Infractiunile DE Furt, Talharie Si Abuz DE Incredere – Aspecte Comparative

INFRACȚIUNILE DE FURT, TÂLHĂRIE ȘI ABUZ DE INCREDERE – ASPECTE COMPARATIVE

CUPRINS

CAPITOLUL I

ANALIZA INFRACȚIUNII DE FURT

Secțiunea I

Considerații generale privind infracțiunea de furt

1.1 Locul furtului în structura infracțiunilor contra patrimoniului

Secțiunea II

Precedente legislative

Secțiunea III

Furtul prevăzut în Codul Penal de la 1969

Secțiunea IV

Furtul prevăzut în Noul Cod Penal

Secțiunea V

Structura infracțiunii de furt

5.1. Obiectul protecției penale

5.2. Subiecții infracțiunii

5.3 Condiția premisă

5.4 Latura obiectivă

5.5. Latura subiectivă

5.6. Formele infracțiunii

5.7. Pedeapsa

Secțiunea VI

Aspecte comparative ale furtului – prezentarea comparativă prin raportarea la Codul penal anterior

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE

Secțiunea I

Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie

1.1 Locul tâlhăriei în structura infracțiunilor contra patrimoniului

Secțiunea II

Precedente legislative

2.1.Tâlhăria în Codul Penal de la 1865

2.2. Tâlhăria în Codul Penal de la 1937

Secțiunea III

Tâlhăria în Codul Penal de la 1969

3.1. Noțiune, caracterizare și condiții

Secțiunea IV

Tâlhăria prevăzută în Noul Cod Penal

Secțiunea V

Structura infracțiunii de tâlhărie

5.1. Obiectul protecției penale

5.2. Subiecții infracțiunii

5.3 Latura obiectivă

5.4 Latura subiectivă

5.5 Formele infracțiunii

5.6 Pedeapsa

Secțiunea VI

Aspecte comparative ale tâlhăriei – prezentarea comparativă prin raportarea la Codul penal anterior

CAPITOLUL III

ANALIZA INFRACȚIUNII DE ABUZ DE ÎNCREDERE

Secțiunea I

Considerații generale privind infracțiunea de abuz de încredere

1.1 Locul abuzului de încredere în structura infracțiunilor contra patrimoniului

Secțiunea II

Precedente legislative

2.1. Abuzul de încredere în Codul penal de la 1865

2.2. Abuzul de încredere în Codul penal de la 1937

Secțiunea III

Abuzul de încredere în Codul Penal de la 1969

Secțiunea IV

Abuzul de încredere prevăzut în Noul Cod Penal

Secțiunea V

Structura infracțiunii de abuz de încredere

5.1. Obiectul protecției penale

5.2. Subiecții infracțiunii

5.3 Condiția premisă

5.4 Latura obiectivă

5.5 Latura subiectivă

5.6 Formele infracțiunii

5.7 Pedeapsa

Secțiunea VI

Aspecte comparative ale abuzului de încredere – prezentarea comparativă prin raportarea la Codul penal anterior

CAPITOLUL IV

ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE INFRACȚIUNILE DE FURT, TÂLHĂRIE ȘI ABUZ DE ÎNCREDERE

Secțiunea I

Aspecte comparative între infracțiunea de furt și

infracțiunea de tâlhărie

Secțiunea II

Aspecte comparative între infracțiunea de furt și

infracțiunea de abuz de încredere

Secțiunea III

Aspecte comparative între infracțiunea de tâlhărie și

infracțiunea de abuz de încredere

SCURTE CONSIDERAȚII CONCLUZIVE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

LISTĂ DE ABREVIERI

CAPITOLUL I

ANALIZA INFRACȚIUNII DE FURT

Secțiunea I

Considerații generale privind infracțiunea de furt

1.1 Locul furtului în structura infracțiunilor contra patrimoniului

Furtul a fost incriminat din cele mai îndepărtate timpuri constituind forma cea mai tipică și cea mai frecventă prin care se aduce atingere patrimoniului. Indiferent de unele diferențieri nesemnificative, furtul a fost definit întotdeauna ca luarea unui bun mobil fără consimțământul detentorului în scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Infracțiunile contra patrimoniului sunt acele infracțiuni care au ca obiect juridic relațiile sociale patrimoniale.

În doctrina penală se consideră că infracțiunile contra patrimoniului se clasifică, ținând cont de specificul activității materiale, în infracțiuni contra patrimoniului bazate pe sustragere (furt, tâlhărie, piraterie), infracțiuni contra patrimoniului bazate pe fraudă (abuz de încredere, înșelăciune) și infracțiuni contra patrimoniului bazate pe samavolnicie (distrugere, degradare, tulburare de posesie).

Desfășurarea normală a relațiilor sociale de ordin patrimonial, reprezintă o condiție esențială a societății, de aceea faptele prin care se pun în pericol aceste relații sunt fapte ce prezintă pericol social, împotriva cărora este necesară acțiunea represivă.

Legea penală apără, în general, toate relațiile de ordin patrimonial, incriminând și sancționând faptele de natură penală ce aduc atingere acestora, prevăzând un regim sancționator sever.

Toate aceste infracțiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei persoane și anume în diferite schimbări ale situației de fapt a bunurilor, produse prin sustragerea, însușirea, distrugerea sau împiedicarea folosirii lor.

Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror situație de fapt a fost schimbată și, prin săvârșirea lor, tulbură, împiedică sau chiar zădărnicesc desfășurarea normală a relațiilor de ordin patrimonial.

De aici, rezultă și necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.

Noțiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are același înțeles ca în dreptul civil.

Sub aspect civil, patrimonial desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani, care aparțin unei persoane.

Patrimoniul nu se poate înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului, în momentul când voința care îi dă caracterul de unitate, se stinge.

Infracțiunea n-ar putea fi niciodată săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii.

Nicio persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său.

De aceea, mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracțiuni contra patrimoniului.

Infracțiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Noul Cod Penal, în Titlul al III-lea, denumit "Infracțiuni contra patrimoniului" art. 228-2561.

Noul Cod Penal împarte înfracțiunile contra patrimoniului în cinci capitole:

Furtul;

Tâlhăria și pirateria;

Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;

Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronică;

Distrugerea și tulburarea de posesie.

În acest context, infracțiunea de furt, ca infracțiune patrimonială, este prevăzută la art. 228 din Noul Cod Penal, într-o variantă tip și o variantă asimilată, având următorul cuprins: „Furtul este infracțiunea contra patrimoniului ce constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept.”

Potrivit alin. (2), fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legală a altei persoane.

Secțiunea II

Precedente legislative

Furtul nu este incriminat numai de legile penale, ci și de cele morale. De exemplu, Decalogul, cunoscut și ca “Cele zece porunci” din Biblie, prin Porunca a VIII-a, impune simplu: "Să nu furi !".

În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la infracțiunile de furt și tâlhărie.

Astfel, Codul lui Hammurabi (1790), Pravila lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Pravila lui Matei Basarab (Indreptarea legii, din 1652), condicile penale ale lui Alexandru Sturza (1826) în Moldova și ale lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

În pravilele domnitorilor Vasile Lupu și Matei Basarab, printre alte pedepse erau prevăzute și: munca în mină (pentru furtul pentru prima oară a unui animal), însemnarea la nas (pentru furtul pentru a doua oară, furtul din biserici), scoaterea ochilor (pentru cel care fura a treia oară), tăierea capului  (pentru perceptorii de taxe ilegale) și spânzurarea (pentru tâlhării).

Există și precedentul domnitorului Vlad Țepeș,  despre care se spune că, îndată ce a urcat pe tron, a poruncit să se adune toți hoții și cerșetorii, i-a închis într-o casă, i-a ospătat și apoi le-a dat foc.

Se constată inegalitatea în fața legii penale după starea socială a făptuitorului și a victimei.

Aceleași fapte sunt apreciate diferit ca și pedepsele. Infracțiunile se numesc „fapte” și sunt clasificate după gravitatea lor în: mari și mici.

Primele pravile apărute au avut caracter religios (pravile bisericești) și au prezentat un caracter oficial întrucât au fost întocmite din ordinul domnitorului sau al mitropolitului și pe cheltuiala lor.

Potrivit concepției autorilor de pravile bisericești, reglementările de drept civil, penal sau procesual penal țineau tot de domeniul religios.

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele sǎvârșite împotriva patrimoniului.

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria și jaful.

Mai puțin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietății, cum ar fi înșelǎciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.

În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vǎtǎmǎri patrimoniului.

De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea.

Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt.

Această asprime a pedepselor arata frecvența infracțiunilor și gravitatea lor, motiv pentru care împotriva acestor fapte se recurgea la pedepse inumane.

Codul Penal român de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”), deși copiat în mare parte după codul penal francez (1810), cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietǎților” numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusian (1859), privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul Penal de la 1865 prevedea infracțiunea de furt în dispozițiile sale din art.306-316, astfel:

Art. 306 din Codul Penal de la 1865 prevedea: „Acela care va lua printr'ascuns un lucru mișcător al altuia, cu cuget de a și-l însuși pe nedrept, săvârșește un furt.”

Art. 307 din Codul Penal de la 1865 avea următorul conținut: „Tainicele luări urmate, ori de către bărbat spre paguba muerei sale, ori de către muere spre paguba bărbatului său, ori de către un văduv sau văduvă despre lucrul soțului celui răposat, ori de către copii sau alte rude de jos spre paguba tatălui sau a mamei sau alte rude de sus, ori de către tată sau mamă sau alte rude de sus spre paguba copiilor lor, sau altor rude de jos, ori de către afini de aceeaș linie, ori de către frați și surori între dânșii, nu se pot socoti furturi, ci sunt supuse numai la despăgubirea civilă.”

Art. 308 din Codul Penal de la 1865 prevedea: „Furtul, precum și cercarea de furt, se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile până la doui ani și câteodată cu amendă de la 50 până la 1000 lei.

Judecătoriile vor putea însă pedepsi pe culpabil și cu interdicțiunea pe timp mărginit.”

Art. 309 din Codul Penal de la 1865 avea următorul conținut: „Se va pedepsi cu închisoare dela trei luni până la doi ani și cu amendă dela 100 până la 1000 lei:

1. Acela care va fi furat sau va fi cercat să fure, de pe câmpuri cai ori dobitoace de povară, de tras sau de călărie, precum și alte vite mari ori mici, sau unelte de agricultură, ori vânatul aflat în parcuri închise, sau pești din cotețe ori alte locuri închise, stupi de albine, postavuri, pânze sau alte țesături ce se întind în locuri determinate, spre a se usca sau a se albi;

2. Acela care va fi furat sau va fi cercat să fure lemne, tăiate sau nu, din pădure, sau lemne din magazii destinate pentru lemnărie, sau lemne de pe la herăstraie, ori lemne plutitore sau din câmpuri, livezi ori grădini, fân, bucate, fructe sau alte folositore producte secerate sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vǎtǎmǎri patrimoniului.

De regulă, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea.

Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt.

Această asprime a pedepselor arata frecvența infracțiunilor și gravitatea lor, motiv pentru care împotriva acestor fapte se recurgea la pedepse inumane.

Codul Penal român de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”), deși copiat în mare parte după codul penal francez (1810), cuprindea în capitolul referitor la “Crime și delicte contra proprietǎților” numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusian (1859), privitoare la apărarea patrimoniului, menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul Penal de la 1865 prevedea infracțiunea de furt în dispozițiile sale din art.306-316, astfel:

Art. 306 din Codul Penal de la 1865 prevedea: „Acela care va lua printr'ascuns un lucru mișcător al altuia, cu cuget de a și-l însuși pe nedrept, săvârșește un furt.”

Art. 307 din Codul Penal de la 1865 avea următorul conținut: „Tainicele luări urmate, ori de către bărbat spre paguba muerei sale, ori de către muere spre paguba bărbatului său, ori de către un văduv sau văduvă despre lucrul soțului celui răposat, ori de către copii sau alte rude de jos spre paguba tatălui sau a mamei sau alte rude de sus, ori de către tată sau mamă sau alte rude de sus spre paguba copiilor lor, sau altor rude de jos, ori de către afini de aceeaș linie, ori de către frați și surori între dânșii, nu se pot socoti furturi, ci sunt supuse numai la despăgubirea civilă.”

Art. 308 din Codul Penal de la 1865 prevedea: „Furtul, precum și cercarea de furt, se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile până la doui ani și câteodată cu amendă de la 50 până la 1000 lei.

Judecătoriile vor putea însă pedepsi pe culpabil și cu interdicțiunea pe timp mărginit.”

Art. 309 din Codul Penal de la 1865 avea următorul conținut: „Se va pedepsi cu închisoare dela trei luni până la doi ani și cu amendă dela 100 până la 1000 lei:

1. Acela care va fi furat sau va fi cercat să fure, de pe câmpuri cai ori dobitoace de povară, de tras sau de călărie, precum și alte vite mari ori mici, sau unelte de agricultură, ori vânatul aflat în parcuri închise, sau pești din cotețe ori alte locuri închise, stupi de albine, postavuri, pânze sau alte țesături ce se întind în locuri determinate, spre a se usca sau a se albi;

2. Acela care va fi furat sau va fi cercat să fure lemne, tăiate sau nu, din pădure, sau lemne din magazii destinate pentru lemnărie, sau lemne de pe la herăstraie, ori lemne plutitore sau din câmpuri, livezi ori grădini, fân, bucate, fructe sau alte folositore producte secerate, cosite sau nu;

3. Acela care, fiind servitor cu simbrie, va fi comis un furt sau va fi cercat a-l comite dela stăpânul său, sau chiar dela persoane străine care se aflau în casa stăpânului său, ori în casa unde el va fi mers cu stăpânul său, sau acela care, fiind lucrător, calfă sau ucenic, va fi săvârșit furtul în casa, atelierul sau magazinul stăpînului său, sau locuința, atelierul ori magazinul unde lucrează obișnuit;

4. Birtașul, hangiul, cârciumarul, hoterierul, cărăușul, căruțașul, luntrașul, sau vre-unul din oamenii lor, care va fi furat ori va fi cercat să fure, toate ori parte din lucrurile încredințate lor în această a lor calitate, precum asemenea și călătorii cari vor fi furat sau vor fi cercat să fure lucruri din birtul, hanul, cârciuma sau hotelul unde au fost primiți;

Cu aceeaș pedeapsă se va pedepsi:

5. Furtul săvârșit într'o casă locuită și în timpul nopței, sau de către două sau mai multe persoane, sau numai cu una din aceste două împrejurări;

În toate aceste cazuri mai sus arătate, culpabilii se vor putea osândi, afară de pedeapsa principală, și la interdicțiune pe timp mărginit.”

Art. 310 din Codul Penal de la 1865 avea următorul conținut: “Se va pedepsi cu închisoare dela trei până la cinci ani și cu interdicțiunea pe timp mărginit, acela care va săvârși sau va încerca să săvârșească vre-un furt în cazurile următoare:

1. Când furtul se va fi urmat, într'un locaș consacrat vre-unui cult, asupra obiectelor consacrate cultului;

2. Când furtul s'a comis, prin efracțiune sau escaladare într'o casă locuită sau servind spre locuință, sau în dependințele ei, sau într'o curte închisă;

3. Dacă, spre a comite furtul, culpabilul a întrebuințat chei minciunoase spre a intra într'o casă, apartament, odaie sau bastimet, sau într'o curte închisă, sau spre a deschide ușile, mobilele, casele de fer, dulapurile, lăzile și ori-ce alte lucruri destinate spre păstrarea banilor, a sculelor sau a altor obiecte care se află înăuntru;

4. Dacă culpabilul, prin tăiarea legăturilor, prin ruperea sigiliilor, prin deschiderea coperișelor sau prin întrebuințare de chei minciunoase, a furat, pe drumuri publice sau pe străzi ori piețe publice, într'o diligență sau în curtea ori casa poștei, în drumul de fer sau în vr'o stațiune, în vapor sau în alte vase de pe râurile navigabile, vre-unul din lucrurile călătorilor sau din cele destinate spre a se transporta;

5. Dacă culpabilul a furat vr'un lucru din cele ce avea asupră-i sau purta cu sine un nebun sau smintit, ori un copil mai mic de douisprezece ani;

6. Dacă furtul s'a comis, în timpul unui incendiu sau inundațiuni, asupra obiectelor ce se aflau încă expuse pericolului, ori depuse într'un loc de siguranță.”

Art. 311 avea următorul conținut: „Agravarea pedepsei furtului, comis sau încercat într'o casă locuită, prin efracțiune sau escaladare, se aplică și chiar atunci când locuitorii casei nu se aflau înăuntru în momentul furtului.”

Art. 312: “Sunt asemănate cu casele locuite:

1. Vasele de apă și ori-ce altă clădire mișcătoare, de vor fi locuite;

2. Edificiile destinate unui cult;

3. Edificiile publice destinate pentru exercițiul unei profesiuni sau pentru conservațiunea de lucruri;

4. Împrejmuirea care face parte dintr'o casă locuită sau dintr'un edificiu asemuit cu o casă locuită, precum și ori-ce alte clădiri sau îngrădiri se vor fi aflând înăuntrul împrejmuirei.

Se socotește împrejmuit sau îngrădit ori-ce loc închis, unde nu poate cine-va pătrunde decât prin mijlocul cheilor sau întrebuințând efracțiunea sau escaladarea.”

Art. 313 predevea: „Escaladarea se numește ori-ce intrare în case, clădiri ori împrejmuiri, săvârșită prin suire peste ziduri, porți, învelitori, uluci sau alte îngrădiri închise, precum asemenea și ori-ce intrare pe ferestre, prin coșuri (hornuri), prin ferestrui de pivniță, sau prin ori-ce alte găuri pe sub pământ cari nu sunt destinate pentru a servi de intrare.”

Art. 314 predevea: “Efracțiune (spargere) se numește:

1. Ori-ce siluire, rupere, spargere, dărâmare a zidurilor, a ulucilor sau altor îngrădiri închise, a învelișurilor, a porților, a pardoselelor, a ferestrelor, a încuietorilor, a lacătelor sau a ori-căror altor unelte sau instrumente destinate a popri intrarea, prin siluirea cărora agentul își deschide o trecere care nu exista mai înainte, sau care era închisă; ori lărgește, pentru ca să poată intra, o gaură ce se afla în ființă, sau face o deschidere oare-care prin mijlocul căreia el să se poată introduce înăuntru spre a comite furt, sau chiar fără a se întroduce înăuntru.

2. Când agentul, în interiorul casei sau clădirei ori îngrădirei aflându-se, a deschis prin vre-unul din mijloacele arătate mai sus ușile, îngrădirile sau încuietorile dinăuntru, dulapurile, lăzile, cuferile sau ori-ce alte mobile sau lucruri închise, destinate pentru păstrarea banilor, sculelor sau altor obiecte.

În rândul acestor efracțiuni interioare se socotește și ridicarea de case de bani, cutii, bale înfășurate cu pânză și legate cu frânghii sau funii și ori-ce alte mobile mișcătoare încuiate, cari cuprind lucruri de ori-ce fel, deși nu se vor fi deschis, rupt sau spart acolo pe loc.”

Art. 315 predevea: „Chei minciunoase se înțeleg ori-ce cârlige, chei diverse, prefăcute sau semuite, și ori-ce fel de unealtă care să nu fi fost hotârâtă de către proprietar, chiriaș sau birtaș a deschide sau a închide broaște, lacăte și ori-ce încuietoare va fi descuiat cu dânsele culpabilul.”

Art. 315 predevea: „Cel ce cu știință de rea întrebuințare, va preface sau va preschimba chei minciunoase, se va osândi la închisoare dela o lună și jumătate până la un an.”

Codul penal român din 1937(denumit și „Codul penal Carol al II-lea”) cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV, intitulat “Crime și delicte contra patrimoniului” sistematizat în cinci capitole astfel: Capitolul I – furtul; Capitolul II – tâlhăria și pirateria; Capitolul III – delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Capitolul IV – strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietǎții; Capitolul V – jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

După cum se poate observa Codul penal din 1937 a restrâns în limitele sale firești toate infracțiunile contra patrimoniului, grupându-le în funcție de obiectul juridic.

Infracțiunea de furt în Codul penal din 1937 era reglementată în articolele 524-528, după cum urmează:

Art. 524 predevea: „Acela care ia un lucru mobil, ce nu-i aparține, din posesiunea sau detențiunea altuia, fără consimțimântul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, comite delictul de furt.

Se consideră lucru mobil și orice energie care are o valoare economică.

Se consideră lucru ce nu aparține autorului și acela asupra căruia el are un drept de coproprietate sau se găsește în posesiunea altuia cu un titlu legal.

