Infractiuni Contra Sigurantei Circulatiei pe Caile Ferate

Cuprins

Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate

Capitolul 1

1.Considerații introductive cu privire la răspunderea penală

1.1.Noțiune și definiție

Definiție: Este una din instituțiile fundamentale ale dreptului penal, alături de instituția infracțiunii și a pedepsei, reglementată în diferite dispoziții ale Codului penal.

Ea obligă persoana care a săvârșit o infracțiune să răspundă pentru această în fața organelor judiciare, să suporte sancțiunile prevăzute de lege și să execute pedeapsa aplicată. 
Răspunderea penală are ca temă săvârșirea unei infracțiuni, legea prevăzând că infracțiunea este unicul temei al acesteia. 
Răspunderea penală poate fi atenuată sau agravată avându-se în vedere împrejurările (circumstanțele) în care a fost săvârșită infracțiunea, circumstanțe ce vor fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.

În știința și practica dreptului, un domeniu central îl reprezintă materia răspunderii juridice.

Aceasta pentru că răspunderea juridică este, în esență, o garanție a realizării dreptului, un factor de eficiență a acestuia.

 În doctrina, unii autori definesc răspunderea penală ca fiind obligația de a suporta și executa o pedeapsă și dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeapsă ca urmare a comiterii unei infracțiuni și de a obliga prin constrângere pe infractor să execute o astfel de pedeapsa.

   Alți autori definesc răspunderea penală ca fiind un ansamblu de drepturi și obligații corelative ale subiecților raportului juridic penal care se realizează prin constrângerea exercitată de stat față de infractor, ca acesta să suporte sancțiunea prevăzută de lege pentru fapta comisă, în vederea restabilirii ordinii de drept și a reeducării acestuia.

   Din definițiile de mai sus, rezultă că răspunderea penală nu se identifică cu însuși raportul juridic penal, ci doar cu o parte a acestuia, respectiv cu conținutul său.  

     Răspunderea penală se realizează efectiv în cadrul procesului penal, prin aplicarea și executarea sancțiunii de către făptuitor,deci sancțiunea apare ca o consecință a răspunderii penale.

 Răspunderea penală este condiționată de săvârșirea unei infracțiuni și de capacitatea infractorului de a răspunde penal.

Astfel , pe de o parte infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale(art.17 alin.2 din Codul penal) ,iar pe de altă parte trebuie să existe capacitatea juridică penală a infractorului, adică  responsabilitatea acestuia,constând în aptitudinea psio-fizică  de a răspunde penal.

Conceputa a fi o componenta fundamentală a sistemului de drept, răspunderea juridică este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituții juridice distincte.
Atât formele de răspundere juridică, cât și instituțiile care le reglementează sunt rezultatul unui îndelungat proces evolutiv.

De-a lungul timpului în cadrul diferitelor ramuri de drept s-au adoptat norme juridice și s-au relevat principii și reguli specifice în materia răspunderii subiectelor de drept pentru actele și faptele lor.

Cercetarea acestor reguli și practici, a particularităților de reglementare a condus în plan teoretic la fundamentarea unor forme de răspundere distincte, întemeiate pe concepții coerente și unitare și caracterizate de trăsături distincte.
Utilizarea teoriei generale a răspunderii ar accelera procesul de fundamentare a unor noi forme de răspundere, a căror evoluție tinde spre consacrarea, așa cum este și cazul răspunderii specifice dreptului comercial.
Răspunderea pentru fapta ilicită cauzătoare de prejudicii este o parte componentă a răspunderii sociale ce revine fiecărei persoane pentru faptele sale.
Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă și de cuprinzătoare.

Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum și diferite alte modalitatea sub care, într-o formă sau alta, membrii societății sunt chemați să dea seama pentru modul în care se comportă în viața socială.
Dacă ne referim numai la răspunderea juridică, a cărei caracteristică esențială o constituie posibilitate aplicării, în caz de nevoie a constrângerii de stat, vom reține, de asemenea, marea diversitate sub care această răspundere se poate manifesta.
Există o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere contravențională, precum și diferite alte modalitatea în care răspunderea juridică se poate manifesta potrivit specificului diferitelor ramuri ale dreptului.
În lucrare voi referi la răspunderea civilă delictuală cât și cea contractuală, răspunderea penală, răspunderea contravențională.
Uneori, răspunderea civilă poate să apăra singură.

Alteori, ea se poate cumula, poate fi dublată cu alte forme de răspundere juridică, de exemplu, cu răspunderea penală, sau cu răspunderea administrativă, sau disciplinară etc.

În contextul acestui cumul de răspunderi, fiecare răspundere păstrează caracterul de sine stătător și va acționa în formele sale specifice.

De exemplu, dacă fapta ilicită cauzătoare de prejudicii întrunește elementele unei infraciuni, în afara obligației de despăgubire-manifestare a răspunderii civile-se va aplica și pedeapsa prevăzută de Codul Penal-manifestare a răspunderii penale.
La fel este de conceput un cumul între răspunderea civilă și răspunderea administrativă sau între răspunderea civilă și cea disciplinară. 

Principiile răspunderii penale sunt cuprinse în cadrul penal. Actul acesta normativ, înscrie în economia sa noțiunea de infracțiune.

Conform Codului penal, infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovatei și prevăzută de legea penală.
Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la suportarea pedepsei. Conform Codului penal, legea penală apăra, împotriva infracțiunilor, statul roman, suveranitatea, proprietatea, persoana și drepturile acesteia, precum și întreaga ordine de drept.
Stabilind faptele penale, Codul penal și celelalte acte normative în materie, se bazează pe cunoașterea și analiza infracțiunii ca instituție juridică fundamentală.

Infracțiunile sunt săvârșite printr-o anumită desfășurare în timp și în spațiu, denumită activitate infracțională.

Infracțiunea este formată din mai multe etape, faze și fiecare cu semnificații juridice proprii, atât obiective, cât și subiective.
Infracțiunea exprimă trăsăturile esențiale și comune oricărei infracțiuni, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum și de faptele de pericol social prevăzute de alte norme juridice dacât cele penale.1
Conform Codului penal art. 1, numai legea prevede care faptă constituie infracțiuni, pedepse ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.2
Simpla declarare prin lege a unor fapte ca infracțiuni și săvârșirea lor cu vinovatei nu este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă față de făptuitor.

Mai este nevoie ca faptele săvârșite să includă atât pericolul social, cât și importanță materială a infracțiunii.

Conform Codului penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile aparate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsita în mod văzut de importantă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Trăsăturile infracțiunii.

Conform Codului penal art.3, trăsăturile principale ale oricărei infracțiuni sunt:

a) pericolul social;

b) vinovata:

c) prevederea faptei în legea penală.

Pericolul social-exprimă aspectul material, obiectiv al faptei.

Pericolul social rezultă din atingerea sau crearea posibilității obiective ca fapta să aducă atingere valorilor ocrotite de legea penală în urma săvârșirii ei.
Art.7 Codul penal prevede ca: fapta care prezintă pericol în interesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingerea uneia dintre valorile arătate în art.1 și pentru sancționare este necesara aplicarea unei pedepse.

Orice vătămare a valorilor sociale ocrotite prin normele juridice prezintă pericol social, însă pericolul social al infracțiunii este mai mare, deoarece lezează mai grav cele mai importante valori.
Pericolul social este legal (generic sau abstract) fiind recunoscut prin lege pentru fiecare infracțiune în parte și exprimate în sancțiunea legală specială stabilită pentru aceasta, ca fel și limite.
Pericolul social al infracțiunii este și concret, determinat de fapta concretă, precum și de împrejurările în care ea s-a comis, de persoana concretă a făptuitorului.

Dacă pericolul generic este evaluat de legiuitor, pericolul concret se evaluează de către instanța de judecată.
De gradul de pericol social al unei fapte, de gravitatea ei, depinde alegerea felului pedepsei și buna individualizare a acesteia.
Pentru stabilirea existentei unei infracțiuni și pentru justa sancționare a unei fapte prevăzute în partea specială a Codului penal trebuie examinat și gradul concret de pericol social al acesteia.
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile aparate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanța, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Conform modificărilor din Codul penal instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult un an sau amendă;

b) fapta, în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită, prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave;

c) paguba pricinuită prin infracțiune a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii;

d) din atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii rezultă ca această regretă fapta;

e) sunt suficiente date ca făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplică o pedeapsă.
Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul a mai fost anterior condamnat sau i s-au mai aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ.

Vinovata. Conform Codului penal vinovata reprezintă o alta trăsătură esențială a infracțiunii. Vinovata este elementul subiectiv principal în care se exprima atitudinea conștiinței și voinței față de fapta și urmările ei.

Cund se afirma despre o persoană care a săvârșit o infracțiune ca este vinovată, înseamnă că ea a avut o anumită atitudine a conștiinței și voinței față de fapta comisă și de urmările acesteia, anume și-a dat seama despre fapta și a voit urmările sau nu și-a dat seama, dar putea și era obligată să-și dea seama.

În aceasta și constă conținutul vinovatei.
De aici rezultă că vinovata este atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de fapta și urmări, sintetizată în poziția psihică cu care se săvârșește o faptă periculoasă pentru societate.
Codul penal prevede că vinovata există când fapta care prezintă pericol este săvârșită cu intenție sau din culpă.

Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și nu-l urmărește, accepta posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, considerând fără temei ca el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Fapta constând intr-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta consit o infracțiune ca este vinovată, înseamnă că ea a avut o anumită atitudine a conștiinței și voinței față de fapta comisă și de urmările acesteia, anume și-a dat seama despre fapta și a voit urmările sau nu și-a dat seama, dar putea și era obligată să-și dea seama.

În aceasta și constă conținutul vinovatei.
De aici rezultă că vinovata este atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de fapta și urmări, sintetizată în poziția psihică cu care se săvârșește o faptă periculoasă pentru societate.
Codul penal prevede că vinovata există când fapta care prezintă pericol este săvârșită cu intenție sau din culpă.

Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și nu-l urmărește, accepta posibilitatea producerii lui.
Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, considerând fără temei ca el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Fapta constând intr-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o acțiune constituie infracțiune fie ca este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afara de cazul când legea sancționează săvârșirea ei cu intenție.
În sistemul legislației noastre penale, aproape toate faptele prevăzute ca infracțiuni au ca element subiectiv intenția și deci, ori de chite ori aceste fapte sunt săvârșite cu intenție constituie infracțiuni.
Deci faptele prevăzute de Codul penal și celelalte dispoziții penale au ca forma obișnuită de vinovatei intenția.
Vinovata, deși privește procese subiective, atitudini de conștiința, are o existență obiectivă, este o realitate.

Deliberarea și luarea hotărârii ca și prevederea ori urmărirea rezultatului faptei sunt procese psihice și manifestări psihice care există în realitate și în mod obiectiv.

Ele se exteriorizează în acte și rezultate concrete.

În dispoziiile legii se prevede că vinovata trebuie să fie constatată și dovedită, acest lucru făcându-se cu ajutorul elementelor de fapt în care ea și-a găsit exteriorizarea.
Dispozițiile, privind vinovata au o deosebită importanță în înțelegerea și aplicarea tuturor textelor legale de incriminare.

Acestea stabilind formele și modalitățile ale vinovatei, servesc nu numai la constatarea existenței infracțiunii și la încadrare juridică, ci și la justa gradare a răspunderii penale și la individualizarea pedepsei.

Ca și multe alte noțiuni juridice, răspunderea penală în evoluția sa conceptuală a fost precedată de alte cîteva concepte, care aveau inițial o accepțiune socială și, prin urmare, o mai largă sferă de aplicare.

Astfel de concepte sunt responsabilitatea și răspunderea socială, care, înțelese în sensul lor larg de fenomene sociale, pot fi întîlnite din cele mai străvechi timpuri, chiar la momentul apariției primelor societăți umane.

Traiul în comun cerea o anumită coordonare și reciprocitate între acțiunile membrilor colectivității, ceea ce a dus la dezvoltarea treptată a conștiinței sociale; în cadrul primelor forme istorice de comunitate umană – familia primitivă, ginta, tribul, care au evoluat ulterior în forme mai complexe și mai desăvîrșite – poporul și națiunea – au aparut sentimentele solidarității, al datoriei, al responsabilității și al răspunderii în fața acestora pentru faptele comise.

De aceea considerăm că primele forme (primitive) ale responsabilității și răspunderii sociale au fost responsabilitatea familială, tribală și, respectiv, răspunderea în fața conducătorului acestor structuri sociale, răspundere care se concretiza în diferite sancțiuni.
O dată cu apariția primelor state soluționarea conflictelor încetează definitiv să fie privită ca o preocupare exclusivă a persoanelor cointeresate; justiția excede interesele personale, transformîndu-se într-o prerogativă a statului.

