Infractiunile Privind Regimul Circulatiei pe Drumurile Publice

CUPRINS

CAPITOLUL I. Considerații generale asupra infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice

Codul penal și infracțiunile prevăzute în legi speciale

Conceptul infracțiunilor contra siguranței circulației rutiere și locul acestora în sistemul dreptului penal

Circulația rutieră actuală

Evoluția legislației rutiere în România

Factorii criminogeni ai infracțiunilor săvârșite la regimul circulației rutiere. Cauzele infracțiunilor contra siguranței rutiere

Dispoziții generale ale Ordonanței de urgență nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice

Capitolul II. Analiza infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice

1. Infracțiunile prevăzute de art. 85 – punerea în circulație sau conducerea de vehicule neînmatriculate sau neînregistrate ori cu numere de înmatriculare falsificate

2. Infracțiunile prevăzute de art. 86 – conducerea fără permis sau cu permis necorespunzător și încredințarea unui vehicul spre a fi condus

3. Infracțiunile prevăzute de art. 87 – conducerea sub influența alcoolului sau a altor substanțe

4. Infracțiunile prevăzute de art. 89 – părăsirea locului accidentului și modificarea stării locului sau ștergerea urmelor accidentului

5. Infracțiunea prevăzută de art. 90 – consumul de alcool sau alte substanțe după producerea unui accident de circulație

6. Infracțiunea prevăzută de art. 91 – necomunicarea inaptitudinii conducătorului auto de către unitatea medicală

7. Infracțiunile prevăzute de art. 92

8. Infracțiunile prevăzute de art. 93 – neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică și repararea vehiculelor fără documente de constatare

9. Infracțiunile prevăzute de art. 94

Capitolul III. Aspecte comparative și perspective legislative ale legislației rutiere

Secțiunea I. Asemănări existente între infracțiunile privind regimul circulației pe drumurile publice și infracțiunile contra siguranței navigației pe apă

Secțiunea II

Perspective legislative

Drept comparat în materia infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

Considerații generale asupra infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice

Secțiunea I

Codul penal și infracțiunile prevăzute în legi speciale

Infracțiunile – acele manifestări primejdioase pentru om și societate, afectează ori tind a afecta drepturile și deci interesele, individuale ori colective – sunt reglementate, în principal, prin legea penală generală, numită, tradițional, Codul penal.

Alcătuirea legislativă de acest gen – codificarea normelor penale – se înscrie pe o lungă traiectorie a existenței unei societăți, de ordinul deceniilor. Aceasta întrucât faptele calificate infracțiuni, în covârșitoarea lor majoritate – ca, de pildă, trădarea de patrie, omorul, violul, furtul, calomnia – au aptitudinea de a eroda relațiile sociale formate în oricare tip de orânduire socială, independent de culoarea politică a cârmuitorilor acesteia. Este semnificativ, din acest punct de vedere, că istoria României moderne a consemnat apariția doar a trei Coduri penale – în 1886, 1936 și 1969 – și că examinarea comparativă a acestor ediții legislative pune în evidență multiple aspecte de continuitate.

Cu toate acestea, în evoluția vieții societale – imprevizibilă, uneori, în anumite dimensiuni – apar contexte sociale ce determină guvernanții la remodelarea textelor Codului penal, la desființarea ori înlocuirea acestora, sau la atașarea unor noi dispoziții incriminatorii. Astfel de contexte sunt generate fie de schimbarea politicii penale, fie de irumperea unor manifestări negative din interiorul societății – de pildă, proliferarea în prezent a actelor de corupție, de evaziune fiscală – ori de contagiune din afara acesteia – ,,importul” actelor de terorism, al consumului și traficului de stupefiante – fie, în sfârșit, de aderarea la convenții internaționale care obligă statele semnatare la introducerea, în dreptul intern, a unor infracțiuni (tortura, genocidul).

Codul penal, constituie unica lege penală a țării noastre, adică singura lege care înmănunchează laolaltă numai dispoziții cu caracter penal. În Codul penal sunt prevăzute atât normele generale, referitoare la răspunderea penală, cât și descrierea principalelor fapte a căror săvârșire este oprită de lege sub sancțiunea aplicării constrângerii penale.

Codul penal nu a cuprins însă niciodată și nu cuprinde nici astăzi toate dispozițiile cu caracter penal în vigoare pe teritoriul țării noastre.

În primul rând, o asemenea soluție nu ar fi fost deloc viabilă deoarece cuprinderea într-o singură lege a tuturor dispozițiilor cu caracter penal din legile speciale (dispoziții foarte numeroase), ar fi dus la elaborarea unui cod penal extrem de voluminos și greu de mânuit, atât de organele chemate să aplice legea, cât și de cetățeni, care au datoria să-l cunoască și să-l respecte.

În al doilea rând, multe dintre dispozițiile cu caracter penal din legile speciale, referindu-se la fapte ce se pot săvârși în sectoare aflate în necontenită schimbare și transformare, sunt susceptibile de a se modifica mai des, paralel cu nevoile de perfecționare a reglementării juridice din domeniul respectiv. Dacă aceste dispoziții s-ar afla în Codul penal, modificarea lor ar fi atras de fiecare dată schimbări în conținutul Codului penal în întregul său (de exemplu, în ce privește numerotarea textelor, așezarea lor în capitole, secțiuni etc.), ceea ce ar fi făcut și mai greoaie cunoașterea și aplicarea legii penale, pe lângă faptul că ar fi lipsit această lege de acea stabilitate proprie unui Cod penal temeinic elaborat. Experiența a arătat că în Codul penal trebuie să fie cuprinse numai acele incriminări care s-au dovedit a avea un caracter mai statornic.

În sfârșit, s-a adus și argumentul că nu toate dispozițiile penale interesează concomitent și în egală măsură pe toți cetățenii. Unele din acestea, referindu-se la un domeniu mai limitat de relații sociale, pot privi, la un moment dat, un cerc mai restrâns de persoane.

Din aceste considerente nu s-a adoptat soluția cuprinderii tuturor dispozițiilor cu caracter penal într-o singură lucrare legislativă, aceasta fiind orientarea tuturor sistemelor de drept contemporane. Totuși, Codul penal rămâne singura lege penală, celelalte legi speciale având caracter nepenal, ceea ce presupune că ele nu conțin doar dispoziții penale, ci, dimpotrivă, ca regulă conțin dispoziții nepenale, iar doar ca excepție conțin și unele reglementări cu caracter penal.

Existând prevederi legale penale atât în legea penală generală, cât și în legi speciale nepenale, se pune problema raportului dintre aceste dispoziții cu caracter penal.

Codul penal cuprinde o parte generală, în care sunt reglementate instituțiile comune și generale referitoare la infracțiune, la stabilirea răspunderii penale și la aplicarea pedepsei. În acestă parte sunt reglementate instituții cum ar fi: modul de aplicare a legii penale în timp și în spațiu, tentativa, participația, pluralitatea de infracțiuni, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, pedepsele etc. Ele își găsesc aplicare în legătură cu toate infracțiunile, fie că acestea sunt prevăzute de partea specială a Codului penal, fie că se găsesc dispuse în legi nepenale.

De asemenea, Codul penal cuprinde și o parte specială în care sunt reglementate principalele infracțiuni cu caracter oarecum mai general și mai statornic. Aceste dispoziții, în măsura în care sunt compatibile, se vor aplica și ele infracțiunilor prevăzute în legi speciale. Astfel de prevederi ale Codului penal sunt: infracțiunea de tăinuire, de favorizare a infractorului, de omisiune a sesizării sau înștiințării organului judiciar etc.

Se observă așadar cum Codul penal este o lege penală generală, care se aplică în toate ipotezele în care o lege specială nu dispune altfel. Acest caracter este consacrat expres de art. 362 care prevede că dispozițiile din partea generală a acestei legi penale se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel.

Incriminările din legile speciale sunt deci subordonate prevederilor din partea generală a Codului penal numai în măsura în care aceste legi speciale nu prevăd alte reglementări derogatorii. Aceasta înseamnă că legislația noastră permite nu numai existența unor dispoziții penale în afara unui Cod penal, dar și posibilitatea ca acestea să deroge de la el, în conformitate cu domeniul de relații în legătură cu care au fost edictate. Se are în vedere realitatea nemijlocită care evidențiază necesitatea ca, în raport de cerințele specifice, proprii domeniului reglementat, să existe și dispoziții penale adecvate.

Cele mai multe dispoziții penale din legile nepenale nu cuprind decât rareori derogări de la partea generală a Codului penal. Asemenea derogări privesc mai ales partea specială a Codului penal, legile speciale prevăzând alte incriminări, distincte de cele cuprinse în Codul penal. Nu vor avea însă caracter de dispoziție penală acele prevederi din legile speciale care se mărginesc să amintescă că nerespectarea dispozițiilor cuprinse în legea respectivă, în măsura în care constituie infracțiune, se va pedepsi potrivit Codului penal. O atare mențiune ar putea să lipsească, deoarece este de principiu că prevederile Codului penal se aplică ori de câte ori s-a comis vreuna dintre faptele prevazute de legea penală, indiferent de domeniul de relații în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea.

Vor avea însă caracter penal acele dispoziții din legi speciale nepenale care, după ce descriu fapta incriminată, fac trimitere la limitele de pedeapsă prevăzute de Codul penal pentru o anumită infracțiune. Iar aceasta deoarece legea specială prevede un delict nou, distinct, doar că, din motive de tehnică legislativă, pentru a nu se repeta, legiuitorul face trimitere la o altă lege cu privire la un anumit aspect (care poate fi și altul, nu doar pedeapsa). Așadar Codul penal și legile speciale nepenale dar care conțin dispoziții cu caracter penal, nu se contrazic, ci se complinesc.

Secțiunea II

Conceptul infracțiunilor contra siguranței circulației rutiere și locul acestora în sistemul dreptului penal

Concept și caracterizare

Infracțiunile contra siguranței circulației reprezintă ansamblul faptelor penale prin a căror incriminare și sancționare se ocrotește – în principal – acea valoare socială care este securitatea circulației pe drumurile publice. Această categorie de infracțiuni s-a constituit ca un grup aparte în sistemul infracțiunilor ca urmare a amplificării și diversificării încălcărilor produse în cadrul circulației rutiere, a creșterii gradului de pericol al acestor încălcări, a necesității unei intervenții mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu spre a asigura ocrotirea în mod corespunzător a valorii sociale puse în pericol.

Interzicerea sub sancțiuni penale a acestor fapte are ca scop, de regulă, să prevină săvârșirea altor fapte cu consecințe mai grave. Respectarea cu strictețe a regulilor de circulație pe drumurile publice previne o circulație haotică, anarhică a vehiculelor, împiedicând crearea acelor condiții susceptibile să amplifice pericolul intrinsec pe care-l prezintă circulația unui vehicul pe drumurile publice. În literatura juridică s-a subliniat, pe drept cuvânt, că majoritatea infracțiunilor prevăzute în Decretul nr. 328/1966 ( astăzi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice) reprezintă o specie aparte de infracțiuni de pericol (formale), și anume aceea a infracțiunilor obstacol. Pericolul generat de săvârșirea lor constă în crearea condițiilor favorabile savârșirii unor infracțiuni sau cel puțin a unui accident de circulație, ori în aceea că împiedică identificarea făptuitorului și cercetarea împrejurărilor concrete de savârșire a unor infracțiuni în cadrul circulației rutiere. Pentru existența infracțiunilor nu este necesară producerea unei leziuni, a unui rezultat sub forma unei modificu doar pedeapsa). Așadar Codul penal și legile speciale nepenale dar care conțin dispoziții cu caracter penal, nu se contrazic, ci se complinesc.

Secțiunea II

Conceptul infracțiunilor contra siguranței circulației rutiere și locul acestora în sistemul dreptului penal

Concept și caracterizare

Infracțiunile contra siguranței circulației reprezintă ansamblul faptelor penale prin a căror incriminare și sancționare se ocrotește – în principal – acea valoare socială care este securitatea circulației pe drumurile publice. Această categorie de infracțiuni s-a constituit ca un grup aparte în sistemul infracțiunilor ca urmare a amplificării și diversificării încălcărilor produse în cadrul circulației rutiere, a creșterii gradului de pericol al acestor încălcări, a necesității unei intervenții mai eficiente a legiuitorului în acest domeniu spre a asigura ocrotirea în mod corespunzător a valorii sociale puse în pericol.

Interzicerea sub sancțiuni penale a acestor fapte are ca scop, de regulă, să prevină săvârșirea altor fapte cu consecințe mai grave. Respectarea cu strictețe a regulilor de circulație pe drumurile publice previne o circulație haotică, anarhică a vehiculelor, împiedicând crearea acelor condiții susceptibile să amplifice pericolul intrinsec pe care-l prezintă circulația unui vehicul pe drumurile publice. În literatura juridică s-a subliniat, pe drept cuvânt, că majoritatea infracțiunilor prevăzute în Decretul nr. 328/1966 ( astăzi Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice) reprezintă o specie aparte de infracțiuni de pericol (formale), și anume aceea a infracțiunilor obstacol. Pericolul generat de săvârșirea lor constă în crearea condițiilor favorabile savârșirii unor infracțiuni sau cel puțin a unui accident de circulație, ori în aceea că împiedică identificarea făptuitorului și cercetarea împrejurărilor concrete de savârșire a unor infracțiuni în cadrul circulației rutiere. Pentru existența infracțiunilor nu este necesară producerea unei leziuni, a unui rezultat sub forma unei modificări fizice a realității înconjurătoare; pericolul social ce le este caracteristic rezultă din simplul fapt al neobservării normelor legale care reglementează circulația pe drumurile publice. Asemenea infracțiuni – s-a arătat – constituie adevărate ,,infracțiuni obstacol”, sancționarea lor fiind destinată să prevină producerea unor consecințe grave, cum ar fi, de pildă, coliziunea unor autovehicule și avarierea sau distrugerea acestora, rănirea mai mult sau mai puțin gravă a unor persoane, sau chiar pierderea de vieți omenești, fapte care pot constitui infracțiunile prevăzute și pedepsite de Codul penal.

Sediul incriminării; raporturi cu alte categorii de infracțini

Așa cum am afirmat și anterior, legea noastră penală de bază (Codul penal) nu cuprinde toate dispozițiile cu caracter penal în vigoare. Experiența a arătat că în Codul penal trebuie să fie cuprinse numai acele incriminări ce se modifică mai rar, care au prin urmare un caracter mai statornic și care interesează un mare număr de cetățeni. Dispozițiile penale susceptibile de a fi suspuse unor schimbări mai frecvente ori care se referă la un domeniu mai limitat de relații sociale și care privesc un cerc mai restrâns de persoane își au locul, de regulă, în legile speciale.

În acest mod a procedat legiuitorul român și în ce privește incriminările care se referă la încălcări ale regulilor specifice circulației rutiere. Aceste incriminări au fost cuprinse nu în Codul penal, ci într-o lege specială, Decretul nr. 328/1966, ulterior Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în considerarea tocmai a faptului că dispozițiile respective se modifică mai frecvent și privesc o sferă mai limitată de relații sociale.

Legea specială la care ne referim cuprinde, pe lângă regulile generale după care se desfășoară traficul rutier, și unele dispoziții cu caracter penal, prin care sunt incriminate și sancționate încălcări mai grave ale regulilor menționate, ce n-ar putea fi prevenite și combătute decât prin intervenția răspunderii penale.

Desigur, dispozițiile legii speciale nu epuizează sfera prevederilor legale susceptibile să fie aplicate într-un caz determinat de încălcare a normelor de circulație rutieră sancționate penal. Pe lângă dispozițiile speciale, se vor aplica și prevederile Codului penal (partea generală) în legătură cu acele situații pe care legea specială nu le reglementează.

În cadrul circulației rutiere se pot produce nu numai încălcări ale regulilor de circulație pe drumurile publice, dar, odată cu acestea, și alte încălcări de lege.

Vehiculele (mai ales autovehiculele) care circulă pe șosele, străzi, drumuri constituie o sursă importantă de pericole pentru cetațeni și drumurile publice. Ele pot determina, ca urmare tot a respectării regulilor de circulație (concomitent cu săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în legea specială), pierderi de vieți omenești ori vătămări corporale, fapte care se găsesc incriminate distinct în Codul penal. Răspunderea penală a făptuitorului, în aceste cazuri, va fi atrasă atât de prevederile legii speciale, cât și de prevederile Codului penal.

Este posibil ca autovehiculul să fie folosit ca instrument, deosebit de periculos – prin dimensiunile și accelerația care i se poate imprima – pentru a produce unele urmări de o mare gravitate: moartea sau vătămarea unei persoane, distrugerea unor bunuri etc. În aceste cazuri nu se vor mai aplica concomitent prevederile legii speciale și ale Codului penal, ci numai dispozițiile Codului penal, deoarece, prin ipoteză, făptuitorul n-a încălcat nici o regulă de circulație, ci a folosit autovehiculul, în materialitatea lui, pentru a provoca anumite urmări fizice, anumite modificări ale realității exterioare, specifice unor infracțiuni (omor,vătămare corporală, distrugere etc.).

Dar autovehiculul poatre constitui și obiectul material al unor infracțiuni. Astfel, ar putea constitui obiect material al infracțiunii de abuz de încredere (de exemplu, când o persoană folosește, peste termenul stabilit și după ce i s-a cerut și a refuzat restituirea, autovehiculul pe care proprietarul acestuia i l-a încredințat) ori al infracțiunii de înșelăciune ( de exemplu, în cazul vânzării aceleiași mașini la mai mulți cumpărători).

De asemenea, autovehiculul ar putea constitui obiect material al unei infracțiuni de serviciu. Plenul Tribunalului Suprem a statuat, prin decizia de îndrumare nr. 1/1968, că avarierea sau distrugerea, din culpă, de către funcționar, cu ocazia conducerii pe drumurile publice, în cadrul unei sarcini de serviciu, a autovehiculului care i-a fost încredințat în scopul conducerii, constituie infracțiunea de neglijență în serviciu. Tot astfel prin decizia de îndrumare nr. 10/1968, Plenul Tribunalului Suprem a statuat că persoana care conduce autovehiculul, făcând parte din personalul unei unități publice, dacă folosește autoturismul în mod abuziv – fără autorizația necesară, în interes personal etc. – săvârșește infracțiunea de abuz în serviciu, atunci când fapta sa întrunește și celelalte elemente constitutive ale acestei infracțiuni; în cazul în care, cu prilejul folosirii abuzive a autovehiculului, inculpatul provoacă, din culpă, o pagubă avutului public sau particular, ori o tulburare a bunului mers al unității, el savârșește și infracțiunea de neglijență în serviciu, dacă sunt întrunite și celelalte elemente constitutive ale acestei infracțiuni. Această soluție a fost menținută în continuare de Tribunalul Suprem, secția penală și adoptată și de alte instanțe .

Secțiunea III

Circulația rutieră actuală

Primele vehicule rutiere au fost puse în mișcare folosindu-se forța vântului, apoi forța aburului sub presiune (Griffith în 1824 și după aceea Charles Dietz), culminând cu realizarea motoarelor cu ardere internă. La început, drept combustibil s-au folosit praful de pușcă, gazul de iluminat și petrolul, iar din 1877 consemnăm primul motor cu ardere internă care funcționează cu benzină, datorat mecanicului german Nicolaus Otto. În rândul pionierilor se înscriu: Louis Renault, care, în 1899, înfiintează ,,Societatea Frații Renault”, care va construi, în 1903, primele două taxiuri iar în 1906, primul autobuz. În SUA, primul automobil este construit în 1895 de către Charles Daryea.

După războaie – afirma reputatul american Norbert Tieman la Conferința asupra circulației rutiere găzduită în 1985 de Franța – automobilul constituie cea mai importantă cauză a pierderilor de vieți omenești.

Evoluția civilizației umane este strâns legată de posibilitățile de transport ale produselor activităților economice și pentru realizarea de relații tot mai strânse între diferite grupuri de oameni. S-a născut astfel, necesitatea perfecționării continue a mijloacelor de transport și crearea unor rețele vaste de transport. Odată cu inventarea automobilului și trecerea la producția de masă a diverselor tipuri de autovehicule, s-au dezvoltat rețele de transport rutier, care leagă între ele aglomerațiile urbane și practic, toate localitățile unei țări.

Centrele populate, urbane și rurale, sunt direct afectate de creșterea mobilității populației și de circulația tot mai intensă a mărfurilor. Circulația rutieră reprezintă mișcarea generală de vehicule și persoane, concentrată pe suprafețe de teren amenajate special în acest scop, respectiv drumurile deschise circulației publice. Fenomenul circulației rutiere sau traficul rutier se manifestă clar pe distanțe mari, teritorii largi, cât și în zone restrânse (localități). Ca urmare a perfecționării continue a autovehiculelor, s-a ajuns astăzi la ritmuri ridicate și la o evoluție deosebită, practic, având loc ,,o explozie” rutieră.

Parcul mondial de autovehicule a ajuns la cifre impresionante. În întreaga lume circulă în prezent aproape 900 milioane de autovehicule de toate tipurile și categoriile. An de an sunt produse din ce în ce mai multe astfel de mijloace de transport. Această situație a dus la atingerea limitei de saturație a gradului de motorizare, în special în țările puternic industrializate. Gradul de motorizare are tendința continuă de creștere și în celelalte țări.

Cererea de transport fiind în continuă creștere, sistemul de transport comportă o optimizare în sensul satisfacerii tuturor cerințelor economice, sociale și ecologice. Dezvoltarea transportului ecologic trebuie luată în considerare deoarece, evidentă sau insidioasă, poluarea afectează calitatea aerului pe care îl respirăm. Omul descoperă astăzi un fapt paradoxal, cuceririle științei, care au făcut onoare omenirii și au adus lumea modernă la un nivel de eficacitate remarcabil amenință echilibrul planetei în general și propria sa sănătate în particular.

Totodată, conducerea unui autovehicul în zilele nostre, este considerată un ,,modus vivendi”.

În România transportul rutier se realizează pe un total de aproximativ 100.630 Km.