Furtul se pedepsește cu închisoare corecțională dela 3 luni la 2 ani, amendă dela 5.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 2 ani.”

Art. 525 predevea: „Furtul este calificat în următoarele cazuri:

1. când este săvârșit:

a) într'un local consacrat unui cult recunoscut de stat, asupra vreunui obiect consacrat cultului sau destinat unui scop pios sau caritabil;

b) într'un cimitir, asupra unui obiect consacrat cultului morților, sau aflat pe cadavru;

c) pe câmp sau în pădure, asupra animalelor, recoltelor strânse sau nu, ori uneltelor;

d) într'un loc public, unde prin obișnuință sau destinație se lasă obiecte, ținându-se seama de încrederea publicului;

e) asupra obiectelor aflate în locuri publice;

2. când este săvârșit:

a) în timpul și cu ocazia unui incendiu, naufragiu, accident de cale ferată, unei explozii, inundații sau oricărei alte calamități publice, ori în apropierea locului unde acestea s'au produs;

b) în timpul nopții, într'o casă locuită;

3. când este săvârșit prin:

a) escaladarea zidurilor sau îngrădirilor;

b) efracțiunea încuietorilor, legăturilor sau a oricărui dispozitiv de închidere;

c) cheie mincinoasă sau cheie adevărată, când se găsea în mâna autorului, prin orice împrejurare care nu-i da dreptul de a se folosi de ea;

4. când este săvârșit:

a) prin simulare, de către autor, a unei calități oficiale sau însărcinări din partea unei autorități sau a unui serviciu public;

b) prin mascarea, deghizarea sau travestirea infractorului;

c) de către două sau mai multe persoane;

d) de către un infractor, care avea asupra lui arme sau narcotice, fără să le fi întrebuințat;

5. când este săvârșit:

a) de către un funcționar public care abuzează de calitatea sa oficială;

b) de către hotelier, restaurator, birtaș, cărăuș sau orice patron sau antreprenor al unui local accesibil publicului, sau de către persoanele din serviciul lor, asupra lucrărilor încredințate sau lăsate, potrivit obiceiului, în localurile sau vehiculele lor, precum și de către călători sau consumatori, asupra lucrurilor din hotel, restaurant sau birt;

c) de către o persoană care este în serviciu, asupra lucrurilor patronului sau ale familiei lui, sau ale altor persoane, de care numai calitatea sa i-a permis să se apropie;

d) de o persoană care se găsește în aceeași locuință cu acela dela care a furat;

e) asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra.

Pedeapsa, în cazurile de mai sus, este închisoarea corecțională, dela unu la 5 ani, amenda dela 5.000 la 10.000 lei și interdicția corecțională dela unu la 3 ani, iar în cazurile prevăzute la literele c și d de sub punctul 4, pedeapsa este închisoarea corecțională dela 2 la 7 ani, amenda dela 5.000 la 20.000 lei și interdicția corecțională dela 2 la 5 ani.”

Art. 526 prevedea: „Furtul săvârșit între rude, ori de către minor sau o persoană pusă sub curatelă, în paguba tutorelui sau curatorului său, nu poate fi urmărit decât la plângerea prealabilă a părții vătămate;

Dispozițiunile de mai sus se aplică și în cazul prevăzut în art. 525, punctul 5, litera d;

Partea vătămată își poate retrage plângerea. Retragerea plângerii are de consecință stingerea acțiunii penale față de persoanele de mai sus;

Instigatorii, coautorii și complicii, care nu se găsesc în gradul de rudenie de mai sus, se pedepsesc în toate cazurile și se pot urmări din oficiu.”

Art. 527 prevedea: „Furtul comis de un coproprietar ori de proprietar, în condițiunile art. 524, alin. 3, se pedepsește în caz de furt simplu cu închisoare corecțională dela o lună la un an și amendă dela 1.000 la 3.000 lei, iar în caz de furt calificat, cu închisoare corecțională dela 6 luni la 3 ani, amendă dela 2.000 la 5.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 2 ani.”

Art. 528 prevedea: “Tentativa delictului prevăzut în acest capitol ce pedepsește.”

Secțiunea III

Furtul prevăzut în Codul Penal de la 1969

În Codul Penal de la 1969 furtul era reglementat în Titlul III – Infracțiuni contra patrimoniului – în trei articole – art. 208 furtul simplu, art. 209 furtul calificat și art. 210 furtul urmărit la plângerea prealabilă a persoanei vătămată, după cum urmează:

Art. 208 C. pen.: „(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la unu la 12 ani.

(2) Se consideră bunuri mobile și orice energie care are o valoare economică, precum și înscrisurile.

(3) Fapta constituie furt chiar dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.

(4) De asemenea, constituie furt luarea în condițiile alin. (1) a unui vehicul, cu scopul de a-l folosi pe nedrept”.

Art. 209 C. pen.: „(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;

e) într-un loc public;

f) într-un mijloc de transport în comun;

g) în timpul nopții;

h) în timpul unei calamități;

i) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și furtul privind:

a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigații;

c) componente ale rețelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radiocomunicații, precum și componente de comunicații,

se pedepsește cu închisoare de la 4 la 18 ani.

(4) Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

(5) În cazul prevăzut la alin. (3) lit. a), sunt considerate tentativă și efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecție a conductei de transport al țițeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum și deținerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ștuțurilor, instalațiilor sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare”.

Art. 210 C. pen.: „(1) Furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta, se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(2) Împăcarea părților înlătură răspunderea penală”.

Secțiunea IV

Furtul prevăzut în Noul Cod Penal

În Noul Cod Penal infracțiunea de furt este reglementată tot în Titlul III – Infracțiuni contra patrimoniului – în trei articole – art. 228 furtul simplu, art. 209 furtul calificat și art. 230 furtul în scop de folosință, după cum urmează:

Art. 228. Furtul. (1) “Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în intregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.

(3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile, energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică.”

Art. 229. Furtul calificat. (1) “Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:

într-un mijloc de transport în comun;

în timpul nopții;

de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere,

se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

(2) Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a) asupra unui bun care face parte din patrimonial cultural;

b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;

c) de o persoană având asupra sa o armă,

pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

a) țiței, gazolină, condensate, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petrolieresau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigații;

c) componente ale rețelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;

f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri și însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații, radio-comunicații, precum și componente de comunicații,

se pedepsește cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani.”

Art. 230. Furtul în scop de folosință. (1) „Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârșit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime.

(2) Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancționează folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă.”

Secțiunea V

Structura infracțiunii de furt

5.1. Obiectul protecției penale

Obiectul juridic generic constă în patrimonial persoanei în sens civil.

Obiectul juridic specific îl reprezintă relațiile sociale privind posesia sau detenția unui bun.

Posesia de rea-credință nu este protejată în raport cu proprietarul sau depozitarul bunului, în schimb, posesia de bună-credință este protejată chiar împotriva proprietarului.

Constatăm din cele mai sus relatate faptul că în cazul în care proprietarul își sustrage bunul său de la persoana care i-l furase anterior, nu comite infracțiunea de furt.

Însă dacă proprietarul sustrage bunul de la o altă persoană decât cea care îl furase, atunci el poate fi tras la răspundere pentru săvârșirea infracțiunii de furt.

Exceptând situația proprietarului, în toate celelalte situații, posesia de rea-credință este protejată.

Astfel, dacă o altă persoană, alta decât proprietarul bunului, sustrage bunul de la o alta, care anterior îl furase, comite infracțiunea de furt.

Ocrotirea penală a posesiei nelegitime asupra bunurilor mobile este necesară, deoarece, în caz contrar, s-ar produce prejudicii de ordin patrimonial, în sensul că s-ar încuraja sustragerea de bunuri din patrimoniul altuia, considerat ca fiind posesor nelegitim al acelor bunuri.

Obiectul material este, de regulă, bunul mobil care se află în posesia sau detenția unei persoane.

În cazul infracțiunii de furt, pentru a constitui obiect material al acestei fapte, bunul trebuie să aparțină cuiva, să nu fi fost abandonat și să aibă o valoare pentru cel care îl deține.

Sunt asimilate bunurilor mobile, conform art. 228 alin. (3), orice energie cu valoare economică (electrică, termică, impulsurile telefonice) și înscrisurile care fac parte dintr-un patrimoniu și prezintă utilitate pentru titularul lor, indiferent dacă acestea au valoare economică sau nu.

Cu toate acestea, ar putea fi obiect material al furtului și un bun imobil prin natura lui, dar care este scos din această stare (o casă dezmembrată), un imobil prin destinație (oglindă, ferestre), părți ale corpului uman, dacă sunt desprinse, sau părți artificiale ale corpului uman (o proteză), indiferent dacă sunt desprinse sau nu.

În ipoteza variantei din art. 230 alin (1), constituie obiect material tot un bun mobil, însă particularizat – un vehicul, atunci când este sustras spre a fi utilizat, indiferent dacă ulterior este înapoiat sau abandonat.

Tot acest articol, la alin. (2) sancționează și folosirea fără drept a unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, în cazul în care prin aceasta s-a produs o pagubă.

Corpul uman și părți ale acestuia, cât timp omul este în viață, nu pot fi obiect material al furtului. Dacă o persoană își însușește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă, proteză, perucă, ochi de sticlă, ea comite un furt.

În cazul în care țesuturi, celule sau organe au fost prelevate de la o persoană, fie în vederea efectuării unui transplant, fie în vederea conservării într-o bancă de țesuturi sau organe (a se vedea Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și art. 68 C.Civ. intitulat “Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață”), acestea pot constitui obiectul material al infracțiunii de furt; protezele sau obiectele aflate pe corpul unei persoane pot constitui obiectul material al furtului.

5.2. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ poate fi, de regulă, orice persoană fizică sau juridică, care are capacitate penală.

În cazul furtului prevăzut la alin. (2) NCP (fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii acel bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei personae), subiectul activ este proprietarul care nesocotește posesia sau detenția legitimă asupra unui bun cu privire la care el are dreptul de proprietate.

În cazul în care subiectul activ are o anumită calitate în raport cu cel pasiv( soț, rudă apropiată), sunt aplicabile prevederle art. 231 alin. (1) NCP.

Participația penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate(anterioara sau concomitentă).

Subiectul pasiv poate fi, de regulă, orice persoană fizică sau juridică în posesia căreia se află bunul.

Pluralitatea de subiecți pasivi determină pluralitate de infracțiuni de furt, cu excepția cazului în care actele de deposedare se realizează în aceeași împrejurare și în baza aceleiași rezoluții infracționale.

5.3 Condiția premisă

Condiția premisă presupune îndeplinirea a două condiții: existența unui bun care să facă parte dintr-un patrimonial și acest bun să se afle în posesia sau detenția unei persoane, alta decât cea care comite fapta.

Astfel, din cele relatate mai sus constatăm că nu reprezintă infracțiunea de furt sustragerea unor bunuri abandonate sau care nu aparțin nimănui ori sustragerea unor bunuri neștiind că, de fapt, ele aparțin celui care a săvârșit această fapta putativă.

5.4 Latura obiectivă

Elementul material se realizează prin faptă de luare, fără consimțământul persoanei vătămate, care presupune deposedarea posesorului de bunul aflat asupra sa, cu intenția de a și-l însuși pe nedrept.

Luarea este o formă a sustragerii care constă în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se afla și trecerea sa în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Prin stăpânirea de fapt înțelegem chiar și numai situația în care bunul se află la dispoziția făptuitorului, nefiind obligatoriu ca acesta să folosească bunul.

Elementul material –acțiunea de luare-, deși este o acțiune unică, se realizează prin două acte și anume: primul(deposedarea), care presupune scoaterea bunului din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și al doilea(împosedarea), care presupune trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții și anume: bunul luat să fie mobil, acest bun să se afle în posesia sau detenția altei personae și acțiunea de luare a bunului să fi avut loc fără consimțământul posesorului.

Simplul contact material sau simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici detenția bunului.

Astfel, acela care cere de la deținător un bun pentru a-l vedea, nu devine detentor al bunului, iar dacă fuge cu bunul săvârșește infracțiunea de furt.

Tot astfel, dacă cineva își însușește un obiect lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el știa că l-a lăsat, comite infracțiunea de furt. Există furt și în ipoteza în care o persoană, știind că proprietarul caută un lucru, continuă el căutarea și, după ce îl găsește, și-l însușește ori, găsind lucrul, dispune de el, iar când este întrebat neagă că l-a găsit sau afirmă că-I aparține.

Urmarea imediată constă în scoaterea bunului din posesia sau detenția altuia și imposibilitatea acestuia de a mai dispune de bunul respectiv.

Raportul de cauzalitate între acțiunea de sustragere și apariția urmării imediate rezultă din materialitatea faptei.

5.5. Latura subiectivă

Vinovăția se prezintă sub forma intenției directe sau indirecte prin scopul însușirii pe nedrept, fără consimțământul persoanei vătămată.

Prin lipsa consimțământului persoanei vătămate se înțelege faptul că la momentul sustragerii victima fie nu și-a dat seama de acest lucru, fie și-a manifestat dezacordul față de luarea bunului, dar făptuitorul a nesocotit acest lucru.

Pentru existența infracțiunii, se mai cere ca activitatea infracțională să aibă drept scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.

5.6. Formele infracțiunii

Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa se pedepsește și este posibilă doar cea imperfectă – acțiunea de deposedare întreruptă înainte ca bunul să treacă în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Pentru consumarea infracțiunii, trebuie ca făptuitorul să intre efectiv în stăpânirea bunului, indiferent de durata acestei stăpâniri sau de faptul că făptuitorul a făcut sau nu acte de dispoziție asupra bunului.

Infracțiunea de furt se consumă în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția persoanei asupra căreia se afla este dusă până la capăt, astfel încât bunul este scos din sfera de dispoziție a subiectului pasiv și trecut în sfera de dispoziție a făptuitorului, indifferent de durata acestei posesii.

În jurisprudență, s-a decis că fapta inculpatului de a fi pătruns într-un magazine și de a sustrage o sumă de bani profitând de faptul că în interior nu se afla nicio persoană, fiind surprins când încerca să părăsească loculu faptei, constituie infracțiunea consumată de furt, iar nu o tentativă, deoarece, în momentul surprinderii sale cu bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor.

5.7. Pedeapsa

Sancțiunea constă în închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

În cazul acțiunii de furt simplu, acțiunea se pune în mișcare din oficiu, iar în cazul furtului săvârșit între membri de familie la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Astfel, în cazul în care pentru infracțiunea săvârșită, prin care s-a urmărit obținerea unui folos material, legea prevede numai pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii, instanța va putea aplica pe lângă pedeapsa cu închisoarea și pedeapsa amenzii, atunci când consideră necesar.

Secțiunea VI

Aspecte comparative ale furtului – prezentarea comparativă prin raportarea la Codul penal anterior

Remarcăm faptul că modificările aduse infracțiunii de furt prin Noul Cod Penal sunt numeroase și încercăm să identificăm mai jos câteva dintre acestea.

Ca trăsătură principală se remarcă faptul că legiuitorul a redus considerabil pedepsele ce se aplică acestor infracțiuni, aplicarea fiind însă una justă, direct proporțională cu gravitatea faptelor comise.

Astfel în cazul furtului simplu pedeapsa care în codul anterior era închisoare de la unu la 12 ani, devine în Noul Cod Penal închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.

Aceeași reducere consistentă a pedepselor se observă și în cazul furtului calificat.

Observăm deci, nu doar reducerea limitelor de pedeapsă cu mult față de vechea reglementare, dar și posibilitatea aplicării unei amenzi. 

 Furtul în scop de folosință, asimilat în vechea reglementare furtului simplu, este acum o infracțiune distinctă și se pedepsește cu limitele prevăzute la furtul simplu sau cele prevăzute la furtul calificat.

Această infracțiune include și o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la altă rețea.”

Remarcăm ca principală modificare în materia infracțiunii de furt faptul că legiuitorul a renunțat la multiplele forme agravante ale furtului existente în vechiul Cod Penal.

Această modificare oferă posibilitatea existenței și încadrării faptelor la furtul simplu, aspect ce era aproape imposibil în vechiul Cod Penal, în care aproape fiecărei infracțiuni de furt i se adauga o circumstanță agravantă.

Tot la circumstanțele agravante ale acestei infracțiuni constatăm faptul că în Noul Cod Penal furtul săvârșit în loc public, de două persoane împreună sau furtul săvârșit împotriva persoanei aflată în neputință de a-și exprima voința sau de a se apăra devine furt simplu, spre deosebire de Codul Penal din 1969.

Rămâne însă formă agravantă fapta săvârșită de trei sau mai multe persoane împreună, potrivit art. 77, lit. a) din Noul Cod Penal, însă și în acestă situație putem observa diminuarea pedepselor (pe Vechiul Cod Penal fapta era sancționată cu închisoare de la 3 la 15 ani, pe Noul Cod Penal fapta este un furt simplu, care se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani, la care se aplică circumstanța agravantă generală, pedeapsa aplicată astfel poate atinge maximul pedepsei, la care se adaugă un spor ce nu poate depăși o treime din acest maxim, rezultând astfel o pedeapsă de maxim 4 ani).

Aceeași situație este întâlnită și în cazul săvârșirii infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze.

Distincția între această formă agravantă generală și vechea reglementarea este una esențială, întrucât legiuitorul a evidențiat în Noul Cod Penal faptul că făptuitorul trebuie să profite de această stare a persoanei vătămate.

O modificare importantă este cea referitoare la furtul săvârșit prin violare de domiciliu sau sediu profesional pentru care Noul Cod Penal prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, în Vechiul Cod Penal violarea de domiciliu fiind absorbită de furtul săvârșit prin efracție.

Identificăm ca noutate adusă Codului Penal furtul în scop de folosință, care face referire la furtul unui vehicul, în scopul de a-l folosi pe nedrept și la folosirea fără drept a unui terminal de comunicații sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la o rețea, dacă s-a produs o pagubă.

Pentru furtul în scop de folosință, legiuitorul prevede aceeași pedeapsă stabilită pentru furtul simplu sau furtul calificat, la care se aplică o reducere de o treime.

Actuala legislație nu mai prevede posibilitatea aplicării facultative a legii mai favorabile, ci doar cea obligatorie.

De exemplu: Dacă o persoană a fost condamnată definitiv la 6 ani închisoare pe legea veche pentru furt calificat (pentru comiterea faptei pe timpul nopții), pedeapsa se va reduce în mod obligatoriu la 5 ani închisoare, deoarece acesta este maximul pe care legea noua îl prevede pentru acea faptă. Dacă ar fi fost condamnată la 4 ani, nu la 6, atunci pedeapsa nu se recalculează și nici nu se reduce, căci judecătorul nu mai are libertatea de apreciere în aplicarea legii penale mai favorabile in mod facultativ.

“Liberarea condiționată se cere potrivit actualului cod de procedură penală, în funcție de pedeapsa la care persoana a fost condamnată. Dacă pedeapsa nu depășește 10 ani, trebuie să fi executat cel puțin 2/3.

Dacă pedeapsa aplicată e mai mare de 10 ani, va putea cere liberarea după executarea a cel puțin ¾.”

Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal reglementează ca și cauză care înlătură raspunderea penală în art. 159 Impăcarea.

Acestă instituție de drept material substanțial era cunoscută în reglementarea vechiului cod Penal în art. 132 ca și Impăcarea părților, modificările aduse de noua reglementare fiind importante, atât sub aspectul dreptului material, cât și sub aspectul dreptului procesual penal.

Împăcarea în noua reglemantare penală, nu se mai realizează între părți, astfel cum se stabilea în art. 132 Cod penal, ci între subiecții procesuali principali astfel cum sunt stabiliți de art. 33 din NCPP, respectiv suspectul și persoana vătămată.

Părțile sunt, conform art. 32 din NCPP, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente, așa încât este evidentă logica manifestată de către legiuitorul penal în privința instituției împăcării, acesta neputând să intervină între alte persoane care nu au fost vătămate prin săvârșirea infracțiunii.

Elementul de noutate care apare în privința instituției împăcării este faptul că aceasta poate interveni în cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a realizat din oficiu, asa cum sunt infracțiunile de furt – art. 228 NCP; furt calificat – art. 229 alin. 1 si alin. 2 lit. b si c din NCP; furt de folosință – art. 230 NCP; înșelăciune – art. 244 NCP.

Împăcarea intervine și are ca efect stingerea acțiunii penale și în cazul unor infracțiuni pentru care acțiunea penală s-a pus în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, așa cum este cazul infracțiunior de loviri și alte violențe și vătămare corporală din culpă săvârșite asupra unui membru al familie – art. 199 NCP.

