Ingerintele Statelor In Viata de Familie

CAPITOLUL I

Categorii de drepturi privind intimitatea

Art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră dreptul la intimitate în primul alineat referitor la protecția vieții private și de familie, precum și a domiciliului și a corepondenței, care trebuie analizat împreună cu art. 12 referitor la dreptul la căsătorie.

În literatura juridică de specialitate s-a observat că drepturile privind respectarea intimității au fost interpretate foarte larg de către Curte care, datorită interpretării dinamice și evolutive a prevederilor sale, printr-o jurisprudență dezvoltată continuu a extins foarte mult domeniul de aplicare al art. 8.

Judecătorii Curții Europene a Drepturilor Omului au tendința de a interpreta extensiv dispozițiile Convenției europene, iar acest lucru se observă cel mai clar în privința art. 8 care „cuprinde o capacitate infinită de extindere: de fapt, orice comportament poate, într-un mod sau altul, să fie considerat a avea legătură cu viața privată”

Drepturile apărate de Convenție se împart în două categorii, după cum comportă sau nu derogări:

drepturi intangibile, care nu sunt susceptibile de ingerințe, cum ar fi dreptul la viață și la a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante;

drepturi condiționale, care pot cunoaște anumite limitări, cum ar fi dreptul la viață privată și familială, la domiciliu și la corespondență, libertatea de asociere, de informare și exprimare, de gândire, de conștiință și de religie.

Dreptul la intimitate beneficiază de o protecție largă din partea Convenției europene în toate componente sale:

căsătorie;

viață privată și de familie;

domiciliu și corespondență.

Protecția căsătoriei

Protejarea căsătoriei trebuie studiată din două puncte de vedere, unul mai general și unul mai special. Pe planul mai general, trebuie remarcat dreptul la căsătorie, care asimilează dreptul de a întemeia o familie. Pe planul mai special, egalitatea în căsătorie, care îngăduie o reală protecție a instituției căsătoriei.

Protecția vieții private și de familie

Conceptul de viață privată, precum și cel de viață de familie sunt noțiuni al căror conținut variază în funcție de epoca la care se raportează, putând fi înțelese într-un sens mai larg sau mai restrâns, Curtea optând pentru „caracterul interschimbabil” al acestor concepte.

Protecția vieții private împotriva oricărei ingerințe arbitrare a autorităților publice reprezintă scopul principal al art. 8 din Convenție, impunând, în primul rând, obligații negative din partea puterilor publice, adică de a nu face ceva, de a se abține de la o acțiune care ar împiedica exercitarea dreptului la viața privată de către titularii cărora le sunt recunoscute și care le pot invoca (persoane fizice sau entități sociale), dar și obligații pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieții private sau familiale. Acestea pot consta în adoptarea unor măsuri de protecție a vieții private, întinzându-se până la relațiile persoanelor între ele.

Statele contractante trebuie să dispună de un cadru juridic adecvat și suficient care să aibă drept scop îndeplinirea obligațiilor pozitive care le revin în temeiul art. 8 din Convenție.

Protecția domiciului și a corespodenței

Protejarea domiciului și a corespondenței se realizează prin art. 8 al Convenției, care oferă protecție atât vieții private și familiale, cât și domiciliului și corespondenței. Motivele care impun această protecție se referă la nevoia imperioasă de a apăra secretul cuvântului și la importanța spațiilor în care se desfășoară viața privată.

Noțiunea de viață de familie

Noțiunea de viață de familie este prevăzută distinct între drepturile persoanei care sunt protejate prin art. 8 al Convenției, însă Curtea Europeană nu oferă o definiție a acesteia.

Conceptul de viață de familie a evoluat în mod constant, sub influența schimbărilor juridice și sociale. Astfel, Curtea a interpretat această noțiune, ținând cont de diversitatea formelor de viață de familie, precum și implicațiile divorțului și progresele medicale în lumea modernă.

Determinarea sensului de viață de familie reprezintă o operațiune foarte delicată, care cuprinde și dispozițiile art. 12 din Convenție, cele ce consacră dreptul la căsătorie.

Jurisprudența Curții arată că, astăzi, noțiunea de „viață de familie” nu se referă numai la sfera intimă a relațiilor personale, dar în același timp cuprinde „dreptul individului de a lega și dezvolta relații cu semenii săi ”.

Jurisprudența Curții a recunoscut importanța familiei în societate indiferent de componența acesteia, fie biologică, fie creată prin adopție . Astfel, aceasta a arătat că noțiunea de familie nu se mărginește numai la relațiile de căsătorie, ci poate cuprinde și alte legături de fapt, atunci când membrii cuplului trăiesc împreună, în afara căsătoriei. Există, între părinți și copil o legătură ce constituie viața de familie „din momentul și din singurul fapt al nașterii sale”.

În prezent, familia cuprinde, din punct de vedere juridic, un cuplu (bărbat și femeie, cuplurile homosexuale nefiind încă recunoscute ca formând o familie) și persoanele care au un strămoș comun.

Legătura de rudenie, unul dintre criteriile vieții de familie, continuă să prezinte o importanță deosebită în stabilirea existenței familiei. Noțiunea de viață de familie este legată de existența unor legături suficient de strânse de consangvinitate.

În general, viața de familie consacră raporturile dintre părinți și copii, dar pot fi luate în considerare și relațiile între rude apropiate: bunici și nepoți, unchi și nepoți.

De asemenea, sunt considerate familii și cuplurile care nu au încheiat o căsătorie, dar trăiesc împreună cu copiii lor. Mai mult, membrii unei familii care nu mai trăiesc împreună – în urma unui divorț, a unei separări sau a unui aranjament – pot, în pofida oricărui fapt, să beneficieze de protecția consacrată de art. 8.

