Infractiuni Care Aduc Atincere Ordinii Publice Si Sigurantei Persoanelor
Introducere
Sistemul criminal este comparabil cu o antrepriză, care ia naștere și se dezvoltă pentru a satisface cererile unei largi palete a societății civile: trafic de droguri, prostituție, imigrație clandestină și pornografie, le menționăm doar pe unele dintre acelea care se numără printre „prestările de servicii" solicitate de piață, o piață în care victima este și-a dat consimțământul. Toate aceste tipuri de servicii reprezintă cererea. Realitatea economico-financiară care decurge din această situație reprezintă punctul forte al mior astfel de sisteme. Cu ajutorul narcodolarilor, finanțarea criminală corupe întregi structuri ale statului, dispune de mijloace de comunicare în masă pentru a putea influența opinia publică, finanțează partide și mișcări politice. Aceasta corupe, de asemenea, poliția si magistratura și organizează grupuri de putere pentru a condiționa sistemele politice și a le orienta deciziile. Pentru toate aceste motive, modelul mafiot continuă să fie și astăzi un model dominant, un model fondat pe reguli de fier. capabil să se muleze perfect pe fiecare categorie socială și să se dezvolte in direcții precise, caracteristici care l-au determinat să se asemene, în acești ultimi zece ani. cu un veritabil sistem.
Criminalitatea organizată acționează, în practică, la fel ca o firmă care încearcă să-și maximizeze profitul, prin reducerea la minim a costurilor. Este evident că, spre deosebire de orice altă antrepriză, criminalitatea organizată mafiotă folosește violența, sau amenințarea cu violența pentru a-și elimina ori supune adversarii, pentru a încheia contracte avantajoase și, în fine, pentru a cuceri sau a-și apăra teritoriul.
Într-un astfel de context, aceasta trebuie să stabilească legături cu unii reprezentanți ai instituțiilor, ai poliției, ai finanțelor, trebuie să controleze teritoriul pe care va opera concret, nu numai prin desfășurarea activităților ilegale (trafic de droguri, de arme. contrabandă cu țigări etc). ci și condiționând puternic activitățile economice legale și exercitarea drepturilor cetățenilor. Structura, organizarea contribuie în mod fundamental la atingerea acestor obiective.
În lucrarea de față denumită „Infracțiuni care aduc atingere ordinii publice și siguranței persoanelor” am încercat să detaliez principalele tipuri de riscuri care în ultimii ani sunt tot mai prezente pe toate canalele de știri, dar și mai grav, în viața noastră de zi cu zi. Astfel primul capitol al lucrării este dedicat definirii conceptul de ordine și siguranță publică și reflectarea lui în legislația românească, dar și a prezentării forțelor de ordine publică.
Capitolul secund este destinat pentru prezentarea informațiilor generale privind infracțiunile, urmând a fi prezentate în capitolele următoarea infracțiunile și riscurile în același timp care pot aduce atingere ordinii publice și siguranței persoanelor. Acestea sunt: criminalitate organizată, traficul și consumul ilicit de droguri, traficul de persoane și terorismul.
Capitolul 1. Conceptul de ordine și siguranță publică și reflectarea lui în legislația românească
1.1. Noțiuni generale privind ordinea și siguranța publică
Conceptului de “ORDINE PUBLICĂ” s-a încercat să i se dea mai multe definiții. Astfel, în cadrul științelor juridice, una dintre concepții pornește de la ideea că ordinea publică este o stare de drept și de fapt care permite realizarea și menținerea echilibrului bazat pe consensual social necesar funcționarii optime a ansamblului social în condițiile reglementarilor juridice interne în vigoare, consacrării, apărării și respectării drepturilor silibertatilor fundamentale ale cetățenilor, avutului public și privat, a celorlalte valori supreme inscopul promovării și afirmării progresului social într-o societate democratică.
Alți autori apreciază ordinea publică din punct de vedere al dreptului administrativ pentru a desemna un minim de condiții esențiale pentru o viață socială convenabilă, conținutul acesteia variind cu stadiul încrederii sociale.
Într-o altă definiție se susține că «ordinea publică este echilibrul realizat intre diferite forțe pe care instinctul social le-a reunit sau realizat în grup». De asemenea se impune să remarcăm că ordinea publică este un echilibru rezultat în urma interacțiunii unor forțe reunite ori realizate în cadrul unui grup ca urmare a evoluției acestuia.
În urma prezentării acestor idei și concepte referitoare la ordinea publică, luând în calcul și terminologia consacrată de Constituție, prin Ordine Publica se înțelege starea de legalitate, de echilibru și pace socială prin care se asigura liniștea publică, siguranța persoanei, a colectivităților și a bunurilor, sănătatea și morală publica a cărei menținere, potrivit principiilor și normelor statornicite prin Constituție se realizează prin măsuri de constrângere specifice poliției.
Ordinea publică românească, parte componentă a securității naționale și a ordinii publice europene este o stare de fapt din domeniul social, proiecție a ordinii de drept în organizarea și desfășurarea activității publice de stat și reflecta modul de respectare a normelor de conduită cuprinse în legislație, a regulilor, precum și a proprietății publice și private.
Cu siguranță, două dintre segmentele importante ale structurii mediului de securitate, la început de mileniu trei sunt ordinea și siguranța publică. Indiferent de zonă geografică, acestea sunt strâns legate de starea de pace sau de conflict, iar fenomenele manipulatorii în segmentul ordinii publice sunt cu certitudine mai numeroase pe timp de instabilitate și de război. În noul mileniu și la început de secol XXI, la nivelul societății românești, dar și al spațiului european, în condițiile relațiilor stabilite în interiorul Uniunii Europene, ordinea și siguranța publică prezintă unele particularități pe fondul elementelor de bază ce compun sistemul și la care fac referință definițiile acceptate de literatură de specialitate.
Aproape nimeni nu s-a întrebat de ce neapărat, începutul de mileniu, ar trebui să aducă ceva nou și provocator pentru mersul societății în general, din moment ce nu s-au produs schimbări pur pozitive în privința mediului de securitate global și, implicit, pe segmentul ordinii și siguranței publice, la nivelul multor națiuni.
Odată pragul psihologic trecut, s-a intrat într-o anumită „normalitate", actorii stabili și structurile nonguvernamentale uniându-și scopurile planificate într-o logică complexă și complicată în același timp.
Așadar, ordinea și siguranța publică la început de mileniu trei prezintă atât elemente de coliniaritate specifice sfârșitului de secol XX, dar și unele particularități așteptate cu speranță de unii sau cu îndoială de alții.
Mutațiile produse în societate la sfârșitul secolului trecut și la începutul acestui secol au creat o anumită specificitate în privința stabilității mediului de siguranță publică. Reprezentat de totalitatea condițiilor, proceselor și fenomenelor politice, diplomatice, economice și sociale, dar și a celor din sfera culturală, militară, ecologică sau informațională, interne și internaționale, mediul de securitate condiționează gradul de protecție a individului și a comunității din care acesta face pane. Un segment important al structurii mediului de securitate, la început de mileniu trei este ordinea și siguranța publică.
În toate domeniile vieții sociale acest început de mileniu este considerat un moment de cotitură pentru evoluția dezvoltării umane, atât din motive obiective, dar și datorită semnificației psihologice pe care a primit-o trecerea într-un nou mileniu. Vasile Pârvu apreciază că transformările pe care le cunoaște lumea astăzi nu reprezintă o noutate, dar trebuie înțelese atât de specialiști, cât și de necunoscători, drept un proces real. cu caracter de permanența, cu atât mai mult cu cât existența modernă a națiunilor pornește de la capacitatea de a analiza și prognoza spiritul de adaptare și acțiunea anticipative. În acest context, o condiție obligatorie a supraviețuirii și dezvoltării sistemelor social-politice o reprezintă realizarea securității în multiplele ei ipostaze. „În mediile academice sau în centrele superioare de decizie, securitatea tinde să fie abordată în termeni asociați situației drepturilor omului, interesului național și cooperării/concurenței internaționale, integrității teritoriale, bunăstării, vulnerabilităților, pericolelor, amenințărilor, riscurilor la nivelurile: individual, național, zonal, regional sau global.”
Paradoxal, începutul de mileniu a adus mai puțin decât se așteptau specialiștii din diferite domenii, fie indivizi sau grupuri. În sfârșit, scăpați de șocul psihologic al unei posibile catastrofe de proporții, similară cu distingerea planetei, oamenii de știință, din diferite zone ale cercetării, au ajuns la concluzia că trecerea pragului de 2000 de ani nu a însemnat în niciun caz rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă omenirea, ci transformările inevitabile, de dimensiuni globale, au devenit chiar mai vizibile.
În ciuda marilor progrese, pe care omenirea le-a făcut în domeniul cunoașterii, mai ales în sfera informaticii și a comunicațiilor, nu s-a răspuns încă la toate întrebările privind existența cotidiană, iar de aici până la instalarea stării de dezechilibru social nu a mai fost decât un pas. Nerezolvată încă și cu perspective imediate minime, problema păcii și a războiului constituie o ecuație mereu în discuție, deși terenul confruntărilor părea să se mute la un moment dat din teatrele de operații, la masa tratativelor. Ordinea și siguranța publică, indiferent de zonă geografică, este strâns legată de starea de pace sau de conflict, iar fenomenele manipulatorii în segmentul ordinii publice sunt cu certitudine mai numeroase pe timp de instabilitate și de război. Totuși, istoria a fost martoră că, deși încheiat, Războiul Rece (1947-1991), acestuia nu i-a urmat o eră de pace și securitate, ci a readus în atenția opiniei publice noi întrebări legate de crize și conflicte. Așadar, în ciuda încheierii Războiului Rece, de altfel o creație negativă a oamenilor ca atâtea altele, întrebările fără răspuns din sfera păcii, a războiului, și a stabilității în general, continuă să persiste.
Ce a adus nou mediul de securitate al secolului al XXI-lea au fost tocmai transformările substanțiale care au necesitat o adaptare a criteriilor clasice de analiză a securității internaționale, din cauza impulsului puternic de consolidare pe care l-au primit activitățile criminale. Aceasta s-a văzut confruntată cu noi provocări, generate de suprapunerea fenomenelor de globalizare și fragmentare cu forme clasice de riscuri și vulnerabilități regionale. Mai mult. au apărut temeri tot mai justificate în legătură cu siguranța de zi cu zi a oamenilor și a colectivităților. Am putea spune că și criminalitatea organizată a cunoscut în acești ani o dezvoltare accentuată și cu forme de penetrare deosebit de agresive. Previziunile privind efectele încheierii Războiului Rece am văzut, astfel, că nu s-au adeverit.
Se mențin focare de tensiune tradiționale, dar modul lor de rezolvare este influențat, în mod intrinsec, de apariția unor riscuri neconvenționale și transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă". În acest context, ordinea publică nu face excepție în privința mutațiilor survenite pe anumite paliere la nivel regional, zonal sau în alte arii restrânse. Dacă ne referim la ordine și la caracterul ei general, aceasta atrage după sine respectarea unor norme juridice și reguli prin care este realizat echilibrul atât de necesar stării de nomialitate, o controversă a începutului de mileniu trei. Dacă pentru țările occidentale, starea de nomialitate se definește prin intermediul noțiunilor de democrație și de respectare a drepturilor omului, asociate cu economia de piață concurențială, starea de nomialitate în alte zone ale planetei se raportează la valori specifice diferite, cu o privire, totuși, in sfera păcii, a războiului, și a stabilității în general, continuă să persiste.
Ce a adus nou mediul de securitate al secolului al XXI-lea au fost tocmai transformările substanțiale care au necesitat o adaptare a criteriilor clasice de analiză a securității internaționale, din cauza impulsului puternic de consolidare pe care l-au primit activitățile criminale. Aceasta s-a văzut confruntată cu noi provocări, generate de suprapunerea fenomenelor de globalizare și fragmentare cu forme clasice de riscuri și vulnerabilități regionale. Mai mult. au apărut temeri tot mai justificate în legătură cu siguranța de zi cu zi a oamenilor și a colectivităților. Am putea spune că și criminalitatea organizată a cunoscut în acești ani o dezvoltare accentuată și cu forme de penetrare deosebit de agresive. Previziunile privind efectele încheierii Războiului Rece am văzut, astfel, că nu s-au adeverit.
Se mențin focare de tensiune tradiționale, dar modul lor de rezolvare este influențat, în mod intrinsec, de apariția unor riscuri neconvenționale și transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată și proliferarea armelor de distrugere în masă". În acest context, ordinea publică nu face excepție în privința mutațiilor survenite pe anumite paliere la nivel regional, zonal sau în alte arii restrânse. Dacă ne referim la ordine și la caracterul ei general, aceasta atrage după sine respectarea unor norme juridice și reguli prin care este realizat echilibrul atât de necesar stării de nomialitate, o controversă a începutului de mileniu trei. Dacă pentru țările occidentale, starea de nomialitate se definește prin intermediul noțiunilor de democrație și de respectare a drepturilor omului, asociate cu economia de piață concurențială, starea de nomialitate în alte zone ale planetei se raportează la valori specifice diferite, cu o privire, totuși, asupra celor promovate în vest.
O definiție din perioada interbelică descrie ordinea publică prin „starea de fapt materială și exterioară, pe care legiuitorul o garantează, și autoritatea administrativă, pe care o protejează. Împiedicând orice tulburare ce i s-ar putea aduce". Tratatul de drept administrativ al lui Paul Negulescu plasează în sfera ordinii publice și liniștea publică, regimul politic, organizarea și funcționarea serviciilor publice, siguranța persoanelor și a bunurilor etc. Astăzi, prin ordine publică înțelegem starea de legalitate, de echilibru și de pace socială, prin care se asigură liniștea publică, siguranța persoanei, a colectivităților și a bunurilor, sănătatea și morală publică, a cărei menținere, potrivit principilor și normelor statornicite prin Constituție, se realizează prin măsuri de constrângere specifice poliției.
În sens larg, ordinea publică se referă la ordinea politică, economică și socială dintr-un stat și se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orientare la alta. Aceasta atrage, după sine, funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor și a bunurilor colective. Ordinea publică este și o rezultantă a componentelor sale, respectiv a ordinii sociale, de stat și a celei naturale, cu tot ceea ce implică respectarea drepturilor și intereselor membrilor societății, funcționarea normală a organelor de drept înființate pentru asigurarea respectării legilor sau starea de echilibru a factorilor naturali și de mediu, așa cum a fost completată de natură.
Din punct de vedere sistemic, ca element de sine stătător, ordinea publică are trei componente:
ordinea socială definește conviețuirea pașnică și cooperarea armonioasă între membrii societății;
ordine aconstitutionala definește funcționarea normală a organelor statului create în conformitate cu prevederile Constituției pentru elaborarea, punerea în aplicare și asigurarea respectării legilor în societate;
ordinea naturală definește menținerea echilibrului intre factorii naturali și de mediu.
Din aceste trei componente rezulta două mari principii ce se regăsesc în documente internaționale:
fiecare persoană are dreptul să beneficieze pe plan social și internațional de existența a unei ordini care să permit aca drepturile și libertățile sale individuale fundamentale să-și poată găsi o realizare deplină;
statelor le revine responsabilitatea de a apăra și proteja conform legilor obligațiile și angajamentele internaționale în materia drepturilor omului, ordinea democratică stabilită în mod democratic și liber prin voința poporului împotriva activității persoanelor, grupurilor sau organzatiilor care iau parte sau refuză să renunțe la acte de terorism sau violentă în scopul răsturnării acestei ordini.
Ordinea publică este o stare de drept, conținutul fiind legat de prevederile legale, ceea ce permite realizarea și menținerea echilibrului bazat pe:
consensul social necesar funcționarii optime a ansamblului social în condițiile reglementarilor juridice în vigoare;
apărarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;
apărarea avutului public și privat;
apărarea valorilor supreme în scopul promovării și afirmării progresului social într-o societate democratică.
Menținerea ordinii publice reprezintă ansamblul de măsuri și acțiuni întreprinse pentru prevenirea tulburărilor sau a altor manifestări cu violență în scopul evitării forței. Caracteristica principală a menținerii ordinii publice o constituie prevenirea, în care scop culegerea și valorificarea informațiilor este elementul esențial alături de acțiunile privind asigurarea ordiniipe timpul întrunirilor, manifestațiilor de diferite tipuri.
Asigurarea ordinii publice cuprinde un ansamblu de măsuri, activități și acțiuni specifice adoptate și desfășurate de către organismele specializate ale administrației de stat, în scopul respectării normelor de conduită civică prevăzute în legi și alte acte normative, a drepturilor și libertăților cetățenilor, precum și a celor de protecție a proprietății publice și private.
Restabilirea ordinii publice reprezintă ansamblul masurilor legale, preponderent represive, bazate pe forța de constrângere, inclusiv pe forța fizică și a armelor de foc aplicate de organele cu atribuții legale pentru readucerea situației create prin încălcarea gravă a ordinii publice, generatoare de pericol, pentru siguranța statului, a cetățenilor, a proprietății publice și private, la starea de normalitate.
În România, paralel consolidării climatului de ordine și siguranță publică, datorat și integrării în structurile euroatlantice, asistăm, în strânsă legătură cu dinamica ordinii publice, la manifestări specifice crimei organizate. În condițiile globalizării și internaționalizării accentuate a segmentelor economice și sociale, în primul rând, în această idee, a accentuării fenomenului infracțional, a apariției de noi forme de criminalitate, a globalizării și internaționalizării activității sociale în general, s-au evidențiat mai mulți factori de natură politico-economică sau socială cu potențial de risc pentru indivizi sau grupuri. În Considerații generale privind apărarea ordinii publice, Ilie Gorjan distinge între factorii de risc care privesc schimbarea violentă a puterii politice, evoluții economico-financiare cu mari implicații sociale, fenomene antisociale, infracționalitate, crimă organizată, corupție sau deficiența și ineficienta sistemului legislativ incapabil să reglementeze raporturile sociale specifice democrației constituționale. În legătură cu factorii de risc la adresa ordinii publice și nu numai, se situează și cei legați de criză economică și financiară mondială, resimțită în țară noastră începând cu sfârșitul anului 2008 și mai ales în anii 2009-2010. În consecință, anii următori sunt priviți cel puțin cu incertitudine în privința evoluției fenomenului economic, cu influențe improbabile asupra societății.
Pe fondul stabilității sociale există o serie de riscuri la adresa ordinii publice specifice secolului al XXI-lea, perioadă considerată de altfel de către unii specialiști, chiar început de eră nouă. În zona acțiunilor destabilizatoare și provocatoare pe segmentul ordinii publice se situează, în acești ani, posibile conflicte și acțiuni violente de natură etnică și religioasă sau acțiuni teroriste.
Noile realități din domeniul ordinii publice impun în contextul unei specializări și a unui profesionalism ridicat dezvoltarea și transformarea permanentă a cel puțin cinci capacități:
a) Capacitatea de informare care este necesară pentru elaborarea unor situații de natură tehnică și criminologica ce vor permite formularea unor previziuni reale și îmbunătățirea bazei de date deținute de către instituții asupra contestatarilor, mijloacelor de care dispun, modurilor de operare, precum și a zonei în care acționează sau în care pot opera aceștia. Crearea unei baze de date va permite anticiparea de desfășurare a acțiunilor protestatare și raționalizarea intervenției forțelor de ordine.
b) Viteza de reacție atunci când acțiunile turbulenților depășesc cadrul autorizat este necesar ca dispozitivul de menținere e ordinii publice să fie organizat și desfășurat pentru a interveni în cel mai scurt timp posibil. De cele mai multe ori această creează posibilitatea controlului asupra situației și a evitării în lanț a incitărilor la tulburarea ordinii publice.
c) Forța de reacție ia în considerare faptul că forțele de destabilizare a ordinii publice sunt din ce în ce mai violente și că, adesea, acestea recurg la folosirea de arme și echipamente periculoase, iar forțele polițienești trebuie să aibă capacitatea de riposta pentru inhibarea, descurajarea, împrăștierea sau la nevoie neutralizarea acestora prin forța asigurată de logistică proprie.
d) Controlul situației în timp și spațiu are în vedere că acțiunile de protest socila de mare amploare pot să se maniufeste pe eprioade mari de timp și să se extindă pe zone întinse. Aceste situații impun cu necesitate ca statul să poată angaja forța de intervenție publica autorizată care să fie capacitata de tacticile și dotarea corespunzătoare pentru a putea riposta eficient și rapid.
e) Gestionarea activității de comandă impune ca operațiunile pentru asigurarea și restabilirea ordinii publice să fie organizate și executate conform planului de intervenție stabilit, improvizația, inoportunitatea și pregătirea precară fiind sortite eșecului.
Creșterea conștientizării vulnerabilităților și amenințărilor, amplificată de experiențele dobândite de-a lungul celor două decenii de democrație evidențiază importanța faptului de a nu ignora concepția operaționalizării structurale și acționale a unui sistem integrat format din structuri suple, tehnice, capabile să gestioneze gama de variabile de natură a afecta ordinea și siguranța publică.
Actuala Strategie de Securitate Națională pornește de la realitatea integrării evoluțiilor mediului intern în cel internațional, în contextul acțiunii conjugate și întrepătrunderii unor factori de risc și amenințări la adresa populației, instituțiilor publice și mediului privat.
Circumstanțele internaționale actuale generalizează la nivel european și al politicilor statale spiritul de cooperare, prefigurând un fundal comun de acțiune pentru ordine și siguranță publică, implicit securitate națională. Drept urmare, responsabilitatea statului român este de a gestiona cu autoritate riscurile și vulnerabilitățile interne care influențează locul și rolul României în mediul internațional de securitate. Considerația asupra factorilor interni, dar și a contextului extern, transformă îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economico-socială în resursă de ordine și siguranță publică, precum și de securitate națională. România fiind astfel nu numai beneficiar, ci și furnizor de securitate regională și internațională.
În acest context, se detașează ca esențială cooperarea instituțională și de coordonare a eforturilor în direcția solidarității sociale și naționale.
Ca subsistem al managementului, cooperarea este abordata din două puncte de vedere: primul că principiu al acțiunii în general, iar cel de-al doilea, ca atribut al conducerii.
Cooperarea este esențială pentru obținerea efectului sinergie al acțiunii forțelor sistemului național de ordine și siguranță publică, apărare și securitate națională. În scopul îndeplinirii obiectivelor propuse.
În domeniul ordine și siguranță publică, situațiile sunt coordonate de Ministerul Administrației și Internelor, prin Centrul Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică, structură interinstituțională destinată asigurării suportului decizional pentru managementul acțiunilor de intervenție.
Pentru îndeplinirea obiectivelor din domeniul crizelor de natură a destabiliza ordinea publică, Central Național de Conducere a Acțiunilor de Ordine Publică cooperează cu Centrul Operațional Național din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, Centrul de Situații al Guvernului. Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă din cadrul Serviciului Român de Informații, Centrul Național Militar de Comandă din Ministerul Apărării, precum și cu celelalte centre operative constituite la nivelul instituțiilor publice reprezentate.
Așadar, cooperarea și colaborarea se organizează la nivel inter și intrainstituțional, în baza legilor în vigoare și are ca obiective conjugarea eforturilor pentru asigurarea ordinii publice și a ordinii constituționale, a siguranței publice și securității naționale.
Necesitatea colaborării și cooperării este evidentă pe timp de pace, în misiunile cotidiene și este continuată pe timpul situațiilor de criză, până la realizarea scopurilor și obiectivelor propuse, vizând pregătirea într-o concepție unitară a tuturor structurilor de ordine și siguranță publică, crearea condițiilor pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice și generale, precum și responsabilizarea fiecărei structuri în parte pentru asigurarea caracterului unitar al acțiunilor.
Colaborarea și cooperarea foițelor principale de ordine publică cu forțele de sprijin complementare și cu cele de excepție se organizează în baza competențelor, în folosul forțelor principale pentru desfășurarea acțiunilor de asigurare a ordinii publice și a ordinii constituționale.
Principalele acte normative care alcătuiesc cadrul juridic necesar pentru menținerea, asigurarea și restabilirea ordinii publice sunt: Constituția României prevede că „România este un stat de drept democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate".
Prevederea constituțională de a garanta aceste valori supreme se realizează prin respectarea și protejarea acestora de către autoritățile publice prin norme juridice instituite.
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Tării prin care sunt compatibilizate toate aspectele referitoare la locul și rolul acestuia în cadrul sistemului autorităților și instituțiilor publice ale statului cu prevederile Constituției.
Legea nr. 604/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor precizează că acesta este organul de specialitate al administrației publice centrale având pe lângă celelalte atribuții care îi revin și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a proprietății publice și private și prevenirea și combaterea faptelor antisociale.
Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, stipulează: „Jandarmeria Română este instituția militară specializată a statului", care are ca atribuții, printre altele, asigurarea și restabilirea ordinii publice, prevenirea și combaterea infracțiunilor, și prevenirea și neutralizarea actelor diversioniste și teroriste pe teritoriul României;
Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române potrivit căreia Poliția Română este instituția specializată a statului, care exercită pe teritoriul țării atribuțiile privind apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, a proprietății private și publice, prevenirea și descoperirea infracțiunilor, respectarea ordinii și liniștii publice în condițiile legii.
Activitatea poliției constituie serviciul public specializat și se realizează în interesul persoanei, al comunității precum și în sprijinul instituțiilor statului, exclusiv pe bază și în executarea legii, cooperează cu instituțiile statului și colaborează cu asociațiile și organizațiile neguvernamentale, precum și cu persoanele fizice și juridice.
Legea 371/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Poliției Comunitare stipulează faptul că scopul creării Poliției Comunitare este „creșterea eficienței pazei bunurilor și activităților de apărare a ordinii publice, a vieții și integrității persoanelor".
Legea nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, completată și modificată cu Legea nr. 31/2004. În cazul în care adunările publice își pierd caracterul pașnic și civilizat, poliția și jandarmeria vor interveni pentru împiedicarea sau neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea și liniștea publică, pun în pericol viața, integritatea corporală a cetățenilor, a forțelor de ordine sau amenință cu devastări ori distrugeri de clădiri și alte bunuri de interes public său privat;
Legea nr.61/1991 cu modificările ulterioare, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice. Această lege prevede faptele care încalcă unele norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, comise de persoane sau grupuri de persoane care constituie după caz infracțiuni sau contravenții și sunt sancționate conform legii.
1.2. Forțele de ordine publice
Conceptul de forță de ordine publică în sens larg, desemnează acele forțe investite, îndrituite să exercite dreptul de poliție: instituții și autorități cu competențe și atribuții în materie de ordine publice, cu dreptul de a soma pe orice în scopul de a respecta anumite reguli de conduită pe care le-a încălcat, cu alte cuvinte au dreptul de a chema la ordine.
În sens restrâns, forțele de ordine publică includ doar acele forțe care asigură servicii de ordine, de menținere ori restabilire a ordinii publice, indiferent de acțiunile și persoanele care provoacă tulburarea acesteia, adică forțele, efectivele de jandarmi și poliție. Într-o altă accepție, forțele de ordine publică reprezintă autoritatea statului investita prin lege cu atribuții și competențe în materie de ordine publică cărora li se conferă sarcini în exercitarea dreptului de poliție a statului.
Organul de stat abilitat să exercite, în conformitate cu legea, toate măsurile cu privire la respectarea ordinii publice în statul de drept este Ministerul Administrației și Internelor dar la realizarea acestor măsuri poate participa și Ministerul Apărării Naționale pentru paza și apărarea unor obiective importante de pe teritoriul național, menținerea și restabilirea ordinii de drept.
1.2.1. Forțe specializate de ordine publică
Forțele specializate de ordine publică acționează pentru:
asigurarea ordinii și liniștii publice, apărarea drepturilor și libertăților, avutului public și privat și combaterii criminalității;
menținerea ordinii publice pe teritoriul de competentă;
restabilirea ordinii publice în cazul tulburării grave a acesteia;
pazei militare a obiectivelor de importanță deosebită pentru statul român;
prevenirea și stingerea incendiilor;
paza, supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat a României; Categoriile
de forțe principale de ordine publică sunt:
A) Jandarmeria – potrivit Legii nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, stipulează:, Jandarmeria Română este instituția militară specializată a statului", care are ca atribuții, printre altele, asigurarea și restabilirea ordinii publice, prevenirea și combaterea infracțiunilor, și prevenirea și neutralizarea actelor diversioniste și teroriste pe teritoriul României;
Jandarmeria face parte din structura organizatorică a Departamentului de Ordine și Siguranța Publică a Ministerului Administrației și Internelor exercitându-și atribuțiile pe întreg teritoriul național, în conformitate cu prevederile legale. Prin existența Jandarmeriei,
Ministerul Administrației și Internelor dispune de o forță militară specializată care asigură și la nevoie restabilește ordinea publică împreună cu Poliția și alte structuri ale Ministerul Administrației și Internelor, evitând angajarea armatei în acțiuni de combatere a manifestărilor de violență și crimei organizate, a tulburărilor grave a ordinii publice.
B) Poliția – este răspunzătoare de menținerea ordinii publice. În acest scop, organizarea prevenirii tulburării ordinii publice se realizează pe două direcții: prevenirea socială, în sensul acțiunilor asupra factorilor sociali care concură la complexitatea cauzală a tulburărilor ordinii publice și prevenirea situațională prin luarea în considerare a măsurilor care au ca scop reducerea factorilor situațiilor care facilitează faptele de tulburare a ordinii publice și sporirea riscurilor autorilor acestora de a fi descoperiți.
De asemenea, după restabilirea ordinii publice, Poliției îi revinde sarcina de a menține ordinea, folosind toate mijloacele atribuite de lege.
