Infractiunea de Santaj In Noul Cod Penal

CUPRINS:

INTRODUCERE 2

Secțiunea I. Prezentarea infracțiunii 2

Secțiunea a II-a. Scurt istoric al reglementarilor interne 4

CAPITOLUL I. CONDIȚIILE PREEXISTENTE INFRACȚIUNII 7

Secțiunea I. Obiectul juridic 7

Secțiunea a II-a. Obiectul material 8

CAPITOLUL AL II-LEA. SUBIECȚII INFRACȚIUNII 9

Secțiunea I. Subiectul activ 9

Secțiunea a II-a. Subiectul pasiv 14

CAPITOLUL AL III-LEA. CONȚINUTUL CONSTITUTIV 15

Secțiunea I. Latura obiectivă 15

§1. Elementul material 15

§2. Urmarea imediată 17

§3. Raportul de cauzalitate 19

Secțiunea a II-a. Latura subiectivă 19

§1. Forme ale vinovăției 19

CAPITOLUL AL IV-LEA. FORME. MODALITĂȚI ȘI SANCȚIUNI 21

Secțiunea I. Forme 21

Secțiunea a II-a. Modalități 22

Secțiunea a III-a. Sancțiuni 22

CAPITOLUL AL V-LEA. ASPECTE PROCESUALE 23

CONCLUZII 29

BIBLIOGRAFIE 31

INTRODUCERE

Secțiunea I. Prezentarea infracțiunii

Libertatea umană nu este numai un drept, ci o condiție fundamentală a existenței, a condiției umane. Libertatea constituie dimensiunea exponențială a dezvoltării personalității și conștiinței umane. Orice atac asupra libertății are semnificația unei suprimări cu maximum de violenta a ființei umane. Ca agresiune individuală, el este o formă de crimă împotriva entității spirituale, a divinității din om. Ca agresiune colectivă, constituie un genocid spiritual, o reîntoarcere la preistoria condiției umane. Tocmai pentru aceste adevăruri, orice atingere adusă libertății provoacă reacții de maximă agresivitate, care sunt fie heteroagresive, fie autoagresive (sinucideri individuale sau în masă).

Libertatea individului este de neconceput fără libertate morală. În realizarea oricărei activități, în viața de zi cu zi, omului îi este indispensabil sentimentul de liniște, de securitate, pe care îl dobândește numai în condițiile unei netulburate libertăți psihice. Conștiința faptului că i s-ar putea produce un rău creează persoanei o temere, o stare de tulburare, care influențează asupra actelor pe care le efectuează, asupra hotărârilor pe care le ia, cât și asupra comportării pe care aceasta o are, în general, în cadrul societății. Persoana căreia i s-a răpit libertatea psihică nu-și mai găsește liniștea, este preocupată în permanență de ceea ce i s-ar putea întâmpla, nu-și mai poate desfășura în mod normal activitatea, iar toate acestea se răsfrâng negativ asupra participării ei la viața de relații sociale. De aceea, fapta prin care i se răpește persoanei libertatea psihică este o faptă de pericol social, pe care legea penală trebuie să o incrimineze.

Obiectul ocrotirii, în cazul infracțiunilor de „amenințare” și „șantaj” este libertatea individuală privită sub aspectul libertății psihice (morale) a persoanelor, adică libertatea lăsată fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinei juridice, după cum va crede de cuviință, deci după cum îi vor dicta conștiința, sentimentele și interesele sale.

Noțiunea de șantaj, în înțelesul ei obișnuit desemnează constrângerea exercitată asupra cuiva prin amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător sau prin alte mijloace de intimidare cu scopul de a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Șantajul este fapta care lezează sau este posibil să lezeze dreptul persoanei șantajate de a-și manifesta voință și de a dispune de aptitudinile sale, respectiv constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva dacă fapta este comisă spre a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul. Obiectul juridic special este complex, constituindu-l relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei și în mod adiacent relațiile sociale referitoare la proprietatea privată ori cele periclitate prin acțiunea făptuitorului de a urmări fără drept un folos.

Prin incriminarea șantajului, legea penală reacționează împotriva faptelor susceptibile de a îngrădi libertatea persoanei șantajate de a lua hotărâri și de a dispune fără constrângere de voința sa, de acțiunile sale, de bunurile ce formează patrimoniul său. Șantajul deși are ca obiect juridic principal relațiile sociale ce sunt ocrotite și prin incriminarea amenințării și anume cele referitoare la libertatea morală a persoanei, se deosebește de infracțiunea de amenințare prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea unui folos într-un mod injust.

De asemenea, șantajul poate fi săvârșit de către făptuitor și prin acțiuni violente asupra victimei pe când amenințarea nu presupune exercitarea de către subiectul activ asupra victimei a unor acte violente ci numai acțiunea de amenințare cu producerea unui rău viitor, amenințare de natură a-i produce subiectului pasiv o stare de temere. Șantajul nu are obiect material deoarece libertatea psihică, morală, reprezintă o valoare morală.

Infracțiunea este prevăzută în art. 207 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată și o variantă agravată.

Varianta tip este prevăzută în alin. (1) și constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) și constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia.

Infracțiunea prezintă o variantă agravată în alin. (3), dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Au săvârșit această infracțiune mr. D.I.S., plt. Maj. D.O. și civ. O.G. în următoarele împrejurări: La 19 septembrie 2000, pentru că un prieten al mr. D.I.S. a fost înșelat cu ocazia unui schimb valutar de niște cetățeni străini, care-și aveau buticul în zona Podului Cotroceni, după ieșirea din serviciu, mr. D.I.S., împreună cu inculpatul civil O.G. și plt. Maj. D.O., pentru recuperarea sumei cu care ar fi fost înșelat prietenul ofițerului, au hotărât să însceneze un schimb valutar, care să fie surprins de acesta îmbrăcat în ținută militară, moment în care a încercat să-i constrângă pe cetățenii arabi să le dea suma de bani, în caz contrar urmând să le fie confiscată întreaga sumă ce constituia obiectul tranzacției, toate acestea, pentru a nu fi luate măsurile legale.

Cetățenii străini au recunoscut până la urmă că s-a efectuat schimbul valutar, iar pentru a evita confiscarea întregii sume de bani și închiderea magazinului așa cum afirmase anterior, A.M.M. a numărat 3.000.000 lei, în bancnote a câte 50.000 lei și i-a pus într-un ziar aflat pe masă așa cum li se sugerase de altfel să procedeze pentru rezolvarea situației, de către D.O. Dându-și seama că în ziarul de pe masă a fost pusă o sumă acceptabilă, D.I.S. le-a atras atenția cetățenilor străini să respecte legea și a părăsit magazinul cerându-i totodată subofițerului să ia și ziarul în care se găseau banii. Suma de 500 dolari folosită pentru inițierea schimbului valutar fusese predată anterior lui D.I.S. și în acel moment se găsea în posesia acestuia.

