Infractiuni Internationale. Terorismul International
LUCRARE DE LICENTA
INFRACTIUNI INTERNATIONALE
TERORISMUL INTERNAȚIONAL
CUPRINS:
Capitolul I – Conceptul de terorism
Terorismul – fenomen sau manifestare izolată
Caracteristici ale terorismului
Evolutia istorică a fenomenului terorist
Terorismul international contemporan
Capitolul II – Terorismul – Crima sau infarctiune internationala conventionala
2.1. Modalitățile normative de manifestare a terorismului
2.2. Caracteristici ale infracțiunii de terorism
2.3. Elementul subiectiv si elemental material al infracțiunii de terorism.
2.4. Subiectele infracțiunii de terorism internațional
Capitolul III – Represiunea terorismului prin mijloace penale
3.1. Necesitatea definirii si incriminării actului de terorism
3.2. Convenții internaționale privind combaterea terorismului
Capitolul IV – Cooperarea internaționala in combaterea terorismului internațional
4.1. Cooperarea dintre state-un imperativ al epocii moderne
4.2. Cooperarea sub egida O.N.U.
4.3 Cooperarea la nivel regional și continental
4.4. Poziția națională în problema terorismului internațional
Concluzii: Necesitatea judecării infracțiunii de terorism de către Curtea Penală Internațională
Bibliografie
Capitolul I
Conceptul de terorism
Terorismul – fenomen sau manifestare izolata.
Terorismul nu produce numai și numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezintă întotdeauna rezultanta principală a unui act terorist sau, chiar, a unei campanii teroriste. Teroarea este definită prin teamă extremă și angoasă în timp ce terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o amenințare vagă, greu de înțeles și definit, imprevizibilă și neașteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acțiunii lucide. Terorismul afectează grav atât structura socială cât și individul luat ca atare, putând distorsiona codul de percepere și imagini de care membrii societății depind și în care au încredere. Incertitudinea legată de aberația comportamentală presupusă de terorism poate duce la dezorientare socială și descurajare.
Actul de terorism are un scop similar descurajării generale; victima primară este mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități sau grup căruia îi este adresat de fapt. Terorismul, deși produce victime individuale este o crimă la adresa unei întregi comunități sociale. Teroarea este un fenomen psihologic natural iar terorismul reprezintă exploatarea conștientă a acesteia. Terorismul are un caracter coercitiv, menit să influențeze prin manipulare voința victimelor sale directe și a publicului țintă. Gradul de teamă este generat de însăși natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta inutilitate și absurditate a ei, de indiferența față de viața omenească, de bunurile materiale și culturale sau simbolurile societății respective. Această teamă justificată constituie sursa potenței terorismului deoarece intimitatea societății se bazează pe o asemenea continuă amenințare. Pentru a-și păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistematic amenințarea potențială în violență sângeroasă. Din acest motiv, sociologii definesc terorismul ca fiind utilizarea de către un grup a violenței sub acoperire, în scopul atingerii unor obiective politice. Deci, terorismul poate fi considerat ca o formă de strategie violentă, de constrângere, utilizată pentru a schimba libertatea de opțiune a celorlalți.
Pentru ca un act să poată fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să producă neapărat și teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective și psihologice între populație și putere. Contractul social dintre individ și societate presupune ca statul să apere populația de teroare, de amenințări, de violență și să ofere cetățenilor care plătesc impozite, activități sociale utile, într-un cuvânt un ambient prielnic vieții și muncii lor.
Introducerea angoasei și teroarei de către teroriști poate depărta publicul de instituțiile atacate de terorism, pe motiv că acestea nu mai sunt capabile să se apere și să-i protejeze pe cetățeni. Teroriștii pot prezenta astfel propria lor opțiune politică, socială, economică sau de altă natură pe fondul măcinării status quo-ului. Mai mult decât atât, teroarea provoacă societatea să riposteze cu violență tocmai pentru că ea șochează prin violența.
Riposta violentă poate încuraja propagarea terorii astfel încât această reacție să vină, în mod paradoxal, în sprijinul demersului terorist.
Terorismul folosește in permanent violența și în ideea unui potențial transfer de violență către societatea atacată. Acest proces presupune comutarea atenției publicului de la actul terorist violent la acțiunea dură, de ripostă a structurilor de putere atacate. Societatea lovită de terorism se vede adeseori handicapată de sentimente de vinovăție induse, de pierderea încrederii și legitimității în moralitatea ripostei. Astfel, frustrarea inițială a teroriștilor poate fi transmisă societății țintă. Cercul comportamental acțional se închide în așa fel încât să nu mai poți delimita cine este agresorul și cine este victima, cine pe cine terorizează sau mai bine spus, cine pe cine urmărește să terorizeze.
După cum arătam, si societățile antice au cunoscut ceea ce astăzi numim teroare politică ca formă de violența, nesancționată, ca răspuns la o injustiție percepută, în acest caz, vioiența nu este limitată prin legi ale războiului sau ale menținerii ordinii publice. Ani de zile, filosofii, teologii, și politicienii s-au confruntat cu dificultatea catalogării circumstanțelor în care violența politică poate fi justificată sau justificabilă. Comunitatea internațională acceptă și astăzi – așa cum a făcut-o întotdeauna – unele forme de violență letală, acceptabile moral și legal (războiul convențional spre deosebire de cel chimic sau biologic).
Nu există însă o delimitare similară în cazul activităților teroriste. Nu se poate stabili cu precizie dacă terorismul poate fi considerat „a priori" nejustificat, indiferent de cauze sau circumstanțe. Nu există un consens asupra necesității focalizării atenției cu prioritate asupra actului terorist în sine sau asupra autorului respectivului act.
Înțelegerea terorismului este dificilă deoarece termenul prezintă conotații diferite pentru oameni. Din acest motiv, teoreticienii fenomenului caută o bază comună de discuție, unele idei sau conceptualizări general valabile și acceptabile.
Un autor a listat 109 de definiții ale terorismului, formulate între anii 1936 și 1981, și fără îndoială, de atunci au mai apărut sute. Cu toate acestea, specialiștii consideră că nu suntem mai aproape de o definiție generică a fenomenului comparativ cu 50 de ani înainte.
Principalul obstacol îl constituie interesul național al fiecărei țări în parte și chiar mai mult de atât, interesele specifice a numeroase grupuri de presiune din interiorul statelor.
Cu toate că nu există un consens internațional asupra definirii terorismului, multe țări au încercat să delimiteze conceptual propriile interese și valori, apelând la propriile lor formule.
Așa de exemplu, una din definițiile uzitate de guvernul Statelor Unite, (în fapt o definiție ușor modificată a lui James Adams din 1980) consideră că: „Terorismul semnifică amenințarea cu violența sau folosirea violenței în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent dacă acționează pro sau contra autorității guvernamentale existente, când aceste acțiuni au intenția de a șoca, intimida, sau consterna un grup țintă mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relațional cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiențe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii politice internaționale",
Frank C. Carluci III, Secretar al Apărării în timpul administrației, lui G. Bush, consideră că: „ Terorismul este în mod esențial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate și descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenței, război în care conotațiile politice, economice și sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea militară convențională".
Aceste formulări nu sunt greșite, incluzând multe elemente asociate cu terorismul. Analizate cu atenție, ele relevă însă o pronunțată notă descriptivă în dauna demersului de definire propriu-zisă, precum și o tendință de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei forme de violență politică. Din acest motiv ele nu pot căpăta acceptare internațională în vederea folosirii lor ca bază conceptuală a acțiunilor antiteroriste și contra teroriste specifice.
În plus, constrângerilor de natură politică care îngreunează definirea terorismului li se adaugă, de asemenea, probleme de ordin semantic. Deși cuvântul „terorism" are peste tot în lume o conotație negativă, el este atât de imprecis și atât de evocator din punct de vedere emotiv, încât este adesea folosit pentru a acoperi o varietate de activități de multe ori incompatibile între ele.
Desigur se poate face o distincție între terorism și alte forme de violență politică cum ar fi războiul convențional, lupta de gherilă, insurgențele, revoluțiile și rebeliunile. De asemenea există o distincție între terorism și actele criminale nonpolitice cum sunt răpirile, crimele sau deturnările.
Cu toate acestea, nu există un consens asupra distincției dintre ele. Așa de exemplu, grupurile de gherilă sau forțele armate apelează la tactici teroriste din când în când, chiar dacă terorismul nu reprezintă un obiectiv primar și nici modul preferat de acțiune. De asemenea, în sens invers, multe organizații teroriste folosesc tactici sau procedee criminale fără ca acestea să poată fi incluse în practicile teroriste (traficul cu droguri, arme etc). Această relație, cunoscuta îndeosebi sub numele de narcoterorism, constituie o nouă și intimidantă formă de activitate violentă care a costat Columbia aproximativ 100000 de vieți, Peru circa 20000 etc. începând din 1980. Confuzia este mărită de conceptele de terorism de stat și terorism sponsorizat de stat.
Date fiind dificultățile semnalate, se apreciază că în locul formulării unei definiții universal și general acceptabile, o cale mai rezonabilă de definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului, fără să se țină cont de elementele sau combinațiile de elemente prezente în fiecare caz dat. Toate aceste caracteristici pot fi grupate în 4 categorii generale: obiective, strategii, operații și organizare.
Scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup, sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, acestea separând terorismul de alte acte criminale.
Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăți sau injustiții economice sau sociale dar terorismul blamează întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că existența injustiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. De aceea, terorismul a fost adesea denumit tactica ultimei soluții.
Având în vedere una din notele sale caracteristice – prezența scopurilor finale de natură politică în toate cazurile de terorism, trebuie să amintim și posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative morale folosite pentru a justifica mijloacele și procedeele necesare atingerii țelurilor politice inițiale. Multe organizații teroriste își justifică astfel acțiunea neapelând la țeluri politice ci la „instanțe superioare", la „adevăruri supreme" „jihad", „revoluții cataclismice" sau „mondiale" etc.
Este important de notat că amprenta ideologică și comportamentală a teroriștilor relevă mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenența, Doctrinele de bază, de conse acte criminale.
Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăți sau injustiții economice sau sociale dar terorismul blamează întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că existența injustiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. De aceea, terorismul a fost adesea denumit tactica ultimei soluții.
Având în vedere una din notele sale caracteristice – prezența scopurilor finale de natură politică în toate cazurile de terorism, trebuie să amintim și posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative morale folosite pentru a justifica mijloacele și procedeele necesare atingerii țelurilor politice inițiale. Multe organizații teroriste își justifică astfel acțiunea neapelând la țeluri politice ci la „instanțe superioare", la „adevăruri supreme" „jihad", „revoluții cataclismice" sau „mondiale" etc.
Este important de notat că amprenta ideologică și comportamentală a teroriștilor relevă mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenența, Doctrinele de bază, de consum politic arareori mandatează violența teroristă, chiar dacă sunt privite prin prisma extremistă. Așa de exemplu, atentatele sinucigașe practicate de grupările Shiite din Liban, de integriștii palestinieni, de grupările Sicki sau tamile intră în contradicție cu prevederile Islamului care prescriu suicidul. Deși nici o religie nu justifică practica terorismului, terorismul religios reprezintă o realitate.
Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii, nu distrugerea, scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Văzut din aceasta perspectivă, terorismul poate fi înțeles și ca o tactică psihologică a cărei elemente determinante sunt frica și publicitatea.
Pentru ca teroriștii să poată instala frica, ei trebuie să-și facă publicitate pentru acțiunile lor. Este la fel de important ca ei să fie capabili să păstreze secretul absolut asupra planificării și desfășurării unui atac, pe cât de esențial este ca post-factum, după atentat să focalizeze atenția opiniei publice asupra lor. Victimele primare, alegerea locului de desfășurare, timing-ul actului terorist, toate acestea sunt stabilite având mereu în minte captarea atenției publice. Deoarece publicitatea este atât de importantă, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a influențat terorismul modern mai mult decât progresele înregistrate în domeniul tehnologiei armamentului. Apariția teroriștilor „în direct" în fața opiniei publice le dă posibilitatea de a-și expune cererile prin intermediul mass-mediei, în fața unei audiențe mondiale.
Cele mai „de succes" organizații teroriste au fost cele care au beneficiat de publicitate, cele experte în manipularea mijloacelor de informare în masă, în obținerea unei expuneri publice cât mai importante.
Astfel, extraordinara publicitate a „Masacrului de la Munchen" a jucat un rol enorm în crearea psihozei publice referitoare la terorismul politic internațional. Dincolo de repulsia provocată, teroriștii au demonstrai opiniei publice capacitatea unui grupuscul de a ține în șah lumea întreagă, în cazul deturnării aparatului TWA, teroriștii au invitat pe reprezentanții mass-mediei internaționale să ia interviuri ostaticilor aflați pe aeroportul din Beirut, înaintea eliberării, asupra cauzei, țelurilor lor politice și asupra capacității acestora de a străpunge sistemele de securitate aeriană.
Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism. Traficul ilicit de droguri, armament sau documente false nu constituie – în sine – acte de terorism dacă nu conțin elemente de violență premeditată (sau de amenințare cu violența). A lua însă un ostatic pentru recompensă în vederea finanțării unei acțiuni teroriste reprezintă un act terorist deoarece acest fapt implică folosirea violenței și a amenințării cu violența.
Prezența violenței ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincția între actele teroriste și actele săvârșite de organizații teroriste. Nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu săvârșite de o organizație teroristă.
Toate actele criminale, indiferent de miza politică, de justificările morale și de toate formele de activitate teroristă implică crime, atacuri, deturnări, răpiri, incendieri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai această natură criminală desparte terorismul de gherilă urbană sau rurală, de operațiile de insurgență care, chiar dacă nu sunt considerate pe deplin ca forme ale războiului convențional, sunt acceptate ca atare de către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile.
În ultimii ani, multe țări din lume au încercat să extindă sancțiunile legale contra crimelor de drept comun și asupra terorismului, considerând actele teroriste ca fiind crime de drept comun, în condițiile inexistenței unei definiții legale, internațional acceptată, terorismul „per se" (în sine) nu poate fi considerat ca delict, așa încât trebuie căutate elementele constitutive ale unui delict de drept comun în fiecare atentat terorist.
O altă caracteristică însemnată a operațiunilor teroriste o constituie clandestinitatea. Din cauza naturii violente și criminale a terorismului partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forțele de ordine.
Așadar, rezultă că terorismul este violent, criminal și clandestin. La aceste trăsături ale naturii intime a terorismului trebuie adăugat și faptul că adepții săi sunt „necombatanți" după accepțiunea clasică a legilor războiului, caracteristică care distinge terorismul de conflictele de mică intensitate și de alte forme de ducere a războiului neconvențional care presupun existența purtătorilor de uniformă. Terorismul nu are misiuni pur militare, nu face distincție în rândul civililor. Deosebirea dintre acțiuni și activități combatante și necombatante este departe de a fi tranșantă. Noncombatanții pot deveni ținte și ale forțelor de gherilă sau ale celor în uniformă, iar teroriștii pot, la rândul lor, alege ținte dintre cei în uniformă {armată, poliție, forțe de securitate etc). Cu toate acestea, teroriștii nu urmăresc scopuri militare față de forțele regulate și neregulate care o fac. Victimele teroriștilor sunt alese în mod arbitrar, tocmai în ideea propagării panicii și terorii.
La caracteristicile acțiunilor teroriste se poate adăuga și prețul scăzut al operațiunilor. Cu toate că unele operațiuni sunt foarte elaborate, presupun folosirea unor echipamente sofisticate, totuși atentatele teroriste sunt extrem de ieftine comparativ cu prețurile impuse de instruirea și echiparea forțelor convenționale.
Astfel, un terorist „cu jumătate de normă" poate planta o bombă artizanală, atacul costând câțiva dolari. Chiar și unul dintre cele mai sofisticate atacuri așa cum a fost cazul sabotării cursei PAN AM 103 deasupra Scoției (la Lokerbyee) din 1988 nu a costat mai mult de 250000 de dolari.
Prețul scăzut al terorismului, disponibilitatea financiară îl transformă într-o opțiune pentru organizațiile sau țările cu disponibilități scăzute sau care consideră că „ieftinătatea" acestei căi de realizare a scopurilor politice merită riscul și oprobriul internațional.
Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, drept o caracteristică organizațională de mare semnificație a terorismului constă în faptul că acesta se practică cel mai ades în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate, de indivizi singulari, neafiliați la nici un grup, organizație sau confrerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului.
Grupurile teroriste sunt îndeobște restrânse ca număr, ele putând deveni mici unități operative în cadrul unor organizații mai mari. Termenul de grup este înțeles în sensul său social-psihologic și mai puțin în cel strict organizațional. în această idee, se poate considera un grup terorist ca o entitate suborganizațională deoarece cu cât un grup operațional se mărește cu atât va fi mai greu de menținut disciplina și mistica grupaiă, de evitat posibilitățile de infiltrare și demascare din interior.
Tot între caracteristicile organizaționale a grupurilor teroriste se înscrie și faptul că, acestea în general, sunt constituite pe cri-terii subnaționale, în vederea realizării unor scopuri subnaționale, motiv pentru care loialitatea față de stat sau națiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare. De regulă, teroriștii provin din reprezentanții minorităților naționale, sociale, economice sau de altă factură, care urmăresc atingerea țelurilor lor prin mijloace violente, acoperite (clandestine) și criminale, acționând independent de orice națiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor important din această categorie. Unii specialiști argumentează că statele totalitare folosesc forme de violență pentru a obține supunerea cetățenilor lor, metode ce pot fi considerate drept teroriste. Desigur, ținând seama de faptele abominabile comise de Hitler și Stalin în acest secol, de practicile barbare ale mongolilor la începutul feudalismului, putem considera că terorismul de stat a produs cu mult mai multe suferințe decât ceea ce Walter Laqueur denumea „terorismul de jos". Cu toate acestea, terorismul de stal este atât de diferit în ceea ce privește forma sa de organizare, modul de acțiune, psihologia ș.a.m.d. încât constituie un subiect de analiză separată.
În ciuda faptului că grupurile teroriste nu sunt, în mod obișnuit organizate sau sponsorizate de stat, ele au nevoie de sprijin din exterior. Organizațiile teroriste nu pot continua să opereze într-un mediu politic total ostil. Ele au nevoie de baze de operații sigure, de libertate de acțiune și manevră, de adăposturi (save heavens), de sprijin logistic și financiar, precum și de posibilitatea de a recruta noi membri, în majoritatea cazurilor, aceste nevoi sunt satisfăcute de un anumit segment al populației care, ori simpatizează cu conducerea organizației ori se opun aceleiași autorități guvernamentale. Indiferent dacă sprijinul este direct sau indirect, el este esențial pentru orice grupare teroristă.
Adesea, ajutorul poate veni din partea unor state care împărtășesc aceleași țeluri politice. Un număr important de țări care, în mod oficial, iau poziție contra terorismului, au acordat în mod tacit sprijin activ sau pasiv. Motivul poziției lor rezidă din împărtășirea acelorași idealuri care animă unele grupări teroriste sau se comportă astfel de frica unor răzbunări din partea acestor organizații în cazul în care ar adopta o poziție mai fermă contră lor. Astfel, unele state au permis intrarea și tranzitarea teritoriului național a unor suspecți sau chiar a unor teroriști cunoscuți, în schimbul acceptării tacite de către aceste organizații o obligației de-a nu organiza acțiuni pe teritoriul acestora.
Existența acestor politici duplicitare face și mai greu de stabilit unde începe de fapt sponsorizarea terorismului, din păcate, caracteristicile schițate până acum nu se constituie într-o tipologie clară sau într-o definire generică a terorismului, în mod virtual, nici o caracteristică a scopurilor, strategiilor, operațiilor sau organizării unor grupuri teroriste nu este prezentă în aceeași măsură în fiecare caz în parte. Poate din acest motiv nici nu există consens în ceea ce privește câte și care clin aceste caracteristici suni obligatorii pentru a putea califica un fenomen sau o acțiune drept teroristă. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie narcoterorismul a cărei ultimă motivație poate să fie atât de natură comercială cât și politică. Multe grupuri teroriste de azi sunt implicate în traficul de droguri pentru a obține surse de finanțare a unor activității de natură politică, în America de Sud, relația simbolică dintre teroriști și narcotraficanți s-a dezvoltat într-un asemenea mod, încât a început să reprezinte o problemă separată. Filiera drogurilor face și mai grea identificarea și separarea conceptuală a terorismului.
O altă „zonă gri" a efortului de definire conceptuală o constituie distincția dintre terorismul autohton și cel internațional. O posibilă distincție se poate opera în ceea ce privește scopul operațiunilor unei organizații teroriste în sensul că aceasta poate viza o singură țară sau poate depăși granițele acesteia. Cu toate acestea, astăzi, multe organizații teroriste și-au lărgit aria de operații cu mult în afara țării în care doresc să forțeze schimbări politice. Tot mai multe țări percep terorismul ca pe o amenințare internațională care poate lovi în interesele lor oriunde în lume. Din acest motiv, măsurile luate pe plan intern nu mai par a fi capabile să rezolve o problemă transnațională și internațională. De asemenea, capacitatea de înțelegere a fenomenului terorism este îngreunată de existența mai multor perspective de -abordare conceptuală. Astfel, în general există trei puncte de vedere distincte:
• al publicului- incluzând aici și mass-media;
• al teroriștilor, privitor la ei înșiși;
• al specialiștilor chemați să studieze fenomenul și să-l combată. Percepția publica a terorismului este, cel mai adesea, influențată de răspunsurile emoționale vizavi de organizațiile teroriste responsabile de atacuri împotriva intereselor naționale proprii sau ale țărilor aliate; ne referim la condamnarea morală a teroriștilor și a sponsorilor acestora. Tendința de a răspunde la actele teroriste în funcție de afinitățile personale, politice, ideologice sau naționale a dat naștere la clișeul: „Ceea ce este terorism pentru mine este luptă pentru libertate pentru tine".
Incapabil să separe mijloacele violente de scopurile politice publicul larg și liderii săi de opinie sunt tentați să răspundă dezordonat, inegal și adeseori straniu la amenințările teroriste.
În ceea ce privește perspectiva teroriștilor asupra terorismului, aceasta poale fi cea a membrului, a individului sau cea colectivă – a întregului grup terorist. Perspectivele individuale sunt la fel de diferite și variate ca și membrii înșiși ai grupului terorist, reflectând circumstanțele individuale și psihologia personală. Atitudinea teroristului este întotdeauna puternic influențată de psihologia grupului, fiecare mișcare, grup sau organizație dezvoltându-și propria specificitate, propria „personalitate". Astfel, un expert în terorism, Brian Jenkins nota: „Fiecare grup terorist are propriul său repertoar, propriu său imxlus operandi. Armata Republicană Irlandeză nu se angajează în deturnarea de avioane sau ț răpiri de persoane. Brigăzile Roșii din Italia îi împușcă pe reprezentanții presei numai în picioare, teroriștii germani sunt recunoscuți ca planificatori meticuloși. Putem continua identificarea „amprentei" grupale: E. T. A. bască este specializată în atacuri cu automobile capcană acționate de la distanță; Hamasul este cunoscută pentru atacurile kamikadze; Hezbolahul prin atacurile cu rachete și prin ambuscadele organizate contra trupelor Zahalului etc.