C) Poliția de frontieră – în situații de tulburare a ordinii publice, de atingere a ordinii constituționale, aceasta execută următoarele misiuni:
menținerea ordinii publice în punctele de control trecere frontieră și, la nevoie, participă la restabilirea acesteia când a fost tulburată;
controlul documentelor de trecere, mijloacelor de transport, persoanelor pentru prevenirea introducerii în țară de arme, muniții, substanțe toxice și radioactive, stupefiante, precum și interzicerea ieșirii din țară a persoanelor sau grupurilor de persoane despre care se dețin date că au provocat acțiuni turbulente ori că au fost implicate în acestea și doresc să părăsească România;
descoperirea persoanelor date în urmărire prin INTERPOL sau a altor persoane cu cetățenie străină care intenționează să intre în țară în scopul amplificării crizei ori situației conflictuale;
D) Pompierii militari – participă la controlul modului de aplicare a prevederilor legale privind prevenirea și stingerea incendiilor în zonele unde s-au produs evenimente care afectează climatul de ordine precum și la stingerea incendiilor provocate de elemente infractoare, datorate exploziilor ori acțiunilor forțelor de ordine.
Forțele specializate de ordine publică sunt pregătite și dotate pentru a asigura și pe timp de război condiții de ordine necesare manevrei și angajării optime a unităților armate fără a fi afectată capacitatea de luptă. În scopul îndeplinirii acestui atribut, forțele de ordine pot desfășura acțiuni pentru apărarea sediilor și cazărmilor proprii, obiectivelor și raioanelor din competență, precum și pentru adoptarea măsurilor de excepție, caracterizate prin forță, care se aplică în stări de urgență, asediu său război.
1.2.2. Forțe complementare
Acestea se organizează la nivelul diverselor organe ale administrației publice centrale de specialitate și asigură:
prevenirea și combaterea evaziunii fiscale;
supravegherea respectării normelor igienico-sanitare;
ordinea și disciplina militară în garnizoană;
paza și supravegherea deținuților;
paza unor obiective, altele decât cele date în competența forțelor principale;
protecția mediului înconjurător.
Dintre aceste categorii de forțe fac parte: Garda Financiară, Poliția Comunitară, Pompierii civili, detectivii particulari, formațiunile de sprijin în domeniul ordinii publice și cele de pază a bunurilor și altele.
1.2.3. Forțe de excepție pentru apărarea ordinii publice
Forțele de excepție pentru apărarea ordinii publice – sunt constituite din unele unități ale Armatei, Serviciului de Informații Externe, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Pază și Protecție, Serviciului de Telecomunicații Speciale, destinate și pregătite din timp, care vor acționa numai cu aprobarea Președintelui României, în conformitate cu prevederile legale, în situația în care instituțiile democratice au fost depășite, iar posibilitățile forțelor principale și complementare au fost epuizate.
Serviciul de informații externe (SIE) este organ de stat specializat în domeniul informațiilor externe care organizează și desfășoară activitatea de informații în străinătate pentru identificarea, studiul, cunoașterea amenințărilor externe la adresa siguranței naționale, precum și pentru promovarea și apărarea intereselor de securitate ale României în exterior.
Serviciul Român de Informații (SRI) este organ specializat cu competență generală în materia informațiilor privitoare la siguranța națională care organizează și desfășoară activitatea specializată în interiorul țării.
Serviciul de Pază și Protecție (SPP) este organ de stat specializat în apărarea persoanelor care îndeplinesc activități importante de stat sau activități publice importante, a sediilor instituțiilor supreme ale puterii statului precum și a șefilor de stat sau a altor demnitari străini pe timpul prezenței lor în România.
Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS) este organul central de specialitate care asigură securitatea infrastructurilor guvernamentale de comunicații de orice fel, mai puțin cele poștale, precum și secretul comunicărilor realizate. În activitatea sa, STS realizează măsuri specifice de secretizare a informațiilor; desfășoară activități specializate de cercetare radioelectronică și contrainformații radio, asigură unele funcționalități tehnice specializate pentru serviciile de informații și siguranța națională.
Capitolul 2. Infracțiunea
2.1. Infracțiunea ca noțiune juridică
În accepțiunea cea mai general a termenului, infracțiunea este o faptă a omului, un act de conduit exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancțiune specific, represivă, care este pedeapsa. Infracțiunea este tocmai săvârșirea actului de conduit interzis prin norma incriminatoare. Este o faptă contrară reguli de conduit, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancțiunii prevăzute pentru săvârșirea ei.
Aceasta este consacrată în art.17 Cp. unde se prevede că infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, comisă cu vinovăție și prevăzută de legea penală. Se evidențiază astfel cele – trei trăsături esențiale – pericolul social, vinovăția și prevederea în legea penală.
A. Pericolul social Art.18 Cp. – 2 condiții:
1. fapta să aducă atingere unor valori importante din art.1
2. pentru sancționarea ei să fie necesară aplicarea unei pedepse.
Fapta care nu prezintă gradul de pricol social al unei infracțiuni Art.181 – formal sunt întrunite toate trăsăturile esențiale; în concret fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Condiții. – atingerea adusă valorii apărate de legea penală este minimă – fapta este prin conținutul ei concret în mod vădit lipsită de importanță Criterii:
1. modul și mijloacele de comitere a faptei,
2. scopul urmărit,
3. împrejurările în care fapta a fost de comisă,
4. urmarea produsă sau potențială,
5. persoana și conduita făptuitorului.
Caracter. Dispozițiile art.18 ind.1 se pot aplica repetat, indiferent de lipsa sau existența antecedentelor făptuitorului.
B. Vinovăția
Vinovăția este rezultatul intracțiunii a doi factori: conștiința și voința, întrucât presupune o atitudine conștientă a infractorului și libertatea de voință a acestuia.
C. Prevederea în legea penală
Această condiție este în conformitate cu art.2 Cp. care reglementează principiul legalității incriminării prevăzînd că legea prevede care fapte constituie infracțiuni.
2.2. Conținutul infracțiunii
Raportat la infracțiune, termenul conținut, în înțelesul său comun, obișnuit, desemnează totalitatea elementelor care compun infracțiunea sau, așa cum este înțeles în limbajul juridic curent și chiar în terminologia Codului de procedură penală, „totalitatea elementelor constitutive ale infracțiunii” (art.10 lit.d) C.p.p.).
Unele precizări sunt însă necesare. Așa cum se arată în cele ce precedă, prin descrierea și interzicerea sub sancțiune penală a unor fapte, legiuitorul creează noțiunile diferitelor infracțiuni. în acest scop, el prevede în fiecare normă incriminatoare toate condițiile pe care le consideră necesare și suficiente pentru ca o faptă anumită să constituie infracțiune. Totalitatea acestor condiții formează conținutul acelei infracțiuni. Desigur, conținutul infracțiunii, așa cum este stabilit în norma incriminatoare, nu este decât tiparul sau modelul abstract al infracțiunii, este necesară săvârșirea unei fapte care să se încadreze în acest tipar, adică să corespundă modelului legal, să îndeplinească toate condițiile cerute de lege pentru existenta infracțiunii respective. Altfel spus, pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să prezinte conținutul unei anumite infracțiuni.
Conținutul infracțiunii poate fi definit deci ca totalitatea condițiilor cerute de lege pentru ca o faptă că constituie infracțiune. Aceste condiții sunt cerute prin normele incriminatoare. Astfel, de exemplu, potrivit dispoziției din art208 Cod penal, infracțiunea de furt se realizează atunci când o persoană ia un bun mobil din posesia sau detenția alteia, fară consimțământul acesteia, cu scopul de a șH însuși pe nedrept. De asemenea, potrivit dispoziției din art. 174 Cod penal, continutul infracțiunii de omor se realizează atunci când o persoană ucide cu intenție altă persoană. Dispoziții asemănătoare găsim în toate normele incriminatoare.
Studiul conținutului infracțiunii prezintă interes teoretic și practic, cercetarea lui permite formularea de concluzii practice privitoare la tehnica elaborării dreptului penal și servește la mai buna cunoaștere și aplicare a legii penale. In vederea studierii conținutului diferitelor infracțiuni, în știința dreptului penal a fost elaborată noțiunea de conținut generic al infracțiunii, o construcție logică având drept scop să evidențieze ceea ce este comun conținuturilor de infracțiune existente în legislație. Această noțiune este studiată în cadrul părții generale a științei dreptului penal, pe când conținutul diferitelor infracțiuni face obiect de studiu pentru partea specială a acestei științe.
Obiectul infracțiunii
Art.1 Cp. – valorile apărate de legea penală împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept.
Obiectul infracțiunii poate fi definit ca fiind valoarea socială și relații sociale formate în jurul și datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvțrșirea acesteia.
Clasificare – două aspecte:
– obiectul juridic – valoarea socială lezată sau periclitată prin comiterea infracțiunii
– obiectul material – entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri obiectul juridic.
Obiectul juridic stă la baza sistematizării Codului penal. Are trei categorii: obiectul juridic general, format din totalitatea valorilor apărate de lege, obiectul juridic de grup, format din mulțimea valorilor de aceeași natură care pot fi lezate printr-un anumit tip de infracțiuni (exemplu – patrimoniul) și obiectul juridic special care constă în valoarea lezată sau periclitată în mod nemijlocit prin comiterea unei anumite infracțiuni.
Există anumite particularități în cazul obiectului juridic complex. Acesta există în cazul infracțiunii complexe, iar infracțiunea are acest caracter când în conținutul ei intră ca element component sau ca circumstanță agravantă o acțiune sau inacțiune care prin ea însăși constituie o infracțiune. Exemplu: În cazul tâlhăriei, în conținutul infracțiunii legiuitorul reunește infracțiunea de furt și infracțiunea de lovire. Infracțiunea fiind unică, are un obiect jurdic unic, cu caracter complex, întrucât este format dintr-un obiect principal, patrimoniul persoanei și un obiect secundar, integritatea corporală a persoanei. Particularitățile se ivesc în următoarele situații:
– X îl lovește pe Y pentru ca ulterior să-i sustragă un bun; dacă după aplicarea loviturii nu reușește să sustrgă bunul, va exista tentativă la tâlhărie; cu alte cuvinte, când se lezează obiectul secundar în scopul lezării ulterioare a celui principal, fără ca această lezare să se producă, va exista o tentativă la infracțiunea complexă.
– X se înțelege cu Y ca Y să-l lovească pe Z, iar X să-i sustragă un bun; în acest caz, ambii vor răspunde în calitate de coautori ai infracțiunii de tâlhărie; cu alte cuvinte, dacă un infractor lezează obiectul secundar iar celălalt lezează obiectul principal, iar între ei există o legătură psihică, va exista coautorat la infracțiunea complexă.
Obiectul material este entitatea care incorporează sau materializează în unele cazuri obiectul juridic. Este necesară precizarea „în unele cazuri” deoarece există infracțiuni al căror obiect juridic nu este incorporat într-un obiect material. Exemplu: În cazul infracțiunilor îndreptate împotriva demnității sau a libertății – insultă, amenințare.
Stă la baza clasificării infracțiunilor în infracțiuni materiale și infracțiuni formale. Există și situații în care deși există obiect material, el nu mai incorporează obiectul juridic, din care cauză, lezarea acestuia din urmă este imposibilă și ca atare fapta nu are caracter infracțional. Este cazul așa-numitei fapte putative care există când de exemplu X dorește să-l ucidă pe Z, pătrunde în camera unde acesta dormea și îi aplică două lovituri de cuțit, neștiind că Z decedase anterior ca urmare a unui infarcțiuni.
Conținutul legal al infracțiunii este prevăzut în norma de incriminare și este dat de totalitatea condițiilor prevăzute de lege pentru caracterizarea faptei ca fiind infracțiune, respectiv totalitatea caracteristicilor celor patru elemente ale infracțiunii, prevăzute în norma de incriminare datorită cărora o infracțiune se distinge de toate celelalte infracțiuni; acest conținut reflectă un anumit grad de pericol legal reflectat în sancțiunea prevăzută de lege, între anumite limite.
Conținutul concret cuprinde și alte elemente care nu au relevanță juridică în privința considerării faptei ca infracțiune, dar imprimă faptei comise un anumit grad de pericol social concret care va fi constatat de instanța de judecată și va fi reflectat în sancțiunea aplicată de aceasta, sancțiunea judiciară. Prin operațiunea de încadrare juridică realizată de instanță, are loc stabilirea împrejurării dacă în conținutul unei fapte concret comise se regăsesc elementele unei anumite infracțiuni, respectiv conținutul legal al unei infracțiuni.
Clasificare.
Conținutul infracțiunii se poate clasifica în funcție de mai multe criterii:
în funcție de gradul de pericol social și de elementele incluse în conținutul legal al unei infracțiuni, se poate face distincția între conținut de bază și conținut agravat; diferența dintre cele două categorii constă în faptul că, în timp ca conținutul de bază cuprinde un minim de condiții prevăzute de lege cu privire la cele patru elemente ale infracțiunii, conținutul agravat este mai bogat, incluzând în plus față de conținutul simplu anumite împrejurări legate de faptă sau de autorul său, care îi imprimă acesteia un caracter agravat. Se poate vorbi și despre un conținut atenuat al infracțiunii în cazul pruncuciderii care nu este altceva decât o formă atenuată a infracțiunii de omor.
în funcție de modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze apărarea anumitor valori sociale, se poate face distincția între conținut simplu și conținut complex; conținutul complex există în cazul infracțiunii complexe, iar infracțiunea are acest caracter când în conținutul ei intră ca element component sau ca circumstanță agravantă o acțiune sau inacțiune care prin ea însăși constituie o infracțiune.
în funcție de numărul modalităților prin care legiuitorul a stabilit că se va putea comite infracțiunea, se poate face distincție între conținut unic și conținut alternativ; în cazul conținutului unic, legea reglementează o singură acțiune prin care se poate comite fapta (chiar dacă în concret, respectiva acțiune se poate comite prin acțiuni sau inacțiuni diverse); în cazul conținutului alternativ, însăși legea prevede că fapta se poate comite prin mai multe modalități, echivalente din punc de vedere juridic, care poartă denumirea de modalități alternative – exemplu: în cazul infracțiunii de abuz de încredere, se prevede că fapta se comite prin însușire, dispunerea pe nedrept, sau refuzul de a restitui bunul.
2.3. Subiectul infracțiunii
Legea penală se adresează cu prescripțiile sale tuturor membrilor societății, impunându-le, sub sancțiune penală, o anumită conduită în legătură cu valorile sociale și, totodată, ocrotindu-i penal ca titulari ai valorilor respective.
Înțelegem prin subiecți de drept penal, persoane fizice sau juridice implicate în raporturile juridice penale de conformare sau conflict, fie ca destinatari ai obligațiilor de conformare sau, după caz, ai obligațiiei de a răspunde penal pentru nerespectarea acestor obligații, fir ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale.
Persoanele implicate în comiterea unei infracțiuni, fie prin participarea la comiterea acesteia, caz în care poartă denumirea de subiecți activi, fie prin suportarea consecințelor infracțiunii caz în care poartă denumirea de subiecți pasivi. Subiectul activ poate fi:
– general, când în conținutul de bază sau agravat al acesteia nu se face nici o referire cu privire la persoana infractorului
-special, în cazul în care conținutul de bază sau agravat al infracțiunii pretinde infractorului o anumită calitate.
Subiectul activ general – condiții:
1. persoana fizică
să aibă 14 ani împliniți; până la vârsta de 14 ani există o prezumție absolută de lipsă a discernământului; între 14 ani împliniți și 16 ani neîmpliniți, prezumția de lipsă a discernământului este relativă; după împlinirea vârstei de 16 ani, există o prezumție relativă de existență a discernământului;
să aibă discernământ, adică acea capacitate psiho-fizică a unei persoane de a fi conștientă și stăpână pe faptele sale;
2. persoana juridică
cu exceptia statului, a autoritătilor publice si a institutiilor publice care desfăsoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat,
infractiunile săvârsite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârsită cu forma de vinovătie prevăzută de legea penală.
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârsirea aceleiasi infractiuni.
Subiectul activ special – în plus și alte condiții legate de cetățenie, profesie, relațiile personale cu subiectul pasiv.
Subiectul pasiv este persoana împotriva căreia se îndreaptă infracțiunea.
Capitolul 3. Criminalitate organizată
3.1. Noțiuni introductive
Crima organizată poate fi percepută ca un proces social „pătruns în viața noastră socială și politică”, ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii. Această teorie dezvoltată de A. J. Ianni și Daniel Ball afirmă că la baza crimei organizate se află un proces social.
Primele încercări de definire juridică a crimei organizate au demonstrat o preocupare evidentă din partea specialiștilor pentru a înfrunta fenomenul prin studiul științific al acestuia.
Această activitate intensă a penaliștilor s-a desfășurat în ultima perioadă atât la nivel național cât și în plan internațional, dar nu întotdeauna au reușite notabile pe plan legislativ.
Astfel, se operează în multe state și la nivelul unor foruri științifice cu termeni cum sunt: „crima organizată” și „organizații criminale”, dar aceștia nu sunt definiți juridic, existând chiar confuzii sub aspectul delimitării lor.
În accepțiunea doctrinei germane, crima organizată este definită astfel: „comiterea cu intenție a unor infracțiuni în scopul obținerii de profit și putere, de două sau mai multe persoane, ce colaborează pentru o perioadă de timp prelungită sau nedefinită, îndeplinind sarcini dinainte stabilite prin folosirea unor structuri comerciale sau similare celor de afaceri, prin folosirea violenței sau a altor mijloace de intimidare, ori prin exercitarea unor influențe asupra politicienilor, administrației publice, autorităților judiciare sau economice.”
Cercetătorii francezi atestă existența crimei organizate ca o realitate de necontestat, dar sub aspectul definirii se confruntă cu unele greutăți, deoarece crima organizată nu face obiectul nici unei incriminări specifice dreptului penal special francez și nici al unui concept din dreptul penal general.
Ca o primă abordare, expresia acoperă o infracțiune gravă comisă de mai multe persoane acționând în sânul unei organizații ierarhizate și structurate.
Originalitatea noțiunii de crimă organizată poate fi detectată, în opinia autorului, în limbajul folosit de legiuitor prin diferite texte specifice. Totodată și legiuitorul francez apreciază că denumirea de crimă organizată are un caracter sociologic, iar introducerea acesteia în dreptul pozitiv este nepotrivită.
Această abordare permite, totuși, diferențierea crimei organizate de alte forme de criminalitate care cer un grad minimal de organizare, cum este cazul criminalității intenționate (sau voluntare), mai ales când este însoțită de premeditare (scop definit înaintea acțiunii de comitere a unei crime sau a unui delict determinat).
Alte sisteme de drept, din multe alte zone ale globului, nu definesc juridic crima organizată, sau nu evidențiază trăsăturile specifice ale acesteia.
De exemplu, Pinar Olger precizează că a fost aproape imposibilă definirea crimei organizate în Olanda. Astfel, a fost dezvoltată o listă a caracteristicilor prin care poate fi măsurat nivelul organizatoric al unui grup criminal, acestea fiind următoarele: grupul are o structură bazată pe o ierarhie cu sarcini prevăzute pentru membrii săi; există un sistem de sancțiuni interne; există un sistem de sancțiuni externe; grupul spală bani; există contacte criminale cu funcționarii guvernamentali sau cu persoane din lumea de afaceri legală; grupul folosește corporații legale ca acoperire; grupul a lucrat împreună pe o perioadă de timp îndelungată; grupul comite mai mult de un simplu tip de infracțiune.
Forma superioară de organizare a grupurilor de infractori se numește mafia. Termenul a apărut în Italia și s-a extins în multe țări ale lumii.
Crima organizată este definită prin existența unor grupuri de infractori, structurate pe ideea înfăptuirii unor activități ilegale, conspirative, având ca principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Cercetătorii americani apreciază că o definiție a crimei organizate este folositoare pentru a stabili eficiența incriminărilor menite să o combată. Definiția se poate referi la spectrul complet al criminalității de grup care implică violența.
Astfel, crima organizată, potrivit cercetătorilor americani, „este rezultatul colectiv al angajării, al cumulării acțiunilor a trei componente – grupul criminal, care are nucleul format din persoane legate între ele pe motive rasiale, lingvistice, etnice sau de alt tip; protectorii, persoane care protejează interesele grupurilor; specialiștii, persoane care cu știință își oferă ad-hoc serviciile pentru mărirea foloaselor (interesului) grupului.”
Existența unei neconcordanțe între conceptul socio-criminologic și reglementările legale naționale a făcut ca la toate întâlnirile internaționale în domeniu să se ceară elaborarea unei definiții clare și precise a crimei organizate.
Toate definirile date s-au orientat, în primul rând, asupra noțiunilor de „autor al crimei” și „organizație” decât asupra celui de „act criminal” și „crimă organizată.”
3.2. Crima organizată și societatea contemporană
Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție.
Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta. Sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.
În opinia majorității cercetătorilor, crima organizată, ca fenomen, este o creație a ultimelor secole ale acestui mileniu și a apărut în diverse puncte pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiții și având cauze specifice, de ordin istoric și social, sub diverse nume: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizații criminale au abordat criminalitatea aducătoare de înalt profit, în epocă, implicând în cele mai multe situații prostituția, traficul de orice fel (stupefiante, carne vie, arme, produse de contrabandă), jocurile de noroc etc.
De asemenea, o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au câștigat profituri uriașe în decursul istoriei, dar structurile sociale s-au și implicat în comiterea și organizarea lor, pentru ca, mai apoi, acestea să fie scăpate de sub control.
Ultimul deceniu al secolului al-XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii și a modului de viață. Era, deci, natural ca aceste schimbări să se repercuteze și asupra fenomenului infracțional, având în vedere că acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori. Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerțului, al piețelor financiare, al protecției mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. Această tendință a provocat două rezultate simultane: primul, dispariția limitelor dintre național, regional și internațional, lumea devenind aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate.
Crima organizată s-a manifestat totuși cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens, sunt exemplificate existența traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la începuturile navigației și până în timpurile moderne: pirateria.
În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naționale, etnice și chiar interstatale, un mare număr de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale fapt ce face ca traficul cu armament, substanțe toxice și radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape scăpat de sub control. Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți.
În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. A apărut astfel crima organizată la nivel transnațional și transcontinental. Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe, furtul și contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul șantajului și extorcării de fonduri, corupția din companiile multinaționale, pervertirea responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor și a vaselor maritime, poluarea mediului și furtul de bani prin intermediul computerelor.
Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranței publice, umbrind suveranitatea statelor și tulburând buna desfășurare a activității instituțiilor economice, politice și sociale.
Teoriile criminogene contemporane converg spre a defini criminalitatea organizată ca o „formă gravă, într-o rețea complicată prin mărimea ei, implicând o conducere la vârdul organizării sistemului planificat de acțiuni criminale și structuri corespunzătoare, inferioare, adaptate sistemului etatic”.
Activitățile ce compun crima organizată au un caracter secret și bine organizat, din cauza căruia realizează un impact social deosebit de negativ, în multe state el constituind „cancerul perfid” care vlăguiește puterea societății amenință integritatea guvernelor, determină creșterea taxelor care se adaugă la prețul mărfurilor, periclitează siguranța și locurile de muncă ale cetățenilor, aduce daune agenților economici aflați în competiție, controlează prin forța banilor sindicatele, în final realizând o puternică influență în sfera economicului, socialului și mai ales politicului.
Caracteristicile crimei organizate identificate de unii autori sunt:
structura (caracterizată prin ierarhie strictă și autoritate, membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcție de pregătirea și abilitatea specifică fiecăruia);
ermetism și conspirativitate (nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organismele abilitate de lege);
flexibilitate, rapiditate și capacitatea de infiltrare (infiltrare în piața legală a finanțelor, în clasa politică, în justiție și poliție), orientarea spre profit (caracteristică esențială a crimei organizate);
utilizarea forței (intimidarea, șantajul, corupția și violența sunt utilizate în două direcții – în primul rând pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri și în al doilea rând pentru a pedepsi acele persoane care acționează împotriva lor);
perversitatea (atragerea spre compromitere prin diverse forme – daruri onomastice substanțiale și împrumuturi fără dobânzi ori nerambursate, femei, atragerea și cultivarea tinerilor din instituțiile cheie ce au dificultăți materiale, specularea unor hobby-uri, înlăturarea din postul incomod prin promovare, întinderea de capcane financiare, familiale, afective psihice ori tehnico-mixaje video sau audio etc.).
Principalele trăsături ale crimei organizate sunt: stabilitate în cadrul asociației infracționale; structură internă și diviziune a rolurilor între membrii asociației; continuitatea și sistematizarea activității infracționale; scopul principal al asocierii infracționale să fie obținerea unor câștiguri importante; activitatea infracțională să fie profesionalizată.
Cele mai multe studii efectuate asupra crimei organizate de către cercetătorii americani evidențiază elementele esențiale ce desemnează crima organizată, și anume:
aspecte ce implică asocierea în scopul comiterii unor acțiuni antisociale, având o bază de susținere și o continuitate considerabilă în viața organizațiilor sau rețelelor criminale;
implicarea în activități ilegale, mai ales în procurarea ilegală de bunuri și servicii și încercarea de a menține și extinde piețele de desfacere;
ca orice altă asociere, aceste activități necesită o serioasă cooperare și organizare. Cele mai sofisticate organizații sunt ierarhizate (trei sau patru niveluri de putere) și, de asemenea, au o structură de comandă care implică mecanisme de conducere, succesiune, care privesc calitatea de membru, recrutare și soluționarea disputelor interne;
folosesc corupția și violența pentru facilitarea activităților economice proprii, autoapărare, rezolvarea diferendelor și desfășurarea acțiunilor ilicite;
au formată o reputație (bazată pe violență sau încredere) de natură să asigure succesul acțiunilor întreprinse și avantajele dorite.
În opinia criminologilor greci, patru elemente de bază pot permite definirea criminologică a crimei organizate:
organizare ierarhică internă (distribuția strictă a sarcinilor) cu un nucleu limitat ca număr de membrii și cu o rețea întinsă de colaboratori atrași dintr-o paletă largă de medii sociale, care sunt ținuți la colaborare prin legea tăcerii (omerta) și care se bucură de beneficiile implicite pe care le oferă o astfel de relație;
activitate ilicită bine calculată și planificată care țintește sume mari de bani sau alte profituri prin asumarea unui risc minim, mai ales în domeniul afacerilor cu bunuri și servicii de aceeași natură, cum ar fi: traficul de droguri și prostituția, făptuitorul trebuie să fie în cunoștință de cauză cu privire la scopurile ilicite ale asociației și că prin comportamentul său susține astfel de scopuri;
utilizarea amenințărilor cu violența sau a violenței în vederea atingerii scopurilor grupului, dar numai cu condiția ca folosirea altor mijloace mai puțin violente, cum ar fi mituirea, scăpările legale, să nu dea rezultat;
abundența de resurse financiare, influența politică, tehnologia modernă, folosite ca mijloace de derulare a activităților ilicite, precum și toleranța sau chiar protecția din partea unor oficiali guvernamentali corupți din administrație, poliție și alții, precum și dezvoltarea altor legături locale și internaționale.
În literatura juridică și criminologică cehă, sunt menționate, în mod egal, simptomele și caracteristicile crimei organizate, altele decât cele prevăzute de legiuitor în art.89 alin.20 din Codul penal ceh, acestea fiind:
caracterul întreprinderii activității criminale; structura ierarhizată a organizației;
măsurile preventive luate de organizație împotriva descoperirii și a incriminărilor sale; întrebuințarea frecventă a violenței; natura internațională a activității criminale și efortul de a influența viața publică, politică, administrația și societatea, creând așa-zisa societate paralelă.
Din punct de vedere juridic crima organizată trebuie să răspundă unor exigențe juridice:
grupul să fie format din minimum trei persoane și să aibă o structură permanentă, având capacitatea de a comite infracțiunile respective;
membrii săi să fie asociați cu intenția ascunsă de a comite una sau mai multe infracțiuni;
grupurile crimei organizate trebuie să fie definite, din punct de vedere legal, de autoritățile naționale competente în funcție de particularitățile proprii fiecărei țări;
o persoană poate să fie declarată membră a unui grup dacă actele pe care le emite îi aduc profituri sau avantaje substanțiale și face servicii esențiale grupului respective;
elementul moral presupune ca membrul grupului să fie conștient de scopurile asociației criminale și de faptul că actele sale susțin aceste scopuri.
Dacă s-ar încerca o clasificare a tuturor organizațiilor din sfera crimei organizate, cea făcută de INTERPOL ar corespunde cel mai exact cu realitatea, acestea fiind împărțite în cinci grupe distincte.
a) familiile Mafiei, în care găsim de regulă structuri ierarhice, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o anumită diversitate de activități licite și ilicite (se includ și carteluri columbiene ale drogului, bandele de motocicliști etc.).
b) organizațiile profesionale, ai căror membrii se specializează în una sau mai multe tipuri de activități criminale (traficul de mașini furate, laboratoarele clandestine pentru fabricarea drogurilor, imprimerii clandestine de monedă falsă, răpiri de persoane pentru răscumpărare, jafuri etc.).
c) organizații criminale etnice, ca rezultat al unui concurs de împrejurări, cum ar fi imensa discrepanță a nivelurilor de viață, severitatea excesivă a autoritățilore, procedurile restrictive de imigrare, expansiunea geografică a criminalității, slăbiciunea legilor (Triadele, Yakuza, Kastafaris – grupuri jamaicane ș.a.).
d) organizațiile teroriste internaționale care practică asasinatele, deturnările de avioane, răpirile de persoane, sub motivații politice, militare, religioase sau rasial.
e) reciclarea banilor – fenomen internațional cu o clientelă variată. Vânzători stânjeniți de milioane de dolari lichizi obținuți din afaceri ilicite, oameni de afaceri care încearcă să se sustragă de la impozite, deținători de fonduri obscure destinate corupției și mituirii, oameni obișnuiți care încearcă să-și ascundă capitalurile.