Adopția dă naștere unei vieți familiale între adoptat și adoptator. Mai mult, prin aplicarea criteriului autonom al vieții de familie – caracterul efectiv al unei relații –, Curtea a recunoscut că existau legături familiale de facto dintre un transsexual (născut de sex feminin), partenera sa și copilul acesteia născut prin înseminare artificială de la un donator.

Odată ce sunt stabilite, legăturile de rudenie nu i-au sfârșit nici odată cu divorțul, nici dacă părțile decid să nu mai trăiască împreună, nici nu se termină prin decizia de a plasa un copil într-o familie adoptivă.

Deși legătura în cauză poate fi întreruptă de unele evenimente ulterioare, precum expulzarea, Curtea a stabilit că aceasta nu se întâmplă decât în circumstanțe excepționale.

Natura obligațiilor impuse statelor

Din analiza prevederilor art. 8 reies obligațiile negative ale autorităților statale, adică de a nu face, de a se abține de la o acțiune care ar împiedica exercitarea lor de către titularii care le pot invoca (persoanele fizice sau entitățile sociale). Se recunoaște dreptul autorităților naționale de a imputa anumite fapte care țin de viața privată și familială, cum este exploatarea persoanelor vulnerabile din cauza vârstei sau a stării fizice ori psihice a acestora, însă Curtea Europeană realizează controlul dispozițiilor naționale, adică dacă acestea se încadrează într-un cadru care, într-o societate democrată, poate fi considerat necesar pentru atingerea scopului în vederea căruia au fost adoptate .

În anumite situații excepționale, ingerințele statului în exercițiul dreptului la viața privată se pot dovedi necesare într-o societate democratică, dacă sunt destinate să apere securitatea națională, ordinea publică ori să prevină săvârșirea de fapte penale, așa cum a decis Curtea în privința dispozițiilor legislative care oferă autorităților publice posibilitatea de a intercepta convorbirile telefonice, corespondența sau trimiterile poștale

Consacrarea dreptului la respectarea vieții private și de familie urmărește „protecția individului împotriva acțiunilor arbitrare din partea autorităților publice” .

Instanța de contencios european al drepturilor omului a semnalat în repetate rânduri că art. 8 pretinde îndeplinirea din partea statelor a unor obligații pozitive. Curtea admite existența unor astfel de obligații impuse statului pentru a asigura, în mod eficient, respectul vieții de familie (Sudre, 2003) – obligația de a oferi unui copil din afara căsătoriei, precum și mamei sale posibilitatea „de a avea o viață de familie normală” și, de asemenea, obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura reunirea unui părinte cu copilul său, obligația de a oferi posibilitatea unei mame să-și vadă fiica plasată în asistență publică ori tatălui natural să obțină tutela sau încredințarea copilului născut în afara căsătoriei, plasat de mamă într-o instituției specializată, în vederea adopției.

În ceea ce privește obligațiile pozitive și negative impuse statelor membre de art. 8 al Convenției, acestea trebuie să asigure realizarea unui echilibru just între interesele individuale și cele ale societății, luate în ansamblul ei.

CAPITOLUL II

Ingerințele statelor în viața de familie

Art. 8 din Conventie, prin paragraful 2, statutează că amestecul autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie este admis numai dacă este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Astfel, acțiunea statului prin care se limitează dreptul persoanei la respectul vieții familiale trebuie să îndeplinească anumite condiții. De asemenea, este considerată violare a art. 8 al Convenției neîndeplinirea unei obligații pozitive a statului, prin care s-a adus atingere dreptului protejat de acest articol.

Fosta Comisie s-a pronunțat în sensul că măsurile care aduc atingere vieții private și intimității luate de administrația penitenciară în privința unor deținuți contestatari, justificate însă de măsurile de ordine ce s-au impus, sunt compatibile cu dispozițiile art. 8 al Convenției, deoarece privesc securitatea publică și prevenirea săvârșirii de fapte penale.

Noțiunea de ingerință

Convenția Europeană nu oferă o definiție a noțiunii de ingerință a autorităților statele în exercițiul dreptului la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8. Totuși, alineatul doi al aceluiași articol prevede anumite condiții în care exercițiul drepturilor poate fi limitat.

Aceste restricții sunt admise numai dacă sunt prevăzute de lege, urmăresc un scop legitim, dintre cele enumerate de paragraful 2 al art. 8, și sunt necesare într-o societate democratică.

Caracteristicile ingerinței

Condiția legalității (Ingerința trebuie să fie prevăzută de lege)

Prima condiție pentru justificarea unei limitări a drepturilor protejate par. 1 al art. 8 al Convenției este ca aceasta să fie prevăzută de lege, adică să aibă o bază legală. Jurisprudența Curții are în vedere sensul formal, extins, al noțiunii de „lege”, și nu face distincție între sistemul de drept common law și cel de drept continental.

Noțiunea „lege materială” este interpretată de Curte în sensul că desemnează ansamblul regulilor juridice în vigoare, indiferent de tipul lor, inclusiv interpretarea jurisprudențială. Consecin.ă a acestei interpretări extensive, un act administrativ poate constitui o bază legală pentru o ingerință.

Prevederea legală nu este însă suficientă. Curtea a indicat, în jurisprudența sa, că dispoziția referitoare la o ingerință în exercițiul unui drept trebuie să fie cunoscută, în condiții rezonabile, de către cel căruia i se aplică, să fie accesibilă tuturor și să fie previzibilă, adică cel căruia i se aplică trebuie ca, în mod rezonabil, să fi putut înțelege sensul dispoziției și să-și dea seama că aplicarea legii îl privește pe el – „cetățeanul trebuie să poată avea o indicare precisă asupra normelor aplicabile într-o anumita situație”.