Psihologia grupurilor teroriste, scopurile și evoluția organizației respective, trecutul și experiențele membrilor grupali, mediul politic și social în care operează aceștia sunt extrem de complexe și dificil de analizat. Pentru a putea înțelege perspectivele, concepțiile și comportamentul unui terorist, este necesar să analizăm istoricul și specificitatea politică, economică, culturală, antropologică în paralel cu psihologia grupală, tacticile, strategiile și tehnologiile uzitate de terorism în general.
Cercetătorii profesioniști nu sunt nici ei lipsiți de subiectivism politic. Există și în cadrul acestei categorii de observatori ai terorismului, un anumit manierism academic diferențiat în funcție de instituția din care provin poliție, armata, forțe de securitate etc. Perspectivele academice asupra fenomenului pot fi, de asemenea, influențate de științele conexe: antropologie culturală, religie, psiho-sociologie, istorie, științe politice, geografie, demografic etc. Cu toate acestea terorismul rămâne, în ultimă instanța o problemă politică. Politicienii, diplomații, comunitatea forțelor informativ-operative, toți au o perspectivă predominant politică asupra fenomenului. Din acest motiv, fiecare încearcă să-și focalizeze atenția mai mult asupra organizațiilor teroriste și a statelor sponsor decât asupra teroriștilor individuali sau asupra actelor teroriste, deoarece statele și grupurile consacrate se bucură de un impact politic mult mai important asupra intereselor naționale ale unei țări date. Politicienii trebuie să țină cont de impactul produs de oricare acțiune de răspuns la un act terorist, de implicațiile asupra intereselor politice și naționale și, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică răspunsul preconizat.
În cazul în care scopurile politice urmărite de un anumit grup terorist coincid sau sunt relativ apropiate de cele ale țării în cauză, politicienii vor opta pentru o ripostă temperata; în cazul în care grupul respectiv se dovedește a constitui o amenințare certă a intereselor naționale, răspunsul antiterorist al respectivei țări va fi mult mai amplificat. Din acest motiv, reprezentanții clasei politice, inclusiv diplomații au tendința de a defini terorismul în mod normativ, în funcție de gradul în care respectivul fenomen amenință sau sprijină interesele naționale ale terților, în acest context, clișeul cu teroriștii și luptătorii pentru libertate devine o oglindire a realității politice contemporane.
În ceea ce-i privește pe cei implicați în lupta contra crimei organizate, în activități anti și contrateroriste, aceștia își concentrează atenția asupra actului terorist în sine, și apoi asupra individului, grupului sau organizației responsabile de săvârșirea lui. Pentru aceștia, consecințele politice, economice sau sociale ale ripostei lor sunt mai puțin importante. De asemenea, pentru un polițist sau luptător antitero are mai puțină importanță dacă suspectul este membrul unui grup terorist sau al unei organizații de luptă pentru libertate atâta timp cât fapta comisă este de natură criminală, nelegală sau imorală.
Problema căutării unei definiții „legale" a terorismului privit ca act criminal se circumscrie căutărilor în vederea descoperirii unei definiții general acceptate a fenomenului. Motivul pentru care rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor constă în faptul că, în general, considerațiile de natură politică au mai multă greutate decât interpretările legale, iar problemele politice sunt adesea rezolvate prin soluții legale. Din cauza inabilității de a se ajunge la o definiție generică a terorismului, justiția tinde să-și extindă jurisdicția asupra actelor specific criminale, implicit considerate „teroriste", decât să încerce să definească terorismul în terminologia legislației de drept comun.
Militarii văd în general în terorism o formă de conflict de intensitate scăzută fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat care se sfârșește cu un război generalizat. Așa după cum nota un analist militar, terorismul: „a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de ducere a războiului rezultată din revoluția tehnologică ce acompaniază schimbările din arena politică internațională", în efortul de considerare a terorismului ca pe o formă de ducere a războiului, militarii își focalizează atenția asupra statelor sponsor și asupra grupurilor teroriste din perspectiva strategică iar asupra indivizilor și actelor de terorism, din perspectiva tactică. Ideea de a privi terorismul ca pe o nouă formă de purtare a războiului a apărut în urma desfășurării ultimelor conflicte militare începând cu Vietnamul și continuând cu Afganistanul, insurgența tamilă din Sri Lanka, războiul de gherilă din Salvador etc. Folosirea bombelor neconvenționale (booby-traps) contra populației civile, alegerea țintelor civile pentru a distruge voința adversarilor de a continua lupta, dispariția diferenței dintre combatanți și necombatanți, toate acestea par să justifice aserțiunea – parafrazându-l pe Klausewitz -potrivit căreia terorismul este o continuare politică a ducerii războiului cu alte mijloace.
Nici din această perspectivă nu există însă modalități universal acceptate de ripostă la terorism. Țările nu dispun de un set de facilități teoretice și practice, capabile să instrumenteze un răspuns adecvat la terorismul privit ca formă neconvențională de ducere a războiului din categoria Jow intensity conflicts".
Astfel, în țările de factură nondemocratică, armata este instituția mandatată cu executarea atribuțiilor antiteroriste din interior și exterior, în general, în țările democratice, aceste atribuții sunt îndeplinite de instanțele civile, de poliție, în timp ce operațiile conduse în exterior sunt întotdeauna de resortul armatei sau ale serviciilor speciale ale acesteia.
Caracteristicile terorismului.
Ca expresie, cuvântul „terorism" provine din cuvântul francez „terorism", avându-și sorgintea în noțiunea de „teroare", provenită, la rându-i, din expresia franceză „terreur" sau latinescul „terror-oris". Prin „teroare" se înțelege acea stare de „groază", spaimă, frică, provocată intenționat prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare".
Așadar, terorismul este un fenomen care, în manifestarea sa criminală, provoacă teroare, țintele sale predilecte fiind oamenii politici, instituții sau edificii emblematice pentru un stat, iar locurile alese sunt de preferință cele publice, acțiunea criminală rănind sau secerând mulțimi de oameni inocenți, publicitatea și răsunetul unor astfel de manifestări criminale identificându-se cu scopul propus, acela de a atrage atenția întregii lumi asupra revendicărilor sau ideologiilor neîmplinite.
În general, terorismul este definit ca „folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să provoace pe scară largă teroarea în vederea atingerii unor scopuri criminale".
Terorismul este indisolubil legat de teroare, făcându-se deseori distincția între teroarea de stat și teroarea nonstatală.
Alți autori definesc terorismul ca o metodă de acțiune ce prezintă următoarele caracteristici:
• decizia de a utiliza actele de terorism ca armă cu caracter sistematic;
• amenințarea sau comiterea unor acte de o violentă extremă;
• efectele acestei violențe asupra victimelor, respectiv opinia care se formează în urma acestor efecte.
De asemenea, în doctrină se mai consideră că terorismul este un comportament destinat să producă o panică extremă și, cel mai adesea, o teroare colectivă ce urmărește atât realizarea unor efecte fizice, dar mai ales psihologice. Se poate vorbi de producerea unei frici generalizate în rândul populației.
Și în cunoscutul „Oxford English Dictionary" elementul terorii este omniprezent: „Terorism: sistem al terorii. 1. Guvernare bazată pe intimidare controlată de partidul aflat la putere în Franța în timpul Revoluției din 1789-1794; 2. Politică menită să semene teroarea în rândul celor împotriva cărora este adoptată; folosirea metodelor de intimidare; acțiunea de a teroriza sau situația de a fi terorizat". Se face trimitere prin această definiție la regimul terorii instituit după Revoluția franceză din 1789, promotorul unui astfel de regim fiind Maximillien Robespierre, căruia mai apoi i-a căzut victimă.
Alți autori consideră că terorismul este o formă de violență politică ce prezintă următoarele caracteristici:
• este premeditată și urmărește crearea unui climat de teroare;
• este direcționată către o audiență și un obiectiv de mai mare amploare decât victimele imediate ale violenței;
• implică atacuri împotriva unor ținte întâmplătoare și simbolice, inclusiv împotriva civililor;
• actele de violență comise sunt considerate anormale de societatea în care se produc, în sensul că ies din tiparul normelor sociale, creând astfel un sentiment de groază.
Prin folosirea terorismului se încearcă influențarea comportamentului politic într-un anumit mod, de exemplu a-i forța pe oponenți să accepte una sau mai multe cereri ale teroriștilor, pentru a provoca o reacție de șoc sau a servi drept catalizator într-un conflict mai amplu sau de a face publicitate unei cauze politice sau religioase, pentru a atrage adepți care să ducă la îndeplinire atacuri violente sau a da frâu liber urii profunde și setei de răzbunare și pentru a contribui la subminarea guvernelor și a instituțiilor desemnate de teroriști ca inamici.
De asemenea, tot privit prin prisma violenței politice, alți cercetători în domeniul terorismului consideră că „terorismul ar putea fi socotit o formă de conflict politic de intensitate scăzută, sub pragul de violență al operațiunilor militare, recunoscută ca atare".
Cum terorismul are în prezent o manifestare preponderent internațională, vorbindu-se mai degrabă de un terorism internațional decât de un terorism intern, unii autori au definit terorismul, mai exact terorismul internațional, ca fiind fenomenul care „reprezintă utilizarea sau amenințarea cu utilizarea unei violențe, ce creează o stare generalizată de teamă în scopuri politice de către un individ sau un grup, atunci când acționează în favoarea sau împotriva unei autorități guvernamentale, când asemenea acțiuni urmăresc să influențeze atitudinea și comportamentul unui grup social mai cuprinzător decât victimele imediate și când prin naționalitatea sau legăturile externe ale autorilor, localizarea lor, natura victimefor -instituționale, umane – sau mecanismul de înfăptuire și ramificațiile iui depășesc frontierele naționale ale unui stat".
Și în România, în doctrina de specialitate vizând terorismul internațional, ilustrul reprezentant și eminentul jurist Vespasian Pella afirma că: „terorismul nu este niciodată un delict politic și nici un delict social, ci coruperea unui scop politic și social".
O constatare sugestivă și plină de interes sub aspectul definirii terorismului este reliefată de doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden. Ei au strâns 109 definiții academice și oficiale ale terorismului și le-au analizat principalele elemente. Dintre acestea au fost exemplificate și cele mai reprezentative sau sugestive exprimate în S.U.A,, Germania și Marea Britanie,
Astfel, grupul de lucru al vicepreședintelui S.U.A. (1986) definea terorismul ca „[…] utilizarea ilegală sau amenințarea cu violența a persoanelor sau a proprietăților acestora pentru atingerea unor obiective politice și sociale, în general, are ca scop intimidarea sau forțarea unui guvern, a unor persoane ori a unor grupuri să-și schimbe comportamentul sau politicile".
Departamentul de stat al S.U.A. are o poziție mai pragmatică și nuanțată, definind terorismul ca fiind „violența premeditată, motivată politic, îndreptată împotriva unor ținte noncombatante de grupuri subnaționale ori de agenți de stat clandestini, având de obicei scopul de a influența un public".
În Germania, Oficiul pentru protecția Constituției fostei R.F.G. definea terorismul drept „lupta de lungă durată pentru atingerea unor obiective politice […] prin atacuri împotriva vieții și proprietății altor persoane, mai ales prin delicte extrem de grave după cum se vede în articolul 129a, sec. I din Codul Penal (în special crimă, omucidere, răpire în scop de șantaj, incendiere criminală, atentat cu explozivi) sau prin alte acțiuni violente care pregătesc acțiunile criminale menționate."
O definiție juridică a terorismului din Marea Britanie are următoarea formulare: „Din punct de vedere legal, terorismul reprezintă utilizarea violenței în scopuri politice și cuprinde toate tipurile de violență care urmăresc inducerea sentimentului de frică în rândul populației sau al unei părți din populație".
Din cuprinsul definițiilor enunțate mai sus, ca de altfel din ansamblul celor 109 definiții la care făceau referire cercetătorii olandezi de la Universitatea din Leiden rezultă trei elemente comune esențiale ce vizează
T
terorismul, și anume:
• utilizarea violenței;
• obiectivele politice;
• intenția de a induce frica într-o populație țintă.
Raportat la aceste elemente, în urma studiului efectuat de cercetătorii olandezi, pe eșantionul de definiții menționat, s-a constatat că elementul violență este prezent în 83,5% dintre ele, țelurile politice în 60%, în vreme ce 51% pune accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică și teroare.
Doar 21% din definiții menționau arbitrariul și caracterul ne-discriminatoriu al țintelor alese și numai 17,5% cuprindeau victimizarea civililor, a noncombatanților, a elementelor neutre sau din afară.
De altfel, elementele menționate mai sus se regăsesc și în următoarea definiție împărtășită de Departamentul de Stat american, de Biroul Federal de Investigații și de Departamentul Apărării: „Terorismul înseamnă utilizarea în mod calculat a violenței sau a amenințării cu violența pentru a induce starea de teamă, în scopul de a constrânge sau intimida guvernele sau societățile pentru a atinge unele țeluri politice, religioase sau ideologice".
Desigur, este greu să definești terorismul, să-l poți cuprinde într-un concept, însă poate fi identificat ca și formă de manifestare prin caracteristici definitorii ce pot fi grupate în patru mari categorii cu privire la: a) obiective; b) strategii; c) operații; d) organizare.
Obiective. Obiectivul urmărit în activitățile teroriste este eminamente politic, în fond, acest țel politic marchează diferența dintre terorism și alte acte criminale care provoacă o teroare colectivă, în atingerea țelurilor politice terorismul a fost adesea de numit „tactica ultimei soluții".
Strategii. Ca strategie, terorismul recurge la folosirea panicii. Folosirea panicii este însă în strânsă legătură cu publicitatea ce constituie un alt element indispensabil al strategiei utilizate. Astfel, pentru ca teroriștii să poată instaura frica ei trebuie să facă publicitate prin acțiunile lor. Mai înainte însă trebuie să păstreze secretul absolut asupra planificării și desfășurării unui atac, focalizarea opiniei publice prin publicitate urmând a se face după atac. Cu cât publicitatea este mai mare, cu atât mai mult este apreciată de teroriști reușita acțiunii lor.
Din păcate, deși o atare publicitate la nivelul unei audiențe mondiale ar presupune costuri imense, totuși ea este oriunde în lume, în acele momente de groază, spaimă gratuită.
Operațiuni. Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de gravă ar fi fapta, ea nu poate fi calificată act terorist.
Organizare. Din acest punct de vedere, trebuie menționat că terorismul se practică cel mai adesea în grup, fiind foarte rare cazurile de indivizi singulari, neafiliați la un grup.
Simpla apartenență la un grup poate deveni un element motivațional mai important chiar decât doctrina sau scopurile politice ale grupului.
Grupurile teroriste sunt, de regulă, restrânse ca număr, ele putând deveni mici unități operative în cadrul unor organizații mari.
La caracteristicile acțiunilor teroriste se poate adăuga și prețul scăzut al operațiunilor, costul pregătirii operațiunilor teroriste fiind extrem de redus în comparație cu prețurile impuse de instruirea și echiparea forțelor convenționale, lată poate și motivația utilizării terorismului, de regulă, de organizațiile sau țările cu potențial financiar scăzut.
După cum se poate observa, violența este elementul dominant al definirii terorismului. Cum astăzi această violentă se manifestă nu numai în
Interiorul unui stat – violența aplicată de state împotriva propriilor cetățeni -dar mai ales în afara granițelor statelor, cum se întâmplă îndeosebi în zilele noastre – violența unor organizații teroriste din anumite state sau chiar a unor state îndreptată împotriva altor state – se constată o recrudescență de nestăpânit a terorismului internațional în detrimentul terorismului intern, în aceste situații sau împrejurări, terorismul internațional se poate caracteriza ca o formă de purtare a unui război, o prelungire a războiului clasic. Acest adevăr este exprimat extrem de sugestiv în formularea „Nu mai există pace, nu mai există război, ci doar terorism".
Violența excesivă se săvârșește printr-o multitudine de mijloace și metode prin care teroriștii acționează, și anume: atentate la viața unor persoane sau grupuri de persoane ce aparțin unei alte rase, religii, origini naționale; asasinatele, mai ales cele politice; deturnarea de avioane pe cursele interne sau internaționale; luarea de ostatici sau răpirile de diplomați; explozii; incendiile; atacurile armate; detonarea de bombe sau substanțe chimice ce pun în pericol viața oamenilor; distrugerea unor instituții și edificii emblematice pentru un stat; sabotarea căilor ferate, a instalațiilor industriale și a mijloacelor de telecomunicații; punerea în pericol a unor centrale nucleare, ruperea de diguri, baraje; producerea unor boli alimentare contagioase; utilizarea în scopuri criminale a rețelelor internaționale computerizate, și în special a Internetului; manipularea în scop terorist a substanțelor ce sunt utilizate la fabricarea armelor chimice, bacteriologice sau nucleare sau chiar folosirea acestor arme de distrugere în masă în măsura în care sunt în posesia lor.
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că astăzi proliferează mai mult ca oricând atacurile sinucigașe prin metode inimaginabile, un atare mijloc de săvârșire a actelor teroriste completând „panoplia" enumerată anterior, fără însă a epuiza diversitatea și varietatea acestor mijloace și metode cu care au acționat teroriștii sau cu care vor acționa în viitor.
Actele sinucigașe sunt pecetea fanatismului care domină acțiunea teroriștilor, un fanatism religios, conform căruia moartea reprezintă sacrificiul suprem pentru o cauză, săvârșită dintr-o poruncă divină de nimicire a necredincioșilor în numele lui Allah, singurul Dumnezeu al întregii lumi.
Astfel, se desprinde ideea că, pe lângă motivația politică, domină și motivația religioasă, cu accente prioritare chiar, teroriștii sinucigași, ca martiri, încercând să atragă atenția comunității și chiar a lumii asupra revendicărilor pentru care sunt în stare să-și dea viața, cu credința inoculată că îndeplinesc o misiune sfântă, considerând că astfel de acte teroriste sinucigașe pot constitui suportul unor schimbări radicale în lumea contemporană în conformitate cu scopurile propuse.
Analizând toate aceste metode și mijloace prin care teroriștii încearcă să-și atingă țintele fixate sau programate se poate constata că activitățile teroriștilor pot fi reduse la trei categorii de acțiuni:
• acțiuni ce vizează bunurile;
• acțiuni ce vizează persoanele;
• acțiuni ce vizează atât bunurile, cât șt persoanele.
Totodată, pentru a asigura reușita acțiunilor întreprinse s-a trecut treptat la specializarea teroriștilor pe diferite metode, mijloace sau tactici de luptă. Astfel, unele organizații teroriste s-au specializat în atentatele cu bombă, altele în deturnări de avioane sau în atentate sinucigașe ori în asasinarea sau răpirea personalităților.
De menționat că până în prezent peste 90% din atentatele teroriste înregistrate în întreaga lume utilizează circa 6 metode sau tactici de bază cum ar fi:
• atentatele cu bombă;
• asasinatele;
• atacurile armate;
• răpirile;
• luarea de ostatici;
• deturnările.
După momentul 11 septembrie 2001 se constată o proliferare nemaiîntâlnită a atacurilor sinucigașe, mai ales în înfierbântata zonă a
Orientului Mijlociu, prin folosirea centurii explozive, atacuri aproape imposibil de prevenit și care, prin imprevizibilitatea consecințelor lor, și soldate frecvent cu zeci de persoane ucise, au un mare impact și răsunet,
rezonanță urmărită de altfel de teroriști.
Proliferarea actelor de terorism prin sacrificiu înregistrată în Orientul Mijlociu se caracterizează și prin serialitate după modelul: act de terorism -represalii, din nou act de terorism ca răspuns, din nou represalii, ciclu ce se repetă la infinit, cu consecințe de durată pentru ambele părți.
Privind din punctul de vedere nu numai al metodelor sau tacticilor cu care acționează teroristul, dar și în funcție de natura obiectivelor vizate, se poate afirma că, potrivit statisticilor americane, 40 % din acțiunile teroriste executate după 1985 au vizat obiective economice.
Se consideră că, date fiind măsurile luate de majoritatea statelor lumii pentru protecția personalităților politice sau militare, teroriștii au început să își aleagă ca ținte, cu predilecție, obiective economice mai vulnerabile, dar foarte importante pentru societate, cum ar fi de exemplu cele din sistemul energetic sau cele din transporturi.
În anii „90 s-a constatat o preocupare, mai ales din partea organizațiilor teroriste vest-europene, pentru diminuarea „daunelor colaterale", în sensul pierderii de vieți omenești cât mai puține, cu scopul de a îmbunătăți imaginea pe care opinia publică și-a făcut-o despre terorism.
În Orientul Apropiat însă există o tendință contrară, teroriștii apreciind rezultatul activității lor după numărul victimelor atentatelor, acestea fiind de ordinul zecilor sau sutelor, mai ales ca urmare a proliferării actelor sinucigașe în serie.
În contextul mijloacelor și metodelor teroriste mai sus expuse, a permanentizării actelor sinucigașe – „baia de sânge" din Orientul Mijlociu este un exemplu grăitor în acest sens – a fost imaginat un plan diabolic de atentate sinucigașe prin care S.U.A. a fost lovită atât de neașteptat și de barbar la ea acasă, în data de 11 septembrie 2001.
La această dată, în prima parte a zilei, când se înregistra un aflux maxim al persoanelor în locuri sau edificii publice, piloți teroriști sinucigași au deturnat 3 avioane civile americane cu pasageri la bord de pe cursele civile, cu două dintre ele izbind în plin cele două turnuri gemene zgârie-nori ale Sediului comercial World Trade Center din New York – simbolurile prosperității economice ale S.U.A. și ale lumii – care s-au prăbușit în gol, sub dărâmături pierzându-și viața, pe lângă pasagerii avioanelor, inclusiv teroriștii, mii de oameni din peste 60 de țări ale lumii aflați în acea zi, la acea oră de vârf, în aceste centre comerciale celebre în toată lumea.
Cel de-al treilea avion a lovit centrul de putere și de decizie militară al S.U.A., – Pentagonul din Washington – pe care l-a distrus parțial, printre victime numărându-se, pe lângă toți membrii echipajului și o parte din personalul ce se afla în acel moment în partea din clădirea distrusă.
Peste 3.000 de oameni și-au pierdut viața în acea zi de doliu a întregii umanități.
