Infractiuni Savarsite Contra Persoanei

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR SĂVÂRȘITE CONTRA PERSOANEI

Elemente comune grupului infracțiunilor săvârșite contra persoanei

Titlul I din partea Specială a Noului Cod Penal este consacrată protecției atributelor fundamentale ale persoanei. Faptele de natură să aducă atingere acestor valori sunt grupate în mai multe capitole și secțiuni după cum urmează: infracțiuni contra vieții, infracțiuni contra integrității corporale sau a sănătății, infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie, agresiuni asupra fătului, infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie, infracțiuni contra libertății persoanei, traficul și exploatarea persoanei vulnerabile, infracțiuni contra libertății și integrității sexuale și infracțiuni ce aduc atingerea domiciliului și vieții private.

Obiectul juridic constă în relațiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei. Viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea, libertatea vieții sexuale, demnitatea, sunt valori sociale ocrotite, în principal, prin incriminările din aceste titluri. Protecția penală este realizată și prin alte norme de incriminare, prevăzute în Noul Cod Penal sau în unele legi speciale, norme prin care sunt ocrotite, în principal, alte valori sociale și, în secundar, cele analizate. Astfel, de exemplu, prin incriminarea tâlhăriei sunt protejate în principal relațiile sociale cu caracter patrimonial și în secundar cele privind atributele persoanei, referitoare la libertatea morală, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viața acesteia.

Obiectul material este reprezentat, de regula, de corpul victimei față de care se săvârșește, în mod nemijlocit, fapta incriminatorie, cum ar fi, de exemplu, la infracțiunea de omor, ucidere din culpa, lovirea sau alte violențe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte etc. Unele din infracțiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material. De exemplu, sunt lipsite de obiect material infracțiunile de amenințare si divulgarea secretului profesional.

Subiectul activ poate fi, de regulă, orice persoana. În cazul unora dintre infracțiunile contra persoanei, subiectul activ este calificat. De exemplu, la divulgarea secretului profesional subiectul activ cunoaște datele sau informațiile cu caracter secret, datorită profesiei pe care o îndeplinește. La unele dintre aceste infracțiuni, o anumită calitate a făptuitorului poate determina una dintre formele agravate. De exemplu, uciderea din culpă se încadrează în una din formele agravate dacă, în momentul săvârșirii faptei, autorul se afla în exercitarea unei profesii, meserii ori în îndeplinirea unei activități. Tot astfel, violul ori actul sexual cu un minor se încadrează în formele agravate dacă, în raport cu victima infracțiunii, făptuitorul are calitatea de tutore, curator, supraveghetor, îngrijitor, medic curant etc.

Participarea penală este posibilă, de regulă, sub toate formele. Coautoratul nu este posibil la infracțiunile cu subiect unic. Participația improprie este posibilă la infracțiunile săvârșite din culpă, și anume la ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă.

Subiectul pasiv poate fi, de regulă, orice persoană. Pluralitatea de victime determină existența unui concurs format din tot atâtea infracțiuni. Uneori din pluralitatea de victime legiuitorul a creat o unitate legală, cum ar fi, de exemplu, în cazul omorului calificat săvârșit asupra a două sau mai multe persoane sau în cazul uciderii din culpă, dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a doua sau mai multor persoane. La unele dintre infracțiunile analizate, subiectul pasiv trebuie să aibă o anumită calitate, cum ar fi: calitatea de magistrat, polițist, jandarm, militar, membru al familiei, etc. De regula infracțiunea exista indiferent de vârsta victimei, starea de sănătate a acesteia etc. La unele dintre infracțiunile analizate, astfel de situații determină încadrarea juridică a faptei. De exemplu, la actul sexual cu un minor, victima infracțiunii este o persoană cu vârstă până în 18 ani.

Elementul material al laturii obiective se realizează, în cele mai frecvente cazuri, prin acțiuni, cum ar fi, de exemplu, în cazul omorului, lovirilor sau altor violențe etc. Inacțiunea este posibilă, în cazul unora dintre infracțiunile contra persoanei, ca modalitate alternativă a acțiunii. De exemplu, uciderea din culpă poate fi săvârșită printr-o inacțiune; tot astfel lipsirea de libertate în mod ilegal etc.

Urmarea imediată constă într-o atingere adusă unuia sau unora dintre atributele fundamentale ale persoanei, protejate prin textele de incriminare.