Sintagma „prevăzută de lege” în sensul art. 8 parag. 2 din Convenție nu impune numai o bază legală în dreptul intern, ci se referă și la calitatea acestei legi, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, să ofere toate garanțiile împotriva unor eventuale abuzuri din partea autorităților și să fie accesibilă celui în cauză și previzibilă cu privire la efectele sale.

Astfel, în cazul X. c. Letonia, Curtea Europeană a constatat că decizia instanțelor naționale de a înapoia copilul în Australia, țara unde își avea domiciliul tatăl, a fost luată pe baza Convenției de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, semnată și ratificată de către Letonia. Mai mult, existau prevederi legale și în legislația națională (Codul leton de procedură civilă, secțiunea 644).

În cazul Rogl c. Germania, instanța europeană a apreciat că ingerința în viața familială a tatălui natural poate fi considerată ca prevăzută de lege deoarece termenii ei generali sunt precizați printr-o jurisprudență constantă a instanțelor de judecată naționale.

În schimb, Curtea a stabilit, în cauza Kotiy c. Ucraina, că legea națională nu oferă suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri din partea autorităților, în speță decizia investigatorului de a confisca pașaportul reclamantului, împiedicându-l astfel pe acesta să se întoarcă la familia sa.

De asemenea, Curtea a considerat măsura de anulare a adopției reclamantei de către autorități îndoielnică cu privire la conformitatea cu legea. Deși reclamanta nu a invocat lipsa calității procesuale a surorii sale în fața curții de apel, aceasta din urmă trebuia să ridice această obiecție, în baza rolului activ al instanței. Mai mult, dispozițiile legale în vigoare la acel moment prevedeau că numai o persoană adoptată care a împlinit vârsta de zece ani sau Comisia pentru Protecția Copilului putea cere desfacerea adopției, cu condiția ca desfacerea să fie în interesul superior al copilului.

În cazul Dudgeon c. Regatul Unit, reclamantul a tras concluzia că legislația considerând relațiile homosexuale între bărbații adulți ce consimt aceasta, un delict penal individual, constituia un atentat nejustifi cat la dreptul său de respectare a vieții private, protejat de articolul 8. Guvernul a contestat faptul că existența chiar a dispozițiilor legislative în cauză ar fi putut aduce atingere dreptului reclamantului la viața sa privată, nefiind intentată de ceva timp nici o urmărire contra bărbaților adulți ce consimt, în virtutea acestei legislații, și reclamantul însuși nefiind condamnat sau urmărit în justiție.

Cu toate acestea, Curtea a estimat că frica resimțită de reclamant, din cauza înclinațiilor sale, nu era nici iluzorie, nici teoretică, însăși existența acestor dispoziții legislative în cauză au afectat în mod direct și permanent viața sa privată.

Condiția de legitimitate (Ingerința să urmărească un scop legitim)

Scopurile legitime ce pot fi invocate de către state pentru justificarea încălcărilor unuia sau mai multor drepturi garantate de art. 8 al Convenției sunt enumerate în parag. 2: securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei publice, protecția drepturilor și libertăților altor persoane.

Aceste scopuri se materializează în împrejurări de fapt care sunt supuse aprecierii Curții, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze examinate.

În majoritatea cazurilor, ingerințele urmăresc un scop legitim. Totuși, sunt cazuri în care Curtea a considerat că scopul invocat de stat nu este unul legitim.

În cazul Grufman c. Suedia, fosta Comisie a decis că luarea unui copil de lângă părinții săi prin hotărâre judecătorească și încredințarea acestuia unei instituții de ocrotire și apoi trecerea lui în plasament familial constituie o ingerință în viața familială a părinților, deși aceste măsuri au avut ca scop protecția sănătății copilului, care era amenințată de familia acestuia.

De asemenea, atunci când este vorba despre un copil ce urmează a fi adoptat, iar părinții care nu-l pot crește se opun nemotivat adopției, hotărârea judecătorească care ține locul consimțământului acestora, deși este o ingerință în exercițiul dreptului la viața de familie a acestora, are un scop legitim, acela al protecției sănătății și dezvoltării copilului.

Condiția necesității măsurilor adoptate (Măsura trebuie să fie necesară într-o societate democratică)

După cum a subliniat Curtea în hotărârile sale, ingerința trebuie să răspundă unei nevoi sociale imperioase și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

Au existat numeroase cauze în care CEDO a considerat necesară examinarea înțelesului sintagmei „necesară într-o societate democratică”. În cauza Handyside împotriva Regatului Unit8, CEDO a precizat că adjectivul „necesar” „…nu este sinonim cu indispensabil…și nici nu are flexibilitatea unor termeni precum «admisibil», «normal», «util», «rezonabil» sau «oportun»”9. CEDO a precizat, de asemenea, că: „în acest context, necesitatea implică existența unei nevoi sociale imperioase”10.

Acesta constituie un aspect important deoarece termenul „necesitate” nu ar trebui interpretat într-un sens prea larg pentru a nu permite eludarea drepturilor fundamentale. Nici nu ar trebui interpretat prea literal deoarece astfel s-ar stabili un standard prea înalt și s-ar îngreuna foarte mult desfășurarea unor activități de altfel legitime care pot interfera în mod justificat cu drepturile fundamentale.

În aceeași cauză, Curtea a analizat dreptul la libertatea de exprimare, la existența și dezvoltarea continuă ale unei „societăți democratice”. Aceasta a precizat că: „având în vedere acest fapt, fiecare «formalitate», «condiție», «restricție» sau «sancțiune» impusă… trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit”11.