Concluzionând, elementele care permit caracterizarea crimei organizate sunt următoarele: organizare de grupuri cu scopuri de activități criminale; legături ierarhice sau relații personale care permit anumitor indivizi să conducă grupul; recurgerea la violență; intimidare și corupție în vederea realizării de profituri sau pentru a obține sechestru pe teritorii sau piețe; spălarea profiturilor ilicite atât în sensul unei activități criminale cât și pentru infiltrarea economiei legale; potențial de expansiune în orice nouă activitate și dincolo de frontierele naționale; cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnațional.
3.3. Crima organizată la nivel regional, european și internațional
Comunitatea internațională a fost pusă în fața unei economi ”subterane” de mare anvergură, caracterizată prin infiltrarea piețelor economico-financiare de către structurile criminale în încercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare economice interne și internaționale. Procesul este vast, bazat pe tranzacții financiare globale în continuă creștere. Piețele financiare internaționale cuprind în fiecare zi în valoare de sute de miliarde de dolari, din care numai o mică parte par a fi operațiuni de comerț licit. Restul se bazează pe capital speculativ, lichid și semilichid, investit pe termene scurte și care garantează anonimatul investitorilor. Transnaționalizarea celor mai mari bănci, eliminarea restricțiilor și al controlului asupra investițiilor străine, dezvoltarea tehnologiei electronice de transmitere a informațiilor financiare constituie parte din cei mai importanți factori ce determină creșterea acestei imense mase monetare speculative. Amploarea acestui fenomen, cât și complexitatea lui , sunt de natură să descurajeze orice încercare de control statal și creează condițiile propice de marcare a banilor proveniți din afaceri ilicite precum traficul de droguri, arme, carne vie, cu autoturisme de lux furate, escrocherii, camătă, taxă de protecție etc.
Criminalitatea organizată acționează, în practică, la fel ca o firmă care încearcă să-și maximizeze profitul, prin reducerea la minim a costurilor. Este evident că, spre deosebire de orice altă antrepriză, criminalitatea organizată mafiotă folosește violența, sau amenințarea cu violența pentru a-și elimina ori supune adversarii, pentru a încheia contracte avantajoase și, în fine, pentru a cuceri sau a-și apăra teritoriul.
Principalele organizații criminale sunt:
A. Mafia Italiană
Într-o accepțiune foarte răspândită în prezent, Mafia, ar corespunde criminalității regionale siciliene, Camora, ar corespunde criminalității regionale Campania. Pentru simetrie, mass-media a introdus recent un termen pentru criminalitatea calabreză, cel de N’drangheta. Formulările obișnuite alătură delicvența comună cu cea organizată și cu o elită criminală originară din Sicilia occidentală, pe care ne-am obișnuit să o numim cu titulatura sa, Cosa Nostra. Putem adăuga și alte termene prezente în lume: mafia americană, considerată ca derivând direct din cea siciliană dar care în realitate nu are același caracter rigid, regional, apoi mafia chineză, cea columbiană, rusească, etc.
Termenul capătă accepțiuni mai largi. El se poate referi la influența acelor asociații secrete și indică un strîns raport între politică, afaceri, criminalitate, ilegalitate sau corupție, susținere a anumitor politicieni, înșelătorii electorale, incapacitatea de a aplica legea în mod imparțial.
Mafia este apreciată drept cea mai puternică organizație criminală, nu numai datorită numărului mare de membri, ci mai ales ca urmare a structurii sale și a capacității ei de a dezvolta strategii unitare, în ciuda articulației complexe a rețelei sale operaționale. Prin caracteristicile sale, Mafia este singura organizație criminală italiană care oferă un model criminal valabil la nivel internațional.
B. Cartelurile columbiene
Organizațiile columbiene poartă denumirea de CARTELURI. Un cartel este constituit dintr-o rețea complexă de grupuri și celule care sunt formate din 10-30 de persoane care acționează independent, astfel că prinderea unui „grup” nu va afecta întreaga structură.
Dintre organizațiile columbiene, CARTELUL CALI este considerat cel mai influent în domeniul traficului de droguri din emisfera vestică, fiind în ultima perioadă o prezență importantă și pe piața din S.U.A.
Cartelul a obținut și menține monopolul general al cocainei prin supravegherea culturilor și recoltelor de frunze de coca din Bolivia, Peru dar și distribuirea cocainei în orașele americane.
Din datele obținute până în prezent, 75% din cocaina care intră în S.U.A. provine de la cartelul Cali, care o transportă cu avioanele cartelului prin nordul Columbiei, Peru, El Salvador sau Nicaragua, spre Guatelmala sau Mexic, de unde este preluată în autovehicule și transportată la destinație. În ceea ce privește toate aceste operațiuni, Cartelul Cali cooperează îndeaproape cu organizația mexicană Juan Garcia Abrego.
C. Mafia rusă
În Rusia organizațiile mafiote s-au dezvoltat cel mai rapid dintre toate țările est-europene. Conform informațiilor oferite de autoritățile ruse, pe teritoriul Rusiei există aproximativ 5700 de bande criminale, dintre care 3500 sunt organizate în stil mafiot, reprezentând circa 250000 de membri.
Poliția definește organizația criminală ca fiind un grup stabil ierarhizat ș organizat într-o structură cu cel puțin două nivele (conducerea și execuția).
În timp ce în Europa de Vest și în America se poate vorbi de familiile mafiote, în Rusia, grupurile mafiote nu sunt așa de bine organizate ca în statele vestice, ele constituindu-se mai ales pe criterii etnice: ruși, cazaci, ucraineni, georgieni, armeni și alții. Mafioții sunt numiți de către populație „ciurki”. Sunt în general tineri care au practicat sportul de performanță sau au fost căliți în lagăre de muncă, iar cei mai mulți provin din armată.
Crima organizată din Rusia este structurată pe cinci mari categorii de asociații criminale:
– „pseudo-antreprenorii” care au apărut în anul 1988 și se acupă cu afacerile financiare, inclusiv cu pomparea fondurilor guvernamentale în conturile societăților comerciale și impunerea profiturilor ilicite din vânzarea resurselor naturale, prin folosirea licențelor eliberate de funcționari corupți;
-„gangsterii”- scot profit prin comiterea actelor de „ racketing” (racketii) , furturi prin efracție, jafuri, șantaje, controlul traficului de droguri, jocuri de noroc și prostituție;
-„jefuitorii” sunt grupări devenite foarte active după 1991 acționând în domeniul sectorului public sau privat al statului prin devalizarea sau însușirea unor bunuri a acestuia, mai ales în comerțul cu amănuntul, privatizarea proprietății statului, vânzarea de materii prime, metale rare, lemn, mobilă etc;
-„corupții” reprezintă grupuri de persoane oficiale, angajate în organele puterii de stat, ale administrației și justiției, care acordă organizațiilor criminale avantaje ilegale, beneficiind la rândul lor de sume mari de bani.
-„coordonarea” reprezintă elita lumii interlope respectiv „nașii” care asigură conducerea activităților ilegale.
D. Mafia Asiatică
Pe piața lumii interlope s-au răspândit și s-au dezvoltat tot mai mult grupurile criminale din Asia. Prin crearea de mari comunități în principalele metropole, prin implicarea tot mai adâncă în omoruri, răpiri, șantaj, jocuri de noroc, traficul de droguri și armament s-a afirmat, că mafia asiatică are potențialul de a deveni în viitorul apropiat problema numărul unu atât pentru autoritățile americane cât și pentru cele europene.
Grupările mafiote chinezești sunt considerate cele mai vechi societăți criminale asiatice. La început au fost constituite sub forma unor grupuri de rezistență împotriva dinastiei chineze care a condus China la începutul secolului al XVII-lea, având ca scop protejarea populației sărace de asuprirea claselor bogate și înlăturarea de la putere a dinastiei Manchu.
Membrii triadelor s-au refugiat în Hong Kong. Anul 1919 părea a fi un an de glorie pentru organizație deoarece a fost înlăturată dinastia Manchu și s-a format republica Chineză.Cu toate acestea,însă, autoritățile comuniste care au acaparat puterea nu au fost de acord cu existența unor organizații secrete chineze care în anumite regiuni aveau o mai mare autoritate ca statul.
Cuvântul „triada” este un termen englezesc folosit încă de la începutul dominației engleze asupra unor porturi și teritorii chineze, el reprezentând emblema sacră a acestor organizații respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază: aerul, omul și pământul.
După 1912 „triadele” s-au dezvoltat foarte mult în Hong Kong unde se estimează că există în jur de 50-55 de organizații, cu un număr de cel puțin 60000 de membri. O altă zonă în care organizația s-a dezvoltat exponențial este Taiwanul, unde se estimează că ar exista 700 de bande organizate în șase mari sindicate (în 1984 numărul membrilor depășea 15000 de oameni); cel mai puternic sindicat al crimei taiwane este „United Bambo”.
Organizațiile coreene sunt foarte tinere în comparație cu triadele sau Yakuza, dar ele sunt într-o continuă expanisiune mai ales că în ultimii ani acționează împreună cu mafia japoneză. Principalele venituri sunt realizate din traficul de droguri, prostituție, șantaj, camătă, fraudă prin cărți de credit sau contrafăcute.
În traficul de droguri organizațiile coreene cooperează cu Yakuza și împreună domină piața americană a „ice-ului” (un nou drog foarte tare).
Coreenii și japonezii produc în Corea de Sud mari cantități de metaanfetamină care este exportată în toată Asia dar în special în Japonia.
Criminalitatea organizată în România
Dintre tipologiile crimei organizate, contrabanda și evaziunea fiscală sunt cel mai bine dezvoltate în România. S-au identificat bande cu activități programate în timp, bine documentate și pregătite logistic, în care autorii își au roluri prestabilite, urmărind profituri uriașe și putere prin violență, fraudă și corupție.
Prin contrabandă și evaziune fiscală se întrețin și se dezvoltă economia subterană, fiind atrase în asemenea activități ilicite personalități politice, guvernanți, funcționari publici cu putere de decizie.
Din practica organelor vamale și ale poliției rezultă că infracțiunile de contrabandă se săvârșesc în forma clasică, respectiv prin trecerea unor bunuri peste frontieră, prin alte locuri decât cele stabilite prin lege. Cazuistica în acest domeniu scoate în evidență faptul că zonele cele mai afectate ale țării au fost Portul Constanța, Dunărea inferioară, Portul Giurgiu, frontiera de vest cu Iugoslavia și Ungaria.
În aceste zone, grupurile de contrabandiști autohtoni și străini au stabilit legături infracționale cu filiere internaționale bine organizate ce sunt în complicitate cu lucrătorii vamali și căpităniile porturilor, dispun de mijloace financiare și materiale deosebite, de relații în rândul autorităților, astfel încât descoperirea și documentarea activității lor infracționale este deosebit de dificilă.
Formă a crimei organizate mafia țigănească a apărut ca urmare a numărului mare de membri ai acestei etnii pe teritoriul României. Liderii acestei etnii prezintă o cifra superioara de aproximativ 2 milioane de persoane, aceasta pentru a solicita unele drepturi sociale și pentru a-și evidenția poziția lor în societatea românească.
Rata criminalității în rândul etniei țigănești este ridicată și în alte state europene, însă organizarea fenomenului infracțional la nivelul crimei organizate în rândul țiganilor români s-a desfășurat cu mult mai mare rapiditate față de alte medii.
Astfel, imediat după deschiderea frontierelor în 1989, în Occident au fost identificate numeroase grupuri de țigani români organizați în sistem mafia ce au surprins autoritățile statale respective prin explozia infracțională a acestor categorii de autori.
Astfel de grupuri au început cu cerșetoria organizată, au continuat cu furturile din buzunare, jocurile de noroc, alba-neagra, apoi tâlhării și furturi, fapte de tradiție în mediul lor, adaptându-se ori specializându-se în tâlhărirea conaționalilor (racket), prostituție, trafic cu copii, trafic cu autoturisme furate.
Organizarea acestor categorii de infractori s-a produs și în interiorul țării, cu comiterea, în mod organizat, a acelorași genuri de fapte la care se adaugă într-un mod mult perfecționat „camăta”, „recuperatorii” și „reglările de conturi”.
După 1990 România, ca și alte țări din fostul bloc comunist, nu a fost ocolită de extinderea formelor de crimă organizată provenită din exterior. Aceste forme infracționale de import, ce nu urmăresc aderență la mediile infracționale autohtone, sunt rakeții și organizațiile infracționale ale imigranților.
Astfel, primele dovezi ale pătrunderii crimelor tipice stilului mafiot (asiatice) au fost jefuirea autocarelor cu turiști ex-sovietici de către rackeți.
Rackeții în accepțiunea inițială, sunt grupări criminale specializate în obligarea patronilor prosperi, prin mijloace deosebit de violente ori amenințări grave, să accepte „protecția” împotriva altor bande de răufăcători sau infractori izolați, pretinzând în schimb, periodic, sume importante de bani.
Acest mod de criminalitate a apărut în America în perioada în care lumea interlopă era dominată de celebrul Al Capone.
Aceste grupări sunt specializate în obligarea, prin mijloace deosebit de violente ori amenințări grave, a patronilor prosperi să accepte „protecția” împotriva altor bande de răufăcători sau infractori izolați, pretinzând periodic sume de bani foarte mari.
Totodată, se remarcă prezența activă în sfera marii criminalități a unor cetățeni arabi și turci, implantați în România cu scopul de a comite infracțiuni și a domina comunitățile arabe și turcești stabilite în diferite localități din țară.
Țara noastră, datorită poziției geografice și a conflictelor militare din fosta Iugoslavie, a devenit o veritabilă placă turnantă a rutei balcanice de traficare a drogurilor. Ruta balcanică este orientată pe două trașee principale, și anume:
prima rută: Turcia-Bulgaria-Rusia-Ungaria (variantă Turcia-Albania-Rusia) ocolește România, dar oricând poate folosi spațiul românesc.
a doua rută: Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Slovacia – Cehia – Germania (variante Turcia – Constanța – București, pe cale maritimă – Ungaria și România –Ucraina – Polonia – Germania).
Observăm că pe traseul celei de a doua rute, cu cele două variante, România ocupă un tronson foarte important.
Drogurile pătrund în România, de regulă, prin frontiera din sud (Portul Constanța și cele dunărene, punctele vamale Giurgiu și Vama Veche), sunt stocate pentru anumite perioade de timp, apoi redistribuite pe rutele amintite. Mijloacele de transport sau locurile de disimulare folosite sunt containerele, TIR-urile, autoturisme, bagaje de mână. Un rol important în transportul drogurilor spre România îl au firmele turcești de transport persoane, cât și cursele din Portul Constanța. Același procedeu este folosit la redistribuirea drogurilor spre alte state europene. Grupurile de traficanți sunt formate din organizatori, curieri (de multe ori aceștia nu cunosc ce transportă), și destinatari.
Traficul de mașini furate a creat probleme organelor statului, poliția română constatând că România se află și pe „filiera balcanică” a mafiei autoturismelor furate. Traficul ilegal cu autovehicule furate cu extensie internațională a luat o amploare deosebită și vizează furtul autovehiculelor de lux din Occident ce sunt valorificate apoi pe diferite filiere.
Acest fenomen a cuprins și România, unde grupuri organizate de infractori autohtoni s-au racordat rețelelor italiene, germane, poloneze, bulgare, ucrainiene și din Republica Moldova. Se constată existența unei colaborări infracționale între diferite filiere de traficanți, materializată îndeosebi în valorificarea de mașini furate, acoperirea faptelor prin documente contrafăcute ori falsificate, transportul autovehiculelor furate pe diverse rute pentru beneficiari prestabiliți și chiar schimburi de asemenea autovehicule. Înlesnirile vamale privind introducerea și scoaterea din țară a diverselor bunuri au fost exploatate de organizațiile criminale interesate, care au plasat România în ruta balcanică de tranzitare a autovehiculelor furate din Occident către Orient, folosind-o, totodată și ca o piață rentabilă de desfacere.
Alte domenii de acțiune ale crimei organizate în România sunt traficul de valută, al obiectelor de artă și al altor valori, precum și al vânzărilor ilegale de copii.
Crima organizată a devenit o trăsătură caracteristică vieții contemporane din România. Ea apare în dreptul penal român nu numai ca o provocare la adresa legiuitorului, determinându-l să identifice forme noi de combatere, prin intermediul legii penale, dar și la adresa doctrinei penale, determinând pe oamenii de știință să reflecteze asupra naturii, gravități și a particularităților acțiunilor criminale săvârșite de asociații de infractori, pentru a sugera modalități noi, specifice și eficiente de luptă, prin mijlocirea legii penale împotriva fenomenului menționat.
3.4. Incriminare crimei organizate la nivel național și internațional
Un rol primordial în elaborarea strategiilor de combatere a crimei organizate îl are identificarea celor mai eficiente metode ce vor fi folosite în scop preventiv și de reprimare a acestui fenomen. Deși interdependente din punct de vedere al efectelor produse, metodele de prevenire și cele de reprimare a crimei organizate diferă între ele, în special ca mod de acțiune.
Metodele preventive presupun acțiuni defensive care vizează, în principal, îngustarea ariei de operare a organizațiilor criminale, în timp ce metodele de reprimare implică măsuri ofensive, având drept scop slăbirea, dezmembrarea și lichidarea structurilor criminale.
Strategiile preventive. Strategiile preventive pun accent pe următoarele obiective:
reducerea posibilității organizațiilor criminale de a desfășura activități infracționale;
reducerea vulnerabilității sectoarelor economice legale.
Strategiile care vizează reducerea posibilităților organizațiilor criminale de a desfășura activități compatibile cu crima organizată, integrează ca metode:
diminuarea cererii de bunuri și servicii ilicite;
recuperarea bunurilor și serviciilor monopolizate de către organizațiile criminale;
consolidarea valorilor moralității și ale legalității;
conștientizarea populației asupra pericolului pe care crima organizată îl reprezintă pentru societate.
Strategiile care urmăresc reducerea vulnerabilității economiei legale pun un accent deosebit pe transparența cât mai mare a sectoarelor economico-financiare, întrucât organizațiile criminale sunt interesate să penetreze în economia legală pentru:
spălarea și investirea veniturilor ilicite;
asigurarea unei poziții respectabile în societate pentru membrii acestora;
exercitarea unui control mai riguros asupra ariei de acțiune în scopul obținerii de profituri maxime;
diminuarea, pe cât posibil, a riscurilor acțiunilor represive din partea autorităților statale.
Prin accentuarea transparenței în sectoarele economiei legale, se poate realiza o mai bună monitorizare a activităților ce se desfășoară în cadrul acestora, sporind posibilitățile de depistare a acțiunilor de penetrare din partea organizațiilor criminale, respectiv de prevenire a acestora.
Reducerea vulnerabilității economiei legale trebuie să se facă în mod echilibrat, prin mecanisme economico-financiare de reglare care să favorizeze concurența și să evite riscul ca organizațiile criminale să recurgă la violență ori la acte de corupție pentru a obține monopolul în anumite domenii.
Strategiile de prevenire a crimei organizate diferă, în anumite privințe, de cele de prevenire a criminalității.
Potrivit raportului întocmit de Secretariatul General al Națiunilor Unite și prezentat la cel de-al VIII-lea Congres ținut la Havana în 1990, strategiile de prevenire a criminalității sunt categorisite în strategii directe și strategii indirecte.
Strategiile directe cumulează, în special, categoria măsurilor preventive cu un pronunțat caracter practic-aplicativ ce urmăresc restrângerea posibilităților de comitere a faptelor infracționale.
În categoria strategiilor și măsurilor preventive directe, se includ cele vizând:
reducerea potențialului de comitere a infracțiunilor;
protecția fizică împotriva furturilor;
marcarea obiectivelor de valoare pentru o identificare individuală;
patrularea preventivă stradală și zonală;
supravegherea transportului public;
înființarea de asociații cetățenești cu atribuții pe linia prevenirii criminalității;
asigurarea de către organele de poliție a unor servicii de consultanță antiinfracțională;
desfășurarea de campanii publicitare antiinfracționale, cu implicarea mass-media etc.
Strategiile indirecte au ca finalitate, pe de-o parte, identificarea, structurarea și influențarea posibilităților societății pentru îmbunătățirea calității generale a vieții, iar, pe de altă parte, restrângerea câmpului de acțiune a criminalității.
În categoria măsurilor ce pot face obiectul strategiilor indirecte intră:
— promovarea de programe de măsuri pentru îmbunătățirea sistemului de învățământ și al protecției sociale;
elaborarea unor programe de măsuri specifice, bine concepute și susținute material de stat sau organizate de poliție, împreună cu alte structuri din justiție, administrație sau de natură obștească, pentru ocuparea timpului liber al adolescenților într-un mod cât mai plăcut și util;
ridicarea standardului de viață al comunităților, pornindu-se de la premisa că sărăcia este o componentă esențială a cauzalității creșterii ratei infracționalității.
Răspândirea crimei organizate în țările lumii este o realitate a zilelor noastre. O caracteristică a invaziei crimei organizate pe mapamond este și faptul că aceasta a cuprins toate domeniile ilicitului classic, dar și domenii mai noi: criminalitatea informatică, fraudele bancare, folosirea firmelor fantomă ș.a. astfel în România incriminarea crimei organizate este reglementată prin Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.
Capitolul 4. Traficul și consumul ilicit de droguri
4.1. Terminologie
Acest domeniu de manifestare a crimei organizate deține ponderea istorică și materială cea mai mare în ansamblul illicit organizat.
Una dintre formele cele mai active de manifestare a crimei organizate transnaționale o reprezintă producția și traficul de droguri. Profiturile realizate din această activitate, care devansează cu mult afaceri legale, inclusiv din domeniul industriei petroliere, au făcut ca, pe lângă organizațiile mafiote tradiționale, să apară numeroase grupări și bande criminale, care pun în prim planul preocupărilor lor producția și traficul de droguri sau de precursori ai acestora.
Traficul de droguri prezintă o serie de caracteristici generale desprinse din numeroasele anchete efectuate de organismele naționale și internaționale însărcinate cu prevenirea și reprimarea acestui flagel al lumii contemporane.
Caracterul comercial și organizat al traficului ilicit este dat de legea cererii și ofertei și de faptul că obținerea unor profituri cât mai mari pe această cale este unicul scop al rețelelor de transport și de vânzare al drogurilor.
Dependența este acea stare de intoxicație cronică rezultând din absorbția repetată a unui drog sau medicament și care se manifestă prin nevoia de a continua această absorbție.
Drogul reprezinta o substanta de orgine vegetală, animală sau minerală care se întrebuințează la prepararea unor medicamente și ca stupefiante.
Produsele halucinogene sunt acele substanțe sau medicamente care provoacă halucinații (tulburari psihice sub influența cărora persoana în cauză are convingerea că percepe un obiect sau un fenomen fără ca acesta să se întample în realitate) și care pot afecta toate simțurile.
Stupefiantul este substanța -de cele mai multe ori medicamentoasă- care inhibă centrii nervoți provocând o stare de inerție fizică și psihică și care, folosită în mai mult timp duce la dependență și la necesitatea utilizarii unor doze din ce în ce mai mari.
Toleranța reprezintă obișnuința sau dispoziția organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe.
Toxicomania presupune obișnuința morbidă de a folosi doze repetate și crescânde de substanțe toxice între care un loc central îl ocupă stupefiantele.
Toxicomania este ecuația unui flagel manifestându-se întotdeauna la interferența mai multor componente: DROG, MEDIU, INDIVID.
4.2. Clasificarea substanțelor stupefiante
O clasificare realizată în funcție de acțiunea substanțelor asupra psihicului, apreciată de specialiști a fi clasică, aparține marelui toxicolog Louis l. Lewin care propune cinci grupe:
– Euphorica – substanțe ce dau subiectului o stare agreabilă de bine fizic și psihic;
– Phantastica– substanțe cu proprietăți halucinogene;
– Inebrantica – substanțele îmbătătoare: alcoolul, eterul, benzenul etc.;
– Hypnotica (agenții inductori ai somnului) – cloratul, barbituricele etc.;
– Excitantia (substanțe cu proprietăți stimulente și tonifiante) – drogurile cafeinice.
Clasificarea lui L .L. Lewin este de natură psihofarmacologică, evidențiind, înainte de orice,aspectul acțiunii substanțelor și produselor respective asupra sistemului nervos central, fără a face însă același lucru și cu privire la efectele secundare care, uneori, le pot estompa chiar pe cele principale, semănând astfel confuzie și determinându-l pe M. Durand să afirme că ne aflăm în fața unei clasificări mai degrabă pitorești decât științifice.
Alți experți adaugă acestei clasificări și alte substanțe cu potențial dependogen (steroizii și anabolizanții).
În anul 1957, Jean Delay propune o altă așezare a substanțelor ce acționează asupra sistemului nervos central, pe criterii, de astă dată, psihiatrice evidențiind trei grupuri de substanțe: psiholeptice, psihoanaleptice și psihodisleptice.
Dar clasificarea substanțelor psihotrope clasice și moderne, realizată de către savantul francez Pierre Deniker, care s-a inspirat din cea propusă de către Jean Delay, este, se pare, cea mai interesantă și corespunzătoare, prezentându-se astfel:
A. Psiholepticele cu acțiuni: hipnotice (barbituricele), tranchilizante și sedative clasice
(benzodiazepinele), neuroleptice (benzamidele etc.), regulatoare ale umorului (sărurile de litiu);
B. Psihoanalepticele cu acțiuni: stimulatoare (amfetaminele), antidepresoare (hidrazinele etc.);
C. Psihodislepticele cu acțiuni: halucinogene (canabinoizii), stupefiantele – după Euphorica lui L.Lewin – (morfina, heroina, cocaina etc.), alcoolul și derivații săi – după Inebrantica lui L.Lewin – (alcoolul, eterul etc.).
Autorul consideră că o clasificare autocuprinzătoare și fundamentată științific, ce poate grupa aceste substanțe sau produse, este după modul de acțiune și după modul de producere, astfel:
I. După modul de acțiune. (clasificarea L. Lewin – Delay)
– psiholeptice (depresive): hipnotice, neuroleptice, tranchilizante.
– psihoanaleptice (stimulente): opiacee (opiu, morfina, heroina), amfetamine.
– psihodisleptice (halucinogene): halucinogenele propriu-zise (hașiș, mescalina), halucinogenele
depersonalizante (LSD, psilocybina).
II. După modul de producere:
– produse de natură vegetală: opiacee, cannabis, cocaină, peyotl etc.
– produse de natură sintentică: mescalina, psilocybina, LSD.
Referitor la clasificarea propusă de Caballero Francis30 acceptată la nivel internațional – se disting trei mari categorii de stupefiante:
I. Produse depresive ale sistemului nervos central:
1. Băuturi alcoolice;
2. Benzodiazepine (Diazepam, Nitrazepam, Rudotel);
3. Barbiturice și alte substanțe utilizate ca somnifere (Fenobarbital);
4. Solvenți și gaze inhalante (toluen, acetonă, butan)
5. Substanțe care reduc durerea:
• opiacee (opiu, morfină, codeină, papaverină, heroină)
• opiode (mialgin, fortral, metadonă).
II. Produse care stimulează sistemul nervos central:
1. Cocaina;
2. Cafeina;
3. Tutunul;
4. Amfetaminele (ecstasy);
III. Produse perturbatorii ale funcțiilor sistemului nervos central:
1. Substanțe halucinogene (LSD, mescalina);
2. Cannabis.
După opinia prof. Stancu E. substanțele psihoactive care generează abuzul pot fi, la rândul lor,
clasificate în nouă categorii principale:
1. Stupefiante naturale, sintetice și semisintetice;
2. Produse extrase din cannabis;
3. Cocaina și celelalte substanțe extrase din coca,
4. Tranchilizante minore;
5. Barbituricele și celelalte sedative hipnotice;
6. Amfetaminele și stimulentele analoage;
7. LSD și alte halucinogene;
8. Droguri aflate sub control;
9. Solvenți organici și inhalanți.
Cu titlu de excepție se pot reda și alte clasificări ce nu au în vedere diverse criterii – regim juridic, dependența dobândită în urma consumului, nivelul efectelor, formă de administrare – fapt ce confirmă, o dată în plus lipsa unui sistem rigid de clasificare a stupefiantelor. Specialiștii în domeniu întrevăd posibilitatea adaptării unei metode de clasificare bazată pe principiile sintezei.
Astfel, în raport cu regimul juridic care le reglementează, stupefiantele pot fi legale și ilegale, în timp ce raportate la dependența dobândită în urma consumului, acestea pot fi grupate în trei categorii, adică stupefiante care dau dependență fizică, stupefiante ce conduc la dependență psihică și stupefiante ce dau dependență mixtă.
În sfârșit, după nivelul efectelor stupefiantele pot fi dure sau ușoare, iar în funcție de modul de administrare – consumul este injectabil, ingerabil, de prizare, de masticare, de fumare, de inhalare etc.
Drogurile reprezintă orice substanță străină de organismul uman și care, ajunsă în organism, produce modificări structurale și funcționale ale acestuia. Drogul este o substanță psihotropă, acționând cu predilecție asupra sistemului nervos central ca stimulent (excitant) al acestuia sau ca sedativ al activității mentale. Drogurile au ajuns o problemă de sănătate, atât pentru individul consumator, cât și pentru cei din jurul lui, adică o problemă de sănătate publică prin tulburările de comportament ale acestuia. El devine asociabil, se izolează, poate fi violent, comite acte antisociale, se poate sinucide sau poate omorî pe alții direct sau prin comiterea de accidente rutiere. Prima doză de drog, de regulă, nu determină moartea individului, ci un fenomen mult mai grav, dependența. Organismul se obișnuiește cu drogul, iar individul trebuie să continue utilizarea lui în doze din ce în ce mai mari.