Secțiunea a II-a. Scurt istoric al reglementarilor interne

Cu toate că la Primul Congres Internațional de Criminalistică (IAFS), care a avut loc în 1900, la Bruxelles (Belgia), șantajul în unanimitate a fost considerat ca un atentat asupra patrimoniului, fiind calificat ca o varietate a extorcării, oamenii de știință nu au încetat să trateze șantajul în opoziție cu această soluție. Mai mult ca atât, nici legiuitorul rus nu a luat poziția statuată în cadrul Primului Congres Internațional de Criminalistică. Aceasta deoarece noul Cod penal, promulgat de către împăratul Nicolai al II-lea la 22 martie 1903, a defalcat șantajul de extorcare, acestea fiind plasate în capitole diferite. Concret, art. 590 incrimina extorcarea, definind-o drept: „constrângere la cedarea dreptului asupra averii sau la încheierea unei convenții patrimoniale defavorabile, prin provocarea vătămărilor corporale, aplicarea violenței asupra persoanei sau prin amenințare susceptibilă de pedeapsă, în scopul obținerii pentru sine sau pentru o altă persoană a unui folos material”, pe când art. 615 prevedea răspunderea penală pentru șantaj, care consta în: „inițierea unei persoane la transmiterea averii sau la cedarea dreptului asupra averii, ori la încheierea unui acord patrimonial nefavorabil, pe calea amenințării cu divulgarea unor informații false sau veridice, în scopul de a obține pentru sine sau pentru o altă persoană un folos patrimonial”.

La nivel doctrinar, modelul incriminator era justificat în felul următor: „Cu toate că șantajul are ceva comun cu constrângerea patrimonială exercitată prin intermediul amenințării, totuși această amenințare diferă de cea care se aplică la extorcarea patrimonială”. Această alegație a fost păstrată și în doctrina contemporană. Doctrina rusă consideră că „extorcarea și șantajul se deosebesc esențial după mai multe semne, care, la rândul lor, determină un grad de pericol social diferit. Însă, criteriul esențial este mijlocul comportamentului infracțional: violența fizică și psihică, distrugerea averii – în cazul extorcării; amenințarea cu divulgarea informațiilor ce ar defăima victima sau apropiații ei ori a altor informații care pot aduce daune inviolabilității vieții personale – în cazul șantajului” .

În Codul penal român din 1865 șantajul era incriminat în Capitolul „Crime și delicte contra proprietății”, constând în fapta celuia „ce, prin amenințare, verbală sau în scris, de a face revelațiuni sau imputațiuni defăimătorii, va fi stors sau va fi cercat să stoarcă fie bani, fie efecte de valoare, fie iscălitură sau remitere de acte sau scrisuri, ori care ar conține sau ar opera o obligațiune, o libertațiune sau o dispozițiune”.

Sub aspect etimologic, termenul „șantaj” provine din cuvântul francez „chantage”, care în semnificație directă reprezintă metodă de pescuit prin care peștele este gonit în plasă cu ajutorul zgomotului. Șantajul, însă, nu se limitează doar la acest sens, ci are un conținut cu mult mai amplu, cu implicații de natură politică, socială, economică etc., care, însă, rămân în afara interesului nostru științific.

În Codul penal din 1937, în art. 495 era statuat:

Acela care, în scopul de a dobândi, în mod injust, pentru sine sau pentru altul, un folos material, constrânge o persoană prin violență sau amenințare, ca să facă, să nu facă sau să sufere ceva, întru cât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de șantaj și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani.

Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 3 ani, dacă amenințarea consistă în aceea că se vor da publicității fapte, reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau o rudă a ei, ori pentru o persoană de care este legată printr-o temeinică afecțiune.

Tentativa se pedepsește.

Codul penal român din 1968 a îmbrățișat soluția incriminării șantajului în grupa infracțiunilor contra libertății persoanei. Această soluție legislativă punea accentul pe apărarea libertății psihice a persoanei și era mai eficace deoarece existența infracțiunii nu era condiționată de producerea unei pagube, fiind indiferent dacă victima a cedat sau nu constrângerii exercitate de făptuitor.

Articolul 194 C.pen. reglementa două forme ale infracțiunii de șantaj: o formă simplă (art. 194 alin. 1 C.pen.) și o formă agravată (art. 194 alin. 2 C.pen.).

Forma simplă a infracțiunii consta în „Constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul”.

După cum se poate constata, noul Cod penal a preluata aproximativ identic incriminarea infracțiunii de șantaj.

CAPITOLUL I. CONDIȚIILE PREEXISTENTE INFRACȚIUNII

Secțiunea I. Obiectul juridic

Aplicarea corectă a unei norme de incriminare este irealizabilă fără perceperea elementelor și sem, fiind indiferent dacă victima a cedat sau nu constrângerii exercitate de făptuitor.

Articolul 194 C.pen. reglementa două forme ale infracțiunii de șantaj: o formă simplă (art. 194 alin. 1 C.pen.) și o formă agravată (art. 194 alin. 2 C.pen.).

Forma simplă a infracțiunii consta în „Constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul”.

După cum se poate constata, noul Cod penal a preluata aproximativ identic incriminarea infracțiunii de șantaj.

CAPITOLUL I. CONDIȚIILE PREEXISTENTE INFRACȚIUNII

Secțiunea I. Obiectul juridic

Aplicarea corectă a unei norme de incriminare este irealizabilă fără perceperea elementelor și semnelor componenței infracțiunii concrete. De aceea, respectând regula generală a procesului de încadrare juridică a faptei, vom debuta cu identificarea conținutului obiectului juridic al infracțiunii, aceasta facilitând și determinarea locului și rolului infracțiunii de șantaj în sistemul normelor prevăzute în Partea Specială a Codului penal al României.

Prin obiect juridic al infracțiunii se înțelege obiectul propriu-zis al acesteia, adică valorile și relațiile sociale de protecție a acestora, vătămate sau amenințate prin săvârșirea infracțiunii. Totodată, o faptă prejudiciabilă implică mai multe niveluri de lezare și periclitare a relațiilor și valorilor sociale. Iată de ce, atât știința dreptului penal, cât și practica legislativă iau în considerație următoarele categorii de obiecte juridice ale infracțiunii: general, generic și special.

Obiectul juridic special îl constituie în principal relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei. Prin incriminarea șantajului, legea penală reacționează împotriva faptelor susceptibile să îngrădească posibilitățile persoanei șantajate de a voi și de a dispune de acțiunile sale.

De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite și relațiile sociale susceptibile a fi vătămate sau periclitate prin urmărirea fără drept a unui folos (de exemplu, relațiile sociale referitoare la patrimoniu, dacă constrângerea este exercitată în vederea obținerii unui folos material).

Deși are ca obiect juridic principal relațiile sociale care sunt ocrotite și prin incriminarea amenințării – cele referitoare la libertatea morală a persoanei -, șantajul se deosebește de aceasta prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea în mod injust a unui folos. în afară de aceasta, șantajul poate fi săvârșit și prin acțiuni violente exercitate asupra persoanei.

Secțiunea a II-a. Obiectul material

Obiectul material. Infracțiunea de șantaj nu are în principiu obiect material, libertatea psihică (morală) constituind un drept personal.

În anumite cazuri însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (violențe), obiectul material îl constituie corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.

Obiectul material al șantajului nu trebuie însă confundat cu folosul (profitul) realizat prin săvârșirea infracțiunii; aceasta este consecința, iar nu obiectul material al infracțiunii de șantaj. Astfel, nu se poate respinge cererea de despăgubiri a părții civile pe motiv că infracțiunea de șantaj nu are obiect material, atâta timp cât prejudicierea acesteia este urmarea acțiunii făptuitorilor.

CAPITOLUL AL II-LEA. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Secțiunea I. Subiectul activ

Subiectul activ nu este circumstanțiat de lege, fapta putând fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă în oricare din formele sale.

Subiectul activ al infracțiunii de șantaj trebuie să aibă calitatea de persoană fizică.

O problemă care se ridică în cazul subiectului activ al infracțiunii de șantaj o reprezintă minoritatea făptuitorului. Textul art. 27 din noul C. pen. reproduce dispozițiile art. 50 din fostul C. pen. cu deosebirea că minoritatea făptuitorului nu mai înlătură caracterul penal al faptei, ci consideră fapta neimputabilă, dacă se constată că la data săvârșirii acesteia minorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal, adică nu avea capacitatea psihofizică necesară de a înțelege sensul și semnificația acțiunilor și inacțiunilor sale și nu putea fi stăpân pe ele, din cauza vârstei.