Utilizarea deliberată – după planuri stabilite cu mult timp înainte, orchestrate de teroristul saudit Osama bin Laden cu complicitatea unor state sau chiar a unor persoane din elita puterii unor state – a unor asemenea metode de o cruzime și ferocitate barbară, fără corespondent în istorie, constând în folosirea unor avioane pline de călători nevinovați drept „bombe vii" ce au fost catapultate în clădirile „zgârie-nori" ale Americii, ale căror etaje s-au prăbușit în flăcări, aidoma unei implozii devastatoare, cu oameni disperați aruncându-se de la ferestre într-o încercare disperată de a supraviețui, toate acestea au lăsat omenirea pentru o clipă în șoc, fără grai, imaginile unui coșmar apocaliptic – atât de bine regizat – transmise în direct de televiziunea americană făcând ocolul întregii lumi.
Acesta a fost momentul în care lumea bogată sau săracă, cu ideologii apropiate sau diferite, cu rivalități mocnite sau afișate, s-a hotărât să facă front comun nu numai în vorbe, ci efectiv, în fapte, împotriva inamicului public numărul unu al omenirii, a acestui fenomen de o recrudescență înfiorătoare și tulburătoare, ce amenință grav pacea și securitatea internațională -terorismul internațional.
Evoluția istorică a fenomenului terorist.
1.3.1. Antichitatea, începutul terorismului ca formă a violenței ce induce frica, teroarea în oameni poate fi plasat chiar la începutul vieții omului pe pământ. Astfel, Vechiul Testament vorbește despre oamenii care trăiau înainte de potopul biblic de pe vremea lui Noe, oameni numiți „nefilimi",cuvânt care în ebraică înseamnă „cei care îi fac pe alții să cadă" .
În această perioadă de început de istorie „pământul era plin de violență". Miturile antichității au preluat această simbolistică a terorii, Phobos (Teroare) și Demos (Frică) fiind numele celor doi cai care tractau carul de luptă al zeului războiului Ares.
Încă din cele mai vechi timpuri, religia constituie motivul unor astfel de dezlănțuiri pline de violență ale oamenilor, în acest sens, chiar în primul secol al erei noastre, zeloții considerau că acceptarea stăpânirii romane reprezenta în fapt renegarea lui Dumnezeu.
Dintre zeloți s-a desprins grupul cel mai radical și cel mai înverșunat, numit „sicari", care a recurs la asasinate sistematice pentru a induce teroarea, frica, ucigând cu o armă emblematică s/ca – pumnalul cu două fețe – evreii bănuiți de simpatii proromane,
O facțiune importantă a curentului zelot au constituit-o esenienii din rândul cărora erau recrutați cei mai mulți sicari. Acțiunile violente ale zeloților și sicarilor erau marcate de convingerea că se apropie „ceasul mântuirii" și că lupta împotriva necredincioșilor era dovada în fața lui Dumnezeu a credinței adevărate.
Instaurând o astfel de teroare mesianică în rândul populației, zeloții au reușit să provoace pe hebrei la revoltă împotriva dominației romane. Riposta legiunilor romane a fost dură, distrugerea Templului – centrul ritual al iudaismului – și decimarea populației evreiești fiind una din marile tragedii pentru poporul evreu ce a determinat diaspora sa istorică.
Masacrul cel mai puternic a avut loc la Masada în anul 70 Î.Hr., an când a avut loc una din primele sinucideri de proporții din istoria omenirii, Masada reprezentând o ultimă redută a rezistenței antiromane. Apărătorii cetății, motivați și chiar obligați de zeloți, au folosit trupurile copiilor drept proiectile contra atacatorilor, atunci când toate resursele apărării au fost epuizate.
Un alt grup din antichitate în care teroarea, ca mod de dominare, era chiar mai importantă decât câștigul de muncă ce ar fi rezultat din exploatarea prizonierilor deveniți sclavi este cel al asiro-caldeenilor. Astfel, în istorie este cunoscut faptul că regele Asurbanipal a scos ochii a peste 12.000 prizonieri de război. De altfel, basoreliefurile asiriene de la Ninive înfățișează în detaliu torturile groaznice la care învingătorii supuneau prizonierii tocmai pentru a transmite mesajul de teroare potențialelor victime, respectiv adversarii cu care urmau a se confrunta.
În antichitate, teroarea ca instrument al politicii războiului, este utilizată la cote maxime și de către hitiți. Puterea lor principală erau carele de luptă hitite, rapide pentru acea vreme, ce pătrundeau surprinzător în spatele liniilor adversarilor și șarjau apoi, fie pe lateral sau chiar frontal, înconjurând inamicul și masacrând cu cruzime prizonierii.
Treptat, teroarea ce domina în genere luptele sau bătăliile între triburi sau popoare, uzitată ca instrument al războiului, începe să fie folosită ca instrument al luptei politice dintre diverse grupuri ce ținteau puterea într-un stat. Relevantă este în acest sens atmosfera plină de ostentație, conspirații, masacre și răzbunări ce degajă teroarea din timpul lui Cezar, care a marcat începutul sfârșitului republicii romane, sugestiv exprimată în discursurile lui Cicero în faimoasele „Filipice".
La fel de sugestiv în privința acelor vremuri este și Suetoniu care descrie atmosfera de teroare prilejuită de asasinarea lui Cezar spunând: „Vestea morții produse peste tot panică, nu atât indignare, cât neliniște pentru ce avea să urmeze".
Rezultă astfel că, încă din antichitate, teroarea, ca strategie a supremației religiei, a războiului sau a luptelor politice pentru putere, era un instrument eficient. Ca un corolar al acestor idei este cunoscută butada atât de sugestivă a celebrului gânditor chinez Sun Tzu „omoară unul – terorizează o mie".
1.3.2. Evul mediu. La fel ca și în antichitate, teroarea a fost generată de lupta între religii ce a dominat în principal conflictele epocii, precum și lupta pe timp de pace între grupuri sau persoane rivale ce doreau conservarea sau accesul la conducerea politică a statului.
De remarcat că în istorie, în această perioadă a evului mediu, este subliniată expres perioada „Asasinilor" localizată în Orientul Apropiat ca fiind cu adevărat începuturile terorismului ce se manifestă ca fenomen distinct, și nu indirect, ca decurgând din conflict sau război, unde frica sau teroarea, chiar neurmărită, este prezentă. Având în vedere că această perioadă a „Asasinilor" este considerată cu adevărat precursoarea terorismului modern se cuvine a-i face o prezentare puțin mai nuanțată.
Această perioadă de teroare ce a pus stăpânire pe toți conducătorii musulmani și creștini din Levant a durat peste două secole (sec. XII-XIII). Tot religia este cea care a declanșat această epocă a terorii.
Astfel, asemeni creștinilor, și musulmanii au cunoscut schisma, după dispariția lui Mahomed gruparea majoritară desprinsă reprezentând-o suniții, care credeau în reîntoarcerea lui Mohamed, până la acest moment al reîntoarcerii acceptând și dominația pământeană a Califilor.
În schimb, o altă grupare, gruparea șiită, accepta numai domnia politică și religioasă a descendenților direcți ai profetului, pornind de la ginerele lui Mahomed, Aii. Cea mai importantă sectă șiită a devenit cea care îl recunoaște pe cel de-al șaptelea descendent a lui Ali, cu numele de Ismail, motiv pentru care adepții ei au primit numele de ismaeliți.
Ismaeliții, persecutați de califii pe care nu-i recunoșteau, precum și de majoritatea sunită au plecat din Egipt, unde se stabiliseră, în Persia și pe fondul marginalizării religioase și persecuțiilor religioase și-au însușit fundamentalismul clericilor ultraradicali și ai vizionarilor fanatici din regiunile Qumm (azi Kun) și Ray de lângă actualul Teheran, Persia devenind astfel locul provenienței, izvorul radicalismului șiit.
Părintele spiritual al asasinilor a fost Hassan Ben Sabbah, un înalt funcționar al vizirului din Cairo, care s-a autoexilat în regiunea muntoasă din sudul Mării Caspice, și aici, în inima munților, dar nu departe de râul Alamut, a ridicat castelul Alamut.
Acesta a pus bazele regatului asasinilor, grupare ierahizată în mai multe grade, dintre care titlul „Sheikh-al-Jebal" (Bătrânul Munților) era titlul cel mai respectat de asasini.
S-au instaurat astfel, sub Hassan-l-Sabbah, ani de domnie ai terorii ismaelite, numai în primul an având loc 50 de asasinate !a ordin, domnia părintelui spiritual a! acestor prime grupări teroriste, Hassan-l-Sabbah, durând 34 de ani, până la moartea acestuia în 1124. Puterea sa devenise atât de mare încât a ajuns să demonstreze că poate să-l asasineze și pe sultan implantând în dormitorul acestuia un pumnal aurit.
Domnia terorii „asasinilor" a luat sfârșit în Persia prin invazia mongolă a lui Gingis Han, psihoza provocată de o victimă înjunghiată cu pumnalul aurit fiind incomparabilă cu piramidele formate din zeci de mii de capete lăsate de mongoli între ruinele fumegânde ale cetăților care nu li se supuneau.
Astfel „asasinii", la rândul lor, au fost asasinați în masă de luptătorii lui Gingis Han, domnia terorii ismaelite luând sfârșit după 150 de ani, chiar dacă, în timp, au rezistat grupuri mai mici de ismaeliti care au dus mai departe, dar la proporții mult mai mici, teroarea, prin atentatele întreprinse mai mult în timpul cruciadelor.
Această teroare, sub semnul religiei sau sub pecetea religiei, n-a ocolit nici Europa, care cunoaște și ea în această perioadă numeroase conflicte, războaie religioase și primele cruciade.
Tema terorii religioase mesianice este preluată în primul rând de dictatura teocratică a lui Savanarola, instaurată în Florența în numele „Guvernului lui Dumnezeu" în 1845, dictatură născută în condițiile invaziei armatei franceze conduse de Carol al Vlli-lea, care a terorizat întreaga peninsulă italiană prin valuri de masacre, crime și jafuri.
Profitând de aceste împrejurări, Savanarola i-a declarat pe florentini aleși, poporul lui Dumnezeu, interzicând prin reglementări sărbătorile profane, jocurile de noroc, prostituția, expulzând și masacrând negustorii evrei, instituind echipe de „aleși" care să vâneze orice formă de
lux corupător, instaurându-se astfel, pentru 4 ani, un regim de teroare ce a premers regimurilor talibane de astăzi. Dacă până la acest ultim
exemplu al terorii înfăptuită sub semnul religiei, prezentarea acțiunilor teroriste a fost făcută prin prisma acțiunii individuale îndreptată împotriva conducerii grupării poporului sau statului, în acest ultim caz vizând pe Savanarola acțiunea ce aduce teroarea este privită din direcția opusă, dinspre stat spre cetățean, statul sub forma sa de organizare și de guvernare promovând teroarea planificată, sistematică, împotriva cetățenilor, ca individ și ca și grup, ținte individuale sau colective ce trebuiau supuse.
Este o dovadă a faptului că terorismul modern nu apare pe un teren „gol", el reprezentând de fapt consecința evoluției formelor de terorism ce au existat nu numai în epoca feudala, dar și în antichitate, fără a deveni un fenomen social distinct în comunitate.
1.3.3. Terorismul până la începutul secolului XX. Epoca modernă este epoca în care terorismul se manifestă pentru prima dată în istorie ca fenomen social.
El este cultivat în mod expres de stat pentru a-și asigura dominația și a-și conserva puterea, în acest sens tipică este „Domnia Terorii" instaurată în timpul Revoluției franceze din 1789 de către Robespierre în numele dictaturii iacobine, perioadă în care violența fizică, amenințarea cu violența, masacrele, execuțiile în masă ale opozanților și mai apoi chiar ale aliaților sunt săvârșite în numele unor legi edictate de puterea ce reprezenta atunci statul.
Robespierre a căzut însă victimă propriei sale dictaturi a terorii, fiind ulterior judecat și executat (1794). După judecarea și executarea lui Robespierre, agenții și partizanii tribunalelor iacobine au fost etichetați drept „teroriști", acest cuvânt răspândindu-se în Europa (1975) sub accepțiunea de partizan al „terorismului de stat".
lată de ce se consideră că apariția terorismului de stat, formă de manifestare ce se va impune în perioada următoare, e generată de chiar revoluția franceză, cu idealurile ei generoase, prin această perioadă a „Domniei Terorii" ridicată la rang de lege în stat. Practic, în acest fel este pentru prima dată legitimată de stat o tiranie sau o injustiție. Există, în consecință, „tiranii legitimate politic și injustiții sacre dacă acestea sunt exercitate în numele poporului".
Conceptele de libertate, egalitate, fraternitate sub semnul cărora izbucnise revoluția franceză au fost sugrumate de acest regim al terorii. S-a revenit apoi la viața socială firească, societatea franceză încercând să armonizeze statutul individului cu cel al comunității, reușind într-un final să stabilească un echilibru între valorile sfinte privind libertatea, egalitatea, fraternitatea individului și aceleași valori ale întregului social din care făcea parte.
Plasarea unei încărcături de dinamită la reședința Procurorului Republicii, cel care condamnase pe capii revoltelor muncitorești și atentatul cu bombă asupra unei cazărmi militare, fac ca bomba să devină unul din principalele mijloace de luptă de care se va preleva în continuare terorismul.
Un atentat similar s-a produs la reședința unui alt procuror, cu această ocazie înregistrându-se și primul mesaj de revendicare a atacului cu bombe, atac revendicat de un mic grup terorist denumit Ravachol, care ulterior a fost ghilotinat devenind un martir al cauzei anarhiste, în semn de protest față de execuția lui Ravachol, o altă grupare teroristă a aruncat în aer, în anul 1892, Comisariatul de poliție din Rue des Bous-Enfants, provocând moartea a cinci comisari. Mai mult, atacurile teroriste cu bombe asupra palatului Bourbon, sediul Parlamentului, l-au avut ca țintă pe Charles Dupny, șeful guvernului, atac a cărui reușită a fost împiedicată însă de întârzierea exploziei.
Unul dintre anarhiștii cei mai cunoscuți ai epocii moderne a fost Felice Orsini, născut în Italia. Acesta, împreună cu o echipă compusă din 5 oameni, studiind cu atenție circumstanțele atentatului pus la cale în 1800 împotriva lui Napoleon Bonaparte, a comis în 1858 un atentat asupra lui Napoleon al lll-lea, acesta scăpând cu viață grație caleștii blindate în care se afla.
Nu numai Franța este locul unde anarhismul constituie terenul propice pentru desfășurarea de acțiuni sau activități teroriste, ci și Rusia, unde pe fondul folosirii deliberate a terorii și violentei ca instrument politic pentru a ține în frâu pe guvernați, anarhismul rus dezvoltă la cote înalte terorismul.
Astfel, încă din secolul al XVI-lea, țarul Ivan cel Groaznic a folosit teroarea împotriva tuturor supușilor, indiferent dacă erau sau nu vinovați, uzând, în consecință, ca și politică a guvernării sale, de teroarea nediscriminatorie.
Ulterior, țarul Nicolae l utilizează și el teroarea împotriva poporului, dar de această dată este vorba despre teroarea discriminatorie, în sensul că orientează Ohrana ca poliție politică în acțiunea sa spre acele grupuri țintă ce creaseră probleme, reglând intensitatea și mobilitatea acțiunii în funcție de situațiile sau împrejurările care surveneau în societate.
Un record al atentatelor comise asupra sa l-a deținut țarul Alexandru al ll-lea al Rusiei care a fost asasinat numai după alte 6 tentative nereușite. Pentru cea de-a șaptea tentativă, 40 de complotiști au acționat în Petersburg săpând un tunel pornind dintr-o magazie închiriată până la mijlocul străzii pe unde urma să treacă țarul, în care au plasat o mină pregătită a exploda, în ultimul moment coloana imperială a evitat traseul minat pornind pe cheiul Ecaterina. Unul dintre complotiști, studentul Nicolai Ivanovici Râsakov, a aruncat o „granată" asupra săniei imperiale, după care a deschis focul cu un revolver. Alexandru al ll-lea a coborât din sania distrusă, printre cadavrele cazacilor din gardă, asistând la arestarea atacatorului, în confuzia generală, Ignati Grinvetiki s-a apropiat de convoiul imperial aruncând o bombă la picioarele țarului, încă nedezmeticit după prima explozie. Deși părea nemuritor, Alexandru al ll-lea a murit sfârtecat de cea de-a doua explozie.
Anarhismul terorist își pune amprenta nu numai în Rusia, dar și în țări ale bătrânei Europe, de această dată fiind pus pe seama unor dezechilibrați sau psihopați, fără a exista dovezi care să implice o anume inițiere și organizare a acestor atacuri de către vreo grupare teroristă.
Astfel, în 1853 calfa Janos Libeny, nemulțumit de traiul pe care-1 ducea, a hotărât să-l asasineze pe împăratul Frantz losif. După ce a escaladat zidul a reușit să-l rănească pe împărat cu cuțitul. Nu era decât un croitor dezechilibrat care „vroia să schimbe lumea".
În 1878, Karl Nobiling, profesor și doctor de filozofie, dar cu tare ereditare a așteptat la o fereastră trecerea caleștii imperiale în care se afla împăratul Wilhem l și cu o pușcă de vânătoare a tras asupra împăratului care a scăpat însă grație căștii de alamă pe care o purta pe cap în acea zi.
În 1898, Elisabeta, împărăteasa Austriei și regina Ungariei, a fost înjunghiată de Luigi Luccheni, un fanatic iresponsabil, un anarhist singuratic, care și-a justificat fapta afirmând că luptă împotriva celor bogați și puternici, declarându-și public satisfacția că a reușit „să ocupe un loc în istorie".
În fine, anarhoterorismul lovește nu numai în Europa, ci și peste ocean, în tânăra republică America, în anul 1901, cu prilejul expoziției succeselor panamericane, președintele S.U.A. William Mc. Kinley a fost asasinat în timpul ritualului specific american „shakehands" – strângerea mâinilor alegătorilor – de către Leon F. Czolgosz, un individ cu tare ereditare care susținea că președintele este dușmanul tuturor oamenilor buni.
După cum se poate observa, la începutul epocii moderne, în perioada clasică, terorismul a îmbrăcat pentru prima dată în mod constant forma terorismului de stat, statul folosind, mai mult chiar, legiferând violenta și teroarea pentru a ține în frâu mulțimile nemulțumite.
1.3.4. Prima jumătate a secolului XX. în prima jumătate a secolului XX, actele de terorism încep să fie inițiate, la scară largă, în primul rând de organizații teroriste de forță, după planuri riguros orchestrate și prestabilite.
Rod al acțiunilor acestor organizații secrete teroriste a fost și cel mai cunoscut atentat cu consecințe istorice atât de grave încât a condus la declanșarea primei conflagrații din istoria omenirii, și anume atentatul din 28 iunie 1914, soldat cu asasinarea arhiducelui Frantz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, la Sarajevo, capitala provinciei Bosnia-Herțegovina. A fost punctul culminant al unei întregi campanii de atentate împotriva reprezentanților monarhiei austro-ungare, numai în perioada 1910-1914 înregisîrându-se șase atentate la viața demnitarilor din familia de Habsburg.
Atentatul de la Sarajevo a constituit punctul culminant ce a închis suita anarhiștilor solitari, care luptau contra autorităților reprezentative ale unui stat, el reprezentând, totodată, momentul de trecere spre alte forme de terorism definitorii pentru secolul XX, ce vor trece pe prim plan, și anume terorismul practicat de stat sau sponsorizat de un stat împotriva altui stat.
Atentatele politice teroriste comandate devin modalități frecvente de tranșare sau de rezolvare a conflictelor externe, a realizării unor planuri revanșarde.
Semnificative sunt în acest sens cuvintele ambasadorului nazist la București, Koland Koester, rostite chiar după consumarea atentatului terorist soldat cu asasinarea premierului român l.C. Duca, la 29 decembrie 1933: „Ei bine, aflați că în Berlin unii naziști pretind că cu cinci sau șase asemenea asasinate politice Germania ar putea face economie de un război și ar putea obține tot ce ar vrea în Europa".
Regimurile Hitler, Mussolini și Horthy sunt regimuri ale perioadei interbelice de tristă și dramatică faimă, în timpul cărora teroarea a fost ridicată la rang de lege.
Pentru a așterne și a consolida drumul spre putere al acestor regimuri totalitare, atentatul terorist asupra acelor conducători ai Europei care se împotriveau ascensiunii fascismului a devenit o practică și o metodă bine dirijată și orchestrată de aceste regimuri.
Un astfel de atentat este cel comis în 1934 împotriva cancelarului Austriei, Engelbert Dolfus căruia i se spunea „Miilimetternich" datorită taliei sale extrem de scunde, dar și ambiției sale ce amintea de înaintașul său Metternich. Traiectoria sa politică a fost o pendulare între Hitler și Mussolini, având însă adversari de temut în interior, precum naziștii austrieci ce militau pentru „Anschluss" – alipirea la Germania nazistă. Deși interzisese Partidul Național Socialist Austriac, mulți naziști au rămas în funcții de conducere în serviciile de securitate și guvernamentale, organizând din aceste poziții puciul pentru înlăturarea cancelarului Austriei de la putere. Atacul împotriva cancelarului a fost programat chiar la sediul guvernului, în plină ședință prezidată de cancelar, în prealabil camioane de naziști deghizați în militari austrieci, aproximativ 150, au ocupat poziții stategice. Cancelarul a fost anunțat în ultimul moment de atentat. Rămas singur a ordonat ca unitățile de poliție și de armată să intre în alertă. Până la sosirea forțelor de ordine, atentatorii aflați înjur, îmbrăcați în militari, au pătruns cu camioanele în curtea interioară a cancelariei, crezându-se, în mod greșit, de comandanții unității alertate că o altă unitate i-o luase înainte pentru a lua măsurile ce se impuneau pentru prevenirea atentatului. Dezarmând paza, complotiștii au ocupat primul etaj, arestând circa 150 de funcționari ai cancelariei, cancelarul fiind surprins în cabinetul său și împușcat de Oîto Planeta.
Armata a reacționat cu întârziere, reușind să anihileze pe atentatori numai după producerea atentatului. Nimeni nu s-a îndoit că adevărații vinovați se găseau la Berlin, dar formal Germania a negat orice amestec, complotul fiind pus la cale de „naziștii austrieci împilați de regim". Acest atentat terorist se înscria în politica axei Tokio – Roma- Berlin de a destabiliza și de a cuceri lumea.
Europa traversa poate cea mai sumbră și neagră perioadă a istoriei sale. Terorismul, ca armă politică a acelor vremuri, este folosit, în consecință, nu numai în plan internațional, ci și pe plan intern. Reprezentativă pentru această neagră perioadă e instituția S.S. – de la Schutzstaffeln, trupe de protecție – care, dintr-o gardă personală a lui Hitler care în 1929 număra 250 de oameni, a ajuns a fi o organizație cu adevărat gigantică, antrenată și diversificată în trupe, temută nu numai prin forța ei numerică, dar și prin metodele crude și barbare folosite în atingerea scopurilor subordonate țelului lui Hitler, și anume construcției „Reich-ului milenar".