Instituția împăcării este reglementată ca o normă juridică mixtă întrucât în corpul conținutului său cuprinde atât elemente de drept material substanțial, cât și elemente de drept procesual penal, în sensul că, în alin .3 al art. 159 se statuează în mod expres faptul că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și ”dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanței”.

Împăcare poate interveni, așa cum rezultă dintr-o interpretare logico-juridică a acestei norme mixte, atât în cursul urmării penale, având ca efect clasarea cauzei penale cu privire la părțile și infracțiunea cu privire la care a intervenit, dar și în fața judecătorului fondului până la citirea actului de sesizare, conform art. 374 alin. 1 NCPP.

Relevant de subliniat este faptul că împăcare intervenită în momentul în care cauza se află în faza camerei preliminare nu operează sub aspect procesual penal, întrucât acestă fază a procesului penal după finalizarea urmăririi penale este o fază nepublică, iar judecătorul de cameră preliminară nu poate să ia act de împăcare, obiectul acestei proceduri fiind cel stabilit de art. 342 din NCPP, respectiv verificarea legalității sesizării instanței de judecată, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

După ce cauza penală a depășit procedura camerei preliminare, judecătorul fondului va lua act de împăcare și va dispune încetarea procesului penal prin aplicare art. 16 lit .g din NCPP în referire la art. 159 din NCP.

Împăcarea ca și în reglementarea anterioară trebuie să fie personală, totală, expresă, acest subiect fiind tranșat în mod clar prin Decizia Inaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2006 în sensul că ”Încetarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care împăcarea părților înlătură raspunderea penală poate fi dispusă de instanță numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat în ședința de judecată de aceste părți, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice”.

În momentul de față, ca urmare a situațiilor tranzitorii ce au apărut, prin succesiunea legilor penale în timp, o problemă de neconstituționalitate se ridică în aplicarea împăcării, în privința proceselor penale care se află în faza de cercetare judecătorească sau în căile de atac, fiind depășit momentul citirii actului de sesizare al instanței de judecată, moment până la care poate interveni împăcarea.

Art. 152 alin. 3 din NCP încalcă mai multe articole din Constituția României resectiv: ale art. 16 privind Egalitatea în drepturi și ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiție, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind Restrângerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertăți si ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, precum și art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil, în cazul în care se face o aplicare stricto senso a acestui text legal.

Practic inculpații care au depășit faza citirii actului de sesizare nu pot beneficia de legea penală mai favorabilă respectiv de împăcare, creându-se în acest mod o inegalitate de tratament juridic penal.

Textul art. 152 nu este neconstituțional prin conținutul său intrinsec, neconstituțională este aplicarea sa, în practica judiciară, în cazul situațiilor tranzitorii ce se nasc în urma succesiunii legilor penale, legiuitorul roman lăsând practic nerezolvată această problemă concretă, și nu a stabilit un cadru abstract printr-o normă juridică de la care judecătorul penal să înceapă analiza efectivă și practică în raport de speța dedusă judecății.

Pentru ca textul art. 152 alin. 3 din NCP să fie aplicabil tuturor inculpaților trimiși în judecată anterior datei de 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a Noului Cod Penal, și care au depășit faza citirii actului de sesizare, este necesar ca forul constituțional să pronunțe o decizie prin care să se soluționeze conflictul de neconstituționalitate, judecătorul penal ,de caz, neputând să realizeze acest lucru întrucat s-ar ajunge la o lex tertia care nu este permisă, instanțele de judecaăa depășindu-și în acest mod atribuțiile și limitele legale, comportându-se ca legiuitor penal și încălcând art. 61 din Constițutia României, care circumscrie puterea legiuitoare din România.

În principiu, furtul simplu are același conținut ca în Codul Penal anterior. Principalele modificări considerabile sunt cele referitoare la sancționarea diminuată în Noul Cod penal.

Unul din elementele de noutate ce vizează concepția asupra pedepselor constă în posibilitatea de a majora limitele speciale ale pedepsei amenzii sau de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, atunci când prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial.

Un alt aspect procedural care trebuie subliniat este referitor la asistența juridică obligatorie care trebuie acordată inculpatului în cazul în care se află în situațiile prevăzute de art. 90 din NCPP, și anume, instanța va dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părților numai în prezența apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu.

CAPITOLUL II

ANALIZA INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE

Secțiunea I

Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie

1.1 Locul tâlhăriei în structura infracțiunilor contra patrimoniului

Pentru infracțiunile contra patrimoniului există o situație permisă comună, și anume existența bunului în posesia sau detenția unei persoane.

Lucrurile ce nu aparțin cuiva ori cele abandonate nu sunt protejate de legea penală prin aceste incriminări. În măsura în care un asemenea lucru este apropiat de cineva, el devine o entitate patrimonială și poate fi obiect material al unei infracțiuni.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunilor contra patrimoniului se poate prezenta fie sub forma unei acțiuni ( în cele mai multe cazuri ), fie sub forma unei inacțiuni.

 Din conținutul legal al acestor infracțiuni, se constată că unele infracțiuni au elementul material sub forma unei singure acțiuni (furtul), altele, altele sub forma unor acțiuni alternative (delapidarea, distrugerea, tăinuirea) ori cumulative (tâlhăria, pirateria), iar în alte situații,acțiuni sau inacțiuni alternative (însușirea bunului găsit).

În doctrina dreptului penal s-a exprimat părerea că în raport de specificul fiecărei acțiuni care constituie elementul material al infracțiunii, se poate realiza o grupare a infracțiunilor contra patrimoniului în trei mari categorii: fapte de sustragere (furtul, tâlhăria, pirateria și tăinuirea), fapte realizate prin fraudă (abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea și însușirea bunului găsit) și fapte de samavolnicie (distrugerea și tulburarea de posesie).

Toate infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc cu intenție (directă sau indirectă), cu excepția distrugerii care are ca formă de vinovăție și culpa.

În cazul unor forme agravante ale tâlhăriei sau pirateriei, vinovăția se poate prezenta și sub aspectul praeterintenției.

Infracțiunile contra patrimoniului, în raport de conținutul lor legal, îmbracă modalități normative stabilite printr-un conținut închis de incriminare sau printr-un conținut deschis care permite și alte modalități decât cele enumerate de legiuitor.

Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor complexe, întrucât exprimă un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violeței, de la simple lovituri până la moartea victimei. De aceea se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea și combaterea acestui gen de fapte.

Ca infracțiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt.

Tâlhăria este o infracțiune complexă, unică, prin voința legiuitorului. În conținutul ei sunt întrunite infracțiuni distincte, cum sunt furtul, amenințarea, fapte care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei.

Ne aflăm în fața unor infracțiuni mijloc(violențe) și a unei infracțiuni scop (furtul), situație care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracțiuni, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede – ca în cazul tâlhăriei (caz unic) – aplicarea unei calificări unitare.

Infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă.

Regăsim în structura infracțiunii de tâlhărie atât o manifestare de violență, de la simple lovituri până la moartea victimei, cât și acțiunea de luare a bunului.

De aceea, pentru prevenirea și combaterea acestui gen de fapte se impune adoptarea unui tratament juridic adecvat.

Sunt necesare numeroase măsuri pentru eradicarea acestor infracțiuni, la nivel statal, nu numai intervenția organelor de ordine și a justiției pentru sancționarea corespunzătoare și rapidă a acestor fapte.

O atenție deosebită trebuie acordată minorilor și persoanelor fără adăpost, care pot fi atrași mai ușor la comiterea acestor fapte și mai ales la formarea de grupuri infracționale.

Aceștia acționează fără a discerne faptele și condițiile pe care le generează.

Un rol deosebit de important revine și mass-mediei, care trebuie să cunoască manifestările de acest gen, să ia poziție față de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a cetățenilor față de făptuitori și faptele lor.

Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeeducarea făptuitorilor în locurile de detenție, precum și observarea, supravegherea și reintegrarea acestora după executarea pedepsei.

Este inutilă mărirea cuantumului pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie, dacă în timpul detenției nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.

Se observă că infracțiunile de tâlhărie și, în general, toate infracțiunile se comit de persoane cu un grad scăzut de pregătire școlară și cu mari carențe educative.

În contextul acțiunilor care compun conținutul infracțiunii de tâlhărie, acțiunea de sustragere constituie acțiunea principală, iar acțiunile de violență sau amenințare, de punere a victimei în stare de neputință de a se apăra, de întrebuințare de astfel de mijloace după realizarea furtului, pentru păstrarea bunului sustras sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, sunt acțiuni secundare.

Unitatea legală în care se absorb cele două activități specifice ( de luare și violență) este bazată pe rezoluția infracțională care leagă ce două acțiuni, rezoluție prin care făptuitorul urmărește scopul sustragerii unui bun mobil, iar mijlocul prin care se realizează aceasta este violența ori amenințarea care se exercită asupra victimei.

Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deținuților, în scopul de a-i scoate din sfera și nivelul de cunoștințe la care se află, conștientizându-i în acest fel de necesitatea reintegrării în societate.

Secțiunea II

Precedente legislative

2.1.Tâlhăria în Codul Penal de la 1865

Codul Penal de la 1865 prevedea infracțiunea de tâlhărie în dispozițiile sale din art.317-320, atât în forma simplă, cât și în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite și cu urmările actelor de constrângere.

Tâlhăria era calificată crimă, fiind sancționată și prin diferite legi speciale.

Art. 317 din Codul Penal de la 1865 prevedea: „Acela care, prin întrebuințare de violență în contra persoanelor, sau prin amenințări de a omorî sau de a răni îndată, va răpi lucrul altuia cu cuget de a și-l însuși pe nedrept, săvârșește o tâlhărie.

Se socotește asemenea că comite o tâlhărie și acela care, surprins fiind în flagrant delict de furt, întrebuințează violență asupra unei persoane sau amenință că va omorî sau va răni îndată, spre a putea să scape, sau să țină lucrul furat.

Tâlhăria se va pedepsi cu recluziunea.”

Art. 318 avea următorul conținut:„Se va pedepsi cu recluziunea de la șase anu în sus, tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

1. Dacă tâlharul sau unul din tâlhari sau unul dintre complicii lor avea asupră-și arme de față sau pe ascuns;

2. Dacă tâlhăria s-a săvârșit de către două sau mai multe persoane;

3. Dacă tâlhăria s-a săvârșit pe drumuri publice sau piețe publice;

4. Dacă tâlhăria s-a săvârșit prin bătăi sau rele tratamente fără să se fi cauzat răniri.”

Art. 319 avea următorul conținut:„Se va pedepsi cu muncă silnică pe timp mărginit:

1. Ori-care va fi comis tâlhăria întrebuințând cazne, răniri sau schilodiri asupra persoanei;

2. Acela care a comis tâlhărie întrebuințând bătăi, violențe, amenințări sau rele tratamente, din cari s-a pricinuit victimei vre-o boală a minței sau o necapacitate la lucru, sau pierderea auzului ori a limbei sau a facultăței de a procrea.”

Art. 320: ”Se va pedepsi cu munca silnică pe toată viața ori-care săvârșește vre-o tâlhărie prin întrebuințare de violențe, amenințări, rele tratamente, bătăi, cazne, schilodiri sau alte leziuni corporale, din cari s-a pricinuit moartea pacientelui.”

2.2. Tâlhăria în Codul Penal de la 1937

În Codul Penal de la 1937, cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la limitele sale firești, iar toate infracțiunile care fuseseră în mod nepotrivit încadrate în Codul Penal de la 1865 au fost așezate în despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic.

Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV – Crime și delicte contra patrimoniului, Capitolul II, Secțiunea 1, art. 529 – 534, într-o variantă tip și în altă formă – asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincție dacă bunul ce formează obiectul material al infracțiunii aparține patrimoniului privat sau public, astfel:

art.529 – varianta tip – avea următorul cuprins:

Acela care ia prin violență sau amenințare un lucru mobil, ce nu-i aparține, din posesiunea sau detenția altuia, în scopul de a și-l însuși, pe nedrept, comite delictul de tâlhărie și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 3 la 8 ani, amendă de la 5.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională de la 2 la 5 ani;

art.530 – varianta asimilată – avea următorul cuprins:

Se socotește, de asemenea, că a săvârșit delictul de tâlhărie și se pedepsește potrivit articolului precedent:

1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuințează violența sau amenințarea în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de a asigura scăparea sa sau a coparticipanților săi;

2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;

3. Acela care obține prin violență sau amenințare semnătura sau remiterea unui act, unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;

art.531- varianta agravată – avea următorul conținut:

Tâlhăria se pedepsește cu închisoare corecțională de la 5 la 12 ani, amendă de la 10.000 la 20.000 lei și interdicție de la 3 la 15 ani, când este săvârșită :

1. în timpul nopții;

2. pe drumuri sau în piețe publice;

3. de două sau mai multe persoane;

4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;

5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau o parte din ele, arme sau narcotice;

6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a sănătății sau integrității corporale;

art.532- tâlhăria este comisă și se pedepsește cu muncă silnică de la 10 la 15 ani și degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:

1. când s-a întrebuințat forța;

2. când s-a cauzat vreo vătămare a integrității corporale sau a sănătății din cele prevăzute la art. 473 ori s-au săvârșit și tentative de omor.

art.533- crima de tâlhărie se pedepsește cu muncă silnică pe viață când s-a cauzat moartea victimei.

Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în Codul Penal din 1937 s-au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, "unele infracțiuni contra avutului obștesc" cu un regim de sancționare mai sever în cadrul acestuia din urmă.

Secțiunea III

Tâlhăria în Codul Penal de la 1969

3.1. Noțiune, caracterizare și condiții

Față de precedentele acte legislative, cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular a primit în Codul Penal de la 1969 o reglementare diferită.

Infracțiunile contra avutului personal sau particular au fost concentrate în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât faptele care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în Codul Penal de la 1969 sunt cuprinse în acelasi text, cu o corectă încadrare juridică (exemplu: furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, etc.).

În Codul Penal de la 1969, tâlhăria a fost incriminată în Titlul III, când este comisă contra avutului personal sau particular, într-o variantă simplă și două agravate, iar când este comisă contra avutului public – în Titlul IV, de asemenea într-o variantă tip și două agravate, deosebirea fiind marcată prin prisma secțiunii (pedeapsa este mai severă când tâlhăria este comisă contra avutului public), astfel:

art. 211 : – varianta tip – avea următorul cuprins:

„(1) Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.“

(2) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

b) în timpul nopții;

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport,

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

(2⃰) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;

c) într-o locuință sau în dependințe ale acesteia;

d) în timpul unei calamități;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

(3) Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

“Dacă tâlhăria a avut urmarea arătată de art.180, alin.2, iar vătămarea a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile sau vreuna din urmările arătate în art.181, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 8 ani, iar dacă a avut vreuna din urmările arătate la art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.”

Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 7 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

art.225 . Incriminează tâlhăria produsă în dauna avutului public.

– variantele agravate – aveau următorul conținut:

Când tâlhăria a avut consecințe grave sau vreuna din urmările prevăzute în art.181 sau în art.182, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.

Periculozitatea deosebită a acestei infracțiuni rezultă din faptul că infractorul, pentru a sustrage un bun mobil, periclitează valori sociale de o maximă importanță cum sunt viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei.

 Secțiunea IV

Tâlhăria prevăzută în Noul Cod Penal

În Noul Cod Penal infracțiunea de tâlhărie este reglementată tot în Titlul III – Infracțiuni contra patrimoniului – în trei articole – art. 233 tâlhăria, art. 234 tâlhăria calificată și art. 235 tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei, după cum urmează:

Art. 233. Tâlhăria. (1) “Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 ani la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”

Art. 234. Tâlhăria calificată. (1) “Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:

prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;

prin simularea de calități oficiale;

de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

în timpul nopții;

într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

prin violare de domiciliu sau sediu professional,

se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

Art. 236. Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei.

(1) „Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”

Secțiunea V

Structura infracțiunii de tâlhărie

5.1. Obiectul protecției penale

Întrucât tâlhăria este o infracțiune complexă, ea are două obiecte juridice speciale, unul principal și unul secundar.

Obiectul juridic specific principal coincide cu acela al este infracțiunii de furt, respectiv posesia sau detenția unui bun, iar obiectul juridic secundar constă în viața, integritatea corporală ori sănătatea persoanei, libertatea psihică a acesteia.

Obiectul juridic special este complex, fiind constituit din relațiile sociale referitoare la protecția dreptului de proprietate, a posesiei sau a detenției bunurilor mobile corporale ale unei persoane, iar obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la protecția libertății psihice a persoanei sau cele referitoare la viața, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de maximă importanță, ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, ca fiind secundare în raport cu valorile sociale referitoare la patrimoniu, care formează obiectul principal.

În principiu, violențele, ca și amenințările – ca acțiuni adiacente – care alături de acțiunea principală de furt realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie, pot consta în orice acțiune de agresiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natura a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa.

Cu alte cuvinte, în cazul tâlhăriei comisă prin aceste modalități, persoana vătămată știe că avutul ei va suferi o diminuare prin acțiunea făptuitorului, dar nu poate împiedica producerea acestui rezultat, fie pentru că opunerea ei a fost anihilată, fie pentru că nu îndrăznește să se opună.

În acest sens, în practica judiciară a Curții Supreme de Justiție se arată că "deposedarea parții vătămate de căciula pe care o poartă, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acțiuni agresive de natură a-i înfrânge opunerea, constituie infracțiunea de furt, iar nu cea de tâlhărie, deoarece lipsește cerința privind întrebuințarea de violențe la care se referă art. 211, alin. 1 – Cod Penal". Sustragerea căciulii de pe capul celui care o poartă nu s-a facut printr-o formă de constrângere a acestuia pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea nu i-a produs, în timpul desfășurării acțiunii de furt, suferințe fizice sau morale. Lipsind, deci acțiunea de violență sau ameninare, în sensul prevederilor art. 211, alin 1 – Cod Penal, luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detașare a acestuia dintr-un contact nemijlocit superficial, fără ca deținătorul ei să opună vreo rezistență, întrucât după comiterea acestei acțiuni fuge, nu aduce vreo atingere relațiilor sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie.

Obiectul material al tâlhăriei este, în raport de acțiunea principală, bunul mobil care este sustras (obiectul material principal), iar în raport de acțiunea secundară este, de regulă, corpul persoanei împotriva căreia se exercită violența, însă pot fi și unele bunuri aflate la dispoziția acesteia (ex. dacă făptuitorul îi rupe hainele când o deposedează de bunuri).

Obiectul material principal este identic cu cel al infracțiunii de furt, respectiv bunul mobil corporal animat sau neanimat aflat în proprietatea, posesia sau detenția altuia.Obiectul material subsidiar poate fi corpul persoanei.

În literatura juridică se consideră că sfera noțiunii de „violențe”, în înțelesul prevederilor art. 233 NCP, cuprinde numai acțiunile prin care se exercită violențe asupra persoanei, iar nu și a lucrurilor.

Astfel, obiectul material al acestei infracțiuni concordă cu obiectul juridic adiacent, care este format din relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei.

Se mai susține că, atunci când victima este pusă în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, obiectul material este corpul persoanei, iar în cazul exercitării numai a unor amenințări obiectul material lipsește.

Referitor la aspectele mai sus menționate, aratăm în continuare posibilitatea făptuitorului să întrebuințeze violențe împotriva unui bun, realizând prin aceasta, o amenințare a persoanei (ex. taie anvelopele autoturismului victimei pentru ca aceasta să nu se poată salva prin fugă). Într-un asemenea caz, bunul distrus constituie obiectul material al infracțiunii de distrugere (art. 253 NCP), cu care tâlhăria va intra în concurs.

În practica judiciară s-a susținut și opinia contrară, precizându-se că degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate ca urmare a violențelor exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea complexă unică de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită în conținutul infracțiunii de tâlhărie.

5.2. Subiecții infracțiunii

Subiect activ la infracțiunea de tâlhărie poate fi orice persoană fizică, fără a fi necesar ca aceasta să întrunească o anumită calitate specială.

În principiu, persoana care săvârșește infracțiunea de tâlhărie nu are niciun drept asupra bunului pe care în sustrage prin folosirea de violențe sau amenințări.

Poate exista infracțiunea de tâlhărie chiar și atunci când făptuitorul ar avea, în tot sau în parte un drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare, subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute la art. 233 NCP, asupra unui bun propriu care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.

Participația penală este posibilă sub toate formele. În general, tâlhăria se comite de mai multe persoane care cooperează ocazional sau sunt organizate în bandă.