Substanțele psihotrope cuprind: depresivele, halucinogenele, analgezicele, hipnoticele, stimulentele etc., iar consecințele consumării acestora pot fi:
Depresivele micșorează activitatea sistemului nervos central (SNC) încetinind funcțiile vitale și reflexele. Ele calmează și totodată relaxează. În doze bine determinate, ele sunt utilizate în medicină, mai ales ca sedative și pentru a induce somnul.
Halucinogenele conduc la apariția iluziilor senzoriale sau a halucinațiilor care stimulând
funcțiile psihice, senzație de forță, încredere în sine, iar la doze mai mari produc delir, panică, comportament agresiv și irațional.
Analgezicele influențează reacția la durere, diminuând sau înlăturând tulburările psihice care o însoțesc (anxietate, indispoziție).
Stimulentele sunt cele care stimulează SNC și intensifică activitatea creierului și a unor centrii nervoși din măduva spinării.
Narcoticele provoacă o slăbire fizică a organismului sau stări halucinogene, din punct de vedere psihic consumatorii sunt indiferenți față de familie, slujbă etc.
Pentru îngrădirea și eradicarea flagelului toxicomaniei, pentru prevenirea efectelor nocive ale drogsploziei se impune prevenirea abuzului, dezintoxicarea consumatorilor și reinserția lor socială. În acest sens domnul Javier Perez de Cuellar, fostul secretar general al ONU declara: “drogurile ilicite, oriunde ar fi produse și consumate, contaminează, corup și slăbesc chiar țesutul social. În întreaga lume abuzurile crescute distrug nenumărate și prețioase vieți. Aceste probleme rănesc deja în mod profund toate regiunile lumii”.
Abuzul de droguri este contagios, iar drogul însuși este un factor de contaminare a celor din jur.
4.3. Manipularea substanțelor stupefiante
Cannabis-ul rămâne drogul de origine vegetală cel mai mult cultivat, consumat și care face obiectul unui trafic foarte intens. La ora actuală estimările asupra producției mondiale de cannabis sunt precare, datorită inexistenței unui sistem de monitorizare a culturilor în multe regiuni ale lumii. Totuși, confiscările masive și constante din ultimii ani duc la concluzia unei creșteri a producției mondiale de cannabis. Africa este continentul cu cea mai mare producție de cannabis, astfel că, numai în Maroc, principală țară producătoare de rezină de cannabis, culturile se întind pe o suprafață de 134.000 de hectare și se obține o producție de cca. 3080 tone de rezină de cannabis. Africa Australă este cunoscută ca cel mai mare producător mondial de plantă de cannabis. O particularitate a țărilor din America de Nord, Europa și Australia o constituie cultura de cannabis hidroponică (în adăposturi). În anul 2008, au fost confiscate 25.800 tone de plantă de cannabis reprezentând o creștere de 40% față de 2007.
Culturile ilicite de mac opiaceu și producția de opiu au cunoscut creșteri mari după un recul considerabil în 2007. În anul 2008, s-a estimat obținerea unei producții de 4500 tone opiu și 450 tone heroină față de 1600 tone opiu și respectiv 160 tone heroină în 2007. În anul 2009 producția estimată de mac opiaceu a fost de 3600 tone față de 3400 în 2002, ceea ce reprezintă o creștere de 6%.
Cultura ilicită de mac opiaceu în Afganistan s-a întins, în anul 2009 pe o suprafață de 80.000 de hectare comparativ cu 74.000 de hectare în 2008, reprezentând o creștere de 8% și cuprinzând 28 din cele 32 de provincii ale țării.
Prețul mediu al opiului în exploatările din Afganistan, în anul 2009, a fost de 283 dolari SUA pe kilogram, ceea ce reprezintă o scădere cu 19% față de anul 2008, în celelalte țări producătoare prețul fiind și mai scăzut.
Autoritățile afgane au semnalat, în octombrie 2009, faptul că în fiecare zi circa 1,2 tone de opiu este transformat în heroină, activitate ce se desfășoară în principal în laboratoare mobile. În Europa Orientală au fost descoperite, în anul 2008, 14 laboratoare de fabricare a opiaceelor (în special așa-numita „heroină poloneză”), față de 408 în 2007. La nivel global au fost descoperite 41 de laboratoare clandestine în 2008 față de 723 în anul 2007.
În întreaga lume, cultura ilicită de arbore de coca a regresat cu circa 18%, din cauza micșorării suprafețelor cultivate ilegal, numai în Columbia acestea au scăzut consecutiv în 2007 și 2008 în medie cu 30%. În anul 2009, suprafața cultivată cu arbore de coca a fost de 80.000 hectare, cu 58% mai puțin decât în anul 2006. În Peru și Bolivia suprafețele cultivate cu arbore de coca au crescut inițial, însă, datorită aplicării măsurilor drastice de eradicare, mare parte din acestea au fost defrișate, unele chiar voluntar, ca urmare a programelor de substituție cu culturi legale. Există o tendință de deplasare a culturilor ilicite ale arborelui de coca spre Ecuador și Venezuela unde controlul acestei plante este mai puțin strict.
Producția estimată de frunze de coca a fost în anul 2008 de circa 294.400 tone ceea ce reprezintă o cantitate potențială de cocaină de 800 tone, mai mică cu 27 tone decât în 2007.
În anul 2008, au fost descoperite 1693 de laboratoare clandestine de fabricare a cocainei, dintre care 1434 în Columbia, 238 în Peru, iar celelalte în: Argentina (9), Statele Unite (5), Regiunea Administrativă Autonomă Hong Kong – China (2), Germania, Bolivia, Chile, Franța și Slovenia (câte unul).
Începând cu anul 1990, fabricarea stimulenților de tipul amfetaminei este în continuă creștere. Din numărul total de laboratoare clandestine descoperite, pe tot globul, în cursul perioadei 1990-2008, cele din Statele Unite ale Americii au reprezentat 97% (circa 30.000). Între 2007 și 2008, numărul de laboratoare clandestine pentru fabricarea metamfetaminei a crescut cu 14%. Numai în Statele Unite ale Americii au fost descoperite 9024 laboratoare, dar acestea sunt de talie modestă în comparație cu cele descoperite în Asia de Est și de Sud-Est, confiscările masive din aceste ultime regiuni formând imaginea asupra capacității de fabricație din zonă.
Producerea amfetaminei este concentrată în principal în Europa unde, în anul 2008, au fost descopertite 46 de laboratoare clandestine, față de 85 în 2007. Printre țările producătoare de amfetamine se numără Polonia, Africa de Sud, Olanda, Bulgaria, Germania, Franța, Marea Britanie.
Fabricarea ilicită a substanțelor de tipul ecstasy, după numărul laboratoarelor clandestine descoperite, este concentrată în Europa Occidentală și America de Nord, dar în ultimii ani fabricația de ecstasy s-a extins și în Asia de Est și de Sud-Est.
Numărul laboratoarelor care fabrică stimulenți de tipul amfetaminelor, specializate pentru diverse substanțe, este în creștere. În anul 2008, Australia a semnalat faptul că a descoperit un număr de 372 astfel de laboratoare complexe, față de 201 în 2007. De asemenea, au mai fost anihilate 71 de laboratoare în Federația Rusă și două în Lituania.
Transportul drogurilor se face pe rute aeriene, rutiere și maritime. Mijloacele de transport, așa cum s-a văzut, sunt diferite, începând cu omul și terminând cu elicopterul sau avionul.
Traficanții folosesc tot mai multe autovehicule cu numere de înmatriculare false sau numere de tranzit de tip Z sau W pentru transportarea mărfurilor de contrabandă și implicit s drogurilor. Uneori contrabandiștii ascund drogurile în autovehicule aflate în traficul internațional, fără ca personalul de deservire al acestora să aibă cunoștință de acest fapt.
Transportul de droguri se efectuează, în general, cu autovehicule de tip TIR ,cu trenuri, aeronave sau nave. În cazul transporturilor de droguri efectuate cu autovehicule de tip TIR, traficanții profită de faptul că acestea, fiind de cele mai multe ori cu produse alimentare perisabile, nu pot fi oprite și controlate timp îndelungat.
În zona est-europeană, deci inclusiv în România, drogurile sunt transportate în autoturisme particulare, aparent “inocente”, care nu apar pe listele organelor de poliție, astfel încât dacă acestea au unele informații, urmăresc camionul, iar transportul de droguri este dus la destinație de autoturism. În alte împrejurări mașina este abandonată de traficanți într-un oraș timp de câteva zile, după care marfa este preluată de alți traficanți și predată la destinație.
Organele de poliție au totuși sub control traficul ilegal de stupefiante, iar pentru unele lovituri mai mari, drogul este lăsat intenționat să treacă, pentu a permite “livrarea controlată”. Se apreciază însă că, întreaga cantitate ce se transportă ilicit, doar 10 este interceptată de organele de control.
Piața neagră sau piața secretă unde sunt desfăcute stupefiantele este diferită. În unele locuri această piață nu este însă chiar atât de secretă. De exemplu, în Asia de Sud-Est opiul de vinde în mod deschis. În America Latină, sacii cu frunze de coca sunt scoși în plină stradă. Unele persoane vând hașișul prin bodegi, iar altele își expun marfa chiar pe caldarâmul străzii.
Ambalarea și prezentarea spre desfacere a stupefiantelor este o chestiune foarte importantă pentru traficanți. Producătorii de opiu îl ambalează în săculețe de pânză și îi dau forma unei turte. Pe marfa ambalată se aplică și o marcă de recunoaștere.
Această marcă poate consta într-un desen reprezentând un păun, fluturi, cărți de joc etc. Pe unele pachete se poate citii: “de cea mai bună calitate” , “opiul are un gust excelent” sau “opiul este cel mai bun” .
În ceea cei privește pe narcomani, pentru procurarea drogurilor, aceștia folosesc metode și mijloace diferite, de la cele mai pajnice până la cele mai violente.
La început, cei ce se dedau consumului de stupefiante au certitudinea că vor putea renunța oricând la ele și deci ar putea să facă uz de acestea pentru a le simții “efectele binefăcătoare” . Se înșeală, deoareca stupefiatele pun stăpânire pe întregul sistem nervos central, pe care îl afectează, astfel că voința individului de a se abține de la consumul de stupefiante este anulată.
Nevoia sistemului nervos, a celulelor nervoase în speță, este o intensitate deosebită;”este o sete mai mare decât aceea a unui om care ar mrge câteva zile fără a avea apă, prin pustiurile Saharei”. Atâta timp cât toxicomanii au la îndemână sau își pot procura cu regularitate stupefiantul, sunt, de regulă, liniștiți și pașnici, gânditori la fericirea pe care și-au creat-o în mod artificial. Când nu mai au drogul dorit, sau ajung la un grad de intoxicare deosebit, pot deveni periculoși, manifestându-se ca niște elemente antisociale înrăite, în cele din urmă intrând în marea criminalitate.
4.4. Modalități de depistare a traficanților
4.4.1.Metode tactice
În vederea descoperirii activităților infracționale, a identificării persoanelor implicate și a obținerii mijloacelor de probă, Legea nr. 143 2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, permite autorizarea de către procuror a folosirii investigatorilor acoperiți, procurarea de droguri, substanțe chimice,esențiale și precursori, în vederrea desfășurării unor asemenea acțiuni, precum și folosirea și supravegherea sistemelor de telecomunicații sau informatice.
Pentru depistarea traficului de stupefiante se efectuează supravegheri și verificări, verificări de registre, corespondențe și evidențe financiar contabile, inclusiv cele pe suport informatic, care ar putea avea legătură directă sau indirectă cu bunurile importate, exportate sau tranzitate pe teritoriul național. De asemenea, se efectuează supravegherea și verificarea operativă a clădirilor,depozitelor, terenurilor unde ar putea să se găsească stupefiante sau precursori, precum și prelevarea de probe în vederea identificării și expertizării bunurilor ce au făcut obiectul operațiunilor vamale.
Chiar simple discuții cu cei care trec frontiera, purtate cu abilitate, pot oferii indicii asupra unui posibil trafic.
Pentru depistarea traficanților se apelează la ceea ce este numit “urmărirea zborurilor sensibile”, adică a acelora despre care se dețin informații că sunt folosite pentru transportul unor produse și substanțe stupefiante, ascunse în diferite locuri de pe aeronave.
În această situație controlul se va efectua atât asupra călătorilor , personalului navigant și a bagajelor cât și asupra aeronavei, verificându-se cu atenție toate locurile posibile de ascundere a stupefiantelor, folosindu-se specialiști care cunosc caracteristicile tehnice de construcție a navei.
O metodă specifică folosită de poliție pentru depistarea traficanților o constituie “livrarea controlată”, când drogurile sunt lăsate intenționat să treacă prin filtrele organelor de control, pentru ca, prin urmărirea persoanelor care le transportă, să se ajungă in final la marii traficanți sau la alte persoane implicate, la rețelele și filierele organizate de aceștia, la mijloacele și metodele folosite etc.
4.4.2. Metode tehnico-științifice de depistare
Drogurile și implicit traficanții pot fi descoperiți cu ajutorul câinelui detector de droguri.De exemplu, la aeroportul Orly din Paris, primul câine ciobănesc german dresat pentru a detecta cocaină putea cerceta pasagerii și încărcătura unui avion în zece minute. Așezat în fața valizelor, el le zgârie cu labele pe cele care conțin droguri.
Pentru depistarea stupefiantelor sunt folosite dispozitive cu raze x, mai ales pentru controlul bagajelor și a locurilor greu accesibile, ca și aparatură de examinare neutronică.
Pentru interceptarea transporturilor clandestine, autoritățile folosesc tehnică ultrasofisticată, cum ar fi nave rapide, aparatură de control, avioane AWACS și sateliți. Aceștia mai sunt folosiți și pentru depistarea culturilor clandestine.
4.4.3. Identificarea toxicomanilor
Pentru identificarea toxicomanilor în mod operativ, până la efectuarea unei investigații medico-legale, trebuie știute următoarele:
când apare nevoia de drog, la toxicomani apar simptome ca lăcrimări, curgeri nazale, mâncărimi, transpirații, frisoane, dilatarea pupilelor, agitație, nervozitate etc;
toxicomanii aflați sub influența stupefiantelor sunt somnolenți, apatici, privesc în gol și se izolează pentru a “gusta plăcerea” stupefiantului;
diversele obiecte aflate în preajma drogatului, asupta sa, sau mirosuile specifice îi pot trăda pe cei care au consumat stupefiante;
urmele lăsate de instrumentele de administrare a drogurilor pe membrele superioare sau inferioare sunt indicii că este vorba de toxicomani, ceea ce presupune examinarea medicală.
De asemenea, identificarea toxicomanilor este posibilă și pe baza regisrelor aflate la proprietarii de farmacii și angajaților acestora, a rețetelor cu timbru sec onorate de policlinici, spitale și farmacii în care, pentru aceeași persoană, sunt trecute la intervale de timp scurte, diagnostice diferite, a carnetelor de evidență a rețetelor cu timbru sec distribuite medicilor, care pot duce la descoperirea unor fictivități și falsuri sau prescrieri de stupefiante fără a fi necesare. Aceste nereguli pot fi depistate prin verificarea pe teren a datelor înscrise în carnetele respective. Condicile de la camerele de gardă oferă indicii despre persoanele de serviciu în ale căror schimburi consumul a fost mai mare, depistându-se “bolnavii” ce frecventează mai des aceste locuri pentru a li se administra stupefiante, iar evidențele de la unitățile de intervenție și salvare ajută la identificarea persoanelor care solicită mai des intervenția salvării, acuzând dureri acute, urmărind să li se administreze stupefiante.
4.5. Incriminarea traficului ilicit de droguri și a operațiilor ilicite cu precursori
În lumina Legii nr. 143/ 2000 săvârșirea infracțiunilor legate de droguri presupune existența, sine qua non, prealabilă, a unor măsuri legale care au instituit un regim juridic precis în ceea ce privește desfășurarea oricăror operațiuni cu droguri, anumiți inhalanți chimici și cu substanțe chimice esențiale, precursori, echipamente și materiale care pot fi utilizate la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc dependogen. Legiuitorul, din considerente bine justificate, ținând seama de pericolul social deosebit de ridicat al producerii, deținerii, circulației, prescrierii și administrării acestor substanțe și produse, cere ca toate aceste activități să se efectueze în mod autorizat. Cad deci, sub incidența sancțiunii penale doar acele operații care sunt desfășurate fără drept, încălcând normele legale care indică cine, când, cum și unde se pot derula asemenea activități.
Normele constitutive ale situației premisă sunt prevederile Hotărârii de Guvern nr. 1359 din 20 decembrie 2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 143/ 2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri238, prevederile Legii nr. 73/ 1969 precum și Instrucțiunile Ministerului Sănătății și Familiei nr. 103/ 1970 completate prin Ordinul nr. 189 din 19 martie 2002 al M.S.F. (Art. 62). Alături de situația premisă (în continuare o vom numi „condiție preexistentă”) în structura infracțiunilor la regimul drogurilor există și conținutul constitutiv al faptei ce prezintă două laturi importante: latura obiectivă și latura subiectivă.
Constituie infracțiune, conform art. 2 „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea,
extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără drept”. Constituie de asemenea infracțiune săvârșirea faptelor de mai sus, având ca obiect droguri de mare risc.
Obiectul juridic generic este reprezentat de ocrotirea sănătății publice ca valoare socială și relațiile sociale care se nasc și evoluează în jurul și în strânsă legătură cu această valoare.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie, în opinia celor mai mulți specialiști, la care aderă și autorul, relațiile sociale privitoare la sănătatea publică, relații a căror existență și dezvoltare sunt condiționate de respectarea normelor legale privitoare la producția, fabricarea, vânzarea, cumpărarea, circulația, deținerea, transportul, transformarea, oferirea, livrarea cu orice titlu, procurarea ori alte operațiuni a substanțelor aflate sub control național.
În cazul agravantei prevăzute la art. 12 alin. 3, obiectul juridic special este complex, apărându-se, pe lângă valorile sociale mai sus menționate, și viața persoanei și relațiile sociale care se nasc și se desfășoară în jurul acestei valori.
Obiectul material este format din substanțele aflate sub control național – drogurile de risc și drogurile de mare risc enumerate în tabelele – anexă I-III.
Subiectul activ al infracțiunii este diferit în raport cu modalitatea de săvârșire a acesteia.
Astfel, în modalitățile producerii, fabricării, extragerii, preparării, transformării, oferirii, punerii în vânzare, vânzării, distribuirii, livrării cu orice titlu, trimiterii, transportului ori altor operațiuni privind circulația drogurilor precum și în modalitățile organizării, conducerii, finanțării activităților menționate mai sus, acesta poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege. În ceea ce privește experimentarea, deși legea nu prevede nici o calitate specială, considerăm totuși că subiectul activ trebuie să posede cunoștințe de specialitate privind substanțele folosite și rezultate pe care le produc, în această categorie intrând medici, chimiști, farmaciști etc.
Subiectul pasiv este statul ca garant și ocrotitor al sănătății publice. În secundar, subiect pasiv poate fi persoana a cărei sănătate a fost periclitată ca urmare a nerespectării circuitului legal al substanțelor aflate sub control național. Nu este necesară îndeplinirea unor condiții speciale de loc sau timp pentru existența infracțiunii în forma simplă. În privința modalităților agravate, acestea sunt prevăzute la art. 14 lit. „c”, unde se consideră că fapta are un pericol social sporit dacă drogurile au fost trimise și livrate, distribuite sau oferite unui minor, unui bolnav psihic, unei persoane aflate în cură de dezintoxicare sau sub supraveghere medicală ori s-au efectuat alte asemenea activități interzise de lege cu privire la una din aceste persoane ori dacă fapta a fost comisă într-o instituție sau unitate medicală, de învățământ, militară, loc de detenție, centre de asistență socială, de reeducare sau instituție medical educativă, locuri unde elevii, studenții și tinerii desfășoară activități educative, sportive, sociale ori în apropierea acestora. Pentru reținerea acestei agravante, se are în vedere calitatea specială a subiectului pasiv sau locul unde s-a comis infracțiunea. Astfel, legiuitorul a dorit ocrotirea în mod special a anumitor categorii de persoane și a locurilor în care acestea își desfășoară activitatea, prin sancționarea mai gravă a faptelor comise împotriva acestora sau în respectivele locuri.
Se consideră a avea un pericol social sporit fapta comisă într-o instituție sau unitate medicală, de învățământ, militară etc.
Autorul consideră că participația penală este posibilă atât sub forma coautoratului cât și sub forma instigării sau a complicității.
Latura obiectivă. Elementul material se realizează printr-o acțiune care se poate înfățișa sub forma cultivării, producerii, fabricării, experimentării, extragerii, preparării, transformării, oferirii, punerii în vânzare, vânzării, distribuirii, livrării cu orice titlu ori altor operațiuni privind circulația drogurilor.
Prin cultivare se înțelege acțiunea de a însămânța, răsădi, îngriji plante care conțin substanțe stupefiante, a lucra pământul, precum și recoltarea acestor plante. Din ele trebuie să se obțină substanțe ce fac parte din categoria drogurilor, pentru ca acțiunea să fie ilicită.
Prin producere de droguri se înțelege realizarea printr-o activitate oarecare (amestecare,topire, fierbere etc.) a unuia din compușii chimici care sunt cuprinși în această categorie.
Fabricarea presupune producerea acestor substanțe în serie și în cantități mari, prelucrând materiile prime și obținând astfel substanțe ilicite.
Experimentarea constă în efectuarea de experiențe cu produse sau substanțe stupefiante, în afara cadrului legal, adică în afara laboratoarelor de analize și cercetări științifice din instituțiile de învățământ sau institutele de cercetări științifice. Constituie infracțiune și experimentarea substanțelor sau produselor stupefiante asupra propriului corp, legea nefăcând nici o distincție în această privință, pericolul social fiind același ca și atunci când s-ar experimenta asupra altei persoane. Spre exemplu, meritul de a fi descoperit morfina și de a fi izolat-o din opiu revine farmacistului german Serturner. În anul 1803, el a izolat și a descris primul morfina. Un lucru mai puțin cunoscut îl constituie faptul că acest farmacist și-a compromis grav sănătatea făcând experiențe cu morfină asupra propriului său corp.
Prin extragere se înțelege scoaterea unei substanțe interzise dintr-un compus, separarea acesteia, folosind diverse procedee practice (topire, fierbere, ardere, etc.).
Prepararea se referă la combinarea a două sau mai multe substanțe, în final obținându-se una din substanțele prevăzute ca drog în tabelele – anexă I-III.
Transformarea constă în modificarea, schimbarea unor elemente caracteristice unei substanțe considerate drog, obținându-se în final o altă substanță, de aceeași natură, având însă efecte diferite.
Prin oferire se înțelege acțiunea de a propune cuiva să primească sau de a pune la dispoziția acestei persoane a vreuneia din substanțele stupefiante considerate droguri.
Distribuirea de droguri se realizează prin acțiunea de împărțire, repartizare a acestor substanțe în mai multe locuri și la mai multe persoane, acestea urmând ca la rândul lor să le pună în vânzare și să le vândă efectiv.
Livrarea cu orice titlu reprezintă acțiunea de a furniza, de a preda substanțe supuse controlului național.
Prin trimitere de produse sau substanțe stupefiante se înțelege acțiunea de a dispune ca o persoană să ducă, să transporte și să predea la o anumită destinație aceste produse. Nu este necesar, în cadrul acestei modalități, ca persoana care transportă și predă la destinație substanțele stupefiante să aibă cunoștință despre conținutul transportului.
Transportul acestor droguri înseamnă acțiunea de a le deplasa, de a le căra dintr-un loc în altul.
Procurarea presupune acțiunea de a face rost, de a obține substanțe aflate sub control național. Nu are relevanță modalitatea faptică prin care se realizează procurarea de droguri pentru existența infracțiunii, cu condiția ca procurarea să nu privească consumului propriu.
Prin cumpărare se înțelege acțiunea de a intra în posesia unei substanțe stupefiante considerate ca făcând parte din categoria drogurilor, plătind contravaloarea acesteia cerută de vânzător.
Deținerea constă în fapta persoanei fizice de a ține, a păstra, la domiciliul său ori în orice alt loc știut de ea, substanțe stupefiante, indiferent dacă este sau nu consumatoare de droguri și dacă acestea aparțin ei sau altei persoane.
Prin alte operațiuni se înțelege orice altă activitate care contravine circulației legale a substanțelor aflate sub control național care fac parte din categoria drogurilor.
De asemenea, elementul material al acestei infracțiuni, așa cum rezultă din art. 10 din lege, se mai realizează și prin organizarea, conducerea sau finanțarea activităților enumerate mai sus.
Organizarea reprezintă demersurile pe care una sau mai multe persoane le fac pentru constituirea unei asociații sau grupări precum și constituirea efectivă a acestei organizații, nașterea acesteia, având la bază acordul de voință al tuturor participanților. Aici se are în vedere existența unei structuri determinate, cu sarcini precise, cu un plan bine pus la punct.
Prin conducerea unei asemenea activități se înțelege acțiunea uneia sau mai multor persoane situate la vârful ierarhiei organizației care supraveghează, dirijează și coordonează activitățile ilicite incriminate la art. 2.
Finanțarea acestor fapte constă în ajutorul, susținerea materială concretă, de orice fel, acordate de una sau mai multe persoane subiectului activ al infracțiunii prevăzute de art. 2.
Latura subiectivă. Săvârșirea infracțiunii implică din partea subiectului activ, intenția care poate fi directă sau indirectă. Pentru existența infracțiunii se cere ca persoana care comite una din infracțiunile incriminate să cunoască faptul că substanțele care formează obiectul acțiunii fac parte din categoria drogurilor.
Forme. Actele pregătitoare sunt posibile și se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancționator tentativei. Tentativa se pedepsește (art. 13 alin. 1). Infracțiunea se consumă în momentul când executarea oricărei dintre acțiunile incriminate este dusă până la capăt, producându-se urmarea imediată, adică starea de pericol pentru sănătatea publică. În anumite modalități de săvârșire (cultivare, producere, deținere) traficul de stupefiante are caracterul unei infracțiuni continue, existând în consecință și un moment al epuizării, respectiv acela al încetării activității delictuoase.
Modalități. Infracțiunea se comite în mai multe modalități normative descrise de lege (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea etc.). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște la rândul său nenumărate modalități faptice de realizare determinate de împrejurările în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele de săvârșire etc.
Sancțiuni. Pedeapsa pentru faptele incriminate în alin. 1 este închisoarea de la 3 la 15 ani, iar pentru faptele prevăzute la alin. 2 de la 10 la 20 ani. În cazul organizării, conducerii sau finanțării acestor fapte, maximul special al pedepselor sporește cu trei ani. În cazul agravantei de la art. 12 alin. 1 și 3, pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.
În toate cazurile se aplică obligatoriu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 Cod penal.
Dispozițiile referitoare la măsura de siguranță a confiscării speciale (art. 17), cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei (art. 15, 16) se aplică în mod corespunzător.
Conform art. 15, nu se pedepsește persoana care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere în vederea comiterii infracțiunii, permițând astfel identificarea și tragerea la răspundere a celorlalți participanți.
Persoana care în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege (art. 16).
2. Potrivit art. 3 al Legii nr. 143/2000, în România, este incriminată „introducerea sau
scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de droguri de risc, fără drept”. De asemenea se incriminează faptele de la alin. 1 al acestui articol, care au avut ca obiect droguri de mare risc.
Obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale referitoare la sănătatea publică.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la sănătatea publică, care sunt condiționate de respectarea normelor legale privitoare la circulația acestora precum și la respectarea activităților de comerț ce au ca obiect drogurile.
Obiectul material este reprezentat de substanțele aflate sub control național, care fac parte din categoria drogurilor de risc și de mare risc.
Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege în modalitatea introducerii sau scoaterii din țară a drogurilor. În ceea ce privește modalitatea efectuării de acte de import sau export cu astfel de produse, subiectul activ este calificat, acesta trebuind să aibă calitatea de comerciant. Participația penală este posibilă în toate formele sale.
Subiectul pasiv al infracțiunii este în principal statul, iar în secundar poate fi orice persoană care ajunge în posesia și consumă astfel de substanțe, sănătatea acesteia fiind pusă în pericol.
Elementul material se realizează într-o acțiune de introducere, de scoatere, de import sau export de droguri, precum și prin organizarea, conducerea sau finanțarea activităților mai susarătate.
Prin introducere, în opinia autorului, se înțelege acțiunea de aducere în țară din străinătate, prin orice mijloace de substanțe care fac parte din categoria drogurilor.
Scoaterea de astfel de substanțe din țară constă în acțiunea de a le transporta în afara teritoriului țării în scopuri ilicite.
Prin importul sau exportul de droguri se înțelege introducerea sau scoaterea din țară a drogurilor în baza unor convenții comerciale, derularea unor afaceri care au ca obiect aceste substanțe.
Pentru existența elementului material al infracțiunii se cere o condiție esențială, respectiv ca săvârșirea uneia din acțiunile descrise să fie făcută fără drept. Nu există această infracțiune, în cazul persoanelor fizice sau juridice care importă sau exportă asemenea produse în baza unei autorizații legale.
Urmarea imediată produsă constă în crearea unei stări de pericol pentru sănătatea publică, adică în existența unei stări obiective de a se vătăma sănătatea uneia sau mai multor persoane care ar urma să le achiziționeze pentru a le consuma.