Astfel, gradul de siguranță al deplasării care are drept scop reducerea numărului de accidente și a efectului acestora, poate fi sporit printr-un ansamblu de măsuri practice și active care să se adreseze factorilor om, drum, vehicol; legislație, mediu.Totodată, este necesar ca acestea să fie monitorizate și reactualizate periodic.

Siguranța rutieră reprezintă o problemă de interes individual și național. Datorită implicațiilor complexe pe care le incumbă în scopul obținerii unor rezultate eficiente, abordarea acestora trebuie să se realizeze global și la un nivel înalt decizional.

După 1989, circulația rutieră pe drumurile publice din România a cunoscut o dezvoltare continuă, în contexul dublării parcului de autovehicule și remorci, care însumează peste 4,5 milioane unități și al numărului posesorilor permisului de conducere, ce depășește 5,8 milioane.

În baza statisticilor existente s-a constatat o serie de probleme care au influențat negativ siguranța rutieră și anume: creșterea accentuată a traficului, acesta având o medie de circa 8% pe an; extinderea nedorită a localităților liniare; insuficiența măsurilor de educație rutieră a elevilor în școli; necesitatea înnoirii și modernizării parcului auto; asumarea de către participanții la trafic a unor riscuri inutile în trafic și cu consecințe nefaste asupra lor și a celorlalți, cum ar fi agresivitatea la volan și indisciplina pietonală; fonduri insuficiente alocate măsurilor de siguranță rutieră.

Conform unui raport UNICEF despre țările OECD (Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare), accidentele de circulație constituie unicul și cel mai mare pericol de moarte sau vătămare pentru copii.

Copiii constituie unul dintre cele mai vulnerabile grupuri de utilizatori rutieri, datorită faptului că sunt mici de statură și lipsiți de experiență în traficul rutier. Dacă un adult s-ar așeza în genunchi și ar vedea strada precum un copil, ar înțelege cât de diferită este perspectiva când ai o înălțime de sub un metru. Copiii nu posedă o viziune clară a traficului și le este greu să evalueze atât viteza, cât și distanța. De exemplu, un copil observă un autovehicul apropiindu-se cu mare viteză și totuși, va crede că mai are suficient timp să culeagă o minge care s-a rostogolit în drum.

Când copiii coboară dintr-un autobuz sau când în apropierea unei treceri de pietoni se află parcate autovehicule, nu pot să vadă autovehiculele care se apropie. Le este, de asemenea, greu să recunoască indicatoarele de circulație. Copiii pe bicicletă sunt și ei în pericol deoarece, de obicei, nu pot face deosebire între zonele de joacă fără trafic și drumuri unde circulația se desfășoară liber.

Siguranța rutieră în Uniunea Europeană este pusă în pericol de următoarele cauze:

Factorul uman (comportamentul)

Viteza (1/3 din accidentele mortale)

Alcoolul și drogurile (10.000 morți pe an)

Centura de siguranță (7.000 morți)

Nerespectarea regulilor privind timpii de conducere și odihnă pentru șoferii profesioniști

Vehiculele

Insuficienta protecție a vehiculelor (1/2 din decese)

Insuficienta vizibilitate (unghiul mort) – 500 decese anual

– Infrastructura – punctele negre

Sumară, sumbră, dar sugestivă – opinia conform căreia automobilul constituie cea mai importantă cauză a pierderilor de vieți omenești pune în evidență agresivitatea acestuia și explică preocuparea obsesivă a guvernanților de pretutindeni de a diminua, prin furci caudine legislative, efectele dramatice ale ,,fenomenului rutier”. Și nu numai în dreptul intern, ci și în acela internațional, dovadă fiind reuniunile miniștrilor de interne și a justiției la nivel zonal, continental și intercontinental menite a eficientiza, prin convențiile adoptate, colaborarea în domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor rutiere, cât și a infracțiunilor savârșite prin folosirea autovehiculelor, care au, fără îndoială, frecvența cea mai ridicată.

Astfel, însușirea și aplicarea corectă de către toți participanții la trafic a regulilor privind circulația pe drumurile publice au ca scop evitarea evenimentelor rutiere și cunoașterea urmărilor în cazul nerespectării acestora care pot duce la accidente de circulație, pierderi de vieți omenești, suferințe personale ale conducătorilor, ale victimelor și ale familiilor acestora.

Secțiunea IV

Evoluția legislației rutiere în România

Războiul, care a lăsat și încă mai lasă milioane de familii îndoliate și care, pe lângă milioanele de vieți jertfite pe altarul său, a distrus valori materiale incomensurabile, e un blând copil pe lângă ceea ce reprezintă automobilul.

Automobilul, visul fiecărei familii, factor indispensabil al dezvoltării societății omenești, a ajuns de mult pe primul loc drept cauză a pierderilor de vieți omenești în condiții tragice.

Pe șoselele Terrei circulă astăzi, după unele statistici, peste 900 milioane de automobile, lăsând în urma lor mai multe vieți omenești secerate decât bolile cardio-vasculare și cancerul. Dar marile și incontestabilele beneficii și avantaje pe care le aduce îl fac pe om sclavul automobilului. Cu trudă și stăruință, omul își consacră parte din timpul său perfecționării căilor publice de penetrație a unor noi modele cu forme diferite ce ies, ca rod al gândirii omenești, de pe benzile uzinelor.

În calea sa, speriați de dezastrele produse, dar fascinați de forma, culoarea și viteza ce o dezvoltă, oamenii nu au așezat decât regelementări care să-i tempereze circulația.

Cercetările arheologice au descoperit că primul semn de parcare interzisă pe care-l cunoaște istoria a fost instalat acum 2000 de ani în orașul Pompei, iar prima stradă cu sens unic și primele pasaje speciale pentru pietoni se presupun că ar exista în Roma Antică.

În țara noastră, reglementări în domeniul rutier au apărut cu mult înainte de apariția automobilului, pentru că și birja s-a dovedit periculoasă.

Cu aproape 160 de ani în urmă, un anunț răspândit în capitală sub formă de foaie volantă aducea la cunoștință amatorilor ,,cea dintâi trăsură grabnică care vreodată a trecut munții Carpați, pleacă începând de la 1 aprilie 1848 de două ori pe săptămână, cu trecere prin Ploiești”. O trăsură similară (trăsura grabnică) a fost pusă în circulație tot în aprilie 1848 și pe distanța București-Băneasa. Se impunea deci reglementarea circulației.

Încă din secolul trecut au apărut reglementări privind circulația rutieră.

La 30 martie 1868 a fost edictată ,,Legea pentru drumuri”, în cuprinsul căreia se făcea și o împărțire a drumurilor pe categorii și se dădeau indicații referitoare la construcții și întreținerea acestora. Prin lege era prevăzută reglementarea circulației rutiere de către poliție.

La sfârșitul lunii februarie a anului 1886 a apărut un ,,Regulament asupra birjelor și circularea lor în Focșani” precum și un ,,Regulament asupra circulației pe străzi și trotuare”.

S-a realizat astfel o intensificare a circulației publice la București. Trăsurile străbăteau străzile în toate direcțiile. Primejdia accidentelor fiind în creștere a determinat autoritățile publice să ia măsuri de protecție.

Una din măsuri a fost interzicerea circulației trăsurilor ,,în goană” pe străzi. Birjarii au fost obligați să meargă cu trăsurile în trapul cailor, iar sergenții de stradă trebuiau să oprească și să aresteze pe orice contravenient.

Cu toate că prefecții au emis cu regularitate circulare pentru reglementarea traficului, ele nu au fost aplicate decât în cazul unor accidente grave. Comentând această anomalie, ziarul ,,Universul” din 13 iulie 1891 propunea ca vizitiul care încalcă regulamentul să piardă dreptul de exercitare a meseriei, iar orice sergent de stradă care se dovedește că nu aplică regulamentul să fie aspru pedepsit. Numai astfel, conchidea ziarul, autoritatea va fi respectată și vor fi evitate eventuale nenorociri. Ca și astăzi, nenorocirile nu au fost evitate, dar cu ele au apărut noi reglementări.

În Monitorul Oficial nr. 211 din 19 decembrie 1906 a fost publicat ,,Regulamentul poliției rulajului și a circulației pe căile publice” care s-a aplicat pentru prima dată în primii ani de apariție a automobilului.

Ca urmare a aderării țării noastre la Convenția Internațională privitoare la circulația autovehiculelor din 15 aprilie 1911, la care au participat Germania, Austria, Belgia, Spania, Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Grecia, Ungaria, Italia, Muntenegru, Monaco, Olanda, Portugalia, Rusia, Serbia, Suedia și Elveția, s-a impus instituirea unui cadru legislativ special referitor la vehiculele cu tracțiune mecanică.

În acest sens, primul cod rutier a fost ,,Regulamentul pentru circulațiunea autovehiculelor” din 11 octombrie 1913. Regulamentul cuprinde pentru prima dată norme referitoare la condițiile de bază pentru ca un autovehicul să poată circula pe drumurile publice: permisul de conducere și condițiile tehnice de îndeplinit pentru a fi admis în circulație. Astfel, în conformitate cu prevederile acestui regulament, pentru a fi admis să circule pe drumurile publice din țară și din străinătate, orice automobil trebuie să fie recunoscut bun pentru această circulație de către o comisie ce funcționa pe lângă fiecare prefectură din județ și din care trebuie să facă parte ,,și un specialist de automobil, de preferință membru al Clubului automobilist român”(art. 6). Nimeni nu putea conduce un automobil dacă nu avea vârsta de cel puțin 18 ani și dacă nu poseda un permis de conducere (art. 17). Conducătorul auto era obligat ca, înainte de plecare în cursă, să verifice starea tehnică a autovehiculului și să ia toate măsurile ,,ca mașinăria să funcționeze conform celor prescrise în regulament” [art. 19 alin. (3)], iar în cazul când automobilul ar izbi persoane sau obiecte, să oprească și să dea ajutor, ,,după care se va prezenta la cel mai apropiat oficiu de poliție pentru a aduce la cunoștință accidentul” [art.19 alin. (2)]. Încălcarea acestor obligații sau reguli atrăgea răspunderea penală a autorilor. Acest regulament, cuprinzând o reglementare foarte completă, a servit ca model la toate cele ce au urmat.

Prin ,,Legea privitoare la circulația autovehiculelor” din 21 august 1921 ca și prin regulamentul de aplicare al acestei legi, s-au adus noi precizări în legătură cu condițiile de bază ale circulației autovehiculelor (de exemplu, referitoare la înmatriculare și la controlul stării tehnice a acestora) și au fost sancționate prima dată, ca infracțiuni de sine stătătoare, faptele de conducere fără permis [art. 4 alin. (1)], conducerea unui autovehicul ,,care nu poartă număr de ordine”, deci neînmatriculat [art. 4 alin. (2)] și conducerea în stare de ebrietate (art. 17). De asemenea, pentru prima dată în legislația noastră rutieră, au fost prevăzute și unele sancțiuni administrative. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din lege și art. 14 din regulamentul de aplicare a acesteia, permisul poate fi refuzat sau retras oricând, dacă circulația autovehiculului prezintă pericol pentru siguranța publică sau dacă autovehiculul era întrebuințat pentru scopuri ilicite (tâlhării la drumul mare, hoții, contrabande etc.) ori pentru exercitarea unui comerț fără autorizația necesară.

Până în anul 1929, România s-a aflat sub imperiul a cinci legi cu structuri deosebite, cu concepții și realități diferite. În anul 1929, ca urmare a aderării României la Convenția Internațională pentru circulația autovehiculelor, încheiată la Paris la 24 aprilie 1926, s-a procedat la o primă unificare legislativă.

Aceasta s-a făcut prin Legea nr. 213/1929 asupra circulației pe drumurile publice. Legea era structurată pe nouă capitole, dintre care unul se intitula ,,Infracțiuni și pedepse”. Abaterile de la prevederile legii se sancționau cu amendă, fără a aduce atingere pedepselor ce s-ar cuveni potrivit Codului penal în caz de distrugeri, răniri, loviri sau când din acestea ar rezulta moartea unor persoane. Legea sancționa omisiunea de ajutor când un conducător de vehicul de orice fel ,,va trece pe lângă locul unui accident și, solicitat fiind de către autorități, nu va opri”, precum și părăsirea locului accidentului în scopul sustragerii de la răspunderea penală. De asemenea, legea sancționa conducerea fără permis precum și încredințarea automobilului pentru conducere altei persoane care nu posedă permis.

O nouă unificare a normelor de circulație a avut loc în anul 1931, care a păstrat structura legii din 1929. În Monitorul Oficial nr. 90 din 21 aprilie 1947 a fost publicată Legea nr. 121 asupra poliției circulației pe căile publice. Este demn de subliniat că în capitolul ,,Infracțiuni și pedepse” nu s-a făcut o reproducere a incriminărilor anterioare, ci s-au prevăzut incriminări noi, cu un conținut mai cuprinzător. În noua lege conducerea fără permis a fost extinsă și la conducătorii de motociclete (art. 13), tractoare industriale (art. 29) și tractoare agricole (art. 30).

Necesitățile practice au impus elaboararea unor noi reglementări. Decretul nr. 296/1949, publicat în Buletinul Oficial nr. 46 din 16 iulie 1949, a abrogat toate legile anterioare privitoare la circulația pe drumurile publice. Noua legiuire conținea reglementări de sine stătătoare referitoare la unele incriminări, cum ar fi faptele de conducere fără permis, încredințarea permisului de conducere spre folosință altei persoane, conducerea unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, conducerea în stare de ebrietate și altele.

O nouă legiferare în domeniu s-a făcut prin Decretul nr. 143/1952, publicat în Buletinul Oficial nr. 22 din 21 iunie 1952. În noua reglementare se găsește încriminată repararea fără autorizație a autovehiculelor având urme de accident de circulație, exercitarea de presiuni împotriva unui conducător pentru a nu respecta regulile de circulație, organizarea și efectuarea concursurilor de autovehicule fără aprobarea organelor miliției.

În succesiunea în timp a reglementărilor a urmat Decretul nr. 418/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 36 din 15 octombrie 1958 care a preluat numai în parte incriminările cuprinse în decretul anterior (Decretul nr. 143/1952). Noul act normativ a menținut ca infracțiuni faptele cele mai grave și a dezincriminat parte din cele incriminate prin Decretul nr. 143/1952, dar a adăugat noi fapte ca infracțiuni.

În anul 1962 a intrat în vigoare Decretul nr. 832/1962, publicat în Buletinul Oficial nr. 22 din 9 noiembrie 1962. Totodată au fost aprobate prin H.C.M. nr. 1107 și Instrucțiunile date în aplicarea acestui decret. În noua reglementare au fost păstrate incriminările anterioare și s-a mai adăugat o nouă incriminare, fapta șefului de depou sau de garaj ori a celui care răspunde de starea tehnică a vehiculelor cu tracțiune mecanică de a permite ieșirea în parcurs (cursă) a vehiculelor care au defecțiuni tehnice de natură a pune în pericol securitatea circulației.

În fine, am ajuns în prezentarea succesivă a reglementărilor din domeniu la Decretul nr. 328/1966 și Regulamentul de aplicare a acestuia aprobat prin H.C.M. nr. 772/1966 și publicate în Buletinul Oficial nr. 28-29 din 31 mai 1966. Decretul nr. 328/1966 a conținut o gamă variată de reglementări care urmăreau nu numai prevenirea, dar și educarea conduitei tuturor utilizatorilor drumurilor publice, fie ei șoferi sau pietoni. Decretul, la data elaborării sale, a cuprins un număr mai redus de infracțiuni decât Decretul nr. 832/1962. Au fost dezincriminate nouă fapte, înlocuindu-se răspunderea penală cu răspunderea administrativă.

Legea prevede amănunțit obligațiile persoanelor care participă la traficul rutier și modul cum acestea trebuie să circule pe drumurile publice pentru a preveni producerea de accidente. De asemenea, sunt stabilite reguli în legătură cu înmatricularea autovehiculelor și radierea lor din circulație, cu obținerea permisului de conducere, cu verificarea tehnică a vehiculelor și cu controlul acestora, precum și în legătură cu circulația autovehiculelor în trafic internațional.

Sporirea continuă a fluenței circulației prin creșterea explozivă, după 1989, a numărului deținătorilor de autovehicule, necesitatea asigurării unui înalt grad al siguranței circulației, precum și obligația asumată de țara noastră de a se alinia la reglementările internaționale în domeniu au impus, până la adoptarea reglementărilor grupate în limbaj în ,,Codul rutier”, a cel puțin 10 acte normative de modificare a celor anterioare, ce corespund etapei actuale de dezvoltare și care pregătesc cadrul legislativ ce va guverna în timp traficul rutier în România.

În succesiunea legilor, prezentate ca un istoric al legislației rutiere din România, am evidențiat și caracterul sancționator al acestora, fără ca pedepsele să constituie un mijloc de reducere a accidentelor.

Necesitatea armonizării normelor juridice din domeniul circulației rutiere cu realitățile economico-sociale ale țării după anul 1990 și cu prevederile și practicile internaționale privind circulația pe drumurile publice a determinat elaborarea unui proiect de act normativ sub titulatura ,,Cod al circulației rutiere”. Proiectul a fost înaintat de Guvern, la 14 noiembrie 1992, Camerei Deputaților, care l-a adoptat în 1997.

Trecerea timpului a făcut ca proiectul să se ,,nască mort”, astfel că a fost retras de la Parlament, a fost reformulat ca ,,proiect de lege privind circulația pe drumurile publice” și a fost depus la Senat la 4 aprilie 2002. Senatul, la 27 iunie 2002, l-a adoptat cu unele amendamente și l-a transmis Camerei Deputaților.

Aflat în dezbaterea comisiilor de specialitate ale Camerei Deputaților, Guvernul, neliniștit că nu s-a finalizat procedura legislativă de adoptare, l-a retras din nou de la Parlament și l-a adoptat prin Ordonanța de urgență nr. 195 din 12 decembrie 2002. În ședința din 31 august 2004, Camera Deputaților a adoptat Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Legea, în forma adoptată, a fost transmisă Senatului care a votat Legea nr. 49/2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

Legea, adoptată după aproape patru ani de la elaborarea Ordonanței, are în vedere în principal prevederile Convenției asupra circulației rutiere și ale Convenției asupra semnalizării rutiere, încheiate la Viena la 8 noiembrie 1968, revizuite în 1993 și, respectiv, 1995, și ale Acordului European, încheiat la Geneva la 1 mai 1971.

Se regăsesc în noua reglementare prevederile Convenției europene cu privire la efectele internaționale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor, încheiată la Bruxelles la 3 iunie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 126/1997, precum și ale Convenției europene pentru reprimarea infracțiunilor rutiere, încheiată la Strasbourg la 30 noiembrie 1964 și ratificată de România prin Legea nr. 183/1997.

Conveția Europeană pentru reprimarea infracțiunilor rutiere de la Strasboug din 30 noiembrie 1964 prevede că ,, Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei convenții, luând în considerație sporirea circulației vehiculelor între statele europene și a pericolului pe care îl constituie încălcarea regulilor care asigură securitatea participanților la traficul rutier, considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune strânsă între membrii săi, convinse de necesitatea cooperării lor în scopul de a spori eficiența reprimării infracțiunilor rutiere comise pe teritoriul lor au stabilit următoarele…”.

De altfel, în cuprinsul Ordonanței au fost asimilate și unele principii și reguli existente în reglementările din domeniu ale unor state precum Franța, Italia, Germania, Austria, Elveția, Belgia, Spania și Statele Unite ale Americii.

În aplicarea Ordonanței de urgență nr. 195/2002 a fost elaborat Regulamentul pentru aplicare, aprobat prin H.G. nr. 85 din 23 ianuarie 2003.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, ulterior adoptării, a mai fost modificată și completată prin Hotărârea Guvernului nr. 85/2003, prin care i-au fost modificate și completate ,,Anexa” referitoare la indicatoarele rutiere.

S-au mai adus modificări Ordonanței și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 520/2004.

Ordonanța de urgență nr. 195/2002 a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 670 din 3 august 2006, în temeiul art. III din Legea de aprobare nr. 49/2006. Ulterior, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63 din 6 septembrie 2006 s-au adus noi modificări și completări.

La câteva luni a venit Legea 6/2007 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/2006. La istoricul legislației mai trebuie amintită H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, care, pe data intrării în vigoare, a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 85/2003. Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 56 din 24 ianuarie 2007 a fost modificată H.G. nr. 1391/2006. O altă modificare o constituie Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 69 din 2007.

Secțiunea V

Factorii criminogeni ai infracțiunilor săvârșite la regimul circulației rutiere

Cauzele infracțiunilor contra siguranței rutiere

Referitor la cauzele accidentelor de circulație există o bogată literatură de specialitate, în întreaga lume remarcându-se o serioasă preocupare în direcția prevenirii și combaterii acestor evenimente.

Purtând, în epoca apariției sale, definiții ca ,,instrument al cunoașterii și cuceririi” sau ,,produs al civilizației extreme”, automobilul a generat un fenomen rutier care este un fenomen activ, în plină desfășurare, iar de la o zi la alta se ivesc noi probleme în funcție de numărul autovehiculelor, numărul căilor rutiere, dezvoltarea și perfecționarea vehiculelor, creșterea vitezei de rulare, ceea ce impune o permanentă observație științifică.

Infracțiunea rutieră se poate prezenta sub două aspecte principale. Mai întâi, s-ar putea înfățișa ca o faptă săvârșită prin încălcarea uneia dintre regulile de circulație prevăzută în legea specială și care atrage răspundere penală în baza acestei legi. În această situație sunt infracțiunile prevăzute în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 (indiferent dacă prin încălcarea obligațiilor sau regulilor referitoare la circulația pe drumurile publice s-a comis numai o infracțiune rutieră sau și alte infracțiuni, incriminate distinct în legea penală). În al doilea rând, infracțiunea rutieră ar putea consta dintr-o faptă comisă cu ocazia circulației pe drumurile publice și în condițiile respectării regulilor de circulație a căror încălcare atrage răspunderea penală în baza legii speciale (de exemplu, atunci când în cadrul circulației pe drumurile publice se comit fapte de sustragere de autovehicule, de distrugere, de abuz în serviciu etc.). Suntem în fața unei infracțiuni rutiere propriu-zise numai în acele cazuri când s-au încălcat regulile de circulație a căror nerespectare atrage, prin ea însăși, răspunderea penală, deoarece numai în aceste situații faptele comise aduc atingere valorilor sociale specifice pe care legea penală specială le ocrotește prin incriminarea faptelor respective.