În cazul în care mai multe persoane și-au dat contribuția la comiterea faptei, ei sunt subiecți activi ai infracțiunii, chiar dacă nu au contribuit decât la acțiunea de furt, iar alții numai la realizarea actelor de violență.

Cu privire la această problemă, Tribunalul Suprem a precizat că "dacă unul dintre inculpați a amenințat victima, iar celălalt a deposedat-o de bunul său, ambii inculpați sunt coautori ai infracțiunii de tâlhărie comisă; deși fiecare inculpat a desfășurat acte materiale distincte de ale celuilalt, amândoi au cooperat nemijlocit la comiterea infracțiunii prevăzută de art. 211 Cod Penal, prin acțiuni care se completează reciproc.

Astfel, în mod corect, Judecătoria Reșița, prin Sentința penală nr.832/l994, a reținut în sarcina autorilor infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.211, alin.1 – Cod Penal, condamnând pe inculpatul B.P. la 3 ani închisoare, iar pe inculpatul T.V. tot la 3 ani de închisoare. În fapt, s-a reținut că în seara zilei de 30 mai 1994 inculpații au consumat împreună băuturi alcoolice la restaurantul "Terasa Trandafirilor" din Reșița.

Plecând din restaurant, în drum spre casă, aceștia s-au întâlnit cu victima T.P.. Inculpatul B.P. s-a repezit la victima T.P. și a imobilizat-o, în timp ce inculpatul T.V. a dezbrăcat victima de haină și, luând-o, au fugit la căminul de nefamiliști unde locuiau.

Inculpații au fost urmăriți de victimă, care le-a cerut haina. Inculpații au refuzat să restituie haina, iar inculpatul B.P. a aplicat acesteia cateva lovituri cu pumnul.

Sesizată, Poliția a intervenit reținând pe inculpați. Recursul inculpaților a fost respins de Tribunalul Județean Caraș-Severin cu Decizia nr.456/1994.

Ca să fim în prezența unor acte de coautorat, trebuie ca autorii să contribuie fie la realizarea furtului, fie la amenințări sau violențe, fie la ambele modalități de realizare a elementului material.

Astfel, "cel care contribuie la înlăturarea obstacolelor din calea comiterii faptei poate avea calitatea de coautor, deși contribuția participantului a servit indirect la comiterea acțiunii ilicite care formează elementul material al faptei; ea este totuși o contribuție nemijlocită fiindcă în desfășurarea cauzalității fizice prin care se realizează acțiunea ilicită, sunt considerate ca nemijlocite și contribuțiile care servesc la înlăturarea, paralizarea rezistenței pe care o întampină contribuțiile creatoare.

De asemenea, cel care amenință pe posesorul unui bun pentru ca o altă persoană să poată lua bunul din posesia celui amenințat în scopul de a și-l însuși pe nedrept, va fi, ca și realizatorul sustragerii, coautor al infracțiunii de tâlhărie."

Constituie acte de coautorat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, fapta persoanei care, în baza unei înțelegeri prealabile, a transportat alte două persoane cu autoturismul proprietate personală, până în apropierea locuinței victimei și, apoi, a întrerupt iluminatul electric, dându-le posibilitatea acestora să deposedeze victima, prin violență, de o importantă sumă de bani și să-și asigure scăparea.

Subiectul pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană față de care s-a săvărșit tâlhăria, adică persoana ale carei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei sau acea ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).

De exemplu, când este supus violenței, cel care, fără a fi posesorul sau deținătorul bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor să le ia ori încearcă să-l rețină. În astfel de cazuri, vor exista doi subiecți pasivi ai infracțiunii: cel ale cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violență sau amenințare.

În cazul în care bunurile care formează obiectul material al infracțiunii de tâlhărie aparțin unor persoane diferite sau când asupra bunului sustras au drepturi patrimoniale mai multe persoane, există pluralitate de subiecți pasivi.

Dacă violențele sau amenințările sunt exercitate față de o pluralitate de persoane, săvârșindu-se însă o singură faptă tipică de furt, se va reține săvârșirea unei singure infracțiuni de tâlhărie. Dacă sunt săvârșite mai multe fapte tipice de furt în dauna acestor persoane, vor exista atâtea infracțiuni de tâlhărie câte persoane vătămate prin actele de violență sau amenințare există.

5.3 Latura obiectivă

Elementul material este alcătuit din două elemente aflate într-o strânsă legătură.

Elementul material principal este același cu cel al infracțiunii de furt, respectiv luarea unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane, fără consimțământul acesteia.

Luarea presupune fie o remitere voluntară, ca urmare a exercitării violențelor, fie o abandonare a bunului, fie pierderea contactului cu bunul, în urma violențelor ori ame-nințărilor exercitate de făptuitor.

Elementul material secundar se realizează prin patru modalități alternative: întrebuințarea de violențe, întrebuințarea de amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență sau punerea victimei în neputința de a se apăra. Se poate observa că elementul material secundar presupune violențe fizice ori psihice.

Între elementul material principal și cel secundar trebuie să existe o relație mijloc-scop.

Violențele trebuie exercitate anterior sau concomitent furtului, în vederea săvârșirii acestuia, sau ulterior furtului, pentru păstrarea bunului, pentru înlăturarea urmelor infracțiunii sau pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea.

Infracțiunea de tâlhărie absoarbe infracțiunea de lipsire de libertate în mod nelegal, când în ansamblul amenințărilor sau violențelor exercitate asupra victimei aceasta este lipsită în mod concret de libertatea de mișcare.

Tâlhăria poate fi reținută în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate, în cazul în care victima rămâne în continuare lipsită de libertate după săvârșirea tâlhăriei.

În seara zilei de 26 iunie 2009, în jurul orei 23, inculpatul C.N. împreună cu doi martori s-au întâlnit cu numiții S.G. și B.D.

Inculpatul a lovit victima S.G., cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12 zile de îngrijiri medicale, luându-i acestuia ceasul de la mână și scurta în care se găseau 35 de lei, apoi a lovit și a luat cu forța pe victima B.D. și a dus-o pe malul râului Timiș, în Caransebeș, a violat-o, sustrăgându-i și suma de 80 lei.

Așadar, prin acțiunea ilicită a inculpatului s-a adus atingere atât integrității corporale, cât și onoarei victimelor.

În ceea ce privește obiectul juridic principal “prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt, pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private sau publice, îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.”

Obiectul juridic adiacent va fi determinat de “felul acțiunii adiacente: viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei.”

Urmarea imediată a faptei este producerea unei pagube patrimoniului unei persoane sau vătămarea libertății, integrității corporale sau sănătății persoanei asupra căreia s-a exercitat acțiunea de constrângere. Urmarea imediată este identică cu cea de la furt, fiind indifferent dacă și-a atins sau nu scopul.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Legătura de cauzalitate între acțiunea de sustragere și rezultatul principal trebuie să existe în cazul infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă tâlhăria aduce atingerea avutului privat sau public.

În ceea ce privește acțiunea adiacentă "este suficient pentru existența infracțiunii de tâlhărie ca această acțiune să fi fost efectuată pentru a înlesni furtul sau pentru a păstra bunul furat, ori pentru a înlătura urmele faptei, etc, fiind indiferent dacă ea și-a atins scopul sau nu, și deci, indiferent dacă exista vreo legatură de cauzalitate între violențele, amenințările, etc. folosite și împrejurarea că lucrul furat a rămas la făptuitor sau că urmele infracțiunii au dispărut ori că făptuitorul a reușit să scape.

Pentru exemplificare, cu privire la producerea rezultatului specific în cazul infracțiunii de tâlhărie, redăm două spețe din practica judiciară penală, una privind tâlhăria comisă contra avutului privat și una referitoare la o tâlhărie care a adus atingerea avutului public.

Prin Sentința penală nr. 1070/1992, rămasă definitivă prin respingerea recursului inculpaților de către Tribunalul Județean Caraș-Severin cu Decizia nr. 72/1992, Judecătoria Caransebeș a reținut în sarcina inculpaților infracțiunea de tâlhărie.

În fapt, s-a reținut ca în noaptea de 18 august 1992, inculpații H.I. și D.E. au băut în comuna Obreja și în drum spre casă, trecând peste un câmp, au întâlnit victima D.P. care avea o raniță în spate. Inculpații, muncitori forestieri, crezând că în raniță se află o sumă de bani, l-au bătut și lovit cu cuțitele, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 17 zile de îngrijiri medicale, i-au luat ranița în care era de fapt o damigeană de țuica și au fugit.

Rezultatul specific produs ca urmare a comiterii acestei infracțiuni are un caracter complex, constând în prejudicierea victimei prin deposedare de raniță, în care se afla damigeana – ca rezultat principal și cauzarea unei vătămări a integrității corporale a victimei prin întrebuințarea de violențe de o intensitate sporită, folosind în acest scop cuțitele – ca rezultat secundar.

Tâlhăria comisă în paguba avutului public, cu toate că nu mai este tratată separat în actualul Cod Penal, are ca rezultat specific crearea unui prejudiciu avutului public și o vătămare a libertății, integrității corporale sau sănătății persoanei care era în paza sau avea în grija sa bunuri aparținând respectivei instituții publice.

Astfel, prin Sentința penală nr. 35/1991, Judecătoria Reșița a condamnat pe inculpatul M.V. la închisoare de 3 ani, reținând, în fapt, că în noaptea de 2/3 septembrie 1991 inculpatul a intrat peste paznicul Societății Comerciale "CSR", l-a amenințat cu un par, sustrăgând un căruț pe care l-a folosit noaptea la transportarea unor bunuri, iar dimineața l-a abandonat lângă poarta societății.

Rezultatul principal al acțiunii constă în sustragerea căruțului din patrimoniul Societății Comerciale "CSR", iar rezultatul secundar produs ca urmare a amenințării paznicului cu parul se evidențiază prin impiedicarea acestuia de a-și exercita atribuția de apărare a avutului societății în considerarea unei eventuale vătămări fizice la care s-ar fi expus dacă ar fi reacționat la amenințarea inculpatului.

5.4 Latura subiectivă

Vinovăția îmbracă forma intenției directe, calificată prin dublu scop: un scop specific infracțiunii de furt – luarea bunului cu scopul însușirii pe nedrept – și un scop specific acțiunii secundare – întrebuințarea violențelor în scopul săvârșirii faptei, asigurării păstrării bunului, înlăturării urmelor infracțiunii sau pentru ca făptuitorul să își asigure scăparea.

Făptuitorul prevede și urmărește să comită furtul prin violență sau amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și prin folosirea vreuneia dintre aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii sau pentru a-și asigura scăparea.

Din analiza conținutului legal rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include, în afara scopului specific furtului – însușirea pe nedrept a bunului mobil – și scopul folosirii violenței, a amenințării, în vederea comiterii furtului. Dacă violența este simulată, existând o înțelegere prealabilă între făptuitor și presupusa victimă, fapta va constitui numai furt, iar nu tâlhărie.

Este necesar ca scopul însușirii pe nedrept să existe, ca și în cazul furtului, în momentul comiterii faptei.

Dacă acest scop lipsește, nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei – furtul – și, în consecință, nu sunt apicabile prevederile art. 233 NCP. Fapta va constitui o altă infracțiune (lovire sau alte violențe, amenințare).

Sub aspectul existenței infracțiunii de tâlhărie, nu are relevanță împrejurarea dacă scopul însușirii pe nedrept a fost urmărit înaintea exercitării violențelor sau amenințărilor ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalități.

5.5 Formele infracțiunii

Actele de pregătire efectuate de autor sunt posibile atât la acțiunea principală, cât și la cea adiacentă, însă nu sunt incriminate.

Dacă actele de pregătire sunt realizate de un terț, iar autorul s-a folosit de ele la săvârșirea tâlhăriei, acestea vor constitui acte de complicitate anterioară.

Tentativa întreruptă este posibilă și incriminată.

Infracțiunea se consumă în momentul realizării elementului material, principal și secundar, astfel spus, să fie consumată infracțiunea de furt și violențele să fie exercitate.

Dacă inculpatul nu a luat niciun bun de la partea vătămată față de care a întrebuințat amenințări în scop de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tâlhărie în forma consumată.

Pentru ca infracțiune complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin însușirea bunului. Dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuințarea de violențe sau amenințări, s-a consumat, fapta, în întregul ei constituie tentativă la infracțiune de tâlhărie.

5.6 Pedeapsa

Sancțiunea constă în închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Dispozițiile art.62 alin. (1) NCP se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii).

În cazul infracțiunii de tâlhărie, acțiunea se pune în mișcare din oficiu.

Secțiunea VI

Aspecte comparative ale tâlhăriei – prezentarea comparativă prin raportarea la Codul penal anterior

Comparând textul ce incriminează tâlhăria în Codul Penal din 1937 cu cel cuprins în Codul Penal din 1969, pe lângă elementele evidențiate mai sus ce diferențiază cele două legi mai există o substanțială deosebire, în sensul că în Codul Penal din 1969 nu sunt prevăzute alte circumstanțe agravante speciale ca acelea din Codul Penal din 1937 – de pildă tâlhăria comisă prin întrebuințarea de narcotice, de cruzimi, prin efracție, escaladare – ele putând fi reținute ca circumstanțe agravante în baza art.75 din Codul Penal ce duc la aplicarea unor pedepse mai severe.

Spre deosebire de Codul penal de la 1969 care incriminează într-un sigur articol tâlhăria, atât în forma de bază, cât și în variantele agravante, noul Cod penal stipulează trei norme de incriminare: art. 233 NCP – tâlhăria în forma de bază, art. 234 NCP – tâlhăria calificată și art. 236 NCP – tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei.

În Noul Cod Penal sunt incriminate tâlhăria în varianta tip și tâlhăria calificată, fiind păstrate în mare parte dispozițiile din Codul penal anterior, cu precizarea că s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare prevăzute în acesta.

Astfel, articolul 233 definește infracțiunea de tâlhăria ca fiind: “furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, ce se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

Conform art. 234 reprezintă infracțiunea de tâlhărie calificată, fapta săvârșită în următoarele împrejurări:

a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante; 

b) prin simularea de calități oficiale;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopții;

e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;

f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,

se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Atunci când tâlhăria a avut ca urmare vătămarea corporală, se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.

Noul Cod penal încearcă o reorganizare a pedepselor în limite normale.

În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității, ci existența unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.

În materia infracțiunii de tâlhărie legiuitorul adaugă o modificare pentru fapta săvârșită prin violare de domiciliu sau sediu profesional.

O altă noutate este prevăzută pentru tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229, alin. (3), pentru care pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, stabilind astfel pedepse diferite pentru furtul calificat și tâlhăria săvârșită în condițiile furtului calificat.

Potrivit Noul Cod Penal, coautoratul și complicitatea concomitentă nu mai sunt incriminate ca variantă agravată a tâlhăriei (tâlhărie calificată), răspunderea penală pentru participarea la infracțiunea de tâlhărie putând fi agravată ca urmare a reținerii circumstanței agravante legale prevăzute de art. 77 lit. a) NCP.

Determinarea unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i un spray lacrimogen pentru a înfrânge opunerea acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea sprayului și aplicarea de lovituri cu cauzarea unor vătămări corporale, nu constituie instigare la infracțiunea de furt, ci la aceea de tâlhărie, inculpatul fiind conștient că a determinat pe autor la săvârșirea unui furt prin întrebuințare de violențe.

Analiza celor două coduri evidențiază următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:

a) având în vedere limitele de pedeapsă, Noul Cod Penal va constitui legea penală mai favorabilă;

b) potrivit art. 12 din legea de punere în aplicare a Noului Cod Penal, pedeapsa complementarăva fi aplicată potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă;

În Noul Cod Penal sunt incriminate tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria, fiind păstrate în mare parte dispozițiile din Codul Penal anterior, cu precizarea că s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare.

Formele agravante la care s-a renunțat se referă la cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie de două sau mai multe persoane împreună, în timpul unei calamități sau într-o locuință ori dependințe ale locuinței.

Rațiunea modificării rezidă în aceea că primele două împrejurări sunt prevăzute, cu un conținut apropiat, ca și circumstanțe agravate legale, iar ultima împrejurare a fost reformulată.

De asemenea au fost introduse noi ipoteze de agravare în situațiile în care fapta se săvârșește într-un mijloc de transport sau prin simulare de calități oficiale.

Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text distinct și comun.

Aspecte importante sunt regăsite în partea generală a Noului Cod Penal, în cadrul dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni.

Astfel, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii unor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente.

Spre exemplu, autorul a comis patru fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare faptă instanța a stabilit o pedeapsă de 20 de ani.

Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de 10 ani, cu toate că fașă de numărul și gravitatea faptelor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață.

De aceea art. 39, alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opâiune este sau nu justificată.

Legiuitorul a păstrat forma simplă a infracțiunii, preferând să modifice varianta calificată.

Varianta calificată a tâlhăriei a fost simplificată, eliminându-se unele discordanțe, cum este aceea a incriminării ca variantă calificată atât a faptei de tâlhărie comise în loc public cât și a tâlhăriei comise într-o locuință; dintre acestea două, a fost eliminată tâlhăria calificată în loc public.

De asemenea, a fost eliminată tâlhăria calificată comisă de două sau mai multe persoane împreună; în timpul unei calamități, rațiunea modificării fiind aceea că aceste două împrejurări sunt prevăzute, cu un conținut apropiat, ca și circumstanțe agravante legale potrivit art. 77.

Potrivit Noului Cod Penal, infracțiunea de violare a domiciliului sau cea de violare a sediului profesional este absorbita în infracțiunea de tâlhărie calificată.

Astfel, spre deosebire de Codul Penal anterior, potrivit Noului Cod Penal nu se mai reține concursul între tâlhărie și violarea de domiciliu, ci tâlhăria calificată.

Se menține incriminarea infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare producerea de leziuni, dar în varianta vătămării corporale care a fost apreciată de legiuitor ca o variantă agravată a infracțiunii.

A fost reformulată varianta privind comiterea tâlhăriei de către o persoană înarmată, în noua reglementare fiind necesar, pentru existența variantei calificate, ca tâlhăria să fie comisă prin folosirea efectivă a armei respective.

În cazul în care făptuitorul, pentru a-și asigura scăparea, atacă pe cel care încearcă să-l rețină lovindu-l cu o piesă metalică aptă a fi folosită ca armă, fapta constituie tâlhărie calificată, deoarece în atare situație obiectul folosit la atac este asimilat armelor.

În ceea ce privește sancționarea tentativei, nu există diferențe esențiale în raport cu reglementarea anterioară.

Singura diferență o constituie opțiunea legiuitorului de a reglementa regimul tentativei distinct în fiecare capitol în parte, spre deosebire de Codul penal anterior, care o reglementa la sfârșitul titlului privind infracțiunile contra patrimoniului.

Legiuitorul are la dispoziție trei variante de stabilire și sancționare a tentativei în Partea specială a Codului penal, și anume poate face această reglementare în cadrul articolului respective, la sfârșitul fiecărui capitol sau la sfârșitul fiecărui titlu.

În cazul Capitolului II- Tâlhăria și Pirateria, legiuitorul a optat să incrimineze tâlhăria într-un articol distinct.

În concluzie, indiferent că este tâlhărie simplă sau calificată, limitele de pedeapsă sunt mult mai mici decât cele existente în Codul penal anterior, deoarece în timp ce în Noul Cod penal maximul este de 12 ani și interzicerea unor drepturi, în vechiul cod maximul era până la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

CAPITOLUL III

ANALIZA INFRACȚIUNII DE ABUZ DE ÎNCREDERE

Secțiunea I

Considerații generale privind infracțiunea de abuz de încredere

1.1 Locul abuzului de încredere în structura infracțiunilor contra patrimoniului

În dreptul penal, noțiunea de patrimoniu în legătură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunurile, nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase, ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos.

Formarea și buna desfășurare a relațiilor sociale cu caracter patrimonial implică o anumită încredere, pe care cei care intră în aceste relații trebuie să și-o acorde unii altora.

Numai dacă este îndeplinită acestă condiție, persoanele lasă în posesia sau detenția altora, diverse bunuri, pentru a fi păstrare, transportate, reparate, fără teama că le-ar putea pierde.

Infracțiunea a primit denumirea de abuz de încredere deoarece făptuitorul abuzează de încrederea delui care i-a lăsat bunul în detenție, transformându-se din detentor al bunului în pretins proprietar al acestuia.

Abuzul de încredere face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, fiind inclusă în titlul III, art.238 din Noul Cod Penal, partea specială.

Pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru aceasta infracțiune este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Abuzul de încredere constituie o faptă care prezintă pericol pentru societate, deoarece lovește în acel minim de încredere și probitate care trebuie să existe în raporturile patrimoniale dintre membrii colectivității, încredere și probitate fără de care relațiile de ordin patrimonial nu s-ar putea forma, dezvolta și consolida în mod normal.

Se poate observa că la infracțiunea de abuz de încredere, ca de altfel la majoritatea infracțiunilor care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului și nu pozitia juridică a victimei.

Deci, legea penala a considerat că pentru a ocroti patrimoniul și drepturile legate de acesta se impune, mai intai, să fie apărate situațiile de fapt existente, în sensul ca acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a făptuitorului întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.

Esențial pentru a exista infracțiunea de abuz de încredere este comportamentul făptuitorului, acesta abuzând de încrederea acordată de adevăratul proprietar al bunului încredințat.

Pericolul pe care îl prezintă această infracțiune constă tocmai în faptul că lovește în acel minim de încredere și de probitate, care trebuie să existe în raporturile patrimoniale dintre membrii unei colectivității, fără de care valorile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea forma și consolidă.

Prin incriminarea abuzului de încredere legiuitorul a urmărit să asigure încrederea pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu caracter patrimonial și să apere proprietatea asupra bunurilor mobile, obiectul juridic al infracțiunii fiind constituit din relatiile sociale de ordin patrimonial privitoare la acordarea și respectarea unei anumite încrederi pentru nașterea și menținerea lor în scopul apărării drepturilor celui care încredințeaza bunul mobil altei persoane.

Abuzul de încredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, deținut cu orice titlu de către făptuitor.  

Detenția presupune dreptul de a stăpânii în fapt un bun în numele altuia, în mod temporar, în interesul sau folosul altuia ori în interesul propriu al detentorului, cu precizarea că în timpul detenției proprietatea continuă să aparțină proprietarului bunului, deci detentorul nu dobândește un drept de proprietate asupra bunului încredințat.

Bunul mobil trebuie să fie deținut de făptuitor cu orice titlu juridic, legal și valabil. În sensul cerut de lege, titlurile în baza carora se deține bunul pot fi doar titluri rezultate din raporturi patrimoniale netranslative de proprietate, cum ar fi contractele de depozit, de mandat, de împrumut, de transport, de locație.

Poate constitui obiect material al abuzului de încredere și bunul asupra căruia făptuitorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil sau plusul care depășește cota sa parte în cazul unui bun divizibil.

A  însuși un bun înseamnă  a-l face al său.

Prin alte cuvinte, în cazul însușirii făptuitorului, deși este numai un detentor al bunului, se comportă față de acesta ca și când ar avea calitatea de proprietar.

Este necesar ca făptuitorul să-și însușească în mod efectiv bunul.

 A dispune de un bun înseamnă a face cu privire la acel bun  un act de dispoziție, adică a-l vinde, a-l dona, a-l împrumuta.

         Dispunerea trebuie să se facă pe nedrept, adică făptuitorul să nu fie îndreptățit a efectua respectivul act de dispoziție.

Simpla folosire a bunului deținut, atunci când nu s-a convenit interzicerea folosirii, nu constituie un act de dispunere pe nedrept.

Astfel, de exemplu nu constituie infracțiunea de abuz de încredere fapta unui meseriaș, care primind în baza unei convenții autovehiculul unei persoane cu obligația de a-l vopsi, a folosit pentru sine acel autovehicul câta vreme părțile nu au stipulat în convenție o asemenea interdicție.

Refuzul de a restitui bunul constă în manifestarea expresă sau tacită de a nu mai da înapoi bunul primit.

Acest refuz trebuie să fie abuziv și nejustificat.

Nerestituirea bunului altuia pe motiv că acesta în mod obiectiv a fost pierdut, a dispărut, s-a distrus într-o calamitate, nu poate constitui un refuz de restituire în sensul cerut de norma de incriminare.

Dacă refuzul făptuitorului nu a fost precedat de o cerere de restituire a bunului, nu se poate vorbi de un abuz de încredere.

Este necesar ca refuzul de restituire a bunului să aibă loc față de proprietarul bunului, de mandatarul acestuia sau față de acela de la care a fost primit și nu față de orice persoană care pretinde un drept asupra bunului respectiv.

Acțiunea privitoare la refuzul de a restitui trebuie să fie certă, deoarece o simplă întârziere, invocarea unor obiecții serioase care să justifice întârzierea restituirii bunurilor la scadență nu echivalează cu un refuz.

Secțiunea II

Precedente legislative

2.1. Abuzul de încredere în Codul penal de la 1865

În Codul penal de la 1865 abuzul de încredere era incriminat în secțiunea IV, articolele 322-331, sub denumirea de “abuz de încredere”, o serie de fapte cum ar fi : abuzul de slăbiciunea unui incapabil, abuzul de încredere propriu-zis, abuzul de încredere profesional, etc.

Astfel, în articolul 322 din Codul penal din 1865, infracțiunea de abuz de încredere are următoarea definiție:“Oricari va specula asupra trebuințelor, slăbiciunilor sau patimelor unui minor ca să-l facă să subscrie, spre a sa paguba obligațiuni, chitanțe, sau vreun înscris de răzuire pentru împrumutare de bani, ori de lucruri miscătoare, ori de înscrisuri comerciale, sau de orice alte înscrisuri îndatoritoare, sub oricari formă se va fi făcut asemenea tocmeală se va pedepsi cu închisoare de la 2 luni la 2 ani și cu amenda care nu va putea trece peste a patra parte a sumei ori a prețului lucrurilor ce va urma a se întoarce înapoi vătămatului, nici să fie mai mică de 26 de lei.”

Infracțiunea propriu-zisă de abuz de încredere era prevăzută în art. 323 din Codul penal de la 1865, care enumera limitativ raporturile patrimoniale în legatură cu care se poate comite infracțiunea: închiriere, depozit, mandat și locațiunea de servicii. Fapta respectivă era pedepsită cu închisoare și amendă.

Art. 323 prevedea:“Oricare va pune la o parte, sau va risipi, spre paguba proprietarilor, a posesorilor ori a detentorilor obligațiuni, bani, mărfuri, bilete, chitanțe sau orice alte acte cuprinzând vreo obligațiune, sau apărare și care i se vor fi dat cu titlul de închiriere, de depozit de mandat, sau pentru vreun lucru cu plată ori fără plată, cu datorire de a-l întoarce înapoi sau de a-l înfățișa, ori de a-l întrebuința într-un chip hotărât, se va pedepsi după cuprinderea art.322

Dacă abuzul de încredere, prevăzut prin paragraful de mai sus, se va săvârsi de vreo slugă, ori cu simbrie, ucenic, calfă, gramatic, lucrător, ajutător, spre paguba stăpânului său, pedeapsa va fi închisoarea de la 6 luni până la 2 ani.

Toate acestea fără prejudiciul ce s-a zis la articolele 203, 204 și 205, pentru punerea la o parte sau ridicarea banilor, a obligațiunilor și a altor acte, ori lucruri aflate în depozite publice.”

Art. 324 – “Advocatul care prin daruri, oferte sau promisiuni, se va îndupleca a se înțelege cu partea adversă și va vătăma, prin fapte pozitive, sau prin omisiuni doloase, cauza clientului sau, va fi pedepsit cu închisoare pana la 2 ani, prin suspendarea din exercitiul profesiunii de advocat, prin interdicțiune de la funcțiunile publice până la 15 ani, și prin amendă de la 150 până la 1500 lei.”

Art. 325 – „Când advocatul va vătăma, cu viclenie, prin fapte pozitive sau prin omisiuni, cauza unui cauzat sau a unui prevenit, se va pedepsi după cum urmează:

(1) In caz de crimă, prin interdicțiune de la profesiunea de advocat și de la orice funcțiune publică și prin recluziune.

(2) In caz de delict, prin interdicțiune de la profesiunea de advocat și de la orice funcțiune publică, la care pedeapsa se va putea adăugi și închisoarea până la 2 ani.

(3) In caz de contravenție prin interdicțiune de la profesiunea de advocat și de la orice funcțiune publică, nu mai puțin de 6 luni, și prin amendă până la 150 lei.”

Art.326 – „Cel ce, după ce va produce vreun document, înscris sau memorii la o judecătorie, pentru vreo prigonire, îl va sustrage în orice mod, se va pedepsi cu o amendă de la 26 la 150 lei.

Această pedeapsă se va hotărî de același tribunal în a cărui cercetare se afla prigonirea.”

Art. 327 – „Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliță lucruri ce nu sunt ale sale, și întrebuințându-se de ele, le va tăgădui, se socotește că a comis abuz de încredere, și se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile la 3 luni.”

Art. 328 – „Cel ce va găsi într-o curte, grădină, în grajduri, ori în altă încăpere, bani ori lucruri ce nu sunt ale sale, și nu le va arata stăpânului locului ori chiriașului se va pedepsi cu pedeapsa prevăzută la articolul precedent.”

Art. 329 – „Dispozițiunile art. 307 se vor aplica și în cazul de abuz de încredere urmat între persoanele acolo arătate .”

Art. 330 – „Se vor pedepsi cu închisoare de la 1 luna până la 1 an:

1.Tutorii, curatorii, executorii testamentari, acei însărcinați cu paza lucrurilor sechestrate, administratorii de fundațiuni, care, cu rea credință, lucrează în vătămarea persoanelor sau lucrurilor încredințate direcțiunei sau administrațiunei lor;

2.Samsarii, agenții de schimb, expeditorii, comisionarii și alte persoane exercitând o profesiune cu cari sunt anume însărcinați de autoritate publică, dacă în afacerile cari le sunt încredințate aduc, cu rea credință, vătămarea acelora cari le-au încredințat afacerile.”

Art. 331 – „Cărăușii, vâslașii sau oamenii lor cari, prin amestecare de materii vătămătoare, vor fi preschimbat  calitatea vinurilor, sau orice astfel de băuturi, ori de mărfuri al căror transport li s-a încredințat, se vor pedepsi cu închisoare de la 2 luni la 2 ani; iar daca preschimbarea nu se va fi făcut prin materii vătămătoare, osânda va fi închisoare de la 1 lună pana la 6 luni, sau amendă de la 26 până la 250 lei.”

2.2. Abuzul de încredere în Codul penal de la 1937

În Codul Penal de la 1937 abuzul de încredere era prevazut la art. 537-538, la titlul “Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii”, Secțiunea I.

Dispoziția incriminatorie nu conținea o enumerare a raporturilor juridice care puteau constitui situații premisă ale acțiunii abuzive; dimpotrivă, prevedea ca posesiunea sau detențiunea avea la bază “orice titlu”.

Astfel, art. 537 avea următorul conținut:“Acela care având în posesia sau detențiunea sa, sub orice titlu, un lucru mobil al altuia, și-l însușește sau dispune de el, pe nedrept, ori refuză de a-l restitui, comite delictul de abuz de încredere și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 3 ani, amenda dela 2000 la 5000 lei și interdicție corecțională de la 6 luni la 1 an.

Acțiunea penală se poate pune în mișcare numai prin plângerea prealabilă a părții vătămate.

În cazul când lucrurile sustrase sau sumele risipite vor fi restituite sau depuse, ori prejudiciul va fi integral reparat până la pronunțarea hotărârii definitive, acțiunea penală se stinge.”

Art. 538 prevedea: “Pedeapsa este închisoarea corecțională dela unu la 5 ani, amenda dela 2.000 la 10.000 lei și interdicția corecțională dela unu la 3 ani, când abuzul de încredere s'a săvârșit:

1. de către o persoană din serviciul sau din intimitatea celui lezat, cu excepția rudelor;

2. de către o persoană căreia, datorită profesiunii sau îndeletnicirii sale, permanentă sau temporară, publicul îi încredințează lucruri;

3. asupra unor lucruri încredințate în împrejurările prevăzute de art. 525, punctul 2, litera a și punctul 5, litera b.

Dispozițiunile art. 537, alin. 3, nu sunt aplicabile în cazurile prevăzute de punctele 2 și 3 de mai sus.”

Cele două articole incriminează faptul aceluia, care, având în posesia sau detențiunea sa, sub orice titlu, un lucru mobil al altuia, și-l însușește sau dispune de el pe nedrept , ori refuză de a-l restitui, și îl califică drept “abuz de încredere”.

După cum era incriminat în Codul penal din 1937, abuzul de încredere se situa la limita infracțiunilor de furt și înșelăciune.

Secțiunea III

Abuzul de încredere în Codul Penal de la 1969

În Codul Penal de la 1969, infracțiunea de abuz de încredere era prevăzută în Titlul III – numit „Infracțiuni contra patrimoniului”, la articolul 213, având următorul conținut:

Art. 213 – „(1) Însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă.

(2) Dacă bunul este proprietate privată, cu excepția când acesta este în întregime sau în parte al statului, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală. ”

Secțiunea IV

Abuzul de încredere prevăzut în Noul Cod Penal

În Noul Cod Penal abuzul de încredere este incriminat tot în Titlul III- „Infracțiuni contra patrimoniului”, la Capitolul III- intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii” în două articole – art. 238-abuzul de încredere și art. 239-abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, după cum urmează:

Art. 238 – Abuzul de încredere „(1) Însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. ”

Art. 239 – Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor „(1) Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

Secțiunea V

Structura infracțiunii de abuz de încredere

5.1. Obiectul protecției penale

Obiectul juridic generic este reprezentat de patrimoniul persoanei.

Obiectul juridic special constă în relațiile patrimoniale bazate pe încrederea reciprocă a subiecților raporturilor juridice.

Întrucât pentru incriminarea infracțiunii de abuz de încredere, s-a avut în vedere să se asigure încrederea pe care trebuie să se bazeze relațiile sociale cu character patrimonial și, prin aceasta, să se ocrotească proprietatea (publică și privată) asupra bunurilor mobile.

Obiectul material este un bun mobil deținut cu orice titlu și pe nedrept de către făptuitor.

Obiect material al abuzului de încredere poate fi și o sumă de bani, cu excepția situației în care este oferită cu titlu de împrumut.

Bunul mobil ce constituie obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere trebuie să fie deținut cu orice titlu, adică să existe un raport netranslativ de proprietate, care să-i asigure posesorului detenția legală a bunului (ex. locațiune, mandat ).

Referitor bunurile ce constituie obiectul material al infracțiunii de abuz de încredere putem afirma faptul că sunt aceleași ca și în cazul infracțiunii de furt.

Pentru ca bunul mobil să fie obiect al abuzului de încredere, trebuie ca în momentul săvârșirii faptei acesta să aparțină altuia.

Poate constitui obiect material al abuzului de încredere și bunul asupra căruia făptuitorul are numai un drept de coproprietate, dacă acel bun este indivizibil, sau plusul care depășește cota parte care îi aparține în cazul unui bun individual.

De aceea, constituie abuz de încredere fapta unuia dintre soți de a-și însuși sau de a dispune pe nedrept de un bun comun aflat în detenția sa exclusivă sau fapta unui concubin de a-și însuși din domiciliul comun un bun coproprietate a concubinilor.

De exemplu, comite această infracțiune unul dintre soți care, având în posesia sa exclusivă autoturismul proprietate comună a soților îl vinde altei persoane. Vânzarea fiind un act de dispoziție se realizează conținutul infracțiunii de abuz de încredere.

5.2. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ poate fi, de regulă, orice persoană fizică sau juridică, care are capacitate penală și care deține cu orice titlu un bun mobil al altuia (detentor precar).

Nu poate fi subiect activ proprietarul bunului (cu excepția situației în care legea consideră că el deține un bun pentru altul – gajul fără deposedare), nici împrumutatul, în ipoteza unui împrumut de consumație; în schimb, poate fi subiect activ comodatarul.

Participația penală este posibilă sub toate formele.

Subiectul pasiv este proprietarul sau persoana fizică sau juridică, care a avut stăpânirea de fapt a bunului până în momentul încredințării bunului făptuitorului.

Există un subiect pasiv direct, cel care transmite bunul, și un subiect pasiv indirect, proprietarul bunului, atunci când remiterea bunului a fost făcută de altcineva.

5.3 Condiția premisă

Aceasta constă în existența unui raport juridic între făptuitor și transmițătorul bunului, netranslativ de proprietate, ci doar de detenție precară, în baza căruia se naște obligația făptuitorului de a-l restitui – contract de depozit, mandat, locațiune. În baza acestui raport, remiterea bunului trebuie să fi fost efectivă și bunul să se afle în posesia făptuitorului în momentul comiterii faptei.

5.4 Latura obiectivă

Elementul material este constituit dintr-o acțiune sau inacțiune, prin una din modalitățile prevăzute la art. 238 NCP, respectiv însușirea, dispunerea sau folosirea pe nedrept, ori refuzul de a restitui bunul încredințat cu un anumit scop.

Însușirea pe nedrept a bunului presupune stăpânirea bunului și folosirea acestuia ca un adevărat proprietar.

A însuși un bun înseamnă a-l face al său, prin alte cuvinte în cazul însușirii bunului, făptuitorul, deși este numai un detentor al bunului, se comportă față de acesta ca și când ar avea calitatea de proprietar.

Este necesar ca făptuitorul să-și însușească în mod efectiv bunul.

Dispunerea face referire la întocmirea unor acte de dispoziție asupra bunului (ex. contractul de vânzare-cumpărare, donația), iar refuzul de a restitui bunul se realizează prin împotrivirea detentorului precar de a restitui bunul, la cererea expresă de restituire a proprietarului.

Refuzul de restituire al bunului trebuie să fie abuziv si nejustificat.

În practica judiciară s-a considerat că refuzul de a restitui o sumă de bani împrumutată atrage răspunderea civilă și nu constituie abuz de încredere, dacă făptuitorul nu deține cu vreun titlu acea sumă de bani.

Concluzionăm astfel că, pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, trebuie să existe un contract de comodat (împrumut de folosință) între cele două părți. În cazul unui împrumut de consumație (mutuum), lipsește situația premisă a infracțiunii de abuz de încredere, deoarece din momentul încheierii contractului se transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor consumptibile.

Dispunerea pe nedrept de bunul mobil încredințat într-un anumit scop: încheierea de acte juridice de dispoziție fără drept (vânzarea bunului) sau efectuarea de acte de dispoziție materială (distrugerea bunului) alcătuiesc aspectele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere.

Simpla folosire, fără drept, nu reprezintă un act de dispoziție pe nedrept.

În practica judiciară s-a decis că fapta de a efectua, timp de 3 luni, convorbiri pentru suma de peste 33 de milioane de lei de la postul telefonic dobândit odată cu cumpărarea apartamentului, dar rămas pe numele vânzătorului, fără a se face de către părți demersurile necesare pentru transferul postului pe numele cumpărătorului apartamentului, nu constituie infracțiunea de abuz de încredere și deschide persoanei păgubite calea unei acțiuni în daune la instanța civilă, deoarece, existând în contract clauza de transfer a postului, deținătorul nu a dispus de el fără drept.

Nerestituirea unui bun mobil, la momentul expirării termenului pentru care fusese încredințată detenția, nu constituie infracțiunea de abuz de încredere în lipsa unei cereri ferme de restituire din partea persoanei îndreptățite să i se restituie bunul.

De asemenea, nerestituirea unui bun predat ca urmare a inducerii în eroare va constitui infracțiunea de înșelăciune, nu cea de abuz de încredere, întrucât în cazul abuzului de încredere, predarea bunului presupune încrederea acordată ilicit, iar nu cea obținută în mod fraudulos.

Pentru consumarea infracțiunii de abuz de încredere, în modalitatea refuzului de restituire, nu se cere ca restituirea bunului mobil să fie solicitată numai de către acela care l-a încredințat făptuitorului, iar refuzul să se producă numai față de acesta.

Solicitarea se face și prin mandatar ori de către succesor, dacă acesta din urmă posedă certificat de moștenitor asupra bunului încredințat de defunct.

Persoana căreia i s-a încredințat de către poliție un bun în custodie nu săvârșește infracțiunea de abuz de încredere dacă dispune de el, folosindu-l sau refuză a-l restitui proprietarului, deoarece raportul juridic nu există între custode și proprietar, ci între custode și organul de poliție, față de care custodele are obligația de a nu înstrăina, distruge sau modifica bunul și de a-l restitui la cerere.

Refuzul de a restitui la scadență o sumă împrumutată atrage răspunderea civilă și nu constituie infracțiunea de abuz de încredere.

Urmarea imediată este aceeași cu cea de la furt: schimbarea stării bunului și, implicit, crearea unui prejudiciu.