Individul se transformă în cetățean, titlu care îi oferă anumite drepturi, dar și obligații corelative.

Răspunderea socială, de rînd cu multe alte noțiuni și instituții, îmbracă o formă juridică și se declanșează în mod automat și obligatoriu în cazurile expres stabilite, existînd deja anumite organe specializate care sunt responsabile pentru tragerea persoanei la răspundere juridică.

Se observă o delimitare tot mai clară între noțiunile “responsabilitate” și “răspundere”; această din urmă vizează nu atît sistemul valoric (cum e cazul celei dintîi), ci mai mult sistemul normativ al societății, în virtutea căruia se realizează raporturi complexe între autoritățile și structurile statale, pe de o parte, și cetățeni, pe cealaltă parte.

Deși răspunderea și responsabilitatea rămîn a fi fenomene simultane și în mare masură similare, răspunderea se individualizează și se separă tot mai mult, ajungînd să constituie o entitate distinctă, întemeiată pe factori externi deosebiți și care se manifestă, de fapt, ca o expresie a unor cerințe obligatorii pe care statul le impune cetățeanului.

Scopul său final îl constituie apărarea și conservarea valorilor sociale importante, iar asigurarea funcționalității sale se realizează printr-un sistem de sancțiuni.

Temeiul atragerii la răspundere constituie un semn distinctiv de o majoră importanță al răspunderii penale.

Fiecare tip de răspundere juridică stabilește ce formă anume trebuie să îmbrace încălcarea ordinii de drept pentru ca ea să poată surveni. În cazul răspunderii penale drept temei servește fapta concretă care îmbracă forma infracțiunii. 
O formulare clară și lipsită de echivocuri a temeiului răspunderii penale o găsim în alin. 1, art. 3 Cod Penal, care prevede: „Răspunderii penale și pedepsei este supusă numai persoana vinovată de săvârșirea infracțiunii, adică persoana care a săvârșit intenționat sau din imprudență o faptă socialmente periculoasă, prevăzută de legea penală”. 

Subiectele răspunderii penale
Subiectele răspunderii penale sunt subiecte de drept între care se creeayă raportul juridic penal de constrângere, și anume subiectul activ, ca titular al dreptului de a exercita constrângerea de stat prin aplicarea și constrângerea la executarea sancțiunii prevăzute de norma de drept penal; și subiectul pasiv, ca deținător al obligației de a răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de a se supune sancțiunii penale aplicate. 
Subiectul activ al răspunderii juridice în general este statul ca titular al forței de constrângere și al dreptului de a asigura, prin folosirea acesteia, ordinea de drept.

Subiectul pasiv adiacent al infracțiunii, persoana fizică sau juridică, nu are un astfel de drept și deci nu poate fi subiect activ al răspunderii penale. 

1.2 Principii

  În doctrina se face referire la mai multe principii care guvernează răspunderea penală[6], urmând ca noi să facem referire doar la unele dintre ele, pe care le considerăm că sunt mai importante.

1.2.1. Principiul răspunderii penale subiective

În decursul evoluției dreptului penal au fost perioade în care răspunderea penală a funcționat pe baze obiective, independent de atitudinea subiectivă a făptuitorului fațî de fapta comisă și rezultatul acesteia.

   Dreptul penal modern ,bazat pe ideile școlii clasice,  a fundamentat, însă, răspunderea penală pe vinovata făptuitorului, pe reprezentarea acestuia asupra valorilor sociale lezate prin săvârșirea faptei, asupra urmărilor acestei fapte.

            Fără vinovată nu există infracțiune, iar neexistând infracțiune, nu există nici temeiul răspunderii penale.

            Vinovata poate lipsi ca urmare a existenței, spre exemplu, a vreuneia din cauzele care înlătura caracterul penal al faptei (art.44-51 din Codul penal).

            Împărtășim opinia exprimată în doctrina ca, prin excepție, trebuie admisă, implicit, și o răspundere penală obiectivă, mai ales în situațiile în care aplicarea unor măsuri de siguranță, care sunt sancțiuni de drept penal, se poate face și în cazul în care nu se ajunge la aplicarea unei pedepse, putându-se lua fără considerarea proceselor psihologice specifice vinovatei.

            Astfel, admițând că există un raport de cauzalitate între răspunderea penală și sancțiunile penale, răspunderea penala fiind cauza sancțiunilor penale,trebuie să se admită ca și prin luarea unei măsuri de siguranța se realizează o răspundere juridică penală.

            Aplicarea unei măsuri de siguranță, așa cum s-a arătat anterior, este condiționată doar de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală,  uneori, și de existentă unui pericol social al făptuitorului său a lucrurilor deținute de acesta.

Starea de pericol social nu este însă o stare subiectivă asemănătoare proceselor psihice caracteristice vinovatei, ci este o stare obiectivă,nconcretizată fie de anumite stări legate de persoana făptuitorului (boala psihică, intoxicație alcoolică,etc.), fie în legătură pe care anumite bunuri o au cu faptă comisă .

       1.2.2. Principiul caracterului personal al răspunderii penale.

            Răspunderea penală este în esența ei o răspundere pentru fapta proprie.

Dreptul penal modern nu îngăduie o răspundere pentru fapta altuia sau o răspundere colectivă a unui grup social – familie, colectivitate sau comunitate umană – pentru fapta unui membru al grupului.

            Deși nu este consacrat expres, acest principiu rezultă implicit din prevederile art. 2 din Codul penal potrivit cărora pedepsele se aplică numai infractorilor, din prevederile art. 28 alin. 1 din Codul penal potrivit cărora circumstanțele personale nu se răsfrâng asupra celorlalți participanți iar cele reale se răsfrâng numai în măsura în care au fost cunoscute, precum și din prevederile art. 72 din Codul penal, care enumera printre criteriile generale de individualizare a pedepsei și pe cele privitoare la persoana infractorului.

            Nici în cazul infracțiunilor colective cum sunt încăierarea, complotul și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, nu se consacra o răspundere colectivă, criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 din Codul penal permițând personalizarea pedepsei în raport de activitatea infracțională desfășurată de fiecare participant.

La fel,  în caz de participație penală, individualizarea pedepsei, după aceleași criterii, se realizează în raport de contribuția fiecărui participant la săvârșirea unei fapte unice și de circumstanțele personale ale infractorilor.

            Răspunderea penală a persoanelor juridice înseamnă practic o diluare a caracterului personal al răspunderii penale mai ales în situația in care dizolvarea persoanei juridice are efecte sociale asupra personalului încadrat pe baza de contract de muncă.

    1.2. 3. Principiul individualizării răspunderii penale.

            Conform acestui principiu trebuie să existe o proporție a reacției sociale, prin aplicarea unor sancțiuni de drept penal în raport cu valoarea sociala lezată prin infracțiune.

            În doctrina s-a exprimat opinia ca a proporționa cât mai desăvârșit pedeapsa, înseamnă a realiza o cât mai perfectă justiție.

Individualizarea sanciunilor de drept penal, ca o consecință a răspunderii penale, oferă posibilitatea adaptării acestora la marea diversitate a infractorilor și a condițiilor în care se comit infracțiunile.

            Individualizarea sancțiunilor penale se realizează în trei etape : o individualizare legală, făcută de legiuitor prin prevederea în normă juridică penală de incriminare a sancțiunilor și a limitelor acestora, în raport de pericolul social generic al infracțiunii; o individualizare judiciara a sancțiunilor, realizată de instanțele judecătorești sesizate cu judecarea unei cauze concrete, în raport de pericolul social concret al faptei săvârșite și de celelalte criterii de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 din Codul penal; o individualizare post-judiciară a sancțiunilor realizată fie de organele judecătorești în cazurile de modificare ulterioară a pedepsei (liberare condiționată, aplicarea unei legi mai favorabile, etc.) fie de către organele administrației penitenciarelor cu ocazia stabilirii regimului de executare a pedepsei ( individualizare administrativă).

      1.2.4. Principiul unicității răspunderii penale.

            Principiul, cunoscut și prin adagiul latin non bis in idem,  este consacrat în convențiile internaționale ratificate de România și inclus în prevederile art. 20 din Constituție.

            Acest principiu exclude sancționarea penală a unei persoane de doua sau mai multe ori pentru aceeași faptă.

            Autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești de condamnare pronunțată de o instanță străină, nu împiedica însă punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale în fața instanțelor naționale pentru aceeași fapta, dacă aceasta a fost comisă pe teritoriul României, ori de cetățeanul român sau apatrid domiciliat în România sau după caz, dacă infracțiunea face parte dintre cele care pot fi urmărite în baza principiului realității legii penale (art. 5 din Codul penal). În acest caz principiul se restrânge la neexecutarea unei noi sancțiuni, astfel ca perioada de detenție executata în străinătate se deduce din pedeapsa aplicată de instanțele naționale.

            La fel, principiul nu exclude aplicarea pentru aceeași fapta a mai multor sancțiuni penale de natură diferită, cum ar fi pedepsele principale, complementare și accesorii, ori măsurile de siguranță.

De asemenea acest principiu nu exclude cumulul formelor de răspundere juridică (penală, civilă, disciplinară).

            Răspunderea penală nu poate însă coexistă cu răspunderea administrativă contravențională, aceeași fapta neputând fi în același timp contravenție și infracțiune.

De aceea închisoarea contravențională se deduce din pedeapsa închisorii, dacă ulterior aceeași faptă a fost calificată ca infracțiune.

      1.2.5. Principiul celerității și al prescriptibilității răspunderii penale.

            Acest principiu se referă la tragerea la răspundere penală în timp a celor care au săvârșit infracțiuni.

            Pentru că răspunderea penală să-și realizeze funcția socială, este necesar ca momentul tragerii la răspundere să fie cât mai apropiat de momentul comiterii infracțiunii.

Ordinea socială va fi astfel reinstaurata, iar sentimentul realizării justiției sociale va asigura securitatea persoanelor și bunurilor acestora.

Aceasta idee, exprimată de timpuriu în doctrina penală modernă, în sensul de aplicare a pedepsei cât mai promptă, mai apropiată în timp de săvârșirea infracțiunii, pentru a-și îndeplinii scopul, se regăsește consacrată cu valoare de principiu în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora inculpatul are dreptul la un proces echitabil, “într-un termen rezonabil'.

            Pe de altă parte, timpul îndelungat scurs de la săvârșirea unei fapte penale, diminuează necesitatea și oportunitatea intervenției statului, prin organele judiciare, până la dispariția acestora.

Astfel, o intervenție a autorităților judiciare după trecerea unui timp mai îndelungat, nu mai este nici necesară, nici oportuna, fiind de natura sa transforme în victima infractorul și să trezească sentimente de reprobare față de realizarea actului de justiție.

            De aceea, ca și în legislația penală modernă, în general,  există și în dreptul penal român o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau după caz a executării pedepsei, prevăzută în concret în dispozițiile art. 121 – 130 din Codul penal, respectiv prescripția, cu precizarea ca infracțiunile împotriva păcii și omenirii sunt imprescriptibile.

1.3 Izvoare specifice

Într-o concepție clasică, prin izvor de drept penal se înțelege izvorul formal, adică sursa juridicul a dreptului care este actul în care se găsește exprimată voința puterii publice.

Prin prisma dreptului penal sunt recunoscute ca izvoare formale și directe actele normative, care, prin forma și conținutul lor, oferă posibilitatea exprimării precise a regulilor de conduită ce sunt specifice acestei ramuri de drept.
Izvoarele dreptului penal sunt acele acte normative care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie infracțiuni, sancțiunile ce se pot aplica, condițiile răspunderii penale, precum și actele normative care prevăd dispoziții obligatorii de respectat în procesul de elaborare și aplicare a dreptului penal.
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr și, fiind precis determinate, oferă posibilitatea unei delimitări și interpretări excite a normelor juridice care aparțin dreptului penal.
În accepțiunea art. 141 Cod penal, prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoare ale dreptului penal pot fi doar legile penale.
Normele juridice penale, în primul rând cele generale, dar și o mare parte din cele speciale, care au un grad ridicat de stabilitate, sunt cuprinse în Codul penal.

Categoriile de izvoare ale dreptului penal sunt următoarele:
Constituția, ce este legea fundamentală a unei țări. O importanță deosebită pentru dreptul penal o prezintă acele dispoziții constituționale care vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestei ramuri de drept cum ar fi: art. 19 (extrădarea și expulzarea), art.53 (restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți), art. 23 (prezumția de nevinovăție).
Pentru dreptul penal prezintă un interes deosebit Titlul II, capitolele II și III din Constituție care consacră drepturile și libertățile fundamentale, precum și îndatoririle fundamentale. 
Cea mai importanta prevedere constituțională, ca izvor de drept penal, se regăsește în art. 73 alin 3 lit. h. unde este înscris ca prin lege organică se reglementează infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora.