La toate acestea se adaugă și Gesîapo-ul, care a fost învestit cu puteri nelimitate. Această instituție S.S. este emblematică pentru ororile și tragediile regimului nazist, ea fiind incriminată ca organizație în celebrul proces de la Nurenberg. De-a lungul existenței sale a recurs la tot ceea ce a fost mai brutal și atroce ca metode de tortură umană, sau, dimpotrivă, la cele mai rafinate, prin care a ucis milioane de oameni lipsiți de apărare.
1.3.5. Terorismul în cea de-a doua parte a secolului XX. După înfrângerea regimului de teroare al dictaturii totalitare instaurate de Hitler în Europa, lumea era împărțită în sfere de influență ale puterilor: U.R.S.S., S.U.A., Anglia și Franța.
La această victorie au contribuit, într-o mică sau mai mare măsură, grupări naționaliste sau extremiste care au acționat în teritoriile ocupate de forțele armate ale Axei învinse, respectiv de forțele armate germane, italiene și japoneze. Acestea acționau sub forma unei permanente lupte de gherilă, slăbind puterea ocupanților din interior, silindu-i să micșoreze presiunea militară de front prin concentrarea acesteia și în interiorul țării ocupate, departe de frontul deschis al luptelor. O dată cu încetarea războiului și, implicit, o dată cu retragerea forțelor de ocupație, aceste forțe de gherilă trebuiau dezafectate, dar acestea au dovedit o puternică capacitate de adaptare, de autoreglare și treptat au început să acționeze împotriva puterilor aliate care înlăturaseră ocupația și care încercau să-și conserve influența și dominația, Anglia și Franța fiind exemple sugestive în acest sens.
În acest război rece lupta pentru controlul spațiilor și sferelor de influență devine deseori acută și acerbă, fiecare bloc încercând prin orice mijloace să-și atingă scopurile, apelând inclusiv la mijloace și metode teroriste, ce tind să devină o regulă mai ales din partea U.R.S.S. și a aliaților săi.
Terorismul de extremă stângă, apanaj al blocului comunist, controla la jumătatea anilor '60 mai toate mișcările de gherilă, fie ele din Europa, Africa sau Asia, teatrul acestor operațiuni fiind mai ales Vietnamul și America Latină, atingând chiar și America de Nord, moment marcat de confruntările etnice dintre negri și albi și de comiterea unor asasinate politice, cum a fost cea a lui Martin Luther King.
De la finele celui de-al doilea război mondial și până în anii '60 și Franța s-a confruntat cu multiple acte și manifestări teroriste, reînviate din trecutul nu tocmai îndepărtat, când serviseră, direct sau indirect, coaliției aliate învingătoare.
Astfel, în perioada 1947-1948 autoritățile coloniale franceze s-au confruntat cu revolta naționaliștilor mongoli-,' cu toate că Madagascarul reprezentase un bastion al Franței libere în lupta cu Germania hitleristă. O situație similară a fost înregistrată în Tunisia (1952-1955) și în Maroc (1953-1956).
Totuși cazul cel mai reprezentativ al acestei perioade istorice, vizând violența în masă ca efect al actelor teroriste întreprinse, este cel al Algeriei, unde atitudinea opacă a administrației franceze a determinat reacția radicală a naționaliștilor algerieni. Din totalul populației algeriene aproximativ 96% erau musulmani și 2% europeni, aceștia din urmă, deși minoritari, bucurându-se de drepturile și libertățile constituționale clasice, aceleași drepturi și libertăți fiind negate, mai mult sau mai puțin, majoritarilor musulmani.
Franța, prin coloniștii ei, refuza orice tendință de schimbare, orice idee reformatoare cu privire la statutul majorității covârșitoare a populației musulmane, micile conflicte amenințând în permanență să degenereze. Astfel, în anul 1954, pe fondul unei crize economice profunde s-au înregistrat ciocniri între populația arabă și populația colonială, care au degenerat în acte de violență stradală comise împotriva populației franceze. Franța a reacționat. Marina franceză a bombardat satele de pe coastă, aviația franceză a mitraliat în serie comunitatea arabă iar unitățile speciale de represiune au comis abuzuri. Aproximativ 45.000 de musulmani au fost uciși. Ca răspuns, Algeria a reacționat prin Frontul de Eliberare Națională a Algeriei (FLN), cvasinecunoscut la acea vreme, care a declanșat o serie de acțiuni de gherilă împotriva administrației franceze, soldate cu masacrarea unui număr mare de europeni.
Forțele de gherilă algeriene au primit un important sprijin din partea naționaliștilor arabi din întreaga Africă și din partea algerienilor musulmani. Pentru maximizarea efectului de intimidare și pentru a-și asigura victoria finală împotriva metropolei franceze, asasinatele erau comise mai ales împotriva arabilor musulmani algerieni care nu respectau ordinele și regulile impuse de F.L.N., și mai puțin asupra europenilor, F.L.N. asasinând în întreaga campanie de acte teroriste aproximativ 6.350 de musulmani și circa 1.035 de europeni.
Degenerarea tuturor acestor mișcări de gherilă în terorism s-a produs pe fondul considerării terorii de către ideologia naționalistă ca strategie de luptă împotriva forțelor armate regulate ale metropolei, corelată cu incapacitatea mișcării de gherilă de a se lupta de la egal la egal cu aceste forțe armate.
La începutul acestui deceniu, mai exact în data de 23 noiembrie 1963, are loc unul dintre cele mai enigmatice asasinate ale lumii, și anume asasinarea lui John Fitzgerald Kennedy. în versiunea oficială, asasinarea celui care întruchipa speranțele de viitor ale noii generații de americani a avut loc când președintele, aflat într-un convoi oficial într-o mașină deschisă, trecea prin Dallas, fiind împușcat de la fereastra unui depozit de manuale școlare din apropierea traseului coloanei oficiale, de către Lee Harvey Oswald, un lucrător al acelui depozit. Acesta s-a dovedit a fi un tânăr marginalizat, emigrant în U.R.S.S., cunoscut pentru simpatia deosebită manifestată față de Cuba comunistă și ideile stângii.
La începutul anchetei însă, prezumtivul asasin al președintelui Lee Harvey Oswald este și el împușcat, astfel că secretele asasinării președintelui american nu au fost descifrate nici până astăzi, deși dosarele comisiei independente instituite, comisia Warren -după numele președintelui Curții Supreme care o conducea – a numărat 26 de volume de depoziții și probe.
Totuși, un asemenea asasinat individual, cu siguranță cel mai cunoscut din istorie, nu mai reprezenta forma de manifestare a terorismului în această epocă, pe scena vieții internaționale făcându-și prezența din ce în ce mai mult terorismul sponsorizat de stat. Astfel, apariția terorismului internațional este determinată și de faptul că puterile vremii -S.U.A., U.R.S.S. – nu doreau un conflict deschis cu consecințe grave pentru umanitate, pentru creșterea și consolidarea sferelor lor de influență, motiv pentru care au apelat la modalități mai puțin periculoase, folosindu-se de terorism și de mișcările subversive din țările țintă, acceptându-se astfel terorismul ca formă de putere a războiului neconventional. Era o formă de război sau agresiune deghizată, „cu mâinile altora", formă mascată și eficientă care a dus la generalizarea terorismului internațional. Mai mult, în scopul promovării terorismului internațional în Asia mai precis în Coreea de Nord, s-au înființat primele tabere ale terorismului internațional, cursanții acestora fiind identificați în America Latină, Orientul Mijlociu, Asia și Africa.
Dar locul de naștere a terorismului internațional este Orientul Apropiat, în Palestina, fiind promovat cu multă intensitate, durabilitate și consecințe în timp de palestinieni, începând mai ales cu fedainii palestinieni care, frustrați de zdrobirea coaliției arabe în războiul de 6 zile din 1967 de către Israel, recurg la atentate teroriste, atentate ce vor prolifera singular și extrem de violent mai ales în conflictul israeliano-palestinian ce va marca această zonă atât de agitată și fierbinte a Orientului Mijlociu.
Totuși, având în vedere că terorismul internațional a! anilor '80-'90 a constituit un fenomen care la un anumit moment a scăpat de sub controlul statelor sponsor, comunitatea internațională a simțit nevoia unei reacții, concretizată în măsuri de combatere a terorismului internațional.
Pe lângă metodele de asasinare a personalităților politice sau deturnările de avioane exemplificate mai sus, ce încep să devină din ce în ce mai frecvente, organizațiile teroriste acționează cu predilecție împotriva obiectivelor de infrastructură, asupra unor obiective economice vulnerabile de importanță vitală pentru societate, cum ar fi cele din sistemul energetic sau din transport. De altfel, potrivit statisticilor americane, 40% din acțiunile teroriste executate după 1985 au vizat obiective economice.
Ca urmare, în decada '80-'90 imaginea teroristului era aceea a unui om care nu putea fi ținut responsabil de atrocitățile comise, pe care nu le-a comandat, imagine ce treptat a fost estompată de proliferarea actelor teroriste ce au continuat să bulverseze lumea.
Terorismul international contemporan
În anul de început al mileniului trei, anul 2001, data de 11 septembrie poate fi considerată ziua începerii construcției unei noi lumi: o lume fără terorism. La acest moment de răscruce S.U.A. a fost zguduită de un val de terorism nemaiîntâlnit în existența sa.
Atunci, în acea zi atât de dramatică și de crucială a istoriei contemporane, Statele Unite ale Americii, simbolul democrației, siguranței și civilizației s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit.
De la acest moment de un tulburător tragism cuvântul „terorism" a intrat în limbajul cotidian al oamenilor și al omenirii. Aria lui de acoperire este foarte largă și variată, terorismul ca fenomen răspândindu-se din ce în ce mai mult, dar și din ce în mai acut, atât pe plan intern, dar mai ales pe plan internațional.
Aidoma unui aisberg ce plutește pe valuri, intrând din când în când sub apă, el a țâșnit deodată la suprafață, lovind lumea cu o cruzime și o forță cutremurătoare.
De altfel, terorismul, fie el intern sau internațional, ca fenomen, are rădăcini adânci în timp, în istorie. Astfel, terorismul are origini îndepărtate, în Orientul Antic, provenind de la secta „hașichim" de unde derivă și cuvântul „asasin".
Se spune că fondatorul acestei secte, Hassan Sabbah, înființase în secolul al Xll-lea un corp de „devotați" cu scopul de a face să domnească panica în rândul principilor și monarhilor ce guvernau în Orientul Mijlociu până la Persia. Discipolii lui Hassan Sabbah, după un plan deliberat, aveau misiunea să se introducă la curțile acestor principi și monarhi, să le câștige treptat încrederea, după care, într-o anumită zi, când primeau un ordin din partea acestuia trebuiau să-l asasineze pe suveran în mod public, în ochii întregii Curți.
Aceasta pare a fi originea asasinatelor de ia Alamut care au zguduit califatul persan în secolul al Xll-lea. Astăzi, astfel de atentate, ca tehnică și strategie, au evoluat.
Au apărut, în consecință, în anii '70 deturnările curselor aeriene civile, în anii '80 au avut loc cu o frecvență din ce în ce mai mare explozii ale mașinilor capcană, pentru ca începând cu anii '90 să ia amploare treptat atentatele sinucigașe, ce se succed într-un ritm cutremurător, devenit aproape cotidian. Terorismul, fie el intern sau internațional, devine astfel un flage! crud și barbar ce constituie astăzi cea mai gravă amenințare la adresa păcii și securității internaționale.
Capitolul 2
Terorismul – crimă sau infracțiune internațională conventională
2.1. Modalitățile normative de manifestare a terorismului.
Dintre formele terorismului prezentate în sinteză anterior cu scopul de a atrage atenția în special asupra diversităților de manifestare se detașează, ca implicare, actualitate și arie de extindere, terorismul politic și religios. Tocmai de aceea se impune, în continuare, prezentarea mai nuanțată a acestor forme, insistându-se și pe evoluția lor.
2.1.1. Terorismul politic. Așa cum a rezultat de altfel și din elementele de esență ale definirii terorismului, violența exercitată în acțiunile teroriste urmărește, în principiu, un scop politic, și anume o schimbare politică, terorismul în oricare din formele sale rămânând, în esență, un terorism politic.
Așadar, la bază terorismul este un concept fundamental și inerent politic. Terorismul nu este altceva, în ultimă instanță, decât forma cea mai violentă a luptei politice, idee susținută și cu prilejul definiri terorismului. O asemenea amprentă a luptei politice este grefată și asupra terorismului de stat desprins, de altfel, din conceptul mai larg al terorismului politic.
O primă manifestare a terorismului politic și, implicit, a terorismului de stat a căpătat consacrare după revoluția franceză din 1789. Era perioada istorică a regimului terorii dintre 1793-1794 promovat de revoluționarul Maximilian Robespierre, terorismul în accepțiunea acestei epoci fiind asociat cu idealuri de virtute și democrație, căpătând în acest fel o conotație și influență pozitive în societate. El făcea apel la „virtute, fără de care teroarea este un rău și la teroare, fără de care virtutea este neputincioasă."
Mai apoi însă, însuși Robespierre a fost victima regimului terorii pe care-l instituise, el având, după înlăturarea de la putere în 1794, aceeași soartă cu cei 40.000 de oameni executați prin ghilotinare. Acest moment marchează sfârșitul rolului pozitiv al terorismului perceput de societate; din acest moment el va fi asociat cu crima, cu fărădelegea, cu abuzul.
O dată cu revoluția franceză și urmare a influenței ei, a fost declanșat însă un puternic sentiment antimonarhic în restul Europei. Se punea tot mai acut sub semnul întrebării supunerea poporului față de niște conducători care își bazau autoritatea pe dreptul divin de a conduce, și nu pe un drept câștigat în urma unui exercițiu democratic.
Începe să capete contur, din ce în ce mai mult, ideea unor schimbări revoluționare. Dar aceste schimbări nu puteau avea loc prin inocularea propagandei unor idei democratice, ci prin fapte concrete.
Pe linia acestei ideologii sau strategii teroriste ce îmbrățișau teoria „propagandei prin fapte" se înscrie, printre altele, și asasinarea în 1881 a țarului Rusiei, Alexandru al ll-lea. La puțin timp după asasinarea țarului, un grup de radicali din Londra a pus bazele unei alte ideologii, în strânsă legătură cu teoria „propagandei prin fapte", și anume ideologia anarhistă, convocând în acest sens „o conferință anarhistă" care a aprobat ca metode de realizare a schimbărilor revoluționare asasinatul și tiranicidul.
Mișcarea anarhistă a fost responsabilă de un șir lung de asasinate împotriva unor șefi de stat și de răsunătoare atentate cu bombă până aproape de izbucnirea primului război mondial.
Terorismul își schimbă sensul și semnificațiile de până atunci și vizează, în principiu, practici de reprimare în masă folosite de state totalitare și de conducătorii lor dictatoriali împotriva propriilor cetățeni.
Elocvente în acest sens sunt dictaturile ce semănau teroarea în rândul popoarelor pe care le guvernau, rămase în istorie sub numele de: dictatura iui Mussolini, a lui Hitler și a lui Stalin. în toate aceste dictaturi s-a creat un sistem de guvernare bazat pe frică, pe teroare, pe coerciție.
Astăzi, terorismul îmbracă însă acut forma terorismului de stat, guvernele implicându-se activ în finanțarea și comandarea unor acțiuni teroriste, în protecția oferită teroriștilor și organizațiilor teroriste, astfel de state complice la acțiunile teroriste fiind considerate sponsori ai terorismului internațional.
Acest tip de terorism de stat, sprijinit de autorități, reprezintă un război mascat în care state mai slabe pot să înfrunte statele mai mari, mai puternice, folosindu-se de grupări și baze teroriste, solid organizate și înarmate, cu puternică forță financiară sau militară, care prin tehnici și metode specifice, imprevizibile, uneori imposibil de anticipat sau de contracarat, lovesc primitiv și necruțător, neașteptat și fulgerător, în locuri sau zone populate, secerând zeci, sute sau mii de vieți omenești din statele țintă, asigurând astfel publicitatea și răsunetul acțiunilor lor revendicative.
Afganistanul și Organizația Al Qaeda – cea mai puternică forță teroristă a lumii cu un patrimoniu de 5 miliarde de dolari și cu o creștere anuală de 50 milioane de dolari – iată un tulburător exemplu de stat complice și organizație teroristă ce au lovit, cumplit și atroce, S.U.A. la ea acasă, în acea zi neagră din istorie, ziua de 11 septembrie 2001.
Al Qaeda a luat ființă în 1988 în focul luptelor între mudjahedii arabi veniți din toate colțurile lumii să sprijine cauza afgană în războiul împotriva U.R.S.S. care invadase Afganistanul, chiar cu sprijinul S.U.A., aceasta din urmă interesată în obținerea unei victorii în „războaiele reci" pe care le-a avut cu Uniunea Sovietică.
În acest sens s-a făcut, în numele lui Osama bin Laden, în 1988, un recensământ ad-hoc al tuturor combatanților mudjahedini în războiul din Afganistan, această adunare transformându-se apoi într-un grup compact pătruns de un puternic sentiment al apartenenței și al credinței față de o cauză și mai ales față de un om, Osama bin Laden, grupul primind numele de Al Qaeda, care în arabă înseamnă „baza".
Născută în împrejurările mai sus menționate și cu concursul S.U.A., mai ales prin C.I.A., Al Qaeda s-a transformat după terminarea războiului din Afganistan în cea mai reprezentativă organizație a extremismului islamist – acționează în peste 60 de țări ale lumii iar numărul de membri pare a depăși 50.000 – întorcându-se în timp ca un bumerang împotriva Americii, pe care-o vrea alungată împreună cu aliații ei evrei din pământurile sfinte dominate de religia islamică.
Pornind de la această misiune pe care o consideră sfântă, identificată cu scopurile și strategia sa, Al Qaeda recurge la atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra S.U.A.
Ca urmare a acestui atac terorist S.U.A. s-a considerat în stare de război și, pentru a se apăra, a declanșat o acțiune militară comună cu Marea Britanie, beneficiind de sprijinul solid al întregii comunități internaționale împotriva Afganistanului, țară care, prin regimul ei taliban, a adăpostit și protejat membri ai organizației Al Qaeda și pe liderul ei Osama bin Laden.
Operațiunea militară desfășurată sub numele de „Anaconda" a avut ca rezultat distrugerea bazei organizației teroriste Al Qaeda, înlăturarea de la putere a regimului taliban de tristă amintire din încercata istorie a poporului afgan, protector al acestei organizații dar, din păcate, nu s-a reușit capturarea teroristului numărul unu al planetei, liderul organizației Al Qaeda – Osama bin Laden – și nici a liderului spiritual al regimului taliban complice, molahul Mohamed Omar.
Iranul este clasat în fruntea statelor care sprijină terorismul din cauza legăturilor sale cu mișcările radicale palestiniene. La polul opus, Departamentul de Stat al S.U.A. evidențiază eforturile Libiei și Sudanului de a se distanța de organizațiile teroriste cu care altă dată aveau legături atât de apropiate.
În ceea ce privește Siria, aceasta este acuzată în raportul sus menționat că face „un joc dublu" încercând, pe de o parte, să participe la lupta antiteroristă internațională, iar pe de altă parte, continuă să susțină mișcări radicale precum Hezbollahul libanez.
În ceea ce privește organizațiile teroriste de forță, de putere, susținute chiar de regimurile politice ale unor state, organizații ce desfășoară activități specifice terorismului de stat, președintele S.U.A., George W. Bush a nominalizat, în primul său discurs despre Starea Națiunii din ianuarie 2002, grupările extremiste: Hamas, Hezbollah, Jihadul Islamic și Jaish-i-Mohamed.
Pericolul cel mai mare pentru S.U.A. dar și pentru întreaga lume îl poate constitui folosirea armelor de distrugere în masă de către organizațiile teroriste, cu complicitatea unor state, se susține de către administrația americană.
Este de notorietate că Iranul oferă sprijin substanțial organizațiilor teroriste radicale, pe care le sprijină și le sponsorizează, cum ar fi Hezbollah, mișcare șiită proiraniană, cu centrul în regiunea estică Baalbek din sudul Libanului, Hamas, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, Partidul Muncitorilor din Kurdistan.
Totuși S.U.A. nu atacă Iranul cum ar fi fost firesc să o facă în contextul luptei declanșate în plan mondial împotriva terorismului, ci atacă Irakul deși se știa că Saddam Hussein nu sponsoriza organizația Al Qaeda sau alte organizații teroriste, Bin Laden nefiindu-i apropiat.
Scopul atacului l-a constituit răsturnarea lui Saddam Hussein de către actualul președinte George W. Bush, obiectiv pe care fostul președinte George Bush-tatăl nu îl îndeplinise la începutul deceniului 9 al secolului XX, deși alungase Irakul agresor din Kuweitul anexat.
Desigur, Saddam Hussein, cel care a instituit un regim irakian al terorii condamnându-și poporul la mizerie și sclavie, constituia o reală amenințare pentru pacea lumii în Orientul Mijlociu, motiv pentru care înlăturarea sa devenise iminentă.
O atare orientare a politicii militare americane nu era însă prioritară campaniei antiteroriste, când mai degrabă Iranul putea fi vizat ca țară în care terorismul de stat era cel mai activ, puternic și influent în zona Orientului Apropiat, și chiar în întreaga lume.
La începutul anului 2003, coaliția americano-engleză atacă însă Irakul fără a avea legitimitate O.N.U., argumentul existenței armelor de distrugere în masă în baza căruia s-a declanșat atacul dovedindu-se în timp nereal.
Statele Unite și-au dorit cu orice preț, chiar sfidând legalitatea internațională cu greu construită până atunci peste tot în lume, ca și în Irakul bogat în petrol să creeze cel mai influent centru de putere și de decizie care să capaciteze în primul rând interesele economice americane în zona Orientului Mijlociu.
În timp foarte scurt militarii americani au câștigat războiul, Saddam Hussein fiind trădat chiar de generalii săi, dar astăzi militarii americani au pierdut pacea.
În Irak este în plină desfășurare în acest moment „războiul după război" caracterizat prin teroare continuă, atacurile împotriva americanilor nefiind numai individuale, ci deja concertate, organizate, săvârșite nu de localnici izolați, ci de forțele rebele insurgente al căror lider Moqtada Sadr devine treptat simbolul rezistenței irakiene în fața „ocupantului american".
Se poate vorbi chiar de începuturile unei adevărate „intifade" irakiene, după modelul „intifadei" palestiniene, în care irakienii luptă pentru înlăturarea „ocupației americane".
2.1.2. Terorismul religios. Terorismul religios desemnează, în esență, un terorism sub semnul și în numele unei religii.
Conflictul între religii este punctul de pornire a terorismului religios, care se interferează cu terorismul politic, cu terorismul de stat, politica și religia sau religia și politica acționând, de regulă, în numele statului.
De fapt, creștinismul a fost pentru prima dată pus în slujba statului de împăratul Constantin care a făcut din el religia oficială a Imperiului Roman, văzând în aceasta un mijloc de rezistență împotriva forțelor politice și sociale care distrugeau imperiul.