Urmarea imediată nu trebuie însă confundată cu prejudicial, care este subsecvent producerii consecințelor menționate, adică schimbarea situației bunurilor materiale.

Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

5.5 Latura subiectivă

Vinovăția se prezintă sub forma intenției directe ori indirecte. În lipsa intenției fapta nu constituie infracțiune.

Astfel, nu există refuz în cazul în care bunul nu mai poate fi restituit din cauza faptului că acesta a fost sustras sau distrus de o terță persoană.

Mobilul sau scopul nu prezintă interes pentru existența infracțiunii, ci doar pentru stabilirea pedepsei.

5.6 Formele infracțiunii

Actele preparatorii sunt posibile, dar nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă, cu excepția săvârșirii faptei printr-o inacțiune, dar nu se pedepsește.

Infracțiunea se consumă în momentul realizării elementului material în una dintre modalitățile alternative prevăzute de art. 238 NCP, respective în momentul însușirii pe nedrept a bunului, al dispunerii pe nedrept de bun, al folosirii pe nedrept sau al refuzului nejustificat de restituire.

Dacă elementul material se realizează prin mai multe modalități, infracțiunea se consumă în momentul săvârșirii primei acțiuni sau în momentul primului refuz de restituire.

5.7 Pedeapsa

Sancțiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.ispozițiile art. 62 alin (1) NCP se aplică în mod corespunzător (dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonia, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii).

Potrivit art. 238 alin (2) NCP, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Termenul de 3 luni în care plângerea prealabilă poate fi introdusă curge de la data la care partea vătămată a aflat despre săvârșirea faptei (art. 296 NCPP).

În situația refuzului de restituire, acest termen curge de la data primului refuz, refuzurile ulterioare neavând importanță.

Plângerea introdusă după expirarea termenului de 3 luni de la primul refuz de restituire, va fi respinsă ca tardivă.

Secțiunea VI

Aspecte comparative ale abuzului de încredere – prezentarea comparativă prin raportarea la Codul penal anterior

Ca și în cazul celorlalte două infracțiuni studiate în prezenta lucrare, observăm și la infracțiunea de abuz de încredere o diminuare a pedepselor aplicate, în Codul Penal anterior fapta era pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă, iar în Noul Cod Penal sancțiunea este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Noul Cod penal prevede, în cazul abuzului de încredere, o nouă modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit.

În privința elementului material al infracțiunii, în Noul Cod penal se reglementează, suplimentar celor trei modalități alternative existente în actuala reglementare, folosirea pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop.

Situațiile practice acoperite prin această nouă modalitate de săvârșire a infracțiunii, în prezent se circumscriu acțiunii de dispunere pe nedrept, prin urmare modificarea adusă de Noul Cod sub acest aspect nu pune problema legii penale mai favorabile sau a incriminarii unei noi modalități de săvârșire a infracțiunii.

Sintagma „deținut cu orice titlu” a fost înlocuită cu „încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop”, astfel utilizarea bunului în alt scop decât cel pentru care a fost încredințat va constitui o variantă mai explicită a dispunerii pe nedrept de acel bun și nu o formă nouă de săvârșire a infracțiunii.

Prin noua reglementare s-a redus limita maximă a sancțiunii aplicabile, prin urmare aceasta va constitui legea mai favorabilă.

Noul Cod penal statuează că acțiunea penală se va pune în mișcare la plângere prealabilă.

Textul are în vedere atât situația în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul (spre exemplu, un autovehicul este încredințat de către proprietar mecanicului în vederea efectuării unei reparații, iar mecanicul îl folosește pentru a face curse în interes personal ori în interesul unor terți), dar și în situația în care persoana care a primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost încredințat (de pildă, autorului îi este încredințat un autoturism pentru a face o plimbare, dar acesta îl folosește pentru a transporta diverse bunuri, a căror greutate depășește limita admisă pentru vehiculul respectiv).

Se observă că, față de vechea reglementare, au fost adăugate și alte infracțiuni contra patrimoniului ale căror acțiuni ilicite se întemeiază pe nesocotirea încrederii și anume: abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile.

În materia infracțiunilor ce au ca obiect juridic relații bazate pe încrederea între persoane a fost introdusă o nouă incriminare, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, reglementată de art. 239 NCP.

Infracțiunea se poate comite în două modalități, într-o variantă tip și o variantă asimilată, ambele variante fiind semnalate de practica ultimilor ani, organelle judiciare nedispunând însă de un text de lege legal care să permită reprimarea acestor acțiuni.

Varianta tip este reglementată la alin. (1) și constă în fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor.

Varianta asimilată este reglementată la alin. (2) și constă în fapta persoanei care, că nu va putea plăti, achiziționează bunuri sau servicii producând o pagubă creditorului.

Incriminarea este nouă neavând corespondent în actuala legislație și sancționează o atitudine necorespunzătoare a debitorului în scopul sustragerii sale de la îndeplinirea obligației asumate contractual.

Sub aspectul obiectului juridic și al celui material infracțiunea nu prezintă particularități deosebite față de celelalte infracțiuni contra patrimoniului.

Astfel, obiectul juridic special al acesteia este reprezentat de ansamblul relațiilor sociale în legătură cu încrederea care trebuie să guverneze raporturile de natură patrimonială dintre debitori și creditori. Obiectul material al infracțiunii în prima variantă a acesteia constă în valorile, bunurile sau actele la care se referă acțiunea incriminată, iar

în a doua variantă în bunurile și serviciile achiziționate.

În ambele variante ale infracțiunii subiectul activ este calificat, acesta fiind debitorul unei obligații.

De asemenea, subiectul pasiv secundar este calificat, acesta fiind

creditorul obligației asumate de debitor.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii, în prima variantă, este reprezentat de acțiunile de înstrăinare, ascundere, deteriorare sau distrugere, precum și de invocarea unor acte sau datorii fictive.

Înstrăinarea constă în trecerea bunului în patrimoniul altei persoane; ascunderea reprezintă așezarea unui lucru într-un loc în care nu poate fi găsit; deteriorarea înseamnă uzarea, stricarea sau degradarea unui bun, iar distrugerea constă în nimicirea acestuia astfel încât bunul nu mai există.

Invocarea actelor sau datoriilor fictive se realizează prin transmiterea către creditor a informației referitoare la existența unor acte sau datorii pe care în realitate debitorul nu le are și care fac imposibilă executarea obligației asumate de debitor.

Din structura textului rezultă că nu este necesar ca fapta să producă o pagubă, fiind suficient să fie comisă în scopul de a frauda creditorii, fără a se impune ca scopul să fie efectiv atins.

Pentru existența infracțiunii în varianta asimilată este necesar ca fapta să aibă ca urmare imediată producerea unei pagube debitorului.

Textul de lege prevede, din punctul de vedere al laturii subiective, un scop calificat, pentru toate variantele infracțiunii, acela de fraudare a creditorilor, astfel că fapta se săvârșește cu intenție directă, calificată.

Atunci când fapta se comite prin achiziționarea de bunuri ori servicii, cerința esențială a laturii subiective este ca debitorul să știe cu certitudine la momentul încheierii tranzacției că nu va putea plăti și că produce astfel o pagubă creditorului.

Astfel, a fost dezincriminată înșelăciunea cu cecuri și cu prilejul executării unui contract, care ridicau probleme serioase de probațiune a laturii subiective.

Acțiunea penală în cazul abuzului de încredere, cât și în cazul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Între infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor și bancruta frauduloasă observăm numeroase asemănări, ambele fiind comise în scopul fraudării creditorilor.

Diferența esențială între aceste infracțiuni fiind subiectul activ, care în cazul bancrutei frauduloase este calificat (trebuie să fie comerciant), iar în cazul abuzului de încredere poate să fie orice debitor.

În concluzie, bancruta frauduloasă are un caracter special și mai grav în raport cu infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, urmând a fi reținută ori de câte ori sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

În cazul în care nu se poate reține bancruta frauduloasă, se va reține infracțiunea de abuz în serviciu prin fraudarea creditorilor, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

CAPITOLUL IV

ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE INFRACȚIUNILE DE FURT, TÂLHĂRIE ȘI ABUZ DE ÎNCREDERE

Secțiunea I

Aspecte comparative între infracțiunea de furt și

infracțiunea de tâlhărie

Infracțiunile de furt și tâlharie sunt principalele infracțiuni care, prin frecvența și pericolul social ridicat, constituie un potențial stres în viața de zi cu zi a românilor, reprezentând un procentaj considerabil din totalul infracțiunilor comise în România.

Dacă numărul crimelor cu autori minori s-a dublat anul trecut, violurile, tâlhăriile și furturile comise de aceștia au scăzut.

Astfel, potrivit datelor statistice centralizate de procurori, în cursul anului 2014, minorii au fost cercetați pentru 66 de violuri, 1.496 de furturi și 611 tâhării, în condițiile în care în anul 2013 au fost anchetate 73 de violuri, 3.474 de furturi și 706 tâlhării comise de minori.

La tâlhărie, unii autori consideră, că actele de violență vor putea fi săvârșite anterior furtului pentru a se pregăti condițiile sustragerii, existând astfel o relație de conexitate între fapta de violență și cea de furt.

Atât infracțiunea de furt, cât și cea de tâlhărie fac parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, ambele având la bază sustragerea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Diferența esențială între cele două infracțiuni constă în violențele sau amenințările exercitate asupra victimei.

Infracțiunea de furt reprezintă forma tipică a infracțiunilor contra patrimoniului, obiectul material al acesteia fiind acțiunea de luare, fără drept, a unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt, ar trebui îndeplinite următoarele condiții:

să fie sustras un bun mobil;

bunul să fie sustras din posesia sau detenția altuia;

sustragerea să se fi făcut fără consimțământul victimei.

În doctrină și jurisprudență se apreciază că acțiunea de luare poate fi săvârșită prin diferite moduri, inclusiv printr-o inacțiune, cum ar fi cazul în care persoana care trebuie să predea niște bunuri omite intenționat să predea anumite bunuri, în scopul de a și le însuși.

Trebuie menționat faptul că bunul sustras trebuie să se afle în posesia sau detenția altuia.

Nu are importanță dacă cel în posesia căruia se afla bunul este sau nu proprietarul sau titularul vreunui drept de a poseda sau deține.

Prin urmare, această cerință este îndeplinită chiar dacă cel deposedat se află în stăpânirea de fapt a bunului. Fapta va fi furt chiar și atunci când bunul este sustras din posesia hoțului.

Spre deosebire de infracțiunea de furt, infracțiunea de tâlhărie constituie o formă mai gravă sub care se comite fapta de furt, aceasta din urmă contopind în conținutul ei, atât acțiunea de luare a unui bin mobil, încălcând astfel o normă juridică ce apără patrimoniul persoanei, cât și întrebuințarea de violențe sau amenințări, aducând astfel atingere valorilor sociale ce protejează viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei.

Forma mai gravă a infracțiunii de tâlhărie se deduce și din pedepsele aplicate celor două infracțiuni, infracțiunea de furt fiind sancționată cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar infracțiunea de tâlhărie se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Infracțiunea de tâlhărie presupune, prin însăși conceptul său, ca sustragerea să aibă loc prin violență, adică odată cu începerea actelor de executare a furtului.

Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de refelcție între momentul violenței și luarea bunului aceasta va constitui infracțiunea de șantaj și nu cea de tâlhărie.

Criteriul determinant de delimitare este succesiunea în timp a violenței în raport cu actul de sustragere.

În timp ce tâlhăria presupune întrebuințarea de violențe sau amenințări, spre a crea un pericol iminent pentru viața, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică a persoanei, în cazul infracțiunii de șantaj nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei constrânse prin violență sau amenințare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

Tocmai această distanțare în timp între momentul când urmează să se producă în fapt, servește ca element pentru a deosebi tâlhăria de șantaj.

În practica judiciară s-a decis că acela care cere de la un deținător de bun spre a-l vedea nu devine detentor al bunului, astfel că dacă fuge cu bunul săvârșește infracțiunea de furt.

Tot astfel, dacă cineva își însușește un obiect lăsat temporar de posesor fără supraveghere ori uitat de acesta într-un anumit loc, unde el știe că l-a lăsat, comite infracțiunea de furt.

Smulgerea violentă a unui lănțișor de aur de la gâtul persoanei vătămate, fără alte violențe exercitate asupra persoanei constituie infracțiunea de tâlhărie, nu cea de furt.

Violența specifică tâlhăriei subsistă și în cazul smulgerii intempestive a obiectului din mâna sau de pe corpul victimei, deoarece și în aceste condiții scopul urmărit de făptuitor, respectiv deposedarea și luarea în stăpânire a bunului, se realizează prin mijlocirea violenței.

În practica judiciară s-a statuat că în cazul în care unul dintre inculpați a exercitat acte de violențe asupra victimei, iar cel de-al doilea a deposedat victima de un bun aflat asupra sa, inculpații au calitatea de coautori ai infracțiunii de tâlhărie.

În schimb, săvârșirea furtului de către mai mulți făptuitori, din care unul, fără o înțelegere prealabilă cu ceilalți, acționează cu violență față de persoana care încearcă să-l rețină, după care toți participanții fug de la locul faptei, nu constituie infracțiunea de tâlhărie, decât pentru cel care a întrebuințat violența pentru a-și asigura scăparea, fapta celorlalți constituind infracțiunea de furt calificat, cu reținerea eventuală a altor agravante.

Smulgând prin surprindere obiectul, făotuitorul înfrânge în mod violent contactul persoanei vătămate cu bunul său, iar impactul psihologic al faptei, asupra victimei, nu poate fi neglijat în caracterizarea faptei ca tâlhărie.

Pentru existența infracțiunii de tâlhărie, care se săvârșește numai cu intenție directă, este necesar ca această formă de vinovăție să fie prezentă atât în acțiunea principală, de furt, cât și în cea adiacentă, de exercitare de violențe sau amenințări, pentru a pune victima în stare de inconștiență sau în neputință de a se apăra.

În cazul în care, prin lovirea victimei, inculpatul nu a urmărit deposedarea acesteia de bunuri, ci răzbunarea sau alte asemenea scopuri, iar hotărârea de a-i sustrage un anumit bun a survenit ulterior, după ce ea a căzut, cele două acțiuni ale sale, fără legătură subiectivă între ele, constituie infracțiuni distincte, urmând a fi încadrate în infracțiunea de lovire și aceea de furt.

În lipsa altor probe – constatare medico-legală, care să evidențieze existența unor urme de violență, sau martori care să perceapă exercitarea de amenințări sau violențe – cum dubiul profită inculpatului, trebuia să se rețină că acesta, sustrăgând telefonul mobil aparținând părții vătămate, care se afla în scara unui bloc, pe timp de noapte, a săvârșit numai infracțiunea de furt, și ne pe aceea de tâlhărie. Smulgerea telefonului mobil din mâna părții vătămate, care vorbea la acesta, capacul protector al tastelor rămânând drept consecință în mâna acesteia, constituie o însușire prin întrebuințarea de violențe, actul smulgerii fiind un mijloc violent de a înfrânge voința acesteia, iar nu o simplă luare din posesie, neviolentă a lucrului.

Fapta inculpatului de a determina victima, prin amenințare, să-i dea un bun mobil, pe care apoi și-l însușește, constituie infracțiunea de tâlhărie.

Sustragerea unei sume de bani din buzunarul părții vătămate, precedată de o acțiune de împingere a acesteia de către inculpat, având ca rezultat dezechilibrarea părții vătămate, constituie o însușire prin întrebuințarea de violențe, actul sustragerii nefiind posibil, printr-o simplă luare din posesie, neviolentă, a lucrului, cu excepția situației în care partea vătămată se afla într-o stare de înconștiență.

Starea de temere a părților vătămate, provocată de aparteneța inculpatului la etnia rromă și de frecventarea de către inculpat, a unor zone “periculoase”, reprezintă o constrângere morală, chiar în absența unor manifestări effective ale inculpatului, violența psihică exercitată, cu consecința intimidării părților vătămate, fiind de natură a caracteriza fapta drept tâlhărie.

Aserțiunea că nu s-a întrebuințat violența de către inculpat în sustragerea bunului nu-și găsește temei în materialul probator și nici de drept, întrucât bunul nu putea fi luat din posesia părții vătămate fără a se întreprinde o acțiune agresivă, respectiv violența.

Infracțiunea de furt se consumă în momentul luării bunului din posesia sau detenția unei persoane, iar în cazul infracțiunii de tâlhărie, actele de violență, amenințările sau celelalte forme de constrângere trebuie să intervină fie în timpul desfășurării acțiunii de furt, fie imediat după consumarea ei, victima acestor acte putând fi persoana împotriva căreia se săvârșește furtul, o persoană care are în pază bunul furat, sau care intervine pentru împiedicarea consumării furtului, ori pentru prinderea făptuitorului.

Fapta inculpaților care au intrat în posesia bunurilor sustrase prin deposedarea părții vătămate prin acte de violență, urmărind să-și rezolve un litigiu patrimonial, în afara cadrului legal și le-au restituit numai după ce a fost sesizată poliția și la intervenția repetată a acesteia întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

Fapta inculpatului de a sustrage telefonul mobil prins la centura părții vătămate întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, întrucât inculpatul a înfrânt voința acesteia, ceea ce constituie un act de violență.

Fapta de a sustrage bunuri dintr-un magazin, făptuitorul fiind surprins în momentul în care încerca să părăsească locul, având asupra sa bunurile părții vătămate și utilizarea de către acesta a unui briceag pentru a-și asugura scăparea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie săvârșită de o persoană având asupra sa o armă, iar nu ale tentativei la infracțiunea de furt calificat.

În doctrina și practica judiciară s-a ridicat problema dacă există conținutul infracțiunii de tâlhărie în cazul în care făptuitorul smulge, prin surprindere un bun din mâna victimei.

Au fost aduse argumente atât pro, cât și contra cu privire la acest aspect.

S-a constatat astfel, că ori de câte ori luarea unui bun are loc prin smulgere, instanța de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenție dacă prin acțiunea de smulgere s-a adus vreo atingere uneia din valorile sociale ce formează obiectul jurudic adiacent al infracțiunii de tâlhărie, realizându-se astfel elementul de violență caracteristic acestei infracțiuni. În caz contrar, fapta va constitui o infracțiune de furt.

Atunci când există eroare cu privire la persoana agresată, răspunderea penală este determinată de ceea ce s-a întâmplat în realitate, nu în raport cu ceea ce a crezut făptuitorul că se întâmplă.

În speță, inculpații care intenționau să fure morcovi dintr-o seră, societate comercială cu capital integral de stat, fiind convinși că persoana pe care au găsit-o la locul faptei este paznic de seră, când în realitate acesta era un hoț, ca și ei, l-au lovit pe acesta, până când cel bătutle-a dezvăluit adevăratul său rol.

Inculpații au fost trimiși în judecată pentru comiterea infracțiunii de furt, însă în mod greșit tribunalul a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de aceștia, în infracțiunea de tâlhărie.

Corecta calificare a faptei era în infracțiunea de furt calificat.

Fapta inculpatului de a-și însuși o sumă de bani din geanta unei persoane, urmată de exercitarea de violențe împotriva organelor de ordine, care au intervenit pentru a-l prinde, constituie infracțiunea de tâlhărie, în concurs cu aceea de ultraj, iar nu infracțiunea de furt în concurs cu infracțiunea de ultraj.

Pentru a reține infracțiunea de tâlhărie, nu este necesară concomitența apriorică a poziției subiective raporatată la ambele acțiuni (cea de lovire și cea de furt) și este suficient ca autorul să conceapă săvârșirea numai a uneia dintre infracțiuni (în speță lovire), urmând ca, în timpul desfășurării acesteia, acesta să hotărască și săvârșirea celeilate acțiuni.

În acest mod, concepând îmbinarea între acțiuni și rezultatul acestora, chiar dacă rezoluția infracțională nu a fost luată anterior săvârșirii primului act material, autorii au săvârșit o infracțiune complexă, cu poziție subiectivă complexă.

Constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu cea de furt, fapta de sustragere urmată de întrebuințarea de violențe pentru păstrarea bunului, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, chiar dacă între cele două acțiuni s-a scurs un anumit interval de timp.

Chiar dacă lovirea, ca acțiune adiacentă, a fost prima declanșată și se susține că ulterior a survenit ideea săvârșirii furtului, situație în care s-ar putea susține reșinerea a două infracțiuni, infracțiunea complexă de tâlhărie nu poate fi divizată.