În același sens, se mai folosește și un alt concept, acela de accident de circulație, prin care se înțelege un eveniment neprevăzut, săvârșit pe drumurile publice ori care să-și fi avut originea pe un astfel de drum, în care a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare și care a avut urmări vătămatoare asupra unei persoane sau asupra unor bunuri, ori chiar asupra circulației însăși, stâjenind-o. Un asemenea concept este, pe de o parte, mai larg decât acela de infracțiune rutieră, deoarece însemnează nu numai infracțiunile rutiere ci și contravențiile rutiere, precum și orice alte încălcări dacă au avut asemenea urmări. Pe de altă parte, acest concept este mai restrâns decât acela de infracțiune rutieră, întrucât cuprinde numai acele infracțiuni rutiere care au avut drept consecință o vătămare materială, pe când infracțiunile rutiere, în marea lor majoritate, privesc fapte care pun în pericol valoarea socială ocrotită de lege – siguranța circulației și a căror incriminare urmărește să prevină producerea efectivă a unei astfel de stări.

Pe baza conceptului de accident de circulație s-au efectuat în ultimii ani importante cercetări sociologice asupra circulației rutiere, cercetări care au urmărit să evidențieze cauzele accidentelor de circulație și modalitățile combaterii și prevenirii acestui fenomen.

Cunoașterea și analiza cauzelor accidentelor de circulație a oferit specialiștilor în domeniu sufieciente argumente pentru a afirma că aceste accidente nu sunt pe deplin accidentale. În acest sens, cercetări statistice scot în evidență faptul că accidentul de trafic nu se produce întâmplător, variind ca frecvență și gravitate de la un gen de populație la altul.

În cadrul analizei cauzelor accidentelor de circulație se urmărește identificarea acțiunii factorilor care au contribuit la coliziunea autovehiculelor, inclusiv a acelui factor care îl constituie conduita ilicită a conducătorului auto. Analiza cauzelor accidentelor de circulație reprezintă, prin urmare, o investigație globală asupra unui ansamblu de factori cauzali, urmărind identificarea acestora și stabilirea ponderii fiecăruia în producerea accidentului.

Astfel, s-a arătat că multe din infracțiunile rutiere se datorează comportării neatente a conducătorului auto, imprudenței acestuia. Imprudența poate îmbrăca forme diverse: necunoașterea principalelor reglementări rutiere; nerespectarea regulilor de conducere a vehiculului; utilizarea unui vehicul cu grave defecțiuni tehnice; ușurința în îndeplinirea obligațiilor legale etc. Pentru a determina cauzele adânci ale acestei ușurințe infractorul rutier ar trebui studiat de medici, psihologi și psihanaliști.

Referitor la cauzele criminalității rutiere, s-a susținut că o contribuție la producerea acestor infracțiuni o are și vârsta sau calitatea celor care conduc, impulsivitatea unora, lipsa de experiență a altora (mai ales la tineri), slăbirea capacităților senzoriale la vârstnici.

De asemenea există și opinii ale specialiștilor, conform cărora, infracțiunile rutiere se datorează lipsei de eficiență a represiunii, insuficienței și lipsei de promptitudine a controalelor pe drumurile publice, pedepselor derizorii pronunțate în anumite cazuri care ar fi impus mai multă implicare a factorilor de decizie.

În cele mai multe cazuri consumul de alcool este drept cauza principală a infracțiunilor rutiere, excesul de alcool găsindu-se la baza majorității accidentelor rutiere.

Este sugestiv să subliniem, referitor la importanța consumului de alcool , că în cca. 40% din accidentele rutiere mortale, cel puțin una din persoanele implicate avea o îmbibație alcoolică în sânge mai mare de 0,8‰. Toate cercetările converg unanim la concluzia precum că alcoolul, consumat chiar în cantitate mică, dar imediat înainte de actul conducerii, perturbă activitatea șoferului, manifestându-se prin efecte negative asupra tuturor verigilor funcționale care generează comportamentul la volan.

Influențele cele mai mari intervin asupra fazelor de percepție și recunoașterea pericolului, adică asupra capacității vizuale a ochiului. La îmbibații alcoolice cuprinse între 0,4‰ și 0,8‰ apar următoarele efecte: reducerea câmpului vizual, reducerea acuității vizuale (care se manifestă prin aprecieri eronate a distanțelor la care se află vehiculele din față sau din spate), prelungirea timpului de reacție. Influența consumului de alcool trebuie analizată înainte de toate prin prisma concentrației sale din sânge. Consumul de alcool influențează negativ și alte forme de activitate de conducere, cum ar fi: în sfera atenției (diminuează sensibil concentrarea și stabilitatea), în sfera gândirii (apar atenuări ale coerenței, raționamentele devin confuze, iar laturile lor anticipative sau decizionale pot să dispară), în sfera comportamentală apar senzații euforice.

Reacțiile la consumul de alcool sunt diverse și țin de personalitatea fiecărui individ, de constituția sa fizică și de încă o multitudine de factori.

Alte studii evidențiază legătura dintre delincvența rutieră și anumiți factori medicali, psihologici și sociali; este vorba despre tulburări de vedere, deficit de caracter etc.

Parcul de autovehicule a cunoscut o creștere în fiecare stat, dar odată cu el a crescut și longevitatea, deci s-a mărit numărul de șoferi considerați generic ,,de vârsta a III-a”. Evident, pe măsura înaintării în vârstă se atenuează firesc si unele potențe umane și de aceea s-a emis ideea limitării vârstei maxime de deținere a permisului de conducere sau s-a propus limitarea vitezei în funcție de vârstă. Experiența acumulată și ultimele studii întreprinse au scos în evidență că aprecierea dreptului de a conduce numai în funcție de criteriul vârstei nu corespunde realității întrucât comportamentul la volan este determinat în mai mică măsură de vârstă, comparativ cu personalitatea, starea nervoasă și echilibrul întregului organism uman. La vârsta de peste 70 ani, rapiditatea în gândire, mobilitatea, percepția pericolelor sunt compensate de experiență în conducere, de prudență, de toleranță față de ceilalți participanți la trafic etc. Astfel, probabilitatea implicării în accidente rutiere a unui conducător auto se reduce pe măsura dezvoltării experienței și practicii în conducere.

Încă se mai confundă uneori experiența cu practica deoarece între ele apar interdependențe. Experiența în conducere se apreciază prin vechimea permisului de conducere; o experiență mare nu implică neapărat însă și reduceri ale riscului de implicare în accidente. Practica în conducere se evaluează prin numărul de kilometri parcurși anual, acest factor de risc nefiind influențabil de către nici o măsură de creștere a siguranței rutiere.

În ceea ce privește influența stării de sănătate, statistic s-a stabilit că 4% – 6% din accidentele de circulație au drept cauză starea de sănătate a conducătorului auto; în realitate proporția este mai mare deoarece asemenea accidente sunt deosebit de grave și uneori punerea diagnosticului real pe bază de autopsie medico-legală este foarte dificilă.

Starea sănătății provoacă accidente prin modificări de tipul: pierderea conștiinței unor bolnavi cronici cardiovasculari, pierderea temporară a vederii sau a altor simțuri etc.

Se pot defini două categorii de boli care afectează siguranța circulației și anume: boli incompatibile cu deținerea permisului de conducere și afecțiuni care pot influența momentan comportamentul la volan. Dintre bolile incompatibile cu activitatea de conducere pot fi menționate: infarctul miocardic repetat, miocardiopatii necompensate, hipotensiuni și hipertensiuni, anevrisme de aortă, crize permanente de astm bronșic, insufieciențe respiratorii marcate, boli de rinichi cu creșterea ureei în sânge, anemii, poliartrite, invalidități etc.

Din categoria afecțiunilor care pot influența temporar comportamentul la volan se pot menționa: diabetul zaharat, hernia de disc, spasmofilia și psihozele cu perioade de acalmie aparentă (foarte greu de depistat fără colaborarea pacientului) etc.

Pentru stabilirea măsurii în care a fost afectată reacția șoferului de către una din afecțiunile menționate este necesară expertiza medico-legală.

Există o preocupare susținută și generalizată pentru ridicarea nivelului conștiinței juridice atât a conducătorilor auto, cât și a cetățenilor în general, paralel cu intensificarea măsurilor de creștere continuă a indicelui de securitate a autovehiculelor, a șoselelor, a gradului de pregătire profesională a celor chemați să reglementeze circulația pe drumurile publice, a exigenței la eliberarea permisului de conducere, toate corelate și cu alte măsuri menite să contribuie la reducerea treptată a infracțiunilor rutiere, până la lichidarea lor definitivă din viața socială. Acest rezultat nu se va obține, firește, decât într-o lungă perioadă de timp.

Secțiunea VI

Dispoziții generale ale Ordonanței de urgență nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice

Dispozițiile prevăzute în Ordonanța de urgență nr. 195/2002 și în regulamentul de aplicare a acesteia au ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației rutiere, apărarea vieții și integrității corporale, a sănătății persoanelor, proprietății publice și private , protecția mediului înconjurător, precum și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor în acest domeniu.

Corespunzător scopului îi este unicitatea de reglementare și a dreptului de control. Normele de reglementare sunt unitare, se aplică circulației pe drumurile publice a autovehiculelor și tuturor categoriilor de participanți la trafic și instituie drepturi, obligații și răspunderi deopotrivă pentru persoanele fizice și juridice. Totodată, caracterul unitar al reglementărilor impune precizarea și limitarea atribuțiilor unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații nominalizate în legătură cu circulația pe drumurile publice și activitățile conexe desfășurării traficului rutier.

Noua reglementare precizează în mod expres că autoritatea competentă în domeniul circulației rutiere, precum și de exercitare a controlului respectării normelor privind circulația pe drumurile publice este Ministerul Administrației și Internelor, prin Inspectoratul General al Poliției Române [ art. 1 alin. (3) din Ordonanță].

Dreptul de a emite reglementări

Ministerul Administrației și Internelor, prin Inspectoratul General al Poliției Române, este autoriatea competentă privind inițierea și avizarea unor reglementări în domeniul circulației pe drumurile publice. Autoritățile publice centrale și locale care au atribuții în acest domeniu pot emite reglementări în domeniu condiționat de avizul Inspectoratului General al Poliției Române și de respectarea înțelegerilor internaționale la care România este parte [art. 1 alin. (4)].

Înțelesul unor termeni

Pentru a evita interpretări eronate ale unor expresii și termeni, în art. 6 din Ordonanță se precizează înțelesul acestora. În text sunt definiți următorii termeni: acordare a priorității, acostament, amenajări rutiere, ansamblu de vehicule, autostradă, autovehicul, bandă de circulație, bandă de urgență, bandă reversibilă, bicicletă, coloană oficială, conducător, drum public, unități de asistență medicală autorizate, intersecție, înmatriculare/înregistrare, înmatriculare/înregistrare permanentă, înmatriculare temporară, localitate, masă totală maximă autorizată, mijloc tehnic certificat, mijloc tehnic omologat și verificat metrologic, moped, motocicletă, parte carosabilă, participant la trafic, pistă pentru biciclete, prioritate de trecere, remorcă, remorcă ușoară, semiremorcă, tractor, tractor rutier, trecere la nivel, trotuar, deținător mandatat, vehicul, vehicul nou, vehicul cu mase sau dimensiuni de gabarit depășite, vehicul în circulație internațională sau în trafic internațional, zona drumului public, zonă pietonală, zonă rezidențială. În art. 2 din regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1391/2006 sunt arătate semnificațiile unor termeni și expresii folosite în cuprinsul acestuia.

În conformitate cu art. 6, în sensul Ordonanței de urgență, expresiile și termenii de mai jos au următorul înțeles:

(5) Autostradă – drumul național de mare capacitate și viteză, semnalizat special, rezervat exclusiv circulației autovehiculelor, cu sau fără remorci, care nu servește proprietății riverane, prevăzut cu două căi unidirecționale, separate printr-o zonă mediană sau, în mod excepțional, prin alte modalități, cu excepția unor locuri speciale sau cu caracter temporar, având cel puțin două benzi de circulație pe sens și bandă de urgență , intersecții denivelate și accese limitate, intrarea și ieșirea fiind permise numai prin locuri special amenajate;

(6) Autovehicul – vehicul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum.Troleibuzele și tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Mopedele, vehiculele care se deplasează pe șine, denumite tramvaie, tractoarele folosite în exploatările agricole și forestiere , precum și vehiculele pentru efectuarea de servicii sau lucrări, care se deplasează numai ocazional pe drumul public, nu sunt considerate autovehicule;

(12) Conducător – persoana care conduce pe drum un grup de persoane, un vehicul sau animale de tracțiune, animale izolate sau în turmă, de povară ori de călărie;

(14) Drum public – orice cale de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulației publice; drumurile care sunt închise circulației publice sunt semnalizate la intrare cu inscripții vizibile;

(17) Localitate – cătunul, satul, comuna, orașul și municipiul ale căror intrări și ieșiri sunt semnalizate în conformitate cu prevederile legale;

(23) Parte carosabilă – porțiunea din platforma drumului destinată circulației vehiculelor; un drum poate cuprinde mai multe părți carosabile complet separate una de cealaltă printr-o zonă despărțitoare sau prin diferență de nivel;

(24) Participant la trafic – persoana fizică ce utilizează, la un moment dat, drumul public;

(35) Vehicul – sistemul mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane și/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.

Capitolul II

Analiza infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice

Infracțiunile rutiere

Conform art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, circulația pe drumurile publice a vehiculelor, pietonilor și a celorlalte categorii de participanți la trafic, drepturile, obligațiile și răspunderile care revin persoanelor fizice și juridice, precum și atribuțiile unor autorități ale administrației publice, instituții și organizații sunt supuse dispozițiilor prevăzute în acest act normativ. Aceste dispoziții au ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a mediului.

Orice vehicul sau ansamblu de vehicul care circulă pe drum trebuie să aibă un conducător. Acest conducător trebuie să dețină permanent controlul asupra vehiculului pentru a se conforma, în orice împrejurare, cerințelor prudenței. El trebuie să cunoască si să respecte regulile de circulație și siguranță pe drum și să fie conștient despre factorii ce pot afecta comportamentul său.

1. Infracțiunile prevăzute de art. 85 – punerea în circulație sau conducerea de vehicule neînmatriculate sau neînregistrate ori cu numere de înmatriculare falsificate

Generalități

Necesitatea de a avea o evidență a întregului parc național de autovehicule, spre a urmări dinamica sa continuă, ca și cerința de a identifica în orice moment un autovehicul în circulație (numele și adresa proprietarului, tipul de vehicul etc.), spre a face posibilă descoperirea celor care încalcă regulile de circulație, au impus includerea în legislația majorității statelor a unor dispoziții privitoare la înmatricularea autovehiculelor și la păstrarea numărului real de înmatriculare în tot timpul cât un vehicul circulă pe drumurile publice.

Conținutul normei de incriminare

Art. 85

(1) Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat, se pedepsește cu închisoare de la 1 la 3 ani.

(2) Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

(3) Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat care nu are drept de circulație în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

1.2. Condițiile preexistente

A. Obiectul infracțiunilor

Obiectul juridic specific al infracțiunii îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare presupun protecția siguranței circulației pe drumurile publice, prin interzicerea punerii în circulație, conducerii sau tractării autovehiculelor, tramvaielor sau remorcilor neînmatriculate sau cu numere de înmatriculare false. Autovehiculul este un vehicul echipat cu motor în scopul deplasării pe drum.Troleibuzele și tractoarele rutiere sunt considerate autovehicule. Remorca este un vehicul fără motor destinat a fi tractat de un autovehicul sau de un tractor. Remorcile sunt de două feluri: ușoare și semiremorci.

B. Subiecții infracțiunilor

După poziția pe care o au în raport cu infracțiunea și deci după poziția pe care o ocupă în cadrul raportului juridic penal de conflict, se face distincția între subiecți activi sau infractori, pe de o parte, și subiecți pasivi sau persoane vătămate prin infracțiune, pe de altă parte.

Este subiect activ al infracțiunii sau infractor persoana care săvârșește în mod nemijlocit sau care participă la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, care constituie infracțiunea. Se numește subiect pasiv al infracțiunii sau persoană vătămată acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat infracțiunea, care suferă răul cauzat prin săvârșirea infracțiunii.

Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de art. 85 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale subiectului activ al infracțiunii, precum și cerințele textului incriminator. Faptele pot fi comise și în coautorat, spre exemplu în cazul coproprietarilor. Nu există coautorat în ipoteza în care o persoană pune în circulație un autovehicul sau tramvai neînmatriculat, iar alta îl conduce. În acest caz sunt realizate elementele constitutive a două infracțiuni autonome, și anume infracțiunea de punere în circulație a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat și infracțiunea de conducere a unui astfel de vehicul. Dacă cele două modalități – punerea și conducerea – sunt efectuate nemijlocit de aceeși persoană va exista o singură infracțiune.

Denumirea de participație penală este dată pluralității ocazionale de infractori, pluralitate ce se realizează atunci când o infracțiune, care poate fi săvârșită de o singură persoană ori de un număr determinat de persoane, este săvârșită, în mod ocazional, de un număr de persoane mai mare decât acela care era necesar potrivit naturii faptei.

În cazul infracțiunii analizate participația penală este posibilă în oricare dintre formele sale (coautorat, instigare și complicitate), inclusiv sub forma participației improprii (de pildă, când cel instigat nu știe că autovehiculul este neînmatriculat). Punerea în circulație a autovehiculului nu constituie în raport cu fapta de conducere o formă de participație, deoarece legiuitorul a incriminat această activitate ca infracțiune de sine-stătătoare. Pe de altă parte, persoana care participă în diverse moduri la comiterea celor două activități incriminate alternativ săvârșește o singură infracțiune, iar nu două (punere în circulație și conducere).

În practica judiciară s-a considerat că fapta de a solicita unei persoane să conducă un autovehicul neînmatriculat, fără ca acesta să cunoască împrejurarea neînmatriculării, nu constituie participație improprie sub forma determinării la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 85 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 în modalitatea conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat, ci întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de același text de lege, dar în modalitatea punerii în circulație a unui atare autovehicul.

Subiectul pasiv al infracțiunilor examinate este statul asupra căruia se răsfrâng urmările tuturor faptelor de încălcare a ordinii de drept, implicit urmările faptelor prin care sunt încălcate regulile de circulație pe drumurile publice.

C. Locul săvârșirii infracțiunii

Pentru existența infracțiunii este necesară îndeplinirea condiției ca fapta să se comită pe drumurile publice. În lipsa acestei condiții, fapta nu constituie infracțiunea analizată. Drumul public este orice cale de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulației publice. Drumurile care sunt închise circulației publice sunt semnalizate la intrare cu inscripții vizibile.

1.3. Latura obiectivă

Prin latura obiectivă a infracțiunii se înțelege activitatea persoanei fizice care prin urmările ei periculoase vatămă sau pune în pericol anumite relații sociale apărate de normele dreptului penal. Cu alte cuvinte, această activitate desfășurată de persoana infractorului este o manifestare externă, adică o comunicare de energie fizică ce produce o modificare în lumea exterioară.

Pentru existența laturii obiective a infracțiunii se cere comiterea unei fapte sub formă de acțiune-inacțiune care să producă anumite consecințe dăunătoare pentru societate. Acestea, de altfel, sunt și părțile componente ale laturii obiective a oricărei infracțiuni: elementul material sub formă de acțiune sau inacțiune, urmarea periculoasă, legătura de cauzalitate și unele condiții de loc, timp, mod și împrejurări în care se pot săvârși unele fapte.

Elementul material

Elementul material este componenta principală a laturii obiective a infracțiunii și constă în actul material săvârșit, actul de conduită uman interzis de legea penală. El poate să apară fie sub forma acțiunii (intervenție activă a infractorului, o activitate periculoasă, prohibită de legea penală), fie sub cea a inacțiunii (sau abstențiunii care se caracterizează printr-o atitudine pasivă din partea infractorului, în sensul că legea îl obligă să desfășoare o anumită activitate, iar el se abține s-o îndeplinească).

Elementul material al infracțiunii prevăzute de art. 85 alin. (1) constă în punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat. Punerea în circulație constă în dispoziția sau încuviințarea dată de către persoana care are această posibilitate (proprietar, beneficiar al contractului de leasing, comodatar etc.). Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat este operațiunea prin care acesta este pus în mișcare pe drumurile publice prin folosirea puterii proprii de deplasare.

Punerea în circulație și conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat sunt modalități alternative ale infracțiunii analizate. Dacă aceste două modalități sunt efectuate de aceeași persoană ele realizează conținutul unei singure infracțiuni, iar nu a două infracțiuni (punere în circulație și conducere), inclusiv în ipoteza în care între cele două există anumite intervale de timp, dacă rezoluția infracțională este unică. În acest din urmă caz va exista infracțiune continuată, iar în primul caz unitate infracțională naturală.

Pentru a circula pe drumurile publice, vehiculele, cu excepția celor trase sau împinse cu mâna și a bicicletelor, trebuie să fie înmatriculate ori înregistrate, după caz, și să poarte plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare, cu forme, dimensiuni și conținut prevăzute de standardele în vigoare.

Conform art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, autovehiculele și remorcile se înmatriculează permanent sau temporar la autoritatea competentă în a cărei rază teritorială proprietarii își au domiciliul, reședința ori sediul, în condițiile stabilite prin reglementările în vigoare. Autovehiculele și remorcile din dotarea Ministerului Apărării, a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, precum și cele ale Serviciului Român de Informații se înregistrează la aceste instituții și pot, după caz, să fie înmatriculate în condițiile de mai sus. Până la înmatriculare, vehiculele pot circula cu numere provizorii, pe baza unei autorizații speciale eliberate de autoritatea competentă. La cerere, persoanelor juridice care fabrică, asamblează, carosează ori testează autovehicule sau remorci li se poate elibera pentru acestea autorizații și numere pentru probă. Evidența vehiculelor înmatriculate se ține la autoritatea competentă pe raza căreia proprietarul își are domiciliul, reședința sau sediul.