În raport cu gradul de insuficiență a capacității psihice, minorii se împart, din punctul de vedere al legii penale, în minori care răspund penal și minori care nu răspund penal.

Criteriul de delimitare a celor două categorii este, în principal, vârsta. Minorii până la 14 ani sunt considerați că prezintă, sub raportul capacității psihice, un grad ridicat de insuficiență, încât ei nu pot să-și dea seama de caracterul socialmente periculos al faptelor și nu pot fi sensibili nici la amenințarea sancțiunilor prevăzute de legea penală și nici la acțiunea de îndreptare exercitată de sancțiunile aplicate. Prevenția generală nu-și poate atinge obiectivele câtă vreme pedeapsa aplicată unui minor nu va putea împiedica un alt minor – ca urmare a incapacității psihice specifice vârstei sale – să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Minorii care au depășit vârsta până la care nu există răspundere penală sunt considerați că prezintă un nivel mai ridicat al capacității psihice și un grad mai redus de insuficiență. Această insuficiență redusă nu anulează însă aptitudinea acestor minori de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptelor și al urmărilor acestora, dar indică o oarecare lipsă de maturitate, de experiență și de stăpânire de sine, ceea ce justifică aplicarea în cazul acestora a unui regim de constrângere penală diferit de cel aplicabil majorilor.

Pentru stabilirea răspunderii penale a unor minori care au atins o anumită vârstă se folosește, pe lângă criteriul principal al vârstei, și un criteriu complementar, și anume existența sau inexistența discernământului.

În raport cu existența sau absența discernământului, legea penală face distincția între trei categorii de minori, și anume minorii care nu răspund penal ori răspund penal, dar condiționat sau răspund penal necondiționat.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin 1 din noul Cod penal minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (o incapacitate absolută de răspundere penală).

Între categoria minorilor care nu au împlinit o anumită vârstă și care nu răspund niciodată penal și categoria minorilor trecuți de o anumită vârstă care răspund penal, totdeauna și necondiționat, există o zonă intermediară, având ca limită minimă vârsta de la care există răspundere penală necondiționată. Minorii aparținând acestei zone intermediare formează două categorii, una a celor care răspund penal, dar condiționat, adică numai dacă se dovedește că la săvârșirea faptei au lucrat cu discernământ, în sensul că și-au dat seama că săvârșesc o faptă rea, care pricinuiește altcuiva o vătămare, și o alta a minorilor care nu răspund penal, fiindcă nu se face dovada că au lucrat cu discernământ. Conform art. 113 alin. (2) din noul Cod penal minorul având vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ (capacitate penală condiționată).

În ceea ce privește minorul care a împlinit vârsta de 16 ani noul Cod penal prevede [art. 113 alin. (3)] că acesta răspunde penal potrivit legii (capacitate penală necondiționată).

Potrivit prevederilor art. 113 alin. (1) și (2) din noul Cod penal minorii care nu răspund penal pentru că fapta nu le este imputabilă sunt:

a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani [art. 113 alin. (1)]. Pentru această categorie de minori se instituie o prezumție absolută (iuris et de iure) de incapacitate penală. Prezumția operează de plin drept și nu poate fi combătută prin niciun mijloc de probă, chiar dacă ar fi evident că acel în cauză, deși sub 14 ani, este bine dezvoltat fizic, psihic și că își dă seama de consecințele sale. Această prezumție absolută de lipsă a discernământului este întemeiată pe o stare personală ce produce efecte numai față de făptuitorul minor.

Determinarea cu intenție sau înlesnirea ori ajutorarea cu intenție de către un major a unui minor sub 14 ani să comită o faptă prevăzută de legea penală realizează condițiile participației penale improprii (art. 52 din noul Cod penal) în modalitatea intenției – lipsă de vinovăție, infractorul major urmând a fi pedepsit pentru fapta săvârșită cu intenție.

Comiterea faptei împreună cu un minor constituie în egală măsură și o circumstanță agravantă legală [art. 77 lit. d) din noul Cod penal].

Toate legislațiile penale stabilesc o limită de vârstă de la care începe capacitatea penală.

Legiuitorul noului Cod penal a preferat să rămână consecvent în stabilirea limitei de vârstă până la care minorul este considerat că nu are discernământ, realizând o corelare sistematică cu prevederile legii civile referitoare la limita de vârstă până la care minorul nu are capacitate civilă de exercițiu, justificat tot de lipsa discernământului, deși în expunerea de motive a acestui cod s-a propus reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani.

De altfel, codurile noastre penale anterioare prevedeau o limita de vârstă mult mai redusă până la care minorul nu răspundea penal. Astfel Codul penal din 1864 prevedea că nu răspund penal minorii până la 8 ani, iar Codul penal din 1936, minorii până la 12 ani.

Anumite forme precoce ale delincvenței juvenile, cu un grad sporit de pericol social, într-o societate tot mai informatizată, care contribuie la o maturizare mai rapidă a minorului, constituiau, în opinia noastră, argumente convingătoare pentru coborârea acestei limite de vârstă.

Expunerea de motive a Proiectului menționa că soluția propusă „are la bază două elemente importante: a) creșterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceștia ajungând nu de puține ori să comită fapte foarte grave sau să fie atrași în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea imposibilității tragerii lor la răspundere penală; b) datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existența discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existența acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic și mediul social contemporan favorizând o maturizare mai rapidă a adolescenților în raport cu perioada de acum patru decenii.

În același timp, modificarea se înscrie într-o tendință generală în dreptul european al minorilor, căci limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani în Franța (art. 2 din Ordonanța din 2 februarie 1945, modificată în 2002), Marea Britanie (art. 34 Crime and Disorder Act 1998) și Elveția (art. 3 din Legea din 20 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2007), de 12 ani în Grecia (art. 126 C. pen.) și Olanda (art. 77b C. pen.), iar în Spania vârsta este stabilită în prezent la 14 ani, dar un proiect de lege aflat în curs de dezbatere parlamentară prevede coborârea acestei vârste la 12 ani.

Această propunere nu a fost însușită de Parlament astfel că noul Cod penal a păstrat prevederile fostului Cod penal privind vârsta până la care se instituie o prezumție absolută (iuris et de iure) de incapacitate penală, evitând o agravare a regimului sancționator al minorilor, din acest punct de vedere.

b) Minorii care au depășit vârsta de 14 ani, dar înainte de a împlini 16 ani, dacă au săvârșit fapta fară discernământ [art. 113 alin. (2)] aparțin, deci, categoriei intermediare; în principiu, ei nu răspund penal, fiind considerați că nu au capacitatea psihică suficient dezvoltată; această prezumție este însă relativă (juris tantum) putându-se face proba contrarie.

Prin urmare, în cazul acestor minori, răspunderea penală este condiționată și, deci, excepțională: minorul care a depășit vârsta de 14 ani, dar nu a împlinit 16 ani va răspunde penal numai dacă se constată că a săvârșit fapta cu discernământ; același minor nu va răspunde penal dacă se stabilește că nu a avut discernământ la dat săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.

În literatura juridică s-a subliniat că în acest caz răspunderea minorului este excepțională și condiționată de o limită de vârstă și de existența discernământului. Sub aspectul vârstei, minorul trebuie să fi împlinit 14 ani și să nu fi depășit 16 ani, iar sub aspectul existenței discernământului, acesta trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei.