În cazul infracțiunii de tâlhărie, este necesar ca făptuitorul care a acționat cu intenție în ceea ce privește săvârșirea faptei de tâlhărie, să fie totodată în culpă față de vătămarea corporală, în sensul că a prevăzut-o, dar a sperat fără temei că nu se va produce, ori nu a prevăzut-o deși putea și trebuia să o prevadă.

Nu poate avea incidență schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la infracțiunea de tâlhărie în aceea de tentativă la infracțiunea de furt calificat, întrucât încercarea inculpatului de a deposeda victima de bunul avut s-a făcut, în mod esențial, prin înfrângerea rezistenței acesteia, prin exercitarea de violențe fizice, fapt care este de esența infracțiunii de tâlhărie.

Smulgerea, pe neașteptate, a telefonului mobil din mâna părții vătămate constituie infracțiunea de tâlhărie și nu cea de furt calificat. Violentarea lucrului s-a răsfrânt asupra persoanei însăși, ceea de înseamnă că prin săvârșirea faptei s-a adus atingere ambelor obiecte juridice – patrimoniul și persoana umană – ocrotite prin incriminarea tâlhăriei.

În practica judiciară s-a decis că săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, concomitent asupra mai multor persoane vătămate, prin amenințare sau lovire, constituie tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, aflate în concurs ideal ori real, câți subiecți pasivi sunt, iar nu o singură infracțiune.

Furtul unei biciclete, prin smulgerea acesteia din mâinile unui minor, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu cea de furt, deoarece smulgerea este un act de violență.

Degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate, ca urmare a violențelor exercitate împotriva ei de inculpat în încercarea de a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea complexă de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită, intrând în conținutul infracțiunii de tâlhărie.

Fapta inculpatului care s-a apropiat de vehiculul părții vătămate, a spart geamul portierei dreapta față și a sustras geanta aflată pe banchetă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.

Dacă inculpatul nu a luat niciun bun de la partea vătămată față de care a întrebuințat amenințări în scop de furt, întrucât aceasta nu avea asupra sa bunuri, fapta constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tâlhărie în formă consumată.

Pentru ca infracțiunea complexă de tâlhărie să fie consumată, se cere ca principala sa componentă, furtul, să se fi epuizat prin însușirea bunului. Dacă acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia a fost întreruptă, rămânând în faza de tentativă, iar componenta sa adiacentă, întrebuințarea de violențe sau amenințări, s-a consumat, fapta, în întregul ei, constituie tentativă la infracțiunea de tâlhărie.

Prin sentința penală nr. 134/19 martie 2003, Tribunalul Brașov l-a condamnat pe inculpatul M.E.G. la pedeapsa de 8 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2)1 lit. b) C. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în dimineața zilei de 9 iunie 2002, în jurul orelor 5,30, inculpatul a spart geamul magazinului aparținând S.C. „Z" SRL și a sustras băuturi alcoolice și țigări.

Fiind surprins de partea vătămată A.D și martorul V.G. inculpatul a fugit dar a fost apoi prins de partea vătămată care a făcut apel la sprijinul a doi gardieni publici. In acest moment, inculpatul a scos din buzunar un briceag cu care a încercat să o lovească în abdomen pe partea vătămată, motiv pentru care aceasta i-a dat drumul și inculpatul a fugit.Împotriva hotărârii de mai sus a declarat apel inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de furt calificat, susținând că nu a întrebuințat violențe pentru a-și asigura scăparea.

Apelul este nefondat.Cu privire la critica adusă încadrării juridice, în sensul că fapta trebuia încadrată în infracțiunea de furt și nu în cea de tâlhărie, este de observat că prima instanță a reținut corect starea de fapt, probele administrate conducând la concluzia că inculpatul a încercat să o lovească pe partea vătămată cu un briceag, reușind astfel să scape. Însuși inculpatul recunoaște că a scos din buzunar briceagul, dar nu a amenințat-o cu el pe partea vătămată, aceasta speriindu-se și dându-i drumul. În aceste împrejurări, chiar dacă s-ar admite apărarea inculpatului, că nu a încercat să o lovească pe partea vătămată, simpla scoatere a briceagului, în condițiile în care fusese urmărit și prins pentru spargerea magazinului, constituie amenințare și deci elementul material adiacent infracțiunii de tâlhărie, prin aceasta inculpatul asigurându-și scăparea.

Fapta inculpatei, care concomitent cu sustragerea banilor din buzunarul victimei, a împins-o pe aceasta, provocându-I astfel căderea și lovirea la cap întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, iar nu ale celei de furt.

În practica judiciară a fost comentată situația în care între acțiunea principală (furt) și acțiunea adiacentă (folosirea violenței, amenințări, etc.) există un interval de timp în care a avut loc succesiunea lor. În speță, s-a reținut că, la sfârșitul lunii septembrie 1991, inculpatul a sustras dintr-un bloc de locuințe aflat în construcție o cantitate de parchet, pe care a ascuns-o într-un bloc neterminat. În data de 19 noiembrie 1991, inculpatul găsind un cumpărător a mers să ia parchetul de unde îl lăsase, însa a fost observat de un grup de militari în termen care făceau pază, aceștia alergând după el, inculpatul, pentru a-și asigura scăparea, a aruncat cu o caramidă asupra unuia dintre ei, pe care l-a și mușcat de mână.

Prima instanță a încadrat această faptă în art.211, rap. la art. 225 Cod Penal și art. 239, alin.2 – Cod Penal cu aplicarea art. 35, lit.a – Cod Penal, iar instanța superioară a respins recursul declarat de inculpat.

În acest sens, în literatura juridică s-a arătat că "folosirea efectivă a violențelor, amenințărilor sau oricăror altor forme de constrângere trebuie să intervină fie în timpul executării acțiunii de furt, fie imediat după consumarea acesteia.

Ca urmare, în cazul mai sus menționat, când furtul s-a comis în luna septembrie iar exercitarea violenței pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea a avut loc în a doua jumătate a lunii octombrie – nu s-a comis o tâlhărie și un ultraj, ci un furt și un ultraj.

Prima instanță a încadrat această faptă în art.211, rap. la art. 225 Cod Penal și art. 239, alin.2 – Cod Penal cu aplicarea art. 35, lit.a – Cod Penal, iar instanța superioară a respins recursul declarat de inculpat

Secțiunea II

Aspecte comparative între infracțiunea de furt și

infracțiunea de abuz de încredere

Pentru existența infracțiunii de abuz de încredere este necesar să existe un raport juridic între partea vătămată și făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândește detenția bunului mobil și are îndatorirea să îl păstreze, să îl restituie la termenul și în condițiile stabilite ori să îi dea destinația indicată de cel de la care l-a primit.

La furt, în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, bunul mobil se află în posesia sau detenția altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinței ei, pentru a și-l însuși pe nedrept, în timp ce pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere bunul mobil trebuie să fie deținut de făptuitor cu orice titlu.

Dacă bunul nu este deținut de făptuitor, ci se află în detenția altuia ori este un bun ieșit fără voie din deținerea unei persoane, însușirea acestuia nu contituie infracțiunea de abuz de încredere, ci infracțiunea de furt, sau eventual de însușire a bunului găsit.

În cazul în care bunul se află în stăpânirea de fapt a unei persoane (chiar dacă nu are un contact material cu bunul), iar făptuitorul și-l însușește, se va reține săvârșirea infracțiunii de furt.

În ceea ce privește furtul și abuzul de încredere, criteriul distinctiv principal de diferențiere este că, la furt, făptuitorul “ia sau sustrage bunul” din posesia sau detenția altuia, iar la abuzul de încredere făptuitorul își însușește pe nedrept lucrul pe care i-l dăduse, de bunăvoie, proprietarul, dar sub alt titlu și în alt scop decât cel al însușirii, sau în general își însușește pe nedrept lucrul, pe care sub orice titlu îl avea în posesia sau detenția sa, cu o destinație determinată și cu obligația de a-l restitui.

Furtul se comite prin “intervertirea posesiunii” însăși, pe când abuzul de încredere se comite prin “intervertirea titlului posesiunii” (căci bunul se afla deja în posesiune).

Remarcăm o distincție importantă între cele două infracțiuni referitoare la pedepsele aplicate acestora, respectiv închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă în cazul furtului, iar în cazul abuzului de încredere pedeapsa este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.

Dacă obiectul juridic este reprezentat de dreptul de proprietate, posesiune și detențiune, la abuzul de încredere obiectul juridic îl constituie dreptul de proprietate.

Prin incriminare se protejează inviolabilitatea dreptului de proprietate, întrucât posesorul sau detentorul unui bun asupra căruia altul are dreptul de proprietate, intervertește, însușindu-și lucrul, “titlul de posesor în acela de proprietar”.

Infracțiunea poartă numele de abuz de încredere deoarece persoana a abuzat de încrederea proprietarului, care îi încredințase lucrul său cu o destinație determinată, transformându-se pe nedrept din detentor sau posesor în proprietar.

Întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt, iar nu ale celei de abuz de încredere, fapta muncitorului care înstrăinează un bun primit pentru a fi folosit în procesul muncii, întrucât prin aceasta dobândise doar deținerea lui fizică, ceea ce nu este de natură a transfera pe seama sa posesia sau detenția bunului, în sensul legii. Atitudinea inculpatului de a converti caracterul folosirii într-o stăpânire în nume propriu, prin efectuarea de acte de dispoziție, întrunește caracteristicile unei luări a bunului mobil din posesia sau detenția altuia, în scopul însușirii pe nedrept.

Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, este necesară existența situației permise, constând în titlul în baza căruia făptuitorul deține bunul. Chiar dacă există un consimțământ al părților vătămate pentru folosirea telefonului mobil de către inculpat, acest consimțământ este condiționat, iar nerespectarea acestei condiții de către inculpat, conduce la concluzia existenței infracțiunii de furt, iar nua celei de abuz de încredere.

Pentru existența infracțiunii de abuz de încredere este necesar să existe un raport juridic între partea vătămată și făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândește detenția bunului mobil și are îndatorirea să îl păstreze, să îl restituie la termenul și în condițiile stabilite ori să îi dea destinația indicată de cel de la care l-a primit.

La furt, în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, bunul mobil se află în posesia sau detenția altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinței ei, pentru a și-l însuși pe nedrept.

Prin sentința penală nr. 385 din 17 ianuarie 2008 pronunțată de Judecătoria Hîrlău, inculpatul B.C.D. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, reținându-se că a sustras telefonul mobil aparținând părții vătămate B.R., telefon pe care acesta i l-a înmânat pentru a efectua o convorbire telefonică, a refuzat să îl restituie la solicitarea expresă a părții vătămate, a creat o diversiune în sensul că i-a solicitat acesteia să meargă în incinta unui bar să caute două persoane după care inculpatul a plecat cu taxiul și a înstrăinat telefonul.

Prin decizia penală nr. 229 din 28 aprilie 2009, Tribunalul Iași a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat, fiind menținută soluția de condamnare dispusă de prima instanță. Hotărârile au fost recurate de inculpat, susținând că instanțele au dat o greșită încadrare juridică faptei, întrucât din probele administrate în cauză rezultă că a deținut telefonul în baza unei contract de împrumut de folosință, valabil încheiat cu partea vătămată, nu a respectat termenul de predare a bunului și după o perioadă de timp a dispus de acest bun, situație ce se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere și nu de furt.

Instanța de recurs a menținut încadrarea juridică dată faptei de către instanțele de fond și de apel, reținând că, în speță, din probatoriul administrat a rezultat că partea vătămată a încredințat telefonul mobil inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu a renunțat la posesie sau detenție, ci doar a operat o schimbare temporară a poziției bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenția inculpatului.În aceste condiții, din modul cum a procedat inculpatul care a luat telefonul, a refuzat să îl restituie, a trimis-o pe partea vătămată să caute două persoane într-un bar, după care a plecat cu taxiul și a vândut bunul, rezultă că acesta nu a comis un abuz de încredere, ci un furt.

Faptul că partea vătămată i-a dat de bună voie telefonul mobil, este lipsit de relevanță cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracțiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să efectueze o convorbire telefonică, dar de fapt hotărâse să și-l însușească pe nedrept, la scurt timp bunul fiind vândut.În concluzie, în mod corect instanțele au apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracțiunii de abuz de încredere, întrucât între inculpat și partea vătămată nu a existat o convenție anterioară cu privire la deținerea bunului, lipsind din situația premisă a acestei infracțiuni.

Existența infracțiunii de abuz de încredere este condiționată de deținerea bunului în gaj, depozit, pentru transport sau în baza oricărui alt contract netranslativ de proprietate, care transferă detenția juridică a bunului.

Fapta inculpatelor care au acceptata să primească în custodie bunurile părții vătămate aflate în imobilul ce le-a revenit în urma partajului succesoral, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere.

Potrivit textului de lege, bunul mobil aparținând altuia trebuie să fie deținut de făptuitor cu orice titlu. În cazul când bunul nu este deținut de făptuitor, ci se află în deținerea altei persoane sau este un bun pierdut, însușirea acestuia va putea constitui infracțiunea de furt sau cea de însușirea bunului găsit.

S-a considerat, de asemenea, în practica judiciară că s-a comis infracțiunea de furt în următoarea speță: inculpatul s-a angajat în scris față de persoana vătămată să-i renoveze apartamentul în schimbul unei sume de bani, primind în acest scop de la aceasta cheia de la ușa de acces în apartamentul, unde, pe lângă alte materiale, se afla depozitată și o cantitate de parchet.

Profitând de această situație, inculpatul și-a însușit, în timpul nopții parchetul pe care, ulterior, l-a vândut.

Fapta comisă de inculpat nu constituie infracțiunea de abuz de încredere, ci aceea de furt calificat, întrucât inculpatul nu deținea cu vreun titlu parchetul, persoana vătămată încredințându-i doar cheia apartamentului în vederea efectuării lucrărilor de renovare.

Fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, în condițiile în care cererea de restituire a fost formulată nu de partea vătămată, ci de un caninet de avocatură care nu a fost împuternicit în acest sens, întrucât abuzul de încredere este o infracțiune comisivă, iar modalitatea alternativă în care se arată că s-ar fi săvârșit – refuzul de restituire, trebuia precedat în mod obligatoriu de un act subsecvent, respectiv cererea de restituire.

Fapta inculpatului, care, primind de la partea vătămată telefonul acesteia pentru a-l folosi, nu-l mai restituie, constituie infracțiunea de abuz de încredere, și nu infracțiunea de furt, întrucât inculpatul a intrat legal în posesia telefonului mobil al părții vătămate.

Înstrăinarea de către muncitor a unui bun ce i-a fost încredințat pentru a-l folosi în procesul muncii constituie infracțiunea de furt, iar nu aceea de abuz de încredere, deoarece făptuitorul nu posedă sau deține bunul înstrăinat în baza unui titlu, patronul păstrând, din punct de vedere juridic, posesia și detenția bunului.

Prin sentința penală nr. 338 din 6 februarie 2008, pronunțată în dosarul nr. 22854/245/2007 al Judecătoriei s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 74 lit. b) și c) C.pen., raportat la art. 76 lit. c) C.pen.

A reținut instanța de fond că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., în condițiile în care simpla predare către inculpat a două telefoane mobile nu poate echivala cu o pierdere a posesiei bunurilor, iar inculpatul nu a devenit un detentor precar, părțile vătămate aflându-se tot timpul în apropierea inculpatului.

Prin decizia penală nr. 435 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Iași a admis apelul declarat de inculpat, a desființat în parte sentința atacată, numai în sensul deducerii perioadei arestării preventive, menținând toate celelalte dispoziții ale sentinței.

Decizia instanței de apel a fost recurată de inculpat și criticată pentru netemeinicie, invocându-se greșita apreciere a probelor administrate în cauză, ce demonstrează că inculpatul a refuzat restituirea bunului mobil încredințat de partea vătămată, activitatea infracțională ce se circumscrie conținutului infracțiunii de abuz de încredere.

Analizând criticile formulate, instanța de recurs a reținut următoarele:

Potrivit art. 213 alin. 1 C.pen., infracțiunea de abuz de încredere constă în însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pentru existența acestei infracțiuni, este necesar în primul rând să existe un raport juridic între partea vătămată și făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândește detenția bunului mobil și, totodată, are îndatorirea să îl păstreze, să în restituie la termenul și în condițiile stabilite ori să îi dea destinația indicată de cel de la care l-a primit.

Devenit detentor al bunului, făptuitorul intervertește în mod abuziv detenția într-o stăpânire deplină, comportându-se ca și cum ar fi proprietarul acestui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredințat.

A dispune de un bun în sensul art. 213 C.pen., înseamnă a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptățit, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deține bunul să nu îl fi îndreptățit să le efectueze.

La furt, în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infracțiunii se află în posesia sau detenția altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinței ei, pentru a și-l însuți pe nedrept.

În speță, persoanele vătămate – minori în vârstă de 15 și 16 ani – încredințând bunul lor (telefonul mobil) inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu au renunțat nici un moment la posesie sau detenție, ci doar a operat o schimbare temporară a poziției bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenția inculpatului.

În aceste condiții, din modul cum a procedat inculpatul, părăsind clubul imediat pe o ieșire laterală, rezultă că acesta a luat hotărârea de a-și însuși telefoanele mobile încă înainte de a intra în posesia lor.

Faptul că părțile vătămate i-au dat de bună voie telefoanele mobile este lipsit de relevanță cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracțiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să le cumpere, când, de fapt, hotărâse să și le însușească pe nedrept, la scurt timp fiind vândute unor persoane necunoscute.

În concluzie, în mod corect instanțele au apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.pen., în condițiile în care între inculpat și părțile vătămate nu a existat o convenție anterioară cu privire la deținerea bunului, lipsind, deci, situația premisă a acestei infracțiuni.

Dacă făptuitorul are un simplu contact material cu bunul și îl însușește, se va reține infracțiunea de furt.

Într-o speță instanța l-a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, reținând că i-a cerut părții vătămate să-i arate un inel, dispărând din bar imediat ce a intrat în posisia acestuia.

Din modul cum a procedat inculpatul, părăsind barul imediat ce partea vătămată i-a înmânat inelul pentru a-l vedea, rezultă că acesta s-a hotărât să-și însușească bunul încă înainte de a intra în posesia lui.

Fapta inculpatului care, sub pretextul schimbării unor bancnote ulterior restituite, își însușește o sumă de bani constituie infracțiunea de înșelăciune, și nu cea de abuz de încredere.

Luarea din drum a unui animal domestic nu constituie infracțiunea de însușire a bunului găsit, ci aceea de furt calificat, deoarece bunul însușit nu a fost pierdut de proprietarul său, și ca atare, nu a ieșit din posesia acestuia.

Secțiunea III

Aspecte comparative între infracțiunea de tâlhărie și

infracțiunea de abuz de încredere

Atât infracțiunea de tâlhărie, cât și cea de abuz de încredere fac parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, ambele având la bază luarea unui bun mobil, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Diferența esențială între cele două infracțiuni constă în violențele sau amenințările exercitate asupra victimei.

În timp ce tâlhăria presupune întrebuințarea de violențe sau amenințări, spre a crea un pericol iminent pentru viața, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică a persoanei, în cazul infracțiunii de abuz de încredere nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei constrânse prin violență sau amenințare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

La tâlhărie, în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, bunul mobil se află în posesia sau detenția altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinței ei, pentru a și-l însuși pe nedrept, iar în cazul abuzul de încredere este necesar să existe un raport juridic între partea vătămată și făptuitor, bunul mobil aflându-se deja în posesia viitorului infractor.

Dacă partea vătămată, din cauza temerii, a remis inculpatului un bun aflat asupra sa, pe care inculpatul a refuzat ulterior să îl restituie, însușindu-și bunul, fapta constituie infracțiunea de tâlhărie și nu infracțiunea de abuz de încredere.

Într-un asemenea caz, lipsește situația premisă a infracțiunii de abuzz de încredere, și anume deținerea bunului de către inculpate în baza unui titlu, iar refuzul inculpatului de a restitui bunul nu realizează latura obiectivă a acestei infracțiuni, în condițiile în care la momentul refuzul infracțiunea de tâlhărie era consumată, odată cu remiterea bunului de către partea vătămată ca urmare a temerii.

Însuțirea prin acte de violență, a sumei de bani primite cu ocazia discuțiilor privind un schimb valutar, ce nu s-a mai efectuat, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de abuz de încredere, deoarece acei bani nu erau deținuți în virtutea unui raport juridic încheiat.

Ambele infracțiuni sunt contra patrimoniului, dar se deosebesc prin modul în care operează transferul patrimonial al bunului.