Tramvaiele, troleibuzele, mopedele, mașinile și utilajele autopropulsate utilizate în lucrări de construcții, agricole, forestiere, tractoarele care nu se supun înmatriculării, precum și vehiculele cu tracțiune animală se înregistrează de către consiliile locale, care țin și evidența acestora. Categoriile de vehicule care nu sunt supuse înmatriculării sau înregistrării, precum și cele care nu se supun inspecției tehnice periodice se stabilesc prin ordin comun al ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului și al ministrului internelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002).

În conformitate cu art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, odată cu realizarea operațiunilor de înmatriculare a vehiculului, autoritatea competentă eliberează proprietarului sau deținătorului mandatat un certificat de înmatriculare, conform categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv, precum și plăcuțe cu numărul de înmatriculare. La cererea scrisă a proprietarului unui vehicul, în certificatul de înmatriculare sau de înregistrare se poate înscrie și o altă persoană decât proprietarul, specificându-se calitatea în care aceasta poate utiliza vehiculul, în virtutea unui drept legal. În cazul în care proprietarul vehiculului este o societate de leasing, este obligatorie menționarea în certificatul de înmatriculare sau de înregistrare și a datelor de identificare ale deținătorului mandatat.

Este interzisă punerea în circulație a unui vehicul, înmatriculat sau înregistrat, care nu are montate plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare atribuite de autoritatea competentă ori dacă acestea nu sunt conforme cu standardele în vigoare, precum și în cazul în care certificatul de înmatriculare sau de înregistrare este reținut, iar dovada înlocuitoare a acestuia este eliberată fără drept de circulație sau termenul de valabilitate a expirat.

Înmatricularea sau înregistrarea este operațiunea administrativă prin care se atestă că un vehicul poate circula pe drumurile publice. Dovada atestării înmatriculării sau înregistrării este certificatul de înmatriculare sau înregistrare și numărul de înmatriculare sau înregistrare atribuit. În temeiul legii, înmatricularea poate fi permanentă sau temporară. Înregistrarea sau înmatricularea permanentă este operațiunea prin care se atribuie certificat de înmatriculare sau înregistrare și număr de înmatriculare sau înregistrare pentru o perioadă nedeterminată. Numai înmatricularea poate fi temporară. Înmatricularea temporară este operațiunea prin care se acordă certificat de înmatriculare și număr de înmatriculare pentru o perioadă determinată.

În practica judiciară s-a considerat că nu prezintă pericolul social al unor infracțiuni fapta conducătorului auto de a circula cu autoturismul cumpărat, după ce fusese la serviciul de înmatriculări și arătase că înțelege să păstreze numărul fostului proprietar, însă nu s-a mai prezentat pentru primirea noului certificat de înmatriculare.

Urmarea imediată

Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care își găsește expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea penală.

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.

Legătura de cauzalitate

Relația cauzală rezultă ex re.

1.4. Elementul subiectiv

Vinovăția, ca trăsătură a infracțiunii, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și urmările produse de aceasta. Latura subiectivă sau elementul moral al conținutului infracțiunii se manifestă sub formă de intenție sau culpă, aflându-se în legătură inseparabilă cu elementul material.

Infracțiunea prevăzută de art. 85 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comite numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Comiterea faptei din culpă sau fără vinovăție nu constituie infracțiune. Dacă o persoană participă din culpă sau fără vinovăție la săvârșirea faptei prevăzute de art. 85, alături de persoane care acționează cu intenție, vor fi realizate condițiile de existență a participației improprii.

1.5. Forme, modalități, variante

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală. Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care elementul material este executat integral.

În art. 85 alin. (2) – (4) sunt prevăzute 3 variante infracționale. Elementul material al variantei infracționale prevăzute de art. 85 alin. (2) presupune punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare. În cazul acestei forme infracționale, numărul de înmatriculare sau de înregistrare este falsificat. Prin număr de înmatriculare sau înregistrare falsificat înțelegem orice tip de neconcordanță a acestuia cu adevărul rezultat din documentele oficiale. Prin urmare, poate fi vorba despre un număr de înmatriculare inventat (nu a fost atribuit niciodată), inexistent (integral sau parțial) în documentele actuale ale organelor competente, sau de un număr ce aparține altui autovehicul sau tramvai.

Persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat, pe care a montat numere de înmatriculare false (expirate, de exemplu), săvârșește un concurs ideal de infracțiuni compus din infracțiunea prevăzută de art. 85 alin. (1) și art. 85 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

În art. 85 alin. (3) și (4) sunt prevăzute două variante infracționale atenuate. Elementul material al variantei înscrise în alin. (3) constă în tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare.

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România, realizează conținutul variantei atenuate prevăzute de art. 85 alin. (4).

Dacă în ceea ce privește modalitățile fiecărei variante infracționale există în general opinia că este exclus concursul de infracțiuni, cât timp acțiunile alternative au fost comise cu aceeași ocazie sau simultan, în doctrina de specialitate s-a discutat dacă între variantele infracționale cuprinse în art. 85 poate exista concurs de infracțiuni în ipoteza în care ele sunt săvârșite cu același prilej sau în mod concomitent. Se poate aprecia că, ori de câte ori este realizat conținutul mai multor norme (variante, iar nu modalități normative) de incriminare ale art. 85, va exista concurs de infracțiuni, dacă la comiterea a cel puțin două dintre acestea și-a adus contribuția aceeași persoană, indiferent dacă faptele au fost savârșite în același timp sau succesiv.

1.6. Sancționarea și alte aspecte

Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai, neînmatriculat sau neînregistrat, se pedepsește cu închisoare de la unu la 3 ani. Punerea în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau de înregistrare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuțe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulație în România, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

Conform art. 16 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, înmatricularea, înregistrarea sau atribuirea numărului provizoriu ori pentru probe a unui vehicul se anulează de către autoritatea care a efectuat-o, dacă se constată că au fost încălcate normele legale referitoare la aceste operațiuni.

Radierea din evidență a vehiculelor se face de către autoritatea care a efectuat înmatricularea sau înregistrarea doar în cazul scoaterii definitive din circulație a acestora, la cererea proprietarului, în următoarele cazuri (art. 17):

proprietarul dorește retragerea definitivă din circulație a vehiculului și face dovada depozitării acestuia într-un spațiu adecvat, deținut în condițiile legii;

proprietarul face dovada dezmembrării, casării sau predării vehiculului la unități specializate în vederea dezmembrării;

la scoaterea definitivă din România a vehiculului respectiv;

în cazul furtului vehiculului.

Radierea din evidență a vehiculelor înregistrate, la trecerea acestora în proprietatea altei persoane, se face de către autoritatea care a efectuat înregistrarea, la cererea proprietarului, în condițiile legii. Este interzisă circulația pe drumurile publice a vehiculelor radiate din evidență. Vehiculele declarate, potrivit legii, prin dispoziție a autorității administrației publice locale, fără stăpân sau abandonate se radiază din oficiu în termen de 30 de zile de la primirea dispoziției respective.

În practica judiciară s-a considerat că inculpatul care a circulat cu autoturismul având numerele de înmatriculare radiate a săvârșit fapta prevăzută de art. 85 deoarece numerele de înmatriculare devin numere false din momentul radierii din circulație, întrucât trebuie considerat fals orice număr înscris pe tăblițele montate la autovehicule care nu au corespondent într-o înscriere reală în evidențele autorității competente să opereze înmatricularea.

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

2. Infracțiunile prevăzute de art. 86 – conducerea fără permis sau cu permis necorespunzător și încredințarea unui vehicul spre a fi condus

Generalități

Securitatea circulației pe drumurile publice depinde nu numai de factori obiectivi, cum sunt starea tehnică a autovehiculului sau starea drumurilor, dar și de factori subiectivi, cum ar fi cunoașterea de către conducătorul auto a regulilor de circulație, a regulilor tehnice de conducere a autovehiculului, priceperea sa de a stăpâni autovehiculul și de a circula corect pe drumurile publice.

În considerarea acestor realități, legislația rutieră a majorității statelor moderne obligă pe conducătorii auto să posede un permis de conducere, adică un atestat doveditor al faptului că dispun de cunoștințele și îndemânarea necesară conducerii pe drumurile publice a unui anumit tip de autovehicul, permis care se obține pe baza unor verificări și examene (inclusiv controlul stării de sănătății). Dar obligația dobândirii, de către conducătorii auto, a unui permis de conducere are și o altă justificare: necesitatea existenței unei evidențe stricte a celor abilitați să conducă autovehiculul (permisul de conducere face și dovada stării de sănătate actuale a conducătorului – căci aceasta se verifică nu numai la obținerea permisului, ci și ulterior, periodic, a contravențiilor săvârșite etc.).

2.1. Conținutul normei de incriminare

Art. 86

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv sau al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(3) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (2) se sancționază și persoana care încredințează cu știință un autovehicul sau tramvai, pentru conducerea pe drumurile publice, unei persoane care se află în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) sau (2) sau unei persoane care suferă de o boală psihică ori se află sub influența alcoolului sau a unor produse ori substanțe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora.

2.2. Condițiile preexistente

Obiectul infracțiunilor

Obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute în art. 86 este constituit din relațiile sociale privind siguranța circulației rutiere, a căror existență sau derulare normală presupun interzicerea faptelor de conducere a autovehiculelor sau tramvaielor de către persoane care nu au acest drept, precum și a celor de încredințare spre conducere a unor astfel de vehicule persoanelor fără calificare sau unor persoane care suferă de o boală psihică ori se află sub influența alcoolului sau a unor produse ori substanțe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora.

Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ este persoana care conduce fără drept sau care încredințează alteia pentru conducere un autovehicul sau tramvai. Participația penală este posibilă în toate formele, cu excepția coautoratului, deoarece conducerea este o activitatea cu subiect unic. De asemenea, faptele incriminate de art. 86 se pot săvârși în participație improprie.

Subiectul pasiv este statul.

Locul infracțiunilor

Pentru existența infracțiunilor prevăzute de art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este necesară îndeplinirea condiției ca fapta să se comită pe drumurile publice. În lipsa acestei condiții, fapta nu constituie infracțiunea analizată.

2.3. Latura obiectivă

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunii, în varianta prevăzută de art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se realizează prin acțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere. Potrivit art. 20 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, pentru a conduce un autovehicul pe drumurile publice, conducătorul acestuia trebuie să posede permis de conducere corespunzător și să aibă vârsta minimă de 18 ani împliniți, cu excepția celor care conduc autovehicule din subcategoriile A1 și B1, care trebuie să aibă vârsta minimă de 16 ani împliniți. Pentru a conduce pe drumurile publice tractoare, mașini și utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau pentru lucrări, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere valabil pentru categoriile sau subcategoriile prevăzute în regulament. Conducătorii de tramvaie sau vehicule care efectuează transport public de persoane, precum și cei care conduc autovehicule cu masa maxima autorizată mai mare de 7,5 tone sau cu gabarite depășite ori care transportă produse sau substanțe periculoase trebuie să aibă vârsta minimă de 21 de ani împliniți.

Conform Regulamentului, permisul de conducere se eliberează pentru una sau mai multe dintre următoarele categorii și subcategorii de vehicule:

a) Categoria A: motocicleta cu sau fără ataș;

b) Categoria B:

1.autovehiculul a cărui masă totală maximă autorizată nu depășește 3.500 kg și al cărui număr de locuri pe scaune, în afara conducătorului, nu este mai mare de 8;

2.ansamblul format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depășește 750 kg;

3.ansamblul de vehicule a cărui masă totală maximă autorizată nu depășește 3.500 kg, format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B și o remorcă, a cărei masă totală maximă autorizată nu depășește masa proprie a autovehiculului trăgător;

c) Categoria BE: ansamblul format dintr-un autovehicul trăgător din categoria B și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată depășește 750 kg, iar masa totală maximă autorizată a întregului ansamblu depășește 3.500 kg;

d) Categoria C:

1.autovehiculul, altul decât cel din categoria D, a cărui masă totală maximă autorizată este mai mare de 3.500 kg;

2.ansamblul format dintr-un autovehicul din categoria C și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depășește 750 kg;

e) Categoria CE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria C și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg;

f) Categoria D: autovehiculul destinat transportului de persoane având mai mult de 8 locuri pe scaune, în afara locului conducătorului. Autovehiculului din această categorie i se poate atașa o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depășește 750 kg;

g) Categoria DE: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din categoria D și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg. Remorca nu trebuie să fie destinată transportului de persoane;

h) Categoria Tr: tractor, mașini și utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau pentru lucrări;

i) Categoria Tb: troleibuz;

j) Categoria Tv: tramvai;

k) Subcategoria A1: motocicletă cu o capacitate care nu depășește 125cm³ și o putere care nu depășește 11kW;

l) Subcategoria B1: autovehiculul cu trei sau patru roți având masa proprie peste 400 kg, dar nu mai mare de 550 kg, și echipat cu un motor cu ardere internă cu capacitate cilindrică mai mare de 45 cm³ sau cu orice alt motor cu o putere echivalentă ori cu viteza prin contrucție mai mare de 50 km/h;

m) Subcategoria C1: autovehiculul, altul decât cel din categoria D, a cărui masă totală maximă autorizată este de peste 3.500 kg, dar nu mai mare de 7.500 kg. Autovehiculului din acestă categorie i se poate atașa o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depășește 750kg;

n) Subcategoria C1E: ansamblul de vehicule constând dintr-un autovehicul trăgător din subcategoria C1 și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg, cu condiția ca masa totală maximă autorizată a ansamblului să nu depășească 12.000 kg, iar masa totală maximă autorizată a remorcii să nu depășească masa proprie a autovehiculului trăgător;

o) Subcategoria D1:

1.autovehiculul destinat transportului de persoane având cel puțin 9 locuri pe scaune, dar nu mai mult de 16, în afara locului conducătorului;

2.ansamblul de vehicule format dintr-un autovehicul trăgător din subcategoria D1 și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată nu depășește 750 kg;

p) Subcategoria D1E: ansamblul de vehicule contând dintr-un autovehicul trăgător din subcategoria D1 și o remorcă a cărei masă totală maximă autorizată este mai mare de 750 kg, cu condiția ca masa totală maximă autorizată a ansamblului să nu depășească 12.000 kg, iar masa totală maximă autorizată a remorcii să nu depășească masa proprie a autovehiculului trăgător. Remorca nu trebuie să fie destinată transportului de persoane.

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale, acest specific al urmării imediate incluzând infracțiunea analizată în categoria infracțiunilor de protecție anticipată (de pericol).

În practica judiciară s-a considerat că fapta conducătorului auto de a circula pe timp de noapte cu autoturismul fără a avea permis de conducere nu este lipsită de pericolul social al unei infracțiuni, mai ales că făptuitorul, având antecedente penale, a condus autoturismul deoarece colegul său, care îl conducea de obicei, a rămas la o prietenă. Acest aspect nu poate fi de natură a atenua pericolul social al faptei, existând multiple posibilități de a ajunge acasă fără să fi condus autoturismul.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală rezultă ex re.

2.4. Elementul subiectiv

Infracțiunile prevăzute de art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comit numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă.

Există intenție, în săvârșirea acestei infracțiuni când făptuitorul – știind că se află la conducerea unui autovehicul pe drumurile publice și că nu are permis ori permis corespunzător categoriei din care face parte autovehiculul, sau că permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reținut – își dă seama că prin fapta sa creează un pericol grav pentru securitatea circulației și el urmărește sau numai acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat (situațiile cele mai frecvente).

Așadar, infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia anterior i se suspendase dreptul de a conduce se comite cu intenție, ceea ce presupune că persoana în cauză să fi cunoscut împrejurarea că nu mai avea temporar dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

Acest element constitutiv al infracțiunii nu este întrunit în situația în care la momentul comiterii de către inculpat a faptei ce a atras suspendarea, permisul de conducere al acestuia nu a fost ridicat de către agentul constatator, iar organele de poliție nu i-au comunicat ulterior inculpatului măsura suspendării dreptului de a conduce.

În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Acestea, atunci când sunt cunoscute, vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

2.5. Forme, modalități, variante

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală. Consumarea infracțiunii are loc în momentul efectuării integrale a acțiunii ce formează elementul material.

În art. 86 alin. (2) și (3) sunt prevăzute două variante infracționale atenuate. Conform art. 86 alin. (2), realizează conținutul acestei norme, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană al cărei permis de conducere este necorepunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv sau al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Perioada în care titularului permisului de conducere de vehicule i se interzice dreptul de a conduce un autovehicul sau tramvai se consideră suspendare, conform dispozițiilor art. 96 alin. (2) lit. b).

În practica judiciară s-a considerat că prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni fapta unui conducător auto de a circula cu autoturismul pe drumurile publice având permisul de conducere suspendat pe o perioadă de 90 zile întrucât a fost depistat conducând sub influența băuturilor alcoolice, după ce anterior a mai fost surprins circulând cu autoturismul în aceeași perioadă de suspendare a permisului de conducere.

Retragerea permisului de conducere se dispune de către poliția rutieră dacă titularul acestuia a fost declarat inapt pentru a conduce vehicule pe drumurile publice de către o instituție medicală autorizată. Potrivit art. 22 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, permisul de conducere al persoanei care este declarată inaptă medical sau psihologic pentru a conduce autovehicule ori tramvaie se retrage de către poliția rutieră și poate fi redobândit numai după încetarea motivului pentru care s-a luat această măsură. Avizul de apt sau inapt medical poate fi contestat doar pe baza unei expertize efectuate de instituțiile medico-legale, la solicitarea și pe cheltuiala părților interesate.

Examinarea medicală se realizează în scopul certificării stării de sănătate și a calităților fizice necesare unui conducător de autovehicul sau tramvai. Examinarea medicală se realizează în vederea: aprobării prezentării la examen pentru obținerea permisului de conducere; obținerii certificatului de atestare profesională pentru conducătorii de autovehicule și tramvaie; verificării periodice, conform reglementărilor în vigoare. Examinarea medicală se realizează în unități de asistență medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens, cu obligația luării în evidență a solicitantului sau a conducătorului de autovehicul sau tramvai de către medicul de familie. Certificarea stării de sănătate, așa cum rezultă în urma examinării medicale efectuate în unitățile de asitență medicală ambulatorie de specialitate autorizate în acest sens, poate fi realizată și de către medicul de familie.

Medicul de familie, atunci când constată că o persoană din evidența sa, care posedă permis de conducere, prezintă afecțiuni medicale prevăzute în ordinul ministrului sănătății publice, va solicita examenul de specialitate necesar, iar în cazul în care s-a stabilit că persoana este declarată inaptă medical sau psihologic pentru a conduce un autovehicul sau tramvai, va comunica aceasta imediat poliției rutiere pe raza căreia medicul își desfășoară activitatea.

Anularea permisului de conducere se dispune de către poliția rutieră pe a cărei rază de competență s-a produs una dintre faptele prevăzute la art. 114 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002. Anularea permisului de conducere se dispune în următoarele cazuri:

titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru o infracțiune care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea corporală a unei persoane, săvârșită ca urmare a nerespectării regulilor de circulație;

titularul permisului de conducere a fost condamnat printr-o hotărâre judecătoarească rămasă definitivă pentru infracțiunile prevăzute la art. 85, art. 86 alin. (2), art. 87 alin. (1), (2), (4) și (5), art. 89 alin. (1) și (2), art. 90 alin. (1) și la art. 92 alin. (3);

titularului permisului de conducere i s-a aplicat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării profesiei sau ocupației de conducător de vehicule, prevăzută la art. 64 lit. c) din Codul penal;

permisul de conducere a fost obținut cu încălcarea normelor legale, situație constatată de instanța competentă;

permisul de conducere a fost obținut în perioada în care titularul era cercetat sau judecat în cadrul unui proces penal pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, atunci când acesta a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Comite fapta incriminată de art. 86 alin. (3) persoana care încredințează cu știință un autovehicul sau tramvai, pentru conducerea pe drumurile publice, unei persoane care se află în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) sau (2) ale art. 86 sau unei persoane care suferă de o boală psihică ori se află sub influența alcoolului sau a unor produse ori substanțe stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora.

În doctrină s-a exprimat opinia că, în cazul în care o persoană încredințează un autovehicul alteia pentru a-l conduce pe drumurile publice, iar la momentul încredințării nu știa că persoana căreia i-a încredințat autovehiculul nu avea permis de conducere, dar pe parcursul deplasării află realitatea, este realizat conținutul infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (3).

O problemă controversată cu care s-a confruntat practica judiciară este aceea dacă persoana care încredințează un autovehicul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă permis de conducere și care, din nepricepere, cauzează un accident mortal de circulație, poate fi condamnată și pentru infracțiunea de ucidere din culpă.

După ce decisese că în asemenea cazuri nu poate fi angajată răspunderea penală pentru ucidere din culpă, instanța supremă a revenit asupra propriei jurisprudențe și a pronunțat soluții în sens contrar, respectiv că persoana care încredințează autovehiculul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă permis de conducere și care, din culpă, cauzează un accident mortal de circulație, trebuie condamnată și pentru infracțiunea de ucidere din culpă.

Dincolo de problema stabilirii tipului de participație (coautorat, instigare, complicitate), se apreciază că în cazurile în care o persoană încredințează autovehiculul, pentru a fi condus pe drumurile publice, unei persoane ce nu posedă permis de conducere și care, din culpă, cauzează un accident letal de circulație, trebuie condamnată numai pentru infracțiunea de încredințare, iar nu și pentru infracțiunea de ucidere din culpă. Nu există legătură de cauzalitate între încredințare și moartea victimei, ca urmare a faptei conducătorului autovehiculului, deoarece nu se poate susține că rezultatul letal este consecința faptei de încredințare, cu atât mai mult cu cât teoria coautoratului nu are nici un suport argumentativ. Făcând abstracție de latura subiectivă (se știe că în doctrină este susținută opinia că nu poate exista coautorat la faptele din culpă), coautoratul presupune, din punct de vedere obiectiv, contribuția a cel puțin două persoane la realizarea elementului material, în cazul nostru uciderea victimei, or, o atare contribuție, în ceea ce-l privește pe cel care încredințează autovehiculul, nu există în ipoteza analizată. S-ar putea susține că poate exista instigare sau înlesnire, numai că instigarea sau înlesnirea sunt modalități faptice ale infracțiunii de încredințare.