A fost un sprijin istoric reciproc, perpetuat în timp: statul avea să ofere sprijin material bisericii creștine, lăsându-i totodată mână liberă să se îmbogățească, în schimb biserica trebuia să susțină autoritatea statului și să declare că se bucură de aprobarea divină.
În ceea ce privește religia, biserica creștină se călăuzește după spiritul lui Hristos, având o autoritate absolută în tot ceea ce ține de doctrină. Relația dintre organizație și credință este foarte strânsă. Biserica le spune creștinilor ce să creadă iar ca să fii creștin trebuie să aparții bisericii.
Peste secole, când și islamismul, sub propovăduirea lui Mahomed, devine religie globală, aceeași relație se stabilește între organizație și credință: musulmanul este cineva care aparține „ummei" și îi acceptă autoritatea, „umma" fiind un concept de comunitate islamică ce cuprindea pe toți care i se alăturaseră lui Mahomed în campaniile împotriva persecutorilor lui – iar „umma" constă în toți cei care cred în islam.
Conflictele între religii ce au degenerat în violență au fost urmarea faptului că religia, fie ea creștină sau musulmană, era „încorsetată" într-o doctrină și într-o organizație. Or, fiecare dintre aceste organizații religioase lupta prin toate mijloacele, declanșând chiar războaie pentru a-și extinde dominația, doctrina și pentru a crește numărul adepților. Prin urmare, fiecare organizație religioasă are tendința să vadă în celelalte niște dușmani care trebuie înfrânți, distruși. Astfel de tendințe s-au manifestat din partea ambelor religii, islamică și creștină.
Pe linia luptei organizațiilor religioase, promotoare ale unei religii doctrinare acaparatoare, se poate înscrie lupta organizațiilor islamiste împotriva americanilor și a aliaților lor, evreii, dar în egală măsură pot fi exemplificate și formele de catolicism și protestantism ce întrețin ura în Irlanda. De asemenea, atât de sugestive, dar și de actuale prin virulența lor, sunt islamismul și iudaismul, care alimentează de atâta timp în istorie conflictul dintre israeiieni și palestinieni.
Transformarea fundamentalismului religios în politică de masă a debutat în 1928, când un activist extremist egiptean, El Banna și-a fundamentat acțiunile teroriste pe învățăturile ideologului său Sayd Qutb care a trasat linia politică clasică a terorismului fundamentalist islamic, angajându-se în lichidarea tuturor guvernelor care sunt corupte de idei occidentale, dușmane ale principiilor islamice.
În contrast cu acest curent extremist, fundamentalist, în cadru! islamului se manifestă și alte curente ce se situează pe poziții contrare doctrinei fundamentaliste. Astfel, țări islamice ca Egiptul și Turcia, dar și Libia și Irak își manifestă tendința spre laicizarea totală a statului și separarea lui de autoritatea religioasă. Acest curent, pe care unele izvoare îl numesc „secularist", a dus deseori, dar nu întotdeauna, la asumarea puterii din statele islamice de către militari.
Tot astăzi, în lumea islamică, mai aies în zona Orientului Mijlociu, prezenta americană, dar mai ales implantarea statului evreu în mijlocul lumii islamice, în teritoriul Palestinei, au determinat radicalizarea mișcării islamice, existând în fața ofensivei valorilor occidentale senzația puternică de criză pe care o traversează credința musulmană și chiar comunitatea musulmană.
În fața acestui atac – mai mult sau mai puțin voalat – răspunsul în această perioadă de criză, mai ales al extremiștilor musulmani, îmbracă forma recurgerii de către organizațiile religioase ia violență, în special la terorismul religios.
Criza de identitate a lumii musulmane s-a manifestat în special după înfrângerea arabilor de către israelieni, în războiul de șase zile din 1967, care a sporit complexul de inferioritate al musulmanilor determinat de incapacitatea regimurilor arabe de a-i înfrânge pe israelieni. Occidentul, în frunte cu S.U.A., este perceput ca „dușmanul comunității islamice" înfipt în „coasta" țărilor arabe prin Israel, care sprijină regimurile „neislamice" și „nelegitime" existente în lumea arabă.
lată sursa și motivația recurgerii la un militantism radical an-tioccidental, identificat cu un terorism religios bazat pe violență, în fața dușmanului creștin occidental ce atentează la valorile sfinte ale islamului, lupta dusă de musulmani împotriva necredincioșilor în numele lui Allah poartă pecetea unui război sfânt identificat cu Jihadul islamic.
Jihadul sau războiul sfânt e ultima, dar și cea mai violentă alternativă de răspuns la provocările politice, economice și militare lansate de S.U.A. și aliații săi, atunci când mijloacele pașnice sunt epuizate și islamul „se află în pericol".
În sens literal, Jihad înseamnă „lupta sfântă pe calea lui Dumnezeu", fiind considerat un efort de purificare ce trebuie să aibă loc, în primul rând, în interiorul fiecărui credincios, apoi, spre binele aproapelui și, în sfârșit, în cazul unei amenințări, împotriva dușmanilor isfamului. Cum dușmanii islamului erau identificați în guvernele „nelegiuite" occidentale ce conduceau popoare a căror credință era alta decât islamul, guverne care atentau, prin politica pe care o promovau, la valorile sfinte ale islamului, ele reprezentau un pericol care trebuia înlăturat.
În acest context, ideologul grupării libaneze Hezbollah – mișcare proiraniană – șeicul Fadallah afirma: „Când Islamul pornește un război se luptă cu oricare altă putere a lumii, apărându-se pentru a-și prezerva existența și libertatea, fiind forțat să recurgă la acțiuni preventive atunci când se află în pericol".
Mai mult, în manifestul Hezbollah, în 1985, se arăta: „Imamul Khomeini a subliniat în repetate rânduri că America stă la originea catastrofelor noastre. Luptând împotriva Americii nu facem decât să ne exercităm dreptul legitim de apărare a islamului și a demnității națiunii noastre".
2.2. Caracteristicile infracțiunii de terorism.
Actul de terorism se caracterizează prin:
Intenția de a crea o stare de alertă. Un element constitutiv ai infracțiunii de terorism este acela ai înfricoșării populației; faptul că populația a fost speriată, tulburată, agitată etc, este o trăsătură specifică a infracțiunii, de natură a atrage răspunderea penală a autorului. Chiar dacă ne aflăm în fața unei populații curajoase, eroice, care nu se lasă impresionată de actele de terorism, aceste acte nu-și pierd trăsătura lor specifică. Căci pentru constituirea infracțiunii nu interesează rezultatul, efectul produs, înfricoșarea populației, ci este suficient ca procedeul folosit să fie de natură a produce acest rezultat. Terorizarea populației este trăsătura care dă o gravitate particulară infracțiunii. Este ceea ce dă înțeles limpede însuși cuvântului de terorism și presupune că ne aflăm în prezenta unor fapte de o gravitate cu totul excepțională.
Lovirea prin surprindere $i fără nici un fel de discriminare a victimelor. în ochii oricărui jurist sau organ de cercetare, teroristul a ucis sau a încercat să ucidă un om, de fapt un lider. Sociologii consideră că teroristul a urmărit să asasineze conștiința socială, sufletul „opiniei publice", și uneori, cel puțin pentru timpul cât durează surprinderea și teama, a reușit. Autorii concep, de regulă, un plan, îl pregătesc și îl execută, într-o modalitate coerentă și, pentru a menține efectul paraliziei morale, produc atentate în serie și pe o rază cât mai extinsă, ajungând la dimensiuni internaționale. Vom observa mai târziu că extinderea națională sau internațională a actului de terorism este legată, de întinderea pe care poate s-o aibă efectul acțiunii de „terorizarea populației".
Folosirea de mijloace, capabile să producă o stare de pericol general sau comun (mașini explozive, produse toxice, agenți de infectare sau microbieni etc). Noțiunea de pericol general sau comun presupune o acțiune care are ca rezultat suprimarea vieții sau integrității, corporale a unui număr mai mare de persoane din cadrul unei colectivități, în contextul noțiunii se înțeleg și actele de executare întrerupte, ori care nu și-au produs efectul, dar de natură să producă asemenea urmări. Alterarea alimentelor, contaminarea unui „izvor pentru a lipsi populația și animalele unei regiuni de apă potabilă, ca și răspândirea pe orice cale a unor purtători de microbi sunt, fără îndoială, fapte de violență care caracterizează actul contaminării drept act de terorism. Violența este mijlocul obișnuit folosit de teroriști pentru a ajunge sau a încerca să ajungă la înspăimântarea populației și aceasta se realizează prin utilizarea unor mijloace specifice. Astfel teroriștii folosesc ca metodă atentatele „în serie" și „în extensiune", cu scopul de a stăpâni masele și a paraliza pe șefii sau conducătorii lor.
Unele acte de violentă sunt atât de odioase încât nasc un sentiment de repulsie universală. Ceea ce duce la stigmatizarea terorismului este faptul că ele sunt săvârșite cu o cruzime barbară și cu o perfectă indiferentă fată de victimele eventuale. Deseori victimele acte or de violență sunt nevinovate și fără apărare – bătrâni, femei, copii – care nu au provocat, nici prin cuvintele nici prin faptele lor, aceste acte.
Este cazul să mai adăugăm că actul de terorism caută să-și găsească temeiul Tntr-o doctrină teroristă? Se spune că actul de terorism nu ar exista dacă nu s-ar sprijini pe doctrina teroristă. După cum susțin unii autori occidentali, în fața cultului persoanei unui șef – istoria a dovedit adesea că acesta era o somitate ridicolă sau un tiran odios – doctrina teroristă încearcă să demonstreze o psihologie anti-unanimistă, care să conducă la trezirea unui spirit critic. Dar o asemenea doctrină, dacă împiedică într-un anumit fel degradarea umanității, poate să ajungă însă la excese antiumanitare. Actul de terorism constituie întotdeauna o crimă sau o infracțiune, iar propagarea doctrinei teroriste constituie prin ea însăși oricum un delict.
2.3. Elementul subiectiv și elementul material al infracțiunii de terorism.
Elementul psihologic al terorismului rezidă în intenția pe care o manifestă autorul actului. Este elementul subiectiv intențional. Subiectul activ are conștiința – indiferent dacă acțiunea este comisă cu intenție directă sau indirectă – că fapta pe care o săvârșește va avea drept efect scopul pe care îl urmărește. Intenția reprezintă atitudinea psihică a autorului infracțiunii în raport cu acțiunea pe care o săvârșește. Actul de terorism se poate prezenta sub formele cele mai felurite, în raport cu obiectul pe care vrea să-l atingă sau cu țelul către care tinde autorul. Examinat, la Conferința de la Bruxelles, elementul psihologic al terorismului a fost înfățișat sub forma manifestării sau realizării unei idei politice sau sociale. Se observă că a fost exclus din examinare terorismul obișnuit, așa-numitul terorism de drept comun.
Când vorbim însă de terorism, prima problemă care se ridică este aceea a elementului intențional sau moral.
în feluritele forme pe care le poate îmbrăca terorismul, întâlnim și forma politică și forma socială, determinată de folosirea mijloacelor violente în scopul realizării unui scop politic sau a unui scop social. Față de definiția examinată la Bruxelles, ulterior, la Paris, în 1931, s-au propus două formule de definire a mobilului acțiunii:
a) „având drept scop să impună prin violență sau prin intimidare o doctrină politică sau socială";
b) „în vederea terorizării populației";
În ceea ce privește elementul material el este exprimat prin formula generală „folosirea de mijloace violente sau periculoase care să provoace un pericol comun". Deși s-a încercat, s-a evitat până la urmă să se adopte modalitatea enumerării mijloacelor, căci, cu oricâtă scrupulozitate s-arface, o asemenea enumerare nu poate fi completă; apoi, prin adoptarea unui sistem de înșirare a tuturor ipotezelor în care s-ar încadra infracțiunea de terorism.
Rămâne apoi o problemă de apreciere tehnică sau a împrejurărilor de fapt. Adică de a stabili dacă un anumit mijloc, folosit de infractor în condițiile stabilite de legislație privind o violență sau fraudă, se încadrează în categoria acelora care provoacă o primejdie comună pentru securitatea internațională.
2.4. Subiectele infracțiunii de terorism internațional.
2.4.1. Autorii actelor de terorism. Un studiu obiectiv al problemei terorismului internațional nu poate să nu țină seama de calitatea autorilor în cauză, Este adevărat că, în, majoritatea cazurilor se are în vedere terorismul practicat de indivizi, mai exact de persoane fizice. Dar nu trebuie neglijat că ne putem afla în fața unor acte de violență ilicită comise de către state, deci, în fața unor violări directe a normelor dreptului internațional. Comportamentele în săvârșirea actului de teroare se diferențiază în raport de calitatea autorilor. Terorismul de stat poate îmbrăca forma de violență cea mai periculoasă, practicată fa scara cea mai vastă, așa cum am văzut. Acesta este o formă de terorism care se prezintă cu învestitura oficială, constituind un pericol grav al securității popoarelor, în terorismul de stat, agentul activ este, deci, un stat, un guvern. Forma terorismului de stat constituie cea" mai nocivă" formă a terorismului. Pentru că trebuie luată în considerare teroarea practicată pe scară largă și prin mijloace moderne de. distrugere împotriva unor popoare sau a unei părți din populație în scopul de ale domina și a le supune; atacurile armate săvârșite de unele state sub pretext de „acțiuni preventive" împotriva suveranității și integrității altor state, infiltrarea de grupuri sau de agenți teroriști în teritoriul acestora au tocmai asemenea, scopuri. Astfel că nu este un neadevăr că terorismul" internațional își trage originea și din interesele unor state care urmăresc o politică de colonialism de ocupare a teritoriilor străine, de rasism, de, apartheid, de dominare și exploatare. Așa fiind situația, și popoarele care luptă pentru a se elibera de oprimarea și exploatarea străină au dreptul să recurgă la toate metodele de apărare și de valorificare a drepturilor lor, inclusiv la forță.
2.4.2. Victimele actelor de terorism, /n examinarea elementelor care dau trăsătura specifică terorismului internațional este de luat în considerare subiectul pasiv, care arată împotriva cui sunt dirijate actele de teroare. Reținem că ceea ce diferențiază terorismul în sine față de alte forme de violență, este faptul că actul de terorism este dirijat, direct sau indirect, împotriva unui stat, a conducătorilor acestuia, a unei organizații internaționale, a cetățenilor unui stat, a intereselor sau bunurilor lor sau ale unor entități cărora dreptul internațional le recunoaște un statut.
Dar, și suntem nevoiți să relevăm aceasta, ca o altă caracteristică, deși actele de terorism sunt dirijate, așa cum am arătat, în realitate victimele acestor acte sunt persoane nevinovate, în sensul că nici prin faptele, nici prin manifestările lor anterioare nu sunt în nici un fel hi contingență cu actul respectiv. Sunt persoane fără apărare – bărbați, femei, copii – aflate uneori în alte țări și fără nici o legătură cu conflictul în cauză; actul de terorism se extinde astfel în mod intenționat și deliberat în țări ce nu sunt implicate direct în diferendul în cauză sau este îndreptat împotriva cetățenilor nevinovați din acele țări.
Capitolul 3
Represiunea terorismului prin mijloace penale
3.1.Necesitatea definirii și incriminării actelor de terorism.
Pericolul reprezentat de terorismul internațional pentru relațiile de pace și cooperare dintre state face ca această problemă să preocupe în mod deosebit comunitatea mondială și implicit dreptul internațional.
Actele de terorism de stat prin implicațiile și consecințele lor constituie o violare a principiilor fundamentale ale dreptului internațional. „Terorismul de stat, declara în 1972 președintele Comisiei celei de-a Vl-a" Adunări Generale a ONU este o formă a terorismului internațional".
Deși terorismul internațional este unanim condamnat ca fenomen, diversele acte de terorism fac în prezent obiectul unei incriminări internaționale numai în măsura în care aceste acte formează obiect de incriminare internațională convențională. i
Ținând seama de amenințarea gravă exercitată de terorism asupra ordinii publice și constituționale este preferabilă prevenirea terorismului și nu combaterea acestuia. Trebuie evitate măsurile represive cu repercusiuni substanțiale asupra populației pentru a nu fi subminate libertățile tradiționale. Legile împotriva terorismului trebuie să evite devierea de la starea de normalitate.
Dacă terorismul nu poate fi contracarat în limitele impuse de drepturile omului se vor aplica represiunile legale, însă în limitele democrației constituționale.
Chiar dacă terorismul internațional este respins ca fenomen, el a devenit tot mai frecvent, necesitând o cooperare internațională deplină pentru a-l combate.
Terorismul internațional este o activitate extralegală, ceea ce face ca aportul experților în probleme juridice să nu aibă decât un efect limitat.
Legislația este invocată pentru reglementarea atitudinii internaționale și pentru asigurarea unui sistem prin care terorismul să fie adus în fața justiției.
Din păcate se poate afirma că până în prezent că nu s-au înregistrat rezultate deosebite în domeniul combaterii terorismului internațional.
Unii teroriști sunt uciși sau capturați chiar în timp ce comit actele respective, dar puțini din cei ce reușesc să scape sunt ulterior depistați și arestați (Mc Veigh implicat în atacul clădirii Murrah din Oklahoma City -Carlos, Igal Amir, asasinul lui Itzak Rabin) și uneori chiar linșați Qehya {Ayash – „Inginerul"). Un terorist condamnat va fi, după toate probabilitățile eliberat mult mai devreme decât prevede sentința, fiind adesea schimbat pentru ostaticii capturați într-un act terorist anterior.
Comunitatea internațională condamnă actele de terorism din motivații meschine pentru atingerea unor interese personale, în schimb, unele acte de terorism politic sunt considerate lăudabile, deoarece au fost comise pentru apărarea drepturilor recunoscute de Organizația Națiunilor Unite.
Legitimitatea violenței politice este o noțiune care și-a făcut loc adânc în aplicarea dreptului internațional.
Dreptui internațional reglementează utilizarea forței de către o țară pe teritoriul altor țâri, daca prin aceasta se urmărește capturarea sau atacarea teroriștilor (capturarea teroristului de talie internațională Iiich Ramirez Sanchez, alias Carlos „Șacalul" de către autoritățile franceze pe teritoriu! Sudanului) sau salvarea ostaticilor (eliberarea ostaticilor de către grupu! german de intervenție antiteroristâ, GSG-9 din avionul companiei „Lufthansa" deturnat la Mogadiscio).
În general, un stat nu poate pătrunde pe teritoriul altui stat fără consimtământui acestuia. Este interzisă utilizarea forței împotriva suveranității și independenței teritoriale a unui stat, cu excepția cazurilor de autoapărare.
Când teroriștii comit crime împotriva cetățenilor unei țâri aflați în străinătate, organele abilitate cu aplicarea legii din țara respectiva nu pot opera în afara granițelor naționale fără permisiunea guvernului gazdă. Totodată, se pune problema sub ce jurisdicție legală va fi pus sub urmărire autorul crimei. Când vasul „Achille Lauro" s-a întors în Egipt, au fost implicate autoritățile judiciare a trei țări: Egiptul, unde au fost prinși teroriștii, Italia, care era proprietara vasului și Statele Unite, ai căror cetățeni fuseseră uciși. Căzui „Achille Lauro", petrecut în 1985 a ridicat problema dacă teroriștii care au deturnat vasul respectiv au comis un act de piraterie potrivit dreptului internațional; teroriștii implicați în acest caz au susținut că ei au acționat din considerente politice și prin urmare, nu puteau fi considerați pirați conform convențiilor respective.
Dreptul internațional poate fi considerat ca un mijloc de creștere și menținere a cooperării internaționale împotriva terorismului, operând prin intermediul convențiilor internaționale referitoare la terorism.
În măsura în care reprezintă încălcări grave ale convențiilor internaționale, actele teroriste devin crime universale pe baza legislației acceptate de toate părțile.
Primul stat care a introdus măsuri de combatere a terorismului a fost Belgia, în anul 1856 Belgia a prevăzut în dreptul penal „clauza atentatului", prin care asasinatele politice au fost considerate extrădabile.
În 1927 !a Varșovia, a avut loc prima conferință internațională de unificare a dreptului penal, în cadrul căreia, fără a fi fost utilizat termenul de „terorism", s-a încercat o definire a fenomenului. Rezoluția conferinței propunea sancționarea universală a unor crime ca: pirateria, falsificarea de monedă, comerțul cu sclavi și utilizarea internațională a unor mijloace capabile să creeze un pericol comun.
Noțiunea de „terorism" a fost folosită pentru prima dată la cea de a doua conferința de unificare a dreptului penal de la Bruxelles din 1930. Propunerea de definire a terorismului făcută cu această ocazie prevedea: „Folosirea deliberată a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism, ce constau în crime împotriva vieții, libertății și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietății private sau de stat în scopul realizării unor scopuri politice sau sociale", în acest concept „motivul" era reținut ca factor determinant pentru stabilirea naturii teroriste a actului.
La Conferința de la Paris din 1931 a fost adăugat și „scopul", ca element ai definiției, menționându-se propagarea unor doctrine sociale și politice prin utilizarea violenței, conspirației sau activitățile subversive, în cadrul Conferinței de la Paris, crima de terorism a fost definită astfel: „Oricine, în scopul terorizării populației, folosește împotriva persoanelor și proprietăților bombe, mine, incendii sau mijloace explozive, arme de foc sau alte mijloace sau cine întrerupe sau încearcă să întrerupă un serviciu public sau de utilitate publică va fi pedepsit". Plenara Conferinței nu a reținut însă această propunere, astfel că problema definirii terorismului a fost transferată Conferinței de la Madrid din 1934, unde s-a propus includerea în noțiunea de terorism și a altor acte ca: provocarea de catastrofe, distrugerea lucrărilor de artă, participarea la masacre și alte atrocități colective comise împotriva unei populații lipsite de apărare. Definiția finală adoptată de Conferință accentua aspectele sociaie ale terorismului.
3.2. Convenții internaționale privind combaterea terorismului.
Apărut inițial ca fenomen în interiorul statelor – ca terorism intern – în dinamica și evoluția sa terorismul a depășit granițele statelor, efectele sale producându-se nu numai într-un singur stat, unde a avut loc actul terorist, ci și în statele învecinate sau chiar în întreaga comunitate internațională, devenind astfel un fenomen cu puternice dimensiuni internaționale.
Astăzi, când statele trăiesc în comunitatea internațională, caracteristica internațională a terorismului e dominantă, actele teroriste îmbrăcând, de regulă, forma terorismului internațional.
Cum astfel de acte teroriste afectau pacea și securitatea internațională, climatul internațional în ansamblu, comunitatea internațională, la nivel mondial sau regional, a elaborat în decursul timpului numeroase reglementări pentru prevenirea și combaterea terorismului.
Astfel de instrumente juridice internaționale pot fi structurate în reglementări juridice cu caracter universal și reglementări juridice cu caracter regional.
3.2.1. Instrumentele juridice universale constând în convenții, rezoluții, alte acte internaționale privind prevenirea și combaterea terorismului internațional au fost elaborate, în genere, sub egida celei mai reprezentative organizații – O.N.U.