Raportul de cauzalitate dintre fapta și urmarea socialmente periculoasă trebuie stabilit în fiecare caz în parte.

Cele mai numeroase infracțiuni contra persoanei presupun vinovăția făptuitorului sub forma intenției, care poate fi directă sau indirectă. Culpa este întâlnită la infracțiunile de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă. Praeterintenția este întâlnită în infracțiunea constând în lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

Sancțiunea diferă în funcție de periculozitatea fiecăreia dintre faptele incriminate. Cea mai severă pedeapsă constând în detențiunea pe viață, este prevăzută pentru omorul calificat, iar cea mai redusă, constând în amendă, este prevăzută pentru lovire sau alte violențe.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi este prevăzută pentru omor calificat, întreruperea cursului sarcinii, sclavia, viol, act sexual cu un minor, etc.

Unele din infracțiunile contra persoanei au, pe lângă forma simplă, și una sau mai multe forme agravate.

Elemente specifice grupului infracțiunilor contra vieții

Este o subdiviziune în cadrul Capitolului I al Titlului II și cuprinde infracțiuni grupate după obiectul juridic special comun și anume dreptul la viață al persoanei. Dreptul la viață nu este doar o valoare individuală, ci este mai ales o valoare socială, întrucât existența fiecărei ființe umane influențează în mod direct, însăși colectivitatea.

Din cele mai vechi timpuri, grupurile sociale au fost preocupate să ocrotească viața indivizilor care le compun, iar în acest scop au fost utilizate tradițiile, preceptele religioase, regulile de ordin moral și în fine regulile (normele) juridice. Legea penală este considerată cea mai energică formă de influențare și 12 ocrotire a valorilor sociale, iar viața persoanei a reprezentat întotdeauna elementul central al sistemului de valori protejat de ea.

Tocmai de aceea, pentru că viața este privită mai ales ca o valoare socială, nu este incriminată și pedepsită, încercarea de sinucidere, ea neaducând atingere vreunei relații sociale: persoana nu poate stabili relații cu ea însăși. În ciuda acestei evidențe, de-a lungul istoriei au existat sisteme legislative care pedepseau tentativa (încercarea) de sinucidere, cum este cazul legislației engleze. În prezent aceste dispoziții legale sunt fost abrogate

Din punct de vedere al legii penale nu interesează dacă este vorba de viața unei persoane tinere sau vârstnice, a uneia sănătoase sau bolnave, legea ocrotind în mod egal viața oricărui om. Chiar și atunci când persoana își dă acordul pentru a-i fi suprimată viața, fapta va constitui infracțiunea de omor și va fi pedepsită. În legislația noastră nu este permisă nici eutanasia (uciderea unui bolnav incurabil săvârșită la cererea sa de medic) și nici sinuciderea asistată (sinuciderea bolnavului cu substanța prescrisă de medic), deși alte legislații (de exemplu, cea olandeză sau columbiană) reglementează aceste situații.

Obiectul juridic constă în relația socială referitoare la dreptul la viață, drept recunoscut și ocrotit prin norma penală oricărei persoane. Sub acest aspect, legea penală protejează viața față de faptele socialmente periculoase îndreptate împotriva unor persoane. Dreptul la viață există și este ocrotit de legea penală din momentul în care ia sfârșit procesul nașterii naturale, moment în care copilul este expulzat și își începe viața extrauterină, și până la momentul în care intervine moartea biologică. Dreptul la viață este protejat în egală măsură, indiferent de titular, indiferent de vârstă, starea sănătății etc. Legislația noastră penală nu permite eutanasia, astfel încât, dreptul la viață este protejat chiar și împotriva voinței victimei, constituind infracțiune de omor și fapta săvârșită dintr-un sentiment de milă, pentru a pune capăt suferințelor prelungite si inutile ale victimei, deoarece, din punct de vedere juridic, nu poate fi admis nici un procedeu de natură a ridica viața unui muribund.

Obiectul material este reprezentat de corpul victimei, persoana în viață.

Subiectul activ nemijlocit (autorul) poate fi orice persoană, legea nefăcând precizare în acest sens. În anumite situații, subiectul este calificat. Subiectul pasiv (victima infracțiunii) este persoana fizică împotriva căreia a fost îndreptată activitatea infracțională a făptuitorului.

