre aceasta.

Formula în care se arată atestarea autenticității unui act normativ cuprinde o formulă de atestare a îndeplinirii procedurii legale de adoptare (în cazul legii), semnătura reprezentantului legal al emitentului, data și numărul.

În cazul legilor este obligatoriu ca în finalul actului să se menționeze despre îndeplinirea dispoziției constituționale privind legalitatea adoptării de către cele două Camere ale Parlamentului.

Formula de atestare a legalității de adoptare a proiectului de lege, utilizată de fiecare Cameră, în ordinea adoptării, este următoarea :

"Acest proiect de lege a fost adoptat de Camera Deputaților/Senat în ședința din … , cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) sau, după caz, art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată." – în cazul în care Camera Deputaților/Senatul adoptă proiectul de lege sau propunerea legislativă, cu sau fără amendamente;

Când este depășit termenul prevăzut pentru adoptare.

"Acest proiect de lege se consideră adoptat de Camera Deputaților/Senat în forma inițială, în condițiile art. 75 alin. (2) teza a III-a sau ale art. 115 alin. (5) teza a III-a, după caz, din Constituția României, republicată." – Formula de atestare a legalității adoptării legii va avea următorul cuprins: "Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) sau (2), după caz, din Constituția României, republicată."

În cazul în care legea este adoptată în ședința comună a celor două Camere, formula de atestare a legalității adoptării acesteia va avea următorul cuprins: „Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 65 alin. (2) și ale art. 76 alin. (1) sau (2), ori art. 148 alin. (1) sau art. 149, după caz, din Constituția României, republicată.”

Pentru legile de revizuire a Constituției României, formula de atestare a legalității adoptării acestora va avea următorul cuprins: „Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu respectarea prevederilor art. 151 alin. (1) sau alin. (2), după caz, din Constituția României, republicată.”

După formula de atestare apar semnăturile președinților celor două Camere sau ale vicepreședinților care au condus ședințele.

Data legii este aceea la care i se dă număr, după promulgare.

Actele Guvernului au trecută data ședinței Guvernului în care actul a fost aprobat, pentru celelalte acte normative este aceea la care au fost semnate.

Numerotarea actelor normative este făcută în ordinea datării lor, separat pe fiecare an calendaristic.

Sistematizarea conținutului actului normativ

Conținutul proiectului de act normativ este sistematizat în următoarea ordine de prezentare a ideilor: dispoziții generale sau principii generale, dispoziții privind fondul reglementării, dispoziții tranzitorii, dispoziții finale, anexe (dacă este cazul)

Când sunt necesare reglementări de mică întindere se poate redacta textul fără a să se marcheze distinct elementele menționate, urmând însă această ordine de prezentare.

În structura actului normativ, articolele sunt grupate pe capitole, care se împart în secțiuni, iar acestea, când este cazul, în paragrafe.

Dispozițiile de fond conțin reglementarea propriu-zisă a relațiilor sociale ce fac obiectul actului normativ.

În cadrul actului normativ succesiunea și gruparea dispozițiilor de fond cuprinse se face în ordinea logică a desfășurării activității reglementate, asigurându-se ca prevederile de drept material să le preceadă pe cele de ordin procedural, iar în caz de instituire de sancțiuni, aceste norme să fie plasate înaintea dispozițiilor tranzitorii și finale.

Textele care reglementează asemănător ipotezele cuprinse în mai multe subdiviziuni ale actului normativ se pot grupa în structuri distincte, denumite dispoziții comune.

Dispozițiile generale conțin prevederi care orientează întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia. Ele sunt grupate în primul capitol și nu se reiau în restul reglementării, în afară de cazul în care sunt strict necesare pentru înțelegerea unor dispoziții cu care formează un tot unitar.

Dispozițiile tranzitorii conțin măsuri care sunt instituite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ. Dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.

Dispozițiile finale cuprind măsuri ce sunt necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative, ca: abrogări, modificări, completări, precum și dispoziția de republicare, dacă este cazul.

Pentru actul normativ care are caracter temporar se prevede și perioada de aplicare sau data încetării aplicării sale.