Legătura de cauzalitate. Între acțiunea întreprinsă și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
Forma de vinovăție cu care se săvârșește infracțiunea este intenția directă sau indirectă, respectiv voința de a săvârși fapta și conștiința caracterului și a urmărilor acesteia.
Pentru existența infracțiunii se cere ca persoana care scoate, introduce, importă sau exportă aceste produse să cunoască faptul că sunt droguri.
Forme. Actele pregătitoare sunt posibile și se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancționator tentativei. Tentativa se pedepsește.
Infracțiunea se consumă în momentul când executarea oricăreia din acțiunile incriminate este dusă până la capăt, producându-se astfel o stare de pericol pentru sănătatea publică. Această infracțiune poate să apară ca o infracțiune simplă, când consumarea coincide cu epuizarea, dar poate să fie comisă și în forma infracțiunii continue, mai cu seamă în modalitățile importului și exportului.
Modalități. Textul de lege prevede mai multe modalități normative: introducerea sau scoaterea drogurilor din țară, importul sau exportul acestora, precum și organizarea, conducerea și finanțarea unor astfel de activități. Faptic, aceste modalități normative se pot realiza în mai multe feluri, ținându-se cont de modul de comitere a infracțiunii, mijloacele folosite etc.
Pentru existența infracțiunii este necesar ca oricare din modalitățile normative prevăzute de lege să fie făcute fără drept, adică fără licență emisă de autoritățile competente. Dacă pentru a da aparență de legalitate importului sau exportului se întocmesc acte false ne aflăm în prezența concursului de infracțiuni (fals, uz de fals și această infracțiune prevăzută de art. 3 din Legea nr. 143/2000).
Ca și în cazul infracțiunilor precedente și această infracțiune cuprinde un conținut simplu și un conținut agravant, dat de o condiție circumstanțială. Astfel, dacă faptele ce constituie elementul material al infracțiunii privesc „drogurile de risc” ele vor fi încadrate în art. 3 alin. 1 iar dacă privesc „drogurile de mare risc”, ele vor fi încadrate în art. 3 alin. 2. dacă faptele privesc ambele categorii de droguri, atunci încadrarea juridică va fi în forma agravantă a infracțiunii, respectiv art. 3 alin. 2.
În legătură cu faptele de introducere sau scoatere din țară, fără drept, de droguri ori importul sau exportul de astfel de substanțe fără drept se impune observația că ele nu se pot comite decât cu ocazia trecerii frontierei de stat a României, încălcându-se totodată și regulamentul vamal al României.
Conform art. 4 din Legea nr. 143/2000 constituie infracțiune „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri pentru consum propriu, fără drept”.
Obiectul juridic generic este reprezentat de ocrotirea sănătății publice.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la sănătatea publică, relații a căror existență este condiționată de respectarea normelor legale privitoare la cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea etc. și consumul de substanțe stupefiante.
Obiectul material este reprezentat de substanțele și plantele care intră în categoria drogurilor.
În ipoteza acestui articol, sunt incluse aici atât drogurile de risc cât și drogurile de mare risc, enumerate în tabelele – anexă I-III.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi, în general, orice persoană, întrucât norma de incriminare nu prevede o calitate specială a acestuia.
Se impune însă o discuție în cazul modalității experimentării, unde subiectul activ trebuie să posede cunoștințe de specialitate (de exemplu, medic, farmacist, chimist etc.), activitatea realizându-se de regulă în cadrul unui laborator.
Participația penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.
Subiectul pasiv al infracțiunii este statul ca garant și ocrotitor al sănătății publice.
Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin mai multe acțiuni alternative și anume: cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri, organizarea, conducerea sau finanțarea activităților menționate mai sus. Toate aceste acțiuni desfășurându-se și însemnând aceleași lucruri cu cele analizate anterior la art. 2.
Din practica judiciară a Curții de Apel Brașov s-a reținut fapta inculpatului P.M.P. de a deține 2,8 g hașiș pentru consum propriu care a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de stupefiante, prevăzută de art. 4 (Decizia penală nr. 96/Ap din 27 aprilie 2002- S.F.).
Cerințe esențiale. Existența elementului material al infracțiunii este condiționată de existența cumulativă a două condiții. Prima condiție constă în comiterea uneia din acțiunile mai sus arătate, „fără drept”, adică persoane care nu au autorizarea să le efectueze. A doua condiție se referă la scopul săvârșirii uneia dintre acțiunile enumerate, respectiv orice substanță sau plantă obținută considerată drog trebuie să fie destinată consumului propriu. Autorul consideră că dacă drogurile nu sunt destinate consumului propriu, nu vom fi în prezența acestei infracțiuni, ci a celei prevăzute la art. 2 alin. 1 sau 2, după caz.
Urmarea imediată. Prin simpla realizare a uneia din acțiunile incriminate se creează o stare de pericol la adresa sănătății publice, nefiind necesară producerea unui anumit rezultat. Întrucât infracțiunea se consumă prin simpla realizare a acțiunii care aduce atingere valorilor sociale apărate de lege, nu se pune problema legăturii de cauzalitate dintre faptă și rezultat.
Forma de vinovăție specifică acestei infracțiuni este, în opinia unor autori, intenția directă întrucât făptuitorul urmărește ca prin săvârșirea oricărei acțiuni să obțină droguri pentru consum propriu, în mod conștient, urmărind realizarea activității infracționale, și implicit, a creări stării de pericol.
În opinia altor autori, forma de vinovăție este intenția directă sau indirectă, cu excepția cazului în care infracțiunea se realizează prin cultivarea unor plante care conțin substanțe stupefiante sau psihotrope, când datorită scopului special urmărit de făptuitor – prelucrarea respectivelor plante – intenția nu poate fi decât directă.
În toate cazurile, intenția presupune cunoașterea de către făptuitor a naturii produselor sau substanțelor la care se referă acțiunea sa.
În situația în care făptuitorul invocă necunoașterea tabelelor I – III anexă la Legea nr. 143/ 2000 ce conțin droguri nu se poate invoca „eroarea de fapt”, de natură a înlătura vinovăția și pe cele de consecință, caracterul penal al faptei. Dar recunoașterea de către făptuitor a naturii produselor sau substanțelor poate rezulta și din alte împrejurări decât din cunoașterea tabelelor menționate mai sus. De aceea, pentru a se reține eroarea de fapt, este necesar ca instanța de judecată să-și formeze convingerea pe baza tuturor probelor administrate în cauză (constatări tehnico – științifice, expertize etc.), că făptuitorul nu a știut că produsele sau substanțele la care se referă acțiunea sa sunt produse sau substanțe stupefiante. Dacă făptuitorul nu a știut că produsele sau substanțele sunt droguri, dar ar fi putut cunoaște această natură a lor, fiind vorba numai de culpa acestuia, fapta nu constituie infracțiunea de trafic de stupefiante.
Forme. Actele pregătitoare sunt posibile și se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancționator tentativei. Tentativa se pedepsește. Consumarea infracțiunii are loc atunci când oricare dintre acțiunile incriminate este dusă până la capăt, fiind produsă urmarea imediată, starea de pericol la adresa sănătății publice.
În anumite modalități de comitere a faptei cum ar fi cultivarea și deținerea, considerăm că activitatea ilicită are caracterul unei infracțiuni continue, existând deci și un moment al epuizării, la încetarea acțiunii delictuoase.
Modalități. Legea prevede mai multe modalități normative de comitere a infracțiunii: cultivare, producere, fabricare, experimentare, extragere, preparare, transformare, deținere sau organizare, conducerea sau finanțarea unor astfel de acțiuni. La rândul lor, aceste modalități normative pot fi comise faptic printr-o gamă variată de acțiuni.
Sancțiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracțiune este închisoarea de la 2 la 5 ani. Dacă persoana care a săvârșit fapta face parte dintr-o pluralitate constituită de infractori, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani. Dispozițiile art. 10 și 12 alin. 3 se aplică în mod corespunzător, ca de altfel și dispozițiile referitoare la măsura de siguranță a confiscării speciale, cauzele de nepedepsire sau de atenuare a pedepsei.
Potrivit art. 5 din lege, constituie infracțiune fapta persoanei care „pune la dispoziție, cu știință, cu orice titlu un local, o locuință sau orice alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri, ori tolerează consumul ilicit în asemenea locuri”.
Obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale referitoare la sănătatea publică.
Obiectul juridic special al infracțiunii îl constituie relațiile sociale referitoare la sănătatea publică, relații a căror existență și desfășurare sunt condiționate de respectarea normelor legale privitoare la consumul de droguri.
Obiectul material. Infracțiunea nu are obiect material.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile cerute de lege, întrucât nu se prevede în norma de incriminare o calitate specială a acestuia.
Subiectul pasiv al infracțiunii este în principal statul ca ocrotitor al sănătății publice. În secundar, poate fi subiect pasiv al infracțiunii persoana care consumă droguri în incinta localului, locuinței sau altui loc unde publicul are acces, puse la dispoziție de subiectul activ, și a cărei sănătate este periclitată prin suportarea consecințelor consumului unor astfel de substanțe.
Elementul material al laturii obiective a infracțiunii se realizează printr-o acțiune de punere la dispoziție sau tolerare a consumului ilicit de droguri.
Prin punere la dispoziție se înțelege activitatea făptuitorului de a crea o ambianță corespunzătoare pentru a atrage consumatorii de droguri, contactarea acestora pentru a-i anunța în acest sens284. Nu are relevanță dacă făptuitorul percepe vreo taxă sau nu pentru locul destinat consumului de droguri sau pretinde altceva din partea consumatorilor.
Tolerarea presupune îngăduirea de către făptuitor ca în locul pe care îl deține sau îl are la dispoziție (local, apartament, cameră, birou etc.) să se consume droguri de către terți.
În viziunea altor autori îngăduirea consumului de droguri, în anumite locuri, presupune simpla permisiune de a consuma într-un loc aflat la dispoziția făptuitorului, a unor asemenea produse sau substanțe.
Prin urmare, nu mai este vorba nici de inițiativa făptuitorului și nici de crearea de către acesta a condițiilor prielnice consumului de droguri. Legiuitorul a apreciat că simplul fapt de a permite folosirea unui loc pentru consumul de droguri este suficient de periculos și trebuie să constituie din această cauză infracțiune.
Autorul aderă la a doua opinie întrucât făptuitorul pune la dispoziție locul pe care îl deține „cu știință”, având reprezentarea acțiunii sale.
Cerințe esențiale. Pentru existența infracțiunii legea condiționează ca făptuitorul să pună la dispoziție sau să tolereze consumul de droguri „cu știință”, adică acesta să aibă reprezentarea că punerea la dispoziție sau tolerarea sunt făcute în scopul consumului de droguri.
Autorul consideră că nu există infracțiune, de exemplu, când o persoană închiriază o sală pentru organizarea unei petreceri, iar în timpul desfășurării acesteia, fără știința sa, unul sau mai mulți invitați consumă droguri. De asemenea, nu există infracțiune, atunci când cel care are la dispoziție unul din locurile enumerate, permite fumatul fără a avea la cunoștință că țigările consumate conțin substanțe stupefiante.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa sănătății publice, legea necondiționând existența infracțiunii de producerea unui rezultat. Între faptă și urmarea imediată trebuie să existe raport de cauzalitate.
Forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune este intenția directă, în cazul punerii la dispoziție, și intenția directă și indirectă în situația tolerării consumului de droguri.
Forme. Actele pregătitoare sunt posibile și se pedepsesc, fiind asimilate ca regim sancționator tentativei. Tentativa se pedepsește.
Infracțiunea se consumă în momentul când executarea oricărei activități incriminate este dusă până la capăt, producându-se urmarea imediată. În modalitatea tolerării infracțiunea poate fi continuă, existând un moment al epuizării la încetarea activității delictuoase.
Modalități. Legea prevede, în forma simplă, două modalități normative de săvârșire a infracțiunii, respectiv punerea la dispoziție și tolerarea, susceptibile de a fi săvârșite faptic într-o multitudine de variante. În modalitățile agravate prevăzute la art. 10 infracțiunea se poate săvârși prin organizarea, conducerea sau finanțarea activităților arătate mai sus.
Sancțiuni. Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Există forma agravată dacă infracțiunea se săvârșește prin organizarea, conducerea sau
finanțarea activităților prevăzute în forma simplă (art. 10) pedeapsa fiind în acest caz închisoarea de la 3 la 8 ani; de către o pluralitate constituită de infractori (art. 12 alin. 1) sau dacă fapta arătată la art. 12 alin. 1 a avut ca urmare moartea victimei (art. 12 alin. 3), pedeapsa în acest caz fiind detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15 la 25 de ani.
În toate cazurile, se aplică pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
Potrivit articolului 9 din Legea nr. 143/2000, constituie infracțiune „producerea, fabricarea, importul, exportul, oferirea, vânzarea, transportul, livrarea cu orice titlu, trimiterea, procurarea, cumpărarea sau deținerea de precursori, echipamente ori materiale, în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc”.
Obiectul juridic generic al infracțiunii este reprezentat de sănătatea publică.
Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale privitoare la sănătatea publică, relații a căror existență și normală dezvoltare presupune respectarea normelor legale ce se referă la producerea, fabricarea, importul, exportul etc. de precursori, echipamente ori materiale utilizate la obținerea de droguri de mare risc.
Obiectul material este reprezentat în această situație de precursori, echipamente sau materiale folosite în scopul utilizării lor la obținerea de droguri de mare risc.
Precursor este o substanță chimică care în procesul de preparare clandestină a drogurilor, este încorporată în structura substanței nou produse, care se află sub control național.
Subiectul activ. În general, subiectul activ al acestei infracțiuni, poate fi orice persoană.
În situația importului sau exportului de asemenea produse, subiectul activ este calificat, trebuind să aibă calitatea de comerciant.
Sub aspectul participației penale, infracțiunea poate fi săvârșită în oricare din formele sale.
Subiectul pasiv este în principal statul, ca ocrotitor și garant al sănătății publice, iar în secundar subiect pasiv poate fi și persoana a cărei sănătate a fost periclitată ca urmare nerespectării circuitului substanțelor socotite precursori, echipamentelor și materialelor cu ajutorul cărora se obțin droguri de mare risc.
Elementul material al laturii obiective se realizează printr-o acțiune care se poate înfățișa sub forma producerii, fabricării, importului, exportului, oferirii, vânzării, transportului, vânzării cu orice titlu, trimiterii, cumpărării sau deținerii de precursori, echipamente sau materiale.
Cerințe esențiale. Existența elementului material al infracțiunii presupune, ca cerință esențială, ca acțiunile enumerate mai sus să fie săvârșite în scopul utilizării lor la cultivarea, producerea sau fabricarea ilicită de droguri de mare risc. Astfel, nu va exista infracțiune în cazul unui comerciant care importă precursori, echipamente ori materiale pe care le furnizează unei fabrici de medicamente care în mod legal produce și fabrică droguri de mare risc în scopuri medicale.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări obiective de pericol la adresa sănătății publice.
Întrucât existența infracțiunii nu este condiționată de producerea unui rezultat anume, legătura de cauzalitate rezultă din însăși materialitatea faptei.
Forma de vinovăție este intenția directă, calificată prin scop.
Forme. Actele pregătitoare și tentativa sunt posibile și se pedepsesc. Consumarea infracțiunii are loc în momentul înfăptuirii uneia din acțiunile incriminate și a producerii rezultatului socialmente periculos. Unele modalități de comitere a faptei sunt susceptibile de a fi săvârșite în forma continuă, existând și un moment al epuizării, la încetarea activității delictuoase.
Modalități. Textul de incriminare prezintă mai multe modalități normative de săvârșire a infracțiunii: producere, fabricare, import, export, oferire, vânzare etc. Organizarea, conducerea sau finanțarea acțiunilor enumerate în acest articol constituie modalități agravate de comitere a infracțiunii. Dacă făptuitorul face parte dintr-o pluralitate constituită de infractori, ne aflăm în prezența unei alte agravante a acestei infracțiuni, prevăzută la art. 12 alin. 1 din Legea nr. 143/2000.
Constituie agravantă fapta arătată mai sus, dacă are ca urmare moartea victimei – art. 12 alin. 3.
Sancțiuni. Sancțiunea pentru infracțiunea tip este pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi. Faptele cuprinse în acest articol reprezintă incriminarea actelor pregătitoare la infracțiunea prevăzută la art. 2 alin. 2 ca infracțiune de sine stătătoare. După cum este cunoscut, în vârful piramidei mafiei drogurilor stau persoane care sub masca unor afaceri legale, organizează, conduc sau finanțează traficul ilicit de droguri, activitățile propriu zise interzise de lege fiind executate de persoane de la baza piramidei, care nu-și cunosc superiorii.
Reglementarea juridică a precursorilor de către legiuitorul român este urmarea unei rezoluții a Consiliului Economic și Social al O.N.U., adoptată în anul 1985, prin care se recomandă părților la Convenția Unică a Stupefiantelor din anul 1961 și la Convenția de la Viena privind substanțele psihotrope din anul 1971, să ia măsuri la nivel național prin care să se instituie un control sever asupra acestor substanțe chimice, pentru a se împiedica deturnarea lor către traficul ilicit de droguri.
O primă reglementare juridică a precursorilor s-a făcut, parțial, prin Legea nr. 143/ 2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri313. Prin menționata lege se dădea o definiție precursorilor și au fost prevăzute în Tabelul IV, anexă la lege, un număr de 22 de substanțe socotite de legiuitor la acea dată ca fiind precursori. Prin nominalizarea precursorilor în Tabelul IV anexă la Legea nr. 143/ 2000, principalul efect juridic pentru aceste substanțe a fost acela că ele, deși nu erau droguri, erau supuse aceluiași regim ca și drogurile, fiind asimilate cu acestea.
Această reglementare parțială a fost necesară, deoarece în anul 2000, când a apărut Legea nr. 143, România nu avea o legislație consacrată precursorilor; dată fiind legătura strânsă între aceste substanțe și traficul ilicit de droguri, se impuneau câteva dispoziții care să schițeze un anumit cadru juridic.
După opinia noastră, regimul juridic al precursorilor este stabilit prin Legea nr. 300/2002, la care se vor adăuga dispozițiile cuprinse în Regulamentul pentru aplicarea dispozițiilor Legii privind regimul juridic al precursorilor folosiți în fabricarea ilicită a drogurilor.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 300/ 2002, din punct de vedere juridic, precursorii sunt „substanțele chimice folosite la fabricarea ilicită a drogurilor, prevăzute în anexa 1, sărurile acestora, precum și amestecurile ce conțin astfel de substanțe, cu excepția preparatelor farmaceutice și a altor preparate cu aceste substanțe, care nu pot fi recuperate sau utilizate în acest scop prin metode de laborator„. Persoanele fizice sau juridice care desfășoară operații cu precursori se numesc „operatori”.
În concepția Legii nr. 300/ 2002, producerea, deținerea sau orice activitate cu precursori este permisă numai în scop comercial, medical, sanitar-veterinar, industrial, de învățământ și de cercetare științifică. În condițiile prevăzute de lege, sunt permise fabricarea, producerea, tratarea, sinteza, extracția, condiționarea, distribuirea, punerea în vânzare, plasarea pe piață, livrarea, procurarea, folosirea, ambalarea, transportul, stocarea – depozitarea, manipularea, importul, exportul, tranzitul, intermedierea sau orice altă activitate cu precursori.
Potrivit Legii nr. 300/ 2002, cele 43 de substanțe prevăzute în anexa I (precursori) sunt clasificate în trei categorii, în raport cu gradul de risc și posibilitatea înlocuirii acestora cu alte substanțe în cadrul procesului de fabricare ilicită a drogurilor, precum și pentru asigurarea desfășurării normale a operațiunilor legate cu precursori.
Capitolul 5. Traficul de persoane
5.1. Noțiuni generale privind traficul de persoane
În ultimii ani s-a constatat o creștere permanentă a traficului de persoane către, prin și dinspre Sud-Estul Europei, lucru care reprezintă atât o provocare majoră pentru forțele polițienești, cât și o problemă gravă de violare a drepturilor omului.
A crescut din ce în ce mai mult convingerea că lupta împotriva traficului necesită o abordare coordonată, multidisiciplinară la nivel național, regional și internațional, care să implice toți factorii de decizie cu atribuții în acest dome-niu.Acțiunile polițienești de combatere a traficului de persoane se desfășoară și sunt legate în mod complex de un context mai larg, care include egalitatea din-tre sexe, anti-discriminarea, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale și a principiilor democrației în activitatea poliției.
Pe lângă studierea fenomenului și a modului de operare folosit de rețelele de trafic,este importantă și cunoașterea unui element deosebit de important în lupta anti-trafic: definirea infracțiunii de trafic de persoane, așa cum apare ea în diferitele acorduri internaționale.
Dacă infracțiunea nu este clar definită, atât studiul problemei cât și elaborarea unor soluții devin aproape imposibile. De asemenea, soluțiile găsite vor varia în funcție de modul în care este definită infracțiunea. Lipsa unei definiții clare îngreunează și cooperarea transfrontalieră. Atâta vreme cât guvernul, poliția, instituțiile judiciare și organizațiile OIG-ONG nu se vor concentra pe același tip de infracțiune și pe același tip de victime, strategiile și soluțiile propuse vor rămâne necoordonate și ineficiente.
Într-un număr considerabil de țări, legea penală nu prevede traficul de persoane ca infracțiune distinctă. Traficul este pedepsit prin intermediul altor legi sau nu este pedepsit deloc. În astfel de cazuri, traficanții femeilor în scopul prostituției sunt puși sub acuzare pentru infracșiunea de contrabandă sau pentru infracțiuni legate de prostituție, cum ar fi proxenetismul sau favorizarea prostituției. Prin caracterul restrâns al acestor legi și pedepsele minore acordate, traficanții scapă cu o pedeapsă destul de mică, poate chiar numai cu o amendă, pe care nu le este greu să o plătească. Această situație nu reflectă în nici un fel caracterul grav și brutal al infracțiunilor de trafic de persoane și duce la percepția unor infracțiuni cu "profit înalt și risc scăzut", percepție care încurajează infractorii din "crima organizată" să se implice în acest tip de activități.
De mult prea multe ori, victimele sunt urmărite în instanță pentru intrare ilegală în țara respectivă sau pentru alte infracțiuni, din simplul motiv că legile sunt aplicate în mod mecanic, împotriva unor persoane care nu au fost încă identificate ca victime ale unor infracțiuni grave. În plus, eforturile de a combate traficul de persoane prin urmărirea în instanță pentru delicte legate de prostituție, implică faptul că guvernele consideră traficul de persoane ca fiind egal cu diferitele forme de muncă în industria sexului, indiferent dacă victimele au participat sub constrângere sau nu. Traficul de persoane cuprinde toate formele de muncă forțată, sclavie și aservire în toate industriile, de exemplu în industria sexului, în producție sau în agricultură. El nu ar trebui amestecat cu contrabanda (introducere ilegală de persoane) sau cu prostituția, fiind vorba de o infracțiune distinctă, care implică grave încălcări ale drepturilor omului.
În alte state, chiar dacă traficul de persoane este prevăzut de lege ca infracțiune separată, se pedepsește numai traficul pentru scopuri sexuale și se omit celelalte forme de exploatare, în care victimele traficate sunt ținute în condiții de muncă forțată, sclavie sau aservire. Prin aceast, legea nu protejează victimele traficate în scopul muncii forțate în gospodărie sau în fabrici sau în scopul serviciilor sexuale altele decât prostituția, cum ar fi pornografia, strip-tease-ul sau masajul. În toate aceste cazuri, traficanții nu vor fi urmăriți în justiție și nu vor fi pedepsiți.
Definiția Națiunilor Unite privind traficul de persoane
Până acum câtva timp, la nivel regional și internațional nu exista o definiție universal valabilă și obligatorie din punct de vedere legal. Lucrătorii din acest domeniu utilizau diferite definiții, care deseori se suprapuneau sau se dublau.Această problemă a fost rezolvată prin efectuarea unor cercetări, care au dus la elaborarea și publicarea Protocolului Națiunilor Unite pentru prevenirea, combaterea și pedepsirea traficului de persoane, în special femei și copii, ca anexă la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere.Această convenție, cunoscută mai mult sub numele ei scurt de "Protocolul de la Palermo", a stabilit un standard referitor la infracțiunile de trafic. În multe state, legislația specifică luptei anti-trafic a fost elaborată sau se află în curs de elaborare, bazându-se în întregime pe prevederile acestui Protocol.
Articolul cel mai important al întregului document este Articolul Trei, care definește infracțiunea de trafic de persoane după cum urmează:
(a) Prin “trafic de persoane” se înțelege recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Exploatarea include, minimum, exploatarea prostituției altor persoane sau alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat, ținerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire sau prelevarea de organe."
(b)” Consimțământul persoanei, victimă a traficului, la exploatarea descrisă în alineatul (a) din prezentul articol va fi irelevant, dacă s-a folosit vreunul din mijloacele menționate în alineatul (a)".
(c)” Recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unui copil, în scopul exploatării, vor fi considerate "trafic de persoane", chiar dacă nu s-a folosit nici unul din mijloacele menționate în alineatul (a) din prezentul articol."
(d) "Prin "copil" se înțelege orice persoană cu vârsta sub 18 ani."
Această definiție progresivă și modernă are mai multe aspecte pozitive, deoarece reflectă realitatea traficului de persoane din zilele noastre.
În primul rând, ea recunoaște toate formele de trafic. Noțiunea de trafic nu mai este restrânsă la exploatarea sexuală. Definiția se concentrează pe condițiile de muncă forțată, aservire, pe practicile asemănătoare sclaviei și pe sclavie, fiecare dintre acestea fiind definite în mod distinct.
În al doilea rând, ea nu se concentrează în mod exclusiv pe femei și fete, ci recunoaște că victimele pot fi atât femei, cât și bărbați, fete și băieți.
În al treilea rând, definiția nu cere ca victima să treacă peste o frontieră recunoscută în mod internațional, ci ține cont de faptul că există persoane traficate în interiorul granițelor unei țari, dintr-o regiune în alta.
În patrulea rând, cu excepția traficării persoanelor cu vârsta sub 18 ani, Protocolul cere o formă oarecare de distorsionare a voinței victimei informate, respectiv prin violență, înșelăciune sau abuz de autoritate, respectând astfel faptul că persoanele adulte sunt apte de a lua decizii autodeterminate privind viața lor, în special în ce privește munca și migrația.
In ceea ce privește exploatarea, Protocolului Națiunilor Unite privind traficul de persoane stipulează că:
"Exploatarea va include, dar nu se va limita la exploatarea prostituției altor persoane sau la alte forme de exploatare sexuală, executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forțat, ținerea în stare de sclavie sau alte procedee similare de lipsire de libertate ori de aservire sau prelevarea de organe."
Convenția împotriva sclaviei, articolul 1, definește sclavia ca
"Starea sau condiția unei persoane, asupra căreia se exercită una sau toate puterile care derivă din dreptul de proprietate."
Procedee asemănătoare sclaviei sunt constrângerea cauzată de datorii, aservirea, căsătoriile în scopul exploatării și munca infantilă.Totuși este important de reținut că termenii "exploatarea prostituției" și "exploatarea sexuală" nu sunt definiți în legile internaționale și că Protocolul, în mod voit, lasă acești termeni nedefiniți. Protocolul poate fi considerat ca un pas înainte în procesul de armonizare a definițiilor, dar el nu rezolvă toate problemele.
Și alte organizații internaționale au elaborat definiții ale fenomenului de trafic de persoane:
Definiția Convenției Europol privind traficul de persoane
Definiția Convenției Europol privind traficul de persoane subliniază în mod explicit natura predominant sexuală a exploatării victimelor.Referitor la infracțiunile enumerate în articolul 2(2), Convenția conține următoarea definiție:
"Traficul de persoane reprezintă metodele de supunere a unei persoane la dispoziția reală și ilegală a altor persoane, prin folosirea forței, a amenințării cu forța, a abuzului de autoritate, sau a inducerii în eroare, în scopul exploatării prostituției, al exploatării sexuale de orice fel, al abuzului minorilor sau al comerțului cu minori abandonați."
Definiția Consiliului Europei privind traficul de femei
(și prostituția forțată)
Adunarea definește"traficul de femei și prostituția forțată ca fiind orice metodă legală sau ilegală de a transporta femei și/sau de a face comerț cu acestea, cu sau fără consimțământul lor inițial, în scopul prostituției forțate, a căsătoriilor forțate sau al altor forme de exploatare sexuală forțată. Folosirea violenței poate fi: fizică, sexuală și/sau psihologică, și include atât intimidarea, cât și abuzul de autoritate sau abuzul unei situații de dependență."
Alianța globală împotriva traficului de femei (GAATW)
definește traficul după cum urmează"Orice acte sau tentative de recrutare, transportare (înăuntrul sau în afara unor frontiere), cumpărare, vânzare, transfer, primire sau cazare a unei persoane, prin folosirea inducerii în eroare, a constrângerii (inclusiv utilizarea amenințărilor sau abuzul de autoritate) sau a constrângerii cauzate de datorii, în scopul aducerii sau menținerii acestei persoane, fără constimțământul ei, plătită sau neplătită, într-o formă de aservire (muncă în gospodărie, aservire sexuală sau de reproducție), într-o formă de muncă forțată sau constrânsă, sau în condiții asemnănătoare sclaviei, exploatarea ei petrecându-se în altă comunitate decât cea în care persoana trăia în momentul inducerii ei în eroare, constrângerii prin forță sau constrângerii cauzate de datorii."