”Prin lege organică se reglementează:

h) infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;

t) celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice. ” 
Codul penal, care este cel mai important izvor al dreptului penal pentru ca reglementează toate instituțiile de drept penal și, în același timp, conține principalele incriminări ca infracțiuni ale unor fapte antisociale.
Codul penal roman este structurat pe două părți; partea generală și partea specială.
Partea generală cuprinde opt titluri, iar dispozițiile finale sunt grupate la sfârșitul părții speciale în două articole (art.362, si 363). Unele din titluri sunt împărțite în capitole,și unele capitole sunt împărțite în secțiuni.

Unitatea structurală de bază este articolul, codul penal conținând 363 de articole.

În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepțiuni, făcându-se distincție între izvoarele materiale și formale, interne și externe, directe și indirecte.

Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal.

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracțiuni, sancțiunile ce se pot aplica în cazul încălcării acestor norme, condițiile în care este antrenată răspunderea penală, precum și acele acte normative care prevăd dispoziții obligatorii în procesul de elaborare și aplicarea dreptului penal.

În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr.

Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menționa tratatele și convențiile internaționale.

Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile penale – în accepțiunea dispozițiilor din art.141 C.pen.13

În condițiile adoptării Constituției din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3), acestuia alăturându-i-se decretele–legi și decretele încă în vigoare.

În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă și Constituția, ca izvor de drept, în general, pentru toate ramurile de drept, și în special pentru Dreptul penal, întrucât conține dispoziții, ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept și consacră drepturile și libertățile fundamentale, precum și îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le creează cadrul necesar pentru a fi respectate.

Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie

Codul penal, care cuprinde majoritatea normelor penale cu caracter de principii generale (partea generală), precum și norme cu caracter special (partea specială).

În afara Codului penal, există și alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă, cum ar fi Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor sau Legea nr.302 din 2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală .

Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns și că vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru.

Ele au mai fost numite în literatura juridică și legi complinitoare.

În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc și în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conțin dispoziții cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relațiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecția mediului, etc. instituind pentru încălcarea acestor dispoziții sancțiuni penale proprii.

Printre izvoarele dreptului penal sunt menționate și tratatele și convențiile internaționale.

În doctrina penală, se face distincție între tratatele și convențiile internaționale care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele și convențiile referitoare la asistența juridică internațională) și cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele și convențiile ce cuprind angajamentele statelor părți de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente periculoase.

Tratatele și convențiile la care România este parte primesc forța de acțiune în urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepție, în art. 20 alin. 2 al Constituției, prin care se dă prioritate reglementărilor internaționale.

În caz de neconcordanță cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului, cu excepția situațiilor când Constituția României sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Ordonanțele de urgență ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situații cu adevărat excepționale, care justifică o intervenție de urgență din partea puterii executive.

În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudența nu constituie izvor de drept penal. Au existat însă și păreri potrivit cărora jurisprudența constituie izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente.

Primul vizează deciziile Curții Constituționale prin care sunt soluționate excepțiile de neconstituționalitate ale unei legi sau ordonanțe ori ale unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare,ridicate de oricare dintre părți, de procuror sau din oficiu de către instanța de judecată.

Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

Al doilea argument vizează deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În astfel de cazuri, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.

Însă, dezlegarea dată problemelor de drept soluționate este obligatorie pentru instanțele judecătorești atunci când se vor mai confrunta cu situații similare.

În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situații de excepție, considerăm că jurisprudența nu constituie izvor de drept penal.

1.4 Înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrative

Înlocuirea răspunderii penale

Instanța poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrage o sancțiune cu caracter administrativ, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

1. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de cel mult un an sau amendă;

* se poate dispune înlocuirea și în cazul următoarelor infracțiuni dacă valoarea pagubei nu depășește 10 lei:
– furt (art. 208 din Codul penal);
– abuz de încredere ( art. 213 din Codul penal);
– înșelăciune (art. 215 alin. 1 din Codul penal);
– delapidare (art. 215 indice1 alin. 1 din Codul penal);
– distrugere (art. 217 alin. 1 din Codul penal).

* pentru infracțiunea de neglijență în serviciu (art. 249 din Codul penal) valoarea pagubei nu trebuie să depășească 50 de lei.

2. Fapta, în conținutul ei concret și în împrejurările în care a fost săvârșită, prezintă un grad de pericol social redus și nu a produs urmări grave;

3. Paguba pricinuită prin infracțiune a fost integral reparată până la pronunțarea hotărârii;

4. Din atitudinea făptuitorului după săvârșirea infracțiunii rezultă că acesta regretă fapta;

5. Sunt suficiente date ca făptuitorul poate fi îndreptat fără a i se aplica o pedeaps.

* Înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă făptuitorul:
– a mai fost anterior condamnat;
– i s-au aplicat de două ori sancțiuni cu caracter administrativ.

Condamnarea se consideră inexistentă în cazul infracțiunilor:
– săvârșite în timpul minorității;
– săvârșite din culpă;
– care au fost amnistiate;
– care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
– pentru care a intervenit reabilitată – de drept sau judecătorească.

Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:
– mustrare;
– mustrare cu avertisment;
– amenda de la 10 lei la 1000 de lei. 
 
* În caz de participație, înlocuirea răspunderii penale poate avea loc numai pentru acei făptuitori față de care sunt îndeplinite condițiile amintite mai sus;

** Înlocuirea răspunderii poate fi dispusă și în cazul concursului de infracțiuni, dacă pentru fiecare infracțiune aflată în concurs sunt îndeplinite condițiile de înlocuire a răspunderii penale. 

1.4.1.Condițiile înlocuirii răspunderii penale

            Aceste condiții, privesc fie pedeapsa sau infracțiunea săvârșită, fie persoana infractorului, rezultând din prevederile art. 90 din Codul penal.

            1.Condiții privitoare la pedeapsa și la infracțiunea săvârșită.

a)      În conformitate cu prevederile art. 90 din Codul penal pentru a se putea dispune înlocuirea răspunderii penale, este necesar, în primul rând, ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie închisoarea de cel mult un an sau amenda ori să se fi  săvârșit infracțiunile de furt(art. 208 din Codul penal), abuz de încredere (art.213 din Codul penal), înșelăciune (art. 215 din Codul penal), delapidare (art. 215/1 din Codul penal), distrugere (art. 217 din Codul penal), distrugere din culpă (art. 219 din Codul penal), dacă valoarea pagubei nu depășește 10 lei, precum și în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu (art. 249 din Codul penal), dacă valoarea pagubei nu depășește 50 lei.

b)                  A doua condiție se referă la cazurile în care s-au comis infracțiunile expres enumerate de art.90 din Codul penal generatoare de pagube, când paguba trebuie recuperată integral până la pronunțarea hotărârii.                   

 c) O a treia condiție se refera la gradul de pericol social al faptei, care se apreciază în raport de conținutul concret și de împrejurările în care a fost comisa fapta, de urmările produse.

2.      Condiții privitoare la persoana făptuitorului.

a)                  În privința conduitei anterioare comiterii infracțiunii se cere că făptuitorul să nu fie recidivist și sa nu i se fi aplicat anterior doua sancțiuni cu caracter administrativ .

b)                  Cu privire la conduita ulterioară comiterii faptei se cere că prin această conduită să se demonstreze ca făptuitorul regreta fapta.

c)                   Se cere ca instanța să aprecieze că, în privința făptuitorului există suficiente date că acesta poate fi îndreptat fără a i se aplică o pedeapsă.

Sancțiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale

În cazul în care instanța apreciază ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică, în conformitate cu art. 91 din Codul penal, una din următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

a) mustrarea;

b)      mustrarea cu avertisment;

c)      amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

            În conformitate cu prevederile art. 98 din Codul penal înlocuirea răspunderii penale se poate dispune și în caz de participație, dar numai față de acei participanți față de care sunt îndeplinite condițiile înlocuirii.

            De asemenea, înlocuirea răspunderii penale se poate dispune și în caz de concurs de infracțiuni, cu condiția ca înlocuirea să fie posibilă pentru fiecare dintre infracțiunile aflate în concurs.

Capitolul 2

2. Funcția și funcționarul public

Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public, în general, și ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat și perfecționat de-a lungul timpului atât în jurisprudență, cât și în reglementare, iar acestea pe fondul contribuției majore a doctrinei de specialitate care a avut rolul, de cele mai multe ori, de a aduce în prim plan importanța și necesitatea unui cadru legal modern și eficient cu privire la funcția publică.

Cadrul reglementărilor cu privire la regimul juridic al funcției publice îl regăsim în prezent în Constituția revizuită în anul 2003 și în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată în anul 2007, modificată după republicare prin: Legea nr. 442/2006; O.U.G. nr. 229/2008; O.U.G. nr. 3/2009 și prin O.U.G. nr. 37/2009.

Modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 a fost impusă și de necesitatea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Europeană (obiectiv îndeplinit de țara noastră la data de 1 ianuarie 2007), în scopul creșterii capacității administrației publice românești de a răspunde la nevoile unui mediu complex și dinamic prin dezvoltarea unui corp al funcționarilor publici profesionist, stabil și neutru politic.

Statutul funcționarilor publici reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și administrația publică, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale.

Scopul reglementărilor cuprinse în Statutul funcționarilor publici îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispozițiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient și imparțial, în interesul cetățenilor, precum și al autorităților și instituțiilor publice din administrația publica centrală și locală.

Prin prisma legislației în vigoare funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

Potrivit cadrului legal în materie, principiile care stau la baza exercitării funcției publice se referă la legalitate, imparțialitate și obiectivitate; transparență; eficiență și eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetățean;  stabilitate în exercitarea funcției publice; subordonare ierarhică.

Întrucât funcționarii publici sunt purtătorii puterii discreționare a administrației publice, și adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional și moral al funcționarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relațiile sale în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât și cu beneficiarii activității sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituții ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:

־         legalitatea, imparțialitatea și obiectivitatea

În accepțiunea sa largă principiul legalității evocă, presupune ca autoritățile și instituțiile publice (implicit deci și resursele umane din cadrul acestor instituții – respectiv funcționarii publici) să își desfășoare activitatea în conformitate cu legea.

Respectarea legii, a legalității în general, se impune atât particularilor, cât și administrației publice.

Principiul legalității domină întreaga teorie dreptului administrativ și înseamnă că activitatea administrației publice este supusă regulilor de drept.

Prin supunerea activității administrative dreptului, legii, se dorește instituirea unor garanții pentru cetățeni în fața arbitrariului și ineficacității acestei activități.

Principiul obiectivității reprezintă acea regulă prin care se evocă aptitudinea de a acționa detașat de propria subiectivitate și de a oferi soluții în conformitate cu elementele de fapt și de drept ale unei situații determinate.

În acest sens, funcționarul public trebuie să trateze în mod egal, în litera și spiritul legii, situații determinate și identice, fără să favorizeze sau să nedreptățească pe cineva:

־         principiul transparenței

Acest principiu presupune furnizarea tuturor informațiilor necesare și solicitate, utile soluționării cauzei, cunoașterea, de către cel interesat ori de către opinia publică, în funcție de natura juridică (normativă sau individuală) a actului și de importanța acestuia, a modului de desfășurare și fundamentare a procesului decizional, inclusiv a actului rezultat în cadrul lui.

Funcționarul public

Viața socială a pus dintotdeauna multiple probleme, îndeosebi de ordin administrativ. Nevoia a dus la apariția funcției publice și a funcțiilor care s-o îndeplinească.

Comunitatea umană n-ar fi avut acces la progres dacă nu și-ar fi creat un întreg organism social, căruia i-a dat viabilitate prin personalul investit în diversitatea de funcții statornicite de-a lungul timpului.

Diversitatea sarcinilor pe care le are de îndeplinit administrația publică necesită o extrem de variată gamă de prestațiuni realizate prin serviciile publice, ca și un personal cu pregătire profesională diversă.

Satisfacerea nevoilor cotidiene ale colectivității, a nevoilor omului care traiste într-o grupare organizată, romane finalitatea esențială și singura justificare a administrației publice, atât de diversificată, mai ales în prestațiunile sale către populație.

Privita din punct de vedere sociologic, administrația publică nu reprezintă altceva decât o suma de colectivitatea umane care organizează anumite acțiuni în favoarea altor oameni.

Din acest punct de vedere, problema oamenilor care lucrează în administrație capotă o importanță considerabilă.