Elementul material al laturii obiective se realizează, în cele mai frecvente cazuri, printr-o acțiune de suprimare a vieții victimei. La infracțiunea privind determinarea sau înlesnirea sinuciderii, sunt prevăzute două alternative, constând în fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane. Elementul material se poate realiza și printr-o inacțiune, cum ar fi, de exemplu, uciderea din culpă, constând în neîndeplinirea unei obligații legale, cu consecința morții victimei.

Urmarea imediată constă în moartea victimei, rezultat care se poate produce imediat sau după trecerea unui interval de timp.

Raportul de cauzalitate dintre faptă și urmare trebuie stabilit în fiecare caz concret.

Latura subiectivă presupune intenția, care poate fi directă sau indirectă. Culpa constituie formă de vinovăție pentru uciderea din culpă.

Tentativa se pedepsește la infracțiunea de omor și omor calificat. Tentativa este posibilă, dar nu se pedepsește la infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii. Tentativa nu este posibilă în cazul uciderii din culpă.

Consumarea infracțiunilor contra vieții are loc în momentul în care se produce rezultatul socialmente periculos. Moartea victimei. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii se consumă în momentul în care victima se sinucide sau încearcă să se sinucidă.

Sancțiunea este diferită în funcție de gravitatea faptei. Cea mai severă pedeapsă este prevăzută pentru omorul calificat (art. 189 C. pen) constând în detențiune pe viață alternativ cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, iar cea mai redusă este prevăzută pentru uciderea din culpă (art. 192 C. pen.) constând în închisoare de la 1 la 5 ani.

Elemente specifice grupului infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății

Aceste infracțiuni se regăsesc în secțiunea a doua a primului capitol din titlul al II-lea consacrat infracțiunilor contra persoanei și cuprinde articolele 193 – 198.

Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul fiecărei persoane la integritate corporală și sănătate. Fapta de autovătămare nu constituie infracțiune, cu excepția situației în care este concepută și realizată ca o modalitate de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor privind serviciul militar.

Obiectul material constă în corpul persoanei împotriva căreia s-a săvârșit infracțiunea. Ca și în cazul infracțiunilor contra vieții, trebuie să fie vorba de corpul unei persoane în viață.

Subiect activ al acestor infracțiuni poate fi orice persoană. Uneori, legea cere subiectului activ o anumită calitate: membru de familie, persoană care exercită o profesie sau meserie ori persoană minoră. Alteori, cum este cazul infracțiunii de încăierare, subiectul activ îl constituie o pluralitate naturală de făptuitori constituiți în cel puțin două grupuri de cel puțin două persoane fiecare. Participația penală este posibilă sub toate formele.

De cele mai multe ori, infracțiunile contra integrității corporale sau a sănătății se realizează prin acțiune (lovire cu un corp dur, înjunghiere etc.). Aceasta nu exclude însă posibilitatea săvârșirii lor și prin inacțiuni (neluarea unor măsuri pentru a preveni lovirea sau îmbolnăvirea unei persoane).

Urmarea imediată constă într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane.

Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul socialmente periculos produs trebuie să existe.

Infracțiunile examinate se săvârșesc, de regulă, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Unele dintre aceste infracțiuni pot fi săvârșite și cu praeterintenție, sau numai cu praeterintenție (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte). În sfârșit, legea sancționează și vătămarea corporală săvârșită din culpă.

Atunci când este posibilă, tentativa se pedepsește.

Consumarea acestor infracțiuni are loc în momentul când se produce rezultatul socialmente periculos.

Fiind infracțiuni care prezintă un grad diferit de pericol social, infracțiunile contra integrității corporale sau a sănătății sunt prevăzute cu sancțiuni care diferă destul de mult, începând cu închisoarea de la trei luni la doi ani sau amendă, pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe, și terminând cu închisoare de la 6 la 12 ani, prevăzută pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În cazul acestor infracțiuni nu sunt prevăzute și pedepse complementare.

CAPITOLUL II. ANALIZA INFRACȚIUNII DE OMOR

Concept și caracterizare

În elaborarea noului Cod penal s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române, iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de referință în dreptul penal european. Aceste două direcții avute în vedere la elaborarea codului au putut fi conciliate tocmai prin analiza atentă a evoluției legislației penale române.