În cazul redactării textului unui proiect de act normativ se folosesc, ca părți componente ale acestuia, anexe care conțin prevederi care conțin exprimări cifrice, desene, tabele, planuri sau altele asemenea.

Constituie anexe la un act normativ reglementări care trebuiesc aprobate de autoritatea publică competentă, cum sunt: regulamente, statute, metodologii sau norme cu caracter predominant tehnic. Este necesar ca anexa să aibă un temei-cadru în corpul actului normativ și să se refere exclusiv la obiectul determinat prin textul de trimitere. Textul-cadru de trimitere trebuie să facă, în finalul său, mențiunea că anexa face parte integrantă din actul normativ. În cazul în care sunt mai multe anexe, în finalul actului normativ se include un articol distinct, care cuprinde aceeași mențiune, însoțită de nominalizarea expresă a tuturor anexelor. Titlul anexei conține exprimarea sintetică a ideii din textul de trimitere. Atunci când există mai multe anexe, acestea se numerotează cu cifre arabe, în ordinea în care au fost enunțate în textul proiectului.

Pregătirea, elaborarea și avizarea proiectelor de lege de către Guvern

Proiectele de lege sunt inițiate, elaborate și se adoptă conform prevederilor Constituției Românie și a normelor de tehnică legislativă, precum și cu principiile ordinii de drept.

Pentru a se integra organic în sistemul legislației legea, proiectul de lege trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune, precum și cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte; proiectul de lege nu poate depăși limitele competenței instituite prin Constituție și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acesteia.

Guvernul exercită inițiativa legislativă care este prevăzută la art.74 alin.1 din Constituția României, prin proiectele de lege elaborate de ministere sau de alte autorități ale administrației publice și transmiterea acestora spre dezbatere și adoptare camerei competente a Parlamentului.

Proiectele de lege sunt elaborate de autoritățile abilitate să le inițieze, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.

Proiecte de lege sunt inițiate și supuse spre însușire Guvernului, potrivit atribuțiilor pe care le au, în domeniul lor de activitate de următoarele autorități ale administrației publice: ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum și autoritățile administrative autonome; organele de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor – prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află; prefecturile, consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București, potrivit legii – prin Ministerul Administrației și Internelor.

Având în vedere elaborarea proiectelor de acte normative, la toate autoritățile administrației publice menționate, sunt constituite, prin dispoziție a conducătorilor acestora, colective speciale în componența cărora sunt desemnați juriști, specialiști în domeniul integrării europene, precum și specialiști din compartimentele corespunzătoare profilului propunerilor de reglementare.

Astfel, colectivul va fi coordonat de un secretar de stat, respectiv de secretarul general. Acest colectiv întocmește o primă formă a proiectului de lege, care este prezentată conducătorului autorității inițiatoare.

În timpul procesului de elaborare a proiectelor de lege autoritățile inițiatoare au obligația să respecte regulile procedurale aplicabile pentru a asigurarea transparenței decizionale, care este prevăzută de art.6 din Legea nr.52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Pe scurt se poate spune că este vorba de aducerea la cunoștința publică a proiectului de lege și a documentației de fundamentare, precum și de stabilirea unui termen de cel puțin 10 zile pentru primirea în scris propuneri sau observații privind proiectul de lege. Acesta va putea intra în circuitul necesar avizării numai după ce a fost definitivat pe baza propunerilor și observațiilor primite.

Astfel pentru asigurarea consultării partenerilor sociali, autoritățile inițiatoare sunt obligate să supună proiectele de acte normative cu caracter economico-social analizei comisiilor de dialog social, constituite în cadrul acestora în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 314/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea comisiilor de dialog social în cadrul unor ministere și al prefecturilor, cu modificările și completările ulterioare.

Proiectul de lege este necesar să fie însoțit de expunerea de motive.

Astfel un proiect de lege inițiat de autoritățile competente se transmite pe circuitul de avizare numai după însușirea acestuia, prin semnarea expunerii de motive, de conducătorul autorității publice inițiatoare și de ministrul de stat coordonator.