Oricât de perfectă ar fi organizarea unui organism social și oricât de bune legi și decizii ar fi, rămâne doar o simplă schema, fără viabilitate, dacă nu există oameni competenți, activi și devotați pentru realizarea scopului stabilit.

Funcția în cadrul administrației publice, poate fi definită “ca un ansamblu de atribuții stabilite prin lege sau prin actele juridice emise pe baza și în executarea legii, atribuții pe care le îndeplinește o persoană fizică angajată într-un organ al administrației publice și care are abilitatea legală de a îndeplini aceste atribuții ale administrației publice”.

Fiecare funcție publică se caracterizează prin anumite trăsături, dar tuturor funcțiilor publice le sunt comune următoarele:

-funcția publică reprezintă un complex de drepturi și obligații, care nu sunt facultative, ci obligatorii pentru persoană investită;

a-funcția publică are caracter de continuitate care decurge din însăși continuitatea existenței statului; din aceasta nu trebuie să tragem concluzia că funcția publică nu poate fi exercitată intermitent; nu trebuie confundată funcția însăși cu realizarea ei;

a-funcția publică nu poate face obiectul unei înțelegeri între părți; ea este rezultatul unui act universal de voința prin investirea legală ce acordă persoanei care exercită funcția;

a-funția publică este accesibilă tuturor cetățenilor, în condițiile legii;

Asupra funcției publice există mai multe tipuri de concepții pe care le au în general, funcționării:

funcția publică este văzută că:

a-o meserie de contact cu publicul (funcțiile de ghișeu, funcțiile prin care se realizează anumite prestații în favoarea cetățenilor, funcțiile prin care se exercită controlul de vamă, de bilete de tren etc.);

a-o meserie tehnică, dificilă și adesea periculoasă, funcționarul nefiind într-un raport direct cu publicul (dispeceratul unui nod de cale ferată ce dirijează circulația trenurilor);

a-mijloc de exprimare a autorității, funcție ce le da funcționarilor anumite satisfacții;

-funcția publică este privită prin natura sa ca o funcție socială; aceasta implică de la început ca acela care o exercita să aibă o veritabila vocație de a se preocupa de cauza publică.

Deși conținutul de funcție este foarte variat, se poate face, totuși, o clasificare a lor; funcții de conducere (ministru și adjuncții sau asimilații acestuia, director și director general, șef birou și sef serviciu, prefect, subprefect, primar, etc.) și funcții de execuție (cu o sferă foarte largă în raport de pregătirea de specialitate a celor ce dețin aceste funcții, care nu au dreptul de decizie, ci doar caracter de prestație).

Antonie Iorgovan face și o clasificare analitică a funcțiilor de conducere și a celor de execuție și anume:

-funcții care presupun toate elementele conducerii, sau numai ale unora dintre acestea;

-funcții prevăzute numai în Constituție (demnitari și anumite funcții eligibile), funcții prevăzute în Statutul funcționarilor publici, respectiv în statute speciale pentru unele sectoare ori organe;

-funcții de conducere la nivelul organului administrativ, respectiv la nivelul organelor interne și la nivelul compartimentelor;

-funcții de conducere cu o natură exclusiv administrative (ministru, director general, director, rector, etc.) și funcții de conducere de specialitate (director Ethnic, inginer șef, contabil șef,)

-funcții de conducere retribuite și neretribuite;

-funcții de execuție pur administrative și funcții de specialitate;

-funcții de execuție civilă, respectiv cu caracter militar;

-funcții de execuie care presupun repartizarea sau ocuparea lor pe baza de alegeri;

funcții de execuție potrivit Statului funcționarilor publici și funcții precizate prin statutele speciale.

Funcționarul public este, deci, persoana fizică investită cu o funcție publică cu caracter de permanenta în serviciile autorității centrale sau locale, ori în instituțiile publice care aparțin acestora.

Ocuparea funcției de către funcționar, în mod legal se face prin simpla investire sau prin investirea urmată de încheierea unui contract de muncă, sau prin simpla încheiere a unui contract de muncă.

Funcția publică.

Funcția publică reprezintă situația juridică a persoanei învestită legal cu atribuții în realizarea competentei unei autorități publice, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoană fizică respectiva și organul care a învestit-o.
În art.2, alin.1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, se 
arată ca funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

Noțiunea de funcție publică poate avea mai multe accepțiuni:
– într-o primă accepțiune, noțiune de funcție publică include pe toți aceia ce sunt investiți cu prerogative de putere publică pe care o exercită în numele și cu încredințarea unor autorități publice.
– într-o a doua accepțiune, noțiune de funcție publică se definește prin raportarea la prerogativele unei funcții sau demnități de stat, indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se exercită. În aceasta accepțiune a funcției publice sunt incluși demnitarii la nivel central, aleși (președintele) sau numiți (miniștri), demnității locali aleși (primarii și consilierii), numiți (prefectul), funcționării publici de carieră.
Potrivit art.73 lit.j din Constituție, statutul funcționarilor se adopta prin lege organică, de unde concluzia că funcția publică și funcționarul public se supun unui regim juridic unilateral, respectiv unui regim de drept public. Conceptele de functie publică, funcție de conducere sau funcție de execuție le întâlnim în Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, în Legea nr. 40/1991 privind salarizarea Președintelui și a Guvernului României, precum și a personalului Președenției, Guvernului și al celorlalte organe ale puterii executive, în Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești, OUG nr. 24/2000 privind stabilirea sistemului unitar de salarizare a funcționarilor publici, etc.

În prezent, cadrul legislativ al funcției publice este conferit de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, cu modificările și completările ulterioare.
Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere public, sunt următoarele:
– punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;
– elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;
– elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorității sau instituției publice;
– consilierea, controlul și auditul public intern; 
– gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;
– colectarea creantelor bugetare;
– reprezentarea intereselor autorității sau instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din țara și străinatate, în limita competențelor stabilite de conducatorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;
– realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.
La baza exercitării funcției publice stau următoarele principii:
– legalitate, impartialitate și obiectivitate;
– transparența;
– eficiența și eficacitate;
– responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;
– orientare către cetățean;
– stabilitate în exercitarea funcției publice;
– subordonare ierarhică.

Funcțiile publice pot fi clasificate astfel:
a) după nivelul competentelor, se împart în:
– funcții publice generale care reprezintă ansamblul atribuțiilor și 
responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competentelor lor generale. Sunt considerate funcții publice generale, de exemplu, cea de secretar general al Guvernului, secretar general din minister, secretar al municipiului, director executiv al serviciilor publice deconcentrate a ministerelor, etc.

2.1 Noțiunea de funcționar în dreptul penal 

Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

Funcționarul public este persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își păstrează calitatea de funcționar public.

Activitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt:

a) punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

b) elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specifice autorității sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

c) elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competentei autorității sau instituției publice;

d) consilierea, controlul și auditul public intern;

e) gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

f) colectarea creanțelor bugetare;

g) reprezentarea intereselor autorității sau

instituției publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice de drept public sau

privat, din țară și străinatate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau

instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorității sau instituției publice în care

își desfășoară activitatea;

h) realizarea de activități în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Totalitatea funcționarilor publici din cadrul autorităților administrative autonome și din cadrul autorităților și instituțiilor publice din administrația publică centrală și locală constituie corpul funcționarilor publici.

Principiile care stau la baza exercitării funcției publice sunt:

a) legalitate, imparțialitate și obiectivitate;

b) transparență;

c) eficiență și eficacitate;

d) responsabilitate, în

conformitate cu prevederile legale;

e) orientare către cetățean;

f) stabilitate în exercitarea

funcției publice;

g) subordonare ierarhică.

Doctrina română este divizată între specialiștii de dreptul muncii, care susțin că

raportul de serviciu este tot o formă a raportului de muncă, și specialiștii de drept

administrativ, cărora ne raliem, și care susțin natura juridică de drept administrativ a acestui raport juridic.

Astfel, funcționarul public nu-și negociază drepturile și obligațiile, ci are doar

facultatea de a le refuza sau accepta, ele fiind stabilite de către autoritatea publică, pe baza

legii; în principiu, această situație nu se întâlnește la persoanele angajate cu contract de muncă

în autoritățile publice, însă, încălcând acest principiu din dorința de a împiedica posibilele

abuzuri (salarizarea personalului contractual în condiții mai bune decât a funcționarilor

publici) legislația română stabilește și limite pentru salariile personalului contractual din

autoritățile publice.

Categoria funcționarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în

una dintre următoarele funcții publice:

a) director general și director general adjunct din

aparatul autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de

specialitate ale administrației publice centrale, precum și în funcțiile publice specifice

asimilate acestora;

b) director și director adjunct din aparatul autorităților administrative

autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice

centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

c) secretar al unității administrativ-teritoriale;

d) director executiv și director executiv adjunct ai serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice

centrale din unitățile administrativ-teritoriale, în cadrul instituției prefectului, în cadrul

aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice

subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

e) șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia; f) șef birou, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

Sunt funcționari publici de execuție din clasa I, persoanele numite funcții publice generale de consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora; funcționari publici de execuție din clasa a II-a, persoanele numite în funcția publică generală de referent de specialitate precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia; funcționari publici de execuție din clasa a III-a, persoanele numite în funcția publică generală de referent precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora.

Funcțiile publice de execuție sunt structurate pe grade profesionale, după cum

urmează:

a) superior, ca nivel maxim;

b) principal;

c) asistent;

d) debutant.

Funcțiile publice de stat sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în

cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în

cadrul autorităților administrative autonome.

Funcțiile publice teritoriale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Funcțiile publice locale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.

Funcționarii publici sunt debutanți sau definitivi. Pot fi numiți funcționari publici debutanți persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcții publice de grad profesional debutant. Pot fi numiți funcționari publici definitivi:

a) funcționarii publici debutanți, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege și au obtinut rezultat corespunzător la evaluare;

b) persoanele care intră în corpul funcționarilor publici prin concurs și care au vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcției publice de minimum 12 luni, 8 luni și, respectiv, 6 luni, în funcție de nivelul studiilor absolvite.Agenția Națională a Funcționarilor Publici administrează evidența națională a funcțiilor publice și a funcționarilor publici, pe baza datelor transmise de autoritățile și instituțiile publice.

Evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici se ține în cadrul fiecărei autorități sau instituții publice, potrivit formatului stabilit de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici.

Autoritățile și instituțiile publice au obligația de a transmite Agenției Naționale a Funcționarilor Publici toate informațiile cuprinse în evidența funcțiilor publice și a funcționarilor publici din cadrul acestora.

În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum și pentru urmărirea carierei funcționarului public, autoritățile și instituțiile publice întocmesc dosarul profesional pentru fiecare funcționar public.

Formatul standard al evidenței funcțiilor publiceși a funcționarilor publici, precum și conținutul dosarului profesional se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Mijloacele prin care se realizează administrația publică sunt resursele umane, cele materiale și cele financiare, precum și competența.

În prezent este unamin recunoscut ca valoarea și eficiența administrație publice sunt date nu atât de mijloacele materiale și cele financiare cât mai ales de potențialul uman.

Resursele umane reprezentate de persoanele fizice organizate într-o instituție sunt esențiale pentru administrația publică deoarece prin natura activității lor contribuie la îndeplinirea misiuni acesteia, beneficiind de drepturi, dar și de îndatoriri.

Aceste persoane își asumă anumite riscuri și sunt supuse la anumite presiuni interne și externe și de aceea ei trebuie să beneficieze de stabilitate pe post și continuitate pe post atâta timp cât își îndeplinesc sarcinile administrative cu profesionalism.

Se dorește deci să i se ofere funcționarului public, ca și administratorului sau managerului, perspectiva funcției administrative a conducerii,a laturii decizionale a procesului de exercițiu,cât și orientarea de ansamblu, viziunea globală a complexelor sale atribuții,ca și ale organului sau serviciului unde muncește, cât și aptitudinea, capacitatea de acțiune în profunzimea fiecărui domeniu și fiecărei sarcini.

Conform actului normativ aflat în discuție funcția publică reprezintă ansamblul de atribuții și responsabilitatea, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publica de către administrația publică centrală și locală.

În ceea ce privește funcția publică în prezente există două sisteme.

Primul este cel al funcției publice de cariera, expresie a principiului specificității administrației publice, a cărei funcționare implică existența unui personal care este dotat cu competentele speciale și care și consacra viața profesională serviciului public.

Într-un asemene sistem, funcția publică este structurată potrivit unei concepții ierarhice. 
Cel de-al doilea sistem este cel lucrativ (funcția publică de ocupație) în care funcționarii sunt clasați în funcție de nivelul calificării cerute, de capacitatea dovedită și de nivelul remunerației.