În cadrul infracțiunilor contra persoanei, prima grupă de infracțiuni analizată, la fel ca în Codul penal anterior, se referă la infracțiunile contra vieții. Codul penal debutează în art. 188, cu incriminarea faptei de omor, într-o variantă identică cu cea din Codul penal anterior.

Gradul de pericol social pe care îl prezintă omorul este deosebit de ridicat, această faptă aducând atingerea celui mai important atribut al persoanei, viața. Punerea în pericol sau suprimarea vieții persoanei interesează nu numai persoana victimei, ci și persoana în general, deoarece fără respectarea vieții persoanei nu poate fi concepută nici existența pașnică a colectivității, nici conviețuirea membrilor acesteia.

Infracțiunea de omor prezintă o variantă tip și o variantă agravată. Varianta tip este reglementată în art. 188 C. pen. și va fi analizată în continuare. Varianta agravată este prevăzută în art. 189 C. pen., sub denumirea de omor calificat.

Elemente preexistente

Obiectul juridic

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei private sub totalitatea atributelor sale (viață, integritate corporală, inviolabilitate sexuală, libertate, demnitate).

Este cunoscut că această infracțiune prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat pe de o parte, de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al fiecărei persoane asupra căreia se efectuează activitatea de ucidere.

Obiectul material

Obiectul material al infracțiunii de omor îl constituie corpul persoanei aflate în viață, indiferent de vârstă, sex, stare de sănătate sau normalitate bioantropologică (normal, anormal, viabil sau neviabil etc.). Viața este un fenomen complex ca formă de mișcare, are la bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă viața încetează în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială fundamentală și implicit relațiile sociale legate de ea. Toate persoanele au dreptul la viață, indiferent de starea de sănătate, boală incurabilă sau muribunde, nefiind îngăduit nimănui să suprime viața cuiva, indiferent cât mai are de trăit chiar și în cazul în care bolnavul solicită acest lucru. Problema eutanasiei este destul de controversată în doctrina medicală sau juridică, Codul penal român nu admite eutanasia.

Pentru existența obiectului material al infracțiunii de omor trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Fapta să fie săvârșită asupra unui om viu, asupra unui corp omenesc viu (o persoană se consideră în viață, în sensul legii penale, din momentul începerii procesului biologic al nașterii);

Obiectul material al infracțiunii de omor să constea în uciderea altui om – corpul aparținând victimei. În consecință, sinuciderea sau încercarea de sinucidere nu se răsfrânge asupra dreptului la viață al altuia, prin urmare, potrivit dreptului penal, aceasta nu constituie infracțiune. Întrucât viața unei persoane nu poate exista decât în corpul persoanei, există o unitate organică între obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este o persoană în viață. După consumarea infracțiunii, persoana pierde calitatea de subiect pasiv, corpul lipsit de viață devine obiect material. În cazul tentativei, victima infracțiunii continuă să trăiască, caz in care subiectul pasiv se confundă cu obiectul material.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de omor poate fi orice persoană fizică responsabilă, deoarece legea nu cere ca subiectul activ să aibă o calitate anume. Uneori, fapta este comisă de o singură persoană, dar poate fi comisă și cu participarea mai multor persoane (coautori, instigatori, complici), deci în participație ocazională.

Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activității subiectului activ; aceasta înseamnă că subiectul pasiv al infracțiunii de omor nu poate fi decât o persoană în viață (este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru). Dacă subiectul pasiv este fătul, încadrarea juridică a faptei va fi în infracțiunea de întrerupere a sarcinii (art. 201 C. pen.) sau vătămarea fătului (art. 202 C. pen.), după caz. Deci protecția penală oferită de această incriminare începe imediat după naștere, odată cu copilul nou-născut. Protecția încetează în momentul morții subiectului pasiv. Stabilirea exactă a acestui moment se face prin raport de expertiză medico-legală.

Conținutul juridic al infracțiunii

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material

Elementul material se realizează prin orice activitate materială care are ca finalitate uciderea unui om. Termenul de „ucidere” se poate defini ca fiind activitatea comisivă sau omisivă săvârșită prin orice mijloace ce are ca rezultat suprimarea vieții, adică moartea unui om.