Urmatoarea etapă este aceea că proiectul de act normativ se va transmite concomitent, în copie, autorităților publice interesate în aplicarea acestuia, în funcție de obiectul reglementării, care au obligația să analizeze și să comunice inițiatorului eventualele observații și propuneri, în termen de cel mult 5 zile de la primirea proiectului, dacă nu s-a stabilit un alt termen. Proiectele de acte normative care urmăresc armonizarea legislației naționale cu prevederile comunitare se transmit spre analiză și Ministerului Integrării Europene, însoțite de tabelul de concordanță între actul comunitar propus să fie transpus și proiectul de act normativ care îl transpune.

După obținerea punctelor de vedere ale autorităților publice care urmează să avizeze, inițiatorul definitivează proiectul de lege. La operațiunea de definitivare pot participa și reprezentanți ai autorităților publice avizatoare.

Dacă în urma propunerilor și observațiilor primite de la autoritățile publice avizatoare s-au adus modificări proiectului de act normativ, expunerea de motive inițială va fi reformulată în mod corespunzător, astfel încât fundamentarea să se refere la forma proiectului de act normativ care va fi transmisă spre avizare.

Dacă a fost definitivat originalul proiectului de lege, însoțit de expunerea de motive ce a fost refăcută conform modificărilor operate, se transmite succesiv spre avizare de către inițiator autorităților publice interesate în aplicare, în termen de maximum 3 zile de la primirea avizelor.

Atunci când între inițiator și autoritățile publice avizatoare există puncte de vedere diferite, proiectul de lege va fi avizat, în mod obligatoriu, în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la primirea acestuia, cu observații, care vor fi anexate și prezentate în cadrul ședinței Guvernului. Dacă termenul de 5 zile a fost depășit, ca și restituirea proiectului, fără semnarea instrumentului de prezentare și motivare, ce este însoțit sau nu de observații, reprezintă aviz tacit, fără îndeplinirea vreunei alte formalități de către inițiator.

În continuare proiectul de lege în original se transmite Ministerului Justiției, împreună cu o copie, numai după obținerea avizelor autorităților publice interesate. Ministerul Justiției avizează din punct de vedere al legalității, proiectele de lege exclusiv, încheind astfel succesiunea operațiunilor din etapa de avizare.

Inițiatorul proiectelor de lege avizate transmite către Secretariatului General al Guvernului, atât în original, ștampilate pe fiecare pagină, cât și pe suport magnetic, însoțite de fișa circuitului de avizare. Secretariatul General al Guvernului va solicita imediat avizul Consiliului Legislativ, ce urmează să fie emis în termenul solicitat de Guvern, care nu poate fi mai mic de două zile pentru proiectele de lege care urmează să fie transmise Parlamentului și solicită dezbaterea în procedură de urgență și în termen de zece zile pentru celelalte proiecte de lege. Totodată Secretariatul General al Guvernului verifică îndeplinirea condițiilor de formă ale fiecărui proiect de lege, inclusiv respectarea normelor de tehnică legislativă, va întocmin, atunci când este cazul, o notă ce va cuprinde propuneri și/sau observații. Apoi Secretariatul General al Guvernului transmite inițiatorului avizul Consiliului Legislativ și nota care cuprinde propunerile și/sau observațiile sale.

Inițiatorul pe baza acestora are obligația să reanalizese și, dacă este cazul, va reface proiectul de lege. Proiectul de lege ce a fost refăcut va fi transmis Secretariatului General al Guvernului, ștampilat pe fiecare filă, cu cel puțin 5 zile înainte de data ședinței Guvernului pe agendă de lucru a acestuia și se solicită să fie înscris.

Atunci când inițiatorul nu acceptă, total sau parțial, observațiile și propunerile formulate în avizul Consiliului Legislativ și în nota Secretariatului General al Guvernului, va transmite Secretariatului General al Guvernului forma proiectului de lege care urmează să fie supusă spre adoptare Guvernului, însoțită de o notă justificativă ce va conține argumentele care au condus la neacceptarea observațiilor și/sau a propunerilor respective.