Legiuitorul român leagă capacitatea de a răspunde penal a minorului de existența sau inexistența discernământului. Acest concept, pus în valoare de școala clasică de drept penal, este în egală măsură un concept cu care operează psihiatria judiciară.

Discernământul este prezentat ca fiind capacitatea unui individ de a delibera asupra acțiunilor și consecințelor acestora și de a-și organiza astfel, motivat, activitatea în vederea îndeplinirii acțiunii. Discernământul este în egală măsură o calitate și o funcție.

Stabilirea existenței sau inexistenței discernământului minorului la data săvârșirii faptei revine organului judiciar, chiar dacă apărarea nu pune la îndoială existența discernământului. Sarcina dovedirii existenței discernământului revine acuzării, respectiv Ministerului Public, motiv pentru care, în cazul minorilor între 14 și 16 ani, este obligatorie efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice.

Stabilirea existenței discernământului este „cheia de boltă a expertizei medico-legale psihiatrice”. În practica expertizei medico-legale psihiatrice se operează cu o evaluare a existenței discernământului pe trei trepte de structurare:

discernământ integru, ce reflectă starea de normalitate psiho-fizică a individului;

discernământ limitat sau mult diminuat, stare ce reflectă o calitate afectată a funcțiilor intelectiv-cognitive și etico-morale, din cauza insuficientei maturizări a individului, dar care nu afectează responsabilitatea lui, însă poate fi apreciată ca o circumstanță atenuantă judiciară;

discernământ abolit, stare ce echivalează cu iresponsabilitatea.

Din prevederile art. 113 alin. (2) rezultă că în conținutul acestora se stabilesc, pe de o parte, condițiile de vârstă ale celei de-a doua categorii de minori (vârsta între 14 și 16 ani), iar, pe de altă parte, se arată și condițiile psihice ale răspunderii penale pentru această categorie de vârstă, și anume să fi săvârșit fapta cu discernământ. Referirea la discernământ este însă incompletă, deoarece privește numai aspectul intelectiv al răspunderii penale (ca minorul să fie în măsură să-și dea seama de caracterul acțiunilor sau inacțiunilor sale); această referire trebuie întregită cu prevederile art. 31, care cuprinde toate cerințele psihice ale răspunderii penale, valabile atât pentru persoanele majore, cât și pentru minori. Pe lângă cerința existenței discernământului care caracterizează aspectul intelectiv al comportamentului minorului, este desigur necesar să se dovedească și faptul că, sub aspect volitiv, minorul a acționat stăpân pe acțiunile sale, pentru a fi antrenată răspunderea sa penală, amândouă laturile fiind în egală măsură necesare pentru evaluarea răspunderii penale a minorului, în limitele categoriei de vârstă menționate.

Secțiunea a II-a. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană care are capacitatea psiho- fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa.

În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.

CAPITOLUL AL III-LEA. CONȚINUTUL CONSTITUTIV

Secțiunea I. Latura obiectivă

§1. Elementul material

Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de constrângere a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Spre deosebire de Codul penal anterior, unde constrângerea se putea realiza numai prin violență sau amenințare, actualul Cod penal nu mai menține această cerință. Aceasta nu înseamnă că în actuala reglementare se exclud violența sau amenințarea ca modalități de realizare a constrângerii. Legiuitorul a dorit însă să dea o incriminare deschisă a posibilităților de realizare a constrângerii, nedorind limitarea acesteia la violență sau amenințare.

Astfel, fapta se poate săvârși prin exercitarea oricăror acte de violență fizică împotriva unei persoane, de la simplele acte de lovire, imobilizare, legare, până la producerea de vătămări corporale. Violența trebuie să se exercite asupra persoanei, dar în limitele prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen.; dacă prin folosirea violenței se produce o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, mai gravă decât cea la care se referă art. 193 alin. (1), va exista concurs de infracțiuni.

Constrângerea se poate realiza și prin amenințare. Amenințarea constă în săvârșirea de acte care sunt de natură a inspira victimei, temerea unui pericol pentru viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea sau avutul său, ori al unei alte persoane de care este legată afectiv. În urma amenințării declanșate și a temerii serioase produse victimei, aceasta este pusă în situația de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretențiilor făptuitorului; când amenințarea nu a fost susceptibilă de a produce victimei o asemenea teamă, infracțiunea de șantaj nu subzistă.

Pentru existența infracțiunii se cere ca amenințarea să se refere la producerea unui rău viitor.

Violența și amenințarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu interesează dacă victima a cedat sau nu violenței ori amenințării. Prin astfel de mijloace, autorul trebuie să determine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva patrimonial sau nepatrimonial.

A da ceva presupune a efectua o activitate de autodeposedare, de remitere (de pildă predarea unui bun, a unei sume de bani etc.). În practica judiciară s-a reținut, în acest sens, ca infracțiune de șantaj, fapta inculpaților care au pretins sume de bani pentru a nu denunța persoanele pe care le-au surprins când au sustras mărfuri din magazin.

A face ceva înseamnă a acționa într-un anumit fel (de exemplu, a semna un act, a evacua o încăpere sau imobil, a face o declarație, a recunoaște un drept, a retrage o plângere, a anula o logodnă, a-și da demisia din serviciu etc.) sau a lua o anumită atitudine impusă prin constrângere.

A nu face ceva înseamnă a se abține de a îndeplini o activitate, o prestație, de a lua o atitudine (de exemplu, a nu face un denunț, a nu declanșa un proces, a nu se prezenta la un concurs pentru ocuparea unui post, a nu face un act etc.) din cauza constrângerii.

În sfârșit, prin a suferi ceva se înțelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (de exemplu, acceptarea să i se distrugă un bun, să i se ocupe samavolnic locuința, să părăsească o localitate, să îndure o situație umilitoare, să piardă o sumă de bani, să fie insultat, să suporte o situație jignitoare, etc.), indiferent de natura acestuia. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că există infracțiunea de șantaj, dacă victima este constrânsă la raport sexual sub amenințarea inculpatului că va da publicității unele fotografii compromițătoare.

Șantajul prezintă și o variantă asimilată. Aceasta constă în amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, ori pentru un membru de familie al acesteia. În acest caz, constrângerea se realizează numai prin amenințare cu darea în vileag a unei fapte, adevărată sau imaginară.

Rațiunea incriminării constă în aceea că printr-o faptă josnică se urmărește obținerea unor profituri. De asemenea, s-a avut în vedere că în condițiile art. 207 C. pen., forța intimidantă a constrângerii exercitate asupra victimei este mai mare, știut fiind faptul că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înlăturat consecințele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală. Potrivit art. 177 C. pen., prin membru de familie se înțelege ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude (aceste dispoziții aplicându-se și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești), soțul, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

Pentru existența infracțiunii de șantaj, nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, adică să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceea ce acesta îi cere, infracțiunea există independent de această împrejurare, deoarece șantajul este, după cum s-a arătat, o infracțiune îndreptată în principal împotriva libertății morale a persoanei, libertate care este încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale. Nu sunt cerințe esențiale privind locul și timpul comiterii infracțiunii.

§2. Urmarea imediată

Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei, constrângerea declanșată asupra sa punând-o în fața alternativei de a îndeplini pretențiile făptuitorului, ori de a suporta alte consecințe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertății psihice a persoanei vătămate de a acționa după voința sa.

Infracțiunea de șantaj absoarbe în conținutul său numai infracțiunea de lovire sau alte violențe și aceea de amenințare. Dacă în concret fapta a produs consecințe mai grave, va exista un concurs de infracțiuni.