Fiind o infracțiune comisivă, elementul material constă, de regulă, într-o acțiune de ucidere a unei persoane, compusă din unul sau mai multe acte, exercitate asupra victimei sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, taiere, împușcare, electrocutare, explozii etc.), acțiuni chimice (otrăvire, intoxicare, acizi chimici), acțiuni psihice (care provoacă stări de șoc sau emoții puternice, provocând moartea victimei – amenințări, sperierea, intimidarea, stresul psihic etc.).

Acțiunea de ucidere realizată prin acte comisive trebuie analizată în funcție de: mijloacele (instrumentele) folosite de autor în vederea uciderii unei persoane trebuie să fie apte pentru realizarea acestui lucru (arme de foc, explozibil, otravă, bâtă, curent electric etc.); acțiunea trebuie îndreptată spre zone ale corpului uman în care se află organe vitale (creier, inimă, plămâni, zona toracică, vase de sânge principale); acțiunea de ucidere este caracterizată prin violență, intensitate sau repetabilitate.

Fapta poate fi săvârșită și prin inacțiune, omisiune sau abstențiune, atunci când făptuitorul era să acționeze pentru a înlătura cauza sau împrejurările care au provocat moartea victimei și cu știință nu a făcut-o (nehrănirea unui neputincios, neadministrarea unui tratament medical, abandonarea în frig sau zone izolate etc.).

Acțiunea de ucidere poate fi directă – când autorul acționează în mod direct, nemijlocit asupra corpului victimei, provocându-i moartea sau poate fi indirectă, atunci când autorul folosește sau antrenează forțe, energii sau animale (folosirea unor animale sălbatice, asmuțirea unui câine, folosirea unor insecte sau reptile veninoase) care au avut ca urmare moartea victimei.

Mijloacele sau instrumentele folosite de autor trebuie să fie apte pentru săvârșirea unei acțiuni ucigătoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuințarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiții.

În oricare din situațiile de mai sus, problema se pune cu privire la incriminare, nu la fapta propriu-zisă – fiind vorba de un act care să posede o forță distructivă de natură a provoca moartea persoanei în condițiile date. Forța distructivă se manifestă sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, împușcare, tăiere, electrocutare, lovire etc.), acțiuni chimice (otrăvire, administrare de droguri), acțiuni psihice (intimidare, determinare).

Aceeași forță distructivă este prezentă și în cazul inacțiunii, atunci când făptuitorul omite intenționat să hrănească copilul, bolnavul sau persoana neputincioasă, neadministrarea tratamentului medical, lăsarea în frig etc.

Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct nemijlocit asupra victimei sau indirect prin canalizarea altor forțe sau energii (folosirea unui câine sau alt animal, reptile, insecte veninoase etc.) sau prin constrângerea morală.

Acțiunea de ucidere ca element material al omorului trebuie să aibă ca urmare imediată moartea victimei. Fără producerea acestui rezultat, acțiunea de ucidere nu poate constitui infracțiunea de omor ci eventual tentativa acesteia, omorul fiind o infracțiune de rezultat.

Urmarea imediată

Actul de violență devine relevant sub aspectul infracțiunii consumate de omor, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei.

Împrejurarea că moartea se produce imediat sau mai târziu nu are nicio însemnătate pentru existența infracțiunii, cu condiția ca între activitatea de ucidere și moartea victimei să existe raport de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate

Pentru existența infracțiunii de omor este necesar ca între fapta (acțiunea, inacțiunea) săvârșită și rezultatul mortal produs să existe un raport de cauzalitate, în sensul că moartea este consecința necesară a faptei comise de infractor. Deci, acest raport există atunci când se stabilește că activitatea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi produs.

În acest sens, instanța supremă a statuat că dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie posttraumatică cu repetate intrări în spital, iar după doi ani și trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficienței cardiorespiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite în condițiile acelei epilepsii posttraumatice, deși între agresiune și deces există o legătură cauzală secundară, moartea datorându-se unor complicații tardive, fapta constituie infracțiune de omor, iar nu tentativa la această infracțiune.

În stabilirea legăturii de cauzalitate, este indiferent dacă activitatea făptuitorului s-a exercitat direct, nemijlocit asupra victimei sau asupra unor obiecte care, ca urmare a desfășurării raportului cauzal, au produs moartea victimei.

Stabilirea existenței legăturii de cauzalitate, mai ales în condițiile în care au acționat și alți factori contributivi, pe care inculpatul nu și i-a asociat conștient, nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii penale a autorului, mai este necesară și o anumită poziție psihică a acestuia față de fapta sa și de rezultatul ei.