Ei sunt recrutați pentru o profesie precisă și nu beneficiază de garanții suplimentare de securitate e muncii.

Calitatea funcționarului este legată de existența activității respective și de evoluția acesteia. În unele conseptii, sistemul permite recrutarea de specialiști și, în paralel, economie de mijloace.
În domeniul dreptului public, însă, există două accepțiuni ale termenului „functie”.

În acest sens, exista-potrivit Constitutiei- funcția de Președinte al României, funcția de prim-ministru al României, funcția de judecător și altele. 
Continutul fiecărei funcții este stabilit prin însăși actul care o înființează-Constituția sau legea- ori în baza acestora, prin Hotărâri ale Guvernului, ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, hotărâri ale consiliilor judetene sau locale.

Astfel, rezulta că, atunci când se orgamnizează a administrație publică se stabilesc funcții, clasificate în ordine de subordonare ierarhică, prevazandu-se pentru fiecare, atribuții de putere publica într-un anumit domeniu de competența.
Tot prin act normativ funcția publică poate fi desființată, atunci când autoritatea competența consideră că ea nu mai este necesară sau ca acele atribuții pot fi realizate în cadrul altei funcții.

Este cunoscut că, în ceea ce privește conferirea statutului de funcționar public, de-a lungul timpului au fost utilizate în practica și teoretizare în doctrina mai multe modalități:alegere, numirea și chiar tragerea la sorți.

Statutul actual însă prevede că singura modalitate „numirea” într-o funcție publică, modalitate întâlnită în majoritatea statelor membre al Uniunii Europene.

De asemenea legea românească precizează că persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei își păstrează calitatea de funcționar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcționarilor publici. 

2.1.1.Noul cod penal

Legalitatea sancțiunilor de drept penal

Art. 2. – (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârșită.

(3) Nici pedeapsa nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor generale ale acesteia.

Personalitatea legii penale

Art. 9. – (1) Legea penală română se aplica infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detențiunea pe viața ori închisoarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetatea român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.

(3) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Realitatea legii penale

Art. 10. – (1) Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui cetățean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

Universalitatea legii penale

Art. 11. – (1) Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:

a) s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și-a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat Internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;

b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.

(2) Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

Tradiția de anonimat decurge din situația ca numai ministrul e responsabil pentru lucrul ministerului său.

El e apreciat pentru tot ce e reușit în minister și denigrat pentru ceea ce e sub nivel.

El e responsabil în fața parlamentului pentru activitățile ministerului și nu se va eschiva de la această responsabilitate dând vina pe funcționarii săi permanenți.

Principiul constă în faptul că dânșii se află în serviciul lui și îndeplinesc instrucțiunile lui nemijlocite.

Dar mai la concret, după părerea noastră, acest principiu are un element nu prea real. Miniștrii nu pot cunoaște direct toate activitățile multilaterale ale ministerului și deseori aceștia se postează pe pozițiile de aparitori ai acțiunilor întreprinse de funcționarii lor publici, după cum acestea i sau interpretat de către funcționari, rolul ministrului reducându-se doar la purtător de cuvânt.

Un ministru nou se poate confrunta cu responsabilitatea pentru deciziile luate înainte de numirea sa și obligația lui este de a le justifica chiar și în cazul în care personal nu le accepta pe deplin, însă, principiul e operațional.

Aceasta tradiție de anonimat în administrația publică din Marea Britanie se referă și la alte țări, ivind rădăcini adânci și, de obicei, se respectă de către miniștri, consilierii lor și de alte persoane din guvern.

De exemplu, mulți jurnaliști cunosc numele oficialităților de bază, dar nu le publică. Purtătorii de cuvânt din partea diferitelor grupuri se află pe aceeași poziție, chiar dacă a decepționat de rezultatul negocierilor.

Ei știu numele funcționarilor responsabili de negocieri, dar nu-i critica în public pe ultimii, ci pe ministru.

Dacă lucrările decurg extrem de prost, se admite critica publică a funcționarilor publici printr-o procedură specială sau de către ministrul vizat, dar aceasta se întâmpla foarte rar.

Este important de menționat faptul că principiul imparțialității administrării publice din Anglia conduce la anumite limitări ale activității politice a funcționarilor publici.

Poziția curentă e că personalul din Funcțiile mai superioare nu va lua parte la nici о acțiune politică de nivel Național, cu excepția participării la alegeri și se poate implică în activitatea politice de nivel local numai cu permisiunea ministrului respectiv.

Personalul cu anumite funcții clericale nu are dreptul de a -și înainta candidatura pentru alegeri în Parlament, dar se poate implica înaintea acțiunii publice în măsura în care îi permit regulamentele ministerelor. Aceste par a fi antidemocratice.

Așa ceva se poate întâlni în fiecare țară.

Dacă e să ne referim la ocupația cotidiană a funcționarilor publici, după cum ne demonstrează știința administrării și practica administrării publice din diferite țări, observațiile personale acumulate timp de mulți ani și trecute prin prisma cerințelor zilei ne fac să credem că un funcționar public trebuie să corespundă mai multor cerințe, adică să îndeplinească mai multe roluri.

Le vom enumera pe cele mai principale:

1. Organizator. Un bun organizator trebuie să posede multe calitatea personale și, neapărat, cunoașterea principiilor de administrare. Astfel poate construi о structura adecvată organizației.

2. Lider. Reprezintă baza behavioristă (de la englezescul "behaviour" — comportament) a administrării.

3. Patolog. Pune diagnosticul "îmbolnăvirii" de birocratism și poate trata această boală.

4. Politician. Știe cum să botină susținerea politică pentru programul său și să se dențină într-un mediu de interese competitive.

5. Specialist analitic de decizii. Știe să estimeze consecințele deciziilor luate și valoarea lor financiară.

6. Promotor. Cunoaște avantajele puterii și știe cum să le aplice.

7. Savant. Poate argumenta științific necesitatea adoptării unor sau altor decizii cu scopul asigurării reformelor necesare.

8. Susținător al schimbărilor. Știe cum să folosească dezvoltarea organizațională pentru a utiliza la maximum resursele umane din agenția sa.

9. Internaționalist. Cunoaște importanța condițiilor locale pentru administrare.

10. Reformator. Poate prezice inconvenientele viitoare și știe a pregăti organizația pentru ele.

Aceste și alte roluri pot fi îndeplinite datorită acumulării cunoștințelor prin intermediul studierii teoriei și practicii administrării publice.

Funcționarul public consideră că principiile administrării concentrate în acest "cerc" constituie birocrația. Birocrația devine rigidă.

Rigiditatea poate fi tratată prin încadrarea birocrației la procesul politic, însă birocrația politică denota tendința spre accesul special la luarea de decizii în administrare.

Astfel se creează subguvernele.

Pentru a obține rezultate, organele și centralizează puterea prin intermediul unui sistem de planificare și control.

Știința administrării conduce la un program adecvat, care ar folosi forme flexibile de organizare și ar crea loc pentru behavioriii, care încearcă să producă unele reforme ale instituțiilor prin metoda dezvoltării organizaționale.

Reforma Guvernului implica necesitatea unei stări decisive, în care discreția administrativă se substituie prin instrucțiuni, ce, la rândul lor, conduc la discuții despre separarea politicii de administrare, ginerindu-se principiile generale.

Chiar și revoluționarii politici revin la principiile administrării. Cercul s-a închis. Acesta e unul din multele scenarii posibile.

Într-un organism complex are loc suprapunerea simultană a mai multor cercuri de administrare.

În prezent, profesia funcționarului public se află în faza de tranziție. Ea a acumulat un "depozit" enorm de cunoștințe în ultimii 30 de ani acest "depozit" imprima administrării publice varietate și mobilitate.

În calitate de obiect de studiu, administrația publică amintește reședința Collyer, о casă de cărămidă din timpurile victoriene din New York, care aparținea unor excentrici bogați: Landei si Homer Collyer. Acești doi frați nu aruncau niciodată nimic.

După moartea lor, în 1947, poliția a scos din casă 120 tone de obiecte agonisite timp de mulți ani, inclusiv 14 piane mari, 5000 cărți și о colecție de ziare învechite de 30 de ani.

Acest exemplu de acumulare exagerată a fost desemnat prin termenul "collyerism" și о întreagă generație de mame, când și certau copiii ca nu-și fac ordine în odăi, le spuneau că aceștia seamănă cu frații Collyer.

Actuala administrare publică suferă de sindromul Collyer, cu alte cuvinte: cum să faci ordine în casă fără a arunca ceva ce poate fi eventual de folos.

Nici о metodă, nici о teorie și nici о strategie, luate aparte, nu pot fi absolut satisfăcătoare. Administrarea publică necesită toate metodele: e absolut nerațional de aruncat la gunoi о teorie sau о strategie numai din considerentele ca ele sunt perimate sau întrucâtva contradictorii.

În același timp, administrația publică are nevoie de elementară ordine în afaceri, de о teorie călăuzitoare.

Cu părere de rău, toate teoriile folosite în trecut în administrarea publică sunt prea depășite pentru a rezolva problema.

Dacă însă administrarea publică va înceta căutările unei teorii esențiale, potențialul acestei științe se va reduce evident.

2.1.2.Drepturile și obligațiunile funcționarilor publici

O perioadă îndelungată, funcționarii au fost supuși unor regimuri restrictive, dat fiind specificul misiunii lor de a servi statului.

Actualmente, acest specific este în atenuare progresivă, remarcându-se o tendință evidentă de a șterge diferența dintre funcționari și restul cetățenilor.

După cum funcționarii publici au obligații față de serviciul public, la fel ei au și drepturi respective.

Drepturile și obligațiunile funcționarilor publici se divizează în două mari categorii:

1. Drepturi și obligațiuni cu caracter general pe care le au toți funcționarii publici;

2. Drepturi și obligațiuni speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcționari publici;

Ne vom opri mai detaliat la drepturile pe care le au toți funcționarii publici.

Funcționarul public are dreptul:

a) să examineze probleme și să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;

b) să solicite, în limitele competenței sale, și să dispună de informația necesara de la alte autoritatea publice, precum și de la persoane fizice și juridice, indiferent de forma de proprietate și tipul de organizare juridică;

c) să se perfecționeze profesional;

d) să avanseze la serviciu corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităților intelectuale, rezultatelor atestării, conștiinciozității în exercitarea atribuțiilor în cazul în care participa la concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;

e) să-și cunoască drepturile și obligațiunile de serviciu;

f) să fie remunerat conform funcției, pregătirii profesionale și experienței sale de muncă;

g) să se asocieze la sindicate și sa participe la activitatea lor în afara orelor de program;

h) să beneficieze de protecție juridică, în corespundere cu statutul său.

Printre drepturile fundamentale ale funcionarilor publici, evidențiem:

– dreptul la protecție juridică;

– drepturi financiare(dreptul la remunerare, la indemnizații speciale, la asigurare socială, la pensie de bătrânețe);

– dreptul la stabilitatea postului (acest drept constituie în același timp și un avantaj față de salariații din sectorul privat.

În principiu, funcționarul este numit pentru toată cariera sa (în Germania, el este numit “pe viață”), cu excepția cazurilor de demisie sau destituire, sancțiunea cea mai gravă, care poate fi aplicată doar în urma unei proceduri disciplinare.

Funcționarilor le sunt garantate libertatea de opinie, libertatea de exprimare (cu condiția respectării principiului neutralității și a obligației de rezervă), libertatea de asociere, libertatea sindicală, dreptul la grevă.

2.1.3.Obligații ce afectează comportamentul personal al funcționarului:

Obligații specifice: obligația de reședința (pentru ambasadori, militari, de exemplu), obligația de a cere autorizație de căsători (în Franța, de exemplu, pentru militarii jandarmeriei).

Obligații generale. Funcționarul trebuie să aibă, în viața sa personală, un comportament ce nu compromite reputația administrației.

El trebuie să dea dovadă de demnitate, probitate, onestitate, dezinteres, discreție, neutralitate, decenta, simțul responsabilității.

Nerespectarea de către funcționar a acestor datorii este sancționată disciplinar.

Funcționarului public i se interzice să participe la grevele care perturbează activitatea autorităților publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societății cu bunuri și servicii de importanță vitală.

În genere, statutul juridic al funcționarilor publici este menit să sporească interesarea lor morală și materială, să le creeze condiții necesare pentru exercitarea funcțiilor de serviciu, să garanteze drepturile și asistența socială adecvată pentru acei care și au consacrat viața slujirii statului și poporului.

Realitatea legii penale

Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării, contra siguranței statului român sau contra vieții unui cetățean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român, când sunt săvârșite de către un cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie care nu domiciliază pe teritoriul țării.

Punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile prevăzute în alineatul precedent se face numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.