În literatura juridică se consideră că pentru existența infracțiuni de șantaj este necesar că violența sau amenințarea să fi avut ca urmare o stare de temere, de alarmare a victimei, de siluire psihică, iar dacă nu s-a pricinuit o stare de temere victimei, fapta ar constitui doar tentativa infracțiunii de șantaj, care însă nu se pedepsește.

Alți autori nu împărtășesc această opinie din următoarele considerente:

Spre deosebire de codul penal anterior, care incrimina șantajul ca infracțiune de rezultat, codul penal actual incriminează șantajul ca infracțiune de pericol, acesta fiind și motivul pentru care nu este pedepsită tentativa. Într-adevăr, pentru consumarea infracțiunii nu este necesar ca victima să fi dat curs cererii făptuitorului, fiind suficient să se constate că o asemenea cerere a fost formulată. În consecință, nici efectul concret al actului de constrângere asupra psihicului victimei nu prezintă relevanță.

Noțiunea de „constrângere” este folosită în sensul de acțiune – mijloc, prin care se urmărește determinarea victimei să satisfacă cererile făptuitorului, fiind indiferent pentru existența infracțiunii dacă determinarea a reușit sau nu. Cu același înțeles legea utilizează noțiunea de constrângere și în art. 272 C.pen. (influențarea declarațiilor), caz în care este evident că deși există constrângere aceasta nu echivalează cu „determinarea”.

Întrucât șantajul absoarbe în conținutul său infracțiunea de amenințare care, așa cum am arătat, presupune că urmare imediată o stare de pericol pentru libertatea psihică a victimei, deoarece legea prevede că fapta trebuie să fie de natură să alarmeze, nu să-i producă efectiv o temere victimei, această trăsătură se regăsește și în cazul infracțiunii de șantaj.

Nu poate fi acceptată o interpretare potrivit căreia existența infracțiunii de șantaj ar putea depinde de calitățile personale ale victimei (structura psihică a victimei, capacitatea sa de a rezista constrângerii sau posibilitățile acesteia de a înfrunta un pericolul viitor), câtă vreme legea penală apără libertatea psihică a tuturor persoanelor, fără nici o deosebire. Altminteri ar însemna că persoanele mai curajoase, mai rezistente fizic și psihic nu sunt apărate de legea penală, trebuind să se apere singure.

Ar fi dificil sau chiar imposibil de dovedit dacă victimei i-a fost cu adevărat teamă sau nu, astfel că răspunderea penală a făptuitorului ar depinde practic de voința discreționară a victimei de a afirma sau infirma că i s-a produs o stare o temere, ceea ce nu poate fi corect.

În fine, chiar la adepții opiniei pe care o examinăm întâlnim afirmații contradictorii. Astfel, deși susține că urmarea imediată specifică șantajului constă într-o stare de siluire psihică a victimei, același autor afirmă că „nu este necesar ca acțiunea de constrângere să fi produs o stare de temere”.

Când afirmăm că urmarea imediată specifică infracțiunii de șantaj constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a victimei, o facem pentru a sublinia condiția necesară și suficientă pentru existența infracțiunii.

Producerea efectivă a altor consecințe caracterizează conținutul concret al infracțiunii săvârșite și va fi luată în considerare pentru individualizarea judiciară a pedepsei.

§3. Raportul de cauzalitate

Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Nu există o astfel de legătură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare pe subiectul activ și a-l denunța.

Secțiunea a II-a. Latura subiectivă

§1. Forme ale vinovăției

Infracțiunea de șantaj se comite numai cu intenție directă (calificată prin scop), într-adevăr, autorul acționează având reprezentarea că, prin fapta sa exercită o constrângere ilicită asupra victimei, pentru a o determina să facă, să nu facă, să dea sau să sufere ceva, și urmărește producerea acestui rezultat, cu scopul de a dobândi un folos injust.

Acțiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat, și anume, obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul. Acesta poate fi nepatrimonial (de exemplu, acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altor distincții onorifice), pentru realizarea variantei tip și a celei asimilate, ori patrimonial (de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni de serviciu în mod gratuit), pentru realizarea variantei agravate.

În varianta agravată a șantajului, se pune problema diferențierii acestei infracțiuni de infracțiunea de tâlhărie. Șantajul este o infracțiune îndreptată în principal nu împotriva patrimoniului sau a altor interese ale persoanei, ci împotriva libertății sale psihice. în cazul când, concomitent cu exercitarea constrângerii, făptuitorul pretinde ca victima să-i dea un bun mobil, acesta va răspunde nu pentru infracțiunea de șantaj, ci pentru aceea de tâlhărie. Spre deosebire de tâlhărie, care presupune concomitența violenței sau a amenințării cu predarea bunului, șantajul implică o predare ulterioară a acestuia. Astfel, fapta inculpaților de a-și însuși bijuteriile persoanei vătămate prin amenințare cu cuțitul, constituie tâlhărie, și nu infracțiunea de șantaj; tot astfel, dacă inculpații, prin violențe și amenințări au obligat un barman să le servească băuturi alcoolice, al căror cost au refuzat să-i achite, a determinat victima pe care a amenințat-o cu moartea, să-i dea un lucru care nu îi aparține.

Cu privire la obținerea folosului, considerăm, alături de alți autori, că cerința legii este îndeplinită numai când folosul este injust, nu și atunci când acesta este just.

Cu privire la forma de vinovăție, semnalăm că unii autori consideră că infracțiunea se comite și cu intenție indirectă. în acest caz, scopul urmărit de făptuitor s-ar referi mai degrabă la modul de săvârșire a acțiunii de constrângere.

Dacă autorul nu a urmărit scopul prevăzut în norma de incriminare, înseamnă că el nu a acționat cu vinovăția cerută pentru existența infracțiunii de șantaj; în acest caz, constrângerea psihică ar putea constitui eventual o amenințare.

CAPITOLUL AL IV-LEA. FORME. MODALITĂȚI ȘI SANCȚIUNI

Secțiunea I. Forme

Infracțiunea de șantaj se consumă în momentul când s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns, indiferent dacă victima a rezistat sau nu acțiunii de constrângere și deci dacă s-a supus cerințelor făptuitorului de a da, a face, a nu face ori a suferi ceva.

Dacă autorul a constrâns persoana vătămată prin acțiuni repetate, subzistă numai o singură infracțiune de șantaj. Tot o singură infracțiune va exista și atunci când s-a exercitat asupra victimei constrângerea atât sub forma amenințării, cât și a violenței.

În fine, dacă autorul a exercitat activitatea ilegală contra mai multor persoane, fie dorind obținerea unui folos de la fiecare, fie urmărind un folos unic (de exemplu să nu se prezinte la un concurs pentru a putea el ocupa postul), vor subzista atâtea infracțiuni de șantaj, câte victime sunt, făcându-se aplicarea art. 38 C. pen.

Șantajul absoarbe, prin voința legiuitorului, faptele de amenințare sau de loviri ori alte violențe în forma simplă, acestea făcând parte din conținutul infracțiunii de șantaj.

Când violențele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni [șantaj, în concurs cu fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) ori în art. 194 C. pen.].

Infracțiunea de șantaj este susceptibilă de forme imperfecte – acte preparatorii și tentativă (de exemplu, redactarea scrisorii care conține o amenințare și pretinderea folosului), dar acestea nu sunt pedepsite de lege.

Secțiunea a II-a. Modalități

Infracțiunea se va realiza în formă consumată dacă a avut loc acțiunea de constrângere (prin violență sau amenințare) și făptuitorul a cerut victimei să urmeze o conduită dintre cele prevăzute în art. 194 alin. 1 C.pen.