Latura subiectivă

Forma de vinovăție în cazul infracțiunii de omor este intenția directă sau indirectă, după cum infractorul prevedea că fapta sa (comisivă sau omisivă) va produce ca rezultat moartea unei persoane și dorește producerea acesteia, ori, deși nu dorește, o acceptă în mod conștient. În general intenția de a ucide rezultă, fie în mod direct din declarația făptuitorului sau din existența probelor aflate în dosarul de urmărire penală; fie în urma analizei cauzelor, condițiilor și împrejurărilor în care a fort săvârșită fapta.

Într-o concepție dominantă în doctrina penală și în jurisprudența română eroarea asupra persoanei (error in personam), cât și devierea acțiunii (aberratio ictus), fiind lovită o altă persoană decât cea vizată, nu are nicio influență asupra vinovăției făptuitorului – fapta fiind săvârșită și în aceste cazuri cu intenție – și nu înlătură caracterizarea juridică de omor a faptei sale. În doctrina modernă, există însă numeroși autori care critică acest punct de vedere, propunând să se considere că în situațiile menționate există un concurs de infracțiuni: o infracțiune din culpă în raport cu victima efectivă și o tentativă de omor în raport cu victima aflată în reprezentarea subiectului.

Pentru existența intenției de a ucide, este suficient ca infractorul să fie conștient că suprimă viața unui om în general și nu a unui „anumit” om. Mobilul sau scopul nu constituie o trăsătură a laturii subiective, deci nu prezintă interes decât atunci când acestea sunt elemente circumstanțiale ale infracțiunii de omor calificat. Legea penală nu admite uciderea unei persoane nici chiar în situația unei morți iminente, nici în cazul în care aceasta suferă de o boală incurabilă. În practica juridică, intenția de a ucide se deduce din materialitatea faptei, care de cele mai multe ori relevă poziția infractorului față de rezultat (perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri în zone vitale ale corpului, înjunghierea în zona cordului etc.).

Deși latura subiectivă a omorului nu include vreun motiv sau scop special, totuși aceste elemente vor fi avute în vedere la justa individualizare a pedepsei.

Forme. Modalități. Sancțiuni

Formele infracțiunii

Fapta de omor fiind o infracțiune comisivă (care poate fi realizată atât prin acțiune, cât și prin inacțiune) și o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat material, este susceptibilă de o desfășurare în timp și, deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa.

Actele preparatorii la infracțiunea de omor sunt absorbite în fapta consumată sau după caz, în fapta tentată (în ipoteza în care autorul a executat acțiunea constitutivă până la consumare); dacă actele de pregătire au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară; dacă autorul, după ce a făcut actele de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde pentru nicio infracțiune (de exemplu, autorul a cumpărat un cuțit pentru a omorî victima, însă nu a mers mai departe).

Tentativa la infracțiunea de omor se pedepsește. Există tentativă atunci când făptuitorul a început executarea acțiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă – din cauze exterioare voinței făptuitorului, indiferent de ce natură ar fi acestea – sau nu și-a produs efectul.

Astfel, executarea nu și-a produs efectul – făcând ca omorul să îmbrace forma tentativei – atunci când acțiunea făptuitorului, deși aptă a produce moartea și dusă până la capăt, nu a dat naștere rezultatului letal urmărit (de exemplu, pentru că otrava administrată victimei a fost în cantitate prea mică sau pentru că victima, deși aruncată de la înălțime, etajul al II-lea, a căzut pe un sol afânat și cu vegetație).

Nu există tentativă de omor atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii se datorează modului absurd în care a fost concepută executarea; de exemplu, folosirea unei arme despre care se știa că este neîncărcată, ori a unei substanțe inofensive, netoxice etc.

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei.

Modalitățile infracțiunii

Infracțiunea de omor incriminată în art. 188 C. pen. constituie forma tipică, modalitatea simplă a infracțiunii de ucidere. În forma sa tipică, poate îmbrăca numeroase modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care s-a comis fapta. Forma agravată a infracțiunii de omor este determinată de circumstanțele legale enunțate în art. 189 C. pen. care incriminează omorul calificat. Nu trebuie să considerăm că există mai multe infracțiuni de omor – ci există o singură infracțiune tip, celelalte fiind infracțiuni derivate în funcție de mijloacele folosite, locul și timpul săvârșirii, relațiile dintre făptuitor și victimă, mobilul faptei, gradul de pericol social.