2.6. Sancționarea

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani, iar conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv sau al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă este sancționată și variante atenuată prevăzută la alin. (3) al art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

De asemenea, practica judiciară evidențiază faptul că dacă se stabilește că persoana care conduce un autovehicul fără a avea permis de conducere nu a comis nici o greșeală în conducerea autovehiculului, care să fi contribuit la producerea accidentului, cauzat din vina exclusivă a conducătorului unui alt autovehicul, această persoană nu poate fi obligată la plata despăgubirilor cuvenite părții civile.

3. Infracțiunile prevăzute de art. 87 – conducerea sub influența alcoolului sau a altor substanțe

Generalități

Se știe că alcoolul, consumat în cantități mari și într-un interval de timp scurt, este toxic, determinând producerea în organism a unor fenomene patologice ca: starea de excitație, confuzie mintală, lipsă de coordonare a mișcărilor, tulburări senzoriale, vizuale și auditive. Dacă pentru orice persoană asemenea fenomene evidențiază o îmbolnăvire treptată a organismului și necesitatea unui tratament adecvat spre a evita scăderea capacității intelectuale și apariția uor grave tulburări nervoase, în cazul celor care conduc autovehicule pe drumurile publice (după consumul de băuturi alcoolice) aceste fenomene pot avea și unele consecințe imediate, cum ar fi provocarea unor accidente de circulație cu grave urmări asupra oamenilor și bunurilor. Studiile efectuate de specialiști au demonstrat că alcoolul, chiar consumat în cantități mici, diminuează simțitor puterea de discernământ, capacitatea de concentrare și atenția conducătorilor auto, le alterează reflexele, timpul de reacție etc., iar numărul erorilor în conducerea autovehiculului și al încălcărilor de lege crește în raport direct proporțional cu cantitatea de alcool ingerat. Sub acest din urmă aspect s-a constat că persoanele aflate sub influența alcoolului conduc cu viteze mai mari în raport cu condițiile concrete de circulație, nu reușesc să se înscrie corect cu autovehiculele în curbe, trec mai frecvent pe sensul opus, nu mai sunt în măsură să aprecieze corect distanțele, se apropie excesiv de mult de mașinile din fața lor, se angajează în depășiri riscante, neobservând că la mică distanță, din sens contrar, se apropie alte vehicule, prezintă tulburări de vedere care le împiedică să observe la timp anumite obstacole ori să sesizeze prompt semnalizarea rutieră sau indicatoarele ce atrag atenția asupra unor pericole deosebite pe căile rutiere.

În considerarea acestor realități (confirmate și de datele statistice, care arată numărul mare de încălcări ale regulilor de circulație săvârșite sub influența alcoolului) legislația rutieră a tuturor statelor moderne cuprinde prevederi explicite care interzic conducătorilor auto să conducă după ce au consumat băuturi alcoolice ori alte substanțe (analgezice, stimulente, tranchilizante, halucinogene, hipnotice, stupefiante) cu efecte similare.

3.1. Conținutul textului incriminator

Art. 87

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare dela unu la 5 ani.

(2) Cu pedepsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și persoana care conduce un autovehicul sau tramvai și care se află sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora.

(3) Substanțele sau produsele stupefiante, precum și medicamentele cu efecte similare acestora se stabilesc de către Ministerul Sănătății Publice, iar lista se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(4) Dacă persoana aflată în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) sau (2) efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani.

(5) Refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul sau al unui tramvai ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se suspune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

3.2. Condițiile preexistente

Obiectul infracțiunilor

Obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 îl constituie relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice a căror existență și derulare normală presupun incriminarea faptelor de conducere a autovehiculelor sau tramvaielor având o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge sau sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora.

Ca regulă, faptele incriminate de art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 sunt lipsite de obiect material. În mod excepțional, în cazul variantei infracționale prevăzute de art. 87 alin. (5) poate exista obiect material dacă prin fapta incriminată este lezată o persoană fizică.

B. Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de art. 87 este persoana care conduce un autovehicul sau tramvai alin. (1), sau care efectuează transport public de persoane, transport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere alin. (4). În cazul variantei prevăzute de art. 87 alin. (5) subiect activ poate fi conducătorul unui autovehicul sau al unui tramvai ori instructor auto, aflat în procesul de instruire, sau examinator al autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere.

Acesta poate fi orice persoană care conduce un autovehicul sau tramvai, indiferent dacă avea acest drept, deci avea permis de conducere sau nu, dar în acest caz va intra în concurs cu infracțiunea de conducere fără permis, ori dacă era împuternicit să conducă un tramvai sau nu primise o astfel de autorizație, ori dacă era profesionist sau nu. O asemenea interpretare decurge din exprimarea generală a textului legal – "conducerea", care nu face referire la conducători, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Participația penală este posibilă. Persoana care încredințează, spre conducere autorului infracțiunilor prevăzute de art. 87, autovehiculul sau tramvaiul va avea calitatea de autor al infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. (3). Subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5), întrucât acesta presupune o activitate in persona propria, este unic. Sunt posibile complicitatea și intigarea. Instigarea și complicitatea pot fi comise de orice persoană.

Subiectul pasiv este statul.

C. Situația premisă

Existența conținutului infracțiunilor prevăzute de art. 87 alin. (1), (2) și (4) presupune îndeplinirea cerinței premisă ca cel care conduce să se afle într-o anumită stare, și anume să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori să se afle sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora. Este necesar așadar existența unui regim juridic cu privire la starea psihofizică a persoanelor care conduc autovehicule pe drumurile publice.

D. Locul săvârșirii infracțiunilor

Pentru existența infracțiunii este necesră îndeplinirea condiției ca fapta să se comită pe drumurile publice. În lipsa acestei condiții, fapta nu constituie infracțiune.

3.3. Latura obiectivă

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 87 se realizează prin săvârșirea uneia dintre modalitățile infracționale prevăzute de textul incriminator. În cazul variantei simple, fapta constă în conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge. Îmbibația alcoolică sau alcoolemia se determină în urma analizei toxicologice de laborator, efectuată post factum.

Textul art. 87 alin. (5) reglementează trei modalități alternative de realizare a elementului material al laturii obiective, printre care și ,,refuzul de a se supune recoltării probelor bilogice”, întelegând prin acest refuz manifestarea de voință a făptuitorului exprimată în sensul de a nu se supune recoltării probelor respective, potrivit procedurilor prevăzute de Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministrului sănătății nr. 376/2006.

Refuzul poate fi expres, când făptuitorul declară explicit în fața organelor de poliție rutieră sau în fața medicului abilitat să procedeze la recoltarea probelor biologice că nu este de acord cu recoltarea acestor probe sau tacit când, în lipsa unui refuz expres, manifestarea sa de voință în acest sens rezultă din atitudinea pe care o are; de exemplu, dorește recoltarea probelor biologice în alte condiții decât cele prevăzute în metodologia de recoltare.

O problemă în acest sens este cea privitoare la caracterul continuu sau instantaneu al infracțiunii dar, având în vedere că elementul material al acestei infracțiuni este reprezentat de activitatea de conducere pe drumurile publice, apreciem că infracțiunea este una continuă. Afirmăm acest lucru deoarece activitatea de conducere a unui autovehicul presupune o prelungire în chip natural a acțiunii până când infractorul o curmă de bunăvoie sau datorită intervenției altei persoane, adică intervenția unei forțe contrare .

Acțiunea de conducere își păstrează caracterul continuu, indiferent de durata de timp cât are loc, o activitate de conducere foarte scurtă (de exemplu, deplasarea autovehiculului câțiva metri) sau foarte lungă (conducerea autovehiculului sute de kilometri) neafectând unitatea infracțională, câtă vreme nu a intervenit o întrerupere voluntară sau silită, de fapt sau juridică, a acțiunii constitutive care să pună capăt acestei continuități materiale și să determine epuizarea infracțiunii.

Spre deosebire de gradul de îmbibație alcoolică, care nu poate fi stabilit decât prin analiza de laborator efectuată asupra probelor bilogice recoltate, starea de ebrietate se poate dovedi și prin alte mijloace de probă, cum ar fi declarația inculpatului, coroborată cu depozițiile martorilor, atunci când din acestea rezultă împrejurări semnificative și concludente.

Stabilirea concentrației de alcool sau a prezenței în organism de subsanțe ori produse stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora se face în intituțiile medico-legale autorizate, în conformitate cu normele metodologice elaborate de Ministerul Sănătății Publice.

Stabilirea prezenței alcoolului în aerul expirat sau testarea preliminară a prezenței în organism a substanțelor ori produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora se face de către poliția rutieră, cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate. Stabilirea concentrației de alcool în aerul expirat se face de către poliția rutieră, cu ajutorul unui mijloc tehnic omologat și verificat metrologic.

Pe de altă parte va fi destul de greu de dovedit că o persoană se află ,,sub influența” unor asemenea substanțe sau produse stupefiante, deoarece simplul consum al acestor substanțe sau produse (a unor droguri) nu înseamnă neapărat că persoana respectivă este ,,influențată” de consumul acestora. În astfel de cazuri trebuie să se facă dovada că acel consum de droguri a diminuat conducătorului auto reflexele, atenția, concentrarea etc.

Persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată de polițistul rutier cu un mijloc tehnic certificat și depistată ca având o concentrație de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, poate solicita acestuia să i se recolteze probe biologice de către unitățile sau intituțiile medicale prevăzute la alin. (1), în vederea stabilirii îmbibației de alcool în sânge. Persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată cu un mijloc tehnic certificat ca având o concentrație de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată să se supună recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic.

Conducătorilor de autovehicule sau tramvaie, testați în trafic cu un mijloc tehnic certificat, care indică prezența, în produsele biologice, a unor substanțe sau produse stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora, li se recoltează obligatoriu probe biologice.

Așadar, stabilirea prezenței alcoolului în aerul expirat se face de către poliția rutieră cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate și anume: fiola alcooltest (mijlocul tehnic certificat care dovedește prezența în aerul expirat a alcoolului sau prin care se probează încălcări ale unor reguli de circulație) și aparatul etilotest (mijloc tehnic omologat și verificat metrologic, care stabilește concentrația de alcool în aerul expirat). În aceste condiții, în măsura în care nu este de acord cu prezența alcoolului în fiolă, conducătorul auto sancționat poate solicita recoltarea de probe biologice care să ateste sau nu acest aspect.

Practica judiciară a statuat că nu se poate considera că inculpatul, condamnat pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile publice având în sânge o îmbibație de alcool ce depășește limita legală, s-a aflat în momentul săvârșirii faptei în stare de necesitate, chiar dacă, așa cum susține el, a efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav de cancer. Este în stare de necesitate – se arată în art. 45 alin. (2) Cod penal – acela care săvârșește fapta pentru a salva de la un pericol iminent și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia. Or, socrul inculpatului suferea de o boală incurabilă, cu o evoluție lentă și îndelungată, situație în care pericolul nu era nici neprevăzut, nici iminent (decesul a avut loc peste 7 zile), iar înlăturarea lui nu era posibilă prin administrarea unor medicamente.

De asemenea, instanța supremă, soluționând recursul în interesul legii, a statuat că ,,faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și de ucidere din culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracțiune, complexă, de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. (3) texa I din Codul penal, în care este absorbită infracțiunea prevăzută la art. 87 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice”.

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală rezultă ex re.

3.4. Elementul subiectiv

Infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comite numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului. Mobilul și scopul conducerii unui autovehicul cu o îmbibație alcoolică peste limita legală sau în stare de ebrietate, atunci când sunt cunoscute, vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei. Săvârșirea faptei din culpă nu constituie infracțiune.

Nu există culpă comună, ci culpă exclusivă a conducătorului autovehiculului, în situația în care victima, aflată în stare de ebrietate ca, de altfel, și conducătorul autovehiculului, s-a așezat pe scaunul din față, alături de acesta, și l-a incomodat în diferite momente ale conducerii, punându-i mâna pe cap sau sprijinindu-se de el, incomodare care, însă, nu a avut loc în momentul impactului cu un alt autovehicul în care victima și-a pierdut viața.

3.5. Forme, modalități, variante

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul cosiderând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală. Consumarea infracțiunii se produce când elementul material – conducerea autovehiculului sau tramvaiului- a fost efectuat integral, indiferent cât a durat această activitate.

În art. 87 alin. (2), (4) și (5) sunt prevăzute anumite variante infracționale. Conform art. 87 alin. (2), cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și persoana care conduce un autovehicul sau tramvai și care se află sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora. Substanțele sau produsele stupefiante, precum și medicamentele cu efecte similare acestora se stabilesc de către Ministerul Sănătății Publice, iar lista acestora se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Porivit art. 87 alin. (4), dacă persoana aflată în una dintre ipotezele de incidență a variantei simple și a celei asimilate efectuează transport public de persoane, tranport de substanțe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obținerea permisului de conducere sau în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, infracțiunea este considerată mai gravă.

În art. 87 alin. (5) este incriminată varianta infracțională constând în refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul sau al unui tramvai ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora.

3.6. Sancționarea

Varianta infracțională tipică, prevăzută de art. 87 alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează și persoana care conduce un autovehicul sau tramvai și care se află sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora.

În cazul săvârșirii variantelor agravate prevăzute de art. 87 alin. (4) și (5) pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani.

4. Infracțiunile prevăzute de art. 89 – părăsirea locului accidentului și modificarea stării locului sau ștergerea urmelor accidentului

Generalități

Circulația autovehiculelor pe drumurile publice, așa cum s-a arătat, este o formă de activitate umană deosebit de complexă, atât prin amploarea pe care o capătă pe măsura progresului tehnic și a dezvoltării civilizației materiale, prin numărul mare de fapte periculoase ce ar putea fi săvârșite împotriva persoanelor sau bunurilor în condițiile unei folosiri necorespunzătoare a autovehicululelor, cât și prin problematica deosebită pe care o ridică ocrotirea valorilor sociale expuse pericolului menționat.

Pe lângă acestea, producerea unor fapte periculoase în cadrul circulației rutiere impune și anumite exigențe specifice în legătură cu aflarea adevărului asupra celor petrecute, obligă la o examinare multilaterală a factorilor care ar fi putut contribui la producerea accidentului, la confruntarea acțiunii lor cu regulile existente în materie și cu unele criterii științifice care trebuie avute în vedere (de exemplu, legate de forța de șoc, de capacitatea de frânare a autovehiculului, de gradul de vizibilitate a conducătorului etc.), în astfel de situații.

Este evident că o asemenea investigație complexă asupra condițiilor în care a avut loc un accident de circulație (inclusiv stabilirea poziției fiecărui vehicul în momentul accidentului, a regulilor de circulație încălcate, a pagubelor materiale produse, a răspunderii contravenționale ori penale care ar reveni persoanelor implicate etc.) nu este posibilă ori ar fi mult îngreunată dacă conducătorul vehiculului ori unul dintre conducători (când mai multe vehicule au fost angajate în accident) dispare de la locul accidentului.

Este de observat și faptul că persoanele angajate într-un accident de circulație se găsesc înaintea oricăror alte persoane la locul accidentului, fiind în măsură să dea primele ajutoare victimelor ori să ia alte măsuri pentru a preveni extinderea urmărilor dăunătoare rezultate din accident. În aceste condiții, părăsirea locului accidentului ar putea să conducă și la alte consecințe, cum ar fi punerea în primejdie gravă a vieții victimelor ori amplificarea consecințelor accidentului (de pildă, ca urmare a scurgerii de benzină de la autovehiculul avariat poate să se producă, pe lângă vătămarea gravă a unei persoane, și avarierea șoselei ori a locuințelor de lângă drum etc.). Este necesar să existe o datorie de onoare și civică de a participa nemijlocit la acțiunile întreprinse pentru ocrotirea și salvarea victimelor accidentului, acordarea primului ajutor constituind un act de solidaritate umană.

În considerarea acestor realități, legislația rutieră a majorității statelor moderne obligă pe conducătorii vehiculelor angajați într-un accident de circulație să nu părăsească locul accidentului, să nu schimbe poziția vehiculului și să asigure păstrarea urmelor la locul faptei. De asemenea, se prevede obligația acordării primului ajutor victimelor accidentului și transportării lor ( în lipsa altor mijloace de transport, chiar de către conducătorul auto implicat în accident) la o unitate sanitară în măsură de a da asistența medicală necesară.

4.1. Conținutul textului incriminator

Art. 89

(1) Părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

(3) Nu constituie infracțiune fapta conducătorului de vehicul care, în lipsa altor mijloace de transport, el însuși transportă persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului.

(4) Nu constituie infracțiunea de părăsire a locului accidentului fapta conducătorului autovehiculului cu regim de circulație prioritară, dacă acesta anunță de îndată poliția și după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare.

(5) Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului, dacă victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

4.2. Condițiile preexitente

A. Obiectul infracțiunilor

Obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de art. 89 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 îl constituie relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice a căror existență și derulare normală presupun incriminarea faptelor de părăsire a locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei. Această obligație impusă conducătorilor de autovehicule – de a rămâne la locul accidentului – se justifică prin necesitatea stabilirii cauzelor ce au provocat accidentul, a identificării persoanelor vinovate de producerea lui și, pe cale de consecință, a tragerii la răspundere a acestora. De asemenea, prin săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului sunt lezate și relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției, deoarece este îngreunată activitatea de aflare a adevărului, precum și cele referitoare la acordarea primului ajutor victimelor accidentelor de circulație. În multe cazuri, consecințele asupra victimelor accidentelor pot fi evitate sau diminuate dacă cei care se află la fața locului au rol activ în ceea ce privește salvarea persoanelor vătămate sau lezate. Astfel, se poate spune că infracțiunea de părăsire a locului accidentului are și un obiect juridic adiacent.

Deși există anumite asemănări între infracțiunea de părăsire a locului accidentului și infracțiunea de lăsare fără ajutor prevăzută de art. 315 din Codul penal, cele două nu trebuie confundate, diferența specifică constând în aceea că infracțiunea prevăzută de art. 315 Cod penal poate avea ca subiect numai o persoană prin a cărei activitate nu a fost primejduită viața, sănătatea sau integritatea corporală a victimei, așadar fiind vorba de o terță persoană care a găsit-o și omite să-i acorde ajutor sau să anunțe autoritatea, în timp ce subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 89 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 este tocmai persoana implicată în accidentul prin care s-a produs moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei.

Faptele incriminate de art. 89 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 sunt lipsite de obiect material.

B.Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de art. 89 este persoana care părăsește locul accidentului. Este vorba despre conducătorul vehiculului, instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei. În cazul variantei prevăzute de art. 89 alin. (2) subiectul activ este persoana care modifică starea locului sau șterge urmele accidentului de circulație.

Conducătorul de vehicul este persoana care conduce un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane și/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări. Cerința privind exitența calității de conducător de vehicul este una necesară, dar nu și suficientă, deoarece pentru existența calității de subiect activ mai trebuie îndeplinită și condiția ca persoana care conduce un vehicul să fi fost ,,implicată în accidentul de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni”.

Sintagma ,,vătămarea integrității corporale ori sănătății uneia sau mai multor persoane” conținută în dispozițiile art. 89 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se interpretează în sensul că se referă numai la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. (2) Cod penal. Prin urmare, nu este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 89 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 în cazurile în care este vorba despre consecințe care nu presupun îngrijiri medicale sau dacă îngrijile medicale sunt până la 10 zile.

Participația penală este posibilă în toate formele. În cazul variantei infracționale tipice, coautoratul nu este posibil.

Subiectul pasiv este statul. Subiectul pasiv secundar este persoana vătămată prin accidentul de circulație. Așadar, subiect pasiv poate fi orice persoană indiferent de calitatea sa de pasager al oricărui vehicul angajat în accident, conducătorul unui alt vehicul, polițist etc.

De asemenea, poate fi subiect pasiv orice persoană care nu se afla pe drumul deschis circulației publice, dar a fost implicată într-un accident, atunci când accidentul și-a avut originea pe un astfel de drum (atunci când se afla într-o casă lovită de un vehicul care a derapat de pe un drum deschis circulației publice).

C. Situația premisă

Pentru existența infracțiunii este necesar ca, anterior realizării elementului material, să fi avut loc un accident de circulație pe drumurile publice sau care a avut originea într-un asemnea loc în care să fi fost implicat subiectul activ și care să fi avut urmările menționate de norma incriminatoare. În practica judiciară, pe bună dreptate, s-a considerat că trotuarul face parte din drumul public.

Accidentul, în sensul art. 89 din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 195/2002, este un eveniment rutier care a determinat efectele prevăzute de lege (vătămarea, moartea etc.). Accidentul de circulație este definit în art. 75 din Ordonanță ca fiind evenimentul care întrunește cumulativ următoarele condiții:

s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc;

a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale;

în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.

Pentru prevenirea accidentelor de circulație și pentru asigurarea acoperirii prejudiciilor suferite ca urmare a producerii acestora, legiuitorul a prevăzut mai multe obligații. Astfel, conform art. 76 din aceeași ordonanță, vehiculele înmatriculate sau înregistrate, cu excepția celor cu tracțiune animală, care circulă pe drumurile publice, trebuie să aibă asigurare obligatorie pentru răspundere civilă în caz de pagube produse terților prin accidente de circulație, conform legii. Poliția rutieră dispune măsura reținerii certificatului de înmatriculare sau înregistrare și retragerea plăcuțelor cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculelor neasigurate, aflate în trafic, eliberând dovadă fără drept de circulație. Dacă deținătorul vehiculului nu face dovada asigurării acestuia, după 30 de zile de la data aplicării măsurii menționate mai sus, poliția rutieră dispune radierea din evidență a vehiculului.