Tentativa infracțiunii de șantaj este posibilă numai în forma imperfectă (neterminată), care însă nu se pedepsește. Cu toate acestea, dacă actele de executare realizate de făptuitor până în momentul întreruperii acțiunii realizează conținutul unei alte infracțiuni (lovire sau alte violențe, amenințare etc.), făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea respectivă.

Secțiunea a III-a. Sancțiuni

În varianta simplă (tipică) șantajul săvârșit de o persoană fizică se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Varianta agravată se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

CAPITOLUL AL V-LEA. ASPECTE PROCESUALE

În cazul infracțiunii de șantaj, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Aceasta se face în urma unei plângeri, a unui denunț sau organul penal se poate sesiza din oficiu.

„Plângereа este încunoștințаreа făcută de o persoаnă fizică sаu juridică, referitoаre lа o vătămаre ce i s-а cаuzаt prin infrаcțiune.”

Noul Cod de procedură penală (NCPC) аduce o serie de modificări în ceeа ce privește plângereа cа mod de sesizаre а orgаnului de urmărire penаlă, dаr cаre nu sunt de substаnță.

Astfel, o primă modificаre constă în indicаreа elementelor pe cаre trebuie să le conțină plângereа penаlă, în situаțiа în cаre petentul este persoаnă juridică, respectiv denumireа, sediul, codul unic de înregistrаre, codul de identificаre fiscаlă, numărul de înmаtriculаre în registrul comerțului sаu de înscriere în registrul persoаnelor juridice și contul bаncаr, indicаreа reprezentаntului legаl ori convenționаl.

Fаță de vecheа reglementаre, NCPP prevede obligаțiа indicării în cuprinsul plângerii а mijloаcelor de probă numаi în situаțiа în cаre аcesteа sunt cunoscute, nu în toаte situаțiile, аstfel cum rezultă din interpretаreа аrt. 222 аlin. (2) tezа finаlă C. proc. pen. din 1968.

NCPP reglementeаză expres obligаțiа semnării plângerii penаle de către persoаnа vătămаtă sаu mаndаtаrul аcesteiа, аtunci când plângereа este formulаtă în scris, obligаție nestipulаtă în legislаțiа аnterioаră.

NCPP introduce, cа noutаte în legislаțiа procesuаl penаlă, posibilitаteа sesizării orgаnului de urmărire penаlă prin intermediul plângerii în formă electronică, situаție în cаre аceаstа trebuie să fie certificаtă prin semnătură electronică, în conformitаte cu prevederile legаle.

Nu în ultimul rând, NCPP introduce un cаz de sesizаre din oficiu а orgаnului de urmărire penаlă, și аnume cаzul în cаre persoаnă vătămаtă este lipsită de cаpаcitаte de exercițiu sаu cu cаpаcitаte de exercițiu restrânsă, iаr persoаnа cаre а săvârșit fаptа prevăzută de legeа penаlă este chiаr reprezentаntul legаl sаu persoаnа cаre încuviințeаză аctele persoаnei vătămаte. În аceаstă situаție, sesizаreа orgаnelor de urmărire penаlă se fаce din oficiu.

Denunțul este încunoștințаreа făcută de către o persoаnă fizică sаu juridică despre săvârșireа unei infrаcțiuni.

Denunțul este fаcultаtiv, cu toаte аcesteа, în cаzurile prevăzute în mod expres de lege, cum аr fi cele din аrt. 266 NCP, аrt. 410 NCP, аrt. 23-25 din Legeа nr. 78/2000 pentru prevenireа, descoperireа și sаncționаreа fаptelor de corupție, denunțul este obligаtoriu, întrucât nedenunțаreа infrаcțiunii аtrаge răspundereа penаlă а celui cаre аveа obligаțiа să o fаcă.

În аnumite cаzuri, legeа prevede că denunțul poаte fi făcut de însuși cel cаre а săvârșit infrаcțiuneа (аutodenunț), putând chiаr să conducă lа înlăturаreа răspunderii penаle. Spre exemplu, potrivit аrt. 290 NCP, mituitorul nu se pedepsește dаcă denunță fаptа mаi înаinte cа orgаnul de urmărire penаlă să fi fost sesizаt cu privire lа аceаstа.

Nouа reglementаre nu аduce modificări în ceeа ce privește conținutul denunțului, fiind аplicаbile reglementările de lа plângere. Cа element de noutаte legislаtivă, denunțul poаte fi înregistrаt lа orgаnul de urmărire penаlă și sub formа unui denunț în formă electronică, în аceleаși condiții că și plângereа penаlă.

Sesizаreа obligаtorie se аpropie de denunțul obligаtoriu, cu distincțiа că sesizаreа devine obligаtorie pentru o persoаnă dаtorită cаlității pe cаre o аre și în legătură cu аctivitаteа de serviciu pe cаre o desfășoаră.

Omisiuneа de а sesizа orgаnul de urmărire penаlă este sаncționаtă de NCP, cаre în cuprinsul аrt. 267 stipuleаză că fаptа funcționаrului public cаre, luând cunoștință de săvârșireа unei fаpte prevăzute de legeа penаlă în legătură cu serviciul în cаdrul căruiа își îndeplinește sаrcinile, omite sesizаreа de îndаtă а orgаnelor de urmărire penаlă se pedepsește cu închisoаre de lа 3 luni lа 3 аni sаu cu аmendă.

De аsemeneа, potrivit аrt. 23 din Legeа nr. 78/2000 pentru prevenireа, descoperireа și sаncționаreа fаptelor de corupție, persoаnele cu аtribuții de control sunt obligаte să înștiințeze orgаnul de urmărire penаlă sаu, după cаz, orgаnul de constаtаre а săvârșirii infrаcțiunilor, аbilitаt de lege, cu privire lа orice dаte din cаre rezultă indicii că s-а efectuаt o operаțiune sаu un аct ilicit ce poаte аtrаge răspundereа penаlă, potrivit dispozițiilor аcestei legi.

Obligаțiа de denunțаre а unei infrаcțiuni pentru cаre аcțiuneа penаlă se pune în mișcаre din oficiu, obligаție instituită prin аrt. 227 аlin. (2) din vecheа reglementаre, se аplică, cа urmаre а modificărilor operаte de nouа reglementаre [аrt. 291 аlin. (2) NCPP], exclusiv funcționаrilor publici.

„Orgаnul de urmărire penаlă se sesizeаză din oficiu dаcă аflă că s-а săvârșit o infrаcțiune pe orice аltă cаle decât cele prevăzute lа аrt. 289-291 și încheie un proces-verbаl în аcest sens.”

Când legeа cere un mod speciаl de sesizаre, nu poаte аveа loc o sesizаre din oficiu. Căile prin cаre orgаnul de urmărire penаlă аflă despre săvârșireа unei infrаcțiuni sunt vаriаte: dаtele rezultаte din cercetаreа аltor cаuze penаle, din rezolvаreа unor lucrări privind contrаvențiile, din denunțuri аnonime verificаte cа veridice, din informаțiile cuprinse în ziаre, trаnsmise lа rаdio sаu televiziune. Un izvor importаnt de informаții îl constituie аctivitаteа orgаnelor operаtive аle poliției, jаndаrmeriei, а cаdrelor din serviciile de informаții, cаre аu obligаțiа de а fаce cunoscute orgаnelor de urmărire penаlă informаțiile privind pregătireа și săvârșireа de infrаcțiuni de îndаtă ce аu intrаt în posesiа lor.