7 MM împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 24029/07 (CEDO, 13 noiembrie 2012).

8 Handyside împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 5493/72 (CEDO, 7 decembrie 1976).

9 Handyside împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 5493/72 (CEDO, 7 decembrie 1976), punctul 48.

10 The Sunday Times împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 6538/74 (CEDO, 6 noiembrie 1980), punctul 59.

11 Handyside împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 5493/72 (CEDO, 7 decembrie 1976), punctul 49

În final, CEDO a explicat că rolul său a fost să ia ulterior o hotărâre „… dacă sunt relevante și suficiente motivele oferite de poliție pentru a justifica măsurile efective de «ingerință»”12.

Există o serie de cauze cu care a fost sesizată CEDO care au făcut trimitere la unul sau la mai multe dintre testele pe care CEDO și le-a stabilit pentru a stabili dacă o măsură este „necesară într-o societate democratică”13.

Testul 1: Nevoia socială imperioasă

Am explicat deja anterior faptul că o autoritate din SLSJ ar putea avea un scop legitim în temeiul articolului 8 alineatul (2), de exemplu, „prevenirea, identificarea și investigarea unei fapte penale”. Deși noțiunea „nevoie socială imperioasă” este dificil de definit, aceasta va implica întotdeauna identificarea, în sfera mai largă a scopului legitim urmărit, a nevoii sociale specifice care trebuie abordată în vederea protecției securității publice.

În esență, ceea ce încearcă CEDO să abordeze în acest caz este dacă, de exemplu, o autoritate din SLSJ a identificat motivul necesității ingerinței sale în exercitarea dreptului la viață privată al unei persoane. Cu toate acestea, termenul „nevoie socială‘ imperioasă” implică un nivel superior de gravitate, de urgență sau de efect imediat asociat cu nevoia la care măsura încearcă să răspundă. Prin urmare, definirea nevoii sociale imperioase va implica luarea în considere a unei serii de factori. Aceștia pot include îngrijorările din rândul publicului, natura problemei care trebuie abordată etc. Acești factori vor influența cu siguranță orice tip de date cu caracter personal care pot fi prelucrate în vederea soluționării respectivei probleme/nevoi sociale imperioase.

O cauză specială analizată de CEDO a fost cauza Dudgeon împotriva Regatului Unit14. Reclamantul a susținut că legislația în vigoare în Irlanda de Nord care incriminează actele de homosexualitate, indiferent de locul în care s-au produs, de vârsta persoanelor implicate sau de consimțământul sau capacitatea de a consimți a acestora, îi încalcă drepturile ce îi revin în temeiul articolului 8 din Convenția CEDO.

12 Handyside împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 5493/72 (CEDO, 7 decembrie 1976), punctul 50.

13 A se vedea, de exemplu, S și Marper împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 30562/04 și 30566/04 (CEDO,

4 decembrie 2008), punctul 101; Khelili împotriva Elveției, Cererea nr. 16188/07 (CEDO, 18 octombrie 2011); Klass și alții împotriva Germaniei, Cerea nr. 5029/71 (6 septembrie 1978); Leander împotriva Suediei, Cerea nr. 9248/81 (CEDO, 26 martie 1987); Huvig împotriva Franței, Cerea nr. 11105/84 (CEDO, 24 aprilie 1990); Z împotriva Finlandei, Cererea nr. 22009/93 (CEDO, 25 februarie 1997); K și T împotriva Finlandei, Cererea nr. 25702/94 (12 iulie 2001).

14 Dudgeon împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 7525/76 (CEDO, 22 octombrie 1981).

Cu toate că CEDO a admis necesitatea adoptării unor reglementări pentru toate tipurile de acte sexuale, a rămas să se stabilească dacă legislația Irlandei de Nord, care depășește în mod semnificativ reglementările existente în alte state membre care sunt părți la Convenția CEDO, privind activități similare, este în continuare „necesară”15.

Referindu-se la scopurile legitime oferite ca motiv pentru legislație și remarcând, de asemenea, schimbarea semnificativă a punctelor de vedere cu privire la homosexualitate, care a avut loc la nivelul societății din momentul adoptării legislației, CEDO a precizat că: „Nu se poate susține în aceste circumstanțe că există o «nevoie socială imperioasă» pentru a incrimina astfel de acte, nefiind suficientă justificarea oferită de riscul de lezare a unor categorii vulnerabile ale societății care trebuie protejate sau de efectele asupra publicului”16. În concluzie, cu toate că poliția din Irlanda de Nord a urmărit un scop legitim, atunci când s-a pus problema stabilirii dacă măsurile luate de aceasta erau sau nu „necesare într-o societate democratică”, aceasta nu a trecut testul nevoii sociale imperioase deoarece nu a putut demonstra într-un mod satisfăcător în fața CEDO că a existat o astfel de nevoie17. Cu toate că au existat obiecții din partea anumitor medii ale societății, punctele de vedere mai deschise ale societății în ansamblu au sugerat că nu mai este nevoie ca legislația să fie la fel de aspră cu am fost cu privire la actele sexuale între bărbați homosexuali. În plus, nu au existat suficiente dovezi că măsurile au fost justificate pentru a preveni lezarea respectivelor categorii vulnerabile ale societății sau că acestea, în cazul în care nu ar fi fost luate, ar fi avut efecte negative asupra publicului.