Conducătorul unui vehicul implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane este obligat să ia măsuri de anunțare imediată a poliției, să nu modifice sau să șteargă urmele accidentului și să nu părăsească locul faptei. Orice persoană care este implicată sau are cunoștință de producerea unui accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, precum și în situația în care în eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri periculoase este obligată să anunțe de îndată poliția și să apeleze numărul național unic pentru apeluri de urgență 112, existent în rețelele de telefonie din România. Este interzis oricărei persoane să schimbe poziția vehiculului implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau a mai multor persoane, să modifice starea locului sau să ștergă urmele accidentului fără încuviințarea poliției care cercetează accidentul ( art. 77). În situația în care se contată schimbarea poziției vehiculului, organele de cercetare penală ale poliției, specializate în acest domeniu, în timpul cercetării la fața locului, vor analiza segmentul de cale rutieră pe care a avut loc accidentul (adică, locul impactului autovehicul-pieton, locul impactului autovehicul-autovehicul sau autovehicul-alt obstacol, locul în care a căzut însoțitorul din autovehicul, de pe scară ori din remorcă, porțiunea din carosabil pe care a fost târâtă victima, traseul parcurs de autovehicul pe carosabil din momentul impactului sau al coliziunii până la oprire), porțiunile de teren învecinate cu drumul public în care au ajuns autovehiculele după accident, porțiunea de teren în care s-au descoperit urmările accidentului (ateliere, curți, garaje în care a fost abandonat sau ascuns autovehiculul, precum și locul în care a fost descoperit corpul victimei ), căile folosite pentru fuga de la locul accidentului.

Conducătorului de autovehicul sau tramvai, instructorului auto atestat care se află în procesul de instruire practică a unei persoane pentru obținerea permisului de conducere, precum și examinatorului autorității competente în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere sau pentru oricare dintre categoriile ori subcategoriile acestuia, implicați într-un accident de circulație, le este interzis consumul de alcool sau de substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora după producerea evenimentului și până la testarea concentrației alcoolului în aerul expirat sau recoltarea probelor biologice. În situația în care nu sunt respectate dispozițiile de mai sus, se consideră că rezultatele testului sau ale analizei probelor biologice recoltate reflectă starea conducătorului, a instructorului auto sau a examinatorului respectiv în momentul producerii accidentului.

Conducătorii de vehicule implicați într-un accident de circulație în urma căruia au rezultat numai avarierea vehiculelor și/sau alte pagube materiale sunt obligați:

să scoată imediat vehiculele în afara părții carosabile ori, dacă starea vehiculelor nu permite acest lucru, să le deplaseze cât mai aproape de bordură sau acostament, semnalizându-le prezența;

să se prezinte la unitatea de poliție competentă pe raza căreia s-a produs accidentul în termen de cel mult 24 de ore de la producerea evenimentului pentru întocmirea documentelor de constatare.

Se exceptează de la obligația prevăzută la lit. b):

a) conducătorii vehiculelor care încheie o constatare amiabilă de accident , în condițiile legii;

b) conducătorul de vehicul care deține o asigurare facultativă de avarii auto, iar accidentul de circulație a avut ca rezultat numai avarierea propriului vehicul.

Conform art. 80 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, proprietarul, deținătorul mandatat sau conducătorul auto al cărui autovehicul, remorcă, tramvai sau moped a fost avariat în alte împrejurări decât într-un accident de circulație este obligat să se prezinte în 24 de ore de la constatare la unitatea de poliție pe raza căreia s-a produs evenimentul, pentru întocmirea documentelor de constatare.

În cazul accidentelor de circulație sau producerii unor avarii, repararea vehiculelor se face pe baza documentului de constatare eliberat de unitatea de poliție sau, după caz, de societățile din domeniul asigurărilor. Persoanele fizice sau juridice autorizate să execute lucrări de reparații la vehicule avariate au obligația să țină evidența proprie a reparațiilor executate, potrivit legii, și să comunice de îndată, la cererea poliției rutiere, datele înregistrate solicitate de acestea.

Cea mai mare reprezentare numerică dar și valorică în România o are asigurarea RCA, întrucât Legea 136/1995 prevede câte o asemenea asigurarea pentru fiecare autovehicul aflat în circulație; conform dispozițiilor formulate se acordă despăgubiri numai terților pentru vătămări corporale, repunerea în funcțiune a mijlocului de transport afectat și eventuale cheltuieli de transport justificate cu acte.

La solicitarea Comisiei de Supreveghere a Asigurărilor sau societăților de asigurare, autoritatea care are în evidență vehiculele înmatriculate sau înregistrate comunică datele referitoare la acestea și proprietarilor sau deținătorilor acestora. La solicitarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sau a societăților din domeniul asigurărilor, poliția rutieră comunică acestora copii ale documentelor de constatare a evenimentelor. De asemenea, la cererea poliției rutiere, societățile din domeniul asigurărilor comunică în termenul stabilit de aceasta copii ale documentelor referitoare la constatările amiabile de accidente înregistrate în evidența acestora sau alte date expres cerute, în condițiile legii.

4.3. Latura obiectivă

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunii constă în părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni, fără încuviințarea poliției care efectuează cercetarea locului faptei.

Se consideră că noțiunea de ,,accident de circulație” exclude faptele intenționate. De exmplu, vătămarea corporală (art. 181 Cod penal), vătămarea corporală gravă (art. 182 Cod penal) sau omorul (art. 174-176 Cod penal) etc. Într-adevăr, în accepțiunea DEX, prin accident se înțelege un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, producând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Cu toate acestea, din punct de vedere juridic această definiție trebuie adaptată, urmând a se înțelege că întâmplarea (accidentul) nu a fost prevăzută deși putea și trebuia să fie, pentru că altfel ar însemna să fim de acord cu faptul că nu s-ar mai pune problema tragerii la răspundere a celor care au concurat la producerea sa. În noțiunea de accident de circulație nu pot fi însă incluse faptele intenționate, deoarece în momentul în care o persoană urmărește sau acceptă producerea rezultatului prevăzut, acesta nu are caracter întâmplător, pentru că își pierde trăsătura imprevizibilității.

În cazul în care o persoană conduce fără permis un vehicul și în acest timp este implicată într-un accident de circulație pe drumurile publice, iar ulterior părăsește locul accidentului, săvârșește infracțiunea prevăzută de art. 89 alin. (1), deoarece părăsirea locului accidentului constituie infracțiunea atât în ipoteza în care prin accident s-a produs moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane, cât și în situația în care ,,accidentul s-a produs ca urmare a unei infracțiuni”.

Nu poate fi reținută infracțiunea examinată dacă sunt incidente prevederile art. 89 alin. (3)-(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care descriu anumite împrejurări în care părăsirea locului accidentului nu constituie infracțiune.

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale. Așadar, pentru existența infracțiunilor examinate nu este necesar ca activitatea de stabilire a adevărului să fie afectată.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală rezultă ex re.

4.4. Elementul subiectiv

Infracțiunea prevăzută de art. 89 din ordonanță se comite numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Există intenție atunci când făptuitorul își dă seama că prin părăsirea locului accidentului se creează o stare de pericol pentru siguranța circulației și, totodată, se împidică ori se îngreunează activitatea organelor judiciare în legătură cu acel accident, iar nu în legătură cu o altă faptă ce constituie infracțiune. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.

În practica judiciară s-a considerat că există obligația conducătorului auto, angajat într-un accident de circulație de pe urma căruia a rezultat moartea, vătămarea integrității corporale ori a sănătății vreunei persoane, de a nu părăsi locul accidentului, indiferent dacă făptuitorul a fost sau nu vinovat de producerea evenimentului rutier.

4.5. Forme, modalități, variante

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală. Consumarea infracțiunii presupune efectuarea totală a elementului material.

În art. 89 alin. (2) este incriminată varianta asimilată constând în fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

4.6. Sancționarea

Faptele incriminate de art. 89 alin. (1) și (2) se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani.

4.7. Cauze de inexistență a infracțiunii

În art. 89 alin. (3)-(5) sunt prevăzute anumite cauze care exclud caracterul penal al faptei de părăsire a locului accidentului. Nu constituie infracțiune fapta conducătorului de vehicul care, în lipsa altor mijloace de transport, el însuși transportă persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înpoiază imediat la locul accidentului.

De asemenea, nu constituie infracțiunea de părăsire a locului accidentului fapta conducătorului autovehiculului cu regim de circulație prioritară, dacă acesta anunță de îndată poliția și după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare.

În fine, nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului, dacă victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

5. Infracțiunea prevăzută de art. 90 – consumul de alcool sau alte substanțe după producerea unui accident de circulație

5.1. Conținutul normei de incriminare

Art. 90

(1) Fapta conducătorului de vehicul sau a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, ori a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a consuma alcool, produse ori substanțe stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora, după producerea unui accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, până la recoltarea probelor biologice ori până la testarea cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic sau până la stabilirea cu un mijloc tehnic certificat a prezenței acestora în aerul expirat, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Nu constituie infracțiune consumul de medicamente cu efecte similare produselor sau substanțelor stupefiante, după producerea accidentului de circulație și până la sosirea poliției la fața locului, dacă acestea sunt administrate de personal medical autorizat, în cazul în care acestea sunt impuse de starea de sănătate sau de vătămarea corporală a conducătorului auto.

5.2. Condițiile preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 90 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 îl constituie relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice a căror existență și derulare firească este condiționată de incriminarea faptei conducătorului de vehicul sau a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, ori a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a consuma alcool, produse ori substanțe stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora, după producerea unui accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, până la recoltarea probelor biologice ori până la testarea cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic sau până la stabilirea cu un mijloc tehnic certificat a prezenței acestora în aerul expirat.

Infracțiunea este lipsită de obiect material.

Considerăm că este binevenită pedepsirea conducătorilor auto care, după producerea accidentului de circulație, au consumat băuturi alcoolice, situații des întâlnite în practica judiciară și folosite ca pretext pentru justificarea îmbibației alcoolice depistată în sânge cu ocazia analizei probelor biologice ori a testării alcoolului în aerul expirat. În acest sens, considerăm că emoțiile provocate de un astfel de eveniment nu pot și nu trebuie să fie înlăturate sau atenuate prin consum de alcool. Mai mult, acest fapt poate îngreuna desfășurarea cercetării locului faptei și a celorlalte activități ce se întreprind în astfel de cazuri.

Însă există o îndoială cu privire la pericolul social pe care îl poate reprezenta consumul de medicamente cu efecte similare produselor sau substanțelor stupefiante după producerea accidentelor de circulație, de către un conducător auto sau de tramvai, deoarece mulți conducători auto pot avea afecțiuni care le dau dreptul de a conduce autovehicule sau tramvaie și care urmează periodic tratament cu astfel de medicamente. Astfel, considerăm că acești conducători auto implicați într-un accident de circulație pot să consume un medicament din cele menționate, pentru a nu i se agrava starea de sănătate sau pentru a putea să participe fără emoții sau alte implicații de natură medicală la cercetarea locului faptei și la celelalte activități ce se desfășoară de organele de poliție.

B. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 90 este conducătorul de vehicul, instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere.

Participația penală este posibilă în toate formele, cu excepția coautoratului. Subiectul pasiv este statul.

C. Situația premisă

Producerea unui accident de circulație, care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, constituie situația premisă a infracțiunii examinate.

5.3. Latura obiectivă

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunii constă în fapta conducătorului de vehicul sau a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, ori a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a consuma alcool, produse ori substanțe stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora, după producerea unui accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, până la recoltarea probelor bilogice ori până la testarea cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic sau până la stabilirea cu un mijloc tehnic certificat a prezenței acestora în aerul expirat.

Nu poate fi reținută infracțiunea examinată dacă sunt incidente prevederile art. 90 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală rezultă ex re.

5.4. Elementul subiectiv

Infracțiunea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comite numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.

5.5. Forme

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală.

5.6. Sancționarea

Fapta incriminată de art. 90 se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

5.7. Cauză de inexistență a infracțiunii

În conformitate cu art. 90 alin. (2) nu constituie infracțiune consumul de medicamente cu efecte similare produselor sau subsanțelor stupefiante, după producerea accidentului de circulație și până la sosirea poliției la fața locului, dacă acestea sunt administrate de personal medical autorizat, în cazul în care acestea sunt impuse de starea de sănătate sau de vătămarea corporală a conducătorului auto.

6. Infracțiunea prevăzută de art. 91 – necomunicarea inaptitudinii conducătorului auto de către unitatea medicală

6.1. Conținutul normei de incriminare

Art. 91

Neîndeplinirea de către unitatea de asistență medicală autorizată care a efectuat examenul de specialitate a obligației de a comunica poliției rutiere faptul că o persoană a fost declarată inaptă pentru a conduce un autovehicul sau tramvai, dacă s-a produs un accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămare integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, ca urmare a afecțiunilor medicale ale conducătorului de vehicul, se pedepsește cu amendă.

6.2. Condițiile preexistente

A. Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 91 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 îl constituie relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice a căror existență și derulare normală este condiționată de îndeplinirea obligației ce revine unităților de asistență medicală autorizată, care au efectuat examenul de specialitate, de a comunica poliției rutiere faptul că o persoană a fost declarată inaptă pentru a conduce un autovehicul sau tramvai, dacă s-a produs un accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, ca urmare a afecțiunilor medicale ale conducătorului de vehicul.

Infracțiunea este lipsită de obiect material.

Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 91 este unitatea de asistență medicală cu personalitate juridică. Participația penală este posibilă în toate formele, cu excepția coautoratului. Subiectul pasiv este statul.

6.3. Latura obiectivă

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunii constă în neîndeplinirea de către unitatea de asistență medicală autorizată care a efectuat examenul de specialitate a obligației de a comunica poliției rutiere faptul că o persoană a fost declarată inaptă pentru a conduce un autovehicul sau tramvai, dacă s-a produs un accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane. Rezultă că acestă infracțiune este una omisivă.

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală rezultă ex re.

6.4. Elementul subiectiv

Infracțiunea prevăzută de art. 91 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comite cu intenție sau din culpă. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.

6.5. Forme

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală.

6.6. Sancționarea

Fapta incriminată de art. 91 se pedepsește cu amendă.

Într-un caz concret se poate concepe săvârșirea acestei infracțiuni atunci când autorul accidentului – conducătorul autor suferind de o afecțiune medicală – este transportat la o unitate sanitară, unde medicul, constatând această afecțiune, refuză să comunice de îndată poliției rutiere cele constate.

Comunicarea trebuie făcută poliției rutiere în a cărei rază teritorială se găsește unitatea sanitară unde a fost adus autorul accidentului indiferent de locul unde acest accident s-a produs.

Putem considera că legiuitorul a procedat în mod greși când a transferat această sarcină cadrelor medicale abilitate din competența organelor de poliție ori a altor organe având în vedere că orice medic, după absolvirea studiilor, depune jurământul lui Hippokrates care stipulează, printre altele: …,,Sănătatea pacienților va fi pentru mine obligație sacră; Voi păstra secretele încredințate de pacienți chiar după decesul acestora; Voi păstra secretul deplin pentru viața umană de la începuturile sale chiar sub amenințare și nu voi utiliza cunoștințele mele medicale contra legilor umanității”.

Ori, o astfel de dispoziție legală vine în totală discrepanță cu acest jurământ, precum și cu Legea privind exercitarea profesiei de medic, care constituie una din legile de căpătâi a activității cadrelor medicale.

7. Infracțiunile prevăzute de art. 92

7.1. Conținutul normei de incriminare

Art. 92

(1) Fapta săvârșită cu intenție de a sustrage, distruge, degrada ori de a aduce în stare de neîntrebuințare indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere sau crearea de obstacole pe partea carosabilă se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea pozițiilor acestora, fără autorizație eliberată de autoritățile competente, de natură să inducă în eroare participanții la trafic.

(3) Organizarea sau participarea, în calitate de conducător de vehicul sau de animale, la întreceri neautorizate pe drumurile publice se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Cu pedepasa prevăzută la alin. (3) se sancționează blocarea cu intenție a drumului public, dacă se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la libera circulație a celorlalți participanți la trafic.

(5) Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumurilor publice a unui vehicul care transportă produse sau subsanțe periculoase se pedepsește cu închisoare de la 3 la 7 ani.

7.2. Condițiile preexistente

A. Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 92 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 îl constituie relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice a căror existență și derulare este condiționată de incriminarea faptei de a sustrage, distruge, degrada ori de a aduce în stare de neîntrebuințare indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere sau crearea de obstacole pe partea carosabilă.

Infracțiunea are obiect material, respectiv indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere.

B. Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 92 nu este circumstațiat. Participația penală este posibilă în toate formele. Subiectul pasiv este statul.

7.3. Latura obiectivă

Elementul material

Elementul material al infracțiunii constă în fapta de a sustrage, distruge, degrada ori de a aduce în stare de neîntrebuințare indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere sau crearea de obstacole pe partea carosabilă. Primele 4 modalități alternative sunt identice cu cele ale infracțiunilor de furt (art. 208 Cod penal) și de distrugere (art. 217 Cod penal).

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în schimbarea poziției obiectului material sau producerea unei pagube.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală trebuie demonstrată, astfel încât să rezulte că urmarea specifică a survenit din cauza făptuitorului, iar nu din alte cauze.

7.4. Elementul subiectiv

Infracțiunea prevăzută de art. 92 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comite numai cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.

7.5. Forme, modalități, variante

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală.

În alin. (2) al textului incriminator este sancționată instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea pozițiilor acestora, fără autorizație eliberată de autoritățile competente, de natură să inducă în eroare participanții la trafic.

Constituie infracțiunea, conform art. 92 alin. (4) și organizarea sau participarea, în calitatea de conducător de vehicul sau de animale în întreceri neautorizate pe drumurile publice, iar potrivit alin. (4) din același articol este incriminată blocarea cu intenție a drumului public, dacă se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la libera circulație a celorlalți participanți la trafic.

În fine, în alin. (5) este prevăzută lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumurilor publice a unui vehicul care transportă produse sau substanțe periculoase.

7.6. Sancționarea

Fapta incriminată de art. 92 alin. (1) se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă. Cu aceeași pedeapsă se sancționează instalarea de mijloace de semnalizare rutieră sau modificarea pozițiilor acestora, fără autorizație eliberată de autoritățile competente, de natură să inducă în eroare participanții la trafic. Organizarea sau participarea, în calitate de conducător de vehicul sau de animale, la întreceri neautorizate pe drumurile publice, precum și blocarea cu intenție a drumului public, dacă se pune în pericol siguranța circulației ori se aduce atingere dreptului la libera circulație a celorlalți participanți la trafic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lăsarea fără supraveghere pe partea carosabilă a drumurilor publice a unui vehicul care transportă produse sau substanțe periculoase se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.

8. Infracțiunile prevăzute de art. 93 – neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică și repararea vehiculelor fără documente de constatare

Generalități

Reflectând o realitate evidentă, și anume aceea că o bună parte din accidentele de circulație își au cauza în defecțiunile tehnice ale vehiculelor, mai precis ale sistemelor și instalațiilor acestora care afectează securitatea circulației (transmisie, direcție, frânare etc.), legislația rutieră a instituit un complex de dispoziții menite să contribuie la înlăturarea acestui pericol și să asigure funcționarea perfectă și continuă a sistemelor și instalațiilor fiecărui vehicul în circulație.

8.1. Conținutul normei de incriminare

Art. 93

(1) Îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică ori inspecție tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparații sau intervenții tehnice de către persoanele care au asemenea atribuții, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s-a produs un accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane, se pedepsește conform legii penale.

(2) Repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de avarii, fără documentele de constatare eliberate de poliția rutieră sau, după caz, de societățile din domeniul asigurărilor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3) Nu constituie infracțiunea prevăzută la alin. (2) repararea autovehiculelor având urme de accident, în baza atestării validității constatării amiabile de accident.

8.2. Condițiile preexistente

A. Obiectul infracțiunilor

Obiectul juridic al infracțiunilor prevăzute de art. 93 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 îl constituie relațiile sociale privitoare la siguranța circulației pe drumurile publice a căror existență și derulare este condiționată de incriminarea faptelor de îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinire a atribuțiilor de verificare tehnică ori inspecție tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparații sau intervenții tehnice de către persoanele care au asemenea atribuții.

Infracțiunea în discuție are întotdeauna un obiect material, deoarece acțiunea sau inacțiunea constitutivă se exercită, fără excepție, asupra unui autovehicul, în materialitatea lui, făcând ca defecțiunile tehnice ale acestuia să nu fie înlăturate și, astfel, acel autovehicul să prezinte un pericol efectiv pentru circulația rutieră.

B. Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute de art. 93 alin. (1) este circumstanțiat, deoarece poate avea acestă calitate numai persoana care efectuează inspecția tehnică. Participația penală este posibilă în toate formele. În cazul îndeplinirii defectuoase a atribuțiilor de verificare tehnică, de către cei care aveau asemenea îndatoriri, poate exista coautorat când fapta a fost săvârșită de mai mulți autori, care au contribuit nemijlocit, în mod simultan (colectiv, echipă) sau succesiv (verificare, control, aprobare) la săvârșirea acțiunii constitutive. Instigarea – adică determinarea la săvârșirea infracțiunii – este posibilă și poate fi comisă de orice persoană. Complicitatea – adică cooperarea prin acte de înlesnire sau ajutor la săvârșirea faptei – este de asemenea posibilă. Subiectul pasiv este statul ca titular al valorii ocrotite: siguranța circulației pe drumurile publice.

8.3. Latura obiectivă

A. Elementul material

Elementul material al infracțiunii presupune îndeplinirea defectuoasă sau neîndeplinirea atribuțiilor de verificare tehnică ori inspecție tehnică periodică a autovehiculelor, remorcilor sau tramvaielor ori a celor referitoare la efectuarea unor reparații sau intervenții tehnice de către persoanele care au asemenea atribuții, dacă din cauza stării tehnice a vehiculului s-a produs un accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane.

B. Urmarea imediată

Urmarea imediată a infracțiunii examinate constă în producerea unui accident de circulație care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane.

C. Legătura de cauzalitate

Relația cauzală trebuie demonstrată, astfel încât să rezulte că urmarea specifică a survenit din cauza acțiunii sau inacțiunii făptuitorului, iar nu din alte cauze. Așadar, între acțiunea sau inacțiunea ce contituie elementul material al infracțiunii și rezultatul survenit, constând într-o stare de pericol cât și într-o leziune (vătămare fizică). Producerea accidentului din orice alte cauze, fără vreo legătură cu defecțiunile tehnice ale autovehiculului, nu va atrage răspunderea penală a subiectului. Nu există răspundere penală pentru conducătorul auto, indiferent dacă autovehiculul este proprietate personală ori al unei întreprinderi, dacă se face dovada că accidentul s-a produs ca urmare a unui caz fortuit.