La tâlhărie, făptuitorul obține în mod ilicit detenția bunului, pe când la infracțiunea de abuz de încredere făptuitorul dobândește ilicit detenția, în temeiul unui raport juridic, dar, ulterior, intervertește, prin singura sa voință, simpla detenție într-o stăpânire deplină.

Fapta inculpatului care, sub pretextul că dorește să cumpere, de la partea vătămată, telefonul mobil, i-a cerut să-l examineze, apoi a refuzat să-l restituie și, pentru a-și asigura scăparea, a amenințat cu un cuțit și a fugit, constituie infracțiunea de tâlhărie, și nu infracțiunea de abuz de încredere.

Din modalitatea săvârșirii faptei rezultă cu certitudine că inculpatul a intenționat să sustragă telefonul și nicidecum să-l cumpere și, invocând pretextul amintit, a determinat partea vătămată să i-l încredințeze.

Prin sentința penală nr. 310/31 iulie 2003, Tribunalul Brașov l-a condamnat pe inculpatul la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), cu aplicarea art. 74 și 76 lit. d) C. pen. dispunând, în baza art. 81 și 110 C. pen. suspendarea condiționată a acesteia și stabilind un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, pe durata căruia, până la împlinirea vârstei de 18 ani, l-a încredințat în supravegherea Serviciului de Supraveghere și Reintegrare Socială, iar după această vârstă l-a obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 863 alin. (1) C. pen., atrăgându-i atenția asupra dispozițiilor art. 83 și 864 C. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în ziua de 3 iulie 2002, pe strada Toamnei din Brașov, inculpatul minor, în vârstă de 16 ani, i-a luat prin amenințare cu bătaia bicicleta părții vătămate D.A., în vârstă de 13 ani, încercând să o vândă în zona Gării CFR Brașov pentru suma de un 100 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., lipsind elementul de violență în deposedarea părții vătămate.

Verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

În condițiile în care inculpatul și partea vătămată nu se cunoșteau și dată fiind vârsta de numai 13 ani a părții vătămare, chiar dacă s-ar reține apărarea inculpatului, că nu a amenințat-o cu bătaia, este evident că partea vătămată i-a dat bicicleta de frică, astfel cum constant a declarat.

Aceeași percepție au avut-o și martorii care erau de față. Relevantă sub acest aspect este declarația unui martor care arată că inculpatul a pus mâna pe ghidonul bicicletei și a dat-o jos de pe aceasta pe partea vătămată, care a început să plângă.

Față de cele arătate, cererea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de abuz de încredere este nefondată, inculpatul intrând în posesia bunului prin violență.

Luarea de către inculpat a unui telefon mobil, cu consimțământul părții vătămate, în scopul de a-l repara în schimbul unei sume de bani, urmată de refuzul de a-l restitui, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuzz de încredere, iar nu cele ale infracțiunii de tâlhărie, întrucât inculpatul a intrat în posesia bunului mobil în baza unui raport juridic patrimonial.

Prin sentința nr. 333 din 9 martie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a schimbat încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpatul D.G. din infracțiunea de tâlhărie prevazută în art. 211 alin. (2) lit. b) si c) C. pen. în infracțiunea de abuz de încredere prevăzută în art. 213 din același cod și, în baza acestui text de lege, a condamnat pe inculpat.

Instanța a reținut că, în seara zilei de 31 martie 2003, partea vătămată și inculpatul s-au întalnit într-un autobuz și, în urma discuțiilor purtate, partea vătămată a înmânat inculpatului telefonul mobil pentru a-l repara, în schimbul sumei de 400.000 de lei.

Inculpatul a luat telefonul, dar după ce a constatat că nu-l poate repara, nu l-a mai restituit părții vătămate.

        Prin decizia nr. 396 din 26 mai 2004, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul procurorului și a schimbat încadrarea juridică în prevederile art. 211 alin. (2) lit. b) și c) Cod penal.
           Recursul declarat de inculpat, prin care a cerut schimbarea încadrării juridice în prevederile art. 213 C. pen., este fondat.
            Pentru existența infracțiunii de tâlhărie este necesară o acțiune principală de furt, de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept și o acțiune adiacentă de exercitare a violenței, de amenințare sau de folosire a unor mijloace de constrângere.

            În concluzie, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, deoarece partea vătămată a dat telefonul de bună-voie inculpatului, în scopul reparării acestuia, urmând ca inculpatul să il restituie după două zile.

            Fiind dovedit că inculpatul a intrat în posesia telefonului mobil, cu consimțământul părții vătămate, pentru a-l repara contra unei sume de bani, deci pe baza unui raport juridic patrimonial, fapta întrunește elementele contitutive ale infracțiunii de abuz de încredere, ci nu ale infracțiunii de tâlhărie.

           În consecință, recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată și s-a dispus menținerea sențintei pronunțate de prima instanța. 

SCURTE CONSIDERAȚII CONCLUZIVE

Concluzionând, vom spune că deosebirea dintre infracțiunea de furt și cea de tâlhărie, sub aspectul laturii obiective, este, în cazul tâlhăriei, dată de exercitarea violențelor sau amenințărilor, anterior, în timpul sau după săvârșirea activității principale de furt cu scopul de a dobândi sau a asigura păstrarea bunul dobândit.

Diferența constă în modalitatea în care sunt săvărșite.

Vorbind în termeni populari, tâlhăria este un furt săvârșit cu ajutorul violenței sau amenințărilor,însă întrebuințarea violenței sau a amenințărilor trebuie să fie un factor decisiv în comiterea infracțiunii.

Diferența esențială între infracțiunea de furt și infracțiunea de abuz de încredere constă în faptul că la furt, în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infracțiunii se află în posesia sau detenția altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinței ei, pentru a și-l însuți pe nedrept, în timp ce pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere bunul mobil trebuie să fie deținut de făptuitor cu orice titlu.

Toate cele trei infracțiuni analizate fac parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, având la bază luarea unui bun mobil, cu scopul de a și-l însuși pe nedrept.

Diferența esențială între infracțiunea de tâlhărie și infracțiunea de abuz de încredere constă în violențele sau amenințările exercitate asupra victimei.

În timp ce tâlhăria presupune întrebuințarea de violențe sau amenințări, spre a crea un pericol iminent pentru viața, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică a persoanei, în cazul infracțiunii de abuz de încredere nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei constrânse prin violență sau amenințare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

La tâlhărie, în momentul săvârșirii acțiunii incriminate, bunul mobil se află în posesia sau detenția altei persoane decât infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinței ei, pentru a și-l însuși pe nedrept, iar în cazul abuzul de încredere este necesar să existe un raport juridic între partea vătămată și făptuitor, bunul mobil aflându-se deja în posesia viitorului infractor.

Analizăm mai jos, schematic, cele trei infracțiuni, după structura lor, punând astfel în evidență deosebirile dintre ele:

Obiectul juridic:

– infracțiunea de furt are ca obiect juridic relațiile sociale ce privesc relațiile patrimoniale, ocrotind astfel posesia sau detenția bunurilor mobile;

– în cazul infracțiunii de tâlhărie, obiectul juridic este complex, obiectul juridic principal fiind constituit din relațiile sociale referitoare la patrimoniu (ca și în cazul infracțiunii de furt), iar obiectul juridic adiacent constă în relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor, la viața și integritatea corporală a persoanelor;

– în cazul infracțiunii de abuz de încredere, obiectul juridic constă în relațiile sociale patrimoniale bazate pe încrederea reciprocă a subiecților raporturilor juridice;

2. Obiectul material:

– în cazul infracțiunii de furt, obiectul material este bunul mobil care se află în posesia sau detenția altuia;

– obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este bunul mobil (ca în cazul infracțiunii de furt), dar la tâlhărie avem și un obiect material secundar-corpul persoanei;

– obiectul material al abuzului de încredere este bunul mobil încredințat cu un anumit titlu și cu un anumit scop făptuitorului;

3. Subiecții infracțiunii:

– subiectul activ al infracțiunii de furt poate fi orice persoană fizică , iar subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau ale cărei interese patrimoniale au fost lezate, în posesia sau detenția căreia se afla bunul;

– și în cazul tâlhăriei, subiectul activ și cel pasiv poate fi orice persoană fizică, cu precizarea că trebuie să deosebim subiectul pasiv al acțiunii de luare, care este posesorul sau detentorul bunului sustras, și subiectul pasiv al acțiunii de constrângere, care poate fi orice persoană care ia contat cu făptuitorul pentru a-l împiedica în acțiunea de luare sau care încearcă să-l rețină, imediat după comiterea faptei.

– subiectul activ al abuzului de încredere este persoana căreia i s-a încredințat bunul mobil în baza unui titlu și cu un anumit scop

(detentor precar), iar subiectul pasiv este proprietarul care și-a încredințat bunul mobil altei persoane;

4. Condiția premisă:

– presupune îndeplinirea a două condiții și anume bunul trebuie să facă parte dintr-un patrimoniu și să se afle în posesia sau detenția unei personae, de la care a fost furat;

– în cazul infracțiunii de tâlhărie condiția premisă nu există;

– condiția premisă, în cazul abuzului de încredere se bazează pe raportul juridic între făptuitor și proprietarul bunului, în baza căruia făptuitorul are obligația de a restitui bunul;

5. Elementul material:

– la furt constă în fapta de luare a bunului mobil din posesia sau detenția altuia;

– elemental material al infracțiunii de tâlhărie este compus din două elemente și anume: elementul material principal este același cu cel al infracțiunii de furt (luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altei persoane), iar elementul material secundar constă în acțiunea de constrângere, prin amenințări, violențe, punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra;

– elemental material al furtului se realizează printr-o acțiune sau inacțiune, respectiv: însușirea, dispunerea, folosirea pe nedrept a bunului sau refuzul de a restitui bunul încredințat în baza unui titlu;

6. Latura subiectivă:

– infracțiunea de furt se comite cu intenție directă, deoarece autorul își dă seama că ia bunul din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia;

– ca și în cazul infracțiunii de furt, fapta de tâlhărie se comite cu intenție directă;

– infracțiunea de abuz de încredere se comite cu intenție directă sau indirectă;

7. Formele infracțiunii:

– la infracțiunea de furt sunt posibile toate formele imperfecte ale infracțiunii, însă legea pedepsește numai tentativa;

– cu toate că actele pregătitoare sunt posibile, în cazul tâlhăriei acestea nu sunt incriminate și, în consecință, nu sunt pedepsite, însă tentativa se pedepsește;

– și în cazul abuzului de încredere actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate,iar tentativa nu se pedepsește;

8. Sancțiuni:

– pentru furtul simplu pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă:

– pentru tâlhărie, sancțiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi;

– pentru abuzul de încredere, sancțiunea constă în pedeapsa cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă;

În toate cele trei cazuri, se aplică dispozițiile art. 62 alin (1) NCP ( dacă pentru infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii).

9. Aspecte procesuale:

– în cazul infracțiunii de furt simplu, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu;

– acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și în cazul infracțiunii de tâlhărie;

– în cazul infracțiunii de abuz de încredere, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII:

BĂDILĂ Mircea, Drept Penal. Partea Specială, Editura Altip, Alba Iulia, 2006, vol. I;

BIRO Ludovic, Criterii distinctive între infracțiunile de șantaj și tâlhărie, Revista Română de Drept nr. 4/1971;

BOROI Alexandru, Drept penal. Partea Specială. Editura C.H. Beck, București, 2006;

BOROI Alexandru, Drept penal. Partea Specială. Conform Noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2011;

CERNEA E. și MOLCUȚ E., Istoria statului și dreptului românesc, Casa de Editură și Presă „Șansa” , București, 1991;

DOBRINOIU Vasile, HOTCA Mihai Adrian, GORUNESCU Mirela, DOBRINOIU Maxim, PASCU Ilie, CHIȘ Ioan, PĂUN Costică, NEAGU Norel, SINESCU Mircea Constantin, Noul Cod Penal Comentat. Partea Specială, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2014 ;

DOBRIBOIU Vasile, NEAGU Norel, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Universul Juridic, București, 2011;

DONGOROZ Vintilă și colectivul, Noul Cod penal și Codul anterior, Editura Politică, București, 1968;

DONGOROZ V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului Penal vol. III, Editura Academia, București, 1975;

FILIPESCU I.P., Drept civil. Drepturi de proprietate și alte drepturi reale. Editura Actami, București, 1996;

FLOCA Ioan N., Originile dreptului scris în biserica ortodoxă, Sibiu, 1939;

IVAN Gheorghe, IVAN Mari-Claudia, Drept Penal. Partea specială. Conform Noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2013;

NISTOREANU Gheorghe și colaboratorii, Drept Penal. Partea Specială, Editura Europa Nova, București, 1999;

NISTOREANU Gheorghe, MOLNAR Ioan, BOROI Alexandru, DOBRINOIU Vasile, PASCU Ilie, LAZĂR Valerică, Drept penal. Partea specială. Ediție revăzută, Editura Continent XXI, București, 1996;

PASCU Ilie, GORUNESCU Mirela, Drept Penal. Partea Specială, Editura Hamangiu, Ediția a II-a, București, 2009;

STRETEANU Florin, MOROȘANU Raluca, Instituții și Infracțiuni în Noul Cod Penal, Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010;

STOICA Andreea, Infracțiuni contra patrimoniului. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006;

TOADER Tudorel, Drept penal. Partea Specială, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 2001;

UDROIU Mihail, Drept Penal. Partea Specială. Noul Cod Penal, București, Editura C.H.Beck, 2014;

VASILE Marius, MOLOMAN George, GHEAGĂ Dumitru, ROȘCA Ovidiu, Tâlhăria. Culegere de practică judiciară, Editura Moroșan și Nicoară M., București 2007;

VLĂDOIU Nasty Marian, Drept Penal Român. Partea Specială. Curs universitar, Universul Juridic, București, 2014;

STUDII JURIDICE:

1. R. Badea, Din nou despre distincția între furt și abuzul de încredere, Dreptul nr. 8/2003, p.140;

2. M.C. Gavrilescu, Furt. Abuz de încredere. Obiect material, Revista de Drept Penal nr. 4/2001, p.153;

3. Gh. Mărgărit, Furt sau tâlhărie, Revista de Drept Penal, nr. 3/2005, p. 132;

4. F. Popa, M. Popescu, Delapidare sau furt, Revista de Drept Penal nr. 1/2003, p.188;

5. C. Turianu, Discuție cu privire la condițiile în care poate fi reținută infracțiunea de abuz de încredere. Diferențiere față de infracțiunea de furt, Dreptul nr. 3/2002, p.107;

LEGISLAȚIE:

1. Codul Penal al României însoțit de comentarii și note, Editura Albastră, București, 1997;

2. Noul Cod penal și Noul Cod de Procedură Penală, Universul Juridic, București, 2014;

3. Constituția României;

JURISPRUDENȚĂ:

Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 326/12.11.2003;

Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 130/21.15.2003;

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizia nr. 505/1998;

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizia nr. 1816/2003;

Curtea de Apel Iași, secția penală, decizia nr. 29/2002;

C.S.J., secția militară, decizia nr. 13/1996;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 301/1996;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1197/2000;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 3411/2000;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1204/2002;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 2180/2002;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 3728/2002;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 2941/2003;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 3424/2004;

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2007;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 6236/2004;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3424/2004;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1204/2005;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1234/2005;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 27/2007;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 34/2008;

Sentința penală nr. 2853/2010, dosar 2890/2010, Judecătoria Caransebeș;

Tribunalul Suprem, Secția penală, nr. 4605/1992;

ADRESE WEB:

www.legalis.ro;

www.studiiijuridice.ro;

www.justpedia.ro;

www.jurisprudentacedo.ro;

www.portal.just.ro;

www.adocatura.com;

www.gandul.info;

http//lege5.ro;

www.scj.ro;

www.ccr.ro;

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII:

BĂDILĂ Mircea, Drept Penal. Partea Specială, Editura Altip, Alba Iulia, 2006, vol. I;

BIRO Ludovic, Criterii distinctive între infracțiunile de șantaj și tâlhărie, Revista Română de Drept nr. 4/1971;

BOROI Alexandru, Drept penal. Partea Specială. Editura C.H. Beck, București, 2006;

BOROI Alexandru, Drept penal. Partea Specială. Conform Noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2011;

CERNEA E. și MOLCUȚ E., Istoria statului și dreptului românesc, Casa de Editură și Presă „Șansa” , București, 1991;

DOBRINOIU Vasile, HOTCA Mihai Adrian, GORUNESCU Mirela, DOBRINOIU Maxim, PASCU Ilie, CHIȘ Ioan, PĂUN Costică, NEAGU Norel, SINESCU Mircea Constantin, Noul Cod Penal Comentat. Partea Specială, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Universul Juridic, București, 2014 ;

DOBRIBOIU Vasile, NEAGU Norel, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Universul Juridic, București, 2011;

DONGOROZ Vintilă și colectivul, Noul Cod penal și Codul anterior, Editura Politică, București, 1968;

DONGOROZ V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului Penal vol. III, Editura Academia, București, 1975;

FILIPESCU I.P., Drept civil. Drepturi de proprietate și alte drepturi reale. Editura Actami, București, 1996;

FLOCA Ioan N., Originile dreptului scris în biserica ortodoxă, Sibiu, 1939;

IVAN Gheorghe, IVAN Mari-Claudia, Drept Penal. Partea specială. Conform Noului Cod penal, Editura C.H. Beck, București, 2013;

NISTOREANU Gheorghe și colaboratorii, Drept Penal. Partea Specială, Editura Europa Nova, București, 1999;

NISTOREANU Gheorghe, MOLNAR Ioan, BOROI Alexandru, DOBRINOIU Vasile, PASCU Ilie, LAZĂR Valerică, Drept penal. Partea specială. Ediție revăzută, Editura Continent XXI, București, 1996;

PASCU Ilie, GORUNESCU Mirela, Drept Penal. Partea Specială, Editura Hamangiu, Ediția a II-a, București, 2009;

STRETEANU Florin, MOROȘANU Raluca, Instituții și Infracțiuni în Noul Cod Penal, Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010;

STOICA Andreea, Infracțiuni contra patrimoniului. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006;

TOADER Tudorel, Drept penal. Partea Specială, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 2001;

UDROIU Mihail, Drept Penal. Partea Specială. Noul Cod Penal, București, Editura C.H.Beck, 2014;

VASILE Marius, MOLOMAN George, GHEAGĂ Dumitru, ROȘCA Ovidiu, Tâlhăria. Culegere de practică judiciară, Editura Moroșan și Nicoară M., București 2007;

VLĂDOIU Nasty Marian, Drept Penal Român. Partea Specială. Curs universitar, Universul Juridic, București, 2014;

STUDII JURIDICE:

1. R. Badea, Din nou despre distincția între furt și abuzul de încredere, Dreptul nr. 8/2003, p.140;

2. M.C. Gavrilescu, Furt. Abuz de încredere. Obiect material, Revista de Drept Penal nr. 4/2001, p.153;

3. Gh. Mărgărit, Furt sau tâlhărie, Revista de Drept Penal, nr. 3/2005, p. 132;

4. F. Popa, M. Popescu, Delapidare sau furt, Revista de Drept Penal nr. 1/2003, p.188;

5. C. Turianu, Discuție cu privire la condițiile în care poate fi reținută infracțiunea de abuz de încredere. Diferențiere față de infracțiunea de furt, Dreptul nr. 3/2002, p.107;

LEGISLAȚIE:

1. Codul Penal al României însoțit de comentarii și note, Editura Albastră, București, 1997;

2. Noul Cod penal și Noul Cod de Procedură Penală, Universul Juridic, București, 2014;

3. Constituția României;

JURISPRUDENȚĂ:

Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 326/12.11.2003;

Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 130/21.15.2003;

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizia nr. 505/1998;

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, decizia nr. 1816/2003;

Curtea de Apel Iași, secția penală, decizia nr. 29/2002;

C.S.J., secția militară, decizia nr. 13/1996;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 301/1996;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1197/2000;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 3411/2000;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 1204/2002;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 2180/2002;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 3728/2002;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 2941/2003;

C.S.J., secția penală, decizia nr. 3424/2004;

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27/2007;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 6236/2004;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 3424/2004;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1204/2005;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1234/2005;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 27/2007;

I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 34/2008;

Sentința penală nr. 2853/2010, dosar 2890/2010, Judecătoria Caransebeș;

Tribunalul Suprem, Secția penală, nr. 4605/1992;

ADRESE WEB:

www.legalis.ro;

www.studiiijuridice.ro;

www.justpedia.ro;

www.jurisprudentacedo.ro;

www.portal.just.ro;

www.adocatura.com;

www.gandul.info;

http//lege5.ro;

www.scj.ro;

www.ccr.ro;