NCPP а preluаt prаctic dispozițiile referitoаre lа sesizаreа din oficiu din cuprinsul аrt. 221 аlin. (1) C. proc. pen. din 1968, reglementând în mod distinct, dаr unitаr, аcest mod de sesizаre а orgаnelor de urmărire penаlă.

În cаzul infrаcțiunii flаgrаnte, orgаnele de ordine publică și sigurаnță nаționаlă întocmesc un proces-verbаl, în cаre consemneаză toаte аspectele constаtаte și аctivitățile desfășurаte, pe cаre îl înаinteаză de îndаtă orgаnului de urmărire penаlă.

Unii аutori аpreciаză că unа dintre rаțiunile pentru cаre legiuitorul а considerаt necesаră reglementаreа procedurii de constаtаre а infrаcțiunilor flаgrаnte аlături de modurile de sesizаre а orgаnelor de urmărire penаlă poаte constа în аceeа că, potrivit noii reglementări procesuаl penаle, procesele-verbаle încheiаte de orgаnele de constаtаre (cum sunt și orgаnele de ordine publică și de sigurаnță nаționаlă), constituie аcte de sesizаre а orgаnelor de urmărire penаlă, nemаifiind mijloаce de probă, аstfel cum se stipulа în cuprinsul аrt. 214 аlin. (5) C. proc. pen. din 1968. În reglementаreа аnterioаră, urmărireа și judecаreа unor infrаcțiuni flаgrаnte erа reglementаtă distinct, în cаdrul Cаpitolului I аl Titlului IV – Proceduri speciаle – din Pаrteа speciаlă а Codului de procedură penаlă din 1968.

NCPP introduce detаlii noi în cuprinsul definiției infrаcțiunii flаgrаnte. Astfel, аlături de persoаnа vătămаtă, mаrtorii oculаri și strigătul public, sunt menționаți suplimentаr cа subiecți cаre pot urmări făptuitorul și orgаnele de ordine publică și de sigurаnță nаționаlă. De аsemeneа, se menționeаză suplimentаr fаță de definițiа din legislаțiа аnterioаră [аrt. 465 аlin. (2) C. proc. pen. din 1968], că este considerаtă flаgrаntă infrаcțiuneа аl cărei făptuitor prezintă urme cаre justifică suspiciuneа rezonаbilă că аr fi săvârșit infrаcțiuneа.

Potrivit аrt. 310 NCPP, în cаzul infrаcțiunii flаgrаnte, orice persoаnă аre dreptul să îl prindă pe făptuitor, cаz în cаre persoаnа cаre l-а reținut trebuie să îl predeа de îndаtă, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicаte, orgаnelor de urmărire penаlă, cаre întocmesc un proces-verbаl.

Prin urmаre, NCPP аduce o serie de clаrificări fаță de vecheа reglementаre în ceeа ce privește persoаnа și modul de sesizаre а orgаnului de urmărire penаlă în cаzul săvârșirii infrаcțiunilor flаgrаnte. Astfel, din interpretаreа coroborаtă а dispozițiilor аrt. 293 аlin. (3) NCPP, аrt. 61 аlin. (5) NCPP, аrt. 198 аlin. (2) NCPP și аrt. 310 аlin. (2) NCPP, rezultă că sesizаreа în ipotezа menționаtă аre loc fie prin procesul-verbаl încheiаt de orgаnele de ordine publică și sigurаnță nаționаlă cаre аu urmărit făptuitorul, fie prin procesul-verbаl încheiаt de orgаnul de urmărire penаlă lа cаre а fost predаt făptuitorul de către persoаnă cаre l-а urmărit și l-а prins pe făptuitor.

NCPP reglementeаză în mod unitаr obligаțiile pe cаre lа аre orgаnul de urmărire penаlă lа momentul primirii sesizării. Aceste obligаții se аduc lа îndeplinire în ordineа menționării lor în cuprinsul textului legаl аnаlizаt, în mod subsecvent.

Astfel, o primă obligаție constă în verificаreа competenței, imediаt după sesizаre, obligаție cаre decurge аtât din cuprinsul dispozițiilor аrt. 294 аlin. (1) NCPP, cât și din cel аl dispozițiilor аrt. 58 аlin. (1) NCPP. Dаcă orgаnul de cercetаre penаlă constаtă că nu este competent să efectueze urmărireа penаlă, trimite de îndаtă cаuzа procurorului cаre exercită suprаveghereа, în vedereа sesizării orgаnului competent [аrt. 58 аlin. (3) NCPP]. O аstfel de obligаție erа prevăzută și în legislаțiа аnterioаră (аrt. 210 C. proc. pen. din 1968).

Ceа de-а douа obligаție а orgаnului de urmărire penаlă, аceeа de а verifică îndeplinireа condițiilor de formă prevăzute de lege pentru plângere sаu denunț, precum și de а verificа dаcă descriereа fаptei este completă și/sаu clаră, se vа îndeplini numаi dаcă orgаnul sesizаt constаtă că este competent să efectueze urmărireа penаlă. Dаcă plângereа sаu denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descriereа fаptei este incompletă ori neclаră, аctul de sesizаre nu este propus pentru clаsаre, ci se restituie pe cаle аdministrаtivă petiționаrului, cu indicаreа elementelor cаre lipsesc. Fаță de vecheа reglementаre cаre vizа numаi condițiile de formă cа motiv de restituire pe cаle аdministrаtivă [аrt. 222 аlin. (8) C. proc. pen. din 1968], nouа reglementаre аdаugă un motiv suplimentаr, respectiv cel аl descrierii incomplete ori neclаre а fаptei.

Dаcă se constаtă în urmă îndeplinirii obligаției de mаi sus că sunt îndeplinite condițiile legаle de аdmisibilitаte, orgаnul de cercetаre penаlă verifică dаcă din cuprinsul sesizării rezultă vreunul dintre cаzurile de împiedicаre а exercitării аcțiunii penаle prevăzute de аrt. 16 аlin. (1) NCPP. Dаcă constаtă incidențа unui аstfel de cаz de împiedicаre, orgаnele de cercetаre penаlă înаinteаză procurorului аctele, împreună cu propunereа de clаsаre, urmând cа procurorul să dispună prin ordonаnță clаsаreа, dаcă este de аcord cu mențiunile din referаtul orgаnelor de cercetаre.

„Ori de câte ori este necesаră o аutorizаre preаlаbilă sаu îndeplinireа unei аlte condiții preаlаbile pentru începereа urmăririi penаle, orgаnul de urmărire penаlă efectueаză verificări preаlаbile”.

Doctrinа consideră că scopul аcestei reglementări, ce constituie o noutаte legislаtivă fаță de vecheа reglementаre procesuаl penаlă, este reprezentаt de necesitаteа emiterii, de către instituțiа competentă, în cunoștință de cаuză, а аutorizării preаlаbile pentru începereа urmăririi penаle împotrivа persoаnei cu privire lа cаre se solicită emitereа аutorizării. A se vedeа, spre exemplu, cаzul judecătorilor Curții Constituționаle, cаre nu pot fi аrestаți sаu trimiși în judecаtă penаlă decât cu аprobаreа Biroului permаnent аl Cаmerei Deputаților, аl Senаtului sаu а Președintelui României, după cаz, lа cerereа procurorului generаl аl Pаrchetului de pe lângă înаltа Curte de Cаsаție și Justiție (аrt. 66 din Legeа nr. 47/1992 privind orgаnizаreа și funcționаreа Curții Constituționаle).

Obiectul verificărilor îl constituie obținereа unor dаte cu privire lа săvârșireа fаptei pentru cаre legeа de incriminаre impune obținereа аutorizării preаlаbile sаu îndeplinireа unei аlte condiții preаlаbile pentru punereа în mișcаre а аcțiunii penаle; аceste dаte sunt consemnаte în cuprinsul unui referаt аtаșаt cererii, prin cаre se solicită emitereа аutorizării, аdresаte instituției competente.