8.4. Elementul subiectiv

Infracțiunea prevăzută de art. 93 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 se comite cu intenție sau din culpă. În norma de incriminare nu există cerințe privitoare la mobilul faptei sau scopul făptuitorului.

8.5. Forme, modalități, variante

Actele de pregătire și tentativa nu sunt incriminate, legiuitorul considerând că ele nu prezintă un grad de pericol social suficient pentru a avea relevanță penală.

În alin. (2) al textului incriminator este sancționată repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de avarii, fără documentele de constatare eliberate de poliția rutieră sau, după caz, de societățile din domeniul asigurărilor. Mopedele sunt vehicule hibride, între bicicletă și motocicletă, putându-se deplasa fie cu ajutorul pedalelor, fie cu ajutorul unui mic motor (sub 50cc). Mopedul este denumit și ciclomotor.

8.6. Sancționarea

Fapta incriminată de art. 93 alin. (1) se pedepsește conform legii penale. De exemplu, ucidere din culpă, neglijență în serviciu etc. În conformitate cu art. 93 alin. (2), repararea autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de avarii, fără documentele de constatare eliberate de poliția rutieră sau, după caz, de societățile din domeniul asigurărilor, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

8.7. Cauză de inexistență a infracțiunii

Conform art. 93 alin. (3), nu constituie infracțiunea prevăzută la alin. (2) repararea autovehiculelor având urme de accident, în baza atestării validității constatării amiabile de accident.

9. Infracțiunile prevăzute de art. 94

9.1. Conținutul textului incriminator

Art. 94

(1) Efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public și amplasarea unor construcții, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu pedepasa prevăzută la alin. (1) se sancționează și persoana care nu respectă condițiile stabilite în autorizația de construcție, eliberată în condițiile legii, pentru amenajarea accesului rutier la drumul public, în cazul construcțiilor amplasate în zona acestuia.

(3) Persoana autorizată de administratorul căii ferate care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(4) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (3) se sancționează și persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau de către executantul unei lucrări pe partea carosabilă, care nu ia măsurile corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulație din care au rezultat victime omenești sau pagube materiale.

Articolul 94 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 reglementează patru infracțiuni: efectuarea unor lucrări de construire, modificare, modernizare sau reabilitare a drumului public și amplasarea unor construcții, panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizație de construcție eliberată în condițiile legii [ alin. (1)], nerespectarea condițiilor stabilite în autorizația de construcție, eliberată în condițiile legii, pentru amenajarea accesului rutier la drumul public, în cazul construcțiilor amplasate în zona acestuia [alin.(2)], neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea trecerilor la nivel cu calea ferată de către persoana autorizată de administratorul căii ferate [alin.(3)], neluarea măsurilor corespunzătoare pentru semnalizarea obstacolelor sau a lucrărilor pe drumurile publice, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulație din care au rezultat victime omenești sau pagube materiale de persoana autorizată de către administratorul unui drum public sau de către executantul unei lucrări pe partea carosabilă.

În cazul acestor infracțiuni s-a avut în vedere faptul că sunt implicate și alte relații sociale, și anume acelea care privesc normala desfășurare a activității unităților publice ori private. Totodată, s-a avut în vedere și alinierea legislației noastre la normele europene din acest domeniu.

Prin aceste dispoziții legiuitorul a dorit să realizeze o reglementare clară cu privire la aceste aspecte, așa cum astfel de fapte sunt reglementate în domeniul circulației pe căile ferate, precum și diminuarea amploarei unor astfel de fapte care nu erau incriminate explicit într-un act normativ.

Subiectul activ al infracțiunilor prevăzute la alin. (2)-(3) este calificat. De exemplu, administratorul unui drum public sau executantul unei lucrări pe partea carosabilă. Pe de altă parte, poate avea calitatea de subiect activ atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.

În art. 94 alin. (1) subiectul activ este diferit în funcție de natura autorizației.

Astfel, dacă autorizația se acordă pentru construirea, modificarea, modernizarea sau reabilitarea drumului public, subiectul activ poate fi o persoană cu funcție de conducere din cadrul Administrației naționale a drumurilor sau din cadrul primăriilor.

Dacă autorizația se acordă pentru amplasarea de construcții subiect activ este funcționarul de la primărie care are atribuții în acest domeniu.

Iar dacă autorizația se acordă pentru amplasarea de panouri sau reclame publicitare în zona drumului subiect activ poate fi atât un funcționar de la Administrația națională a drumurilor, cât și de la primărie. Panoul sau reclama poate fi amplasată atât pe un teren proprietate publică, domeniu privat al proprietății statului sau chiar proprietate particulară.

Capitolul III

Aspecte comparative și perspective legislative ale legislației rutiere

Secțiunea I

Asemănări existente între infracțiunile privind regimul circulației pe drumurile publice și infracțiunile contra siguranței navigației pe apă

Regimul infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice este mult mai bine circumstanțiat prin analiza sa comparativă cu regimul maritim și naval.

Aspectele juridice din domeniul de activitate al transporturilor maritime sunt reglementate în Codul comercial român, Cartea a II-a intitulată ,,Despre Comerțul maritim și despre navigațiune”, prevederi cuprinse, în principal, în art. 490 și care, bineînțeles, se coroborează și cu alte legi speciale din acest domeniu de activitate.

Legislația navală română nu este formată dintr-un singur cod, cum au alte țări, ci este răspândită printr-o mulțime de legi, ordonanțe, hotărâri, ordine, norme metodologice etc., iar acoperirea distanței în timp dintre norme și găsirea cu ușurință a reglementărilor necesare constituie o dilemă, ceea ce ar impune – de lege ferenda – apariția unui nou cod martim-fluvial român, care să reunească toate normele legale în domeniu.

Primele lucrări care cuprindeau și referiri la legislația aplicabilă în domeniul naval au fost întocmite de Inspectorii Șefi ai Inspectoratului Navigației Civile și de personalul didactic al Institutului de Marină, iar prima culegere de texte legislative referitoare la acest gen de activitate a fost alcătuită în anul 1922 de către avocatul Serviciului Maritim Român – S.M.R. Constantin Tonegaru, sub denumirea de ,,Codul Maritim și Fluvial” care a preluat la rândul său o idee ce și-a dovedit eficiența de-a lungul secolelor de existență a comerțului maritim și navigației, aceea a grupării într-un singur cod a actelor normative ce reglementează acest domeniu.

Infracțiuniunile contra siguranței navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord sunt reglementate de Legea nr. 131 din 13.05.2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval prin care s-a abrogat Decretul nr. 443/1972 privind navigația civilă.

Aceste infracțiuni sunt împărțite pe trei categorii de infracțiuni și anume: infracțiuni contra siguranței navigației pe apă; infracțiuni contra disciplinei și ordinii la bord, pentru infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul precum și alte infracțiuni.

Art. 2 din lege sancționează conducerea unei nave de către o persoană fără brevet sau fără certificat de capacitate corespunzător. De asemenea, se pedepsește fapta comandantului sau a altei persoane care încredințează cu știință conducerea navei unei persoane fără brevet sau certificat de capacitate corespunzător ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată precum și fapta persoanei care încredințează cu știință conducerea navei unei persoane care suferă de o boală psihică ori se află sub influența unor produse stupefiante.

Această reglementare este în mare măsură asemănătoare art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice care reglementează conducerea fără permis sau cu permis necorespunzător și încredințarea unui vehicul spre a fi condus, având în vedere că în această situație se cere ca persoana să dețină brevet sau certificat de capacitate corespunzător (atestat doveditor al faptului că dispune de cunoștințele și îndemânarea necesară conducerii unei nave).

Art. 3 sancționează punerea în navigație a unei nave fără a avea echipaj minim de siguranță, iar art. 4 exercitarea atribuțiilor de serviciu sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe interzise de autoritatea de reglementare, precum și dacă această faptă este săvârșită de către personalul navigant care asigură direct siguranța navigației.

Este considerată sub influența băuturilor alcoolice persoana care are o îmbibație alcoolică în sânge de până la 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentrație de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau chiar o îmbibație mai mică, dacă aceasta are drept consecință micșorări manifeste ale facultăților de echilibru ori de mișcare ale acelei persoane, dificultate în exprimare ori incoerență ideatică, constatate clinic sau prin orice alte mijloace de probă.

În art. 5 se pedepsește exercitarea atribuțiilor de serviciu în stare de ebrietate sau sub influența unor substanțe ori produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare stării de ebrietate. De asemenea, este prevăzută pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani dacă această faptă este săvârșită de personalul navigant care asigură direct siguranța navigației.

Aceste reglementări se aseamănă cu prevederile art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice care sancționează conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge.

Astfel, în cazul ambelor texte de lege este necesară îndeplinirea cerinței premisă ca cel care conduce/exercită atribuțiile de serviciu să se afle într-o anumită stare, și anume să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge.

Art. 6 reglementează fapta de refuz, împotrivire sau sustragere a acestor persoane de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, prevedere identică sub aspectul elementului material cu prevederile art. 87 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, iar art. 7 reglementează fapta de părăsire a postului sau a navei fără aprobare, de către un membru al echipajului ori de către pilot, în timpul efectuării serviciului, dacă prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori pune în pericol siguranța navei, a încărcăturii sau a echipajului.

Art. 8, art. 9 și art. 10 sancționează fapta de a dormi în timpul serviciului de cart sau de gardă, dacă prin aceasta s-ar fi putut întrerupe navigația ori pune în pericol siguranța navei, a încărcăturii sau a echipajului, părăsirea navei de către comandant în caz de pericol, înainte de a-și fi exercitat îndatoririle de serviciu pentru salvarea navei și a echipajului și fapta comandantului unei nave de a nu-și îndeplini obligațiile de asistență și salvare a navelor și a persoanelor aflate în pericol pe apă ori, în caz de abordaj, de a nu comunica celorlalte nave, în măsura posibilităților, datele necesare identificării navei proprii.

Observăm că și în această reglementare se pune în vedere existența unei datorii de onoare și civică de a participa nemijlocit la acțiunile întreprinse pentru ocrotirea și salvarea victimelor, a navei, acordarea ajutorului constituind un act de solidaritate umană

În art. 11 se sancționează schimbarea poziției, scoaterea din funcțiune, avarierea gravă sau distrugerea unui semnal de navigație costier sau plutitor, precum și sustragerea unui semnal de navigație costier sau plutitor ori a unor componente ale acestuia.

Acest text de lege prezintă asemănări cu reglementările din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, art. 92 alin. (1).

Libertatea de navigație asigură circulația globală a mărfurilor transportate cu cel mai ieftin și mai nepoluant mijloc de transport – cel naval, cu cele două componente ale sale: maritim și pe căile navigabile interioare, iar siguranța și securitatea transporturilor navale și asigurarea unor astfel de rute stabile constituie, așadar, un deziderat deosebit de important atât la nivel internațional, european și național. România ca și orice alt stat independent are interesul major să mențină echilibrul creat prin combinația dintre siguranța, securitatea navigației și libertatea de navigație, ca și condiție fundamentală pentru asigurarea prosperității, securității și păcii, la nivel național, european, regional și global.

Menținerea acestui echilibru nu ar fi posibilă fără aplicarea unor reglementări uniforme în domeniu subsumate în principal dreptului maritim.

Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval reprezintă un important izvor al dreptului maritim care își câștigă, pe zi ce trece, o autonomie proprie în cadrul sistemului dreptului românesc, ținând cont de continua diversificare a relațiilor comerciale, de descentralizarea accentuată a conducerii flotei maritime comerciale precum și de apariția proprietății private în acest domeniu. A nu recunoaște, în prezentele condiții economice, autonomia drptului maritim, înseamnă a nega realitățile economice create de existența flotei maritime comerciale române precum și existența porturilor maritime moderne ale României, vizitate de nave purtând pavilionul a diverse state ale lumii.

Secțiunea II

1.1. Perspective legislative

,,Soldații care luptă într-un război pot spera că într-o bună zi, prin victorie, înfrângere, pace sau armistițiu, măcelul va înceta. Însă automobiliștii sunt cu toții un fel de soldați fără voie, angrenați într-un război mondial, fără rost și fără sfârșit previzibil, un război mondial care face în fiecare an peste 200.000 de morți și douăzeci de ori mai mulți răniți și schilozi.”( Marele automobilist al României din 1930, Petre Cristea, campion mondial în renumita cursă de la Monte Carlo, în cartea ,,Arta de a conduce automobilul”, din anul 1970).

Cifrele amintite erau valabile în anul 1970. Astăzi, însă, automobilul, multiplicat la scara exploziei demografice, a schimbărilor socio-economice intervenite, ,,a modificat considerabil, incredibil chiar, modul nostru de viață în bine, dar și în rău”. Automobilul a devenit între timp ,,un complex unic de agonie și extaz, pe care nici un alt produs nu ni-l provoca”.

Dar, iată că și automobilul, ca multe alte cuceriri ale științei, ale inteligenței umane, s-a întors împotriva celui ce i-a dat viață, împotriva propriului stăpân. Și aceasta pentru că mulți din cei ce-l exploatează, din necunoaștere, inconștiență ori infatuare sunt răpuși de automobil. Din păcate, însă, o dată cu ei, pier și mulți, foarte mulți oameni nevinovați.

Activitatea de transport se desfășoară adesea după două categorii de reguli: interne și internaționale.

Nu trebuie să uităm însă că, din cele mai vechi timpuri, după unii specialiști, ,,nevoia de transport” i-a obligat – se pare – pe strămoșii noștri să adopte poziția verticală a corpului. Într-o ordine cronologică a nevoilor de viață, după sute sau chiar mii de ani, strămoșii noștri au făcut una din cele mai mari descoperiri umane: roata.

Dar, revenind la roată și la roțile zilelor noastre, nu trebuie să uităm nici o clipă drepturile, dar nici obligațiile celor ce folosesc în deplasările lor mijloace de transport cu una, două sau mai multe roți. Este vorba, în fond, de regulile necesare și obligatorii, de cunoașterea și respectarea lor de către toți cei ce folosesc drumurile publice.

Pentru a evindenția mult mai clar evoluția legislației, punând accent pe perspectivele legislative din domeniu observăm faptul că atât Codul penal din 17 martie 1936 cât și Proiectul Noului Cod Penal conțin prevederi referitoare la regimul circulației pe drumurile publice.

Am ales această comparație deoarece actualul Cod penal nu conține prevederi referitoare la infracțiunile la regimul circulației rutiere, ele fiind cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 privind circulația pe drumurile publice, în considerarea tocmai a faptului că dispozițiile respective se modifică mai frecvent și privesc o sferă mai limitată de relații sociale.

Astfel, Codul penal din 1936 prevede în Titlul II (Contravenții în special), Capitolul I (Contravenții contra autorității publice), art. 582 (Proprietarul de automobil, sau de oricare alt vehicul cu motor care angajează un conducător de mașină, care nu are sau căruia i s-a ridicat dreptul de a conduce, se pedepsește cu închisoare polițienească de la unu la 10 zile și amendă de la 100 la 1.000 lei, iar când conducătorul fără drept, este însuși proprietarul vehiculului, pedeapsa este de la unu la 15 zile și amendă de la 500 la 1.000 lei) și art. 584 aspecte referitoare la circulația pe drumurile publice.

În proiectul Noului Cod Penal, în linii mari, legiuitorul a preluat prevederile din Capitolul VI ,,Infracțiuni și pedepse” al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002, care incriminează faptele săvârșite prin încălcarea regimului circulației pe drumurile publice. Aceste prevederi dau expresie art. 334 (Punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat), art 335 (Conducerea unui vehicul fără permis de conducere), art.336 (Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe), art.337 (Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice), art.338 (Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia), art.339 (Împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice), art.340 (Nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparatiilor), art.341 ( Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public).

Un element de noutate, care se impune a fi menționat, este că determinarea concentrației de alcool în sânge relevante pentru reținerea infracțiunii prevăzute la art. 336 se face la momentul prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei recalculări ulterioare.

De asemenea, deși în general limitele speciale ale pedepselor au fost menținute, la infracțiunile la care lipsea, legiuitorul a prevăzut, alternativ cu pedeapsa închisorii, și pedeapsa amenzii.

În caz de situație tranzitorie, de regulă, urmează să se aplice dispozițiile noului Cod penal, deoarece sunt mai favorabile, având în vedere că fie prevăd alternativ cu pedeaspa închisorii și pedeapsa amenzii, fie limitele noi (sub aspectul minimului și/sau al maximului) sunt diminuate.

Conținutul legal al infracțiunilor de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, refuzul sau sustragerea de la recoltarea probelor biologice și consumul de alcool sau alte substanțe după producerea accidentului, au fost îmbunătățite ținând seama și de observațiile Institutului Național de Medicină Legală, cât și de alte modificări determinate, mai ales, de realizarea unor corelări cu alte incriminări cuprinse în Codul penal.

Pe de altă parte, prin intrarea în vigoare a noului Cod penal, urmează să iasă din vigoare dispozițiile corespondente din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002.

Prin includerea în proiectului Noului Cod penal a infracțiunilor referitoare la circulația pe drumurile publice, probabil s-au avut în vedere rezultate înfricoșătoare ale accidentelor de circulație și o încercare, în acest mod, de diminuare, într-un mod destul de ambiguu, a ,,fenomenului rutier”. Ambiguitatea se reflectă cel mai vizibil în limitele noi de pedeapsă diminuate. În acest mod, partcipanții la trafic sunt oarecum încurajați să încalce legea, pornind de la premisa că pedeapsa pe care o vor suporta este mică sau pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda.

Un alt argument probabil al includerii infracțiunilor rutiere in Noul Cod penal rezidă în faptul că majoritatea statelor din Uniunea Europeană, în Codurile penale ale acestora, există referiri la circulația pe drumurile publice si sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a acestora. Din acest unghi, inițiativa poate fi văzută ca o încercare de aliniere la standardele și cerințele legislative impuse de Uniunea Europeană. Însă prevederile noastre sunt cele mai flexibile din Uniunea Europeană, în condițiile în care numărul deceselor pe drumurile din România a depășit 2.300 de persoane în anul 2010, una dintre cele mai ridicate rate din Uniune. Per total, în anul 2010 au avut loc în România 9.213 accidente grave, în care 2.363 de oameni și-au pierdut viața și alți 8.477 au fost grav răniți.

Într-un mod bizar, aceste prevederi privind circulația pe drumurile publice nu sunt în concordanță cu evoluția evenimentelor rutiere a ultimilor ani, acest fapt fiind confirmat și de Președintele Asociației Victimelor Accidentelor de Ciculație (AVAC), Marian Nedelescu, care a declarat că ,,România se situează, și în acest caz, în coada clasamentului european, în ciuda faptului că țara noastră era obligată de Uniunea Europeană să reducă cu 50% numărul accidentelor rutiere până în anul 2009, lucru care nu s-a întâmplat nici până astăzi”.

Incriminarea infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice trebuie să ofere siguranță participanților la trafic, iar flexibilizarea lui trebuie să se producă proporțional cu scăderea numărului de victime. O astfel de flexibilizare se poate produce doar cu creșterea numărului de autostrăzi, modernizarea drumurilor naționale, și de sporirea educației rutiere. Pentru un politician responsabil, este prioritară fiecare viață, valoare individuală luată în parte, fiind alături de orice proiect ce oferă o măsură în plus de protecție și nu invers.

În concordanță cu aceste aspecte se impune a se evidenția si aspectele referitoare la reglementările privind infracțiunile la regimul circulației pe drumurile publice in cadrul altor sisteme de drept.

Drept comparat în materia infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice

Astfel, Codul penal din Franța, prevede în Partea Legislativă, în Cartea II (Crime și delicte contra persoanelor), Titlul II (Atingeri aduse persoanei umane), Capitolul I (Atingeri aduse vieții unei persoane), Secțiunea 2 (Atingeri involuntare aduse vieții), art.221-6-1 faptul că se sacționează stângăcia, imprudența, neatenția, neglijența sau încălcarea unei obligații legislative sau reglementare de securitate sau de prudență prevăzute de articolul 221-6comisă de conducătorul unui automobil terestru cu motor.

De asemea sunt prevăzute pedepsele pentru următoarele fapte:
   1. Conducătorul a comis o încălcare voită a unei obligații speciale de securitate sau de prudență prevăzută de lege sau de regulamen;
   2. Conducătorul se afla în stare de ebrietate clară sau era în stare alcoolică caracterizată de o concentrație de alcool în sânge sau în aerul expirat egal sau mai mare cu procentele stabilite de către dispozițiile legislative sau reglementare din codul traficului rutier, sau a refuzat să se supună verificărilor prevăzute de acest cod și destinate pentru determinarea existenței unei stări alcoolice;

   3. Rezultă din analiza sangvină că conducătorul folosise substanțe sau plante clasate drept stupefiante, sau a refuzat să se supună verificărilor prevăzute de codul traficului rutier menite să stabilească dacă acesta conducea după ce a utilizat stupefiante;
   4. Conducătorul nu avea permis de conducere cerut de lege sau regulament sau permisul i-a fost anulat, declarat nul, suspendat sau reținut;

   5. Conducătorul a comis o depășire a vitezei maxime autorizată egală sau mai mare de 50 km/h ;
   6. Conducătorul, știind că tocmai a făcut sau provocat un accident, nu a oprit și a încercat astfel să scape de responsabilitatea penală sau civilă pe care o poate avea.

   Pedepsele sunt de zece ani închisoare și o amendă de 150 000 Euro dacă omorul involuntar a fost comis cu două sau mai multe circumstanțe menționate la 1. și următoarele din acest articol.

Potrivit Codului francez se sancționează încălcarea voită a unei obligații speciale de securitate sau de prudență prevăzută de lege sau de regulament, starea de ebrietate (starea alcoolică caracterizată de o concentrație de alcool în sânge sau în aerul expirat egal sau mai mare cu procentele stabilite de către dispozițiile legislative sau reglementările din codul traficului rutier), folosirea de către conducător de substanțe sau plante stupefiante, conducătorul care nu deține permis de conducere sau permisul i-a fost anulat, declarat nul, suspendat sau reținut, depășirea vitezei maxime autorizate, conducătorul care a făcut/provocat un accident și nu a oprit.