Esența însăși a unei nevoi sociale imperioase constă în fluiditatea sa și într-un anumit grad de subiectivitate al acesteia. În consecință, cheia îndeplinirii acestui criteriu o vor reprezenta contextul și dovezile. Gravitatea unei nevoi sociale imperioase sau a unei lezări/unui prejudiciu/unui efect negativ asupra societății poate influența „caracterul imperios” al nevoii sociale imperioase. De exemplu, un argument acceptat ar putea fi acela că publicul consideră faptele penale violente de natură sexuală ca fiind mult mai grave/imperioase decât furturile. Prin urmare, s-ar putea accepta faptul că un grad mai mare de ingerință în exercitarea dreptului la viață privată sau la protecția datelor al unei persoane poate fi justificat pentru abordarea faptei penale în cauză. Cu toate acestea, s-ar putea afirma, de asemenea, că, din cauza înmulțirii cazurilor de furt, a modului în care este săvârșită această faptă penală, a numărului de persoane afectate de aceasta etc., furturile ar putea constitui elemente la fel de grave, dacă nu mai grave, în unul sau mai multe state membre. Însă, pentru stabilirea gradului de gravitate, importante vor fi contextul și dovezile prezentate pentru justificarea ingerințelor în scopul abordării unor astfel de fapte penale.

15 Dudgeon împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 7525/76 (CEDO, 22 octombrie 1981) „…pentru a păstra ordinea publică și decența [și] pentru a-i proteja pe cetățeni de ceea ce este ofensator sau injurios… pentru a oferi suficiente garanții împotriva exploatării și coruperii celorlalți, în special a persoanelor care sunt deosebit de vulnerabile deoarece sunt tinere, prezintă deficiențe fizice sau psihice, nu au experiență sau se află într-o stare de dependență fizică, oficială sau economică specială”.

16 Dudgeon împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 7525/76 (CEDO, 22 octombrie 1981), punctul 60.

17 A se vedea, de asemenea, în acest sens cauza Khelil împotriva Elveției, Cererea nr. 16188/07 (CEDO, 18 octombrie 2011).

Având în vedere cele menționate mai sus și după o analiză a unei părți semnificative din jurisprudența CEDO în acest domeniu, se pare că, în momentul în care a reflectat asupra jurisprudenței, CEDO a subliniat că posibili factori (și aceasta nu este o listă exhaustivă) pentru evaluarea „nevoii sociale imperioase” ar putea fi următorii:

 Măsura încearcă să soluționeze o problemă care, în cazul în care nu este soluționată, poate avea ca rezultat o lezare sau un efect negativ asupra societății sau a unei părți din societate?

 Există vreo dovadă că măsura poate atenua o astfel de lezare?

 Care sunt punctele de vedere mai deschise (societale, istorice sau politice etc.) ale societății cu privire la problema în cauză?

 Au fost luate suficient în considerare eventualele puncte de vedere/obiecții specifice unei măsuri sau unei probleme exprimate de societate?

Testul 2: Proporționalitatea

Al doilea test (proporționalitatea), astfel cum a fost stabilit de CEDO, impune în esență ca o măsură care interferează cu un drept stipulat în Convenția CEDO să nu fie mai invazivă decât este necesar pentru atingerea scopului legitim urmărit.

Două cauze importante cu care a fost sesizată CEDO și care au implicat aspectul proporționalității în domeniul legislației privind protecția vieții private sunt Z împotriva Finlandei18 și S și Marper împotriva Regatului Unit19. În cauza S și Marper, reclamanții s-au plâns de faptul că prelevarea de către poliție a mostrelor de ADN și a amprentelor digitale ale acestora a constituit o ingerință nejustificată în exercitarea drepturilor ce le revin în temeiul articolului 8. În cauza Z, problema a constat în faptul că anumite informații cu caracter personal ale reclamantei (inclusiv cu privire la starea sa de sănătate) au fost dezvăluite publicului.

În ambele cazuri, CEDO a admis faptul că activitățile în cauză au urmărit scopul legitim al apărării ordinii sau al prevenirii sau identificării unor fapte penale. Apoi, CEDO a analizat măsura în care activitățile au fost „necesare într-o societate democratică”.

În acest sens, CEDO a apreciat că motivele oferite nu erau relevante sau suficiente pentru a trece peste interesul reclamantei de a păstra confidențialitatea asupra datelor sale.

În cauza S și Marper, CEDO a criticat „natura generală și nediscriminatorie”20 a puterii de obținere și de păstrare a mostrelor de ADN. Curtea a remarcat lipsa oricărei atenții acordate „naturii sau gravității infracțiunii”21 sau „vârstei persoanei suspectate de săvârșirea infracțiunii”22 și a afirmat că păstrarea nu este limitată în timp, indiferent de natura sau gravitatea infracțiunii. De asemenea, au fost evidențiate lipsa unor garanții, în special „posibilitățile limitate ca datele unei persoane achitate să fie eliminate”23 și lipsa oricărei analize independente a justificării păstrării mostrelor.

18 Z împotriva Finlandei, Cererea nr. 22009/93 (CEDO, 25 februarie 1997).

19 S și Marper împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 30562/04 și 30566/04 (CEDO, 4 decembrie 2008).

20 S și Marper împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 30562/04 și 30566/04 (CEDO, 4 decembrie 2008), punctul 119.

21 S și Marper împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 30562/04 și 30566/04 (CEDO, 4 decembrie 2008), punctul 35.

22 S și Marper împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 30562/04 și 30566/04 (CEDO, 4 decembrie 2008), punctul 119.

Factorii luați în considerare de CEDO în ambele cauze demonstrează gama largă a factorilor care pot fi relevanți pentru evaluarea proporționalității unei măsuri. În special, cauza S și Marper demonstrează că este puțin probabil ca o măsură generală să îndeplinească criteriul proporționalității de a fi „necesară într-o societate democratică”24, chiar și atunci când se poate demonstra că aceasta urmărește un scop legitim.