Sancționarea infracțiunii

Pentru săvârșirea infracțiunii de omor în forma sau varianta sa tipică, persoana fizică se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi din cele prevăzute în art. 66 C. pen. Tentativa se pedepsește potrivit regulilor arătate în art. 33 alin. 2 cu închisoare de la 5 la 10 ani.

Potrivit art. II din Legea nr. 27/2012, publicată în M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012, această infracțiune este imprescriptibilă atât în ceea ce privește răspunderea penală, cât și executarea pedepsei.

CAPITOLUL III. ANALIZA INFRACȚIUNII DE LOVIRI SAU VĂTĂMĂRI CAUZATOARE DE MOARTE

Concept și caracterizare

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deși situată în secțiunea privind infracțiunile contra integrității corporale și sănătății se aseamănă prin rezultatul produs, moartea victimei, cu infracțiunile de omucidere. Ca urmare sancțiunea pentru această infracțiune, care prezintă cel mai ridicat grad de pericol social dintre infracțiunile de vătămare corporală, se apropie de limitele legale de sancționare ale infracțiunilor de omor. Infracțiunea este reglementată identic ca în legislația anterioară, singurele diferențe apărând la sancționare.

Infracțiunea reprezintă o formă agravată a faptelor prevăzute în articolele 193 și 194, comise cu intenție, dar care produc moartea victimei, iar acest rezultat mai grav se datorează culpei făptuitorului.

Deoarece moartea victimei este o urmare praeterintentionată a faptei de lovire sau vătămare corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte au fost incluse printre infracțiunile contra integrității sau a sănătății persoanei și nu printre infracțiunile de omor la care forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă. Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se deosebește de celelalte infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății prin urmarea imediată, respectiv moartea victimei, care constituie elementul circumstanțial prezent în conținutul său.

Acest element circumstanțial constă în lovirea sau vătămarea corporală a unei persoane care are ca urmare moartea victimei. Este necesar să se stabilească, că lovirea sau vătămarea corporală săvârșită de autor a fost cauza morții victimei.

Elemente preexistente

Obiectul juridic

Întrucât infracțiunea prevăzută la art. 195 nu este decât o variantă agravată a infracțiunilor reglementate de art. 193-194 (aceste dispoziții incriminează atât faptele de lovire sau alte violențe, cât și faptele de vătămare a integrității corporale), obiectul juridic special al acestei infracțiuni este apropiat de acela al infracțiunilor menționate.

Totuși, în cazul acestei infracțiuni obiectul juridic special constă în relațiile sociale care ocrotesc viața persoanei.

Obiectul material

Obiectul material îl reprezintă corpul persoanei asupra căreia acționează făptuitorul. Acesta este identic cu cel al infracțiunilor de lovire sau alte violențe ori vătămare corporală.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege.

Participația penală este posibilă sub toate formele. În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când inculpații au acționat împreună, in așa fel încât activitățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă aparent rezultatul survenit este urmarea directă a activității desfășurate numai de unul dintre inculpați.

Subiectul pasiv este persoana în viață, împotriva căreia sunt îndreptate activitățile făptuitorului, acte de natură a-i produce moartea.

Conținutul juridic al infracțiunii

Conținutul constitutiv

Latura obiectivă

Elementul material

Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiuni sau inacțiuni care au avut ca urmare imediată moartea victimei.

Lovirea unei persoane care suferă de o maladie cardiacă despre care făptuitorul avea cunoștință, urmată de moartea acesteia din cauza insuficienței cardiace, constituie infracțiunea prevăzută la art. 195 C. pen., chiar dacă loviturile sau violențele aplicate victimei sunt de intensitate redusă, coroborate cu anumite stări precare (boli cardiace, hipertensiune arterială) au rolul de a conduce la deces.

În practica juridică sunt evidențiate numeroase cazuri în care moartea victimei se datorează unor acțiuni violente, fără intenția autorului, cum ar fi lovirea sau îmbrâncirea victimei în urma căreia aceasta cade și se lovește la cap de pardoseală sau alte corpuri dure cu consecința producerii unor leziuni craniene grave care provoacă decesul sau căderea de la înălțime a victimei în urma unei agresiuni fizice sau amenințări etc.

Urmarea imediată