Codul penal din Germania prevede în Partea Specială, Capitolul 28 (Infracțiuni care prezintă pericol pentru societate), art. 315b, aspecte referitoare la nerespectarea dispozițiilor privind traficul rutier. Potrivit acestui articol, se pedepsește persoana care periclitează traficul rutier prin, distrugerea, deteriorarea sau înlăturarea instalațiilor sau vehiculelor; producerea unor obstacole sau printr-o altă acțiune asemănătoare și la fel de periculoasă, și care pune astfel în pericol integritatea corporală sau sănătatea unei alte persoane, sau unele obiecte de valoare însemnată aparținând altuia. Se pedepsește și tentativa.

În art. 315c se sancționează periclitarea siguranței traficului rutier, pedepsindu-se persoana care: conduce un autovehicul cu toate că nu poate conduce un vehicul în deplină siguranță datorită faptului că a consumat băuturi alcoolice sau alte substanțe stupefiante sau suferă de o deficiență fizică sau psihică, sau încalcă prevederile legale privind circulația rutieră prin faptul că nu acordă prioritate de trecere, se angajează în depășiri nepermise sau execută o depășire în mod nepermis, nu acordă prioritate la pasajele pietonale, nu reduce viteza în locurile cu vizibilitate redusă, la intersecții sau la trecerile de nivel, nu menține autovehiculul pe partea dreaptă a benzii în locurile cu vizibilitate redusă, întoarce autovehiculul, merge în marșarier sau împotriva direcției de mers pe autostrăzi sau șosele sau încearcă să facă acest lucru sau nu semnalizează până la distanța legală autovehiculele oprite sau staționate, deși acest lucru este obligatoriu pentru siguranța traficului, și care pune astfel în pericol integritatea corporală sau sănătatea unei alte persoane, sau unele obiecte de valoare însemnată aparținând altuia, precum și persoana care, determină din culpă apariția pericolului respectiv sau acționează și determină apariția pericolului respectiv din culpă.

În art. 316 este prevăzută și sancționată ,,Starea de ebrietate în traficul rutier”. Astfel, dacă o persoană conduce un vehicul în traficul rutier, cu toate că nu poate conduce un vehicul în deplină siguranță datorită faptului că a consumat băuturi alcoolice sau alte substanțe stupefiante, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de până la 1 an sau o amendă.

Art. 316a sancționează ,,Tâlhăria săvârșită contra unui conducător auto” care constă în atacul la adresa integrității corporale, sănătății sau libertății de decizie a unui conducător auto sau a unui însoțitor al acestuia, cu scopul de a comite o infracțiune de tâlhărie, un furt însoțit de tâlhărie sau o tâlhărie prin întrebuințarea șantajului și care se folosește astfel de împrejurările speciale din traficul rutier.

Codul penal din Kosovo prevede în capitolul XXVI infracțiunile împotriva siguranței traficului public: în art. 297 ( oricine încalcă legea privind traficul public și periclitează traficul public și prin aceasta provoacă vătămarea corporală ușoară a unei persoane sau un prejudiciu material de peste 15000 EUR va fi pedepsit, la fel ca și cel care periclitează traficul pe căile ferate, pe apă, traficul tramvaielor, troleibuzelor, autobuzelor sau traficul telecabinelor și prin aceasta pune în pericol viața, siguranța fizică a oamenilor sau bunuri pe scară largă. Se pedespește și comiterea infracțiunii din culpă precum și infracțiunea care are ca rezultat vătămarea corporală gravă a unei persoane, moartea uneia sau mai multor persoane sau un prejudiciu material substanțial), art. 298 referitor la periclitarea traficului public în stare de ebrietate (conducerea unui autovehicul în stare de ebrietate indusă prin consumul de alcool sau alte substanțe, în consecință fiind în mod vădit incapabil să conducă în siguranță și prin aceasta periclitează traficul public, viața sau siguranța fizică a oamenilor sau bunuri pe scară largă), art. 299 referitor la periclitarea traficului public prin acte sau mijloace periculoase (distrugerea, sustragerea sau avarierea gravă de instalații, echipament, semne sau semnale destinate siguranței traficului, plasarea unui obstacol pe drumurile publice sau punerea în orice alt mod în pericol traficul și prin aceasta se periclitează viața sau siguranța fizică a oamenilor sau bunuri pe scară largă), în art. 300 se sancționează supravegherea iresponsabilă a traficului public (se sacționează un responsabil însărcinat cu supravegherea situației și întreținerii drumurilor și obiectelor de pe aceste drumuri, mijloacelor de transport, îndeplinirii condițiilor de muncă stabilite pentru șoferi sau un responsabil însărcinat cu dirijarea circulației care, prin exercitarea iresponsabilă a atribuțiilor sale, pune în pericol viața sau siguranța fizică a oamenilor sau bunuri pe scară largă, precum și oricine este abilitat să dea ordine conducătorilor sau permite condusul deși știe că conducătorul nu poate conduce vehiculul în siguranță din pricina oboselii, bolii, stării de ebrietate induse de alcool sau altor motive sau din pricina faptului că vehiculul nu este într-o condiție adecvată și prin aceasta pune în pericol viața sau siguranța fizică a oamenilor sau bunuri pe scară largă), iar în art. 301 se sancționează omisiunea de a acorda ajutor persoanelor rănite în accidente rutiere (se sancționează conducătorul unui autovehicul sau altui mijloc de transport, care nu acordă ajutor unei persoane care a fost rănită de acel mijloc de transport sau a cărei rănire a fost provocată de către conducător).

Codul penal din Spania prevede în Partea a II-a (Delictele și pedepsele acestora, art. 138-616), Titlul XVII (Delicte împotriva siguranței colective), Capitolul IV (Delicte împotriva siguranței în trafic), art. 379 că se sancționează persoana care conduce un vehicul cu motor sau un ciclomotor sub influența drogurilor toxice, stupefiantelor, substanțelor psihotropice sau a băuturilor alcoolice. În art. 380 se pedepsește conducătorul de vehicule cu motor sau ciclomotoare care, la cererea agentului autorității, refuză să se supună probelor stabilite legal pentru dovedirea faptelor menționate, în art. 381 se sancționează persoana care conduce un vehicul cu motor sau un ciclomotor cu evidentă imprudență, punând, în mod concret, în pericol viața sau integritatea fizică a persoanelor. În art. 382 va fi pedepsită persoana care provoacă un risc grav pentru circulație perturbând siguranța traficului prin amplasarea pe drumurile publice de obstacole imprevizibile, deversarea de substanțe alunecoase sau inflamabile, mutarea sau deteriorarea semnalizărilor, sau prin orice alt mijloc sau nu restabilește siguranța drumului, când are obligația să o facă, iar potrivit art. 384 se sancționează persoana care, manifestând dispreț pentru viața celorlalți, comite fapta descrisă în articolul 381.

Din analiza comparativă a legilor penale (legi care se completează cu prevederile legilor speciale în domeniu) din cadrul acestor state observăm puncte comune cu reglementările în vigoare din România. Acestea fac referire, de exemplu, la conducerea sub influența alcoolului sau a altor subsanțe, părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere sau a cărui pemis a fost retras, anulat sau i s-a suspendat dreptul de a conduce, refuzul conducătorului de vehicul de a se suspune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora, părăsirea locului accidentului etc. Așadar, dincolo de modul de formulare al textului acestor infracțiuni și de pedepsele aplicabile, nu există diferențe marcante cu privire la aspectele pe care le incriminează.

CONCLUZII

De când a inventat roata și a asociat-o pe aceasta la un mijloc de transport, exclamând în acel moment ceva asemănător cu celebrul ,,e pur si muove”, omul, fără să-și dea seama a fost într-un permanent pericol deoarece imediat au apărut conceptele de ,,drum” și ,,trafic”. La scurt timp, probabil, concurența a ,,copiat” sau, mai elegant spus, a îmbunătățit primul mijloc de transport dotat cu roți, moment în care a trebuit să fie introdusă și noțiunea de ,,siguranță rutieră”; când primii doi utilizatori ai obiectelor de transport s-au întânit pe același traseu … s-a produs primul ,,eveniment”…iar de aici …povestea este cunoscută.

În momentul de față majoritatea activităților economice și sociale sunt legate de infrastructura rutieră; pornind de la materia primă și apoi la produsele finite și terminând cu transportul de persoane la și de la serviciu precum și la marile centre comerciale specifice actualelor aglomerări urbane, toate au o componentă care să implice transportul pe roți. De aici putem spune că există două obiective principale care stau la baza unui transport eficient și anume existența unui traseu cu un grad ridicat de siguranță rutieră și cunoașterea de către conducătorii de vehicule a regulilor de circulație și conformarea față de aceste norme necesare pentru prevenirea accidentelor de circulație.

Din analiza infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice observăm faptul că civilizația contemporană se caracterizează printr-o rețea tot mai complexă de relații de interdependență a fiecărui individ. Unele din aceste relații relevă un caracter de generalitate, fără efecte personale și individuale. Altele, însă, au un efect direct, concret și cu a importantă angajare personală. Traficul rutier reprezintă, poate, cel mai elocvent exemplu de astfel de relații, ,,strada fiind a tuturor” și constituie în același timp un loc în care intercomunicarea este indispensabilă.

Numărul mare de accidente rutiere ce survin zilnic pe glob ne face să vorbim de o epidemie traumatică în acest domeniu, ce constituie o preocupare multidisciplinară încă de când primele vehicule au început să-și arate și efectele negative. Aportul tehnicii și științei în perfecționarea traficului rutier pune atât conducătorilor auto, cât și oamenilor de știință ce studiază acest fenomen importante probleme de adaptare. Eforturile generale converg în intenția de a găsi cele mai adecvate și eficiente măsuri de evitare a riscurilor legate de trafic.

Dar din analiza factorilor implicați în circulația rutieră am observat că aceste accidente nu sunt pe deplin accidentale factorul uman având o participare semnificativă în 90% din cazuri și se ajunge astfel la concluzia că studiul accidentului de trafic trebuie să fie multidisciplinar fiind implicați în egală măsură medici, juriști, polițiști, sociologi, psihologi, constructori devehicule etc.

Luând în considerare efectele dramatice ale ,,fenomenului rutier”, atât în dreptul intern cât și în dreptul în dreptul internațional s-a încercat prevenirea și combaterea infracțiunilor privind regimul circulației pe drumurile publice.

În dreptul intern, dispozițiile din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 au ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a mediului.

Astfel, pentru a preveni accidentele de trafic rutier, atât participanții la trafic cât și organele, unitățile și organizațiile abilitate trebuie să studieze reglementările din Codul rutier și să și le însușească pentru a le putea aplica corect atunci când se deplasează pe drumurile publice în diferite calități, de pietoni, șoferi, vatmani, bicicliști etc., dar și când își îndeplinesc atribuțiile de serviciu (polițiști, administratori ai drumurilor publice, medici, instructori de conducere auto, reprezentanți ai Autorității Rutiere Române, gărzii financiare etc.). Prin atragerea tuturor acestor factori în aceeași direcție va crește gradul de siguranță pe drumurile publice și consecințele accidentelor se vor reduce continuu.

Nici unul din acești participanți la trafic nu trebuie să uite că strada nu este a nimănui, că este un loc public pentru oameni de toate vârstele și vehicule de toate categoriile și, cel mai important lucru de reținut este că, pe stradă ,,încă se moare…”.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii

Abraham Pavel, Hurdubaie Ioan, Convenții europene în materie penală, Ed. Național, București, 2001;

Antoniu George, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

Avramescu Nicolae, Vochină Virgil, Pălălău Ioan, Badea Nina, Toderică Mircea, Legislația rutieră internă și internațională la zi, Ed. Libra, București, 1999;

Bordea Gabriel, Conducerea autovehiculului și circulația rutieră pe înțelesul tuturor, Ed. Vox, București, 2003;

Boroi Alexandru, Infracțiuni contra vieții, Ed. All Beck, București, 1999;

Buculei Mihaela, Siguranța circulației rutiere, Ed. Sitech, Craiova, 2010;

Bulai Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997;

Bulai Costică, Filipaș Adrian, Mitrache Constantin, Instituții de drept penal, Ediția a III-a, Ed. Trei, București, 2006;

Camen Daniel, Circulația rutieră. Practică judiciară, Ed. Moroșan, București, 2008;

Cârjan Lazăr, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguin Book, București, 2005;

Cojocaru Octavian, A.b.c. – ul circulației pe drumurile publice, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Cojocaru Octavian, Circulația pe drumurile publice, Ed. C.H.Beck, București, 2007;

Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001;

Cristea Adrian, Drept maritim, Ed. All Beck, București, 2001;

Cristuș Nicoleta, Circulația rutieră. Contravenții la regimul circulației pe drumurile publice, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Diaconescu Gheorghe, Infracțiuni în legi speciale și în legi extrapenale, Ed. All, București, 1996;

Ducu Nicolae, Olteanu Eugen, Drept maritim și legislație navală, Ed. Nautica, Constanța, 2003;

Gaiginschi Radu, Siguranța circulației rutiere, Vol. II, Ed. Tehnică, București, 2006;

Glăvan Ștefan, Circulația rutieră și protecția mediului, Ed. Mirton, Timișoara, 1999;

Hotca Mihai Adrian, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Hotca Mihai Adrian, Dobrinoiu Maxim, Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

Lugojan Petrică, Noul Cod rutier comentat, Ed. Eubeea, Timișoara, 2003;

Maxim Tiberiu, Vințeanu Emilian Marius, Ignat Andrei, Gorunescu Tedi, Siguranța rutieră…prioritate a contemporaneității, Ed. Universul Juridic, București, 2005;

Mendrea Ioan, Totul despre…circulația rutieră, Ed. Moldinformbusiness, București, 1995;

Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002;

Olteanu Eugen, Dreptul maritim și acquis-ul comunitar în domeniul transporturilor maritime, București, 2009;

Panaitescu Gheorghe, Incidente, accidente și atitudini în circulația rutieră, Ed. Transport rutier, București, 1998;

Popescu Grigore-Florin, Circulația rutieră. Infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Sachelarie Adrian, Golgoțiu Eugen, Trafic și securitatea rutieră, Ed. Venus, Iași, 2002;

Scripcariu Călin, Accidentele rutiere, Ediția a II-a, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004;

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010;

Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ediția a V-a, Ed. Hamangiu, București, 2011;

Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Toader Tudorel, Popescu H. Gheorghe, Infracțiunile prevăzute în legi speciale, Ed. All Beck, București, 2003;

Turianu Corneliu, Infracțiunile rutiere, Ed. All Beck, București, 2000;

Văduva Nicolae, Metodologia cercetării infracțiunilor prevăzute de noul Cod rutier, Ed. Universitaria, Craiova, 2003;

Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1999.

II. Articole. Studii

Corlățeanu Sorin, Infracțiunea prevăzută de art. 83 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice în R. D. nr. 7/2003;

Corlățeanu Sorin, Infracțiunile prevăzute în art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulația pe drumurile publice, R. D. nr. 10/2003;

Ignat Dragoș Andrei, Corlățeanu Costel Sorin, Considerații cu privire la infracțiunea prevăzută în art. 81 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice în R. D. nr. 2/2006;

Mihuț Elena Ana, Musta Ovidiu, Unele considerații referitoare la modul de valorificare a analizei toxicologice a alcoolemiei în cazul faptelor incriminate de art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată în R. D. nr. 9/2007;

Revista de Drept nr. 4/1990;

Musta Ovidiu, Discuții referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată în R. D. nr. 10/2007;

Potrivitu Gigel, Sibinovici Alexandra, Considerații privind infracțiunea prevăzută de art. 184 din Codul penal și cea prevăzută de art. 79 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002; privire comparativă în R. D. nr. 1/2004,Vol. I;

Văduva Nicolae, Unele considerații privind Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 în R. D. nr. 6/2004.

III. Legislație

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare, republicată;

Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice;

Legea nr. 191/ 2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval;

Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum și organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România;

Codul penal Carol al II-lea, Vol.III, Ed. Librăriei Socec & Co., S.A., București, 1937;

Codul penal în vigoare;

Proiectul Noului Cod penal.

IV. Dicționare

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, București, 1984.

V. Pagini Web

http://www.buzznews.ro/2011/04/04/noul-cod-rutier/;

Pentru Codul penal din Franța, Codul penal din Germania, Codul penal din Kosovo, Codul penal din Spania a se accesa: http://www.scj.ro/coduri.asp.

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografii

Abraham Pavel, Hurdubaie Ioan, Convenții europene în materie penală, Ed. Național, București, 2001;

Antoniu George, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

Avramescu Nicolae, Vochină Virgil, Pălălău Ioan, Badea Nina, Toderică Mircea, Legislația rutieră internă și internațională la zi, Ed. Libra, București, 1999;

Bordea Gabriel, Conducerea autovehiculului și circulația rutieră pe înțelesul tuturor, Ed. Vox, București, 2003;

Boroi Alexandru, Infracțiuni contra vieții, Ed. All Beck, București, 1999;

Buculei Mihaela, Siguranța circulației rutiere, Ed. Sitech, Craiova, 2010;

Bulai Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997;

Bulai Costică, Filipaș Adrian, Mitrache Constantin, Instituții de drept penal, Ediția a III-a, Ed. Trei, București, 2006;

Camen Daniel, Circulația rutieră. Practică judiciară, Ed. Moroșan, București, 2008;

Cârjan Lazăr, Tratat de criminalistică, Ed. Pinguin Book, București, 2005;

Cojocaru Octavian, A.b.c. – ul circulației pe drumurile publice, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Cojocaru Octavian, Circulația pe drumurile publice, Ed. C.H.Beck, București, 2007;

Ciopraga Aurel, Iacobuță Ioan, Criminalistică, Ed. Junimea, Iași, 2001;

Cristea Adrian, Drept maritim, Ed. All Beck, București, 2001;

Cristuș Nicoleta, Circulația rutieră. Contravenții la regimul circulației pe drumurile publice, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Diaconescu Gheorghe, Infracțiuni în legi speciale și în legi extrapenale, Ed. All, București, 1996;

Ducu Nicolae, Olteanu Eugen, Drept maritim și legislație navală, Ed. Nautica, Constanța, 2003;

Gaiginschi Radu, Siguranța circulației rutiere, Vol. II, Ed. Tehnică, București, 2006;

Glăvan Ștefan, Circulația rutieră și protecția mediului, Ed. Mirton, Timișoara, 1999;

Hotca Mihai Adrian, Noul Cod penal și Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Hotca Mihai Adrian, Dobrinoiu Maxim, Infracțiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H.Beck, București, 2008;

Lugojan Petrică, Noul Cod rutier comentat, Ed. Eubeea, Timișoara, 2003;

Maxim Tiberiu, Vințeanu Emilian Marius, Ignat Andrei, Gorunescu Tedi, Siguranța rutieră…prioritate a contemporaneității, Ed. Universul Juridic, București, 2005;

Mendrea Ioan, Totul despre…circulația rutieră, Ed. Moldinformbusiness, București, 1995;

Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002;

Olteanu Eugen, Dreptul maritim și acquis-ul comunitar în domeniul transporturilor maritime, București, 2009;

Panaitescu Gheorghe, Incidente, accidente și atitudini în circulația rutieră, Ed. Transport rutier, București, 1998;

Popescu Grigore-Florin, Circulația rutieră. Infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Sachelarie Adrian, Golgoțiu Eugen, Trafic și securitatea rutieră, Ed. Venus, Iași, 2002;

Scripcariu Călin, Accidentele rutiere, Ediția a II-a, Ed. Sedcom Libris, Iași, 2004;

Stancu Emilian, Tratat de criminalistică, Ediția a V-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010;

Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ediția a V-a, Ed. Hamangiu, București, 2011;

Toader Tudorel, Drept penal român. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2009;

Toader Tudorel, Popescu H. Gheorghe, Infracțiunile prevăzute în legi speciale, Ed. All Beck, București, 2003;

Turianu Corneliu, Infracțiunile rutiere, Ed. All Beck, București, 2000;

Văduva Nicolae, Metodologia cercetării infracțiunilor prevăzute de noul Cod rutier, Ed. Universitaria, Craiova, 2003;

Zolyneak Maria, Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1999.

II. Articole. Studii

Corlățeanu Sorin, Infracțiunea prevăzută de art. 83 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice în R. D. nr. 7/2003;

Corlățeanu Sorin, Infracțiunile prevăzute în art. 86 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulația pe drumurile publice, R. D. nr. 10/2003;

Ignat Dragoș Andrei, Corlățeanu Costel Sorin, Considerații cu privire la infracțiunea prevăzută în art. 81 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice în R. D. nr. 2/2006;

Mihuț Elena Ana, Musta Ovidiu, Unele considerații referitoare la modul de valorificare a analizei toxicologice a alcoolemiei în cazul faptelor incriminate de art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată în R. D. nr. 9/2007;

Revista de Drept nr. 4/1990;

Musta Ovidiu, Discuții referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 87 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002, republicată în R. D. nr. 10/2007;

Potrivitu Gigel, Sibinovici Alexandra, Considerații privind infracțiunea prevăzută de art. 184 din Codul penal și cea prevăzută de art. 79 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002; privire comparativă în R. D. nr. 1/2004,Vol. I;

Văduva Nicolae, Unele considerații privind Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2002 în R. D. nr. 6/2004.

III. Legislație

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, cu modificările și completările ulterioare, republicată;

Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice;

Legea nr. 191/ 2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval;

Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum și organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România;

Codul penal Carol al II-lea, Vol.III, Ed. Librăriei Socec & Co., S.A., București, 1937;

Codul penal în vigoare;

Proiectul Noului Cod penal.

IV. Dicționare

1. Dicționarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, București, 1984.

V. Pagini Web

http://www.buzznews.ro/2011/04/04/noul-cod-rutier/;

Pentru Codul penal din Franța, Codul penal din Germania, Codul penal din Kosovo, Codul penal din Spania a se accesa: http://www.scj.ro/coduri.asp.