Analiza și adoptarea proiectelor de lege de către Guvern

Proiectele de lege se adoptă în ședințele de Guvern.

În vederea pregătirii ședințelor Guvernului, Secretariatul General al Guvernului organizează în prealabil reuniuni de lucru cu reprezentanți, la nivel de secretar de stat sau secretar general, ai ministerelor și ai celorlalte autorități publice inițiatoare și avizatoare, în vederea corelării punctelor de vedere ale acestora în legătură cu proiectele de acte normative ce urmează a fi supuse Guvernului spre adoptare.

În cadrul reuniunilor se elaborează proiectul agendei de lucru a ședinței Guvernului, care se structurează în două părți, și care cuprinde: proiecte de acte normative, rapoarte, note, note-mandat, memorandumuri, puncte de vedere,

Informări și alte documente, în funcție de necesități și de solicitări.

În prima parte a agendei de lucru vor fi înscrise proiectele de acte normative și alte documente, care au toate avizele ministerelor implicate, inclusiv formele refăcute conform avizelor Consiliului Legislativ și ale altor autorități competente, în scopul facilitării luării unei decizii rapide de către Guvern asupra actelor care sunt agreate de toate ministerele implicate și care nu mai comportă discuții suplimentare pentru a fi adoptate de Guvern.

În a doua parte a proiectului agendei de lucru vor fi înscrise proiectele de acte normative și alte documente, care necesită dezbateri și opțiuni ale Guvernului.

Proiectul agendei de lucru, avizat de ministrul delegat pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului, este prezentat de acesta spre aprobare primului-ministru. Agenda de lucru aprobată se comunică de Secretariatul General al Guvernului tuturor membrilor Guvernului, precum și conducătorilor altor autorități publice interesate, cu cel puțin 36 de ore înainte de începerea ședinței Guvernului.

Înainte de începerea dezbaterilor sau în cursul acestora, inițiatorii pot solicita primului-ministru, motivat, retragerea sau amânarea proiectelor de acte normative aflate pe agenda de lucru.

În cazuri excepționale primul-ministru poate aproba ca pe durata desfășurării ședinței Guvernului să fie luate în discuție și proiecte de acte normative sau materiale neînscrise pe agenda de lucru. În cazul adoptării de către Guvern a acestor proiecte de acte normative, inițiatorul are obligația să parcurgă ulterior procedura de avizare și finalizare a acestora.

Decizia Guvernului cu privire la fiecare proiect de act normativ, luată ca urmare a rezultatului dezbaterilor, este marcată prin anunțul primului-ministru privind adoptarea, amânarea, respingerea sau retragerea acestuia, după caz.

După ședința Guvernului, Secretariatul General al Guvernului va proceda la transmiterea la Camera Deputaților sau, după caz, la Senat, a proiectelor de lege, înscrise în prima parte a agendei de lucru și adoptate de Guvern, însoțite de expunerile de motive ale acestora și de hotărârile de supunere a lor spre adoptare camerei respective, semnate de primul-ministru.

Proiectele de lege înscrise în cea de-a doua parte a agendei de lucru și adoptate de Guvern vor fi finalizate de Secretariatul General al Guvernului prin operarea observațiilor aprobate de Guvern, potrivit regulilor de tehnică legislativă.

În situația în care în ședința Guvernului au fost formulate observații de fond, Secretariatul General al Guvernului le va comunica inițiatorilor, imediat după ce stenograma ședinței Guvernului a fost redactată.

În termen de cel mult două zile de la primirea observațiilor aprobate în ședința Guvernului, inițiatorul este obligat să transmită Secretariatului General al Guvernului reformulările textelor vizate de aceste.

Secretariatul General al Guvernului operează modificările corespunzătoare în textul proiectului de lege și transmite autorității publice inițiatoare forma finală a acestuia.

În situația în care inițiatorul nu acceptă propunerile și/sau observațiile aprobate de Guvern, proiectul de lege va fi repus în mod obligatoriu pe agenda de lucru a ședinței Guvernului.