Având în vedere cele menționate mai sus și după o analiză a unei părți semnificative din jurisprudența CEDO în acest domeniu, se pare că, în momentul în care a reflectat asupra jurisprudenței, CEDO a subliniat că posibili factori (și aceasta nu este o listă exhaustivă) pentru evaluarea „proporționalității” ar putea fi următorii:

 Măsuri existente/măsuri propuse

Trebuie remarcat, de asemenea, că acest factor poate fi corelat și cu noțiunea necesității în sensul său cel mai strict. Pentru analiza necesității unei măsuri propuse (prin înlocuirea sau completarea măsurii existente), o metodă de a analiza această abordare este de a examina mai întâi eficacitatea măsurilor existente în raport cu măsurile propuse. Prin această metodă se poate analiza fiecare măsură existentă/propusă în parte sau se poate aborda o viziune globală asupra măsurilor existente. În cazul în care măsura propusă îndeplinește criteriul necesității în cadrul evaluării, aceasta trebuie să treacă, de asemenea, testul răspunsului proporțional prin examinarea scopului legitim urmărit de măsura propusă și nevoia socială imperioasă de drept la viață privată al unei persoane, identificată în raport cu drepturile și libertățile. Indiferent de modul în care se realizează, această evaluare ar trebui să implice o explicație bazată pe dovezi a motivului pentru care măsurile existente nu mai sunt suficiente pentru a răspunde respectivei nevoi. Trebuie să se poată demonstra în mod clar, pe baza unor dovezi, modul în care măsura propusă va răspunde nevoii sociale imperioase identificate Aceasta ar putea include dovezi bazate pe exemple de situații în care măsura a fost utilizată anterior, în circumstanțe identice sau similare, și s-a dovedit a fi eficace. În cazul în care o parte din motivul pentru care noua măsură este propusă o reprezintă remedierea deficiențelor legate de eficacitatea măsurilor existente, atunci aceasta ar trebui, de asemenea, să fie explicată și demonstrată în mod clar.

În această etapă, ar trebui prezentată o explicație privind ce alte măsuri au fost luate în considerare și dacă acestea au fost considerate sau nu mai mult sau mai puțin invazive asupra vieții private. În cazul în care o măsură a fost respinsă deși a fostconsiderată mai puțin invazivă asupra vieții private, ar trebui oferite argumente solide privind motivul pentru care respectiva măsură nu a fost selectată pentru a fi pusă în aplicare25.

23 S și Marper împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 30562/04 și 30566/04 (CEDO, 4 decembrie 2008), punctul 119.

24 A se vedea, de asemenea, în acest sens cauza Campbell împotriva Regatului Unit, Cererea nr. 3578/05 (CEDO, 27 martie 2008).

25 Pentru a ajuta acest proces, ar putea fi utilă consultarea lucrării GL29 privind evaluările impactului asupra vieții private.

Statul membru dispune permanent, în temeiul Convenției CEDO, de o marjă de apreciere pentru identificarea nevoii sale sociale imperioase și a nivelului de ingerință pentru urmărirea unui scop legitim. CEDO a precizat în mod clar că, în cadrul evaluării, respectiva marjă va face întotdeauna obiectul unui control judiciar, în special în ceea ce privește garanțiile existente26. Un scop general valabil în temeiul articolului 8 alineatul (2) ar putea include apărarea ordinii sau prevenirea și identificarea faptelor penale. În sens larg, s-ar putea afirma că în general prevenirea sau identificarea faptelor penale este în sine o nevoie socială imperioasă și astfel orice activitate desfășurată în acest scop răspunde întotdeauna unei nevoi sociale imperioase. Totuși, chiar dacă această afirmație este adevărată, ar fi în continuare necesar, pentru evaluarea proporționalității, să se poată identifica fapta penală specifică pe care o măsură trebuie să o prevină/identifice și, în același timp, să se ia în considerare lezarea, prejudiciul sau riscul la care ar fi expus publicul în cazul în care respectiva problemă ar rămâne nesoluționată.

26 Klass și alții împotriva Germaniei, Cererea nr. 5029/71, (CEDO, 6 septembrie 1978).

Testul 3: Motive suficiente și relevante

Al treilea test al CEDO indică în mod clar faptul că o ingerință trebuie justificată de motive relevante și suficiente legate de cerințele celor două teste anterioare. Concluzia că există motive relevante și suficiente pentru a justifica ingerința este mai ușor formulată numai în cazul în care se analizează în mod corespunzător dacă există o nevoie socială imperioasă și dacă măsura propusă/luată este cea mai proporțională. Cu toate acestea, în plus față de propria analiză sau în locul acesteia, o autoritate/un legiuitor din SLSJ se poate baza pe cercetări, studii sau alte informații pentru a-și justifica raționamentul.

Un exemplu al principiului conform căruia trebuie prezentate motive suficiente și relevante este evidențiat în cauza K și T împotriva Finlandei27. În acest caz, reclamanții au contestat hotărârea autorităților locale din Finlanda de a lua doi copii din grija acestora și de a-i interna în centre de plasament și restricțiile conexe privind dreptul de vizitare a copiilor. În opinia sa, CEDO a considerat că autoritățile, deși aveau de-a face cu doi copii proveniți din aceeași familie, au oferit motive suficiente și relevante pentru a demonstra măsura pe care au luat-o în cazul unui copil, dar nu și în cazul celuilalt.

art. 8 nu se opune obligatoriu acțiunii respective, ci impune să se vegheze la garantarea justificării și proporționalității acțiunii. În unele cazuri, agenții trebuie să verifice obținerea încuviințării judecătorești necesare.
Personalul din sistemul penitenciar: ingerința în drepturile la vizită; sancțiuni aplicate deținuților condamnați.