2.2.Vinovăția

Vinovată există când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă.

1. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, accepta posibilitatea producerii lui.

2. Fapta este săvârșită din culpă când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fără temei ca el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Fapta constând într-o acțiune săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o inacțiune constituie infracțiune fie ca este săvârșită cu intenție, fie din culpă, afara de cazul când legea sancționează numai săvârșirea ei cu intenție.

Capitolul 3

3.Infracțiuni săvârșite pe căile ferate prevăzute de Codul Penal

Art. 333 Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă 
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, de către angajații care gestionează infrastructura feroviară, ori a operatorilor de transport, intervenție sau manevra, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevra pe calea ferată, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.
(2) Dacă fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Art. 334 Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă. 
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, de către angajații care gestionează infrastructura feroviară, ori a operatorilor de transport, intervenție sau manevra, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, intervenție sau manevra pe calea ferată, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

Art. 335 Părăsirea postului și prezența la serviciu sub influența alcoolului sau a altor substanțe 
(1) Părăsirea postului, în orice mod și sub orice formă, de angajații cu atribuții privind siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevra pe calea ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța circulației acestor mijloace, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către un angajat având atribuții privind siguranța circulației mijloacelor de transport, intervenție sau manevra pe calea ferată, care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge ori se afla sub influența unor substanțe psihoactive. 
(3) Când faptele prevăzute în alin.(1) si (2) au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi .

Art. 336 Distrugerea sau semnalizarea falsă 
(1) Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei de cale ferată, a materialului rulant, a instalațiilor de cale ferată ori a celor de comunicații feroviare, precum și a oricăror altor bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare, ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranța mijloacelor de transport, manevra sau intervenție pe calea ferată, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
(2) Cu aceeași pedeapsa se sancționează săvârșirea de acte de semnalizare falsa sau săvârșirea oricăror acte care pot induce în eroare personalul care asigura circulația mijloacelor de transport manevra sau intervenție pe calea ferată în timpul executării serviciului, dacă prin aceste fapte se creează un pericol de accident de cale ferată.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) si (2) au avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi .
(4) Când faptele prevăzute în alin. (1) – (3) sunt săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
(5) Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1) si (2) se pedepsește.

Art. 337 Accidentul de cale ferată 
Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea adusa mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalațiilor de cale ferată în cursul circulației sau manevrei mijloacelor de transport, manevra, întreținere sau intervenție pe calea ferată.

Prima modificare a avut în vedere sistematizarea incriminărilor și îmbunătățirea conținutului unora dintre acestea. 

În noul cod penal s-a dat prioritate în reglementare infracțiunilor intenționate săvârșite de angajații căilor ferate în raport cu cele din culpă. 

Totodată la infracțiunile: neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă; părăsirea postului și prezeța la serviciu sub influența alcoolului sau a altor substanțe; distrugerea sau semnalizarea falsă, în ipoteza în care prin săvârșirea acestora s-a produs o catastrofă de cale ferată, nu mai constituie o variantă agravată, ci se aplică regulile concursului de infraciuni între aceste fapte și cele privitoare la persoana sau patrimoniu, după caz.

Aceasta este și rațiunea pentru care nu s-a mai definit “catastrofă de cale ferată“.

A doua modificare vizează transformarea urmării imediate la infracțiunile prevăzute în art. 333 – 336, dintr-o urmare “de pericol“ într-o urmare de “de rezultat“ prin înlocuirea sintagmei “ar fi putut pune în pericol“ sau “ar fi putut expune“ cu “pune în pericol“ sau “se creează un pericol“.

S-a considerat ca justificată o asemenea modificare pentru a da faptei caracter penal numai dacă a avut un astfel de rezultat.

Distrugerea și semnalizarea falsă

Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei ferate sau a instalațiilor de cale ferată, ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează săvârșirea de acte de semnalizare falsă sau săvârșirea oricăror alte acte de natură a induce în eroare personalul căilor ferate în timpul executării serviciului, dacă aceste fapte ar fi putut expune la un pericol de accident sau de catastrofă de cale ferată.

În cazul când faptele prevăzute în alineatele precedente au avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă au produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Săvârșirea din culpă a faptelor arătate în alin. 1, 2 și 3 se pedepsește în cazul alin. 1 și 2 cu închisoare de la unu la 5 ani, iar în cazul alin. 3, cu închisoare de la 3 la 7 ani dacă s-a produs o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, și închisoare de la 10 la 15 ani dacă s-a produs o catastrofă de cale ferată.

Dacă vreuna dintre faptele prevăzute în acest articol este săvârșită de către un angajat al căilor ferate, la maximul pedepsei prevăzute pentru fapta comisă se poate adăuga un spor până la 2 ani, fără a se putea depăși maximul general al pedepsei.

Accidentul de cale ferată constă în distrugerea sau degradarea importantă adusă materialului rulant de cale sau altor instalații feroviare în cursul circulației sau manevrei mijloacelor de transport ale căilor ferate.

Catastrofa de cale ferată constă în deraierea, răsturnarea sau prăbușirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui alt asemenea rezultat, precum și în ciocnirea a două mijloace de transport ale căilor ferate sau a unui mijloc de transport al căilor ferate cu un alt vehicul, dacă s-au produs urmări deosebit de grave prin moartea sau vătămarea integrității corporale a unor persoane, ori prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalațiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredințate pentru transport.

3.1.Punerea în mișcare a acțiunii penale

Acțiunea penală pentru faptele prevăzute în art. 273 alin. 1, art. 274 alin. 1 și art. 275 alin. 1 și 2 se pune în mișcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

Art. 275

Părăsirea postului și prezența la serviciu în stare de ebrietate

Părăsirea postului, în orice mod și sub orice formă, de angajații care asigură direct siguranța circulației mijloacelor de transport ale căilor ferate, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța circulației mijloacelor de transport, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează exercitarea atribuțiilor de serviciu în stare de ebrietate de către angajații care asigură direct siguranța circulației mijloacelor de transport ale căilor ferate.

Când prin faptele prevăzute în alineatele precedente s-a produs o tulburare în activitatea de transport pe calea ferată sau un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, iar în cazul când s-a produs o catastrofă de cale ferată, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

3.2.Pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoană fizică

În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) când s-a stabilit o pedeapsa cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b), la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziției de la lit. c).

Prin aplicarea dispozițiilor din alineatul precedent nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanța pentru infracțiunile concurente.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 35

Pedeapsa complimentara și măsurile de siguranța în caz de concurs de infracțiuni

Dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă complimentară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de natură diferită, sau chiar de aceeași natura dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii.

Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complimentare de aceeași natura și cu același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Măsurile de siguranța de natură diferită sau de aceeași natura, dar cu un conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor concurente, se cumulează.

Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranța de aceeași natura și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranță cu durata cea mai lungă, în cazul masurilor de siguranța de aceeași natura și cu același conținut, luate potrivit art. 118, acestea se cumulează.

modificat de

Ordonanța de urgență nr. 60/2006 – pentru modificarea și completarea Codului de procedura penală, precum și pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, M. Of. 764/2006;

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 36

Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente săvârșite de persoană fizică

Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 34 si 35.

Dispozițiile art. 34 si 35 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

Dacă infractorul a executat în totul sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioara, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile concurente.

Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutata sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 37

Recidiva în cazul persoanei fizice

Există recidivă pentru persoană fizică în următoarele cazuri:

a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat savârseste din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an;

b) când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsa, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an;

c) când după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșelte din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Există recidivă și în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. 1 este detențiunea pe viață.

Pentru stabilirea stării de recidivă în cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) si b) și alin. 2, se poate tine seama și de hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 38

Condamnările care nu atrag starea de recidivă

La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la:

a) infracțiunile săvârșite în timpul minorității;

a1) infracțiunile săvârșite din culpă;

b) infracțiunile amnistiate;

c) faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală.

De asemenea, nu se ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea, sau în privința cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Art. 39

Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoană fizică

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. a), pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioara se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și 35. Sporul prevăzut în art. 34 alin. 1 lit. b) se poate mari până la 7 ani.

Dacă pedeapsa anterioara a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni după evadare, prin pedeapsa anterioara se înțelege pedeapsa care se executa, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. 1 lit. b), se poate aplica o pedeapsă până la maximul special.

Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de pana la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplică un spor de cel mult două treimi din maximul special.

În cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. c) se aplica în mod corespunzător dispozițiile din alineatele precedente.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă ca cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile din alin. 1 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) și dispozițiile din alin. 4 în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).

Dispozițiile alineatului precedent se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viața a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 40

Pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă

Când după condamnarea definitivă cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

În cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 40 alin. 1 lit. a), pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracțiuni.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 40

Pedeapsa în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoană juridică

În caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoană juridică, se stabilește pedeapsa amenzii pentru fiecare infraciune în parte și se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim.

Dispozițiile alin. 1 se aplică și în cazul în care persoană juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracțiune concurentă, precum și atunci când după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată ca persoană juridică suferise și o altă condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă.

În aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amendă aplicată pentru infracțiunile concurente.

Dispozițiile art. 35 se aplică în mod corespunzător.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 40

Recidiva în cazul persoanei juridice

Exista recidivă pentru persoană juridică în următoarele cazuri:

a) când după rămânerea definitiva a unei hotărâri de condamnare, persoană juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată,

b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoană juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată.

În cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a), amenda stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și amendă aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 40 alin. 1 și 3. Sporul prevăzut în art. 40 alin. 1 se poate mari până la jumătate.

Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat și amenda aplicată pentru infracțiunea săvârșită ulterior.

În cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. b), se aplica pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 71 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de pana la două treimi din acel maxim.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă ca persoana juridică condamnată se află în stare de recidiva, instanța aplica dispozițiile din alin. 2, în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a), și dispozițiile din alin. 4, în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. b)

Capitolul 4

4.Studiu de caz

Infracțiunea poate fi săvârșită de o persoană sau de mai multe. Explicația cooperării mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni poate fi, printre altele, aceea că se creează posibilități pentru o executare mai sigură, cu mai multe șanse de reușită, se asigură înlăturarea mai ușor a piedicilor, inclusiv a victimei și a persoanelor care s-ar opune infractorilor. Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infracțiuni se numește pluralitate de făptuitori, care poate fi de trei feluri: naturală, constituită și ocazională (participația penală).
Iată de ce dacă acțiunile făptuitorilor întrunesc și conținutul constitutiv al unei alte infracțiuni decât cele săvârșite în comun, aceștia vor răspunde pentru un concurs de infracțiuni iar nu pentru o singură infracțiune – cea comisă individual. 
În ceea ce privește coexistența formelor de pluralitate, se consideră că pluralitatea naturală și cea constituită, reprezentând infracțiuni de sine stătătoare, nu sunt incompatibile cu participația, aceasta din urmă se va reține ori de câte ori fapta penală a fost comisă de un număr mai mare de persoane decât cel necesar, în raport cu natura ei.

În sens contrar, s-a susținut că pluralitatea ocazională este posibilă numai la săvârșirea infracțiunilor urmărite de cei care s-au constituit, pentru pluralitatea constituită , îar pentru pluralitatea naturală nu este posibilă participația .

Infracțiunea de distrugere și semnalizare falsă pe calea ferată

Infracțiunea de distrugere și semnalizare falsă prevăzută de art. 276 al.1 cod penal constă în „ distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei ferate sau a instalațiilor de cale ferată,…dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate”.

Faptul, relevat de concluziile expertizei pe care s-a bazat și soluția de achitare a primei instanțe că, întâmplător, în perioada de 4 ore cât a durat remedierea defecțiunilor, nu au circulat mijloace de transport pe calea ferată și că există protocoale de siguranță care impun o anumită conduită pentru personalul căilor ferate într-o situație de avarie, nu face să dispară starea de pericol pe care a creat-o inculpatul prin acțiunea sa de distrugere a cablurilor instalației de dirijare a traficului.

Decizia penală nr. 1284, din 15 decembrie 2012

Prin sentința penală nr. 332 pronunțată de către Judecătoria Târgoviște la 26.10.2009 în dosarul nr.4582/315/2008, în baza art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul M.N.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 276 alin. 4 Cod penal raportat la art. 276 alin. 1 Cod penal.

S-a luat act că prejudiciul în sumă de 2563,05 lei produs în patrimoniul părții civile Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, Regională CF București, Divizia Instalații, secția CT 2 a fost acoperit.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că inculpatul a fost angajat ca muncitor necalificat în cadrul SC P.S.SRL Târgoviște, având ca obiect de activitate executarea de construcții și terasamente și că la 20.05.2008 administratorul societății, numitul M C, a dat dispoziție inculpatului să niveleze cu un buldo-escavator piatra adusă pe terenul aparținând numitului D. D., teren aflat în vecinătatea căii ferate. M.C. s-a deplasat cu inculpatul la teren și i-a arătat limitele terenului pe care trebuia lucrat.