Astfel de instrumente juridice universale elaborate sub egida O.N.U. au fost adoptate:
• în cadrul Adunării Generale O.N.U. și a organizațiilor reprezentative mondiale;
• în cadrul Consiliului de Securitate O.N.U.
A. Instrumente juridice elaborate în cadrul Adunării Generate O. N. U. și al organizațiilor reprezentative mondiale
înainte de a prezenta tabloul sintetic ai convențiilor internaționale elaborate de O.N.U., organizație înființată la finele celui de-al doilea război mondial, în 1945, este necesar să prezentăm, în reperele ei esențiale, și preocupările Ligii Națiunilor Unite, precursoarea celei mai reprezentative organizații mondiale de astăzi, O.N.U.
Astfel, sub egida Ligii Națiunilor Unite au fost adoptate de către Adunarea Generală două documente de mare rezonanță internațională, la promovarea cărora și-a adus o prețioasă contribuție și ilustrul jurist român Vespasian V. Pella, și anume: Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului și Convenția pentru crearea unei Curți Penale Internaționale.
Preocuparea internațională a Ligii Națiunilor Unite și eforturile întreprinse de statele membre pentru elaborarea unei astfel de convenții împotriva terorismului erau determinate, impulsionate, de un grav atentat terorist săvârșit la Marsilia în 1934, soldat cu moartea regelui Iugoslaviei Alexandru și a ministrului francez de externe, Louis Barthou.
La trei ani după acest atentat, mai exact la 16 noiembrie 1937, Adunarea Ligii Națiunilor a adoptat la Geneva cele două Convenții: Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului -semnată de 23 de state – și Convenția pentru crearea unei Curți Penale Internaționale -semnată de 13 state, România numărându-se printre țările care au semnat ambele convenții.
Din păcate însă, nici una dintre aceste convenții nu au intrat în vigoare, nefiind ratificată de statele semnatare, pe de o parte din cauza climatului politic internațional încordat ce prevestea izbucnirea celui de-al doilea război mondial, iar pe de altă parte din cauza unor serioase rețineri privind aplicarea unei jurisdicții internaționale în detrimentul jurisdicției interne sau controverse vizând catalogarea ca legitimă sau teroristă a unor mișcări sau revolte împotriva dominației coloniale, precum și din cauza legăturilor politice pe care unele state le aveau cu grupări teroriste, la „terorism" în prima Convenție.
A fost însă pentru prima dată când terorismul, la nivelul celei mai cuprinzătoare organizații a lumii la acea vreme, a fost incriminat, universalizarea sancționării acestuia devenind o certitudine.
Deși acele convenții internaționale nu au intrat în vigoare, acești primi pași au lăsat „urme adânci" în evoluția reglementărilor internaționale în domeniul terorismului.
1. Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului din 1937 reafirma principiul de drept internațional conform căruia „este de datoria oricărui stat să se abțină el însuși de la orice fapt destinat a favoriza activitățile teroriste îndreptate împotriva altui stat și să împiedice actele prin care acesta se manifestă", statele părți angajându-se la prevenirea și reprimarea activităților de acest gen.
Actele de terorism sunt definite ca „fapte criminale îndreptate împotriva unui stat și al căror scop sau motiv este de a provoca teroarea unor persoane determinate, grupurilor de persoane sau publicului".
Convenția stabilea obligația statelor părți să prevadă în legislația lor penală următoarele fapte, care, săvârșite pe teritoriul lor, împotriva altui stat, constituie acte de terorism:
• atentatele îndreptate contra vieții, integrității corporale, sănătății sau libertății șefilor de state, persoanelor care exercită prerogativele șefului de stat și celor care ocupă funcții de stat;
• actele diversioniste, constând în distrugerea sau deteriorarea bunurilor publice sau destinate uzului public, care aparțin altei părți contractante;
• faptul intenționat care pune în pericol mai multe vieți omenești;
• confecționarea, păstrarea sau furnizarea de arme, muniții și produse explozive în vederea comiterii de acte teroriste
2. Convenția cu privire la infracțiuni și anumite acte săvârșite la bordul aeronavelor adoptată la Tokio, la 14 septembrie 1963, și intrată în vigoare la 4 decembrie 1969 este prima convenție elaborată de Organizația Aviației Civile Internationale (OACI) care se referă la fapte penale sau alte acte care, indiferent că sunt sau nu infracțiuni, pot să compromită sau compromit securitatea aeronavei ori a persoanelor și bunurilor aflate la bord sau tulbură ordinea și liniștea publică, actele de deturnare nefăcând obiectul principal de reglementare.
Prima deturnare a unei aeronave a avut loc în anul 1930, când a fost deturnat un avion peruan.
Deturnarea de avioane constă în acțiuni criminale ale unor indivizi care, în cursul zborului, obligă prin violență și amenințări echipajul aeronavei să schimbe traiectoria zborului și să se îndrepte spre o destinație necunoscută, expunând astfel viața echipajului și a pasagerilor la pericole grave, soldate chiar cu moartea acestora.
3. Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave
Semnată la Haga la 16 decembrie 1970 și intrată în vigoare la 14 octombrie 1971. Ca urmare a proliferării și inexistenței unor măsuri ferme în materia deturnărilor de avioane, fenomen ce tindea să ia amploare, preocupările Adunării Generale O.N.U. și ale Consiliului de Securitate se îndreaptă din ce în ce mai mult cu prioritate către acest subiect, cu atât mai mult cu cât Convenția de la Tokio aborda destul de reținut reprimarea acestui tip de fapte.
În acest sens, O.N.U. sprijină convocarea primei conferințe internaționale care dezbate și adoptă la Haga convenția sus menționată privind reprimarea capturării ilicite de aeronave.
Convenția califică deturnarea ilicită de aeronave ca fiind infracțiune internațională. Astfel, în art. 1 se precizează că delictul de deturnare ilicită de aeronave este o infracțiune penală comisă „de orice persoană care, la bordui unei aeronave în zbor:
În mod ilicit și prin violență sau amenințare cu violență, pune stăpânire pe această aeronavă sau exercită controlul asupra ei ori încearcă să comită una dintre aceste fapte, sau;
Este complicele unei persoane care comite sau încearcă să comită una dintre aceste fapte".
4. Rezoluția Adunării Generale O.N.U. 3034 (XXVII) din 18 decembrie 1972 „cu privire la măsuri pentru prevenirea terorismului internațional care pune în pericol sau distruge vieți umane nevinovate sau care afectează libertățile fundamentale și studierea cauzelor care generează forme de terorism și acte de violență care-și au originea în sărăcie, decepții, nemulțumire și disperare și care determină unele persoane să sacrifice vieți umane, inclusiv propria viață, pentru a încerca să aducă schimbări radicale „.
Rezoluția pune un accent deosebit pe studierea cauzelor profunde de ordin politic, economic și social care generează ori alimentează terorismul internațional și a măsurilor pentru atenuarea sau înlăturarea acestora.
5. Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de către Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluția 3166 (XXVII) din 14 decembrie 1973.
Potrivit Convenției, prin „persoană care se bucură de protecție internațională" se înțelege:
• orice șef de stat, inclusiv orice membru al unui organ colegial, care îndeplinește, în virtutea prerogativelor constituționale, funcțiile șefului statului;
• orice șef de guvern;
• ministrul afacerilor externe;
• membrii familiei care însoțesc șeful de stat, persoana care îndeplinește conform Constituției (art. 1 pct. a), funcțiile șefului statului, șefu! de guvern sau ministrul afacerilor externe.
Pentru a se bucura de protecție internațională în sensul Convenției persoanele menționate și membrii familiei care le însoțesc trebuie să se găsească pe un teritoriu străin.
6. Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finanțării și instruirii de mercenari adoptată în cadrul O.N.U. în 1989.
Convenția califică drept infracțiune fapta de a recruta, folosi, finanța sau instrui mercenari care participă direct la ostilități sau la acte plănuite de vioiență. în acest context, se prevede obligația statelor de a sancționa asemenea infracțiuni și de a coopera între ele pentru prevenirea și pedepsirea lor.
7. Rezolutia Adunari Generale O.N.U. 50/186 din 6 martie 1996 -idrepturile omului și terorismul. După ce reafirmă obligațiile statelor de a proteja drepturile omului și libertățile sale fundamentale, în textul Rezoluției este exprimată profunda preocupare față de încălcările repetate ale drepturilor omului, în special a dreptului la viață de către grupările teroriste. Cu această ocazie, este subliniată creșterea legăturilor dintre grupările teroriste și alte organizații criminale angajate în traficul ilegal de arme și droguri, în comiterea unor infracțiuni grave (crimă, răpiri, luări de ostatici, jafuri etc), context în care incitarea la violență și terorismul sunt condamnate.
8. Rezoluția Adunării Generale O.N.U. 56/88 din 24 ianuarie 2002 – ,Măsuri privind eliminarea terorismului internațional condamnă cu fermitate toate actele, metodele și practicile de terorism ca fiind criminale și nejustificaîe, indiferent de locul producerii și de autori.
După ce reafirmă că actele criminale menite a provoca o stare de teroare în rândul națiunilor, popoarelor, grupurilor de persoane sau anumitor persoane sunt, în orice circumstanțe, nejustificate, indiferent de considerentele de ordin politic, ideologic, rasial, etnic, religios sau de altă natură invocate, îndeamnă statele să considere ca o problemă prioritară, dacă nu au făcut-o încă, și în conformitate cu rezoluțiile Consiliului de Securitate, să devină părți la tratatele sau convențiile vizând eliminarea terorismului internațional.
Totodată, prin rezoluție se prevede ca principală atribuție a Comitetului nou înființat elaborarea de urgență a unui proiect de convenție privind terorismul nuclear și convocarea unei conferințe la nivel înalt, sub auspiciile O.N.U., având ca obiect prevenirea și reprimarea terorismului internațional.
9. Rezoluția Adunării Generale O.N.U. 57/83 din 9 ianuarie 2003 – „Măsuri de prevenire a achiziționării de către teroriști a armelor de distrugere în masă". Rezoluția exprimă îngrijorarea comunității internaționale generată de creșterea riscului de proliferare a terorismului prin folosirea de arme de distrugere în masă, punându-se astfel în pericol grav pacea și securitatea internațională.
În acest context, O.N.U. îndeamnă statele să intensifice măsurile corespunzătoare pentru a preveni procurarea de către teroriști a armelor de distrugere în masă, a materialelor și tehnologiei necesare fabricării lor, invitându-le să informeze Secretarul General al O.N.U. cu privire la măsurile luate în acest sens. De asemenea, se solicită Secretarului General al O.N.U să întocmească un raport cu privire la măsurile luate de organizațiile internaționale cu privire la folosirea de către teroriști a armelor de distrugere în masă, precum și a răspândirii acestora.
10. Rezoluția Adunării Generale O.N.U. 57/220 din. 27 februarie 2003- „Luarea de ostatici" condamnă toate operațiunile de luare de ostatici, reafirmând că luarea de ostatici, indiferent unde s-ar produce și indiferent de autori, reprezintă o gravă lezare a drepturilor omului, care nu poate fi justificată, indiferent de circumstanțe, în acest context, se cere ca toți ostaticii să fie eliberați imediat si necondiționat.
Potrivit Rezoluției, statele sunt obligate să ia măsurile necesare, în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale și standardele internaționale în materia drepturilor omului, pentru a preveni, combate și pedepsi actele de luare de ostatici, prin întărirea colaborării internaționale în acest domeniu.
Capitolul 4
Cooperarea internațională în combaterea terorismului internațional
4.1. Cooperarea dintre state un imperativ al epocii moderne.
În urma atentatului de la Marsilia din 9 octombrie 1935, soldat cu asasinarea regelui Alexandru al Iugoslaviei și a lui Louis Bartou, ministrul de Externe al Franței, când guvernul Iugoslaviei a sesizat oficial la 22 noiembrie Consiliul Ligii Națiunilor printr-o cerere de anchetă, s-au înregistrat progrese pe linia reglementării problemelor referitoare la terorism.
Cererea a fost însoțită de un memorandum ce expunea și fapte teroriste anterioare atentatului și acuza de complicitate guvernul străin, care nu a luat măsuri împotriva teroriștilor. Guvernele Micii înțelegeri s-au alăturat acestei cereri.
Guvernul francez a adresat Consiliului Ligii Națiunilor un memoriu, pe data de 9 decembrie 1934 în care erau incluse principiile generale, susceptibile de a servi ca bază pentru conturarea unui acord internațional, în vederea reprimării unor crime ce au ca scop terorismul politic.
În urma anchetei asupra atentatului de la Marsilia, reprezentantul Marii Britanii a propus Consiliului următoarea rezoluție ce a fost în unanimitate acceptată:
„Consiliu! considerând că regulile de drept internațional privitoare la reprimarea activităților teroriste nu au la ora actuală o precizie suficientă pentru a garanta într-o manieră eficace cooperarea internațională în această privință, decide constituirea unui comitet însărcinat cu întocmirea unui studiu al acestei chestiuni în vederea elaborării unui anteproiect de convenție internațională, pentru a asigura reprimarea acțiunilor teroriste sau a crimelor comise cu scopuri teroriste politice". Comitetul respectiv a elaborat un anteproiect de convenție pentru reprimarea terorismului și un altul pentru instituirea unei Curți penale internaționale. Aceste anteproiecte au făcui și obiectul de studiu al celei de a șasea Conferințe internaționale pentru unificarea dreptului penal, ce a avut loc !a Copenhaga în septembrie 1935. Conferința de la Copenhaga din 1935 s-a preocupat mai ales de principiul neextrădării criminalilor politici. Rezoluția ei declara că trebuie calificate drept infracțiuni speciale și reprimate, acele acte care creează o situație de teroare, ce poate incita la schimbări sau ridicarea de obstacole în funcționarea unui organ public sau să tulbure relațiile internaționale și care reprezintă o amenințare socială ia adresa păcii,
În aprilie 1937 a avut loc ultima ședință a Comitetului Ligii Națiunilor, Rezultatul lucrărilor a fost transmis tuturor guvernelor și supus Conferinței inter-guvernamentaie pentru prevenirea și reprimarea terorismului, convocată la Geneva la 1 noiembrie 1937, pe baza unei decizii anterioare a Consiliului Ligii Națiunilor.
La 16 noiembrie 1937 Conferința a adoptat două convenții: Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului și Convenția pentru crearea unei curți penale internaționale.
Artizanul convențiilor adoptate în 1937 a fost juristul român Vespasian Pelîa, care în 1926 a pus în fața Ligii Națiunilor problema studierii și elaborării unei convenții internaționale pentru universalizarea reprimării terorismului.
Convenția privind prevenirea și reprimarea terorismului prevedea considerarea actelor de terorism în materie de extrădare, drept delicte de drept comun.
Ea utiliza o abordare similară cu cea de la Conferința de la Copenhaga.
Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, primul instrument juridic internațional în această materie, prevedea în articolul 1 că: „înaltele părți contractante, reafirmând principiul dreptului internațional potrivit căruia este de datoria oricărui stat de a se abține de la orice fapt destinat să favorizeze activitățile teroriste îndreptate contra altui stat și să împiedice actele prin care acesta se manifestă, se angajează să prevină și să reprime activitățile de acest gen și să-și acorde în mod reciproc concursul".
Convenția identifica drept elemente componente ale terorismului actele de voință sau intenționate, în scopul de a provoca teroare, cauzarea morții, rănirea gravă sau pierderea libertății de către șefi de state, familiile lor și funcționari publici provocarea de pagube sau distrugerea proprietății publice, actele menite să pună în pericol viața unor persoane.
Definiția terorismului schițată de Convenție are o valoare modestă deoarece nu definește actul de terorism în serie. Caracterul ei insuficient explică și eșecul pe care l-a înregistrat Convenția fiind ratificată doar de India, deși fusese semnată de reprezentanți ai altor țări, între care și România.
Slăbiciunile acestei Convenții constau, după cum se arata în lucrarea „Le terrorisme internațional", în faptul că ea definește terorismul prin referire la teroarea pe care acesta o inspira, recurgând în acest fel la o tautologie. Pe de altă parte, noțiunea de „fapte criminale" apare nedefinită neconținând precizările necesare, în orice legislație penală faptul criminal este delimitat cu precizie conform principiului interpretării restrictive. Ceea ce într-un stat poate fi considerat drept crimă, în altul poate fi privit doar ca un delict sau nici măcar atât.
Deși Convenția de la Geneva din 1937 nu a intrat niciodată în vigoare, terorismul internațional constituie o infracțiune internațională, după cum arată profesorul Grigore Geamănu.
Nu de puține ori țintele atacurilor teroriste au fost aeronavele, pasagerii acestora sau instalațiile aeroportuare, iar actele respective au avut ca efect mari pierderi umane și distrugeri materiale.
Problematica securității transporturilor aeriene internaționale a căpătat o nouă dimensiune în ultima perioadă ca urmare a amplificării terorismului internațional.
Cooperarea statelor în domeniul realizării deplinei securități a traficului internațional de pasageri și mărfuri a fost stimulată de dezbaterile și rezoluțiile adoptate de ONU.
Ca urmare, sub egida ONU au fost adoptate trei convenții internaționale referitoare la:
• infracțiuni și alte acte care se pot produce la bordul aeronavelor (Tokyo, 16 septembrie 1963);
• reprimarea capturării ilicite de aeronave (Ilaga, 16 decembrie 1970);
• reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile (Montreai, 23 septembrie 1971).
România a aderat la aceste convenții cu mențiunea ca diferendele dintre părți să fie supuse în mod obligatoriu spre soluționare Curții Internaționale de Justiție și cu precizarea ca acestea pot intra sub jurisdicția acestui organ numai cu consimțământul pârtilor în litigiu, pentru fiecare caz în parte.
Majoritatea autorilor care s-au ocupat de problemele terorismului aerian sunt unanimi în a califica asemenea acte drept piraterie aeriană. Astfel de acte, înfăptuite de autoritățile unui stat, violează nu numai normele referitoare la securitatea transporturilor aeriene dar și normele dreptului internațional, fiind condamnate de opinia publică și de dreptul internațional.
În urma sporirii continue a numărului și gradului de periculozitate al acestor acte, încă din 1968 Asociația Internațională a Piloților de linie recomanda celei de-a XVI-lea Sesiuni a Organizației Aviației Civile Internaționale ca actele de deturnare să fie asimilate pirateriei, așa cum-aceasta este cunoscută și definită în dreptul maritim ca fiind: „orice act de violentă, de detenție sau degradare comis în scopuri particulare de către membri ai echipajului sau de pasageri împotriva unei nave".
Divergențele de opinie referitoare la interpretarea definiției ca și substratul politic al majorității actelor de deturnare au fost, probabil, motivele pentru care nu s-a reținut aceasta formulare.
Deturnarea aeronavelor face obiectul unei bogate literaturi de specialitate, ca și a numeroase încercări de a o defini. Practica încearcă să includă în aceasta doar acte în care acțiunea represivă pe plan internațional este posibilă. Deturnarea de aeronave ar putea fi definită drept „faptul sau acțiunea ce vizează preluarea controlului unei aeronave în zbor, prin violență sau amenințarea cu aceasta, în vederea deturnării de la destinația sa".
Rezultă că nu contează dacă agresorul se află la bordul aeronavei deturnate sau la bordul unei alte aeronave.
Legislațiile naționale folosesc diferiți termeni pentru a califica aceste acte ilicite ca piraterie aeriană, capturarea ilicită sau deturnare. Deturnarea aeronavelor în zbor este forma principală în care s-a manifestat terorismul aerian. Noțiunea de „terorism aerian" are totuși un sens mai larg, cuprinzând și alte forme de diversiune împotriva aeronavelor, cum sunt: atacul la sol, sabotarea instalațiilor aeroporturilor, atacul împotriva pasagerilor și a mărfurilor ce urmează a fi transportate.
Progresele internaționale în privința prevenirii și reprimării acestor fapte au în vedere în principal actele de deturnare, celelalte acte ilicile rămânând sub incidența prevederilor legislațiilor naționale în domeniu! respectiv.
4.2. Cooperarea sub egida ONU.
În cadrul eforturilor comunității internaționale depuse sub egida celei mai reprezentative organizații a lumii, O.N.U., eforturi vizând prevenirea, reprimarea și înlăturarea terorismului internațional, pe lângă rezoluțiile Adunării Generale O.N.U., care au roi declarativ, de recomandare, se impun rezoluțiile Consiliului de Securitate O.N.U. care au un caracter imperativ, creând obligații concrete în sarcina statelor.
O prezentare cronologică a acestor rezoluții se poate constitui într-un punct de reper, de referință, în lupta împotriva terorismului.
Rezoluția Consiliului de Securitate 731 din 21 ianuarie 1992.
Consiliul de Securitate declară că este preocupat de asigurarea securității aviației civile, afirmând drepturile tuturor statelor, în conformitate cu Carta O.N.U. și cu principiile fundamentale ale dreptului internațional, de a-și proteja cetățenii împotriva actelor internaționale de terorism ce constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.
În acest context, condamnă atentatul asupra zborului 103 Pan Am și a zborului 772, soldate cu pierderea a sute de vieți omenești, exprimându-și, totodată, preocuparea față de faptul că guvernul libian nu a răspuns încă eficient la cererile de a colabora în vederea stabilirii responsabilității pentru actele teroriste săvârșite împotriva zborurilor menționate, în acest sens, Consiliul de Securitate cere Secretarului General O.N.U. să colaboreze cu Guvernul libian pentru a furniza un răspuns eficient și complet cu privire la circumstanțele în care au fost săvârșite atentatele teroriste.
Rezoluția Consiliului de Securitate 748 din 31 martie 1992 exprimă preocuparea Consiliului legată de faptul că Guvernul libian nu a furnizat încă răspunsul cerut prin Rezoluția 731 din 21 ianuarie 1992.