Convenția ONU privind crima organizată transnațională, la care se adaugă și cele două Protocoale adiționale privind introducerea ilegală a migranților și la traficul de persoane, au stabilit pentru prima oară diferențele dintre fenomenul de trafic de persoane pe de-o parte și introducerea ilegală a migranților pe de altă parte. Astfel, introducerea ilegală a migranților este o infracțiune împotriva statului respectiv, o încălcare a legilor privind migrația, în timp ce în cazul traficului, infracțiunea se îndreaptă împotriva persoanelor traficate, prin încălcarea drepturilor lor fundamentale și prin diferitele forme de exploatare la care sunt supuse.
Conform Protocolului ONU împotriva contrabandei (introducerii ilegale) cu migranți pe căi terestre, pe apă și prin aer,
"Introducerea ilegală a migranților" reprezintă:
"Activitățile desfășurate cu scopul de a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material din intrarea ilegală a unei persoane pe teritoriul unui stat, fiind vorba de o persoană care nu deține cetățenia statului respectiv și nu este rezident permanent în acel stat, ";
"Intrarea ilegală" reprezintă:
"Trecerea unei frontiere fără a îndeplini condițiile prevăzute pentru intrarea legală în statul de destinație";
"Documente de călătorie sau de identitate false" reprezintă:
"Orice document de călătorie sau de identitate
– care a fost contrafăcut sau alterat în orice mod, de către o persoană alta decât persoanele sau autoritățile prevăzute prin lege să producă sau să elibereze în numele statului documentul de călătorie sau de identitate; sau
– care a fost eliberat în mod incorect sau a fost obținut prin prezentarea sub o identitate falsă, prin corupție sau constrângere sau prin alte mijloace ilegale; sau
– care este folosit de o altă persoană decât titularul de drept al documentului";
"Navă" reprezintă:
"Orice tip de vehicul pe apă, inclusiv aparatele plutituoare și hidroavioanele, folosite sau care pot fi folosite ca mijloc de transport pe apă, cu excepția navelor militare, a auxiliarelor navale sau a altor nave în proprietatea sau în folosința statului, utilizate în momentul respectiv numai pentru scopuri oficiale necomerciale".
Fără îndoială, atât contrabanda (introducerea ilegală) cât și traficul de persoane reprezintă forme de migrație ilegală.
În cazul "contrabandei" (introducerea ilegală), inițiativa pornește de la potențialul migrant, care intră în contact cu traficantul, în majoritatea cazurilor îl plătește în avans, pentru ca acesta să îl ajute să intre fraudulos în țara pe care și-a ales-o.
Termenul englez de "contrabandă" înseamnă importul și exportul interzis/ilegal. Ca urmare, contrabanda de persoane reprezintă transportul ilegal de persoane din țara de origine în țara de destinație sau țara "gazdă" (import).
În cazul traficului, migranții sunt recrutați prin folosirea forței, a fricii, prin înșelătorie sau prin inducere în eroare. Relația dintre exploatatori și victimele expoatate are un caracter continuu, care nu se reduce la trecerea unei granițe, ci cuprinde și elemente de exploatare cum ar fi aservirea în domenii sexuale sau de muncă, tratamente nedemne, lipsirea de libertate.
Termenul englez de "trafic" înseamnă comerț, legal sau ilegal. De aceea, traficul de persoane este o formă de comerț cu ființe umane și deci o activitate interzisă.
Este absolut necesar să se facă o distincție clară între traficul de persoane și contrabanda (introducerea ilegală) de persoane, căci soarta victimelor, ajutarea și asistarea lor depind în mod direct de capacitatea organelor de poliție de a face această distincție. Dacă ofițerii nu realizează diferența, victimele care deja au suferit grave încălcări ale drepturilor lor fundamentale și abuzuri sexuale și fizice, vor fi confundate cu persoane care intră ilegal în țara respectivă din motive economice, și expulzate în regim de urgență. Din păcate, exact acest lucru se întâmplă deseori în practica de zi cu zi.
În cazurile de trafic, elementul caracteristic de distincție față de introducerea ilegală constă în continuarea relației de exploatare, bazată pe constrângere, dintre traficant și victimă, după trecerea ilegală a frontierei.
5.2. Traficul de minori
Este esențial să înțelegem că riscurile strategige prezentate de infracțiuni-le de trafic de persoane necesită o lărgire a perspectivei, dincolo de întrebarea dacă victima a consimțit sau nu. Trebuie să ne concentrăm atenția nu numai asu-pra victimei, ci și asupra infracțiunii și a infractorului. Riscurile strategige vor continua să existe, indiferent dacă victima traficată a consimțit sau nu, iar faptul că victima a încheiat o înțelegere cu traficantul nu trebuie să ducă la acceptarea infracțiunii de trafic de persoane.
În plus, Articolul 3(c) din Protocol prevede că în cazul recrutării, transportării, transfe-rării, cazării sau primirii unui copil în scopul exploatării, aceste activități vor fi considerate "trafic de persoane", chiar dacă nu s-a folosit vreun mijloc din cele menționate în aliniatul (a) din Articolul 3. Alineatul (d) definește copilul ca fi-ind o persoană cu o vârstă sub 18 ani.
În concluzie, Articolul 3 pedepsește comiterea în legătură cu un copil a oricăreia dintre "activitățile" descrise în Protocol, indiferent de natura mijloace-lor folosite sau de consimțământul victimei. Dat fiind numărul crescând de fete adolescente în jurul vârstei de 15 ani, traficate în mod constant din regiunea Balcanilor spre Europa Occidentală, această prevedere devine o armă-cheie în lupta împotriva traficului de persoane.
Pentru moment nu există o metodologie la nivel mondial prin care să se estimeze numărul victimelor traficului. În România, deși au fost înregistrate progrese în prevenirea și combaterea traficului de ființe umane, nu există o statistică unitară privind victimele repatriate. Diferiți actori sociali oferă date statistice care reflectă grupurile țintă asupra cărora se concentrează: OIM – repatrieri voluntare, Ministerul Administrației și Internelor – numărul minorilor neacompaniați repatriați prin intermediul acordurilor bilaterale, ONG-uri – cazuri asistate. În unele situații, aceeași victimă este cuprinsă în statistica mai multor instituții/organizații, astfel încât este imposibilă o estimare clară la nivel național a numărului și caracteristicilor sociale ale victimelor repatriate.
Dintre cazurile de copii asistate de către OIM, categoria de vârstă cea mai des întâlnită este 15 – 17 ani, majoritatea covârșitoare fiind fete. Nivelul de educație al copiilor este scăzut, aceștia abandonând școala. Copiii provin în special din zona Moldovei, din familii dezorganizate, în care sărăcia accentuează toate celelalte probleme (alcoolism, abuz, violență fizică și verbală). Familia este caracterizată de asemenea de un nivel redus al educației. Relațiile copilului cu familia sunt slabe, acesta fiind astfel mult mai vulnerabil la influențe exterioare.
Un alt factor care contribuie la vulnerabilitatea copiilor sunt „poveștile de succes”: cazurile persoanelor care au fost plecate în străinătate și care s-au întors după o perioadă scurtă de timp cu sume mari de bani. Din acest punct de vedere, zona nordică a țării este cunoscută ca o importantă sursă a emigrației ciclice pentru muncă. În aceste condiții este relativ ușor să recrutezi un copil utilizând false promisiuni de muncă în afara țării. De asemenea, există familii care pleacă împreună cu copiii în afara țării sau își dau consimțământul pentru ca aceștia să călătorească singuri sau însoțiți de alte persoane (rude, prieteni, cunoștințe), neștiind sau nevrând să știe la ce fel de „muncă” vor fi supuși copiii.
S-a constatat că o caracteristică importantă a copiilor care părăsesc țara o reprezintă percepția acestora asupra posibilităților de realizare personală în locul/țara nativă. Având un nivel al școlarizării și al pregătirii profesionale scăzut, copiii percep viitorul lor în țară ca fără posibilități de a avea un trai decent. De asemenea, lipsa informațiilor despre modalitățile legale de a munci într-o altă țară (vârsta minimă legală, acte necesare, pregătire profesională) îi fac vulnerabili în fața unor promisiuni de slujbe foarte bine plătite și care nu necesită o pregătire specializată.
Factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la trafic
Există o combinație de factori care cresc vulnerabilitatea copiilor la situația de a fi traficați. Aceștia pot fi identificați la diferite nivele de analiză, de la individual la nivel național, o prezentare pe scurt a acestora fiind oferită în continuare:
FACTORI SOCIALI
Situația familială
– nivel scăzut al educației în familie
– istorie de abuz
– părinți alcoolici
– lipsa comunicării între părinți și copii
– familii dezorganizate (divorț, familii monoparentale)
– lipsa îngrijirii părintești (viața într-o instituție de protecție sau viața pe stradă)
Zona de proveniență
– lipsa oportunităților de angajare (orașe mari sau zone rurale din ariile foarte sărace ale țării)
– nivel ridicat al migrației ciclice pentru muncă în străinătate
– povești de succes din partea celor care au fost plecați pentru muncă în străinătate
Lipsa unei culturi a migrației
– lipsa informațiilor privind instituțiile implicate în procesul de migrare și asupra posibilităților legale de obținere a unui loc de muncă în străinătate
– lipsa informațiilor privind drepturile angajaților
– lipsa informațiilor privind țara în care doresc să migreze pentru muncă (o imagine iluzorie privind viața în țările vestice)
FACTORI ECONOMICI GENERALI:
– sărăcia și sărăcia extremă
– nivel ridicat al șomajului
– retribuții scăzute pentru muncă necalificată
– insecuritatea locului de muncă
FACTORI DE POLITICĂ SOCIALĂ:
– strategii ineficiente de combatere a șomajului și sărăciei
– sistem educațional inadecvat în raport cu cerințele pieței forței de muncă
– un cadru instituțional relativ nou privind combaterea fenomenului traficului de ființe umane
– alocare bugetară insuficientă pentru implementarea Planurilor Naționale privind sărăcia, combaterea traficului de ființe umane, tineretul, copiii care părăsesc de protecție
– nu există coerență între Planurile Naționale care vizează copilul.
Această infracțiune este reglementată într-o formă simplă la articolul 13 aliniatul 1 din Legea 678/2001 și în mai multe forme agravate la următoarele 4 aliniate din lege.
Potrivit articolului 13 aliniatul 1 recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unei persoane cu vârstă cuprinsă între 15 și 18 ani, în scopul exploatări acesteia, constituie infracțiunea de trafic de persoane și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. În aliniatele următoare sunt prezentate formele agravate ale infracțiunii și anume:
– alin.2-Dacă fapta prevăzută la aliniatul 1 a fost săvârșită asupra unei persoane care nu a împlinit vârsta de 15 ani, pedeapsa este închisoarea de al 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
– alin.3-Dacă faptele prevăzute la aliniatele 1 și 2 sunt săvârșite prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acestei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi în cazul aliniatului 1 și închisoare de la 7 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, în cazul aliniatului 2.
– alin.4-În cazul în care faptele prevăzute în aliniatele 1, 2 și 3 sunt săvârșite în condițiile prevăzute în articolul 12 aliniatul 2 și anume în formele agravate, pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi în cazul aliniatului 1, închisoare de la 5 la 17 ani și interzicerea unor drepturi în cazul aliniatului 2, închisoare de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi în cazul aliniatului 3, teza 1 și închisoare de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi în cazul aliniatului 3, teza 2.
– alin.5-Dacă faptele prevăzute în acest articol au ca urmare moartea sau sinuciderea victimei pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi sau detențiunea pe viață.
5.3. Traficul de femei
Perioadele de criză determinate de conflicte sau de creșterea șomajului, sunt însoțite deseori de reinstalarea stereotipurilor de genul: bărbatul câștigă banii, locul femeii este acasă pentru a munci în gospodărie. În unele țări, de exemplu în Repulica Moldova, nu există o lege care interzice discriminarea femeilor; studiile efectuate în această țară arată că, de multe ori, femeile nici nu sunt conștiente că ar trebui să aibă dreptul să fie tratate în mod egal cu bărbații.
În alte țări, chiar dacă legislația națională interzice discriminarea pe criterii de sex, legea respectivă nu conține o definiție clară a discriminării, sau se operează cu o definiție de lucru, creată în practica judiciară. Lipsa unei definiții clare împiedică aplicarea legii. Alte deficinețe sunt faptul că discriminarea femeilor nu este prevăzută în programa facultăților de drept ca temă de studiu distincă, și faptul că nu există avocați și judecători pregătiți sau cu experiență în rezolvarea acestui tip de cazuri. Din acest motiv, persoanele care se fac vinovate de discriminare pe motiv de sex nu pot fi trase la răspundere, iar victimele nu pot cere despăgubiri, nici pe cale judiciară, nici pe alte căi.
Violența împotriva femeilor, mai ales violența în familie (domestică), este o altă cauză a vulnerabilității femeilor la traficul de persoane. Violența în familie determină un mare număr de fete și femei tinere să își părăsească familiile și țara de origine, deoarece ele nu primesc nici un fel de ajutor sau protecție din partea statului respectiv. Pentru femeile confruntate de șomaj, hărțuire sexuală și violență în familie, promisiunea unui loc de muncă în străinătate bine plătit, apare ca o salvare magică într-o lume mai bună.
Factorii care le "împing" pe femei să-și părăsească mediul lor de viață sunt, între altele
Șomajul
Sărăcia
Gradul redus de educație școlară și profesională
Discriminarea femeilor
Violența
Alături de acești factori negativi, de discriminare, mai există și o serie de factori "de atracție" a femeilor și fetelor spre avantajele vieții într-o țară occidentală bogată, făcându-le mai vulnerabile pentru traficul de persoane:
Speranța unui loc de muncă și a unui salariu
Speranța prostituatelor de a câștiga mari sume de bani
Accesul la facilitățile vieții în occident
Speranța la o poziție mai bună în societate și la tratamente mai umane
Percepția occidentului ca un mediu "strălucitor", de lux
Cererea de femei "reproductive"
Cererea de prostituate "exotice"
Cererea de forță de muncă ieftină
Datorită faptului că traficul în scopul prostituției este o infracțiune deosebit de profitabilă din punct de vedere financiar, el determină curând apariția unor forme sofisticate de spălare a banilor, în interiorul sau în exteriorul țării respective, ceea ce poate duce la subminarea condițiilor pe piețele financiare și comerciale și poate provoca o destabilizare economică. Actualele estimări ONU cifrează profitul mondial obținut din activitățile de trafic de persoane la suma de 7 miliarde dolari SUA, ceea ce reprezintă mai mult decât întregul PIB al unora dintre micile țări de origine.
Tehnicile de convingere a,femeilor și fetelor,de a pleca în străinătate sunt destul de diverse și depind de modul de operare și de nivelul de organizare a traficanților. Cele mai des folosite sunt:
Recrutarea fetelor interesate prin baruri, cafenele, cluburi și discoteci;
Recrutare prin rețele "particulare" în familii și în cercuri de prieteni;
Reclame, anunțuri, oferte de muncă sau pentru studii în străinătate;
Agenții care oferă locuri de muncă, studii, căsătorii sau călătorii în străinătate;
Căsătorii false.
Traficanții se folosesc de metodele menționate mai sus și își concentrează atenția asupra femeilor și fetelor aflate în căutarea unei șanse de a pleca în străi-nătate. În cele mai multe cazuri, acestea au o situație financiară și familială pre-cară iar traficanții le oferă meserii bănoase în străinătate, cum ar fi chelnerițe, dansatoare, artiste, servicii de escortă, femei de serviciu pentru familii sau cos-meticiene. Și agențiile matrimoniale internaționale pot fi numai o "fațadă" pen-tru rețelele de trafic de persoane. De multe ori, femeile realizează de-abia după ce au ajuns în țara de destinație că au fost înșelate de traficant și descoperă că vor fi exploatate cu forța ca prostituate.
După cât se pare, există doar foarte puține criterii prin care femeile își pot da seama dacă este vorba de agenții serioase, care oferă munci legale, sau dacă este vorba de "fațade" pentru traficul de persoane.
În unele cazuri, femeile sau fetele sunt vândute fără consimțământul lor, de către rude, de către "prietenul lor" sau de instituții de stat cum ar fi căminele de copii orfani. Se descoperă din ce în ce mai multe cazuri în care femeile și adolescentele au fost răpite cu forța de acasă și traficate în altă regiune în țara lor de origine sau în străinătate.
Se estimează că mai mult de 25% din femeile recrutate își dau seama de la început că în străinătate vor lucra în industria sexului. Ele sunt însă induse în eroare în ce privește condițiile muncă în care li se cere să lucreze. Ele se aștea- ptă la un grad ridicat de independență, cred că vor putea lua decizii în legătură cu munca lor și își închipuie că vor lucra ca artiste de strip-tease, în "peep-show-uri" sau ca prostituate "clasice", făcând numai "sex clasic".
Femeilor care pleacă de bună voie în străinătate pentru a lucra în industria sexului nu li se spune în ce condiții vor lucra la sosirea la destinație: un număr mare de ore de muncă, servicii sexuale periculoase, fără prezervativ etc. De ase-menea nimeni nu le spune că vor fi utilizate mijloace severe de constrângere, dacă ele încearcă să refuze munca sau să fugă.În unele cazuri, e posibil ca vic-tima să bănuiască la ce fel de muncă va fi obligată, dar totuși nu își dă seama în ce condiții va lucra. Răspunsul la întrebarea dacă o persoană a fost sau nu con-strânsă, înșelată sau dacă a consimțit de bună voie să fie traficată, este un ele-ment central în procesul de decizie dacă este vorba de o "victimă a traficului de persoane" în sensul Protocolului ONU sau nu.
Trebuie însă reținut că Articolul 3(b) din Protocolul ONU privind traficul de persoane prevede: "Consimțământul victimei … la exploatarea" descrisă în Protocol (respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane) "va fi irelevant", dacă s-a folosit vreunul din mijloacele mențio-nate în Articolul 3(a) din Protocol, respectiv amenințare, violență sau alte forme de constrângere etc.
Există patru metode de bază de recrutare a femeilor pentru traficul de persoane:
Constrângerea totală prin furt sau răpire. Această metodă nu mai este așa de rară ca înainte. Apar din ce în ce mai multe cazuri în Albania și Kosovo, iar în anumite regiuni din Asia este o metodă uzuală;
Înșelarea victimelor prin promisiuni de muncă legală sau de intrare legală în țara de destinație – femeile sunt convinse că vor lucra în birouri, restaurante, baruri sau că vor încheia căsătorii;
Înșelarea victimelor prin promisiuni semi-adevărate, cum ar fi munca în "show-business", dans sau chiar și strip-tease.
Dacă unele dintre femei sunt complet conștiente că își părăsesc țara de origine pentru a lucra în prostituție, totuși ele nu-și dau seama cât de mult se vor îndatora, cât de tare vor fi intimidate, exploatate și controlate.
Una dintre cele mai tentante promisiuni pentru tinerele femei din Europa Centrală și de Est este oferta unei cazări proprii, ceea ce reprezintă un nivel de indepenență inimaginabil în țările lor de origine. Femeile traficate sunt lăsate să creadă că vor pleca într-o țară bogată din Europa Occidentală, unde vor câștiga în scurt timp sume mari de bani, pe care le pot folosi pentru ele și familiile lor, în scopul ieșirii din sărăcie și disperare.
În majoritatea acestor țări, femeile au fost cele care au avut cel mai mult de suferit de pe urma tranziției economice, ele având un risc sporit de șomaj și sărăcie, determinat în parte de structuri sociale patriarhale și de discriminarea femeilor în ocuparea forței de muncă. Femeile și copiii sunt mult mai dependenți decât bărbații de serviciile de asigurări sociale, cum ar fi asistența medicală sau alocațiile și grădinițele pentru copii. Dar tocmai aceste servicii au fost aproape complet lipsite de fonduri, ca o consecință a tranziției economice din ultima decadă. Drept consecință, traficul sporit de femei provenind din Sud-Estul și Estul Europei poate fi considerat ca un simptom și un rezultat al "feminizării" migrației determinate de sărăcie și lipsa locurilor de muncă
Europol descrie în raportul său de evaluare a traficului de persoane atât "geografia" celor mai importante rute utilizate de traficanți pentru a ajunge în ța-rile de destinație din Uniunea Europeană, cât și mijloacele de transport folosite pe fiecare rută în parte.
Principalele rute sunt:
Ruta Baltică
Din Rusia și statele baltice se merge pe rute terestre până la marea Baltică, apoi cu feribotul în țările Scandinave; mai rar se merge pe rute terestre direct în Finlanda și nordul Suediei.
Ruta Nordică
Din Estul Europei prin Polonia, Ungaria și Republica Cehă, în Germania și apoi Scandinavia. Această rută este folosită și ca ultimă etapă în călătoria migranților care vin cu avionul din Extremul Orient, Africa și America de Sud.
Ruta Centrală:
Din țările Europei Centrale se folosește rețeaua densă de autostrăzi sau legăturile feroviare de lungă distanță, pentru a ajunge în Austria și Nordul Italiei.
Ruta Balcanilor Centrali:
Se pleacă din statele Caucazului, Asia și Europa de Est,
trecând prin țările Balcanilor Centrali, apoi prin Ungaria până în statele UE.
Ruta Balcanilor de Sud:
Se pleacă din statele Caucazului, Asia și Europa de Est,
trecând prin Republica Moldova, România, Bulgaria și Albania, intrând în UE prin Italia sau Grecia.
Ruta Sudică:
Din Africa de Vest prin Algeria și Maroc, traversând cu vaporul strâmtoarea Gibraltar, ajungând în Portugalia și Spania.
Ruta Vestică:
Se pornește din America Centrală și de Sud, se intră în UE prin Peninsula Iberică. Această rută este folosită și ca ultimă etapă în călătoria migranților care vin cu avionul din Extremul Orient, Africa și America de Sud.
Exploatarea este totală. Amenintațe și abuzate, victimele sunt supuse unor tratamente inumane și exploatate în regim de sclavie.
Cele mai vulnerabile sunt tinerele care provin din familii dezorganizate sau dintr-un mediu în care au suferit abuzuri, situați care crește riscul de a accepta o falsă propunere de lucru în străinătate. Nivelul scăzut de educație împiedică viitoarea victimă să evalueze corect și realist informațiile și planurile de recrutor.
Esența fenomenului de trafic îl reprezintă decizia de a pleca, susținută de credința nefondată că, în străinătate, realizarea personală este mai ușoară. O atare decizie se minifestă mai puternic la persoanele care se confruntă cu o situație materială grea și cu lipsa de perspective în propria lor țară.
Tinerele cred că, realizarea personală înseamnă în primul rând a avea bani iar, pentru a-i obține sunt capabile să înfrunte orice pericol. Nu toate persoanele vulnerabile devin victime ale traficului de ființe umane. Exista însă, anumite momente dificile, aparent fără ieșire pentru aceste persoane, iar ”oferta” de muncă în străinătate pare a fi “soluția salvatoare”.Recrutorii aleg cu grijă aceste momente pentru recrutarea viitoarelor victime.
Sub pretextul unor slujbe onorabile dar care nu necesită o înaltă calificare (chelneriță, baby-sitter, menajeră, bucătăreasă pe vase de croazieră, etc) în țările occidentale, recrutorii profită de lipsa de informare și de credulitatea celor ce vor deveni victime. În faza de propunere exploatare sau prostituția sunt excluse complet din discuție. Aflată încă în faza incipientă, promisiunea mincinoasă nu este decât un mijloc interzis de lege de a convinge victimele să treacă frontiera de bunăvoie. O astfel de promisiune se poate concretiza și prin anunțurile din ziare de tipul:”recrutăm tinere fete ca dansatoare, balerine…pentru țara X. Plecare imediată!”
Din momentul în care victimele ajung în țara de destinație finală, ele descoperă că vor trăi în condiții de sclavie, de cele mai multe ori în industria sexului, dar și ca femei de serviciu la persoane particulare sau ca muncitoare în fabrici, lucrând un mare număr de ore în condiții inumane.Femeile-victime care încep să lucreze în industria sexului sunt forțate să se prostitueze pe stradă în cartierele tipice acestor servicii (zonele cu "lumini roșii"), în baruri, agenții de escortă sau în apartamente folosite ca bordeluri. Ele sunt obligate să lucreze un număr foarte mare de ore pe zi, servind numeroși clienți cu practici sexuale periculoase și efectuate fără prezervativ. În multe cazuri, ele nu vorbesc limba țării respective, folosind un "meniu" scris de servicii sexuale pentru a comunica cu clienții.
Multe victime sunt supuse unor abuzuri fizice și sexuale, fiind ținute în condiții de captivitate reală sau psihologică. Există cazuri în care victimele sunt chiar omorâte, ca un avertisment pentru alte victime, pentru a le împiedica să depună mărturie sau să caute ajutor. Amenințarea cu represalii împotriva victimelor sau a familiilor lor și lipsa actelor de identitate, respectiv posesia unor acte nevalabile sunt motivele pentru care multe victime nu încearcă să scape. Fiind supuse permanent abuzurilor fizice, emoționale și sexuale, ele nu mai au altceva de făcut decât să rămână în situația respectivă.
5.4. Măsuri de prevenire
Așa cum s-a afirmat anterior, infracțiunea de trafic de persoane reprezintă o violare gravă a drepturilor fundamentale ale victimelor. Organele polițienești au obligația clară de a implementa măsuri de combatere a acestui fenomen. Ofițerii de poliție au misiunea și obligația de a proteja și a sprijini pe cei mai vulnerabili membri ai societății, poliția fiind principalul adversar al traficului de persoane.
Prin adoptarea legii 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane în România, separat de prevederile din codul penal, s-au stabilit noi mijloace de luptă împotriva acestui fenomen din ce în ce mai amplu și mai diversificat și s-a dat o nouă eficiență prevederilor Convenției O.N.U. pentru reprimarea traficului de ființe umane și a exploatării prostituției semenilor adoptată în 1949 și ratificată de România prin Decretul nr.482/1954 precum și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ale acestuia adoptată la Roma în 1950 ratificată de România prin legea nr.30/1994 și a Convenției O.I.M. privind munca forțată sau obligatorie adoptată în 1930 și ratificată de România prin Decretul nr.213/1957.
Strategiile care vizează combaterea traficului ar trebui să ia în considerare cererea ca una din cauzele principale. Statele și organizațiile interguvernamentale ar trebui să ia în considere factorii care sporesc vulnerabilitatea față de trafic, inclusiv inegalitatea, sărăcia și toate formele de discriminare. O strategie eficientă de prevenire a traficului ar trebui să fie bazată pe experienața existentă și pe niște informații corecte.
Statele sau organizațiile interguvernamentale și neguvernamentale ar trebui să acorde o atenție deosebită următoarelor considerente.
Analizarea factorilor care generează folosirea serviciilor sexuale și a muncii exploatate și adoptarea unor politici și măsuri legislative puternice pentru eliminarea acestor chestiuni.
Dezvoltarea programelor care oferă alternative de viață, inclusiv accesul la educație, pregătirea aptitudinilor, în special pentru femei și alte grupuri dezavantajate în mod tradițional.
Îmbunătățirea accesului copiilor la oportunități de educație și sporirea participării acestora la cursuri, în special pentru fete.
Potențialii migranți, în special femeile, sunt informate corespunzător cu privire la riscurile migrației ( exploatare, chestiuni legate de sănătate și securitate, expunerea la pericolul SIDA, precum și cu privire la posibilități pentru migrația ilegală, re-exploatare).
Dezvoltarea campaniilor de informare pentru public pentru expunerea pericolelor asociate cu traficul cu ființe umane. Asemenea campanii ar trebui să informeze cu privire la complexitatea problematicii traficului și cu privire la motivele pentru care deciziile cu privire la migrație pot fi periculoase.
Modificarea și reînnoirea politicilor care forțează oamenii să apeleze la migrația ilegală în scopuri lucrative. Acest proces ar trebui să includă examinarea efectului legilor discriminatorii pe baza naționalității asupra femeilor.
Examinarea modalităților de a spori oportunitățile unei migrații legale, care să nu ducă la exploatarea la locul de muncă. Promovarea migrației în scopuri lucrative ar trebui condiționată de existența unor mecanisme de supervizare și regularizare care protejează drepturile muncitorilor emigranți.
Întărirea capacității instituțiilor de aplicare a legii, ca o măsură preventivă, în vederea arestării și condamnării persoanelor implicate în trafic. Acest lucru ar trebui să includă verificarea faptului că aceste instituții îți respectă obligațiile legale.
Adaptarea măsurilor de reducere a vulnerabilității, prin asigurarea faptului că documentația legală cu privire la naștere, cetățenie, căsătorie sunt oferite tuturor persoanelor.
Majoritatea acțiunilor antitrafic au fost susținute după anul 2000, unele inițiative începând din anul 1997. Multe dintre primele acțiuni au fost luate de ONG-uri, ca răspuns la situația locală, la nevoia de susținere a victimelor și a conștientizării populației.
O activitate mai structurată de abordare a fenomenului de trafic a început după ce guvernele țărilor din sud-estul Europei au semnat Protocolul de la Palermo și Declarația ministerială a Pactului de Stabilitate privind traficul de persoane, în decembrie 2000. Acest capitol este destinat identificării unor modalități de intervenție în vederea prevenirii și combaterii traficului de ființe umane, precum și a asistenței acordate victimelor.
In ultimii ani, efortul a constat în identificarea unor coordonate generale de manifestare a fenomenului, organizarea unor activități de sprijinire a victimelor traficului și desfășurarea unor acțiuni secvențiale de prevenire și combatere a acestui fenomen. In general, instituțiile guvernamentale au pus accentul pe cunoașterea și combaterea fenomenului, orgnizațiile neguvernamentale au desfășurat activități de asistență a persoanelor victimizate: oferirea de adăpost, sprijin pentru repatriere, asistență medicală, informare și consiliere, asistență psihologică.