După efectuarea lucrării, în timpul unei pauze, inculpatul s-a plimbat prin zonă și a observat un fier aflat la aproximativ 5 metri distanță de calea ferata și s-a hotărât să-l scoată folosind buldo-escavalorul pentru a-l duce la fier vechi.

În acest scop a introdus cupa utilajului în pământ în apropierea bucății de fier și înspre calea ferată, fără a reuși însă scoaterea acestuia din pământ, acțiunea inculpatului ducând la distrugerea echipamentelor de siguranță a circulației pe calea ferată.

Situația de fapt a fost reținută de către instanța de fond pe baza probelor testimoniale, în cauză fiind audiați martorii T. L.și M.V., apreciindu-se că probele se coroborează cu procesul verbal de cercetare la fața locului și cu declarația inculpatului, care a recunoscut deteriorarea cablurilor de cale ferată și pătrunderea în zona de siguranță a acesteia.

Instanța de fond a reținut că potrivit art. 276 alin. 1 Cod penal constituie infracțiune distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei ferate sau a instalațiilor de cale ferata, ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate, cât și faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 276 alin. 4 din Codul penal se pedepsește și săvârșirea din culpă a faptelor arătate mai sus.

Deși s-a apreciat de către instanța de fond că latura obiectiva a acestei infracțiuni se realizează prin distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unei linii de cale ferată sau a unei instalații de cale ferată în funcțiune, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța circulației mijloacelor de transport, totuși pe baza concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză s-a considerat că inculpatul trebuie achitat.

Acest raport de expertiză menționa că fapta inculpatului nu a pus și nici nu ar fi putut să pună în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată și că impiegații de mișcare din orice stație CFR au posibilitatea de a comunica prin stație RTF chiar și atunci când nu există situații deosebite, fiind obligați să comunice între ei în stațiile vecine, înainte ca trenul să depășească semnalul de intrare în stațiile respective.

Astfel instanța de fond a constatat că prin acțiunea inculpatului nu s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate și a concluzionat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.276 alin.4 rap. la art.276 alin.1 Cod penal, neputând fi angajată răspunderea penală a inculpatului.

Pentru considerentele exprimate, instanța de fond a dispus achitarea inculpatului M. N. M. în temeiul art.11 alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală raportat la art.10 alin.1 lit.d Cod procedură penală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de apel procurorul a arătat că hotărârea este netemeinică sub aspectul achitării inculpatului.

S-a apreciat de către procuror că săvârșirea infracțiunii de distrugere și semnalizare falsă prev. de art.276 alin.4 Cod penal rap. la art.276 alin.1 Cod penal rezultă cu certitudine din declarațiile inculpatului care se coroborează cu declarațiile martorilor M. C., T. L., M. V. și T. A., cât și cu mențiunile din adresele nr.1055/2008 și 1482/2010 al Companiei Naționale de Căi Ferate și ale procesului-verbal de cercetare la fața locului și că în mod greșit instanța de fond a achitat inculpatul numai în baza concluziilor raportului de expertiză tehnică de specialitate feroviară.

În ce privește obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente SC P. S. SRL, s-a apreciat că doar inculpatul trebuia obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Tribunalul Dâmbovița prin decizia penală nr.98/04.05.2010 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, a desființat în parte hotărârea atacată sub aspectul laturii penale a cauzei, iar în temeiul disp.art.276 alin.1 rap. la art.276 alin.4 Cod penal, cu aplicarea disp. art.74, 76 Cod penal, l-a condamnat pe inculpatul M. N.M la o pedeapsă de 3 luni închisoare, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut ca situație de fapt că, în ziua de 20.05.2008, în jurul orelor 10,00, inculpatul, angajat al SC P.S. SRL Târgoviște, în timp ce lucra cu un buldo-escavator pe un teren situat pe strada Aleea Sinaia, a pătruns în zona de siguranță feroviară a căii ferate Târgoviște – Pietroșița și la km 37 + 950, din culpă, a distrus instalațiile SCB de siguranță a circulației pe calea ferată.

Conform dispozițiilor art. 276 alin.1 Cod penal constituie infracțiune distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei ferate sau a instalațiilor de cale ferata, ori așezarea de obstacole pe linia ferată, dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate, iar potrivit dispozițiilor art. 276 alin. 4 din Codul penal se pedepsește și săvârșirea din culpă a faptelor arătate mai sus.

Tribunalul a apreciat că, există o evidentă contradicție între situația de fapt reținută de instanța de fond și achitarea inculpatului.

Susținerea instanței de fond pentru justificarea acestor concluzii, în sensul că din cuprinsul expertizei tehnice de specialitate feroviară rezultă că fapta inculpatului nu a pus și nici nu ar fi putut să pună în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată, întrucât în momentul în care s-a produs distrugerea cablurilor SCB era o pauză de circulație și că între impiegatul de mișcare și mecanicul de locomotivă trebuie să existe o permanentă comunicare prin mijloace tehnice și că oricum mecanicul de locomotivă trebuie să oprească trenul în momentul în care nu are semnal de intrare în stație sau semnalul este stins, nu corespunde realității.

Potrivit disp. art.29 alin.2 din O.U.G. nr.12/1998, privind zona de siguranță a căii ferate „zona de siguranță a infrastructurii feroviare publice cuprinde fâșiile de teren, în limita a 20 metri fiecare, situate de o parte și de alta a axei căii ferate, necesare pentru amplasarea instalațiilor de semnalizare și de siguranță a circulației, și a celorlalte instalații de conducere operativă a circulației trenurilor, precum și a instalațiilor și lucrărilor de protecție a mediului.”

Prin instituirea zonei de siguranță legiuitorul a înțeles să protejeze infrastructura feroviară, pentru a putea evita punerea în pericol a mijloacelor de transport pe căile ferate. Acest lucru înseamnă că prin simpla pătrundere în zona respectivă se creează un pericol pentru siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată, chiar executarea unor lucrări în această zonă se realizează doar în anumite condiții și numai după obținerea prealabilă a unor avize în acest sens de la organele abilitate.

Susținerea instanței de fond că în momentul în care s-a produs distrugerea cablurilor SCB, era o pauză de circulație, nefiind programat nici un tren să circule, astfel încât nu se putea pune în pericol siguranța mijloacelor de transport pe căile ferate, duce la concluzia că dacă nu ar fi fost pauză de circulație, pericolul ar fi fost iminent și actual, ceea ce nu înlătură culpa inculpatului.

A apreciat tribunalul că, instanța de fond era obligată să dea eficiență și celorlalte probe administrate în cauză, respectiv, declarațiile inculpatului, ale martorilor, adreselor emise de CFR SA, proceselor verbale de cercetare la fața locului și planșelor foto.

Prin urmare, analiza materialului probator administrat pe tot parcursul procesului penal, a îndreptățit tribunalul, ca instanță de control judiciar, să aprecieze că soluția instanței de fond, de achitare a inculpatului, în temeiul art. 11 alin. 1 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, reprezintă rezultatul unei interpretări eronate a probelor administrate.

Prin urmare, tribunalul a apreciat că fapta săvârșită de inculpatul M. N.M., în modalitatea expusă, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art.276 alin.4 raportat la art.276 alin.1 Cod penal, cu atât mai mult cu cât acesta nu avea voie să pătrundă în zona de siguranță a căii ferate, iar pe perioada remedierii cablurilor SCB nu mai existau semnale și control asupra circulației pe calea ferată, funcționarea șinelor și a macazelor fiind perturbată, punându-se astfel în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate.

Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs inculpatul M. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în esență, casarea acesteia și menținerea soluției date de prima instanță, aceea de achitare a sa în temeiul, art. 10 al.1 lit. d cod pr. penală.

Recurentul a arătat că instanța de fond a fost cea care a procedat în mod corect luând de bază concluziile expertizei tehnice efectuată în cauză și reținând că, prin acțiunea sa nu s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată și astfel nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 275 al.4 cod penal.

S-a precizat că expertiza efectuată demonstrează că fapta inculpatului nu reprezenta un pericol pentru calea ferată și nici nu ar fi putut reprezenta un astfel de pericol, întrucât pe timpul cât a durat reparația nu a circulat nici un tren sau dacă ar fi circulat acesta nu era în pericol, deoarece conductorul nu se ghidează numai după semnale luminoase, ci are un protocol de urmat prin transmisie radio.De asemenea, ar fi trebuit să se țină seama de faptul că zona de siguranță a căii ferate de care vorbește instanța de apel nu exista la propriu în perimetrul respectiv, cablurile de siguranță nefiind protejate în nici un fel.

În final, recurentul a arătat că nu este vinovat de nimic, că fapta sa a reprezentat o situație neplăcută, fiind mânat de curiozitate atunci când a scos din pământ bucata de fier, drept pentru care soluția corectă era aceea de achitare a sa așa cum a dispus prima instanță.

Examinând decizia recurată, în raport de probele administrate în cauză, de criticile recurentului inculpat ce se pot circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 385/9 alin. 1 pct.18 cod pr. penală, ținând seama și de dispozițiile alineatului 3 al aceluiași text legal, curtea a constatat că recursul inculpatului este nefondat.

Instanțele anterioare au reținut, în esență, aceeași situație de fapt constând în aceea că la data de 20 mai 2008, inculpatul lucrând pe un buldo-escavator, pe terenul aparținând SC P.S. SRL Târgoviște a depășit perimetrul acestui teren și, observând la o distanță de aproximativ 5 m de calea ferată, un fier, a încercat să-l scoată din pământ pentru a-l duce la fier vechi.

A introdus cupa utilajului în apropierea bucății de fier, înspre calea ferată, fără a reuși scoaterea fierului din pământ, dar a distrus echipamentele de siguranță a circulației pe calea ferată ce se aflau îngropate în zona respectivă.

Inculpatul nu neagă că el este cel care, încercând să scoată acea bucată de fier, a distrus cablurile de cale ferată ce deserveau instalația de semnalizare și dirijare a traficului feroviar în zona respectivă, însă susține că prin fapta sa nu a pus în pericol siguranța circulației pe calea ferată, în acest fel nefiind întrunite elementele constitutive ale articolului 276 al.4 cod penal rap la art. 276 al.1 cod penal, această opinie fiind îmbrățișată și de prima instanță ce a dispus achitarea acestuia.

Prin urmare, divergența între hotărârea primei instanțe și cea a instanței de apel este aceea, dacă prin fapta sa inculpatul a pus sau nu în pericol circulația pe calea ferată, prima instanță considerând că această condiție prev. de art. 276 al.1 cod penal nu este îndeplinită, în timp ce instanța de apel a considerat că toate elementele constitutive ale art. 276 alin 4 rap la art. 276 al.1 cod penal sunt întrunite.

Pornind de la acest text de lege, curtea constată că acesta prevede că infracțiunea de distrugere și semnalizare falsă prevăzute de art. 276 al.1 cod penal constă în ……….. „ distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuințare a liniei ferate sau a instalațiilor de cale ferată,…dacă prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate”.

După cum se poate observa, nu există dubiu cu privire la faptul, că prin acțiunea sa cu buldo-escavatorul în zona de siguranță a căii ferate, inculpatul a distrus cablurile îngropate în pământ ce deserveau instalațiile de semnalizare și dirijare a traficului feroviar în zona respectivă, distrugerea fiind rezultatul culpei inculpatului, deoarece este cert că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în vreun fel calea ferată sau siguranța circulației feroviare.

Rămâne deci în discuție cea de-a doua condiție prevăzută de textul citat, care impune ca distrugerea să fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport ale căilor ferate.

Sub acest aspect, curtea îmbrățișează opinia instanței de apel potrivit căreia, atâta timp cât inculpatul a acționat buldo-escavatorul în zona de siguranță a căii ferate, unde nu avea ce să caute, cât acea cale ferată era destinată circulației feroviare, nefiind una scoasă din uz, iar instalațiile de dirijare a traficului (semafoarele electrice, macazele și circuitele de cale ferată) au fost nefuncționale o perioadă de aproximativ 4 ore cât timp a durat reparația, e clar că s-ar fi putut pune în pericol siguranța mijloacelor de transport pe calea ferată.