Exprimându-și convingerea că suprimarea actelor de terorism este esențială pentru menținerea păcii și securității internaționale, Consiliul de Securitate hotărăște:
• ca Guvernul libian să se conformeze fără întârziere Rezoluției nr. 731/1992 cu privire la cererile adresate autorităților libiene de către Franța, Anglia, Irlanda și S.U.A.;
• ca Guvernul libian să dovedească renunțarea la terorism;
• ca toate statele să refuze avioanelor care decolează din Libia dreptul de survol al teritoriului lor național, precum și dreptul de ateriza pe teritoriul național, cu excepția situațiilor în care acceptul este justificat de motive umanitare;
• ca toate statele să reducă semnificativ numărul misiunilor diplomatice din Libia și să ia toate măsurile pentru a refuza intrarea naționalilor libieni;
• înființarea unui Comitet cuprinzând toți membrii Consiliului care va supraveghea modul de aplicare a dispozițiilor dispuse prin rezoluțiile Consiliului de Securitate în privința Libiei.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1044 din 31 ianuarie 1996 condamnă atentatul organizat împotriva președintelui Mubarak care a avut loc la 26 iunie 1995, la Addis Abeba, Etiopia, susținând că acesta a urmărit să distrugă pacea și securitatea Etiopiei și a regiunii, sens în care deplânge încălcarea suveranității și integrității Etiopiei, în acest context, solicită guvernului sudanez să accepte cererile Organizației Unității Africane (O.U.A) și să întreprindă imediat acțiunile necesare pentru extrădarea în Etiopia a celor cei trei suspecți adăpostiți în Sudan, sens în care îndeamnă comunitatea internațională să încurajeze Guvernul din Sudan să răspundă în totalitate și eficient la cererile O.N.U.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1054 din 26 aprilie 1996 cere Guvernului Sudanului să accepte fără întârziere cere rile prezentate în rezoluția anterioară, 1044/1996. De asemenea, Consiliul de Securitate recomandă tuturor statelor să-și reducă semnificativ numărul și nivelul personalului misiunilor diplomatice din Sudan și să restricționeze intrarea sau tranzitarea teritoriului național de către membrii guvernului sudanez, demnitari sau membrii ai forțelor armate din Sudan, în aceiași context, se solicită tuturor organizațiilor regionale și internaționale să nu convoace nici o conferință în Sudan.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1189 din 13 august 1998 condamnă atacurile teroriste cu bombă de la Nairobi, Kenya și Dar-es-Salaam, Tanzania din 7 august 1998, soldate cu numeroase victime, mii de răniți și importante pagube materiale, exprimându-și profunda îngrijorare și compasiune și transmite condoleanțe familiilor victimelor atacurilor teroriste cu bombă, în acest context, se solicită tuturor statelor și organizațiilor internaționale să coopereze la sprijinirea și ajutarea investigațiilor din Kenya, Tanzania și S.U.A. pentru a-i prinde pe autori și a-i aduce în fața justiției.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1214/1998 din 8 decembrie
1998
Consiliul de Securitate își exprimă îngrijorarea față de folosirea teritoriului afgan, în special a teritoriului aflat sub controlul talibanilor, pentru adăpostirea și instruirea teroriștilor și a pregătirii actelor teroriste, solicitând suprimarea terorismului internațional ca o condiție esențială pentru menținerea păcii și securității internaționale.
în același context, condamnă capturarea consulului general al Iranului de către talibani, precum și uciderea diplomaților iranieni și a jurnalistului Mazar-e-Sarif, subliniind că aceste acte constituie o încălcare gravă a dreptului internațional și cere talibanilor să coopereze cu Națiunile Unite în investigarea acestor crim e în vederea pedepsirii celor vinovați. De asemenea, cere Afganistanului să pună capăt discriminării împotriva femeilor și altor încălcări ale drepturilor omului în domeniul umanitar și să respecte normele și reglementările internaționale existente în această materie. Se mai solicită stoparea cultivării, producerii și traficului ilegal de droguri în Afganistan.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1267/1999 din 15 octombrie 1999.
Consiliul de Securitate insistă ca Afganistanul să respecte prompt prevederile rezoluțiilor anterioare, în special cele privitoare la interzicerea pregătirii, antrenamentului și instruirii teroriștilor pe teritoriul său, să ia măsurile care se impun pentru a se asigura că teritoriul aflat sub controlul taiibanilor nu este folosit pentru instalarea taberelor teroriste, pregătirea sau organizarea actelor teroriste împotriva statelor și a cetățenilor și să coopereze la eforturile pentru a duce în fața justiției teroriștii acuzați.
La act de punerea sub acuzare a lui Osama bin Laden și a asociaților Iui de către S.U.A. pentru bombardarea, pe 7 august 1998, ambasadelor din Nairobi și Dar-es-Salaam din Tanzania și pentru conspirație la uciderea cetățenilor americani în afara S.U.A., solicitând talibanilor să-l predea pe Osama bin Laden fără întârziere pentru a fi adus în fața justiției.
În acest context, decide ca toate statele să refuze ca orice avion, deținut, închiriat sau care servește direct sau indirect intereselor talibaniior, să aterizeze sau să survoleze spațiul lor aerian, cu excepția situațiilor în care acceptul este justificat de considerente umanitare, inclusiv religioase.
De asemenea, decide că toate statele să înghețe fondurile și alte resurse financiare destinate oricărei acțiuni a talibanilor sau controlată de aceștia și să se asigure că nici un fond sau resurse financiare nu vor fi puse de către naționalii lor în beneficiul taiibanilor sau a oricărei acțiuni controlată direcî sau indirect de aceștia, cu excepția celor-autorizate de Comitetul instituit pentru motive umanitare
Rezoluția Consiliului de Securitate 1373/2001 din 18 septembrie 2001 reafirmă condamnarea, fără echivoc, a atacurilor teroriste care au avut loc în S.U.A. la 11 septembrie 2001, acte care constituie o amenințare la adresa păcii și securității internaționale.
În textul rezoluției se subliniază necesitatea de a combate prin toate mijloacele, conform Cartei Națiunilor Unite, terorismul, statele fiind chemate să acționeze împreună, de urgență, pentru a preveni și suprima aceste acte prin aplicarea în totalitate a convențiilor relevante referitoare la terorism și luarea tuturor măsurilor legale în vederea împiedicării finanțării actelor de terorism.
Rezoluția reamintește obligația fiecărui stat parte la convențiile internaționale existente în materie de a se abține de la organizarea, instigarea, sprijinirea sau participarea la acte teroriste în alt stat ori de la tolerarea acțiunilor organizate pe teritoriul său sau orientate spre comandarea unor asemenea acte.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1456 din 20 ianuarie 2003
reafirmă că terorismul, în toate manifestările sale, constituie una dintre cele mai grave amenințări la adresa păcii și securității internaționale. De asemenea, constată că este un pericol grav faptul că teroriștii au acces și folosesc materiale nucleare, chimice, biologice sau alte materiale letale, impunându-se întărirea controalelor în legătură cu aceste materiale.
Plecând de la premisa că terorismul poate fi învins numai printr-o susținere corespunzătoare, ce implică participarea activă și colaborarea tuturor statelor, organizațiilor regionale și internaționale, inclusiv dublarea eforturilor făcute în această direcție la nivel național, Consiliul cere statelor să devină parte la convențiile semnificative și protocoalele privind terorismul, în special la Convenția internațională din 1999 cu privire la finanțarea terorismului.
De asemenea, solicită ca statele să colaboreze pentru a pune în aplicare sancțiunile dictate împotriva teroriștilor și asociațiilor lor, mai ales AI-Qaeda și talibani, și să ia măsuri urgente pentru a le respinge accesul la resursele financiare de care au nevoie pentru a-și duce la îndeplinire acțiunile teroriste. Astfel, statele trebuie să răspundă prompt și complet cererilor Comitetului, conform prevederilor Rezoluției 1373/2002 și să colaboreze cu grupul de monitorizare stabilit prin Rezoluția 1363/2002.
In final, se afirmă sprijinul pentru toți membrii Națiunilor Unite în vederea adoptării unui proiect cuprinzător privind terorismul internațional și proiectului cu privire la suprimarea actelor de terorism nuclear.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1465/13 februarie 2003 condamnă cu fermitate atacul cu bombă din Bogota și Columbia din 17 februarie 2003, soldat cu victime omenești, astfel de acte teroriste amenințând pacea și securitatea internațională, în acest sens, se exprimă compasiunea profundă și condoleanțe guvernului din Columbia, precum și victimelor acestui atac și familiilor lor.
Consiliul îndeamnă toate statele ca, în conformitate cu prevederile Rezoluției 1373/2001, să acorde sprijin și asistență corespunzătoare autorităților columbiene în eforturile lor de a identifica și a aduce în fața instanței autorii, organizatorii și inițiatorii acestor acte de terorism.
Rezoluția Consiliului de Securitate 1516 din 20 noiembrie 2003
condamnă cu fermitate atacurile de la Istambul (Turcia) din 15 noiembrie 2003, respectiv 20 noiembrie 2003, soldate cu numeroase victime, asemenea acte fiind considerate o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Cu această ocazie se exprimă condoleanțe și profundă compasiune poporului și guvernul Turciei, Regatului Marii Britanii, precum și victimelor acestui atac și familiilor lor.
Consiliul îndeamnă toate statele ca, în conformitate cu obligațiile stabilite prin Rezoluția 1373/2001, să coopereze în eforturile de a aduce în fața justiției făptuitorii, organizatorii și sponsorii acestor atacuri teroriste.
4.3. Cooperarea la nivel regional și continental.
În lupta împotriva terorismului au fost antrenate de-a lungul timpului nu numai organizațiile cu largă re prez e n tați vi țațe, cum este O.N.U., agențiile sale specializate sau alte entități cu o arie de acțiune universală, ci și organizații regionale care au elaborat reglementări aplicabile zonelor pe care le reprezentau, poate mai concret și mai specific, în concordanță însă cu reglementările internaționale adoptate la nivel mondial.
Prima dintre aceste reglementări aparține statelor latino-americane reunite în cadrul Organizației Statelor Americane (O.SA), și anume Convenția pentru prevenirea și reprimarea.
Din păcate, deși semnate, convențiile nu au intrat în vigoare pentru că nu au fost ratificate. Motivul neratificării poate fi conjunctura nefavorabilă internațională generată de climatul politic tensionat ce domina înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, când statele manifestau rezerve față de ideea creării unei jurisdicții internaționale care să se suprapună și să domine jurisdicția națională.
Neratificarea Convențiilor se datorează însă și legăturilor politice ale unor țări totalitare cu diferitele grupări teroriste, statele în cauză nefiind interesate ca unele cazuri să ajungă în fața unui tribunal internațional, unde ar fi putut fi, eventual, dezvăluite elemente de conexiune ce nu se doreau a fi făcute publice.
S-a mai afirmat că eșecul ratificării Convenției asupra prevenirii și reprimării terorismului s-a datorat imposibilității definirii noțiunii de terorism, acesta fiind definit prin referire la teroarea pe care-o inspiră, rezultatul fiind o formulare tautologică.
S-a mai susținut că noțiunea de „fapte criminale" nu este delimitată în conținutul său, obligația statelor de a incrimina acest gen de fapte fiind generică, același tip de fapt criminal putând constitui crimă într-un stat iar în altul să fie privit doar ca un delict sau chiar să nu fie incriminat.
Chiar dacă aceste convenții nu au fost ratificate, era pentru prima dată la nivelul celei mai reprezentative organizații mondiale a vremii – Liga Națiunilor, precursoarea O.N.U. de astăzi – când statele și-au dat acordul să definească și să incrimineze terorismul ca infracțiune internațională într-o convenție care, prin natura ei și în măsura ratificării, are forță juridică obligatorie.
4.4. Poziția națională în problema terorismului internațional.
Ca urmare a reglementărilor juridice internaționale vizând terorismul, după 11 septembrie 2001 și în țara noastră s-a instituit un cadru juridic intern adecvat, care să corespundă imperativelor stabilite de comunitatea internațională în vederea prevenirii și sancționării terorismului internațional.
Semnificative sunt în acest sens: O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, de care s-a făcut vorbire mai înainte, aprobată prin Legea nr. 466/2002, precum și O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice, aprobată prin Legea nr. 472/2002.
O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism cuprinde, în partea finală, un capitol (Capitolul IV) intitulat „Răspunderi și sancțiuni".
De menționat că O.U.G. nr. 159/2001 nu se aplică numai băncilor. Astfel, din enumerarea făcută în art. 1 din Normele B.N.R. nr. 5/2001 privind documentația necesară în vederea autorizării operațiunilor financiar-bancare prevăzute de O.U.G. nr. 159/2001, persoanele care vor trebui să se conformeze prevederilor acestei ordonanțe de urgență sunt, pe lângă bănci, persoanele juridice române, sucursale ale băncilor străine, organizații cooperatiste de credit, casele de schimb valutar, societățile comerciale care dețin în administrare unități hoteliere în care sunt organizate ghișee de schimb valutar autorizate de B.N.R.
În ceea ce privește răspunderea și sancțiunea contravențională trebuie precizate următoarele:
– este considerată contravenție efectuarea de către personalul instituțiilor financiar-bancare pentru persoanele din lista cuprinsă în anexa 1 la O.U.G. nr. 159/2001 de operațiuni care sunt interzise acestor persoane, precum și celor cuprinse în iisîa unică centralizată de
Ministerul Finanțelor Publice în condițiile art. 6 din O.U.G. nr. 159/2001, de operațiuni care sunt permise dar numai cu autorizația prealabilă prevăzută în același art. 6. Subiectul unic al acestor contravenții este personalui instituțiilor financiar-bancare – persoană fizică – care efectuează astfel de operațiuni financiar-bancare interzise sau care nu au autorizarea instituțiilor abilitate, conform O.U.G. nr. 159/2001. Aceste fapte sunt considerate contravenții și se sancționează cu amendă cuprinsă între 10.000.000 lei și 25.000.000 lei.
– sunt, de asemenea, considerate contravenții: realizarea de fonduri de către o persoană juridică în scopul finanțării actelor de terorism și furnizarea de fonduri de către o persoană juridică pentru săvârșirea actelor de terorism. După cum se poate observa, subiectul activ este, în primul caz, persoana juridică ce realizează fonduri, iar în cel de-a! doilea persoana juridică ce furnizează fonduri pentru o altă persoană juridică, în primul caz, persoana juridică realizează ea însăși aceste fonduri în scopul săvârșirii actelor de terorism, pe când, în al doilea caz, persoana juridică furnizează altei persoane juridice din fondurile sale, urmând ca aceasta din urmă să le folosească la săvârșirea actelor de terorism. Așadar, subiectul activ al acestei contravenții este persoana juridică, aceasta urmând a fi sancționată cu condiția însă de a se face dovada că fondurile sunt realizate de ea în scopul finanțării actelor de terorism – primul caz – sau dovada că a dat cu bună știință aitei persoane juridice fonduri ce îi aparțineau pentru ca această persoană să săvârșească acte de terorism – al doilea caz. Din cele precizate se poate constata că, în primul caz, scopul activității infracționale vizează finanțarea actelor de terorism, pe când în al doilea caz vizează săvârșirea actelor de terorism, în ceea ce privește sancțiunea aplicabilă pentru astfel de contravenții, ea este amenda de la 500 milioane iei la 1 miliard lei, iar fondurile ce fac obiectul acestor contravenții se confiscă [art. 13 alin. (3)].
Constatarea acestor contravenții și aplicarea sancțiunii se face de către personalul împuternicit în acest scop de Banca Națională a Românei, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, de ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului Administrației și Internelor [art. 13 alin. (2)].
Cu privire la răspunderea și sancționarea penală, trebuie, de asemenea, făcute câteva precizări.
Astfel, art. 15 califică drept infracțiuni următoarele fapte:
• fapta persoanei de a pune la dispoziție fonduri direct sau indirect, știind că aceste fonduri sunt folosite, în total sau în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism;
• fapta persoanei de a colecta fonduri, direct sau indirect, știind că aceste fonduri sunt folosite, în total sau în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism;
• fapta persoanei de a realiza fonduri în scopul finanțării actelor de terorism.
După cum se poate observa, subiectul activ al infracțiunii este numai persoana fizică.
Ca latură obiectivă se pot identifica trei modalități esențiale de realizare a acestei infracțiuni de către persoana fizică:
• de a pune la dispoziție, direct sau indirect, știind că aceste fonduri sunt folosite, în total sau în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism;
• de a colecta fonduri direct sau indirect, știind că aceste fonduri sunt folosite, în total sau în parte, pentru săvârșirea actelor de terorism;
• de a realiza fonduri în scopul finanțării actelor de terorism.
După cum se poate constata, primele două modalități prin care se realizează latura obiectivă pot fi calificate ca infracțiuni numai dacă se face dovada că se urmărește săvârșirea unor acte de terorism.
În ceea ce privește cea de-a treia modalitate de săvârșire a infracțiunii menționate, precizăm că trebuie făcută dovada faptului că fondurile realizate de persoana în cauză sunt destinate finanțării, și nu săvârșirii de acte teroriste.
Se poate aprecia însă că este sancționată realizarea de fonduri și pentru săvârșirea actelor de terorism, nu numai pentru finanțare, prin trimitere la cealaltă modalitate de realizare a laturii obiective, similară realizării, și anume cea a colectării, care implică efectiv realizarea de fonduri.
Este interesant de subliniat când se privește „tabloul" contravențiilor și al infracțiunilor, așa cum au fost reliefate, că întâlnim o modalitate identică de realizare a laturii obiective, calificată și ca infracțiune, dar și contravenție, cum este, de pildă, „realizarea de fonduri în scopul finanțării actelor de terorism."
Deosebirea constă în natura subiectului activ, în sensul că în cazul contravenției subiectul activ este persoana juridică iar în cazul infracțiunii subiectul activ este persoana fizică. Ori de câte ori persoana fizică acționează ca reprezentant al persoanei juridice ea poate răspunde penal în raport cu fapta săvârșită.
Infracțiunile menționate sunt sancționate cu închisoare de la 5 la 20 ani și interzicerea unor drepturi. Pe lângă această pedeapsă, legea prevede și pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, precum și confiscarea fondurilor puse la dispoziție sau colectate pentru săvârșirea actelor de terorism ori realizate în scopul finanțării actelor de terorism. O.U.G. nr. 141/2001 pentru sancționarea unor acte de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice
A trebuit să existe un 11 septembrie 2001 pentru ca faptele de violență de natură teroristă să fie definite distinct în legislația noastră internă, chiar dacă o definire a terorismului la nivel internațional, ca și crimă internațională, nu există.
Deși astfel de acte de terorism se puteau încadra în categoria infracțiunilor de violență, caracterul lor complex și specificitatea dată de starea de panică, de teroare creată în rândul colectivității umane, le conferă o gravitate sporită, motiv pentru care, ce! puțin din acest punct de vedere, se cereau reglementate distinct. De fapt, cu mult timp înainte, în literatura de specialitate a fost remarcată necesitatea ca actele de terorism să beneficieze de o reglementare autonomă în dreptul penal. Astfel, se susținea că „Actualul Cod penal oferă suficiente posibilități pentru sancționarea actelor de terorism, în special în ceea ce privește omorurile, distrugerile, vătămările corporale etc. Cu toate acestea, remarcăm că infracțiunea de terorism prezintă elemente de complexitate care o diferențiază de multe dintre faptele pe care le incriminează Codul penal actual". Ca urmare „[…] introducerea unui text corespunzător în Codul penal se va impune fiind vorba de o infracțiune distinctă, care prezintă trăsături proprii".
A fost necesar un 11 septembrie 2001 – din nou se cuvine a fixa această dată – când terorismul a șocat lumea, pentru ca o atare idee să fie consacrată în legislația penală internă a României. Astfel, ia aproximativ o lună și jumătate, la 31 octombrie 2001, este adoptată O.U.G. nr. 141/2002. După cum însuși titlul menționează, O.U.G. nr. 141/2001 reglementează incriminarea și sancționarea a două categorii de activități infracționale: actele de terorism și faptele de încălcare a ordinii publice.
Faptele din prima categorie sancționate ca acte de terorism sunt reglementate în art 1 și art. 2. Astfel, în art. 1 alin. (1) se precizează că sunt acte de terorism:
• infracțiunile de omor prevăzute în art. 174-176 C.pen., vătămarea
corporală și vătămarea corporală gravă prevăzută în art. 181 și art. 182 C.pen., precum și lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 C.pen.;
• infracțiunile prevăzute în art. 106-109 din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian, republicată;
• infracțiunile de distrugere prevăzute în art. 217 și art. 218 C.pen.;
• infracțiunile de nerespectare a regimului armelor și muniții lor, nerespectare a regimului materialelor nucleare și altor materii radioactive, precum și cele de nerespectare a regimului materiilor explozive prevăzute în art. 279, art. 2791 și art. 280 C.pen.
Toate aceste acte poî fi calificate ca acte de terorism „atunci când sunt săvârșite în scopul tulburării grave a ordinii publice, prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unor stări de panică".
În art. 2 alin. (1) se menționează că sunt acte de terorism și „faptele de a introduce sau răspândi în atmosferă, pe sol, în subsol sau în apă produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau animalelor, ori mediul înconjurător, precum și amenințările cu bombe sau cu alte materii explozive, dacă acestea au ca scop tulburarea gravă a ordinii publice, prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică".
Faptele din cea de-a doua categorie sunt incriminate ca încălcări ale ordinii publice de art. 4 și art. 5. Conform art. 4 „amenințarea unei persoane sau colectivități prin orice mijloace, cu răspândirea sau folosirea de produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător constituie infracțiune". La rândul său, art. 5 dispune că „alarmarea fără un motiv întemeiat a unei persoane sau a publicului, a organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol ori a organelor de menținere a ordinii publice, prin corespondență, telefon sau orice alte mijloace de transmitere de la distanță care privește răspândirea sau folosirea de produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine dintre cele prevăzute la art. 4" constituie, de asemenea, infracțiune.
În finalul O.U.G. nr. 141/2001 sunt reglementate și unele contravenții, constând, potrivit art. 7 și 8, în „nerespectarea de către operatorii de poștă și telecomunicații a obligațiilor de a comunica de îndată ministrului comunicațiilor și tehnologiei, la cererea scrisă a acestuia, a informațiilor necesare în vederea identificării persoanelor care au săvârșit infracțiunile prevăzute în Ordonanță".
Odată expuse reglementările vizând incriminarea actelor de terorism din prima categorie, a faptelor de încălcare a ordinii publice din cea de-a doua categorie sunt necesare câteva comentarii succinte prin analizarea după „tiparul" clasic a conținutului și structurii acestor infracțiuni, pe de o parte ca acte teroriste, iar pe de altă parte, ca fapte de încălcare a ordinii publice.
Analiza infracțiunilor calificate ca acte teroriste se poate face după. „tiparul „clasic al conținutului și structurii acestei infracțiuni și anume, după: obiect, subiect, latură obiectivă, latură subiectivă.
Ca obiect al infracțiunii menționăm apărarea relațiilor legate de securitatea persoanei și de asigurarea unui climat de ordine și liniște publică.
Subiect activ al infracțiunii, cel care săvârșește infracțiunea, poate fi orice persoană, nefiind vorba de un subiect calificat. Acesta poate acționa în calitate de autor, instigator sau complice.
Subiectul pasiv al infracțiunii, cel care suportă acțiunea subiecților activi, îl constituie în primul rând persoana fizică a cărei viață, integritate fizică și psihică a fost pusă în pericol, sau al cărei bun a fost lezat prin acțiunea exercitată, și, implicit, colectivitatea umană afectată, statul în ansamblul lui, ca apărător al siguranței cetățeanului, al liniștii și ordinii publice.