In Art.3 din Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, este reglementat: "Pentru o luptă eficientă împotriva traficului de personae, autoritățile și instituțiile publice (…), organizațiile neguvernamentale și alți reprezentanți ai societății civile vor desfășura separat sau, după caz, în cooperare, o activitate susținută de prevenire a traficului de persoane, în special femei și copii". în încheierea capitolului II se precizează "Pentru prevenirea traficului de persoane organizațiile neguvernamentale cooperează cu ministerele interesate și organizează campanii de informare privind fenomenul traficului de persoane și riscurile la care sunt supuse victimele acestuia".
Planul Național de acțiune elaborat de Guvernul României pentru combaterea traficului de ființe umane conturează direcțiile de urmat, pentru realizarea unei activități de prevenire eficiente:
realizarea conștientizării de către societate a pericolului pe care îl reprezintă traficul de ființe umane (realizarea și difuzarea de informații, documentare, materiale video, pliante, panouri de informare, la nivel național, organizarea de seminarii cu jurnaliștii, în vederea sensibilizării față de această tematică);
educarea persoanelor care aparțin grupurilor cu grad ridicat de risc de a fi traficate, în scopul protecției acestora realizarea unor cursuri de formare și a unor campanii de informare privind fenomenul, la nivel național, realizarea de programe educative, în scopul întăririi sentimentului demnității umane și protecției propriei persoane, realizarea de programe de educație extrașcolară pentru părinți și copii privind combaterea violenței împotriva fetelor și femeilor.
Experiența acumulată până în prezent demonstrează că intervenția secvențială nu este eficientă, acționându-se prioritar la nivelul efectelor produse, nu asupra cauzelor fenomenului. în acest sens, este salutară inițiativa colaborării la nivel național între toate instituțiile abilitate în domeniu și organizațiile neguvernamentale, ceea ce va da coerență unei acțiuni concomitente asupra cauzelor și asupra efectelor.
Necesitatea prevenirii traficului de ființe umane se face simțită din cauza amplificării îngrijorătoare a fenomenului și evidențierii efectelor limitate ale represiunii. Analiza cazurilor înregistrate a relevat că este mai bine să se intervină pentru evitarea comiterii infracțiunilor decât să se afecteze ulterior resurse considerabile, pentru măsuri represive.
Capitolul 6. Infracțiunea de terorism
6.1. Delimitări conceptuale
Terorismul este parte a existenței omenirii. El s-a manifestat sub toate formele posibile, de la terorismul peșterii la ciberterorism. în funcție de treapta de civilizație pe care a ajuns omenirea, de mijloacele aflate la dispoziție, și se manifestă aproape peste tot în lume. Mijloacele au fost mereu altele, esența a rămas însă aceeași: înfricoșare, distrugere, ucidere. Din păcate, și terorismul, ca și războiul, face parte, într-un fel, din arsenalul prin care lumea se neagă pe sine, se urăște și se autodistruge, crezând că se purifică.
Terorismul trebuie investigat și analizat așa cum este. de pe poziții cât se poate de obiective, pentru a-i decela sensurile și mecanismele, pentru a-i afla izvoarele și, în consecință, pentru a-i anihila cauzele, a-i distinge structurile, a-i limita efectele și a-i tăia rădăcinile.
Terorismul este o amenințare asimetrică, din umbră. Evoluția lui, de la o seamă sau o sumă de acte teroriste disparate la un summum al fanatismului, cruzimii și violenței, adică la un război terorist, și el asimetric și pervers, este de natură să genereze reacția corespunzătoare a omenirii, să declanșeze războiul antiterorist.
Pe un teren propice dezvoltării sale, terorismul a escaladat într-o progresie geometrică, aducând ura. suferința si moartea la rang de supremă datorie și onoare.
Terorismul este in mod sigur cea mai gravă formă de infracțiune îndreptată împotriva păcii și libertății, a comunităților și oamenilor pașnici. înseși împotriva vieții. în ultimele decenii, acest flagel a cunoscut o globalizare fără precedent, iar dacă s-ar întâmpla ca el însuși să-și dea mâna cu genocidul, atunci întreaga noastră planeta ar fi cucerită de anarhie și de haos.
Strategiile utilizate de grupările teroriste s-au modificat substanțial la începutul sec XXL nivelul extrem de sofisticat de organizare, descentralizarea și camuflajul operațional ducând la noi coordonate ale amenințărilor asimetrice.
Obiectivele urmărite de organizațiile teroriste nu mai urmăresc exercitarea unor presiuni de natură politică, ci creionarea unor noi realități, a unor noi alternative la politica de globalizare promovată de statele occidentale, aceea a jihadului global. Al Qaeda fiind organizația teroristă tipică pentru această etapă de evoluție a fenomenului terorist.
Terorismul este o metodă a intimidării constituită din acțiuni violente repetate, însușită de actori individuali, statali sau grupări, din motive politice sau religioase, în care țintele directe ale violențelor nu sunt și țintele principale. Victimele umane sunt de obicei alese aleatoriu sau selectiv, dintr-un grup țintă, și servesc ca generatori de mesaje ale terorii. Procesele de comunicare bazate pe amenințări din partea teroristului, membru al unei organizații, la adresa unei victime, reprezentant al societății civile, sunt folosite cu scopul de a manipula ținta principală (guvern, grupare sau persoană), transformând-o într-o țintă a terorii, o țintă a pretențiilor, o țintă a atenției. în funcție de scopul primar urmărit: intimidare, coerciție sau propagandă. Când vorbim despre terorism, avem aproape întotdeauna, doi poli de interpretare antagonici: dacă la un pol un act este interpretat drept terorist, la celălalt el poate fi considerat drept eroic, în această interpretare un rol deosebit de important îl au factorii culturali sau cei care țin de tipul de civilizație, valorile împărtășite de o anumită societate având un rol deosebit de mare.
Toate grupările teroriste au ceva în comun și anume strategiile lor de luptă individuală sau de grup restrânse, iar categoriile terorismului sunt de tip violent, sinucigaș, agresiv, distrugător, neținând seama de civilii nevinovați și organizațiile cu caracter religios sau politic.
O definiție exhaustivă a terorismului este dificil de prezentat, în condițiile în care, după unii autori, pe plan global, fenomenul este caracterizat actualmente într-un număr de peste 200 de încercări de încadrare științifică și legislativă (vezi și anexa nr. 1). Walter Laquer, istoric și comentator de politică externă americană, menționa într-o erudită lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 și 1981 s-au dat 109 definiții terorismului, dar nici una dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare.
Totuși, cele mai multe dintre aceste încercări subliniază faptul că terorismul reprezintă un fenomen complex, de mare intensitate, cu determinări multiple și forme violente extreme, având caracteristicile actualității și continuității, precum și tendințe de ascensiune liniară în sensul globalizării structurilor/rețelelor, creșterii densității, diversității și agresivității actelor teroriste și a letalității efectelor acestora.
Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden au strâns tot 109 definiții academice ale terorismului și le-au analizat principalele elemente. În urma studiului, Alex P. Schmid și Albert J. Jongman evidențiază prin metoda statistică simplă trăsăturile cele mai frecvente ale fenomenului. Conform acestei analize, criteriile de identificare a terorismului sunt: violența (acest criteriu fiind conținut în 83,5% din definiții); obiectivele politice (65%); teama, teroarea (51%); amenințarea (47%); efectele psihologice (41,5%); conflictul dintre atacatori și victime (37%); acțiunile bine organizate, pregătite în prealabil (32%); aplicarea diferitelor metode, strategii și tactici (30,5%).
Scopul tactic sau obiectivul imediat al grupului terorist îl constituie crearea terorii, pe când scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generate de starea de teroare pentru a obliga puterea politică să facă concesii, deci are nevoie de multă publicitate.
Clandestinitatea, violența, acțiunile în grup sau individuale, de regulă sinucigașe (așa-zisele „bombe umblătoare“), precum și globalizarea sunt alte caracteristici ale fenomenului terorist contemporan care provoacă greutăți mari în combaterea cu succes a acestui flagel.
Principalele instituții ale Statelor Unite ale Americii – Federal Bureau of Investigation, Departamentul de Stat, Departamentul Apărării – definesc terorismul drept „utilizarea, în mod calculat, a violenței sau amenințării cu violența pentru a induce starea de teamă, în scopul de a constrânge sau intimida guvernele și societățile pentru a atinge unele țeluri politice, religioase sau ideologice“.
Din punct de vedere oficial, în România, potrivit prevederilor Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, „terorismul reprezintă ansamblul de acțiuni și/sau amenințări, care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici:
sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;
au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;
vizează factori umani și/sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile sau a oricărui alt segment aparținând acestora;
produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor urmărite“.
Din cauza dificultății, definirii terorismului și a acceptării generale a definiției conceptuale, mai rezonabilă este identificarea caracteristicilor terorismului.
În acest sens. una dintre caracteristicile terorismului constă în obiectivul grupului terorist reprezentat prin crearea terorii. Scopul strategic îl constituie folosirea panicii, dirijarea nemulțumirii publice generate de starea de teroare pentru obținerea de concesii politice. Din această perspectivă, terorismul poate fi înțeles și ca o tactică psihologică al cărei element esențial este fiica, teama, victimele teroriștilor fiind alese în mod arbitrar. Această stare de teamă colectivă puternică, tulbură. înspăimântă.
Terorismul afectează nu numai individul, ci și structura socială. Teroarea fiind un fenomen psihologic natural, terorismul reprezintă exploatarea conștientă, deliberată a acesteia. Teroarea rezultată in urma actului terorist este tiparul in care se materializează ruptura afectivă și psihologică dintre populație si putere.
Pentru a induce frica, teroriștii au nevoie de publicitate, prin intermediul mass-mediei. Căpătând audiență mondială, manipulând mijloacele de informare în masă. Apărând „în direct" în fața opiniei publice, organizațiile teroriste au posibilitatea de a-și expune cererile lor creând situații de negociere, amenințând cu distrugerea unor bunuri sau uciderea unor ostatici în cazul îi care nu li se îndeplinesc cererile.
Însă cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violență, ceea ce denotă natura sa criminală, în acest sens, actele teroriste nu sunt justificabile.
Clandestinitatea este o altă caracteristică a operațiunilor teroriste. Din cauza naturii violente și criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit, pentru a evita identificarea lor. Prin urmare, terorismul este violent, criminal și clandestin, la acestea adăugându-se și faptul că adepții săi sunt necombatanți, după accepțiunea clasică a legilor războiului.
De asemenea, terorismul implică atacuri asupra unei ținte întâmplătoare și simbolice, inclusiv împotriva civililor. Victimele simt alese în mod arbitrar, tocmai în ideea propagării fricii și terorii. Prin urmare, terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o amenințare vagă, greu de înțeles și definit, imprevizibilă, neașteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acțiunii lucide.
O altă caracteristică importantă a terorismului contemporan este faptul că se practică în grup. Aceste grupuri se constituie pe criterii subnaționale, deci se exclude loialitatea față de stat sau națiune.
De regulă, teroriștii provin din reprezentanții minorităților sociale, naționale care acționează independent de națiune, stat. Totuși, organizațiile teroriste nu pot acționa într-un mediu total ostil. Ele au nevoie de adăposturi, sprijin logistic și financiar, de posibilitatea de a recruta noi membri, de baze de operații sigure etc. De obicei, aceste nevoi simt satisfăcute de un anumit segment al populației care simpatizează cu conducerea organizației sau de unele state care împărtășesc aceleași țeluri politice.
Ideea de a privi terorismul ca pe o nouă formă de purtare a războiului a apărut in urma desfășurării ultimelor conflicte militare, începând cu Vietnamul și continuând cu Afganistanul.
Terorismul contemporan poate îmbrăca diverse forme (atacuri chimice, atacuri cu bombe, otrăviri în masă etc). De cele mai multe ori. acțiunile teroriste nu lovesc în forța militară a unui stat, ci în societatea chilă. Scopul lor este implicarea emoțională a populației. Aceasta face ca presiunea psihologică asupra statului să fie mult mai puternică decât în cazul unui conflict militar clasic. Principalul obiectiv al acțiunilor de acest gen este, după cum s-a mai spus, răspândirea fricii. Cu cât frica este mai mare, cu atât mai mare este și presiunea asupra statului. Reacția emoțională a populației față de consecințele atacurilor teroriste este firească. Teama că data viitoare s-ar putea să fii o victimă este pe cât se poate de reală. Un război dus în afara hotarelor propriei țări, chiar dacă se soldează cu pierderi mari. nu poate avea același efect pe care îl produce terorismul, din simplul motiv că aceste războaie sunt străine pentru marea majoritate a oamenilor care nu trăiesc direct experiența câmpului de luptă. Fiind o activitate ascunsă, terorismul poate fi contracarat în mod eficient de serviciile secrete și de structuri special pregătite, în cazul unui dușman invizibil, rachetele si bombele nu simt de folos. Informațiile constituie principalul mijloc de prevenire a acțiunilor teroriste. Multe asemenea organizații se bucură chiar de sprijinul deschis al unor state, pe teritoriul cărora sunt plasate cartierele lor generale și sunt desfășurate taberele de antrenament, în Afghanistan, de exemplu, regimul taliban a adăpostit întreaga conducere a organizației teroriste Al Qaeda.
6.2. Accepțiuni ale conceptului de terorism
6.2.1. Conflict asimetric
Dincolo de delimitările anterioare, terorismul, considerat sub formă de conflict asimetric între o grupare situată la un nivel sub-statal și un stat țintă (prin stat înțelegând instituțiile fundamentale și conducătorii acestora), a cunoscut mutații importante pe întreg parcursul istoriei umanității, dar transformările de esență înregistrate în ultimii ani ai secolului al XX-lea și, mai ales, începutul secolului al XXI-lea sunt atât de complexe, încât se poate afirma că, în prezent, societatea se confruntă cu un fenomen particular în jurul căruia se poate vorbi de sfârșitul terorismului clasic, așa cum a fost perceput timp de peste 2000 de ani.
Actul de terorism, în forma sa tradițională, avea ca scop descurajarea generală. Victima primară a atentatului terorist de tip tradițional era mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități țintă căruia îi era adresat de fapt.
Terorismul tradițional (clasic) producea victime individuale adresându-se unei colectivități țintă. Teroarea reprezintă un fenomen natural, iar terorismul tradițional a exploatat în mod conștient și sistematic acest fapt. Terorismul tradițional avea un caracter coercitiv, menit să influențeze prin manipulare voința victimelor sale secundare (publicul-țintă) prin lovirea unor victime primare selecționate cu grijă, astfel încât șocul provocat colectivității să fie maxim.
Pentru menținerea credibilității, actorii terorismului tradițional își materializau amenințările sistematic, în violențe episodice, obiectivul tactic constituindu-l diseminarea fricii, angoasei și terorii, în sprijinul realizării obiectivului strategic – atingerea scopurilor politice care motivau acțiunea. În concluzie, obiectivul imediat al teroriștilor tradiționali îl reprezenta crearea panicii și nu distrugerea țintei vizate.
Din acest punct de vedere, violența nu reprezenta altceva decât „propaganda prin fapte“, cu rolul de a intimida grupul-țintă. Actualmente, specialiștii au identificat o nouă formă de terorism – neoterorismul, care vizează suprauciderea și nu coerciția. Acest proces de trecere de la terorismul tradițional la neoterorism, cu formele cele mai periculoase de manifestare – superterorismul și megaterorismul, a durat circa zece ani, o perioadă infimă în raport cu istoria terorismului.
Dacă actorii terorismului tradițional își considerau victimele ca responsabilitatea guvernelor/instituțiilor țintă, neoterorismul apreciază fiecare victimă a unui atentat „în orb“ ca dușman declarat al promotorilor violenței motivate politic. Astfel, în 1988, aproape de orașul Khost (estul Afganistanului), Ossama bin Laden a fondat Frontul internațional de luptă împotriva evreilor și cruciaților. Primul edict al acestui front afirma că „este o datorie religioasă a fiecărui musulman să ucidă americani, oriunde este posibil, inclusiv civili“.
Acest fenomen de „demonizare“ a victimelor nevinovate ale neoterorismului nu reprezintă o particularitate a „Jihadismului“. Timothy McVeight, atentatorul american de la clădirea Murrah din Oklahoma City (soldat cu 168 de morți, peste 1000 de răniți și pagube materiale cifrate la zeci de milioane de dolari), dorea în mod expres „să ucidă cât mai mulți oameni“.
De asemenea, organizațiile neoteroriste nu mai au nevoie acută de sponsori, deoarece și-au creat sisteme organizaționale cu autoreglare. Suportul logistic al neoterorimului constă într-un complex de măsuri și activități desfășurate într-o concepție unitară, conspirat sau legendat, extrem de descentralizat și independent de terțe state sponsor. Efectul este maximizarea pierderilor în vieți omenești și pagube materiale.
Un aspect poate mai îngrijorător decât peisajul ruinelor de la Word Trade Center, unde pompierii au reușit stingerea ultimelor focare de incendiu abia după o lună de zile, iar identificarea victimelor cu ajutorul ADN-ului nu se încheiase nici după șase luni de la dezastru, îl constituie supoziția că superteroriștii au realizat câștiguri imense la bursă, prin vânzări de acțiuni la companiile care urmau să fie lovite de explozii și prin cumpărarea prealabilă de active de la societățile care urmau să preia activitatea firmelor cu sute de angajați uciși în atentatul de la 11 septembrie 2001.
Superterorismul poate fi sintetizat prin afirmația unui expert al Rand Corporation: „teroriștii se gândesc în zilele noastre cum să omoare în masă“. Neoteroriștii sunt interesați doar de numărul de victime pe care pot să-l provoace. Acest fapt are o dublă explicație: prima constă în „saturarea“ opiniei publice cu acte de violență motivată politic. De exemplu, în perioada 1960-1990, zilnic se produceau 2-3 atentate teroriste. Cea de-a doua explicație a înclinației pentru creșterea letalității actelor teroriste o constituie lipsa unui scop tactic precis. Absența unor succese politice este compensată prin provocarea unui număr cât mai ridicat de morți în rândurile „dușmanului“.
Aproape pe întreaga perioadă postbelică, dominată de războiul rece, țările care dețineau armament atomic erau membre ale unui extrem de exclusivist „club nuclear“ încercând, prin diverse mijloace, să-și păstreze monopolul distrugerii „reciproc asigurate“ pe care îl câștigaseră în calitate de membri fondatori (SUA și URSS) sau cofondatori, așa cum a fost cazul Marii Britanii, Franței, Chinei și, ulterior, Indiei.
Țările în curs de dezvoltare s-au grăbit să fabrice, să cumpere, să ia cu împrumut sau prin sustrageri toată gama de agenți de nimicire în masă (chimici, biologici și atomici) pentru a putea trata „pe picior de egalitate“ cu marile puteri.
În ceea ce privește componenta nucleară a terorismului, aceasta nu mai reprezintă o amenințare potențială, ci un fapt cotidian. Conform unui material din The Economist, „s-au înregistrat deja peste cincizeci de tentative de a extorca bani Statelor Unite prin amenințări nucleare, unele înspăimântător de credibile“.
Teroarea nucleară promovată de organizații, grupări sau facțiuni insurgente este infinit mai periculoasă decât fostul „echilibru al terorii“ dintre superputerile antagoniste ale războiului rece, deoarece „un oponent nu poate fi descurajat prin amenințarea cu retorsiunea nucleară, dacă acel oponent nu are de apărat o societate definibilă“.
Teroarea atomică nu presupune numai amenințarea cu detonarea unui dispozitiv nuclear, ci și simpla împrăștiere a agenților radioactivi în zonele aglomerate, deoarece este știut că numărul celor uciși de exploziile de la Hiroshima și Nagasaki a fost sensibil mai mic decât cel al persoanelor care au murit din cauza radiațiilor și otrăvirii, la mulți ani după atacul atomic. Dacă luăm în calcul și copiii cu malformații genetice, născuți la zeci de ani după eveniment, disproporția devine înspăimântătoare.
Modificarea strategiilor acționale adusă de conceptul de superterorism a determinat transformări structurale la nivelul organizațiilor teroriste. Ierarhia și infrastructura clasică, de tip centru de comandă/grup operativ/susținători, tinde să dispară. Comandourile nu mai au o centrală, iar atentatorii devin elementele unei rețele (network) transnaționale, întinse pe orizontală. Celulele combatante sunt autonome tactic, logistic și din punctul de vedere al comenzii, comunicațiilor și controlului, singurul element de coeziune transnațională reprezentându-l doctrina comună.
Problema voinței este fundamentală atât pentru modelul simetric, cât și pentru cel asimetric de conflict, dar în moduri foarte diferite. în cel simetric, conflictele bazate pe uzură, pe distrugerea capacității de a duce războiul lipsesc treptat adversarul de mijloacele fizice de continuare a luptei. în conflictele asimetrice, distrugerea urmărește crearea unui efect psihologic sau cognitiv. Astfel, în competiția asimetrică, bazată esențialmente pe efecte, obiectivul este de a înfrânge voința adversarului sau remodelarea comportamentului, astfel încât el să nu mai dorească să continue lupta sau să-1 dezorienteze, în așa fel încât să nu mai reacționeze coerent. Dacă distrugerea fizică rămâne un factor esențial în operațiile bazate pe efecte, aceasta este creația unui efect psihologic ori cognitiv, care reprezintă adevărata esență a abordării bazate pe efecte. Ea reprezintă, de asemenea, contextul real de evaluare a eficienței luptei în operațiile bazate pe rețea și în cele bazate pe efecte.
Fără îndoială, o dispută care escaladează într-un război este clasificată drept un succes de partea care învinge militar. Aceasta ar putea fi folositoare pentru problemele teoretice pe care le reclamă, dar, din perspectiva războiului împotriva terorismului, un astfel de rezumat trebuie tratat ca un eșec. Războiul contra terorismului nu va fi decis cu o singură lovitură nimicitoare. El este un conflict asimetric care va cere răbdare, o hotărâre de nezdruncinat, cooperare internațională și creativă, o îmbinare armonioasă a măsurilor defensive și ofensive.
În cadrul războiului împotriva terorismului există o serie de mijloace cu care se acționează. Astfel, cu mijloace militare trebuie răspuns organizațiilor teroriste care au pornit războiul împotriva valorilor noastre fundamentale – libertatea, democrația, dreptul la viață și care rămân un pericol iminent până când vor fi anihilate, iar membrii lor deferiți justiției internaționale.
Prin mijloace economice și financiare trebuie anihilată posibilitatea organizațiilor teroriste și a teroriștilor care finanțează acțiuni armate. Aceste acțiuni economice ar trebui îndreptate și împotriva guvernelor care, în mod direct sau indirect, sprijină sau ajută terorismul sau acceptă prezența organizațiilor teroriste pe teritoriul lor național.
Și, în fine, mijloacele juridice. Aducerea teroriștilor în fața justiției și condamnarea lor de către o curte internațională specială trebuie să fie încoronarea luptei împotriva terorismului.
În prezent, atât din analiza măsurilor întreprinse la nivel internațional, cât și din practica strategică, sunt cunoscute trei stadii de contracarare a terorismului. Primul stadiu se referă la domeniul politico-diplomatic și constă în negocieri, schimburi în relațiile diplomatice, sancțiuni, opțiuni militare. Al doilea stadiu abordează problematica dintr-o perspectivă strategică și se referă la măsurile antiteroriste întreprinse pentru a face față pericolului și cuprinde: analiza stării de pericol (culegerea de informații, studierea punctelor vulnerabile etc.) și protecția obiectivelor și a demnitarilor (siguranța acțiunilor, a personalului și siguranța fizică). Al treilea stadiu este cel al reacțiilor tactice și cuprinde atât acțiunile antiteroriste, cât și pe cele contrateroriste (reacții tactice, negocieri în problema ostaticilor, lovituri de răspuns etc.).
Stadiul întâi, politic și diplomatic. Cuprinde două direcții diferite de tratare a proble-maticii terorismului. Direcția politică vizează metodele folosite de unele guverne pentru a face față terorismului intern și, uneori, și terorismului internațional care poate apărea în interiorul granițelor.
Amploarea acesteia poate fi de la capitularea totală până la măsuri extrem de dure, dar pot fi și abordări politice mai moderate. Direcția diplomatică vizează legăturile și eforturile care se întreprind între națiuni pentru soluționarea problemelor, mani-festându-se sub forma unor înțelegeri diplomatice până la atacuri militare și război total.
Având în vedere complexitatea cazurilor teroriste, reacțiile din stadiul întâi au avut o eficiență limitată în descurajarea acestora sau a ținerii lor, în ansamblu, sub control.
Stadiul doi, abordări antiteroriste strategice. Toate structurile statale care se ocupă de combaterea terorismului sunt tentate să rezolve problema la acest stadiu, punând în aplicare un număr de măsuri antiteroriste la nivel strategic. Aplicarea acestor măsuri debutează cu investigarea situației, care va cuprinde datele și informațiile despre grupurile teroriste care acționează în zona de responsabilitate și stabilirea punctelor vulnerabile ale forțelor proprii. Elaborarea măsurilor de protecție începe după identificarea pericolului și stabilirea modului de contracarare.
Stadiul trei, reacțiile tactice – măsurile contrateroriste, inițiate ca răspuns la incidentul terorist sau care vizează bazele teroriștilor, taberele lor de instruire, pentru a fi neutralizate ca baze de plecare a viitoarelor atacuri extremist-teroriste. Totodată, cuprinde și activitățile care se desfașoară în centrul de comandă atunci când are loc un incident.
Combaterea terorismului implică desfășurarea unor acțiuni care includ atât anti-terorismul (măsuri defensive în vederea reducerii vulnerabilităților la actele teroriste), cât și contraterorismul (măsuri ofensive luate pentru a preveni, a descuraja sau a da ripostă terorismului) și care au ca scop înlăturarea spectrului de amenințări pe care acest fenomen le presupune. Analiza celor două concepte ne oferă înțelegerea tipurilor și a nivelurilor diferite de ripostă, precum și a diferenței dintre ele.
Antiterorismul include măsurile defensive luate în vederea reducerii vulnerabilității persoanelor și a instituțiilor la acte de terorism și constă într-o ripostă limitată realizată prin aplicarea planificată și integrată a securității fizice și a operațiunilor de securitate cu sprijinul serviciilor de informații.
Contraterorismul include măsurile ofensive luate în vederea prevenirii, descurajării și ripostei la acte de terorism.
În primă instanță, războiul antiterorist cere un sistem riguros de depistare, supraveghere și anihilare rapidă a rețelelor, a organizațiilor, a bazelor de antrenament și logistice, a școlilor și a infrastructurilor teroriste și a celor adiacente, a acțiunilor teroriste, oriunde ar fi ele. Pentru aceasta, este nevoie de un sistem integrat de supra-veghere la nivelul întregii planete, cu rețele și structuri în fiecare țară, în parte, în fiecare colțișor de lume.
Combaterea terorismului nu este o problemă militară, ci, în primul rând, una politică. Pe baza deciziilor politice, trebuie să se elaboreze un concept strategic adecvat și pentru combaterea terorismului. Acest lucru este foarte dificil, întrucât terorismul nu este o acțiune strategică de amploare, ci un sistem de acțiuni disparate, fără o coordonare unitară și fără doctrine, forțe și mijloace stabile, identificabile, împotriva cărora să se poate acționa prin mijloace legale și prin structuri constituite și deprinse cu astfel de activități.
6.2.2. Stare de haos
Terorismul – chiar și în starea de haos în care se află planeta – nu este o expresie a confruntării între civilizații, așa cum se sugerează adesea. Starea de haos este haos și în sistemul și așa destul de eterogen al acțiunilor de tip terorist. În această lipsă de ordine care caracterizează haosul, există totuși o anumită corespondență între „mișcarea browniană” a politicilor, economiilor, strategiilor, culturilor, etniilor, intereselor și acțiunile de subminare a statelor, națiunilor, superputerii americane și diferitelor entități care încearcă cât de cât să pună o anumită ordine în sistemele relațiilor internaționale. Aceste acțiuni, precum și cele care se înscriu pe alte coordonate ale vieții planetare (cele din lumea interlopă, din zona traficului de droguri și de carne vie, a asasinatelor psihopate și reacțiilor la orice fel de ordine etc.) alcătuiesc ceea ce numim terorism contemporan. Organizațiile teroriste par a nu avea nici o logică. Și totuși, există o logică în toate. Aceste corespondențe sunt însă relative, uneori chiar aleatorii, dar cu un tonus cauzal destul de pronunțat, dovadă că și în haos există o anumită ordine, o anumită cauzalitate.
Haosul este, pentru terorism, un mediu foarte prielnic, așa cum este și pentru lumea interlopă, pentru criminalitate și traficul de droguri, pentru prosperarea centrilor distructivi, negativi de putere, care încurajează fărădelegea, lipsa de ordine, suspiciunea, neîncrederea și, mai ales, starea de nesiguranță, de teamă. De aceea, ieșirea din haos și trecerea la o nouă ordine este totdeauna extrem de dificilă, anevoioasă și nu se poate realiza decât prin mari sacrificii.
Chiar dacă terorismul, așa cum s-a arătat, nu este un produs exclusiv al stării de haos, el este vârful de lance al haosului, este războiul cel mai periculos împotriva ordinii. Un asemenea război nu se poate duce la nivel strategic decât numai și numai într-o astfel de stare. Aceasta este cea de-a doua concluzie foarte importantă pentru conceperea și punerea în operă a strategiilor antiteroriste, a războiului antiterorist, care este și trebuie să fie un alt fel de război decât cel al confruntărilor armate dintre națiuni.
Terorismul apare, așadar, ca o stare de răzvrătire violentă, de alienare activă: există o motivație negativă a acțiunii actorilor sociali, considerată ca răspuns individual la presiunile exercitate de structurile sociale și culturale (alienare), dar și o orientare spre scopuri a acestor motivații în planul acțiunii sau al abținerii de la acțiune (orientare activă). În raport cu scopurile culturale, normele instituționale și mijloacele efective de acțiune, actorul social, caracterizat ca terorist, manifestă atitudini de respingere și înlocuire (respingere agresivă).