Faptul, relevat de concluziile expertizei pe care s-a bazat și soluția primei instanțe că, întâmplător, în perioada de 4 ore cât a durat remedierea defecțiunilor, nu au circulat mijloace de transport pe calea ferată și că există protocoale de siguranță care impun o anumită conduită pentru personalul căilor ferate într-o situație de avarie, nu face să dispară starea de pericol pe care a creat-o inculpatul prin acțiunea sa de distrugere a cablurilor instalației de dirijare a traficului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, inculpatului i s-a indicat de către șeful său, care sunt limitele perimetrului în care trebuie să lucreze, dar acesta, din proprie inițiativă a depășit limitele, s-a apropiat de calea ferată cu utilajul respectiv și a încercat să dezgroape o bară de fier în ideea că o va valorifica la fier vechi( situație relevată de martorii M C și T L).

Așa fiind, Curtea a considerat că este corectă și pe deplin justificată probator soluția instanței de apel care a constatat că sunt întrunite elementele infracțiunii de distrugere din culpă prev. de art. 276 al.1 și 4 cod penal și inculpatul M.N. trebuie să răspundă penal pentru săvârșirea acestei fapte.

Polițiștii feroviari avertizează amatorii de cabluri de cupru sau de alte instalații a căror descompletare pune în pericol traficul feroviar că noua lege a asprit drastic pedepsele.

Astfel, cei care pătrund în zonele de protecție și siguranță ale liniilor de cale ferată și refuză să le părăsească imediat vor fi sancționați cu amendă între 300 și 15.000 lei noi sau cu închisoare de la trei luni la un an.

Se prevede, de asemenea, că distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a căii ferate, a materialului rulant, precum și a instalațiilor, accesoriilor sau a altor componente ale acestora se pedepsește cu privarea de libertate între doi și zece ani.

Pedeapsa cu închisoarea crește de la 3 la 15 ani dacă sunt sustrase componente ale căii ferate ori bunuri din vagoanele care se află în componența unui tren în circulație sau programat pentru circulație.

Dacă în urma unui furt calificat  se înregistrează o tulburare gravă în activitatea de transport pe calea ferată sau dacă aceasta a produs poluarea gravă a mediului sau degradarea solului, se prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 15 la 20 de ani.

Participația penală este reglementată în mod expres în art. 23-31 ale Codului penal.
Participație penală există atunci când mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă (coeziune psihică), cooperează cu acte materiale sau intelectuale la săvârșirea aceleiași infracțiuni, cooperare care nu este cerută de conținutul legal al acesteia.

O infracțiune susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană, potrivit naturii sale, poate fi săvârșită uneori, în mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale.

Fapta apare ca rezultat al contribuției conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanți.
Participația penală, înainte de a fi o categorie juridică, este o realitate obiectivă ce presupune prezența unei pluralități de făptuitori.

Pentru ca pluralitatea de făptuitori să aibă relevanță juridică trebuie ca fapta săvârșită de către aceștia să fie susceptibilă de a produce consecințe juridice, iar pentru aceasta să fie o faptă prevăzută de legea penală.

Categoriile și limitele generale ale pedepselor

Art. 53

Felurile pedepselor aplicabile persoanei fizice

Pedepsele sunt principale, complimentare si accesorii.

1. Pedepsele principale sunt:

a) detentiunea pe viață;

b) închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;

c) amenda de la 100 lei la 50.000 lei.

2. Pedepsele complimentare sunt:

a) interzicerea unor drepturi de la unu la 10 ani;

b) degradarea militară.

3. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, în condițiile prevazute în art. 71.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Lege nr. 169/2002 – privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, M. Of. 261/2002;

Art. 531

Felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice

Pedepsele sunt principale și complementare.

Pedeapsa principală este amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.

Pedepsele complementare sunt:

a) dizolvarea persoanei juridice;

b) suspendarea activității persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani;

d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice pe o durată de la unu la 3 ani;

e) afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Art. 532

Aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanța constată că, față de natură și gravitatea infracțiunii, precum și față de împrejurările în care a fost săvârșită, aceste pedepse sunt necesare.

Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă.

Pedepsele complementare prevăzute în art. 531alin. 3 lit. b)–e) se pot aplica în mod cumulativ.

Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

modificat de

Lege nr. 278/2006 – pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi din 4 iulie 2006, M. Of. 601/2006;

Executarea pedepselor principale privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv. Condamnații au posibilitatea să treacă dintr-un regim de executare în altul în condițiile prevăzute de legea privind executarea pedepselor.

Pedepsele privative de libertate se execută în unul din următoarele regimuri:

a) regimul de maximă siguranță;

b) regimul închis;

c) regimul semideschis;

d) regimul deschis.

Regimul executării pedepselor privative de libertate se bazează pe posibilitatea condamnaților de a presta, cu acordul lor, o munca utilă, dacă sunt apți pentru muncă, pe educarea condamnaților, pe respectarea de către aceștia a ordinii interioare a locurilor de deținere, precum și pe stimularea și recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinați, și care dau dovezi temeinice de îndreptare.

După împlinirea vârstei de 60 de ani pentru baăbați și 55 de ani pentru femei, condamnații pot presta o muncă numai la cererea acestora, dacă sunt apți pentru muncă.

Toate mijloacele folosite în cadrul regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la reintegrarea în societate a celor condamnați și la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către aceștia.

Liberarea condiționată

Cel condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 20 de ani de detențiune, daca este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale.

Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbați si de 55 de ani pentru femei poate fi liberat condiționat după executarea efectivă a 15 ani de detențiune, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în alin. 1.

Pedeapsa se consideră executată, dacă în termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârșit din nou o infracțiune.

Daca în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracțiune, se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile art. 61.

După ce a executat cel puțin doua treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau cel putin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat și dă dovezi temeinice de îndreptare, ținându-se seama și de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei.

În calculul fracțiunilor de pedeapsa prevăzute în alin. 1 se ține seama de partea din durata pedepsei care poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate.

În acest caz însa, liberarea condiționată nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puțin jumătate din durata pedepsei când aceasta nu depășește 10 ani și a cel puțin doua treimi când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

Când condamnatul executa mai multe pedepse cu închisoare care nu se contopesc, fracțiunile de pedeapsa arătate în alin. 1 se socotesc în raport cu totalul pedepselor.

În aplicarea dispozițiilor alineatelor precedente se are în vedere durata pedepsei pe care o execută condamnatul.

Art. 591

Liberarea condiționată în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă

Cel condamnat pentru săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni din culpa poate fi liberat condiționat înainte de executarea în întregime a pedepsei, după ce a executat cel puțin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau cel puțin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinește și celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin. 1.

Dispozițiile art. 59 alin. 2 se aplică în mod corespunzător, liberarea condiționată neputând fi acordată înainte de executarea efectivă a cel puțin o treime din durata pedepsei când aceasta nu depășește 10 ani și a cel puțin jumătate când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

În cazul în care pedeapsa ce se execută este rezultata din concursul între infracțiuni săvârșite din culpa și infracțiuni intenționate, se aplică dispozițiile art. 59.

Dispozițiile art. 59 alin. 3 și 4 se aplică în mod corespunzător.

Art. 60

Liberarea condiționată în cazuri speciale

Condamnatul care, din cauza stării sănătății sau din alte cauze, nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit, poate fi liberat condiționat după executarea fracțiunilor de pedeapsa arătate în art. 59 sau, după caz, în art. 591, dacă dă dovezi temeinice de disciplină și de îndreptare.

Cei condamnați în timpul minorității, când ajung la vârsta de 18 ani, precum și condamnații trecuți de vârsta de 60 de ani pentru bărbați și de 55 de ani pentru femei, pot fi liberați condiționat, după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei jumătatea în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin. 1.

Persoanele prevăzute în alin. 2, condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă, pot fi liberate condiționat după executarea unei pătrimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depășește 10 ani sau a unei treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani, dacă îndeplinesc celelalte condiții prevăzute în art. 59 alin. 1.

Dacă pedeapsa ce se executa este rezultată din concursul între infracțiuni săvârșite din culpă și infracțiuni intenționate, se aplică dispozițiile privind liberarea condiționată în cazul infracțiunilor intenționate.

Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoare, care nu se contopesc, fracțiunile de pedeapsa se socotesc în raport cu totalul pedepselor.

Concluzii

La majoritatea infracțiunilor, momentul consumării este momentul final al producerii rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite infracțiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin continuarea activității infracționale.

Infracțiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracțiunii. Ea se caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs inițial, fie prin continuarea activității infracționale, după ce aceasta a atins momentul consumării.

Aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care nici o evoluție a rezultatului nu mai este posibilă.

În concluzie, și în cazul infracțiunilor progresive, există pe lângă momentul consumării, moment care este marcat prin producerea rezultatului inițial caracteristic unei infracțiuni mai puțin grave, și un moment al epuizării care marchează încetarea definitivă a agravării.

Bibliografie

1.Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R.M.,

Roșca, V. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. București: Ed. Academiei, 2003

2.Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan ,Manual de drept penal. Partea generală. București: Universul Juridic, 2007

3.Boroi, Al. ,Drept penal. Partea generală. București: C.H. Beck, 2008

4.Mitrache, C-tin, Mitrache, C. ,Drept penal român. Partea generală. București: Universul Juridic, 2009

5.Dongoroz, V.; Kahane, S.; Oancea, I.; Fodor, I.; Iliescu, N.; Bulai, C.; Stănoiu, R.M. & Roșca, V. ,Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I și II. București: Ed. Academiei, 1970

6.Vasiliu, T.; Pavel, D.; Antoniu, G.; Lucinescu, D.; Papadopol, V. & Rămureanu, V. Codul penal al României, comentat și adnotat, partea generală. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1972

7.Dobrinoiu, V.; Nistoreanu, Gh.; Boroi, Al.; Pascu, I.; Molnar, I. & Lazăr, V. ,Drept penal, partea generală. București: Europa Nova, 2001

8.Streteanu, Fl. (2008). Tratat de drept penal. Partea generală. vol. I. București: C. H. Beck.

9.Bulai, C-tin & Bulai, Bogdan ,Manual de drept penal, Partea generală. București: Universul Juridic, 2007

10.Boroi, Al. ,Drept penal. Partea generală. București: All Beck, 2006

11.Mitrache, C-tin & Mitrache, C. ,Drept penal român. Partea generală. București: Universul Juridic, 2007

12.Antoniu, G. & Bulai, C (coordonatori), Stănoiu, R.M.; Filipaș, A.; Mitrache, C.; Papadopol, V. & Filișanu, C. ,Practică judiciară penală, partea generală. Vol. I și II. București: Ed. Academiei, 1990

13.Antoniu, G. & Brutaru, V. ,Revista de drept penal. Studii și practică judiciară,București: Hamangiu, 2007

14. Ungureanu A., Ciopraga A., Dispoziții penale în legi speciale, vol. I-VII, Editura Lumina Lex, București, 
15. Ungureanu A, Ciopraga A. Infracțiuni în legi speciale, Editura Moroșan, 2006
16. Tudorel Toader, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, ediția a 4-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, București, 2011 sau ediția a 5-a, 2012
17. Hotca Mihai și Dobrinoiu Maxim, Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Comentarii și explicații, Ediția a 2-a, Editura CH Beck, București, 2010 
18. V. Pătulea, Implicații ale reglementării, prin Legea nr. 78/2000, a competenței procurorilor specializați în prevenirea și combaterea infracțiunilor de corupție, în Dreptul nr. 11/2001
19. R. Lupașcu, Unele probleme în legătură cu infracțiunile prevăzute de Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului, în Dreptul nr. 1/1998
20. A. Ungureanu, Protecția penală a fondului cinegetic, în Revista de Drept Penal nr. 4/1998
21. V. Nicolcescu, Infracțiunea de braconaj, în Revista de Drept Penal nr. 3/2008
22. V. Nicolcescu, A. M. Nicolcescu, Aspecte teoretice și practice privind conținutul constitutiv al infracțiunii de braconaj, în Dreptul nr. 12/2008

LEGISLAȚIE

Constituția României (1991). modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției

României nr.429/2003.

Codul penal român, intrat în vigoare la data de 01.01.1969, cu ultimele modificări și

completări :

– L. nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele

măsuri adiacente, publicată în M. Of. nr. 653/22 iul. 2005.

– L. nr.278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru

modificarea și completarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 601/12 iul. 2006.

– O.U.G. nr.60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală,

precum și pentru modificarea altor legi.

– L. nr.337/2007 pentru completarea art. 195 din Codul penal.

– L. nr.58/2008 pentru completarea art. 258 din Codul penal.

– O.U.G. nr.198/2008 privind modificarea și completarea Codului penal.

Legea nr. 17/07.08.1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării

teritoriale și al zonei contigue ale României, republicata în M. Of. nr. 765/21 oct. 2002, în

urma modificărilor și completărilor aduse prin L. nr.36/2002, O.U.G. nr.130/2007 (aprobată

prin L. nr. 102/2008)

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată

și completată prin L. nr.222/2008