Proiectele de lege cărora li s-au adus modificări de fond ca urmare a discutării și adoptării lor în ședința Guvernului vor fi supuse unei noi avizări a Consiliului Legislativ precum și a altor autorități competente, după caz. În situația în care, ca urmare a noii avizări de către aceste autorități, este necesară operarea unor modificări de fond ori avizul respectiv este negativ, proiectul de lege va fi repus în mod obligatoriu pe agenda de lucru a ședinței Guvernului.

În majoritatea cazurilor, dacă după adoptare inițiatorul solicită operarea altor modificări care nu au fost aprobate de Guvern, Secretariatul General al Guvernului are obligația să repună respectivul proiect de act normativ pe agenda de lucru.

Proiectul de lege final, rezultat în urma parcurgerii procedurii, va fi transmis de către Secretariatul General al Guvernului la Camera Deputaților sau, după caz, la Senat, însoțit de expunerea de motive și de hotărârile de supunere a lui spre adoptare camerei respective, semnate de primul-ministru.

Instrumentele de motivare și avizare, variantele și formele succesive ale proiectelor de lege, precum și originalul proiectelor de lege adoptate se va păstra de Secretariatul General al Guvernului, astfel încât să se asigure cunoașterea întregului proces de elaborare a proiectului respectiv.

Pe întregul parcurs al elaborării proiectelor de acte normative se interzice personalului autorităților publice inițiatoare și avizatoare furnizarea în afara instituțiilor respective a unor date sau informații cu privire la respectivele proiecte de acte normative, cu excepția informațiilor oficiale care trebuie furnizate în condițiile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și ale Legii nr.52/2003 privind transparența decizională în administrația publică

Inițiativa legislativă a administrației

Scurtă caracterizare

Inițiativa legislativă reprezintă un important mijloc juridic al administrației, care a fost puțin descris de literatura de specialitate,.

Inițiativa legislativă, constă în dreptul Guvernului să transmita proiecte de lege la Camera competentă să le adopte, el fiind prima Cameră ce a fost sesizată, având corelativ obligația acesteia de a-l dezbate, este instrumentul administrației, prin care aceasta poate să producă efecte juridice de natură normativă, în urma transformării proiectelor în lege.

O lege este un actul juridic al Parlamentului și ea reglementează relațiile sociale, dar esența reglementărilor se găsesc, în proiectul inițiat de Guvern, deci inițiativa legislativă a administrației reprezintă un instrument juridic indirect.

Această eficacitatea a acestui instrument nu trebuie subestimată din motivul că Guvernul face numai propuneri și Parlamentul va dispune. Din punct de vedere juridic, așa este, însă cu adevărat raporturile dintre Guvern și Parlament demonstrează că în mare majoritate legile au la baza lor proiecte guvernamentale, care sunt adoptate, de regulă, cu modificări ce sunt neesențiale, acest lucru este datorat mecanismelor constituționale cu care Guvernul a fost învestit. Astfel Guvernul nu poate fi constituit, nu supraviețiește, dacât atunci când este susținut de majoritatea parlamentară, care este formată dintr-un anumit partid sau o coaliție de partide. În această situație, în mod normal, Parlamentul nu respinge și nu modifica, esențial proiectele de legi ce au transmise de Guvern.

Formal-juridic, legea reprezintă manifestarea voinței Parlamentului, fiind unica autoritate legiuitoare, dar când se face o analiză mai atentă a genezei voinței se observă că, în realitate, ea reprezintă, cel mai des, acordul în sens extra-juridic sau ca un proces decizional, între Guvern și Parlament. Inițiativa acordului îi aparține Guvernului, ca și în cazul părții esențiale ale conținutului.

Utilizând sensul global al termenului administrație, inițiativa legislativă a administrației, nu în sensul inițiativei legislative ce revine strict Guvernului, dacă Guvernul este însăși titularul dreptului de inițiativă legislativă, dreptul de elaborare a proiectelor de lege și de supunere spre aprobare Guvernului, când acestea sunt înaintate la Parlament, este recunoscut și altor autorități ale administrației publice.