Analiza terorismului trebuie să ia în considerare și aspectul violenței (violența anomică, în special), ca relație socială și acțiune coercitivă exercitată asupra unor persoane în vederea obținerii unui răspuns conform anumitor interese. Violența este legată de urmărirea unor scopuri dependente de o serie de condiții obiective și subiective, de strategia care trebuie adoptată în anumite împrejurări revoluționare.
Violența semnifică un mijloc coercitiv utilizat pentru asigurarea dominației sau pentru dobândirea unei poziții dominatoare, concretizat, în cazul de față, sub forma terorismului.
6.2.3. Amenințare la adresa valorilor umane universale
Terorismul este un război de un tip special, care vizează distingerea de vieți și de sisteme de valori. Niciodată un război obișnuit nu-și propune să distingă un sistem de valori. Războiul urmărește doar învingerea unei armate, dacă se poate chiar fără bătălii sângeroase, pierderi de vieți omenești și distrugeri materiale, supunerea unei țări, realizarea unui scop politic. Doar terorismul vizează distragerea de dragul distragerii.
Terorismul lovește prin surprindere, de regulă, in punctele vulnerabile, astfel mcât să ucidă, să distragă și să înspăimânte, să creeze efecte spectaculoase și o atmosferă de infern și mizerie umană, dusă până la abject și insuportabil.
Terorismul devine din ce in ce mai mult un instrument al politicii, și anume instrumentul ei cel mai rapid, cel mai ascuns, cel mai veninos, cel mai greu de oprit, dar si de controlat și de stăpânit.
Terorismul nu este un fenomen unitar, deși acțiunile lui, extrem de diversificate, au aceeași filozofie a distragerii, a terorii. El dispune de structuri și forțe numeroase, infiltrate în toate palierele și ramificațiile societății omenești – unele dintre aceste structuri fiind active, altele, în conservare, și este în măsură să acționeze rapid, oricând și oriunde. Terorismul folosește o strategie a acțiunilor de tip rapid care. însumate, dau imaginea unui război-mozaic.
Este de așteptat ca terorismul, în pofida măsurilor care se iau pentru eradicarea lui si pentru distragerea structurilor și rețelelor sale. să prolifereze, mai ales în zona neconvențională, atipică și asimetrică.
Societatea rămâne foarte vulnerabilă la atentatele terorismului nuclear, radiologie, chimic și a bioterorismului care. În următoarea etapă, se vor multiplica și se vor diversifica, efectele fiind deosebit de grave.
Este posibil să prolifereze „terorismul nesângeros", terorismul cibernetic, cel psihologic și cel mediatic. Acest tip de terorism nu mai este arma săracului, ci, dimpotrivă, arma omului foarte bine instruit, dar cu ambiții nesatisfăcute, nemulțumit de modul cum evoluează lumea sau de rolul pe care-l joacă el în viitorul „sistem de comandă și control" al planetei. De aceea, este posibil ca, in procesul mondializării economiei, informației și culturii, acțiuni de tip terorist să vină nu numai din partea lumii interlope și a crimei organizate, ci și din partea unor grupuri de interese.
În sistemul măsurilor împotriva terorismului, trebuie să se afle și crearea și menținerea unei situații strategice dominate de un sistem coerent și permanent de supraveghere civilă și militară a zonelor, grupărilor, statelor, organizațiilor și chiar a persoanelor care se bănuiesc a face parte din rețele teroriste.
Cucerirea supremației informaționale oferă posibilitatea inițierii și desfășurării unor acțiuni preventive (filtre, razii, descinderi în cuiburi teroriste), dar și acțiuni care să determine o atitudine atentă, vigilentă din partea populației și instituțiilor:
Strategia antiteroristă trebuie să facă parte din strategia generală, mai exact, din strategia de securitate națională, care este o strategie de tip total, integral, și, deopotrivă, din conceptul strategic NATO. care este o strategie de coaliție, de alianță, deci globală, urmând să identifice și să definească cu precizie acele elemente din strategia forțelor, din strategia mijloacelor si din cea operațională care asigură tratarea și rezolvarea, la nivelul războiului, a acestui tip de confruntare asimetrică.
Dinamica relațiilor sociale înregistrează relativ recent prezența a două fenomene social-juridice de o intensitate deosebită, sau cel puțin cu o specificitate proprie, și care se întrepătrund în diverse puncte: apărarea și valorificarea drepturilor omului, pe de o parte, și combaterea terorismului, pe de altă parte, în timp ce drepturile omului tind să modifice structura relațiilor internaționale într-o manieră care să exprime cât mai mult conceptul de libertate individuală, combaterea terorismului tinde să ajusteze această libertate în așa fel încât scopul să fie atins cât mai eficient și cu o siguranță cât mai mare.
Apreciind în ansamblu dezvoltarea arhitecturii juridice în care se plasează cele două fenomene și pe care o influențează continuu, se pot observa o serie de deosebiri, cum ar fi, spre exemplu: drepturile omului sunt certificate la momentul actual de către organisme internaționale regionale unanim recunoscute, cum este Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în timp ce măsurile de combatere a terorismului nu au o asemenea certificare si, probabil, nici nu o vor avea vreodată: drepturile omului constituie un ansamblu nomiativ-social, deoarece la baza realității acestora se află curente filozofice de tradiție, iar prezența lor răspunde unor necesități ale ființei vii în general, fără a se pune problema. în vreun fel. a negării acestora din partea anumitor grupuri sau comunități sociale în timp ce combaterea terorismului devine o chestiune relativă prin valoarea ei, datorită motivațiilor specifice diverselor grupări care promovează terorismul și motivațiilor specifice diverselor grupări care combat terorismul: primul fenomen are o finalitate pozitivă și imediată prin raportare la individ. în timp ce al doilea fenomen are o finalitate punitivă și preventivă; la nivel internațional, primul fenomen a dobândit o autonomie și consacrare juridică clară, pe când cel de-al doilea fenomen este perceput incert, dezordonat și lipsit de vreo tradiție la nivel juridic.
6.3. Sursele și resursele terorismului
Fiind un fenomen deosebit de complex, natura surselor și resurselor terorismului îmbracă forme diverse. Ele pot fi internaționale, dar și regionale, locale sau accidentale, în funcție de scopul pe care îl servește atentatul terorist.
Analiza naturii resurselor terorismului duce la concluzia că pentru atentatele de tip terorist, resursele trebuie să fie financiare, economice, tehnico-științifice, umane, religioase, ideologice, politice etc.
În funcție de gradul de implicare în terorismul internațional, statele pot fi împărțite in: state-sponsor și state-teroriste. Lupta împotriva statelor implicate în terorismul internațional reflectă conflictele de interese din arena internațională dintre state si superputeri, dintre alianțe si ligi de state, dintre grupuri și organizații diverse.
Un suport deosebit al terorismului il constituie cel ideologic, care constă în îndoctrinare politică si religioasă sau propagandă în favoarea terorismului, exercitată în mod direct sau mascat.
Sprijinul financiar este absolut necesar pentru ca o organizație teroristă să acționeze și să se dezvolte. El poate fi oferit de actori individuali, statali (state, organizații guvernamentale și neguvernamentale, partide politice etc), regionali sau globali și poate îmbrăca forme de la asistență, ajutoare, subvenții, până la fraude sau evaziuni fiscale.
Sprijinul militar acordat organizațiilor teroriste se manifestă sub forma antrenamentelor in tabere specializate, programelor de ajutor militar constând în armament și echipamente, furnizarea de armament ca urmare a restructurării unor armate sau chiar punerea la dispoziție de armament și muniție provenite din contrabandă. Un fenomen deosebit de periculos în acest sens îl constituie accesul organizațiilor teroriste la armament si tehnică de ultimă generație.
Suportul operațional include asistența statelor în ceea ce privește alegerea țintelor, pregătirea atacurilor specifice, procurarea de documente false.
Acesta constă in directa asistență a statelor implicate in terorismul internațional, la alegerea țintelor și pregătirea atacurilor specifice, putând lua diferite forme, de la pregătirea documentelor false și poate ajunge până la folosirea propriilor agenții naționale de spionaj.
Altă sursă a terorismului internațional, care poate fi considerată și ca cel mai înalt nivel de implicare a unui stat în sprijinirea activităților teroriste, este reprezentată de utilizarea propriilor forțe de securitate, a serviciilor de informații și chiar a agențiilor guvernamentale în punerea în aplicare a unor atacuri teroriste.
6.4. Factori care generează terorismul
Terorismul poate fi comis în diferite scopuri. Actele individuale de terorism tind la obținerea unor anumite concesii, cum ar fi plata unor răscumpărări sau eliberarea unor prizonieri. Terorismul poate să urmărească deliberat provocarea măsurilor de represiune, sperând că astfel va provoca autodistrugerea structurilor statale. O linie de demarcație abia vizibilă este trasată între teroare și terorism, prin încercările de justificare și legalizare a terorii și de interzicere a terorismului. Teroarea practicată de guvernul la putere este prezentată ca aplicare a legii și este îndreptată împotriva opoziției, în timp ce terorismul presupune sfidarea deschisă a legii și este mijlocul prin care opoziția urmărește să slăbească autoritatea guvernului. In timp ce guvernul terorist nu are nicio pretenție de legalitate, guvernul legitim trebuie, cel puțin formal, să invoce legea.
Dificultatea definirii terorismului apare din nou atunci când se pune problema tipologiilor, care îmbracă trei forme: terorismul comis în afara statului sau care are efect în afara teritoriului statului căruia îi aparține agresorul; terorismul comis cu intenția de a prejudicia interesele unui stat sau ale unei organizații interguvernamentale internaționale; terorismul care este săvârșit împotriva unui membru al forțelor armate ale statului în timpul unor ostilități militare.
Simpla amenințare cu teroarea reprezintă un mesaj explicit. Terorismul este o stare de spirit specială, este un mesaj. Cel care ucide un adversar politic, pentru a-i intimida pe ceilalți, săvârșește o omucidere. Numai scopul specific, care este înfricoșarea, înspăimântarea unei colectivități umane, face ca actul respectiv să fie considerat terorist.
Terorismul are la bază o acțiune violentă, menită să atragă atenția generală a publicului asupra scopurilor unor astfel de acte, să genereze o puternică reacție din partea acestuia. În acest sens, Ulrike Meinhoff, întemeietoarea fostei organizații teroriste germane Baader-Meinhoff, scria că „atentatele nu sunt destinate doar să provoace teroare. Ele au, de asemenea, drept scop să provoace o puternică reacție“.
Țintele terorismului statelor autoritare sunt membrii marcanți ai partidelor democratice, intelectualii, liberalii, conducătorii socialiști etc. Teroarea este folosită împotriva celor care nu fac parte din elita conducătoare, împotriva mulțimii și, în special, a actualilor și potențialilor opozanți. In general, în aceste cazuri, nu sunt cunoscute cereri formulate anume.
Țintele terorismului de dreapta sunt deseori nespecifice, cu bombe care explodează la întâmplare în locuri publice, totuși țintele specifice pot fi reprezentate de lideri de stânga, intelectuali sau trădători. Teroarea este îndreptată asupra oponenților guvernamentali și, de cele mai multe ori, împotriva întregii societăți. In cazurile când există cereri de formulat, acestea se adresează, de cele mai multe ori, militarilor, care sunt chemați să realizeze o lovitură de stat. De asemenea, se caută să se atragă atenția guvernului, alteori populației sau grupărilor de dreapta. Mai sunt în atenția teroriștilor și eventualii simpatizanți ai puterii din rândul populației, precum și mass-media.
Terorismul etnic și naționalist are drept victime membrii grupărilor politice de altă naționalitate aflate la putere, forțele de ordine sau cei care colaborează cu acestea. Ținte pot fi și turiștii statelor ce au relații strânse cu puterea.
Terorismul de stânga este întreprins împotriva aparatului de stat, funcționarilor guvernamentali, militarilor, polițiștilor, juriștilor, oamenilor de afaceri.
Indiferent de culoarea politică, teroriștii urmăresc relatarea acțiunilor lor de către mass-media, pentru a se realiza un impact deosebit asupra populației, a guvernanților.
Cele mai multe din cererile teroriștilor vizează eliberarea colegilor aflați în detenție, precum și atragerea de noi simpatizanți, adepți, obținerea de profituri considerabile pentru desfășurarea luptei în continuare.
În esență, scopul actelor teroriste îl reprezintă paralizarea vieții sociale din spațiul respectiv, prin:declanșarea unor comentarii la scară largă în mass-media; asasinarea unui personaj cheie în ierarhia statală oficială, din domeniul politic, militar, cultural sau lider de opinie; deteriorarea (distrugerea) unui edificiu de valoare pentru autoritatea statală și populația statului vizat; generarea unor negocieri politice sau constrângerea autorităților pentru a veni în întâmpinarea revendicărilor grupării teroriste; sporirea reputației și credibilității grupării teroriste.
Scopurile acțiunilor teroriste sunt diferite de la o situație la alta și foarte complexe. În principal, ele pot fi determinate de unele motivații de genul: realizarea unor scopuri politice considerate esențiale pentru afirmarea unor etnii: cazul populației kurde, al palestinienilor, bascilor etc.; promovarea doctrinelor religioase și tradițiilor seculare, fapt semnalat în Algeria și Egipt; sensibilizarea opiniei publice asupra existenței unor situații conflictuale în diferite zone ale lumii: cazul kurzilor (PKK) și al nord-irlandezilor din Ulster (IRA); subminarea autorității regimurilor politice, prin producerea de panică, haos, incertitudine; eliberarea unor compatrioți, deținuți în închisori; obținerea unor sume de bani, pentru finanțarea viitoarelor acțiuni; intimidarea și influențarea poziției unor personalități sau guverne; răzbunarea față de unele personalități; atingerea rapidă a unor scopuri etnice sau separatiste.
Adepții postbelici ai utilizării metodelor teroriste au considerat că acestea reprezintă o cale de mediatizare a cauzei prin mass-media și că pot demonstra capacitatea de ripostă a grupărilor teroriste.
Totodată, datorită promovării ideologiilor revoluționare și imposibilității de a înfrunta forțele armate regulate, mișcările de gherilă au alunecat spre terorism (UCK, Khmerii Roșii, Tupac Amaru).
Situația strategică postbelică a facilitat proliferarea terorismului, ca formă de purtare a războiului neconvențional. Astfel, state precum SUA și Rusia au putut participa la conflicte locale fără a se implica în lupta deschisă.
În urma măsurilor de combatere a terorismului luate în ultimii ani, o serie de organizații teroriste și-au revizuit strategia și tactica de acțiune, concomitent cu reorganizarea lor în vederea contracarării măsurilor de combatere adoptate de guverne.
Se poate aprecia că se acționează în primul rând în direcția realizării unei unități de acțiune între grupurile și organizațiile teroriste din diferite țări, a terorismului de dreapta cu cel de stânga, vizându-se din ce în ce mai frecvent obiectivele occidentale.
Cu alte cuvinte, grupurile teroriste nu doresc o confruntare cu masiva mașinărie militară deoarece ar pierde lupta, ci, doar să acționeze atunci când au ocazia, dacă nu să ocolească obstacolul (obiectivul), să se poată ascunde în populație ca și cum ar fi niște anonimi.
6.5. Principalele amenințări de natură teroristă la adresa României
În fața riscurilor și amenințărilor majore actuale, statele se găsesc complet descoperite și realizează adevărul că securitatea de nivel global are puțini sorți de realizare prin creșterea tradițională a puterii militare naționale sau a aliaților. Extensia globală a terorismului a determinat statele lumii să înțeleagă că lupta cu acestea ar putea fi dusă la modul cel mai eficient prin sporirea eforturilor de promovare a securității prin cooperare.
Terorismul nu este, așa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, ci o acțiune premeditată, punitivă și răzbunătoare, inumană, criminală – adesea sinucigașă și totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime și să înspăimânte. Terorismul nu se justifică și nu se poate justifica în nici un fel, întrucât el nu se prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice – așa cum se prezintă, în general, războiul – nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman care nu poate fi lovit altfel, ci ca o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei umane, a civilizației și sistemelor de valori. Dintotdeauna, acesta a fost rolul principal al terorismului și, probabil, și în continuare tot acesta va fi. „Fenomenul terorist este și un rezultat al adâncirii faliilor strategice dintre civilizația democratică și civilizațiile nondemocratice, dintre civilizația de eprubetă și civilizația încremenită în subdezvoltare, prejudecăți și lipsă de mijloace. De asemenea, lumea civilizată a creat un opus al său, care se dezvoltă chiar în interiorul ei, în sens negativ-distructiv, ca un fel de cancer care-i cuprinde aproape toate structurile și funcțiunile, manifestându-se sub forma anomiei sociale, creșterii criminalității și inadaptării, proliferării economiei subterane și terorismului identitar și patologic”. Cu cât aceste falii se adâncesc mai mult, cu atât pericolele, amenințările la adresa societății moderne, precum și vulnerabilitățile ei se înmulțesc. În această etapă de trecere la o societate a cunoașterii, de tip informațional, caracterizată printr-o serie de vulnerabilități de tranziție (care-și schimbă mereu configurația), terorismul găsește un loc propice de dezvoltare.
Terorismul nu a afectat, până acum, în mod direct, România, deși țara noastră se află pe unul dintre culoarele cele mai active ale traficanților de droguri și de carne vie, ale rețelelor mafiote și ale crimei organizate, și în apropierea unor zone generatoare de conflicte și terorism (Caucaz, Balcani, zona kurdă, Orientul Apropiat). Însă participarea efectivă la războiul antiterorist, intrarea în NATO și în UE, proximitatea coridorului islamic, ca și schimbarea configurației economice, politice și sociale constituie premise ale unor posibile viitoare atacuri teroriste și asupra României.
Cu toate acestea principalele amenințări la adresa securității naționale sunt:
Amenințări de natură politică
Amenințările sociale
Amenințări economice
Amenințări militare
Amenințări transfrontaliere
6.6. Măsuri de contracarare a acțiunilor teroriste
Orice țară care se confruntă cu fenomenul terorist sau pentru care există acest risc, trebuie să-și precizeze strategia în domeniul prevenirii și combaterii flagelului, să adopte o legislație, să genereze instituțiile corespunzătoare și responsabilitățile și să stabilească măsurile necesare pentru evitarea, contracararea și lichidarea acestui fenomen.
Racordată la efortul internațional de combatere a terorismului, și România a adoptat o serie de măsuri, începând cu completarea cadrului legislativ existent. Astfel a fost elaborată și aprobată Strategia națională de prevenire și combaterea terorismului, care prevede obiective majore ele acțiunii naționale de prevenire și combatere a acestuia. „Scopul principal al adoptării unei Strategii Naționale de Prevenire și Combatere a terorismului a fost acela de a oferi un cadru legal și sistematic al activității de prevenire și combatere a terorismului, în vederea eficientizării și reconceptualizării moalităților de acțiune în domeniu”.
În cadrul elaborării unei strategii generale coerente de prevenire și combatere a terorismului se au în vedere, în general, următoarele elemente:
culegerea de informații despre teroriști, utilizându-se tehnici diverse: interogarea (locuri de întâlnire, case și gazde conspirative, informații referitoare la organizare, personalul); supravegherea (filajul – activitate desfășurată și cu ajutorul altor servicii speciale); sursele deschise/mass-media interne și externe (presă scrisă, radio, TV, Internet); interceptarea comunicațiilor; reținerea și interogarea persoanelor suspecte și a rudelor acestora; infiltrarea; schimbul de informații etc.;
analiza actelor teroriste și elaborarea previziunilor legate de posibile acțiuni de acest gen, prin utilizarea tehnicilor de analiză a amenințării;
elaborarea strategiei și doctrinelor de luptă împotriva terorismului;
stabilirea sistemului de avertizare (alertă teroristă);
dezvoltarea sistemului de management a eventualelor crize teroriste;
pregătirea serviciilor speciale (structurilor specializate) și organizarea cooperării, în sensul coordonării eficiente a acțiunilor acestora;
apărarea secretului de stat, prevenirea scurgerii de informații și protecție a cadrelor, a mijloacelor și metodelor specifice muncii de informații;
protecția VIP și asigurarea măsurilor de pază și protecție antiteroristă a obiectivelor importante în stat;
refuzul sau acceptarea negocierii cu teroriștii, în situații de criză;
aplicarea și adaptarea sistemului de management reactiv, pe timpul crizelor teroriste în derulare;
analiza post-operativă și implementarea concluziilor în activitatea viitoare (feed-back-ul).
Din punct de vedere operațional, prevenirea și combaterea terorismului implică angajarea structurilor specializate ale oricărui stat în acțiuni antiteroriste (defensive) și acțiuni contrateroriste (ofensive).
În acest sens, antiterorismul (acțiunile antiteroriste) este definit ca un ansamblu al măsurilor defensive, folosite pentru reducerea vulnerabilității personalului, obiectivelor sau activităților militare la atacurile teroriste, indiferent de locul de desfășurare al acestora (teatru de acțiuni militare internaționale sau teritoriul național).
Contraterorismul (acțiunile contrateroriste) reprezintă „ansamblul măsurilor ofensive executate de către structuri specializate, în scopul rezolvării unui incident terorist în desfășurare”.
Contraterorismul reprezintă răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc, având ca obiectiv reacția. Acesta cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și operaționalizarea structurii de conducere a acțiunilor de urgență, care coordonează riposta la o acțiune teroristă în curs de desfășurare.
Concluzii
O noțiune importantă folosită de legislația unui stat este ordinea de drept, ce desemnează situația sau starea creată prin realizarea normelor de drept in relațiile sociale. Cu alte cuvinte, ordinea de drept cuprinde ansamblul regulilor de conduită din legislația unui stat (ordinea de drept normativă), precum și consecința care se produce ca urmare a desfășurării acesteia potrivit regulilor de drept (ordinea de drept efectivă reală).
Strâns legate de noțiunea ordinii de drept, întâlnim in legislația unui stat – referindu-ne la legislația română – și alte noțiuni, cum ar fi: securitatea națională, siguranța națională, ordinea publică.
În accepțiunea contemporană, securitatea națională integrează următoarele domenii: politic, diplomatic, economic, militar, ecologic, social, cultural, moral si umanitar. Politica de securitate cuprinde măsurile si acțiunile întreprinse in aceste domenii, care sunt destinate să asigure în mod optim menținerea și consolidarea, apărarea și promovarea intereselor fundamentale.
Siguranța națională este starea de egalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor si normelor democratice statornicite prin constituție.
În ultimii ani, ca urmare a conflictelor naționale, etnice și chiar interstatale, un mare număr de depozite militare a căzut sub controlul unor bande criminale fapt ce face ca traficul cu armament, substanțe toxice și radioactive să cunoască o dezvoltare fără precedent, fiind aproape scăpat de sub control. Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți.
În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. A apărut astfel crima organizată la nivel transnațional și transcontinental. Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe, furtul și contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul șantajului și extorcării de fonduri, corupția din companiile multinaționale, pervertirea responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor și a vaselor maritime, poluarea mediului și furtul de bani prin intermediul computerelor.
Realitățile actuale în lupta împotriva terorismului se configurează pe următoarea premisă ideologică: atacurile teroriste reprezintă acte împotriva păcii și securității întregii umanități și, în special, împotriva principiilor libertății și a demnității umane. Ca urmare, focalizarea Strategiei naționale vizează identificarea și pedepsirea celor care comit astfel de acte, utilizându-se în mod inerent, în acest sens, realizarea unor alianțe multinaționale. Cel mai renumit exemplu îl constituie Coaliția alcătuită prin eforturile SUA, în scopul desfășurării luptei împotriva terorismului.
Cea mai puternică și de amplitudine realitate o constituie aceea că atât terorismul, cât și lupta împotriva terorismului se manifestă în prezent în cadrul și cu prilejul desfășurării unor conflicte armate internaționale.
Drogurile constituie o problemă acută, a cărei seriozitate devine cu fiecare zi mai vizibilă, iar problemele provocate de abuzul de droguri și de traficul ilegal se numără printre cele mai grave amenințări Îndreptate împotriva lumii de azi.
Înainte de 1989, România era considerată doar „o țară de tranzit" a drogurilor, măsurile întreprinse de autorități pe linia traficului și consumului de stupefiante determinând inexistența consumatorilor indigeni (consumatorii ocazionali erau reprezentați de către unii studenți străini, aflați la studii în țara noastră), cetățenii români fiind folosiți doar ca intermediari sau cărăuși.
Astăzi, situația s-a schimbat. România nu a fost ocolită de flagelul drogurilor, devenind dintr-o țară eminamente de tranzit și o țară de destinație/consumatoare, creșterea traficului și apariția consumului de droguri fiind efectul transformărilor produse în societatea românească, integrarea europeană și euro-atlantică. libertatea de circulație, schimburile internaționale, globalizarea economiei etc.
Așadar această lucrare din perpectiva actualității temei putem spune că este actuală și va fi actuală și de acum înainte deoarece aceste amenințări, aceste riscuri continuă să persiste și am putea spune că în loc să se reducă se înmulțesc alarmant.
Bibliografie
Alecu, Gh., Traficul și consumul de droguri – o amenințare continuă. Evoluție și preocupări.- Brașov, 2002;
Andreescu, A., Securitatea României în condițiile contemporane, Editura Artprint, București, 2000;
Arădăvoaice, Ghe., Dumitru, I., Niță, D., Terorism, antiterorism, contraterorism – istoric, actualitate, perspective, Editura Antet, București, 1997;
Boroi A., Neagu N., Sultănescu R., Infracțiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.- București, Editura Rosetti, 2001;
Budișan, F., Ordinea și siguranța publică la începutul secolului XXI. Actualitate și perspective;
Bulai, C., Filipaș, A., Mitrache, C., Bulai, B., N., Mitrache, C., Instituții de drept penal, Editura Trei, București, 2008;
Conea, E., Băleanu, D., Elisei, A., Terorismul – fenomen complex documentar, Editura Militară, București, 2004;
Delanghe Ch., Terorismul – actualiate și perspective, Buletin de informare și documentare, nr. 5/2010;
Dima, T., Traficul și consumul ilicit de stupefiante- combaterea prin mijloace de drept penal, Editura Lumina Lex 2001;
Draghici, I., Conceptul de ordine publică și reflectarea lui în legislația actuală, Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de drept, 2007;
Dumitru, A., România în noul context european. Coordonate ale securității naționale, Editura Tritonic, București, 2005;
Frunzeti, T., Dinamici globale și actori non-statali, în vol. Lumea 2007, Editura Centrului Editorial al Armatei, București, 2007;
Hasanov, E., Lupta împotriva infracționalității legate de droguri, Paideia, 2002;
Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1993;
Iacobuță, I., A., Criminologie, edit. Junimea, 2005;
Iacobuță, I., A., Iacobuță, I., Lăzărescu, D., Criminologie, Editura Venus, Iași, 2007;
Micheten, F., Considerații privind terorismul la începutul secolului al XXI-lea, Buletin de informare și documentare, nr. 1/2010;
Miclea, D., Combaterea crimei organizate – evoluție, tipologii, legislație, particularități, Ed. MAI, 2004;
Moisescu, Gabriel-Florin, căpitan-comandor conf. univ. dr., Andreescu, Anghel, chestor șef prof. univ. dr., și Antipa, Maricel, colonel dr. – Aspecte militare și cerințe ale luptei împotriva terorismului, proliferării armelor de distrugere în masă și a crimei organizate, curs de informații militare (partea I) nepublicat, Facultatea de Comandă și Stat Major, Universitatea Națională de Apărare, București, 2004;
Nistoreanu, Gh., Păun C.,Criminologia, Ed. Europa Nova, București, 1966;
Pitulescu, I. Al treilea război mondial, crima organizată, Editura Național, București, 1996;
Rațiu, A., Terorismul internațional factor de risc la adresa securității naționale, Editura Burg, Sibiu, 2006;
Rugină, Ghe, N., Cooperarea în sistemul integrat de ordine și siguranță publică, 2011;
Schmid, Alex P. și Jongman, Albert J. – Political Terrorism, Editura North Holland Publising Company, Amsterdam, 1988, apud Terorismul, istoric, forme, combatere. Culegere de studii, Editura Omega, București, 2001;
Simileanu, V., Terorismul – Doctrină politico-religioasă, Revista geopolitica, nr. 2/2007;
Toma, G., Articolul “Războiul împotriva terorismului”, în Gândirea Militară Românească, Nr. 6/2005;
Țurlea, S., Bomba drogurilor, Editura Humanitas, București, 1991;
AidROM, Ghid de prevenire a traficului de ființe umane
Consiliul Suprem de Apărare a Țării (C.S.A.T) – Cartea albă a criminalității și a combaterii corupției. Raport, București, 1998
Constituția României
Convenția privind sclavia, 60 L.N.T.S. 253; 25 septembrie 1926 și Convenția adițională privind abolirea sclaviei, a comerțului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor similare sclaviei, 226 U.N.T.S. 3; 7 septembrie 1956
Europol "Evaluarea activității infracționale – Traficul de persoane spre Uniunea Europeană” (versiune deschisă); octombrie 2001
Protocolul Națiunilor Unite împotriva contrabandei (introducerii ilegale) de migranți pe căi terestre, pe apă și prin aer, ca anexă la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transnațional; 2000
Legea 371/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Poliției Comunitare;
Legea 39/2003 privind prevenirea si combaterea criminalitatii organizate;
Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Tării;
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;
Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române;
Legea nr. 604/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor;
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane;
Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infractiuni Care Aduc Atincere Ordinii Publice Si Sigurantei Persoanelor (ID: 128190)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.