Ofițerii de stare civilă: restricții impuse la alegerea unui prenume, schimbarea numelui sau modificarea actelor de stare civilă ulterior schimbării sexului.

Asistenții sociali: luarea copiilor în îngrijire, plasamentul copiilor într-o familie gazdă sau o familie adoptivă (sunt indispensabile informarea și consultarea părintelui natural/părinților naturali; este necesar să se evite ca durata acestor perioade să afecteze iremediabil relațiile părinți-copii etc.); facilitarea contactului unui copil cu părintele care nu a obținut tutela.

Medicii: tratament care implică un consimțământ informat.

Personalul autorităților pentru imigrări: examinarea cazurilor persoanelor susceptibile de expulzare (ca de exemplu persoane aflate în situație de ilegalitate după expirarea termenului de valabilitate a permisului lor de ședere, delincvenți condamnați în vederea executării pedepsei) care au legături de familie cu persoanele rezidente în acea țară.

analiza Curții va purta asupra fiecărei situații particulare în parte, ea atribuind o mare importanță naturii infracțiunii aflată la originea hotărârii de expulzare și situației personale a celui expulzat.

Astfel, într-o cauză reclamanta, de naționalitate algeriană, reintră în Franța spre a se alătura familiei sale de la vârsta de 17 ani; a rămas o perioadă pe teritoriul acestei țări, a plecat, apoi a revenit pentru o lună, iar după expirarea vizei nu s-a mai întors în Algeria; a fost căsătorită trei ani cu un cetățean francez, a divorțat, apoi, în timp ce i se interzisese șederea pe teritoriul Franței, a dat naștere unui copil de naționalitate franceză, menținând totuși, unele legături cu familia din Algeria și vorbește limba locală; între timp a fost condamnată la un an de închisoare pentru infracțiuni privitoare la stupefiante (cumpărarea, deținerea și vânzarea de heroină).

Curtea a admis că reclamanta are legături de familie în Franța, mai ales prin nașterea copilului, dar, în cea mai mare parte, acestea au fost stabilite când ea se afla sub interdicția de ședere pe teritoriul acestei țări, deci într-o situație precară.

De asemenea, instanța europeană a reținut că măsura expulzării a fost luată ca urmare a condamnării pentru comerț cu heroină, astfel că, având în vedere ravagiile pe care le produc drogurile în rândurile populației, ea a considerat îndreptățită atitudinea de mare fermitate a autorităților naționale în combaterea acestui flagel social; ca atare, cererea reclamantei a fost declarată inadmisibilă.

Dimpotrivă, într-o altă cauză în care expulzarea reclamantului s-a datorat săvârșirii aceleiași infracțiuni, dar situația sa personală era diferită în sensul că, deși de naționalitate algeriană, se născuse în Franța unde avea întreaga familie, soția și cei trei copii ai săi fiind de naționalitate franceză, în Algeria făcând numai câteva călătorii sporadice, Curtea a reținut absența de legături deosebite cu această țară spre care autoritățile franceze deciseseră expulzarea, astfel că protejarea vieții lui de familie pe teritoriul francez a reprezentat o soluție mai adecvată acestei situații concrete.

La fel, într-o altă cauză, chiar dacă instanța europeană a constatat condamnarea reclamantului, cetățean algerian, aflat de mai multă vreme în Elveția, căsătorit cu o elvețiancă, la mai multe pedepse privative de libertate, toate executate, care n-a mai recidivat timp de 6 ani de la comiterea ultimei infracțiuni, pentru ca apoi să se dispună expulzarea sa, ea a decis că această măsură este disproporționată față de situația sa familială, pentru că soția sa nu a trăit niciodată în Algeria, nu vorbește limba arabă și nu are nici un fel de contact cu această țară, astfel că pentru Curte apare imposibilă refacerea vieții de familie în țara de origine a reclamantului.

După cum a spus Curtea, este evident că orice detenție legală a unei persoane presupune, prin însăși natura ei, o restricție a vieții private și de familie a celui interesat.

în același timp, organele Convenției au decis în sensul că pentru a păstra viața familială a deținutului administrația penitenciară trebuie să-l ajute la a-și menține, în limita posibilităților și în raport de atitudinea celui condamnat pe timpul executării pedepsei, contactele cu membrii apropiați ai familiei sale.

Totuși, fosta Comisie a statuat că refuzul transferului unui deținut într-o închisoare apropiată de domiciliul său nu constituie o atingere adusă vieții sale familiale decât în circumstanțe excepționale. Astfel, nu justifică transferul într-o altă închisoare din țara de executare a pedepsei dificultățile legate de distanța pe care trebuie s-o parcurgă membrii familiei sale aflați într-o altă țară spre a-l vizita pentru că, oricum, aceștia trebuie să se deplaseze în țara în care deținutul își execută pedeapsa privativă de libertate.

într-o altă speță, ea a apreciat că este deosebit de important pentru deținuți să mențină și să dezvolte legături de familie pentru a suporta mai bine viața în închisoare și a fi pregătiți în vederea reinserției lor sociale. în consecință, ea privește cu multă simpatie mișcările de reformă din mai multe țări europene, care au drept scop ameliorarea condițiilor din penitenciare și facilitarea de „vizite conjugale".