Conform legii privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, pentru a se realiza Programul de guvernare, Guvernul exercită, printre altele, funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar pentru realizarea obiectivelor strategice. În cadrul acesta este înscrisă atribuția de a iniția proiecte de lege și de a le supune spre aprobare Parlamentului. Membrii Guvernului conform cadrului legal, propun Guvernului proiecte de lege, având vederea exercitarea dreptului de inițiativă legislativă a acestuia, pe baza unei metodologii care este aprobată prin hotărâre a Guvernului.

Adoptarea proiectelor de lege de Guvern, conform legii în care se arată că acestea sunta doptate prin consens, iar când nu este realizat consensul, hotărârea o va lua primul-ministru.

Pentru aprobarea regulamentului, Hotărârea Guvernamentală. nr.50/2005 privind procedurile la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, art. 4 se prevede că au drept de a iniția proiecte de acte normative, inclusiv proiecte de lege, conform atribuțiilor și domeniului lor de activitate.

Ca urmare cu acest drept sunt următoarele autorități publice: ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum și autoritățile administrative autonome. Sunt de asemenea organele de specialitate ale administrației publice centrale, aflate în subordinea sau în coordonarea ministerelor, prin ministerele în a căror subordine sau coordonare se află. Mai sunt în această situație și pPrefecturile, consiliile județene, respectiv Consiliul General al Municipiului București, potrivit legii, prin Ministerul Administrației și Internelor.

Mijlocul juridic, care este un proiect de lege, este utilizat de cvasi-totalitatea autorităților administrației publice. Dar cel care hotărăște este Guvernul și anume care dintre proiecte care au fost astfel elaborate se va transforma în inițiativă legislativă guvernamentală, avqnd sau nu modificări. Inițiativa legislativă guvernamentală, în realitate este o formă de acțiune comună a componentelor sistemului politico-administrativ.

Având în vedere cum s-a format, ca o voință ce rezultă dintr-un proces decizional, legea nu este numai voința Parlamentului și nici nu este un acord simplu de voință între Parlament și Guvern, deoarece voința Guvernului, este rezultul voinței mai multor elemente ale sistemului politico-administrativ.

Ca urmare opera legislativă adecvată nu este numai meritul Parlamentului și nici legislația care este deficitară nu este vina acestuia. în egală măsură meritul și vina, sunt ale sistemului politico-administrativ. Ca urmare, inițiativa legislativă guvernamentală trebuie să fie tratată cu maximum de atenție și responsabilitate.

Astfel proiectele de lege sunt elaborate după o procedură, respectând unele condiții riguroase, prevăzute de Legea nr. 24/2000 care privesc normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. De asemenea, modul de realizare a inițiativelor legislative guvernamentale este reglementat în detaliu prin H.G. nr. 50/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare.

Privind elaorarea actelor normative se urmăresc urmatoarele etape:

Aspecte de tehnică legislativă principalele care vizează: elaborarea actelor normative, redactarea actelor normative și structura actului normativ. Procedurile care privesc elaborarea inițiativelor legislative ale Guvernului, reguli privind pregătirea, elaborarea și avizarea unor proiecte de lege și de reguli privind analiza și supunerea spre adoptare a proiectelor de lege.

Tehnica necesară elaborare a actelor normative

Elaborarea actelor normative parcurge trei etape: documentarea, alegerea soluțiilor legislative și definirea conceptelor și motivarea proiectelor de acte normative.

Documentarea

Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedată, în funcție de importanța și complexitatea acestora, de o activitate de documentare și analiză științifică, pentru cunoașterea temeinică a relațiilor sociale care urmează să fie reglementate, a istoricului legislației din acel domeniu, precum și a reglementărilor similare din legislația străină, în special a țărilor Uniunii Europene.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ examinează practica Curții Constituționale în acel domeniu, practica instanțelor judecătorești în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum și doctrina juridică în materie.

Soluțiile legislative ce se preconizează prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea, precum și cu dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte.

Alegerea soluțiilor legislative și definirea conceptelor

Pentru alegerea unor soluții judicioase și durabile se pot elabora mai multe variante posibile, evaluându-se efectele previzibile ale soluțiilor preconizate.