Latura obiectivă a acestor infracțiuni este identificată în acțiunile sau inacțiunile ce intră în componența laturii obiective a unor infracțiuni de violență, de nerespectare a regimului stabilit pentru unele activități reglementate de lege: omor (art. 174-176 C.pen.); vătămare corporală (art. 181 C.pen.); vătămare corporală gravă (art. 182 C.pen.); lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.pen.); infracțiunile prevăzute în art. 106-109 din O.G. nr. 29/1997 privind Codul aerian; distrugere (art. 217 și 218 C.pen.); infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor și a materiilor radioactive (art. 279 C.pen.); nerespectare a regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive (art. 2791 C. pen.); nerespectarea regimului materiilor explozive (art. 280 C. pen).
Pe lângă trimiterile la latura obiectivă a infracțiunilor prevăzute, deja reglementate în Codul penal, Ordonanța prevede, pentru prima dată, și alte manifestări ale laturii obiective (art. 2) decât cele din Codul penal și din legi speciale, și anume:
• faptele de a introduce sau răspândi în atmosferă, pe sol, în subsol sau în apă produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul înconjurător;
• amenințările cu bombe sau cu alte materii explozive.
Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunile vizând actele de terorism reglementate în art. 1 și 2 sunt săvârșite numai cu intenție calificată exprimată de condiția comună tuturor manifestărilor laturii obiective ce determină calificarea acestora ca teroriste, identificată în scopul pretins ca toate aceste acțiuni sau inacțiuni infracționale să tulbure grav ordinea publică, prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică.
Din lectura textului, cu referire în mod special la formula „în scopul" rezultă că faptele pot constitui infracțiuni nu numai dacă se produce efectiv o tulburare gravă a ordinii publice, ci și în situația în care, chiar dacă nu s-a produs o tulburare gravă a ordinii publice, ele au fost săvârșite urmărindu-se o atare tulburare gravă.
Textul utilizează formularea „de tulburare gravă a ordinii publice", formulare întâlnită și în conținutul formei agravate a infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii și ordinii publice [art. 321 alin, (2) C.pen.], cu deosebirea că, în cazul infracțiunilor prevăzute în Ordonanță, este suficientă tulburarea ordinii publice, nu și a liniștii publice, condiție cumulativă prevăzută la ultraj în forma sa agravată.
Natura specifică a actelor de terorism și mai exact distincția față de celelalte infracțiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale cu conținut identic sau asemănător este determinată de condiția ca tulburarea gravă a ordinii publice să aibă loc prin trei modalități distincte, alternative și nu cumulative: prin intimidare; prin teroare; prin crearea unei stări de panică.
De această dată, noțiunile de „intimidare", „teroare", „stare de panică" sunt noțiuni noi, cărora teoria și practica judiciară curentă le va găsi sensurile, interpretările și nuanțele în vederea definirii lor exacte, definire necesară în vederea calificării faptelor incriminate ca acte teroriste.
Odată nuanțate elementele constitutive ale infracțiunilor, în continuare se impun câteva comentarii cu referire la infracțiunile din prima categorie, calificate ca acte de terorism. Astfel, în art. 1 alin. (2), precum și în art. 2 alin. (2) este sancționată nu numai infracțiunea consumată, dar și tentativa la aceste infracțiuni. Mai mult, sub forma tentativei sunt incriminate chiar actele preparatorii vizând aceste infracțiuni, deși regula în materie de drept penal este că ele nu se sancționează. Astfel, O.U.G. nr. 141/2001 precizează, în art. 2 alin. (3), că se consideră tentativă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunii prevăzute la alin. (1) al art. 2, mai exact numai la acele acte vizând formele noi de incriminare ca acte de terorism, și nu la formele clasice ale infracțiunilor prevăzute în Codul penal la care face trimitere textul.
Interesant de subliniat că de această dată pentru toate categoriile de infracțiuni prevăzute în art. 1 și în art. 2 din O.U.G. nr. 141/2001 este incriminată ca infracțiune distinctă simpla „înțelegere în vederea săvârșirii de acte de terorism", fără a mai fi nevoie nici de o manifestare concretă a intenției de a săvârși actele teroriste, cum ar fi aceea a producerii, procurării mijloacelor și instrumentelor, precum și a luării de măsuri. Prin urmare, simpla înțelegere este suficientă pentru a califica faptele ca infracțiuni de terorism, indiferent dacă sunt incriminate în art. 1 – care face trimitere la formele clasice ale infracțiunilor prevăzute în Codul penal – sau în art. 2 – care vizează formele noi incriminate ca acte de terorism.
Concluzia ce se degajă este că, deși concentrate în două articole -desigur trimiterile la infracțiunile din Codul penal le dezvoltă foarte mult -reglementările vizând incriminarea și sancționarea actelor teroriste acoperă o mare paletă și diversitate de atitudini, situații și de fapte care pot cădea sub incidența acestei legi, sancționând orice manifestare – fie chiar în planul înțelegerii -nemaivorbind de pregătiri concrete în favoarea săvârșirii actelor teroriste.
Diversitatea faptelor reglementate ce pot constitui acte de terorism antrenează, conform prevederilor O.U.G. nr. 141/2001, și un regim sancționatoriu distinct. Astfel, actele de terorism ce fac trimitere la infracțiunile clasice din Codul penal [art. 1 alin. (1)] sunt sancționate între anumite limite de pedepse (maximul pentru infracțiunea clasică se majorează cu 5 ani, minimul rămânând același), actele de terorism cu noi și actuale forme de manifestare – art. 2 alin. (1) – fiind sancționate cu alte limite de pedepse (de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi) iar înțelegerea în vederea săvârșirii tuturor actelor de terorism – cele de la art. 1 și cele de la art. 2 alin. (1) – este sancționată cu alt cuantum de pedepse (de la 3 la 5 ani și interzicerea unor drepturi).
În privința conținutului infracțiunilor calificate ca fapte de încălcare a ordinii publice trebuie menționat că structura clasică a acestora cuprinde, în general, aceleași elemente constitutive ca și la actele teroriste.
Se impun însă câteva distincții.
Fiind vorba de fapte de încălcare a ordinii publice, și nu de acte teroriste – chiar titlul legii face această separare prin conjuncția „și" – era firesc ca în aceste cazuri (art. 4 și 5 din Ordonanță) să nu fie prevăzută condiția „tulburării grave a ordinii publice prin intimidare, prin teroare sau prin crearea unei stări de panică", condiție care viza natura specifică de identificare a actelor de terorism.
Latura obiectivă a infracțiunilor vizând faptele de încălcare a ordinii publice face trimitere numai la formele noi de manifestare, nu și la infracțiunile clasice din Codul penal, cele prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 141/2001. Astfel, sunt incriminate răspândirea sau folosirea de produse, substanțe, materiale, microorganisme sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediului înconjurător, așa cum se menționează expres în art. 4 și art. 5 din O.U.G. nr. 141/2001.
Nefiind calificate ca acte teroriste, infracțiunile vizând faptele de încălcare a ordinii publice sunt sancționate mai ușor. Astfel, infracțiunile ce fac obiectul art. 4 și care vizează consumarea laturii obiective sub forma „amenințării" sunt pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 5 ani iar cele care fac obiectul art. 5 care vizează modalitatea „alarmării" sunt sancționate cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.
În ipoteza actelor teroriste calificate ca infracțiuni prevăzute la art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 141/2001 urmărirea penală se realizează, în mod obligatoriu, de procuror, și nu de poliția judiciară conform legii. De asemenea, în cazul trimiterii în judecată pentru infracțiunile cu privire la acte teroriste, procurorul sesizează în primă instanță tribunalul – aceasta fiind instanța competentă potrivit prevederilor art. 6 alin. (1).
Per a contrario, infracțiunile având ca obiect fapte de încălcare a ordinii publice pot fi instrumentate și de poliția judiciară cu atribuții în acest sens, iar judecarea în primă instanță a acestor cauze se face de către judecătorie.
În finalul O.U.G. nr. 141/2001 este reglementată și o contravenție, constând în nerespectarea de către operatorii de poștă și telecomunicații a obligației de a comunica de îndată ministrului comunicațiilor și tehnologiei informației, la cererea scrisă a acestuia, informațiile necesare în vederea identificării persoanelor care au săvârșit infracțiunile prevăzute în Ordonanță. Limitele amenzii contravenționale aplicate sunt între 100.000.000 lei și 500.000.000 lei.
Epuizând comentariile pe marginea O.U.G. nr. 159/2001 și O.U.G. nr. 141/2001 se poate ajunge la concluzia că o atare reglementare internă -desigur perfectibilă – constituie cadrul juridic adecvat pentru a răspunde provocărilor pe care le ridică în această perioadă terorismul, deopotrivă pe plan intern și internațional.
Concluzii
Necesitatea judecării infracțiunii de terorism de către Curtea Penală Internațională.
În opinia noastră, cu toate obiecțiile cunoscute și care ar mai putea să apară, putem fi siguri că viitorul va pleda în favoarea Curții penale, și că rezultatele vor justifica rațiunea sa, de a fi și necesitatea sa, așa cum savantul, profesor V.V. Pella a spus-o la conferință: Crearea Curții penale internaționale corespunde mișcării contemporane în favoarea unei jurisdicții criminale contemporane, în favoarea unei jurisdicții criminale interstatale, mișcare care, după cum se spune este destinată să capete o amploare și o forță crescândă, pentru că este conformă evoluției urmate de drept în toate categoriile umane.
Desigur recurgerea la Curtea penală internațională nu este decât facultativă și subsidiară. Un stat are facultatea de a deferi Curții un acuzat pe care nu vrea sau nu poate, să-l extrădeze sau să-l judece prin propria sa jurisdicție națională și aceasta pentru motive a căror apreciere este la latitudinea sa. Curtea penală internațională este deci un prețios auxiliar la dispoziția, guvernelor care ar voi să se servească de ea pentru a da eficacitate Convenției pentru prevenirea și reprimarea terorismului, și care ar îndeplini, prin aceasta, datoria de întrajutorare internațională în reprimarea criminalității.
O Curte penală internațională ar constitui realizarea idealului unei jurisdicții penale „internaționale, permanente, care ar deschide căi noi dreptului penal internațional. Ea s-ar caracteriza prin modul de recrutare a judecătorilor, prin completa lor independență, prin „garanția de totală imparțialitate asigurată acuzatului. Jurisdicția penală internațională constituie sau trebuie să constituie o conciliere „între principiul respectului jurisdicțiilor naționale, al neamestecului, în treburile interne, principiul de colaborare al statelor suverane și egale în drepturi, în materie de reprimare a infracțiunilor politice, și principiul respectului obligațiilor internaționale ale statului, în speță obligația de întrajutorare pentru reprimarea terorismului. Or, Curtea penală internațională prin hotărârile pe care, le va pronunța, va oferi un material, prețios, un izvor important pentru dreptul penal internațional.
La început se considera că crearea Curții penale internaționale poate pune la îndemână o cale eficientă pentru înlăturarea obstacolului opus de deficiențele funcționării extrădării, în special atunci când statul care cerea aceasta considera infracțiunea, teroristă ca infracțiune politică, sau atunci când era vorba, de străini care comiseseră atentate în străinătate, sau de conaționali cărora anumite state le refuzau, de regulă, extrădarea.
Convenția pentru crearea Curții penale internaționale contribuia astfel la asigurarea, prin dreptul penal, a păcii între națiuni. Garantând imparțialitatea judecării teroristului, Curtea, era într-adevăr un factor represiv și pacific în același timp.
Ca și Convenția pentru reprimarea terorismului, Convenția pentru crearea Curții respectă suveranitatea, libertatea și independența statelor.
În ce privește relația, Curtea penală internațională – suveranitatea statelor este de observat că, funcționarea Curții penale internaționale nu putea aduce atingere la anumite principii decurgând din suveranitatea statelor. După părerea noastră, Curtea penală internațională, așa cum fusese propusă, nu aducea în nici un mod, atingere suveranității statelor, în mod liber statui accepta obligațiile ce decurgeau din caracterul Societății Națiunilor, din Statutul Curții permanente de justiție internațională și din Convenția de instituire a Curții penale internaționale. Astfel stând lucrurile putem spune că aderarea unui stat la crearea unei jurisdicții penale internaționale nu face decât să confirme puterile sale suverane, libertatea sa, independența sa.
Existența Curții penale internaționale nu excludea posibilitatea competenței jurisdicțiilor naționale. Din contră, în termenii Convenției pentru reprimarea terorismului, primordialitatea era asigurată jurisdicțiilor naționale, căci statul țării de refugiu a acuzatului avea deplină libertate să-l judece prin propriile sale tribunale, în loc să-l extrădeze sau să-l defere Curții penale. Deci, în depiină libertate, din inițiativă proprie și prin exercitarea drepturilor sale suverane, statul deferă pe acuzat Curții penale internaționale. Precizăm, o dată în plus, că trimiterea în fata Curții penale internaționale nu ar fi fost, în termenii convenției, decât facultativă.
Ne-am exprimat opinia că viitorul va pleda în favoarea înființării unei Curți penale internaționale, ca un prețios mijloc auxiliar pus la dispoziția statelor pentru reprimarea anumitor încălcări ale normelor internaționale; în felul acesta ne-am pronunțat pentru o jurisdicție penală internațională pe care am socotit-o necesară soluționării răspunderii penale a statelor și a persoanelor fizice, vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de natura să tulbure relațiile pașnice internaționale.
Opinia noastră a fost formulată mai ales, datorită faptului că în cei mai bine de 38 ani, câți au trecut de la încercarea de a înființa o astfel de instituție, în relațiile interstatale nu s-a mai ridicat asemenea problemă, deși statele au încheiat, între timp, convenții privind de turnarea ilicită a aeronavelor, ca și convenția referitoare ia prevenirea și reprimarea infracțiunilor comise împotriva agenților diplomatici și a altor persoane care se bucură de protecție internațională.
În același timp recunoaștem că, în actualele condiții social-politice existente în comunitatea internațională, ca și în etapa contemporană de dezvoltare a dreptului internațional public, caracterul unei asemenea jurisdicții este discutabil. Aceasta este și părerea mai multor eminenți juriști, exprimată în literatură
Ținem să precizăm însă că afirmația noastră izvorâtă din convingerea că viitorul se clădește pe bazele unei conviețuiri internaționale reglementată prin norme de drept internațional și cu instituții care să asigure respectarea acestor norme. Ceea ce trebuie să susțină soliditatea lumii este norma legală și îndeplinirea ei corectă.
De altfel, Organizația Națiunilor Unite a reluat problema, studiind, în 1954, odată cu un proiect de cod revizuit, privind infracțiunile comise împotriva păcii și securității omenirii.
Mai adăugăm că juriștii din întreaga lume continuă să militeze pentru promovarea ideii unei instanțe penale internaționale. Cităm în această privință Fundația pentru stabilirea unei Curți internaționale de criminalistică, organizație neoficială care, sub îndrumarea președintelui său, profesorul Robert K. Woetzel, lucrează la elaborarea unei convenții și a unui statut pentru o Curte, internațională de criminalistică. La cele două conferințe ale sale, din 1972 – una la Bellagio în Italia, cealaltă la Wingspred, Wiseonsin, S.U.A. – au participat experți din mai multe țări ale lumii. Atunci, se precizează, proiectele – publicate de Fundația Johnson -deși neoficiale, vor fi puse. la dispoziția guvernelor, care, fără îndoială, le vor studia, cu toate perspectivele de a dobândi girul oficialității.
Fostul secretar general al Organizației Națiunilor Unite, U. Thant, a sugerat crearea unui tribunal internațional, ou competenta judecării actelor de terorism internațional săvârșite în (traficul aerian, deoarece actele respective sunt „îndreptate împotriva unui serviciu internațional care afectează o diversitate de națiuni, oameni și interese". Actele de terorism în traficul aerian aparțin unei categorii ce diferă față de celelalte crime și ca atare „nu pot fi tratate de instanțele judiciare naționale care apără interesele unui singur popor și aîe unei singure națiuni".
Observăm că amenințările teroriste sunt de mare actualitate, în următorul deceniu, ele nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice și să se amplifice. Atacurile teroriste sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale păcii și războiului.
Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice, organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de comunicații, rețele Internet și, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni și copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranță și frică.
Cu cât civilizația progresează, cu atât terorismul devine mai abject și mai înfricoșător. Terorismul nu este pur și simplu o trecere la limită, nici un exces al notei de nemulțumire și al spiritului protestatar. E! se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează și se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este și nu poate fi ușoară. Și aceasta nu neapărat pentru că teroriștii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei sunt lipsiți de orice logică și de orice filozofie. Combaterea terorismului nu poate ieși însă din legile și obiceiurile războiului și ale luptei armate și, de aceea, dificultățile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.
Terorismul international constituie o amenințare din ce în ce mai pronunțată la adresa păcii și securității, a ființei umane, a valorilor și a civilizației. Această amenințare este direct proporțională cu vulnerabilitățile societății moderne și evoluează pe măsură ce faliile se adâncesc, conflictele se amplifică și crizele se înmulțesc.
România este supusă amenințărilor de tip terorist din cel puțin trei perspective: ca membră a Alianței Nord-Atlantice și viitoare componentă a Uniunii Europene, deci ca parte a civilizației de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile teroriste și îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca țară situată în vecinătatea faliei strategice musulmane, în zona Mării Negre și în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană și de cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanșat împotriva terorismului, în cadrul coaliției antiteroriste, conduse de Statele Unite.
Este posibil ca România să prezinte un interes deosebit pentru anumite rețele, organizații și grupări teroriste, în sensul că, pe teritoriul acesteia, dată fiind o anumită structură a firmelor arabe și o prezentă discretă și elevată, dar suficient de dispersată, a comunității musulmane, s-ar putea încerca să se constituie anumite elemente de rețea, de infrastructură, de logistică și chiar unele baze discrete de plecare la atac sau de instruire și de recuperare a teroriștilor, echipelor și unor mici grupuri.
Se cer identificate, analizate și evaluate toate realitățile și posibilitățile apariției, întreținerii și dezvoltării unor rețele, noduri de rețea, elemente de infrastructură, premise ale unor acțiuni sau oricare alte surse de generare, susținere, finanțare sau protecție a terorismului, sub toate formele sale, inclusiv a celor CBRN.
Perspectiva evoluției fenomenului terorist în spațiul de interes pentru România trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicații în constituirea și modernizarea forței și în colaborarea dintre toate structurile militare interne, în consonantă cu cele ale Alianței
Nord-Atlantice și cu cele ale Uniunii Europene, astfel încât să fie găsite și aplicate la timp cele mai potrivite formule pentru descoperirea și combaterea rețelelor teroriste și prevenirea unor atacuri din partea acestora.
Cercetarea științifică din principalele structuri de apărare, ordine publică și siguranță națională, împreună cu factorii abilitați, potrivit exigențelor și cerințelor strategiei NATO de combatere a terorismului, prevederilor Strategiei europene de securitate și strategiei naționale de combatere a terorismului, să elaboreze un sistem de criterii și indicatori de evaluare a riscurilor, pericolelor și amenințărilor teroriste, astfel încât să fie sesizate din timp și prevenite orice fel de atacuri teroriste la adresa României și Alianței, pe teritoriul țării noastre, în zona Mării Negre și în proximitatea frontierelor naționale.
Bibliografie
Sectiunea I. Tratate, cursuri, monografii :
Ion Bodunescu , Flagelul terorismului international, Ed. Militara , 1978;
Dumitri Virgil Diaconu , Terorismul . Repere juridice si istorice , Ed. All Beck, Bucuresti 2004;
Mona Maria Pivniceru, Raspunderea penală in dreptul internațional, Ed. Polirom, ;
M. Niciu, Drept internațional public, Ed. Servo Sat, , 1997;
V. Crețu, Drept internațional panal, Ed. Societașii Tempus, București 1996;
Sectiunea II. Articole si studii de specialitate
D. Popescu , Capturarea ilicita de aeronave in dreptul international, in Dreptul nr. 3/1971;
Friederich Naeker, Terroeur et terrorisme, Flammarion, Paris, 1976;
Gh. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Nită, Sfarșitul terorismului, Ed. Antet, Filipeștii de Târg, Prahova;
Gh. Arădăvoaice, Dumitru Iliescu, Dan Nița, Terorism, antiterorism , contraterorism, Ed. Antet, Oradea 1997;
Gh. Bica, M.T. Burdușel, Suportul financiar al terorismului international, Ed. Eficient, Bucuresti 2001;
Gastron Bouthhoul, Le terrorisme, in Etudes polemologiques, Revue Francaise de Polemologie , 1973;
I. Anghel , V. Anghel, Raspunderea in dreptul international, Ed. Lumina Lex. Bucuresti 1998;
Ignacio Ramonet , Geopolitica haosului , Ed. Doina, Bucuresti, 1998;
M. Ferchedău-Muntean si altii, Terorismul . Istoric, formare, combatere. Culegere de studii Ed. Omega 2001;
Paul Wilkinson, Political terrorism, De tester and A. Sobel, Londra, 1974;
Vasile Simileanu, Radiografia terorismului, Ed. Top From Bucuresti 2004;
V. Oros, Violenta fara frontiera , in revista româna de Drept Umanitar, anul IX (2001), nr. 4 .
Bibliografie
Sectiunea I. Tratate, cursuri, monografii :
Ion Bodunescu , Flagelul terorismului international, Ed. Militara , 1978;
Dumitri Virgil Diaconu , Terorismul . Repere juridice si istorice , Ed. All Beck, Bucuresti 2004;
Mona Maria Pivniceru, Raspunderea penală in dreptul internațional, Ed. Polirom, ;
M. Niciu, Drept internațional public, Ed. Servo Sat, , 1997;
V. Crețu, Drept internațional panal, Ed. Societașii Tempus, București 1996;
Sectiunea II. Articole si studii de specialitate
D. Popescu , Capturarea ilicita de aeronave in dreptul international, in Dreptul nr. 3/1971;
Friederich Naeker, Terroeur et terrorisme, Flammarion, Paris, 1976;
Gh. Arădăvoaice, G. Naghi, D. Nită, Sfarșitul terorismului, Ed. Antet, Filipeștii de Târg, Prahova;
Gh. Arădăvoaice, Dumitru Iliescu, Dan Nița, Terorism, antiterorism , contraterorism, Ed. Antet, Oradea 1997;
Gh. Bica, M.T. Burdușel, Suportul financiar al terorismului international, Ed. Eficient, Bucuresti 2001;
Gastron Bouthhoul, Le terrorisme, in Etudes polemologiques, Revue Francaise de Polemologie , 1973;
I. Anghel , V. Anghel, Raspunderea in dreptul international, Ed. Lumina Lex. Bucuresti 1998;
Ignacio Ramonet , Geopolitica haosului , Ed. Doina, Bucuresti, 1998;
M. Ferchedău-Muntean si altii, Terorismul . Istoric, formare, combatere. Culegere de studii Ed. Omega 2001;
Paul Wilkinson, Political terrorism, De tester and A. Sobel, Londra, 1974;
Vasile Simileanu, Radiografia terorismului, Ed. Top From Bucuresti 2004;
V. Oros, Violenta fara frontiera , in revista româna de Drept Umanitar, anul IX (2001), nr. 4 .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiuni Internationale. Terorismul International (ID: 128203)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.