CONCLUZII

Infracțiunea de șantaj constă în constrângerea unei persoane prin diferite mijloace de a urma o anumită conduită cerută de făptuitor, în vederea dobândirii unor foloase pentru acesta sau pentru altă persoană.

Infracțiunea de șantaj este reglementată în mod diferit în codurile penale din diferite țări și perioade istorice, Unele coduri penale includ șantajul în grupa infracțiunilor contra patrimoniului, altele în grupa infracțiunilor contra libertății persoanei. De asemenea, unele coduri fac distincție între infracțiunea de șantaj propriu-zis (comis prin amenințare cu darea în vileag a unor fapte compromițătoare) și infracțiunea asemănătoare, denumită „extorcare” (comisă prin violență sau amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni).

Noul Cod penal român, la fel ca și precedentul, a îmbrățișat soluția incriminării șantajului în grupa infracțiunilor contra libertății persoanei. Această soluție legislativă pune accentul pe apărarea libertății psihice a persoanei și este mai eficace deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de producerea unei pagube, fiind indiferent dacă victima a cedat sau nu constrângerii exercitate de făptuitor.

Articolul 207 C.pen. reglementează două forme ale infracțiunii de șantaj: o formă simplă (art. 194 alin. 1 C.pen.) și o formă agravată (art. 194 alin. 2 C.pen.).

Infracțiunea este prevăzută în art. 207 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată și o variantă agravată.

Varianta tip este prevăzută în alin. (1) și constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) și constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia.

Infracțiunea prezintă o variantă agravată în alin. (3), dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Peste tot in lume, statisticile oficiale arată creșteri importante ale numărului de infracțiuni de șantaj dar si eforturi din ce în ce mai mari pentru ai face față atât la nivel de stat cât mai ales la nivel comunitar. Deși serviciile de poliție rămân în continuare esențiale pentru combaterea și prevenirea criminalității, cetățenii și comunitățile devin din ce în ce mai vizibile în domeniul atât de complex al ordinii sociale și al creșterii calității vieții.

Prevenirea infracțiunii de șantaj cuprinde acțiuni colective necoercitive asupra cauzelor acestei infracțiuni pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În ultimii ani, două modalități sunt cele mai utilizate în lume: prima este prevenirea socială, care, apelând la educație, prin intermediul instituțiilor și specialiștilor, împiedică evoluția indivizilor spre inadaptare și antisocialitate. A doua, este prevenirea situațională, care urmărește protejarea persoanelor și bunurilor cu ajutorul polițiștilor și experților în domeniu care stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc cetățenii, instalează dispozitive.

Problematica actuală a prevenirii infracțiunii de șantaj este complexă și impune clarificări teoretice, investigații de teren și o bună comunicare cu lumea științifică din țară și străinătate.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G., Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București. 1995

Basarab M., Pașca V., ș.a Codul penal comentat. Partea specială, ed. Hamangiu, București, 2008

Buneci (coord) P. și аlții, Noul Cod de procedură penаlă. Note, Corelаții, Explicаții, ed. CH Beck, București, 2014

Bogdan S., Drept penal. Partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2009

Boroi A., Drept Penаl – Pаrteа Speciаlă, Ed. C.H. Beck, București, 2010

Cioclei V., Drept penal, partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2007

Dragomirescu V.T. în Tratat de medicină legală, sub redacția lui V. Beliș, Ed. Medicală, București 1995, vol. II

Dobrinoiu V., Neagu N., Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2011

Dongoroz ș.a V., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III, ed. Academiei, București, 1971

Gheorghiu-Brаdeț I., Drept penаl român, Pаrteа speciаlă, Vol. 1, Ed. Europа Novа, București, 2004

Gheorghe Ioniță-Iulian, Drept penal. Partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2012

Giurgiu N., Drept penаl generаl, doctrină, legislаție, jurisprudență, Edițiа а II-а revăzută și аdăugită, Ed. Contes, Iаși, 2000

Hotca M.A., Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracțiunea, ed. CH Beck, București, 2012

Loghin O., Filipaș A., Drept penal român, Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1992

Neаgu I., Trаtаt de procedură penаlă. Pаrteа generаlă, Editurа Universul Juridic, București, 2013, edițiа а III-а revăzută și аdăugită

Pascu I., Gorunescu M., Drept penal, partea specială, ed. Hamangiu, București, 2008

Pașca V., Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a actualizată cu modificările noului Cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2013

Păunescu C., Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnica, București, 1994

Păvăleanu V., Drept penal general. Conform noului Cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2012

Theodoru Gr., Trаtаt de drept procesuаl penаl, ed. a 2-а, Ed. Hаmаngiu, București, 2008

Toader Tudorel, Drept penal roman. Partea specială. Editia a 7-a, revizuita si actualizata, ed. Hamangiu, București, 2012

Vаsiliu Theodor, Doru Pаvel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vаsile Pаpаdopol, Virgil Rămureаnu, Codul penаl аl R.S.R. – comentаt și аdnotаt, volumul I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G., Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București. 1995

Basarab M., Pașca V., ș.a Codul penal comentat. Partea specială, ed. Hamangiu, București, 2008

Buneci (coord) P. și аlții, Noul Cod de procedură penаlă. Note, Corelаții, Explicаții, ed. CH Beck, București, 2014

Bogdan S., Drept penal. Partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2009

Boroi A., Drept Penаl – Pаrteа Speciаlă, Ed. C.H. Beck, București, 2010

Cioclei V., Drept penal, partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2007

Dragomirescu V.T. în Tratat de medicină legală, sub redacția lui V. Beliș, Ed. Medicală, București 1995, vol. II

Dobrinoiu V., Neagu N., Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2011

Dongoroz ș.a V., Explicații teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III, ed. Academiei, București, 1971

Gheorghiu-Brаdeț I., Drept penаl român, Pаrteа speciаlă, Vol. 1, Ed. Europа Novа, București, 2004

Gheorghe Ioniță-Iulian, Drept penal. Partea specială, ed. Universul Juridic, București, 2012

Giurgiu N., Drept penаl generаl, doctrină, legislаție, jurisprudență, Edițiа а II-а revăzută și аdăugită, Ed. Contes, Iаși, 2000

Hotca M.A., Drept penal. Partea generală. Legea penală și infracțiunea, ed. CH Beck, București, 2012

Loghin O., Filipaș A., Drept penal român, Partea specială, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1992

Neаgu I., Trаtаt de procedură penаlă. Pаrteа generаlă, Editurа Universul Juridic, București, 2013, edițiа а III-а revăzută și аdăugită

Pascu I., Gorunescu M., Drept penal, partea specială, ed. Hamangiu, București, 2008

Pașca V., Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a actualizată cu modificările noului Cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2013

Păunescu C., Agresivitatea și condiția umană, Ed. Tehnica, București, 1994

Păvăleanu V., Drept penal general. Conform noului Cod penal, ed. Universul Juridic, București, 2012

Theodoru Gr., Trаtаt de drept procesuаl penаl, ed. a 2-а, Ed. Hаmаngiu, București, 2008

Toader Tudorel, Drept penal roman. Partea specială. Editia a 7-a, revizuita si actualizata, ed. Hamangiu, București, 2012

Vаsiliu Theodor, Doru Pаvel, George Antoniu, Dumitru Lucinescu, Vаsile Pаpаdopol, Virgil Rămureаnu, Codul penаl аl R.S.R. – comentаt și аdnotаt, volumul I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975