Soluțiile legislative avute în vedere trebuie să prezinte suplețe pentru a realiza îmbinarea caracterului de stabilitate a reglementării cu cerințele de perspectivă ale dezvoltării sociale.

Soluțiile legislative preconizate prin proiectul de act normativ trebuie să acopere întreaga problematică a relațiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare pentru a se evita lacunele legislative.

Pentru ca soluțiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea de aplicare a actului normativ, folosindu-se fie enumerarea situațiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situații posibile.

În cadrul soluțiilor legislative preconizate pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, Proiectul de act normativ trebuie să cințină soluții legislative pentru situații tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situații juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu și-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări.

Motivarea proiectelor de acte normative

Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele documente de motivare: expuneri de motive cum ar fi în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative;

Sunt de asemenea note de fundamentare cum sunt cele în cazul ordonanțelor și al hotărârilor Guvernului. Ordonanțele care sunt supuse aprobării Parlamentului, conform legii de abilitare și ordonanțele de urgență sunt transmise Parlamentului însoțite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora. Referate de aprobare în cazul celorlalte acte normative.

Expunerea motivelor, note de fundamentare și referate de aprobare sunt instrumente de prezentare și motivare pentru noile reglementări care au fost propuse.

Motivarea actelor normative se referă, în principal, la:

Cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele reglementărilor în vigoare, la existența unor neconcordanțe legislative sau a unui vid legislativ; principiile de bază și finalitatea reglementării propuse, cu evidențierea elementelor noi.

Efectele avute în vedere, în funcție de obiectul reglementării.

Implicațiile pe care noua reglementare le are asupra legislației în vigoare; implicațiile asupra legislației interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaționale, precum și măsurile de adaptare necesare.

La pregătirea proiectului fazele parcurse și rezultatele obținute, evidențiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiștii consultați, preocupările de armonizare legislativă. pentru ordonanțele de urgență se prezintă distinct elementele obiective ale situației extraordinare care impune reglementare imediată, nefiind suficientă utilizarea procedurii parlamentare de urgență, precum și eventualele consecințe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse.

Pentru fiecare proiect de act normativ, motivarea este necesar să conțină o mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora și, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun.

Motivarea trebuie să cuprindă referiri la actul pe baza și în executarea căruia se emite îÎn situația în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ.

Documentele de motivare a proiectelor de acte normative trebuie să cuprindă obligatoriu referiri la avizul Consiliului Legislativ și, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, Curții de Conturi sau Consiliului Economic și Social. De asemenea, atunci când este vorba de reglementări privind drepturile cetățenilor, se poate cere și avizul Avocatului Poporului.

Folosind terminologia proiectului de act normativ care sunt prezentate documentele de motivare sunt redactate în stil explicativ și clar.

Este necesar ca motivarea să facă referire la forma finală a proiectului de act normativ. Pe parcurs dacă sunt modificări ale proiectului, îna urma propunerilor și observațiilor primite de la organele de avizare, motivarea inițială este necesar să fie refăcută corespunzător acestor modificări..

O altă etapă este expunerea motivelor la proiectele de legi pentru care inițiativa legislativă este exercitată de Guvern, ca și expunerile de motive la proiectele de legi pentru aprobarea ordonanțelor sau ordonanțelor de urgență va fi semnat de primul-ministru după ce se va adopta forma finala a proiectului în cadrul ședinței de Guvern..

Expunerea motivelor la legi și notele de fundamentare ale ordonanțelor și hotărârile Guvernului, ce au fost elaborate de un inițiator, sunt publicte împreună cu actul normativ în cauză în Monitorul Oficial al României, sau sunt prezentate pe Internet de autoritatea cale le emitente. Atunci când în cursul dezbaterilor parlamentare proiectul de lege sau propunerea legislativă suferă unele modificări de fond, expunerea de motive urmeză să fie refăcută, după ce legea a fost promulgată, de inițiator, în urma sesizării secretarului general al Camerei Deputaților.