Dacă este vorba însă de deținuți periculoși, condamnați pentru fapte sociale deosebit de grave, aprecierea compatibilității unui regim de detenție mai sever cu dispozițiile art. 8 este examinată în raport cu aceste aspecte. Astfel, Curtea Europeană a decis că nu sunt încălcate dispozițiile acestui text al Convenției atunci când reclamantul, membru al mafiei italiene, este supus de mai mult de 4 ani unui regim special, care-i restrânge contactele cu familia sa. Aceasta deoarece, pe de o parte, autoritățile penitenciare au avut grijă ca, pe unele perioade scurte de timp, să suspende aceste măsuri, iar, pe de alta Curtea nu face abstracție de rolul deosebit al legăturilor de familie în cadrul acestei organizații criminale.

Așa fiind, regimul special impus în speță nu urmărea altceva decât distrugerea unor legături între reclamant și conducătorii din exterior ai organizației și minimalizarea riscului de utilizare a contactelor familiale pentru ca, eventual, asemenea legături să fie reluate.

Astfel, într-o cauză, fiica reclamanților, un cuplu de italieni ce-și avea reședința în Franța, suferea de grave probleme cardiace; ea a fost internată într-un spital pentru un control de rutină, iar la câteva zile după internare a decedat. Determinarea cauzelor morții a impus efectuarea unei autopsii și apoi, a numeroase examene complementare ce au durat mai mult timp, perioadă în care reclamanții au efectuat numeroase demersuri administrative spre a obține cadavrul fiicei lor și permisul de înhumare corespunzător. Ei au obținut cadavrul și permisul de înhumare abia după 8 luni de la data decesului, datorită, cum însuși guvernul a recunoscut, „inerției experților și unei percepții eronate a problemelor medicale în prezență de către autoritățile judiciare".

Curtea europeană a considerat că art. 8 din Convenție este aplicabil în speță sub aspectul obligației autorităților statale de a respecta dreptul la viața de familie a reclamanților, chiar dacă el se referea la o persoană decedată.

Ea a decis că ingerința în dreptul protejat de Convenție a avut un scop legitim, anume a se determina dacă s-au produs anumite fapte penale. Dar, luând în considerare circumstanțele cauzei, caracterul ei dramatic pentru reclamanți – pierderea copilului lor, Curtea a ajuns la concluzia că autoritățile statale nu au asigurat respectarea justului echilibru între dreptul reclamanților la viață privată și familială și scopul legitim vizat, astfel că a constatat existența, în speță, a unei încălcări a art. 8 din Convenție.

În cazul Johansen v/Norvegia171, fiica reclamantului a fost plasată într-un cămin pentru adopție: o decizie contestată de către mama sa în conformitate cu articolul 8. Judecătorii de la Strasbourg au estimat că măsurile ce privesc privarea totală a unui părinte de drepturile sale parentale și de dreptul la vizită nu trebuie aplicate decât în circumstanțe excepționale și nu pot fi justifi cate decât dacă ele sunt inspirate dintr-o exigență primordială ce privește interesul suprem al copilului. În ceea ce privește faptele în speță, aceiași Judecători au relevat, că mama făcea vizite regulate fi icei la cămin, constatându-se o ameliorare în viața ei. Punctul de vedere al autorităților conform cărora interesata nu era cooperantă și risca să perturbeze educația fi icei sale dacă i se oferea dreptul de a o vedea pe aceasta în cămin se baza, din contra, pe difi cultățile întâlnite începând cu executarea deciziei de plasare a feciorului său. În consecință, Curtea a estimat că aceste difi cultăți și acest risc nu erau de o natură și de un grad care ar putea să scutească autoritățile de obligațiunea normală în conformitate cu articolul 8 al Convenției, să întreprindă măsuri pentru a reuni mama și copilul, dacă prima devenea aptă să-și educe corect fi ica. În consecință, decizia de a priva reclamanta de drepturile parentale încălca articolul 8.

În cazul Olsson v/Suedia172, spre exemplu, trei copii au fost plasați deoarece autoritățile sociale au considerat că dezvoltarea lor era amenințătă de diferite motive, inclusiv incapacitatea părinților de a face față necesităților lor afective și intelectuale. Aceste motive au fost considerate «pertinente» și «sufi ciente» aducându-se, spre exemplu, dovadă întârzierile în dezvoltarea interesaților și de eșuarea altor mă suri. Judecătorii de la Strasbourg au putut, în consecință, să se convingă de faptul că ordonanța de plasare era compatibilă cu articolul 8. Totuși, nu este întotdeauna așa, în pofi da unei vaste marje de apreciere recunoscută Statului, în cazul K & T v/Finlanda173, Curtea a estimat, după examinarea faptelor, că ordonanța de plasare nu era singurul mijloc de asigurare a protecției unui copil. În special, motivele invocate pentru a justifi ca ordonanța erau insufi ciente, iar metodele pentru a le pune în aplicare erau excesive, fapt care a generat o încălcare a articolului 8. În consecință, atunci când autoritățile nu apelează la ordonanța de plasare ca la o măsură a ultimului recurs și fondează deciziile lor pe motive arbitrare și nejustifi cate în circumstanțele speței, se poate considera că articolul 8 a fost încălcat.

În cazul Andersson v/Suedia176, o mamă și feciorul ei se plângeau de o severă limitare a drepturilor lor de vizită și de interzicerea oricărui contact prin scrisori sau prin telefon pe o perioadă de timp care a durat cel puțin optsprezece luni. În pofi da pertinenței motivelor avansate de către autorități – copilul risca să fugă din centrul de tratament și să se eschiveze de la tratamentul necesar – Curtea a refuzat să recunoască pentru ele un caracter sufi cient pentru a justifi ca măsurile severe impuse și a conchis o încălcare a articolului 8.